Jurnal Contemporan Fluxul Memoriei Prezenta Lucrare Este Un Pamflet Publicistic Şi Trebuie Tratată Ca Atare
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Ioan Pînzar Jurnal contemporan Fluxul memoriei Prezenta lucrare este un pamflet publicistic şi trebuie tratată ca atare. Ioan Pînzar Jurnal contemporan Fluxul memoriei Editura MUŞATINII Suceava, 2015 Consiliul Judeţean Suceava Preşedinte: Ioan Cătălin NECHIFOR Vicepreşedinţi: Ilie NIŢĂ, Alexandru RĂDULESCU Centrul Cultural „Bucovina“ Manager: Viorel VARVAROI Secţia pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava Director: Călin BRĂTEANU Editura „Muşatinii” Suceava, str. Tipografiei nr. 1, Tel. 0230 523640, 0757 076885 (I.D.) Director general: Gheorghe DAVID tipar: Motto (mamei): În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa. El era drumeţ sărman, Muncitor cu sapa. (George Topîrceanu) 5 Jurnal contemporan n anii luminoşi ai copilăriei mele, când s-a stins din viaţă tovarăşul ÎIosif Vissarionovici Stalin, trăia la Costâna şi mătuşa mea, Ecaterina, abia ieşită din adolescenţă, cu o gropiţă în obraji, cu părul roşu cârlionţat, de o blestemau flăcăii cu cântecul urbanEcaterino, vede-te-aş moartă/ Cu dric la poartă/ Şi cai mascaţi. Mama era înnebunită s-o mărite cu un flăcău bogat. Ea nici să audă. Şi-a găsit un tânăr chipeş, pe care l-a aşteptat să facă armata, s-a măritat şi a dus o lungă viaţă fericită, până ce s-a stins în anul 2012. Tânărul nu era bogat, dar hărnicia lor i-a îmbogăţit cu timpul. Despre generalissimul Stalin nu se putea spune atunci că a murit. S-a stins, a plecat de lângă noi, mă rog, expresii elegante. Ţăranii ar fi spus că a crăpat antihristul, nu credeau incă că va veni colhozul lui Stalin şi la noi. Numai bătrânul Feodor Karamazov, amorezat împreună cu Dimitri, fiul lui, de aceeaşi fată frumoasă şi neserioasă, Gruşenka, a strigat la moartea soţiei sale de-o viaţă, în faţa porţii, pe stradă: a crăpat căţeaua! Cred că la fel ar fi strigat şi genialul Tolstoi, dacă soţia lui nu ar fi fost mai tânără cu 15 ani decât el. Holtei bătrân de 35 de ani, desfrânat şi imoral, cum singur s-a descris, a făcut greşeala vieţii lui, cum a mărturisit la adânci bătrâneţi: „Nu trebuia să mă însor, dar m-am însurat. Ce să fac?“. Putea rămâne holtei până târziu. Bogat era, conac avea, fete la fel. Dar legile naturii biologice îi înfrâng şi pe cei mai potrivnici ideii perpetuării speciei umane, după legile lui Moise şi ale lui Darwin. Bătrânul Tolstoi, cu mintea lui sclipitoare, plină de înţelepciune, a fugit, pur şi simplu, de acasă. Din cauza nevestei lui, o femeie cu simţ practic, dar şi cu bun-simţ. Holteiul depravat de 35 de ani şi-a găsit o tânără de 20 de ani, ceea ce n-a făcut Feodor Karamazov, personajul lui Dostoievski. Amândoi bătrânii, din motive diferite, îşi urau nevestele. La polul opus s-a situat căsnicia dintre fostul nostru preşedinte, Nicolae Ceauşescu, şi consoarta lui, exemplu pozitiv pentru toată lumea. 7 Ioan Pînzar Unii activişti neruşinaţi, care-i pupau mâna toată ziua, au bârfit-o josnic pe Elena Ceauşescu, după execuţia în stil mafiot. Revin la copilăria şi la mama mea, care ştia mai multe decât se autoincrimina ea că a făcut 7 ani în clasa întâi. Nu. A făcut 7 ani de şcoală încheiaţi. Intervenea de multe ori în lecturile mele şi amintea de Caragiale, căruia îi spunea Caragialu, de Ion Creangă, de Ion Neculce. Îi poreclea pe cei cu păr lung, ultimii malagambişti, veniţi în sat de nu ştiu unde, Niculcea. De votat, în 1946, am mai spus, a votat cu Frontul Plugarilor al lui Petru Groza, care semnase, împreună cu regele Mihai, titlurile de proprietate pentru văduve de război şi alţi oameni cu mai puţin pământ. Mai bine nu i-ar fi dat acel pământ, căci cotele erau mari şi nu avea cu ce lucra cele vreo 8 loturi de pământ risipite pe câmpul satului. Cel mai îndepărtat nu era cel din capătul pădurii cu brazi, tăiaţi de colhoz, ci bucata mică de pământ de după deal. Colhozul de tip sovietic a construit socialismul în România, mai bine zis a desăvârşit construcţia începută practic în 1948, prin celebra naţionalizare a mijloacelor de producţie. Forţele de producţie erau proletarii capitalişti, muncitorii cei superiori erau comunişti. Profesorii de economie politică capitalistă şi socialistă, de socialism ştiinţific şi materialism dialectic şi istoric începeau de mici să ne îndoctrineze pe noi, elevii. Ţăranii, alfabetizaţi sau nu, aşteptau colhozul ca pe o epidemie de ciumă sau lepră. N-am înţeles până acum de ce substantivul lepră are o atât de puternică conotaţie negativă pentru o categorie de oameni fără dumnezeu, cum îi caracteriza mama. Când spuneai despre cineva că este o lepră, îi cumulai toate defectele moştenite sau devenite reflexe condiţionate. Celebrul savant Pavlov, cel cu reflexele condiţionate la câini, tremura prin 1930 de frig, uitat de tovarăşul Stalin, într-un mic laborator. Era sărăcie, nu erau lemne, mujicii ardeau, ca moldovenii de la noi, bălegar uscat. De altfel, savanţii istoriei sovietice spun demult că moldovenii au venit, de fapt, din stepele ruseşti. Mareşalul Antonescu spunea cam acelaşi lucru, când a întemeiat Transnistria, în 1941 toamna. Bine că n-a fost chemat să meargă la Moscova. Anii copilăriei mele n-au fost chiar luminoşi din cale-afară. Noi 8 Jurnal contemporan trăiam încă ultima perioadă a capitalismului în putrefacţie, cum scria maestrul Silviu Brucan, adică profesorul şi marele maestru al combinaţiilor de mai târziu. Tinereţea lui era de aur atunci, a lui şi a tuturor proaspeţilor nomenclaturişti. Noi trăiam nu ca în Congo de azi (din cauza luptelor permanente între triburi), ci ca în alte ţări ale Europei de atunci. În fond, în 1938, România era la nivelul Belgiei, din punct de vedere economic, dar sentimental eram mai aproape de India cea incredibilă. India a dat multe civilizaţiei noastre europene. Merită respectul nostru total. Matricea morală şi economică era încă, în 1950, capitalistă, dar fără boier. Boierul nu te mai bătea cu biciul, ca în copilăria bunicii, dar nici nu te lăsa să treci pe vreo cărare de pe pământul lui. Sigur că ţăranii lucrau încă „în parte”, pe moşia lui, micşorată în 1922-1924, dar fără treabă nu treceai pe pământul lui. Nu vorbesc de conacul cu a lui curte franţuzească sau englezească. De fapt, curtea era mai frumoasă decât conacul, care a fost înghiţit, după 1975, ca de o văduvă neagră, de spitalul seminebunilor adus de la Sasca. Nu toţi erau bolnavi congenitali, ci s-au „scrântit”, vorba mamei, din cauza necazurilor. La colectivizare, mulţi ţărani din RPR au înnebunit pur şi simplu, nu din cauza pământului, în special, ci, mai ales, când li s-a luat căruţa, morişca, şişcorniţa, caii, plugul, cu oticul, tăvălugul, până şi coasa şi sapele, plus vacile. Ţăranul a rămas cu fundul gol sau, după cum zicea clar, în curul gol. În tinereţea mea, Harry Belafonte cânta: cu curu cu cu, sau celebra melodie a bananei. Mult mai târziu, când generalul negru Powell era ministrul de externe al lui George W. Bush şi a prezentat la ONU o sticluţă cu armele de distrugere în masă ale lui Saddam, Harry i-a spus: „Generale, eşti sclav în interiorul conacului, noi suntem în afară”. Gândurile răzleţe mă aduc în 2012, când a murit marele scriitor mexican Carlos Fuentes (care merita un premiu Nobel) şi primul preşedinte al Algeriei, după cei peste 6 ani ai războiului de eliberare de sub francezi, Ahmed Ben Bella. Frontul Naţional de Eliberare a Algeriei l-a avut ca prim conducător, prin 1953-1955. Francezii l-au prins şi l-au băgat în puşcărie, unde a stat până după acordurile de la Evian, din 1964. Patru ani a căutat generalul De Gaulle o soluţie militară sau civilă şi a ajuns la concluzia acordării independenţei. Francezii înşişi au făcut un film despre 9 Ioan Pînzar atrocităţile demne de lagărele naziste ale autorităţilor franceze, cel puţin până la De Gaulle, dar şi în timpul lui. A autorizat şi el metode teroriste, pentru menţinerea imperiului. Câte a mai suferit generalul după 1964! Peste 30 de atentate, răscoala armatei din Algeria, condusă de generalii Zeller, Massu şi alţii, înfiinţarea unei organizaţii teroriste, OAS, compusă din reprezentanţii celor peste un milion de francezi care au trebuit să plece în Franţa, în special militari. OAS era condusă de colaboratori apropiaţi ai lui De Gaulle din timpul războiului: generalul Salan, un fost ministru şi alţii. Toţi voiau moartea generalului care a salvat onoarea Franţei după înfrângerea ruşinoasă din iunie 1940, un nou Sedan al francezilor. Bun diplomat, dispreţuit de preşedintele Roosevelt, dar sprijinit de Churchill şi Stalin, generalul a adus Franţa în Consiliul de Securitate al ONU, cu statut permanent şi a obţinut, spre indignarea generalilor lui Hitler, o zonă de ocupaţie în Germania învinsă. Franţa a devenit una dintre cele patru mari puteri ale lumii, China revenind după 1972, odată cu retragerea Taiwanului. De la Napoleon Franţa nu a mai avut un politician de talia generalului De Gaulle. Era direct şi tranşant în probleme internaţionale. A recunoscut China comunistă, în 1964. După 1965, s-a retras din structura militară a NATO, refuzând să mai găzduiască sediul acestei organizaţii militare la Paris, aceasta mutându-se la Bruxelles. S-a opus profetic intrării Marii Britanii în fosta Piaţă Comună. A intuit că ea nu se va putea integra în organizaţie, datorită legăturilor ei semicoloniale şi a celor speciale cu America. Am mai vorbit de Canada, unde a pronunţat, în Québec, celebra propoziţie Vive le Québec libre! A sprijinit şi dreptul tribului Ibo de a se despărţi de Nigeria, în timpul cumplitului război de secesiune. Zona secesionistă se numea Biafra. Imaginile cu copiii Biafrei erau cutremurătoare în acei ani, 1965-1967. La noi era deja o expresie populară despre răul absolut: parcă eşti din Biafra.