Basarabia Prezentată Americii
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
BASARABIA PREZENTATĂ AMERICII Dr. Lia BRAD CHISACOF Institutul de studii sud-est europene al Academiei Române, București Abstract. The present article deals with a text published in 1920 in the United States of America on the topic of Bessarabia. It belongs to the then Minister of Romania to the United States, a man called Anton Bibescu, a very distinguished diplomat and writer. He was a descendant of a princely Romanian family , was born in France where he was educated but served all his life in the Romanian diplomatic service. Before being apointed to the US he married Elisabeth Asquith a writer herself and daughter to a former British prime-minister. Bibescu’s text on Bessarabia is well written and justly poised as to present the history of that province and its contemporary problems in a most convincing manner for the American public. Antoine Bibescu (1879–1951)1 a fost un diplomat român care s-a distins atât prin calitățile sale cât și printr-o biografie aparte. Descendent al domnitorului Bibescu, născut în Franța unde și-a făcut mare parte din studii (completate și în Anglia) Anton, a cărui mamă era Elena Epureanu, o excelentă pianistă cu un salon literar și muzical parizian, a fost intim legat de lumea culturală a Franței. I se cunoaște o prietenie cu Marcel Proust, iar corespondența lor a fost publicată mai întâi în Franța, apoi în traducere engleză și începând cu 19682 și în română. Cariera diplomatică și-a început-o în 18993 la Ministerul Afacerilor Străine, trecând apoi prin toate treptele diplomatice până la cea de ministru. Fără să fie retri- buit Bibescu a fost Atașat de Legație între 1899 și 1900 și Secretar de Legație (mai întâi funcționând în centrala ministerului, apoi la Paris până în 1902, din 1904 la Londra). A fost apoi retribuit ca Secretar de Atașat de Legație Clasa a II-a între 1905 și 1907 la Londra, apoi Secretar de Legație clasa a III-a, între 1907 și 1912 la aceeași misiune și la Sankt Petersburg. 1916 îl găsește la Londra unde este declarat mobilizat în armată. In 1917 are o primă numire la Washington, care rămâne neonorată. În același timp are o misiune în SUA și Vasile Stoica (un diplomat român ardelean, ce avea să devină rivalul lui Bibescu) pentru formarea unui grup de voluntari dintre americanii originari din România. În 1918 s-a aflat în Statele Unite Constantin Angelescu, care a părăsit misiunea pentru că președintele Wilson a refuzat să recunoască frontierele României Mari. Misiunea americană ca ministru a lui Bibescu începe în 1920, an în care se căsătorește la Londra cu Elisabeth Asquith, fiica fostului prim-ministru britanic Her- bert Asquith. Citim într-un interviu dat de Bibescu în 1944: 330 M-a numit acolo Take Ionescu. Statele Unite e o țară a cinematografului. Am văzut și un film al prezidenților. Wilson m-a primit bolnav, pe scaun. Harling, succesorul lui, era un om doritor de viață. A murit subit, unheimlich. Colldige, apoi Hoover lăsau să se creadă că era de prosperitate e definitivă. Atunci a venit criza din 1931, iar președinte a venit Roosevelt, de care ne legase o mare prietenie. Roosvelt ne invitase adeseori la moșia lui de la Hyde Park și ne făcea cinstea să considere legația noastră de la Washington ca și casa lui. Am ajuns la concluzia că în viață nu numai neașteptatul se întâmplă. Cine ar fi crezut sau ar fi putut să creadă atunci când Roosvelt era bolnav că el va ajunge președinte, și nu o dată, ci de trei ori. Cu toate bunele rezultate, datorate și prezenței literatei sale soții, a cărei per- sonalitate a fost remarcată chiar de la început la Washington (la două zile după sosirea acolo o doamnă locală de mare influență remarca: am fost toți uimiți și încântați de înteligența ei sclipitoare4)... Bibescu a trebuit să suporte inamiciția lui Titulescu ajunsă la apogeu în 1925–26. La 25 februarie 1926 el își prezenta scrisorile de rechemare președintelui Calvin Coolidge5. A mai fost trimis cu misiuni temporare legate de chestiunea Dunării (la 31 martie 1938 este delegat al României în Comisia Internațională Permanentă a Regimului Apelor din Bazinul Dunării cu sediul la Geneva, în care e reconfirmat în 1940. Este înlocuit la 1 august 1940 și iese la pensie. Corespondența diplomatică trimisă de ministrul Bibescu6 de la Washington se completează cu textul Redeeming Bessarabia7, o broșură publicată la New York în 1921 de Societatea Prietenilor României (The Society of Friends of Romania) și foarte probabil ilustrată chiar de autor. Nu cunoaștem, cel puțin pentru moment, detalii legate de tirajul și răspândirea în general a acestei broșuri rămasă totuși în colecția Universității Princeton. Ministrul României la Washington nu poate să fie străin de rezervele americane legate de Basarabia datorate mai ales unor motive politice8, respectiv relațiilor cu Rusia sovietică, dar el își construiește bine scrisul său demers pe logica românească și pe o durată lungă plecând de la ideea, justă de atlfel, că Basarabia fusese deținută în mod ilegal de ruși între 1812 și 1918, un exemplu de rapt internațional dureros în toate sensurile dar mai ales prin aceea că fusese ignorat pe plan internațional. Formulat clar și neuitând niciun amănunt, textul lui Bibescu, într-o engleză impecabilă, engleza lui Bibescu, e un istoric al provinciei și totodată un apel patetic pentru aducerea Basarabiei la standarde europene de democrație după captivitatea ei rusească, fiind desigur influențat de experiența puținilor ani ce trecuseră de la unire. Anii ce au urmat publicării acestui text pe care îl dăm în traducere și în origi- nal, aveau să vadă formarea în șase orașe americane în 1924 a Societății Basarabeni- lor din America9, după cum aveau să vadă risipite în 1933 rezervele americane în ce privește unirea Basarabiei cu România, când diplomatul american Cordell Hull l-a convins pe președintele Roosevelt despre eforturile diplomatice ale României privind obținerea de la SUA a confirmării apartenenței Basarabiei la România. 331 ANEXA SALVÂND BASARABIA10 Frederic cel Mare a spus odată că atunci când dorea să anexeze o provincie pur și simplu o anexa apoi plătea profesori care să demonstreze că avea drept de a o deține. E meritul răposatului guvern imperial rus că nu a angajat profesori care să-i demosntreze dreptul de posesie asupra Basarabiei, o provincie românească care s-a aflat sub sceptrul țarului timp de o sută șase ani, din 1812 până în 1918. În tot acest timp România avea dreptul să posede Basarabia, dar Rusia o deținea. Că Rusia nu ar fi fost îndreptățită din punct de vedere legal nici nu le-a trecut prin cap rușilor până după ce Basarabia a încetat a mai fi din punct de vedere al posesiunii provincie a Rusiei. Acesta este faptul cel mai extraordinar în controversa țesută în jurul alocării de către Consiliul Suprem Aliat în toamna lui 1920 confirmând că România se află în posesia Basarabiei sau mai degrabă confirmând reunirea acelei provincii cu Regatul României săvârșită prin libera voință a populației basarabene în hotărârea Consiliului Basarabean din 27 martie 1918. Acea alocare merită atenție ca unul dintre cele mai clare exemple de justiție triumfătoare printre reașezările teritoriale ce au urmat Marelui Război. Din 1812 Basarabia a fost o provincie a Imperiului Rus. Nu era și nu a fost niciodată o provincie rusească. Nu există probabil în întreaga istorie a Machtpolitik- ului european un caz mai evident de rapt internațional în stare pură decât această anexare. Răul suferit de Basarabia și de patria-mamă România era cu atât mai intolerabil cât era practic nebăgat în seamă. Chiar existența Basarabiei a fost, până în zilele noastre, cunoscută doar câtorva specialiști. Aceiași oameni buni care credeau că Ucraina e un instrument muzical importat din Hawai și că Gallipoli și Galicia erau în Spania credeau, la vederea numelui imprimat pe hârtie Basarabia, că era parte a Arabiei. Puține ținuturi din lume au, așa cum are Basarabia, frontiere naturale clar tra- sate. Ea este în fapt o peninsulă cadrilater mărginită la nord-est de Dnister, în româ- nește Nistru, de Dunăre și de Marea Neagră la sud și sud-est. În Basarabia nu se poate intra fără a se trece o apă decât pe o fâșie îngustă de pământ din nord-vestul extrem. Dar aceste granițe naturale ale țării nu sunt, asemeni munților și deșertului bariere, ele au invitat la invazie mai degrabă decât s-o descurajeze. În zorii istoriei sale Basarabia era populată de triburi de scitotraci care for- mau o parte a statului dac cucerit de Roma lui Traian. Basarabia nu făcea parte din provincia romană Dacia, dar influența romană s-a făcut simțită. Zidul (valul) lui Traian, care în parte mai există, a fost construit pentru a controla raidurile barbarilor din nord, atrași de de bogățiile Bizanțului și din acele timpuri până azi linia istoriei basarabene a fost determinată de faptul că provincia a fost poarta din spate, cum s-ar zice, spre Constantinopol. Basarabia iese din Evul Mediu întunecat la sfârșitul sec. al XIII-lea deja ca un ținut românesc fiind parte din domeniile Casei Basarabilor, prinți domnitori din 332 Valahia sau Muntenia. Domnitorii Basarabi au dat provinciei numele ei modern, dar termenul Basarabia se referea inițial la întregul teritoriu în care ei domneau. În a doua jumătate a secolului al XV-lea Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, a cucerit pământul dintre Prut și Nistru de la vecinul său din sud. Dar chiar înainte ca domnia sa să se termine, turcii au smuls partea de sud a provinciei. Această Basarabie de sud, numită Bugeac de către turci, a rămas sub administrația directă a Stambulului până în 1812, în timp ce partea de nord a rămas parte a Moldovei tot până în acel an, deși a fost adeseori prădată și luată pentru perioade scurte de polonezi, cazaci și tătării din Crimea.