Valentin BODEA VIAŢA POLITICĂ ÎN ORAŞUL
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Valentin BODEA VIAŢA POLITICĂ ÎN ORAŞUL GALAŢI DE LA MAREA UNIRE ŞI PÂNĂ LA DEPLINA INSTAURARE A REGIMULUI COMUNIST POLITICAL LIFE IN THE TOWN OF GALAȚI, FROM THE GREAT UNIFICATION AND UNTIL THE COMPLETE INSTALLATION OF THE COMMUNIST REGIME - Abstract - The study of political life allows us to understand some important mechanisms which define the existence of a community, in a particular historical age. For an urban center such as the town of Galați, the issue of political life can be approached only considering it within the large political frame of the whole country. We have to discover the way the national political frame influenced, in various ways, the local situation. The relations between the central and the local institutions, between the government and the local authorities, between the parties and their local branches will be under scrutiny. Moreover, the paper will analyse the involvement of the local political elites in the process of mass mobilization during the electoral campaigns. As examples, we have chosen four of the most important parliamentary elections that took place between 1918 and 1948: those from 1922, 1928, 1937 and 1946. We investigated the functioning of the local political system and its dependency on the national political tendencies. Keywords: party; parliamentary elections; universal vote; electoral list; distinctive mark. Cadrul naţional Înainte de a ne referi la situația politică din orașul Galați și județul Covurlui, se cuvin câteva precizări legate de sistemul electoral din România în perioada analizată în acest articol. Prezentarea cadrului legislativ va contribui la mai buna Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” Galaţi ([email protected]). Danubius, XXXVIII, Galaţi, 2020, pp. 331-416. 332 DANUBIUS XXXVIII înțelegere a funcționării mecanismelor politice locale cu prilejul celor patru scrutine parlamentare pe care le vom analiza în detaliu. În 1917, pe fondul desfășurării Primului Război Mondial, clasa politică românească și Regele Ferdinand I au promis reformarea sistemului electoral și extinderea drepturilor politice. Articolele 57 și 67 din Constituția României au fost modificate și s-a introdus votul universal, egal, direct, secret, obligatoriu, cu scrutin de listă și cu reprezentarea proporțională a minorităților1. Guvernul condus de generalul Constantin Coandă a inițiat Decretul-Lege privind introducerea votului universal, document semnat de Regele Ferdinand I și publicat în „Monitorul Oficial” pe data de 3/16 noiembrie 19182. Alegerile se desfășurau în circumscripții electorale, fiecare județ reprezentând o astfel de circumscripție. În fiecare județ se alegea câte un deputat la fiecare 30.000 locuitori și la fracțiuni suplimentare superioare numărului de 20.000 locuitori. La Senat, normele de reprezentare erau de 70.000 persoane și, respectiv, la fracțiuni suplimentare superioare numărului de 47.000 locuitori3. Universitățile trimiteau senatori aleși din rândul profesorilor și agregaților titulari, iar membrii de drept ai Senatului erau moștenitorul Tronului (de la vârsta de 18 ani împliniți), mitropoliții și episcopii eparhioți. Putea fi ales deputat orice cetățean român cu domiciliul în România, în vârsta de 25 de ani împliniți și care se bucura de exercițiul drepturilor civile și politice. Pentru Senat, vârsta minimă era de 40 de ani. Votul era secret, iar alegătorul vota cu ghereta închisă. Acesta ștergea din buletinul de vot listele sau candidații pe care nu-i dorea, lăsând neatinsă lista sau numele candidaților pe care astfel îi vota4. Cetățenii români în vârstă de peste 21 de ani aveau drept de vot pentru Adunarea Deputaților, iar cei peste 40 de ani și pentru Senat. Membrii Senatului rezultau în urma a patru tipuri de alegeri: 1) prin votul universal al cetățenilor bărbați cu vârsta de peste 40 de ani; 2) prin alegeri organizate la nivelul consiliului județean și al consiliilor comunale; 3) prin alegeri organizate de Camerele de Comerț, Industrie, Muncă și Agricultură; 4) prin alegeri la nivelul universităților5. Fiecare partid politic avea un semn electoral propriu pentru a ușura votul alegătorilor, mulți dintre ei neștiutori de carte. Decretul-Lege din aprilie 1920 a decis ca un deputat să fie ales la 50.000 de cetățeni, iar un senator de 100.000 de cetățeni. Astfel se reducea numărul deputaților de la 568 la 369 și al senatorilor de la 1 Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democrația la români 1866–1938, Editura Humanitas, București, 1990, p. 36. 2 Ioan Scurtu, Ionuț Cojocaru, Ion I.C. Brătianu, Editura Enciclopedică, București, 2017, p. 128. 3 Ioan Scurtu, Ion Bulei, op. cit., p. 36. 4 Ibidem. DANUBIUS XXXVIII 333 236 la 198. Constituția României din martie 1923 a confirmat prevederile Decretului-Lege din noiembrie 1918, sporind din nou numărul senatorilor de drept6. Pe 27 martie 1926 s-a adoptat o nouă lege electorală privind centralizarea rezultatelor, repartiția mandatelor și proclamarea aleșilor. Articolul 90 prevedea că pentru repartizarea mandatelor partidelor politice la nivel național se derulau următoarele operațiuni: a) se centraliza la nivel național numărul votanților, al buletinelor anulate și al voturilor întrunite de fiecare partid politic, după datele primite de la birourile electorale județene; b) se calcula procentul de voturi obținut de fiecare partid politic raportat la numărul total al votanților din întreaga țară. Partidul politic ce întrunea cel mai mare număr de voturi, dar cel puțin 40%, se declara grupare majoritară, iar celelalte grupări minoritare; c) se calculau procentele obținute de fiecare partid la nivel de circumscripție, raportat la numărul votanților din acea circumscripție. Din numărul mandatelor stabilit prin lege la nivel național se reduceau mandatele atribuite partidelor politice minoritare în circumscripțiile electorale, unde acestea întruniseră majoritatea absolută, chiar dacă nu obținuseră 2% la nivel național. Partea rămasă se împărțea în două: jumătate se repartiza grupării majoritare, iar cealaltă se împărțea între toate partidele politice, inclusiv grupării majoritare, proporțional cu ponderea fiecăruia7. Legea electorală aducea un element de noutate și în procedura de vot: fiecare alegător vota cu ștampila, care purta cuvântul votat și se aplica pe lista de candidați dorită. Prin legea electorală se stabilea și numărul parlamentarilor: 387 deputați și 113 senatori (colegiul universal). În ceea ce privește sistemul de organizare și desfășurare a alegerilor, fiecare alegător era înscris pe listă electorală, realizată pe localități, care se verifica anual. Cetățenii cu drept de vot primeau o carte de alegător. În vederea pregătirii formalităților premergătoare alegerilor, în fiecare circumscripție se instituia un birou electoral, care funcționa pe lângă tribunalul județean și era prezidat de magistratul cel mai înalt în grad al tribunalului. Birourile electorale supravegheau imprimarea și distribuirea cărților de alegător, rezolvau eventualele plângeri cu privire la distribuirea lor, primeau declarațiile de candidatură, stabileau secțiile de votare și localurile de vot, se îngrijeau de imprimarea buletinelor de vot și de distribuirea lor la secțiile de votare, totalizau voturile exprimate în circumscripție și le comunicau Comisiei Centrale Electorale și proclamau rezultatul în alegerile unde legea le permitea acest drept, eliberau deputaților și senatorilor, ca și supleanților certificatul constatator al mandatului 5 Ibidem, pp. 25–26. 6 Ibidem, p. 37. 7 Ibidem, pp. 37–38. 334 DANUBIUS XXXVIII obținut, primeau contestații cu privire la alegeri și le înaintau Comisiei Centrale sau birourilor Adunărilor legiuitoare8. Declarația de candidatură se depunea la Biroul Electoral Județean (BEJ) și trebuia propusă de cel puțin 20 de alegători din circumscripție pentru Adunarea Deputaților și de cel puțin 10 alegători din circumscripție pentru Senat. La nivel național exista Comisia Centrală Electorală alcătuită din cinci membri: un președinte și un consilier de la Înalta Curte de Casație și Justiție, un președinte de la Consiliul Legislativ, doi președinți ai Curții de Apel din București. Aceasta alcătuia tabloul de semne distinctive și acorda autorizații BEJ-urilor pentru imprimarea lor pe buletinele de vot, centraliza rezultatele voturilor exprimate, repartiza mandatele și proclama deputații aleși și pe supleanții lor, judeca eventuale contestații cu privire la nereguli legate de semnele distinctive sau numerele de ordine ale listelor, precum și contestațiile îndreptate în contra respingerii ilegale a unei propuneri de candidatură. Listele de candidați erau imprimate pe buletinele de vot în ordinea înregistrării lor, iar cheltuielile de imprimare a buletinelor erau suportate în mod egal de toți candidații. Pentru garantarea secretului votului și a legalității alegerilor, candidații înscriși pe o listă aveau dreptul de a desemna doi delegați și doi asistenți la fiecare secție de votare, care aveau drept de control asupra tuturor actelor realizate de biroul alegerii. Votarea se desfășura într-o singură zi, între orele 08.00–20.00. La încheierea votării, președintele proceda, în prezența candidaților, a delegaților și asistenților, la despuierea scrutinului. Președintele citea, la deschiderea fiecărui buletin de vot, cu glas tare, lista candidaților care a fost votată, iar rezultatul votului se consemna în două liste, una întocmită de către grefier și alta de unul dintre asistenți. La final se încheia un proces-verbal care se semna de către grefier și asistenți. Dosarul alegerilor se înainta președintelui BEJ, iar acesta transmitea