• Abstract and Figures
• Public Full-text

şI totuşi viaţa merge ION IONESCU-BUCOVU “N P PRIVEGHIUL ROMAN 2003 2 2 Motto : ,,Ultima care moare în noi e memoria. Ultima care moare-n memorie e copilăria…” Octavian Paler 2 3 3 PARTEA INTAI : APOCALIPSA înd venise acasă din război, Ionel al lui Duran trăsese la Cnevastă în Ciculeşti ; de la gară o luase pe jos pe hotarul numit Drumul ăl Mare, care despărţea locurile de la Porumburi în două şi mersese pe el până aproape de sat. Era dornic să ajungă cât mai repede , nu-şi mai văzuse nevasta şi copiii de aproape doi ani, de când Gigea, nevasta lui, îl condusese la gară cu lacrimi în ochi si-i jurase c-o să-l aştepte pâna la moarte. Lăsase ultimul copil în albie adormit şi pe cei doi mai mari la poartă plângând şi ei plecaseră prin noroiul acela clisos cu un cufăr la spinare, schimbându-l când unul , când altul. Acum la întoarcere străbătuse acelaşi drum în sens invers şi i se păruse totul pe dos : văile erau mai mici, şoseaua, o făşie de pământ prăfuită şi pustie, dealurile, nişte spinări golaşe, pline cu pietre ; în ciuda primăverii care venea, iarba era firavă şi galbenă şi satul- un pumn de case aruncate parcă într-o văgăună. Uliţa lor, străjuită de o parte şi de alta de nişte salcâmi enormi, părea un tunel la capătul căruia trebuia să fie casa lor. Aproape totul prinprejur era pustiu, primăvara scosese oamenii afară din case :bătrânii si femeile erau la arat şi copiii cu vitele pe luncă, la păscut. Ajuns în dreptul porţii, rămase surprins de tăbliţa dintr-un stâlp cu regret-etern care anunţa moartea lui Ion Andreescu, socrul lui, decedat de curând,o privi cu atenţie şi văzu data morţii : 5 martie… Încercă să descuie poarta dar era legată cu un lanţ pe dinăuntru. Zgomotul trezi un dulău care ieşi de sub magazie şi începu să latre răgusit. Glasul lui înfioră tăcerea şi tot satul parcă se trezi deodată. Păuna, vecina lor şi soţia lui Stancu Andreescu, fratele decedatului,care chema nişte cloşti, ieşi la poartă să vadă 3 4 4 cine este ; după ea doi copii, unul mic şi altul ceva mai măricel, se ţineau de fusta ei, smiorcăindu-se de frica soldatului. -Un soldat la noi la poartă, ţaţă Păuno !- îngână copilul ceva mai măricel. Îl zărise printre gard pe şosea şi de frică se desprinse de fusta femeii şi o luă la fugă spre grădină…După el o zbughise şi cel mic. Păuna îşi scutură fusta, cum fac ţărăncile cănd ies la un străin, şi roşindu-se toată, slobozi o apostrofă la adresa copiilor : - Fir-aţi ai Dumnezeului de închinaţi să fiţi ! O fi şeful de post-se gândi ea- mi-aduce cine stie ce veste proastă de la băieţii ăia din război. Avea şi ea doi flăcăi, pe Gheorghe şi pe Ioniţă, plecaţi de aproape doi ani şi nu mai ştia nimic de ei. Când deschise poarta, nu mare-i fu mirarea când se trezi faţă-n faţă cu Ionel. Îl recunoscu din prima clipă, deşi slăbise mult şi se urâţise : -Tu eşti, Ionele, maică, mai să nu te cunosc ?-sări femeia de gâtul soldatului şi începu să-l sărute pe obrajii lui stacojii. -Eu sunt, ţaţă Păuno,eu, bine te-am găsit !-o îmbrăţişă şi el cu lacrimile în ochi. Când femeia se trezi fără cei doi copii lângă ea, începu să-i strige înnebunită : -Măăă, măăă, voi n-auziţi, măăă, veniţi, drăibilor, încoa c-a venit tac-to din război !… Cei doi copii se uitau printre gard pe furiş să vadă ce e cu soldatul ; apăru la poartă întâi cel mic, venea sfios, tip-til, pe vârful picioarelor şi se pitea la spatele femeii şi în urma lui, cel mare se uita choirâş la necunoscut: -Ce, nu-i cunoşti? Sunt ai tăi…Fir-aţi ai Dumnezeului să fiţi, fugiseră, au luat şi ei frica jandarmilor ! hai,mă, veniţi încoa că e tac-tău a venit din război… Prima grijă pe care o avu Ionel fu să întrbe de nevastă: -Gigea ce face ? -Ce să facă ? Bine ! E cu Stancu la plug… Fata aia e la şcoală…Ioniţă s-a prăpădit, Dumnezeu să-l ierte ! -Dumnezeu să-l ierte,sărmanul, că zicea când am plecat, că nu mai apucă să mă vadă! Si aşa a fost… Copiii stăteau sfioşi si priveau în ochii soldatului. 4 5 5 -Hai,veniţi la tătica să vă dau bomboane, se ruga cu glasul lui dulce de copii, hai,tătică, hai !- stătea el cu punga întinsă către ei. Copiii întinseră mânuşiţele lor firave şi luară punga cu bomboane. Ionel îl prinse pe cel mic şi-l ridică în braţe. -Pe ăsta l-ai lăsat mic în albie!- zise Păuna cu ochii în lacrimi. De pe obraz i se scurse şi lui Ionel o lacrimă pe veston, apoi alta pe faţa copilului. -Credeam că nu-i mai văd, pupa-i-aş ! Cel mare se apropie si el, se lăsă sărutat, apoi luat în braţe. Cu amândoi copiii în braţe, deschise poarta şi se duse pe prisă la ţaţa Păuna. 5 6 6 2 omuna Râca se afla cam la jumătatea drumului judeţean CPopeşti-Miroşi, în câmpia Găvanu-Burdea, aşezată pe nişte dealuri sărace, pe apele Bucov şi Purcarul. Câmpia era iarna troienită de mari zăpezi şi vara bântuită de lungi şi pustiioare secete. În Cartea domnească a lui Vladislav-voievod al treilea de la 1525 locurile acestea erau dăruite logofătului Vişan, lui popa Drăgoi, luiVoicu, Oancei şi lui Tudor, drept răsplată pentru că ei cumpăraseră pentru oaste săbii şi coifuri. Pentru aceasta le-am dat şi domnia mea-grăia documentul-ca să le fie lor moşiile stătătoare si ohabnice lor şi feciorilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor lor … Legenda spune că fusese înfiinţată de ciobanii ungureni de prin părţile Sibiului, care veniseră în căutare de noi păşuni pentru mioarele lor. Ei aduseseră acest cuvânt pe meleagurile noastre : ,, a trage o râcă“ însemna ,, a trage un hotart prin râcâire ”. Iscându- se certuri între localnici şi ciobani, cuvântul a căpătat sensul de ceartă sau sfadă şi localitatea s-a numit Râca. La începuturi a fost aşezată pe Valea Strâmbei,apoi s-a mutat, la cererea stăpânirii,cam la şase kilometri spre răsărit şi acolo a rămas doar Odaia Veche. De altfel fiecare sat şi cătun îşi are originea lui. Exista o Râcă-Veche acolo la Odaia -Veche şi o Râcă-Nouă în noua vatră. Primii care s- au mutat erau Moştenii ,apoi au venit şi străinaşii, adică Ungurenii. Satul Bucov şi-a primit numele de la apa care-l taie în două. La rândul lui s-a format pe vatra Diaconestilor, urmaşii vechiului schit de călugări care ţineau de Mitropolia Târgoviştei, ca de altfel şi satul, care s-a răscumpărat de la Vlădica de la Cernica cu 12 mii de aspri şi a devenit liber. Ciuculeştii, satul nevestei lui Ionel al lui Duran, şi-a luat numele de la un moş,pe nume Ciucă. Satul Betegi s-a născut dintr-o poveste tragică. Mai întâi a fost satul Pistoleşti care şi-a luat numele de la Popa Pistol, un popă care participase la răscoala lui Tudor Vladimirescu şi rămăsese cu un pistol cu care fugărise pe turci, de aici şi porecla de popa Pistol.Acest sat a fost bântuit de ciumă şi câţiva localnici care au mai rămas s-au mutat pe un deal din apropiere. Lumea zicea aşa : « mă duc pe la ăi 6 7 7 betegi » pentrucă oamenii rămăseseră cu beteşuguri. şi aşa s-a numit satul Betegi. Răiculeştii au avut un moş comun, un anume Raicu, venit din Oltenia de pe vremea zaverei lui Tudor, prigonit de turci. La început casele erau rare şi aşezate de către fiecare pe unde apucase, deabia pe timpul lui Cuza au fost date la linie. A tăiat şosea dreaptă şi a unit satele între ele. Şoseaua s-a numit Linie: mă duc pe Linie, sau mamaie din Linie, sau la horă pe Linie ; fetele şi flăcăii ieşau la furcărie pe Linie . Linia era un fel de scenă unde se jucau toate dramele sau comediile satului : nunţi, botezuri, înmormântări,feştanii, căluşul, unde se strigau fetele de lăsata secului şi se aprindeau focuri, unde se certau şi se băteau oamenii, unde se bea seara sau în zile de sărbătoare, unde se juca ursul sau paparudele, unde se vărsa satul dimineaţa la muncă sau pe unde trecea Baghiară cu oile pe islaz. În zilele de sărbătoare oamenii îşi luau hainele cele mai bune din ladă, se îmbrăcau cu ele şi ieşau pe Linie, sau alţii de pe prispele lor, privau pe Linie . Linia era centrul şi universul satului şi tot acolo aflai toate stirile de pe pământ. Moşul Motroc, bătrânul lui Ionel al lui Duran, se mutase cu gospodăria din Poiana Piscului pe Linie şi căpătase de la Cuza opt hectare de pământ. Era fruntaşul satului, îşi aşezase gospodăria la răspântii, dar n-a mai avut noroc de ea că a venit moartea şi l-a luat. L-a urmat Duran, Tudor pe numele lui adevărat, care a făcut casă nouă, pătul, magazie şi grajduri pentru animale şi obor de oi. Ionel al lui Duran încă îşi mai aducea aminte de poveştile bătrânei despre Motroc : cum că era o huidumă de om şi cânta frumos şi iubea animalele, avea cai, boi, vaci şi turme de mioare şi toate îngrijite de mâna lui…Duran, băiatul lui Motroc, s-a legat mai mult de pământ, muncea din zori până noaptea atât la el cât şi la boier, pe moşia Izvoranca. Dar n-a avut noroc de copii, a avut o singură fată care s-a prăpădit de tânără şi l-a lăsat pe el, om bătrân, cu trei copii să-i crească şi să-i rostuiască, pe Ionel l-a lăsat de două luni, în faşă…Viaţa fetei s-a scurs ca o baladă .

Load more

  476

Copy Link