BASARABIA PREZENTATĂ AMERICII

Dr. Lia BRAD CHISACOF Institutul de studii sud-est europene al Academiei Române, București

Abstract. The present article deals with a text published in 1920 in the United States of America on the topic of Bessarabia. It belongs to the then Minister of Romania to the United States, a man called Anton Bibescu, a very distinguished diplomat and writer. He was a descendant of a princely Romanian family , was born in France where he was educated but served all his life in the Romanian diplomatic service. Before being apointed to the US he married Elisabeth Asquith a writer herself and daughter to a former British prime-minister. Bibescu’s text on Bessarabia is well written and justly poised as to present the history of that province and its contemporary problems in a most convincing manner for the American public.

Antoine Bibescu (1879–1951)1 a fost un diplomat român care s-a distins atât prin calitățile sale cât și printr-o biografie aparte. Descendent al domnitorului Bibescu, născut în Franța unde și-a făcut mare parte din studii (completate și în Anglia) Anton, a cărui mamă era Elena Epureanu, o excelentă pianistă cu un salon literar și muzical parizian, a fost intim legat de lumea culturală a Franței. I se cunoaște o prietenie cu Marcel Proust, iar corespondența lor a fost publicată mai întâi în Franța, apoi în traducere engleză și începând cu 19682 și în română. Cariera diplomatică și-a început-o în 18993 la Ministerul Afacerilor Străine, trecând apoi prin toate treptele diplomatice până la cea de ministru. Fără să fie retri- buit Bibescu a fost Atașat de Legație între 1899 și 1900 și Secretar de Legație (mai întâi funcționând în centrala ministerului, apoi la Paris până în 1902, din 1904 la Londra). A fost apoi retribuit ca Secretar de Atașat de Legație Clasa a II-a între 1905 și 1907 la Londra, apoi Secretar de Legație clasa a III-a, între 1907 și 1912 la aceeași misiune și la Sankt Petersburg. 1916 îl găsește la Londra unde este declarat mobilizat în armată. In 1917 are o primă numire la Washington, care rămâne neonorată. În același timp are o misiune în SUA și Vasile Stoica (un diplomat român ardelean, ce avea să devină rivalul lui Bibescu) pentru formarea unui grup de voluntari dintre americanii originari din România. În 1918 s-a aflat în Statele Unite Constantin Angelescu, care a părăsit misiunea pentru că președintele Wilson a refuzat să recunoască frontierele României Mari. Misiunea americană ca ministru a lui Bibescu începe în 1920, an în care se căsătorește la Londra cu Elisabeth Asquith, fiica fostului prim-ministru britanic Her- bert Asquith. Citim într-un interviu dat de Bibescu în 1944:

330 M-a numit acolo Take Ionescu. Statele Unite e o țară a cinematografului. Am văzut și un film al prezidenților. Wilson m-a primit bolnav, pe scaun. Harling, succesorul lui, era un om doritor de viață. A murit subit, unheimlich. Colldige, apoi Hoover lăsau să se creadă că era de prosperitate e definitivă. Atunci a venit criza din 1931, iar președinte a venit Roosevelt, de care ne legase o mare prietenie. Roosvelt ne invitase adeseori la moșia lui de la Hyde Park și ne făcea cinstea să considere legația noastră de la Washington ca și casa lui. Am ajuns la concluzia că în viață nu numai neașteptatul se întâmplă. Cine ar fi crezut sau ar fi putut să creadă atunci când Roosvelt era bolnav că el va ajunge președinte, și nu o dată, ci de trei ori. Cu toate bunele rezultate, datorate și prezenței literatei sale soții, a cărei per- sonalitate a fost remarcată chiar de la început la Washington (la două zile după sosirea acolo o doamnă locală de mare influență remarca: am fost toți uimiți și încântați de înteligența ei sclipitoare4)... Bibescu a trebuit să suporte inamiciția lui Titulescu ajunsă la apogeu în 1925–26. La 25 februarie 1926 el își prezenta scrisorile de rechemare președintelui Calvin Coolidge5. A mai fost trimis cu misiuni temporare legate de chestiunea Dunării (la 31 martie 1938 este delegat al României în Comisia Internațională Permanentă a Regimului Apelor din Bazinul Dunării cu sediul la Geneva, în care e reconfirmat în 1940. Este înlocuit la 1 august 1940 și iese la pensie. Corespondența diplomatică trimisă de ministrul Bibescu6 de la Washington se completează cu textul Redeeming Bessarabia7, o broșură publicată la New York în 1921 de Societatea Prietenilor României (The Society of Friends of Romania) și foarte probabil ilustrată chiar de autor. Nu cunoaștem, cel puțin pentru moment, detalii legate de tirajul și răspândirea în general a acestei broșuri rămasă totuși în colecția Universității Princeton. Ministrul României la Washington nu poate să fie străin de rezervele americane legate de Basarabia datorate mai ales unor motive politice8, respectiv relațiilor cu Rusia sovietică, dar el își construiește bine scrisul său demers pe logica românească și pe o durată lungă plecând de la ideea, justă de atlfel, că Basarabia fusese deținută în mod ilegal de ruși între 1812 și 1918, un exemplu de rapt internațional dureros în toate sensurile dar mai ales prin aceea că fusese ignorat pe plan internațional. Formulat clar și neuitând niciun amănunt, textul lui Bibescu, într-o engleză impecabilă, engleza lui Bibescu, e un istoric al provinciei și totodată un apel patetic pentru aducerea Basarabiei la standarde europene de democrație după captivitatea ei rusească, fiind desigur influențat de experiența puținilor ani ce trecuseră de la unire. Anii ce au urmat publicării acestui text pe care îl dăm în traducere și în origi- nal, aveau să vadă formarea în șase orașe americane în 1924 a Societății Basarabeni- lor din America9, după cum aveau să vadă risipite în 1933 rezervele americane în ce privește unirea Basarabiei cu România, când diplomatul american Cordell Hull l-a convins pe președintele Roosevelt despre eforturile diplomatice ale României privind obținerea de la SUA a confirmării apartenenței Basarabiei la România.

331 ANEXA

SALVÂND BASARABIA10

Frederic cel Mare a spus odată că atunci când dorea să anexeze o provincie pur și simplu o anexa apoi plătea profesori care să demonstreze că avea drept de a o deține. E meritul răposatului guvern imperial rus că nu a angajat profesori care să-i demosntreze dreptul de posesie asupra Basarabiei, o provincie românească care s-a aflat sub sceptrul țarului timp de o sută șase ani, din 1812 până în 1918. În tot acest timp România avea dreptul să posede Basarabia, dar Rusia o deținea. Că Rusia nu ar fi fost îndreptățită din punct de vedere legal nici nu le-a trecut prin cap rușilor până după ce Basarabia a încetat a mai fi din punct de vedere al posesiunii provincie a Rusiei. Acesta este faptul cel mai extraordinar în controversa țesută în jurul alocării de către Consiliul Suprem Aliat în toamna lui 1920 confirmând că România se află în posesia Basarabiei sau mai degrabă confirmând reunirea acelei provincii cu Regatul României săvârșită prin libera voință a populației basarabene în hotărârea Consiliului Basarabean din 27 martie 1918. Acea alocare merită atenție ca unul dintre cele mai clare exemple de justiție triumfătoare printre reașezările teritoriale ce au urmat Marelui Război. Din 1812 Basarabia a fost o provincie a Imperiului Rus. Nu era și nu a fost niciodată o provincie rusească. Nu există probabil în întreaga istorie a Machtpolitik- ului european un caz mai evident de rapt internațional în stare pură decât această anexare. Răul suferit de Basarabia și de patria-mamă România era cu atât mai intolerabil cât era practic nebăgat în seamă. Chiar existența Basarabiei a fost, până în zilele noastre, cunoscută doar câtorva specialiști. Aceiași oameni buni care credeau că Ucraina e un instrument muzical importat din Hawai și că Gallipoli și Galicia erau în Spania credeau, la vederea numelui imprimat pe hârtie Basarabia, că era parte a Arabiei. Puține ținuturi din lume au, așa cum are Basarabia, frontiere naturale clar tra- sate. Ea este în fapt o peninsulă cadrilater mărginită la nord-est de Dnister, în româ- nește Nistru, de Dunăre și de Marea Neagră la sud și sud-est. În Basarabia nu se poate intra fără a se trece o apă decât pe o fâșie îngustă de pământ din nord-vestul extrem. Dar aceste granițe naturale ale țării nu sunt, asemeni munților și deșertului bariere, ele au invitat la invazie mai degrabă decât s-o descurajeze. În zorii istoriei sale Basarabia era populată de triburi de scitotraci care for- mau o parte a statului dac cucerit de Roma lui Traian. Basarabia nu făcea parte din provincia romană Dacia, dar influența romană s-a făcut simțită. Zidul (valul) lui Traian, care în parte mai există, a fost construit pentru a controla raidurile barbarilor din nord, atrași de de bogățiile Bizanțului și din acele timpuri până azi linia istoriei basarabene a fost determinată de faptul că provincia a fost poarta din spate, cum s-ar zice, spre Constantinopol. Basarabia iese din Evul Mediu întunecat la sfârșitul sec. al XIII-lea deja ca un ținut românesc fiind parte din domeniile Casei Basarabilor, prinți domnitori din

332 Valahia sau Muntenia. Domnitorii Basarabi au dat provinciei numele ei modern, dar termenul Basarabia se referea inițial la întregul teritoriu în care ei domneau. În a doua jumătate a secolului al XV-lea Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, a cucerit pământul dintre Prut și Nistru de la vecinul său din sud. Dar chiar înainte ca domnia sa să se termine, turcii au smuls partea de sud a provinciei. Această Basarabie de sud, numită Bugeac de către turci, a rămas sub administrația directă a Stambulului până în 1812, în timp ce partea de nord a rămas parte a Moldovei tot până în acel an, deși a fost adeseori prădată și luată pentru perioade scurte de polonezi, cazaci și tătării din Crimea. Anul 1812 a fost pivotal în istoria basarabeană. Presat de războiul iminent cu Napoleon, țarul Alexandru I s-a pregătit să facă pace cu turcii aproape cu orice preț. Dar comandantul armatei, Kutuzov, a reușit să-i corupă pe negociatorii turci Moruzi și Ghalib Efendi, care au făcut dispărută o depeșă a lui Napoleon încurajând Înalta Poartă să se opună cererilor rusești. În dorința sa de a pune capăt războiului, Sultanul a cedat Țarului partea din Moldova situată la Est de Prut și Bugeacul – cu alte cuvinte întreaga Basarabie modernă. Tratatul de la București a fost semnat la 28 mai 1812, iar soarta Basarabiei pecetluită pentru mai mult de un secol. Când li s-a descoperit trădarea Moruzi și Ghalib au fost decapitați dar „descăpățânată a fost și Moldova” așa cum funebru remarcă un istoric român. Această împărțire a țătii lor a fost o decepție îngrozitoare pentru patrioții moldoveni, care au sperat ca victoria rusească să-i elibereze de suveranitatea turceasccă. La început spaimele lor au fost risipite de promisiunile liberale ale guvernului rusesc. În câțiva ani același guvern, consecvent metodelor folosite în Finlanda și Polonia, a inaugurat o politică de rusificare și opresiune. Legea de bază din 1818, prin care țarul Alexandru permitea autonomie națională, egalitate între limbile moldovenească și rusă și perpetuarea vechilor legi moldovenești au fost revocate de Nicolae I în 1828. În toate posturile oficiale au fost numiți ruși. S-au deschis școli și seminarii rusești, iar instituțiile românești au fost desființate, s-a interzis folosirea alfabetului latin, iar cărțile românești, dacă aveau voie să fie tipărite, erau tipărite cu caractere chirilice. Din păcate, unele segmente din clasele superioare au cedat cu prea mare ușu- rință acestei tendințe de rusificare. Unele din marile familii, cu zelul specific al con- vertiților, au devenit mai ruse decât rușii însuși și în zilele noastre găsim persoane precum Krupenski și Purișchievici, urmași ai unor familii originar românești din Ba- sarabia printre cei mai arzători susținători ai reacției țariste. Au existat însă reprezen- tanți, atât ai nobilimii, cât și ai meșteșugarilor, care și-au păstrat naționalitatea româ- nească, în ciuda oprimării și persecuțiilor și acești adevărați patrioți basarabeni au păstrat tradiția românească a țării neatinsă până în zilele noastre. Politica de rusificare a continuat până la Războiul Crimeei la sfârșitul căruia puterile europene au hotărât că Rusia nu mai putea să dețină o bază în Delta Dunării. Din acest motiv Tratatul de la Paris a recunoscut dreptul Moldovei asupra Basarabiei, dar numai trei județe din sud Izmail, Cahul și Bolgrad cu populația lor amestecată au

333 fost în fapt reanexate. Această înțelegere pripită lăsa Basarabia centrală și de nord cu populația sa compact românească sub suveranitate rusească. Se reînoia totuși nădejdea unei uniri depline. Aceste speranțe au fost zdruncinate de răzbiul ruso- turc din 1877–78. Deși oamneii de stat români aveau de la început suspiciunea că scopul principal al Rusiei era recucerirea întregii Basarabii, au ales să-și alieze țara cauzei rusești, pentru că în viziunea lor alternativa, în cazul unei victorii turcești, era reincorporarea întregii Românii în Imperiul Otoman. Un tratat ce garanta integritatea teritorială a României a fost încheiat cu Rusia la 16 aprilie 1877. Armata română nu numai că s-a distins de la început în război, dar în fapt a salvat armata rusă de la dezastru la Plevna. Faptul este probat de telegramele schim- bate de Prințul Carol și Țar. Erau patrioți care sperau că drept mulțumire Rusia va reda întreaga Basarabie țării-mamă. Să ne închipuim sentimentul public românesc, când la încheierea Păcii de la San Stefano, guvernul român a fost informat că Rusia cerea retrocedarea Basarabiei de sud din motive politice și ale prestigiului rusesc, oferind în schimb ținutul mlăștinos al Dobrogei, la sud de Delta Dunării. Se explica că tratatul ce garanta integritatea României nu avea să includă Basarabia. Guvernul român s-a adresat puterilor occidentale împotriva acestei trădări abominabile. A urmat decepția cea mai amară din întreaga istorie românescă. La Congresul de la Berlin, convocat pentru a pune la punct probleme rezultate din războiul ruso-turc, delegații români Brătianu și Kogălniceanu nici măcar nu au fost primiți la discuții, fiind doar audiați în scopuri de informare. Cererea Rusiei a fost satisfăcută, Sudul Basarabiei a fost redat teritoriului țarist. Bismark și-a realizat dorința: între Rusia și România s-a trasat o linie de neîncredere și resentimente. Perioada dintre 1878 și 1905 cuprinde zilele cele mai întunecate din istoria modernă a Basarabiei.Tirania rusească s-a aflat într-o dominație incontestată, clasele superioare au sucombat atracției Petrogradului și Moscovei, țărănimea muncea în letargie, susținătorii cauzei românești erau închiși , trimiși în Siberia, exilați în străi- nătate. Au fost abolite ultimele vestigii ale vechii autonomii. Speranțele patrioților basarabeni au fost pentru o clipă redeșteptate de perioada de quasi-liberalism care a urmat războiului dezastruos cu Japonia în 1905. Dar în 1908 vechile maniere s-au reluat, mai sigur și cu mai multă aroganță decât oricând. La izbucnirea răzbiului european naționaliștii basarabeni, asemeni liberalilor din Europa de Vest, așteptau de la victoria aliaților zorile unei noi libertăți în Rusia și sperau ca această Rusie liberă să răsplătească ajutorul românesc față de cauza aliaților prin redarea Basarabiei. Dezastrul Imperiului Rus a topit acestă nădejde, dar a permis realizarea ei într-o altă formă. Imediat după izbucnirea revoluției rusești, mișcarea de autonomie, de mult adormită, a fost resuscitată în toate provinciile de graniță ale imperiului, locuite de non-ruși. Un comitet național, constituit la Chișinău, a început să elaboreze planuri de autoguvernare locală, reformă agrară, reorganizare militară, buget basarabean și garanții ale drepturilor pentru minoritatea non-românească. Când în noiembrie 1917 au venit la putere bolșevicii au contestat pe loc autoritatea Comitetului Național și au amenințat cu formarea

334 unui soviet. Drept urmare, s-a format și a fost investit cu un caracter de Adunare Constituantă numitul Sfat al Țării (Consiliul Național). Avea o sută patruzeci și șapte de delegați, din care o sută cinci erau români, restul ucrainieni, evrei, germani, bulgari respectiv cincisprezece, treisprezece doi și patru. La 15 decembrie Sfatul Țării a declarat Basarabia republică independentă. O săptămână mai târziu guvernul provizoriu a trimis o cerere urgentă guvernului român pentru ajutor militar contra bolșevicilor. Devreme, în ianuarie bolșevicii au invadat țara și au cucerit Chișinăul, dar o săptămână mai târziu ajutorul românesc a sosit și a curățat provincia de forțele roșii. Pe 27 martie 1918 Sfatul Țării a proclamat unirea Basarabiei cu România. Nedreptatea de un secol a fost îndrepattă. Acesta este pe scurt un rezumat al faptelor istorice pe care unii patrioți ruși încearcă să-și întemeieze „drepturile istorice” asupra Basarabiei. Căci orice pretenție de posesie asupra Basarabiei s-a avansat de partea rusească s-a făcut cu recurgere la drepturile istorice și exclusiv la acestea. Dacă recurgem la condițiile etnografice, tot ceea ce trebuie făcut pentru a proba caracterul românesc al provinciei este considerarea statisticilor oficiale rusești și alte materiale rusești. Conform recensământului oficial rusesc din 1897, patruzeci și șapte și o șesime la sută din populația basarabeană este moldovenească. Dar cei care alcătuiesc recensământul sunt renumiți pentru parțialitate. Într-adevăr alte statistici rusești, datate 1891 dau procentul de moldoveni de 66. Dintre cele două, cea de-a doua are cifra cea mai probabilă. La alegerile generale din noiembrie 1919, ținute pe bază de sufragiu universal, direct, egal și secret, 78 din 90 de deputați aleși erau români și 12 aparțineau minorităților naționale – ale căror drepturi chiar sunt pe deplin protejate de lege. Un rezumat interesant de mărturie ce probează caracterul etnic român al Ba- sarabiei este o broșură a lui Ion G. Pelivan, fost membru al satului Țării publicată în 1920 la Paris, cu titlul Dreptul românilor asupra Basarabiei. Din cele 23 de surse citate, 16 sunt rusești. Ele includ declarații ale lui L.A. Casso, ministru rus al educației, generalului Kuropatkin (care s-a distins în războiul cu japonezii) P.P. Semenoff-tian-Chiansky, vicepreședinte al Societății Geogarfice Imperiale și un raport al Corpului Genetal Rusesc. Acest din urmă document datat 1862 declară : Moldovenii (românii) formează partea cea mai mare a populației, aproximativ trei sferturi din mumărul total. În fața acestei extraordinare serii de dovezi istorice și etnografice, pretențiile rusești prezentate Consiliului Suprem Aliat s-au adunat în jurul argumentului că în 1812 Rusia a luat Basarabia nu de la România ci de la Turcia. Dacă aplicăm același argument relațiilor austro-italiene, Austria ar avea drept la Veneția pe motiv că acel oraș nu a fost dobândit de la Italia, care pe atunci nu era independentă, ci de la Napoleon! Ținut românesc din punct de vedere etnografic și istoric, Basarabia este azi din nou parte integrantă a statului român ale cărui frontiere, pentru prima dată în două mii de ani, coincid din nou cu cele ale Daciei antice. Fără incorporararea Basarabiei în realizarea unității naționale românești, care a fost principalul scop al României în

335 Războiul Mondial, nu ar fi completă. În același timp deținerea Basarabiei cu solul ei negru unic în fertilitate, cu viile și minunatul bazin de ape, e vitală din punct de vedere economic pentru România nouă. Asigură României controlul asupra Deltei Dunării, care e o necesitate atât strategică cât și comercială de prim rang. Să nu uităm că Rusia și-a dorit posesia provinciei din chiar acest motiv. Revenirea la țara- mamă a fost și pentru Basarabia primul pas către o nouă prosperitate democratică. Cu aspirațiile naționale realizate, populația Basarabiei și-a îndreptat atenția pe dată către soluționarea problemei ei celei mai importante: reforma agrară. Astăzi executarea reformei agrare e în plin avânt în Basarabia, cum este și în alte părți din regat. Toate proprietățile deținute de stat și de biserică, ca și proprietățile private mai mari de o sută de hectare sunt expropiate, proprietarii primind despăgubiri fixate de guvern. Astfel cea mai bună armă a propagandei bolșevice se clatină. Să mai adaugăm că moșierii supuși expropierii cu grijă și în spirit patrioric – toți cu excepția minorității nobiliare rusificate puțin numeroase dar zgomotoase, oameni de teapa lui Krupenski ale căror proteste pasionate împotriva unirii cu România dictate în principal de frica schemei stricte a reformei agrare românești au fost din fericire ignorate de Consiliul Suprem. Basarabia, desprinsă de trupul națiunii române a fost o problemă, o durere a organismului european, un exemplu clasic a acelei nedreptăți internaționale fățișe, care naște războaie. Basarabia salvată și adusă înapoi la trupul țării este astăzi pe drumul civilizației și progresului – parte a lumii vechi, popoarelor căreia războiul le-a adus dacă nu un răspuns la toate întrebările, cel puțin posibilitatea de a le răspunde în felul lor specific, după propriile lor dorințe.

REDEEMING BESSARABIA By PRINCE ANTOINE BIBESCO

FREDERICK the Great once said that when he wanted to annex a province he went and annexed it, and afterward hired professors to prove his right to possession. It may be entered to the credit of the late Imperial Russian Government that it did not hire professors to prove its title to Bessarabia, a Roumanian province which was under the scepter of the Czar for one hundred and six years, from 1812 to 1918. During this period Roumania had the right to Bessarabia, but Russia had Bessarabia. That Russia had a title in point of law had not occurred to Russians until after Bessarabia ceased to be a province of Russia in point of possession. This is the outstanding fact of the controversy centering around the award of the Allied Supreme Council, in the autumn of 1920, confirming Roumania in the possession of Bessarabia, or rather confirming the reunion of that province with the Roumanian kingdom, effected by the free will of the Bessarabian population in the resolution of the Bessarabian Council on March 27, 1918. That award merits attention as one of the clearest examples of triumphant justice among the territorial readjustments consequent upon the Great War.

336 Since 1812 Bessarabia has been a province of the Russian Empire. It was not, ~and has never been, a Russian province. There is perhaps in the whole history of European „Machtpolitik” no more glaring instance of sheer international robbery than this annexation. The wrong suffered by Bessarabia and her Roumanian motherland was all the more intolerable because it was practically unnoticed. The very existence of Bessarabia was, until our day, unknown except to a few specialists. The same good people who used to believe that the Ukraine was a musical instrument imported from Hawaii, and that both Gallipoli and Galicia were in Spain, thought, when they saw the name Bessarabia in print, that it was part of Arabia. Few countries in the world have such clearly defined natural boundaries as Bessarabia, in reality a quadrilateral peninsula defined by the rivers Dniester or, in Roumanian, Nistru, in the northeast, the Pruth in the west, the Danube and the Black Sea in the south and southeast. Only for a narrow strip of land in the extreme north- west can Bessarabia be entered without crossing water. But these natural boundaries of the country are not, like mountains or deserts, barriers as well; they invited, rather than discouraged invasion. At the dawn of its history Bessarabia was populated by Scytho-Thracian tribes which formed part of the Dacian state conquered by Rome under Trajan. Bessarabia was not incorporated in the Roman province of Dacia, but Roman influence made itself felt. Trajan’s wall, partly still extant, was built to check the raids of the northern barbarians attracted by the treasures of Byzantium; and from that time on until our very day, the line of Bessarabian history was determined by the fact that the province formed the back door, as it were, to Constantinople. Bessarabia reemerges from the Dark Ages at the end of the thirteenth century, already as a purely Roumanian country forming part of the domains of the House of Basarab, reigning princes of Wallachia or Muntenia. The Basarab rulers gave the province its modern name; but the term Bessarabia originally applied to the whole territory ruled by them. In the second half of the fifteenth century, Stephen the Great, prince of Moldavia, took by conquest the land between the Pruth and Dniester from his southern neighbor; but even before the end of his reign the Turks snatched from him the southern half of the province. This southern Bessarabia, called by the Turks Budjak, stayed under direct rule from Stamboul until 1812; while the northern half remained part of Moldavia until the same year, though it was frequently raided and held for short intervals by Poles, Cossacks, and Crimean Tartars. The year 1812 was the turning point in Bessarabian history. Pressed by the im- pending war with Napoleon, the Czar Alexander First prepared to make peace with the Turks at almost any price; but his commander in chief, Kutuzov, succeeded in bribing the Turkish negotiators, Morouzi and Ghalib Effendi, who thereupon sup- pressed a letter from Napoleon, encouraging the Porte to resist Russian demands. In his anxiety to end the war the Sultan ceded to the Czar the part of Moldavia east of the Pruth, and the Budjak in other words, the whole of modern Bessarabia. The treaty of Bucharest was signed on May twentyeighth, 1812, and the fate of

337 Bessarabia was sealed for more than a century. When their treason was discovered, Morouzi and Ghalib were decapitated; „but so was Moldavia,” mournfully remarks a Roumanian historian. This partition of their country was a terrible disappointment to the Moldavian patriots who hoped that Russian victory would liberate them from Ottoman sover- eignty. At first their apprehensions were mitigated by the liberal promises of the Russian government. Within a few years the Russian government, true to its methods pursued in Poland and Finland, inaugurated a policy of Russification and oppression. The basic law of 1818, by which the Czar Alexander allowed national autonomy, equality of the Russian and Moldavian languages, and the perpetuation of the old Moldavian statutes, was revoked by Nicholas First in 1828. Russian officials were appointed to all posts. Russian schools and seminaries were opened, and the Roumanian institutions suppressed; the use of Latin characters was prohibited, and Roumanian books, if authorized at all, had to be printed in the Cyrillic script. Unfortunately certain sections of the upper classes yielded only too readily to this tendency of Russification. Some of the greatest families, with the characteristic zeal of the convert, became more Russian than the Russians themselves; and in our days we find men like Kroupensky and Purishkievitch, scions of originally Roumanian noble families of Bessarabia, among the most ardent supporters of Czaristic reaction. There were, however, men both of the nobility and the professional class, who kept their Roumanian nationality in spite of oppression and persecution; and these true Bessarabian patriots preserved the Roumanian tradition of the country unbroken unto our time. The policy of Russification continued until the Crimean war, at the close of which European powers decided that Russia was not to have a base on the Danube delta. The treaty of Paris therefore recognized Moldavia’s right to Bessarabia; but only the three southern districts, Izmail, Cahul and Bolgrad, with their mixed population, were actually reannexed. This makeshift settlement left northern and central Bessarabia, with its compact mass of Roumanian population, under Russian sovereignty; nevertheless, it revived the hope for complete reunion. These hopes were shattered by the outcome of the Russo-Turkish war of 1877–78. Although the Roumanian statesmen suspected from the beginning that one of Russia’s chief aims was the recovery of all Bessarabia, they chose to ally their country to the Russian cause because they saw that the alternative, in case of a Turkish victory, would be the reincorporation of the whole of Roumania in the Ottoman empire. A treaty guaranteeing Roumania’s territorial integrity with Russia, was concluded on April sixteenth, 1877. The Roumanian army not only distinguished itself from the beginning of the war, but actually saved the Russian army from disaster at Plevna. This is attested by telegrams exchanged by King Carol and the Czar. There were patriots who hoped that as a reward Russia would restore the whole of Bessarabia to the Roumanian motherland. One may imagine Roumanian public sentiment when, on the conclusion of the Treaty of San Stefano, the Roumanian government was informed that Russia

338 demanded the retrocession of southern Bessarabia as a matter of: political necessity and Russian prestige, offering in exchange the marshy country of Dobrogea, south of the Danube delta. It was explained that the treaty guaranteeing Roumania’s integrity was not meant to include Bessarabia. Against this unspeakable treachery the Roumanian government applied to the western powers for aid. And now followed the bitterest disappointment in all Roumanian history. At the Congress of Berlin, convened to settle the problems arising from the Russo-Turkish war, the Roumanian delegates, Bratianu and Cogalniceanu, were not even admitted to the discussions, but were heard only in an informatory capacity. Russia’s demand was granted; southern Bessarabia was restored to the realm of the Czar. Bismarck achieved his will: a wedge of distrust and resentment was driven between Russia and Roumania. The period of 1878 to 1905 embraces the darkest days of modern Bessarabian history. Russian tyranny held its uncontested sway; the upper classes succumbed to the lures of Petrograd and Moscow; the peasantry toiled in lethargy j the upholders of the Roumanian cause were imprisoned, sent to Siberia, or exiled abroad. The last vestiges of the old autonomy were abolished. The hopes of Bessarabian patriots were kindled for a moment by the period of quasi-liberalism that followed the disastrous war with Japan in 1905. But in 1908 reaction was reentrenched, more safe and arrogant than ever. At the outbreak of the European war Bessarabian nationalists, like the liberals of western Europe, expected from Allied victory the dawn of a new freedom in Russia, and hoped that this free Russia would reward Roumanian support to the Allies’ cause by the restoration of Bessarabia. The collapse of the Russian empire thwarted this hope, but allowed its realization in a different form. Immediately after the outbreak of the Russian revolution the movement for autonomy, long dormant, was revived in all the border provinces of the Empire inhabited by non-Russians. A national committee, established at Kishinev, began to work out plans for local self-government, agrarian reform, military reorganization, a Bessarabian budget, and guarantees of the rights of the non-Roumanian minority. When, in November, 1917, the Bolsheviks came into power, they at once denied the authority of the National Committee and threatened to set up a Soviet. As a result, the socalled „Sfatul Tsarei” (National Council) was formed and invested with the character of a Constituent Assembly. It compromised one hundred and forty-seven delegates, out of whom one hundred and five were Roumanians, the rest Ukrainians, Jews, Germans, and Bulgars, respectively fifteen, thirteen, two and four. On December fifteenth, 1917, the Sfatul Tsarei declared Bessarabia an independent republic. A week later the provisional government sent an urgent request to the Roumanian government for military aid against the Bolsheviki. Early in January the Bolsheviks invaded the country and took Kishinev, but a week later the Roumanian aid arrived and the province was cleared of the Reds. On March twenty-seventh, 1918, the Sfatul Tsarei proclaimed the union of Bessarabia with Roumania. The wrong of a century was righted. This, in brief, is a survey of the historic facts upon which certain Russian patri- ots presume to base „historic rights” to possession.

339 For whatever claim to the ownership of Bessarabia has been put forward from the Russian side has been supported by an appeal to historic rights, and historic rights only. Turning to ethnographic conditions, all one has to do to prove the Roumanian character of the province is to look up the official Russian statistics and other Russian accounts. According to the official Russian census of 1897, forty- seven and one-sixth per cent of the Bessarabian population is Moldavian; but the official Russian census makers are notorious for partiality; and indeed, other Russian statistics, dated 1891, put the percentage of Moldavians at sixty-six. Of the two, the latter is the more likely figure. At the general elections in November, 1919, held on the basis of universal, equal, direct, and secret suffrage, seventy-eight deputies out of ninety elected were Roumanians, and twelve belonged to the national minorities- whose rights, by the way, are fully protected by law. An interesting summary of testimony proving the Roumanian ethnic character of Bessarabia is a pamphlet by Ion G. Pelivan, ex-member of the Sfatul Tsarei, pub- lished in 1920 at Paris under the title of „The Right of the Roumanians to Bessarabia.” Out of the twenty-three sources quoted, sixteen are Russian. They include statements by L. A. Casso, Russian minister of education, General Kuropatkin (of Japanese war fame), P. P. Semenoff-Tianchiansky, vice-president of the Imperial Geographical Society, and a report of the Russian General Staff. This last named document, dated 1862, declares: „The Moldavians (Roumanians) form the chief part of the population, about three-fourths of the total number.” In the face of this formidable array of evidence, historic and ethnographic, the Russian claim presented to the Allied Supreme Council was gathered around the argument that in 1812 Russia had acquired Bessarabia, not from Roumania, which then was not yet independent, but from Turkey. Applying the same argument to Austro-Italian relations, Austria would be entitled to Venice on the ground that that city was acquired not from Italy, which was not at the time independent, but from Napoleon! Historically and ethnically a Roumanian land, Bessarabia today is again an in- tegral part of the Roumanian state whose frontiers, for the first time in two thousand years, again coincide with those of ancient Dacia. Without the incorporation of Bessa- rabia the achievement of Roumanian national unity, which was the one aim of Rou- mania in the world war, would” not be complete. At the same time the possession of Bessarabia, with its uniquely fertile black soil, its vineyards, and its wonderful water system, is economically vital to the new Roumania. It also insures for Roumania control of the Danube delta, which is a strategic as well as commercial necessity of the first order. It should not be forgotten that Russia craved possession of the province for this very reason. Restoration to the mother country was, for Bessarabia itself, the first step on the road toward a new democratic prosperity. With its national aspirations achieved, the people of Bessarabia immediately turned their attention to the solution of its most important problem: the land reform. Today the execution of the Roumanian land reform law is in full swing in Bessarabia, as elsewhere in the kingdom. All the property held by the state and church, as well as private estates over one hundred hectares, is expropriated, the owners receiving indemnities fixed

340 by the government. Thus the best weapon of Bolshevist propaganda is shattered. I t may be added that the landed proprietors submitted to the expropriations gracefully and in a patriotic spiritall except the small but noisy Russianized minority of nobles, men of the Kroupensky type whose passionate protests against the reunion with Roumania, dictated principally by the fear of the drastic Roumanian land reform scheme, were fortunately unheeded by the Supreme Council. Bessarabia, detached from the body of the Roumanian nation, was a problem, a sore on the European organism, a classic example of that manifest international injus- tice which is the breeder of wars.. Bessarabia, redeemed and reunited, is today mov- ing along the road of civilization and progress – one of the sections of the old world to whose peoples the war has brought, if not the answer to all their questions, at least the possibility of answering them in their own way, according to their own desires.

Published by THE SOCIETY OF FRIENDS OF ROUMANIA INCORPORATED

Note:

1 Vezi: V. Tătaru, Tragica aventură a spiritului, Centrul Județean al Creației Populare Mehedinți, 1999, Mihai Sturza, Familiile Boierești din Moldova și Țara Românească, Enciclopedie istorică, genealogică și biografică, Editura Simetria, 2004, Vol.I, pp.493- 514, Dicționarul Literaturii Române, C.D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu, Marea pianistă, ed. a 2-a,Editura Vitruviu, București, 2008, p. 816. 2 Vezi Cornelia Ștefănescu, Cu Marcel Proust despre români, în Secolul XX, nr.4/1968 p. 74. 3 Vezi Arhiva Ministerului de Externe al României, Dosar 77/nr.44 4 Vezi J. Borden Harriman, From Pinafores to Politics, New York, 1921, p. 346. 5 Vezi Arhiva Ministerului de Externe al României, Dosarul 71 (SUA anul 1920– 1928), p. 15. 6 Vezi Arhiva Ministerului de Externe al României, Dosarul 71 (SUA anul 1920– 1928). 7 Broșura nu pare să se păstreze la Biblioteca Senatului american, dar se găsește pe site-ul Universității din Princeton, princeton-edu. Am consultat-o în colecția Bibliotecii Academiei Române. 8 Vezi Mihai Turcanu, Problema Basarabiei în relațiile româno-americane (1917- 1941), Teză de doctorat, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2017. 9 Vezi Larry Watts, conferință ținută la 24 aprilie 2018 la Banca Națională a României. 10 Traducerea în limba română aparține autoarei acestui articol.

341 342