DOCSLIB.ORG

BAUDELAIRE, VERLAINE, RIMBAUD, MALLARMÉ Modele Pentru SCRIITORI ROMÂNI CONTEMPORANI

Total Page：16

File Type：pdf, Size：1020Kb

Download full-text PDF Read full-text
BAUDELAIRE, VERLAINE, RIMBAUD, MALLARMÉ Modele Pentru SCRIITORI ROMÂNI CONTEMPORANI BAUDELAIRE, VERLAINE, RIMBAUD, MALLARMÉ modele pentru SCRIITORI ROMÂNI CONTEMPORANI o anchetă literară de Simona-Grazia Dima şi Aurelian Titu Dumitrescu Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor Bucureşti, 2006 Autorul A. T. D. a fost sprijinit de CopyRO Coperta de Nicolae MACOVEI Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: DIMA, SIMONA-GRAZIA DUMITRESCU, AURELIAN TITU BAUDELAIRE, VERLAINE, RIMBAUD, MALLARMÉ, modele pentru SCRIITORI ROMÂNI CONTEMPORANI – o anchet ă literară de Simona-Grazia Dima şi Aurelian Titu Dumitrescu/ Simona-Grazia Dima şi Aurelian Titu Dumitrescu – Bucure şti: Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006 anchet ă literară ISBN 973–745–005–1 CIP Editor coordonator: Ciprian CHIRVASIU Redactor de carte: Elena CIOPONEA Simona-Grazia DIMA Culegere şi tehnoredactare: Paulina CRĂCIUNESCU Nicoleta IORDACHE Corectur ă: Carmen TUDORACHE Simona-Grazia DIMA Imprimat la Tipografia Ministerului Administraţiei şi Internelor Argument Făcând încă de la sfârşitul adolescenţei o pasiune pentru poezia lui Arthur Rimbaud şi căpătând, datorită aprecierilor acestuia, o dependenţă de universul lui Charles Baudelaire, am încercat, mai ales după 1980, când am venit în Bucureşti, să îi găsesc pe autorii cu gusturi literare identice sau asemănătoare şi să comunic cu ei. Mi-a fost destul de greu pentru că poeţii atât de bogatei şi de profund exprimatei generaţii ’80 au adus cu dânşii preocuparea pentru literaturile engleză şi americană, în care şi-au găsit şi modelele. Totuşi, Rimbaud, atrăgând prin iluminările sale, pe care unii le-am numit revelaţii sau le-am transformat în revelaţii, a fost model pentru mai mulţi autori din generaţiile ’60 şi ’70, printre care Nora Iuga, Fănuş Neagu şi Angela Marinescu. Toţi aceştia au avut la tinereţe gustul aventurii şi preocuparea pentru viaţa boemă. Fiecare dintre ei a avut şi a încercat să schimbe pe cont propriu lumea, arta, să umanizeze şi mai mult religiile. Am intrat şi eu în lumea boemă, unde am cunoscut mult mai mulţi scriitori, unii azi necunoscuţi, care citau destul de des în conversaţii versuri din Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud şi Stéphane Mallarmé. Am observat acolo, printre pahare pline sau pe jumătate goale, prin cercurile dese de fum de ţigară, deasupra cărţilor care 3 abia se mai ţineau între coperte, că vestiţii patru poeţi francezi nu pot fi despărţiţi în minţile şi în sufletele acelor tineri încă şi încă români, care s-au molipsit de lirismul esenţelor. Boema, nu presupune o vorbire dezordonată. Dimpotrivă, una esenţializată. Până în 1989, când pretutindeni se ţineau discursuri exagerat de lungi şi într-un limbaj vag, în boemă se vorbea numai la obiect şi cu atâtea maxime, încât un discurs înregistrat în Restaurantul Scriitorilor, la masa lui Gheorghe Iova, rivaliza cu un tratat de filosofie sau de estetică. Iova are şi el afinităţi cu cei patru poeţi francezi, în special cu Arthur Rimbaud, dar, deşi a promis că scrie pentru această carte şi i-am dat telefoane mai bine de un an de zile, nu a intrat în starea în care se putea exprima esenţializat despre unii dintre maeştrii săi. De mai bine de un deceniu s-a distrus boema literară şi ţara a pierdut mult. Oricum, cei care se revendică de la Rimbaud e imposibil ca măcar o scurtă perioadă de creaţie din viaţa lor să nu se fi considerat poeţi damnaţi. Unii au ajuns intelectuali redutabili în jurul vârstei de cincizeci de ani, ca Valeriu Mircea Popa bunăoară, care şi-a luat doctoratul la Academie cu o teză despre psihologia artei, şi au trăiri mistice foarte puternice, deşi se regăsesc în suprarealism, şi, totuşi, se încearcă spiritual în tiparele poeziei rimbaldiene. Un alt tip de damnare este cea a lui Charles Baudelaire. Poetul, în opinia mea, deja la fel de important ca Tudor Arghezi sau ca George Bacovia, primii discipoli de geniu ai maestrului francez, este Cezar Ivănescu. Domnia sa are mai mulţi maeştri, dar primul dintre ei este Baudelaire. Mai are în comun cu Charles pasiunea pentru opera lui Edgar Allen Poe. Cezar Ivănescu este un poet damnat nu numai prin faptul că nu a fost recunoscut la timp, că s-a declarat că este inanalizabil cu mijloacele obişnuite ale criticii literare, 4 că întâmpină şi azi opoziţia mereu prea multor conformişti, ci şi prin aceea că în poezia sa se simte legea morală distrusă şi înlocuită cu primatul esteticii pure. Deşi acest Ivănescu nu este un alcoolic, pentru Domnia sa boema a avut un rol de iniţiere şi, apoi, unul consultativ. Din păcate, după mai bine de doi ani de insistenţe din partea mea, a renunţat să încerce să se concentreze şi să scrie despre maestrul său francez. În discuţii mai scurte sau mai lungi, mai simple sau mai complexe, eu am încercat să obţin de la interlocutorii mei răspunsurile la trei iscodiri ale cugetului: a) ce aveţi în comun cu poezia lui X?; b) ce vă deosebeşte arta de poezia lui X?; schiţaţi, vă rog, profilul spiritual al lui X!. Cei mai mulţi colegi scriitori au ocolit răspunsurile directe. Nici nu este uşor să te detaşezi şi să-ţi portretizezi maeştrii. Îmi amintesc cu jenă cât de greu mi-a fost mie să scriu portretele inspirate de Nichita Stănescu. Aşa că îi înţeleg pe Gheorghe Iova şi pe Cezar Ivănescu, dar cu atât mai mare este meritul celor ce şi-au exprimat opiniile în această carte. Uneori, unui popor întreg îi este greu să spună de ce iubeşte un artist. La moartea lui Nichita Stănescu, autorităţile au intrat în panică şi au ordonat ca maşinile din convoiul mortuar să înainteze cu viteză maximă. Sicriul fixat de noi cu mâinile încerca să se lovească dintr-un oblon metalic în altul. Oamenii, care înţelegeau despre ce este vorba, se opreau în loc, îşi luau căciulile de pe capete şi îşi făceau semnul crucii. Convoiul s-a întregit în Cimitirul Bellu, unde aşteptau mii de cetăţeni veniţi din întreaga ţară. Nichita era iubit din timpul vieţii, aşa cum a ajuns iubit, la un secol de la moartea sa, Eminescu. Poporul îi iubeşte pe amândoi şi mai mult azi, dar încă nu ştie să spună de ce o face. Oricum, amândoi au fost nişte hoţi de foc sacru, cum afirma Rimbaud despre poetul ideal al viziunilor sale. 5 Când fenomenul este atât de complex, întrebările anchetei nu pot fi decât vagi, cum au părut şi cele de la prima mea anchetă amplă, cea despre limba română. Altceva decât întrebările ne ţine împreună în carte. Poate conştiinţa valorii celor despre care rostim aprecieri şi conştiinţa valorii noastre. Poate că spiritul artei totale. Poate că sacrificiile făcute de fiecare dintre noi pentru artă. Poate că fondul comun de idei. Poate că spiritul naţional. Poate că frisonul planetar. Poate că dorinţa de a atrage atenţia asupra unui fenomen. Poate că tendinţa de a ne delimita de unele fenomene care se petrec azi şi care par copleşitoare. Boema n-a fost dispreţuită decât de fascişti şi de comunişti, care nu l-au suportat nici pe I.L. Caragiale. Ea le-a părut o lume fără reguli şi extrem de periculoasă fiindcă punea orice sub semnul întrebării. Boema apare de obicei în cercurile cosmopolite sau se dezvoltă agreată de acestea. Face bine şi spiritului naţional, pe care îl relaxează. Nu totdeauna ea demitizează, pentru că are propriile ei mituri. Societatea „Junimea“ a dat mulţi boemi, printre care Mihai Eminescu şi Ion Creangă. În perioada interbelică, a reînflorit boema şi mai toţi scriitorii buni erau de găsit la Restaurantul „Capşa“. Un miracol s-a petrecut şi în socialism, în perioada 1965–1971, când boemii publicau tablete pe primele sau pe ultimele pagini ale revistelor şi ziarelor vremii. În boemă, s-au simţit bine şi au creat magistral Nichita, Fănuş şi, mai târziu, Virgil Mazilescu. Acesta cita şi el deseori versuri nu numai din Eminescu, ci şi din Baudelaire, Verlaine, Rimbaud şi Mallarmé. Nu este o lume fără reguli boema şi trebuie să faci multă ascultare până când să ajungi să vorbeşti într-însa. Boemii ca Nora Iuga, Fănuş Neagu, Angela Marinescu au fost atraşi la tinereţe de călătoriile cu trenul, cu vaporul, cu avionul, s-au simţit bine într-o lume agitată, cu fum de ţigară şi cu lumini artificiale. 6 Nu numai Rimbaud a dat boemi români. Doi autori atât de diferiţi ca Liviu Ioan Stoiciu şi Octavian Soviany se revendică de la Paul Verlaine. Pe Stoiciu boema nu l-a împiedicat să fie un bărbat adevărat şi un patriot desăvârşit. Când, cu ocazia Primăverii de la Praga, România a fost în pericol, el a plecat voluntar în armată să îşi apere ţara. Revoluţia română din 1989 a avut în el un erou, dar Liviu nu şi-a luat certificat de revoluţionar. Presa românească de după 1989 a avut în el un simbol al probităţii morale şi al superiorităţii profesionale. Influenţa lui Verlaine asupra sa la prima tinereţe nu l-a îndepărtat de Eminescu. Dimpotrivă! Octavian Soviany este boem şi acum. Nicicând un critic literar atât de onest şi de profund nu s-a simţit atât de bine printre vieţaşii alcoolului. Poezia sa uimitor de fină este, totuşi, arta unui damnat. Soviany simte în boemă muzica divină a versurilor şi vede cum inefabilul devine substanţa infinitului. Alexandru Ioan este un eminent poet de la Craiova, despre care se ştie deocamdată foarte puţin. Textul său mi-a parvenit prin Ionel Ciupureanu, artist încă mai realizat decât Ioan. Alexandru e boem verde şi, ceea ce-i rău, îşi ţine opera printre fişele unei biblioteci, fiind descurajat de viaţa culturală din România, dar sunt mulţi confraţi, printre care Ciupureanu, care afirmă că Alexandru Ioan este un poet mai profund decât ei. Acesta are cu Baudelaire un raport direct, de la boem la boem, de la artist la artist.
Load more

Recommended publications
  • The Myth of the City in the French and the Georgian Symbolist Aesthetics
    The International Journal of Social Sciences and Humanities Invention 5(03): 4519-4525, 2018 DOI: 10.18535/ijsshi/v5i3.07 ICV 2015: 45.28 ISSN: 2349-2031 © 2018, THEIJSSHI Research Article The Myth of the City in the French and the Georgian Symbolist Aesthetics Tatia Oboladze PhD student at Ivane Javakhisvhili Tbilisi State University, Tbilisi, Georgia,young-researcher at Shota Rustaveli Institute of Georgian Literature ―Modern Art is a genuine offspring of the city… the city The cultural contexts of the two countries were also different. created new images, here the foundation was laid for the If in the 19th-c. French literature the tendencies of literary school, known as Symbolism…The poet’s Romanticism and Realism (with certain variations) co-existed consciousness was burdened by the gray iron city and it and it was distinguished by paradoxes, striving towards poured out into a new unknown song‖ (Tabidze 2011: 121- continuous formal novelties, the beginning of the 20th c. was 122), - writes Georgian Symbolist Titsian Tabidze in his the period of stagnation of Georgian culture. Although in the program article Tsisperi Qantsebit (With Blue Horns). Indeed, work of individual authors (A.Abasheli, S.Shanshiashvili, in the Symbolist aesthetics the city-megalopolis, as a micro G.Tabidze, and others) aesthetic features of modernism, model of the material world, is formed as one of the basic tendencies of new art were observable, on the whole, literature concepts. was predominated by epigonism1. Against this background, in Within the topic under study we discuss the work of Charles 1916, the first Symbolist literary group Tsisperi Qantsebi (The Baudelaire and the poets of the Georgian Symbolist school Blue Horns) came into being in the Georgian literary area.
    [Show full text]
  • Again: Vowels Or Colors? by Victor Ginsburgh &Stamos Metzidakis
    Athens Journal of Philology - Volume 6, Issue 4 – Pages 225-234 On Rimbaud’s "Vowels," Again: Vowels or Colors? † By Victor Ginsburgh & Stamos Metzidakis Arthur Rimbaud’s sonnet Vowels presents a poetic vision based ostensibly on a quasi- psychedelic or synesthetic experience. It has inspired writers, critics, painters, and singers for over a century mainly because of its often obscure form and content. From the first verse of the text, for instance, the author juxtaposes each of the normal five French vowels printed in capital letters with what appears to be a random choice of an "appropriate" color. As a result, the majority of readers assume that these colors somehow correspond, semantically speaking, to the selected vowels. In making such connections, however, our poet suggests that his specific fusion of basic colors and sounds is capable of generating not just one but multiple significations, be they religious, erotic, aesthetic, even anthropological. Yet the poem itself - an irregular French sonnet - already derives much of its obscurity from another odd feature: the faulty order of French vowels used by Rimbaud: A to O instead of A to U or Y. Formal explanations are often cited to justify this so-called "mistake." This paper demonstrates that his poem hides a different interpretation of the words used to expand upon these sound/color combinations. After all, vowels are metonymically linked to sounds, since they constitute the minimal elements of the latter. Contemporary linguists have discovered, however, that in almost all languages, colors come in the same fixed order of words - Black, White, Red, Green and Blue - that Rimbaud proposes.
    [Show full text]
  • From Poe to Rimbaud: a Comparative View of Symbolist Poetry
    ARTS & HUMANITIES From Poe to Rimbaud: A Comparative View of Symbolist Poetry William Pietrykowski*, Dr. Elizabeth Renker Department of English Though geographically isolated from each other in the latter half of the Nineteenth Century, Walt Whitman, Edgar Allan Poe, and their French contemporaries, Charles Baudelaire, and Arthur Rimbaud, worked analogously to revolutionize poetic representation. Baudelaire and Rimbaud worked in the Symbolist tradition, while Whitman and Poe stood together in the United States as revolutionary poetic thinkers. While French civilization created the social and artistic contexts for Symbolism, French Symbolists probably appropriated much of their formally artistic ideas from Poe and Whitman. Most critics agree Poe was most likely more influential to the formation of Symbolist thought, while Whitman’s force is a bit unclear. Aligning Baudelaire and Poe, as analogous artists, and Whitman and Rimbaud, From Poe to Rimbaud, a Comparative View of Symbolist Poetry will defend American importance in the formation and development of French Symbolist poetry. Introduction Between the 1850’s and the 1870’s, an early Symbolist aesthetic emerged in the French literary and artistic scenes. Charles Baudelaire, considered by many the father of French Symbolism, defines modern art in “L’Art Philosophique” (1869) as “[Creating] a magic containing at once the object and the subject, the outside world of the artist and the artist himself” (qtd by Erkkila 56). This definition, as indicative of the way Symbolists viewed aesthetics, suggests that Symbolist art takes into account three main factors: the artist’s external world, the artist’s internal world, and a less tangible but important “magic” which bonds the two.
    [Show full text]
  • Arthur Rimbaud
    Arthur Rimbaud Jean Nicolas Arthur Rimbaud (/ræmˈboʊ/[2] or las Frédéric (“Frédéric”), arrived nine months later on 2 /ˈræmboʊ/; French pronunciation: [aʁtyʁ ʁɛ̃bo] ; 20 Oc- November.[3] The next year, on 20 October 1854, Jean tober 1854 – 10 November 1891) was a French poet Nicolas Arthur (“Arthur”) was born.[3] Three more chil- born in Charleville, Ardennes.[3] He influenced modern dren followed: Victorine-Pauline-Vitalie on 4 June 1857 literature and arts, and prefigured surrealism. He started (who died a few weeks later), Jeanne-Rosalie-Vitalie writing poems at a very young age, while still in primary (“Vitalie”) on 15 June 1858 and, finally, Frédérique school, and stopped completely before he turned 21. He Marie Isabelle (“Isabelle”) on 1 June 1860.[17] was mostly creative in his teens (17–20). The critic Ce- Though the marriage lasted seven years, Captain Rim- cil Arthur Hackett wrote that his “genius, its flowering, [4] baud lived continuously in the matrimonial home for less explosion and sudden extinction, still astonishes”. than three months, from February to May 1853.[18] The Rimbaud was known to have been a libertine and for be- rest of the time his military postings – including active ing a restless soul. He traveled extensively on three con- service in the Crimean War and the Sardinian Campaign tinents before his death from cancer just after his thirty- (with medals earned in both)[19] – meant he returned seventh birthday.[5] home to Charleville only when on leave.[18] He was not at home for his children’s births, nor their
    [Show full text]
  • Symbolism and Aestheticism
    CHAPTER 18 Symbolism and Aestheticism 1 Decadent Aesthetics and Literature Kant ’s aesthetics, the romantic conception of poetry, Schopenhauer ’s pessi- mism and Nietzsche ’s irrationalism exerted a strong influence on the modern concept of art, poetry and the function of the literary work. Boosted by these philosophical ideas and by the explosive growth of literary and figurative pro- duction, the second part of the nineteenth and the beginning of the twentieth centuries ushered in a great transformation in the idea of literature and art. During this time there appeared some of the pivotal and most influential liter- ary works. Charles Baudelaire ’s first edition of The Flowers of Evil was published in 1857; Arthur Rimbaud ’s A Season in Hell was published in 1873; and 1922 saw the completion or publication of Rainer Maria Rilke ’s Sonnets to Orpheus and The Duino Elegies, James Joyce ’s Ulysses, Paul Valéry ’s The Graveyard by the Sea and the bulk of Marcel Proust ’s Remembrance of Things Past, only to mention some decisive works among many others. This literary and cultural period which roughly stretches from Baudelaire to Valéry is called “Decadence .” Symbolism and aestheticism are characteristic trends or attitudes of the Decadence. These are nothing but approximate terms and sometimes useful labels which neither encompass all poets who were active in that period nor explain the individual particularity of most poems. Neverthe- less, in the authors of this period we can find many works sharing certain com- mon features. We can consider the Decadence as the extreme development of romanticism and its last manifestation.1 Actually many tenets of romantic lore about art and poetry2 are accepted and stressed in decadent poems.
    [Show full text]
  • Madness and Modernity in Rimbaud's
    Madness and Modernity in Rimbaud’s Gerald Macklin To cite this version: Gerald Macklin. Madness and Modernity in Rimbaud’s. Neophilologus, Springer Verlag, 2011, 95 (3), pp.379-394. 10.1007/s11061-011-9242-8. hal-00615335 HAL Id: hal-00615335 https://hal.archives-ouvertes.fr/hal-00615335 Submitted on 19 Aug 2011 HAL is a multi-disciplinary open access L’archive ouverte pluridisciplinaire HAL, est archive for the deposit and dissemination of sci- destinée au dépôt et à la diffusion de documents entific research documents, whether they are pub- scientifiques de niveau recherche, publiés ou non, lished or not. The documents may come from émanant des établissements d’enseignement et de teaching and research institutions in France or recherche français ou étrangers, des laboratoires abroad, or from public or private research centers. publics ou privés. TITLE PAGE Dr Gerald MACKLIN MADNESS AND MODERNITY IN RIMBAUD‟S UNE SAISON EN ENFER FACULTY OF ARTS SCHOOL OF LANGUAGES, LITERATURES AND CULTURES UNIVERSITY OF ULSTER CROMORE ROAD COLERAINE BT52 1SA NORTHERN IRELAND TEL: 028 70324180 0870 0400 7000 email: [email protected] ABSTRACT This paper sets out to examine in detail the structure and internal development of Une Saison en enfer, Arthur Rimbaud‟s diary composed in prose poetry. The paper argues that the collection articulates the experience of madness as an integral part of the author‟s sojourn in a psychological Hades. At the same time it sees a journey towards a personal definition and sense of modernity as the means by which the victim ultimately extracts himself from his hell.
    [Show full text]
  • H-France Review Volume 16 (2016) Page 1
    H-France Review Volume 16 (2016) Page 1 H-France Review Vol. 16 (August 2016), No. 164 Andrea S. Thomas, Lautréamont, Subject to Interpretation. Amsterdam-New York: Brill, Faux Titre 403, 2015. 252 pages. Figures, notes, bibliography and index. ISBN 978-90-420-3925-4; $77.00 U.S. (pb). ISBN 978-94-012-1207-6 (E-Book). Review by Damian Catani, Birkbeck, University of London. The late nineteenth-century poet Isidore Ducasse, more commonly known by his alluring pseudonym le comte de Lautréamont, has generated a plethora of critical responses as diverse, provocative, and contradictory as the two works that forged his controversial but singular reputation: his powerfully transgressive homage to evil and revolt, Les Chants de Maldoror, and the more philosophically measured, but equally subversive, Poésies. In her well conceived, original, and timely book Andrea S. Thomas meticulously retraces Lautréamont’s reception from the initial publication by Albert Lacroix of the first Canto of Les Chants in 1869, via the Belgian Symbolists who wrote for the journal La Jeune Belgique in the 1890s, the Surrealists in the 1920s and ’30s, the Tel Quel poststructuralists of the 1960s and composer John Cage in the early 1970s. She convincingly demonstrates that all too often, Lautréamont has not so much been re-interpreted, as re-appropriated by his critics and admirers--to say nothing of his detractors--in ways that primarily serve their own personal, theoretical and commercial interests. She pithily encapsulates this paradox thus: “every portrait of Lautréamont is to varying degrees a self- portrait” (p. 23). Her lucid introduction identifies two main reasons for the considerable artistic license taken by those who have moulded Lautréamont according to their own image.
    [Show full text]
  • Revista Fundaţiilor Regale
    REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE AXUL IX i IANUARIE 1942 Nr. 1 D. CARACOSTEA 3 NICHIFOR CRAINIC . 23 ION PILLAT 5° I. V. SPIRIDON 54 MIRCEA STREINUL . 57 GEORGE VOEVIDCA . Coloare şi sunet m'au ademenit . 68 GEORGE POPA 70 VIRGIL BIROU Ghiorghi Raţă se lămureşte cu revoluţia 71 OVID CALEDONIU . 125 ION FRUNZETTI .... Traduceri din Arthur Rimbaud . 127 AL. POPESCU-TELEGA . încercări de traduceri ale lui Don 132 TEXT E ŞI DOCUMENTE NUNZIO COPPOLA . Legăturile lui Vittorio Imbriani cu 159 COMENTARII CRITICE PERPESSICIUS Jurnal de lector (Kogălniceanu, II) . 177 PETRU P. IONESCU .... Două cărţi ale actualităţii (Ilariu Do- bridor: Decăderea dogmelor; Ştefan Ionescu: Delà Petru cel Mare la Stalin) 184 CRONICI SHELLEY, POETUL VÂNTURILOR ŞI AL DESCĂTUŞĂRILOR de Olga Caba; SIMBOLURI CREŞTINE LA GEORG TRAKL de Wolf von Aichel- hurg; CRONICA ARTISTICĂ de Adrian Maniu ; POETUL ION MOLDO- 1 VEANU de George Popa ACTE ŞI MĂRTURII DIN KAZHOIUJ, NOSTRU Din faptele de arme ale noilor cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul clasa IlI-a REVISTA REVISTELOR N O T E Revista «Transilvania» — G. Bacovia—Al. Marcu: «Dante»— Basarabia din 1858 într'o poezie — Poziţia biologică a României în spaţiul dunărean — Scriitorii noştri şi războiul actual — Utilitatea statisticei populaţiei — Editura Miron Neagu — Salonul oficial de Toamnă — Olimpiu Boitoş: «Activitatea lui Slavici la Tri­ buna»— Victor Tufescu: « Migraţiuni sezonale pentru lucru în Moldova de Nord » — Revista « Cercetări istorice » — Biblioteca « Tribuna Ardealului » N U M À R U L — 240 PAGINI — 40 LEI BIBLIOTECA UNIVERSITĂŢII CLUJ DONAŢIUNEA PROF. ALEX. LAPEDATU B.A.L.P 70 REVISTA ATIILOR REGALE 9 REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE» I.
    [Show full text]
  • Baudelaire's Influence on the Modernist Poetry of T.S. Eliot
    Baudelaire’s Influence on the Modernist Poetry of T.S. Eliot Tuğçe Kaptan1 Abstract This study explores the transformation of Paris and its effect on the new movement Symbolism which influences American modernism. This movement is explained through the works of Charles Baudelaire who has an enormous impact on T.S. Eliot, W.B. Yeats and Ezra Pound. Since symbolism was the only movement that modernist writers of America found close to their era. They could not break off; on the contrary they took some essential parts of it which was a main source of inspiration. Therefore, as a symbolist poet, Charles Baudelaire influenced T.S. Eliot and like Baudelaire T.S. Eliot focused on the brokenness and falseness of modern experience and he found symbolism close to his era, therefore he took some essential parts as an inspiration. For this reason, the influence of symbolism on Modernist literature cannot be ignored. Keywords: Modernism, Symbolism, Brokenness, Falseness, Modern Experience, Modernist Literature, Transformation Özet Bu çalışma, Paris’in dönüşümünü ve Amerikan Modernizmine tesir eden Sembolizmin bu dönüşüm üzerindeki etkisini inceler. Bu akım T.S. Eliot, W.B. Yeats ve Ezra Pound gibi yazarlar üzerinde etkili olan Charles Baudelaire’in eserleri ile açıklanmıştır. Amerikan yazarlar sembolizmi kendi çağlarına yakın buldukları için, sembolizmden bağlarını koparamamışlardır, tam tersine sembolizmi ilham kaynağı olarak almışlardır. Bu sebepten dolayı Charles Baudelaire’in T.S. Eliot üzerinde olan etkisi büyüktür ve T.S Eliot da Baudelaire gibi modern hayatın getirmiş olduğu parçalanmışlık ve sahteliğe odaklanmıştır. Sembolizmi ise kendi dönemine daha yakın gördüğü için temel kısımlarını almıştır. 1 Öğr.
    [Show full text]
  • The Influence of Arthur Rimbaud on Dai Wang Shu and Nakahara Chūya’S Poetry— the Construction of Their Poetic Decadent World
    IAFOR Journal of Literature & Librarianship Volume 6 – Issue 1 – Autumn 2017 The Influence of Arthur Rimbaud on Dai Wang Shu and Nakahara Chūya’s Poetry— The Construction of their Poetic Decadent World James Kin-Pong Au Abstract This article argues both Dai Wang-shu (戴望舒, 1905–1950) and Nakahara Chūya (中原中也, 1907–1937), as readers of French symbolist Arthur Rimbaud (1854–1891)’s poetry, adopted similar stylistic elements because the three of them were trapped in times of turbulence. Rimbaud experienced the decline of the Second French Empire and its collapse after the Franco–Prussian War in 1870. Nakahara was situated in a revolutionary age—the aftermath of the First World War, the world’s economic depression and the rise of militarism in Japan—in which politics and rapid cultural change were causing most Japanese to have a crisis of identity; and similarly, Dai’s literary life flourished as China was being invaded by Japanese armies. While western scholars such as Gregory Lee and Donald Keene have hitherto, respectively, considered the biographical accounts of Dai’s poetry and hastened to label Nakahara as the “Japanese Rimbaud”, with at the same time Asian scholars in unison claiming the uniqueness of the two poets, few have addressed the issue of how a double identity—being both a poet and a translator—affects the stylistics of one’s poetry. To this end this article uses close readings of some of Dai’s poetry written during the Japanese occupation of Hong Kong, and Nakahara’s Collection of Goat Songs, written in the 1920s, to argue further that the reason why they had to narrate and confess their sentiment in such a French symbolist way is closely related to their crises of humanity, culture, war and identity.
    [Show full text]
  • Download This Article
    The Revolutionary Force of the Periphery: The Levant, Nostalgia, and World Literature Delia Ungureanu University of Bucharest and Harvard University abstract: The December 1989 Revolution that overthrew the Communist regime brought Romanian literature back on the international literary market and dramat- ically changed the conditions for production and circulation. However, there was a lively circulation of foreign literature through translation into Romanian well before 1989. Here I will argue that Mircea Cărtărescu’s two major texts written in the late 1980s — the verse epic Levantul (The Levant) and the poetic novelNostalgia — can be seen as works of world literature through their intertextual dialogue, even though they were created with no expectation that they would ever circulate through translation beyond national borders. With their intertextual rewriting in an ironic and parodic manner, Cărtărescu’s works have been presented abroad as landmarks of Romanian postmodernism, but this essay argues that Cărtărescu’s manner of rewriting is closer to the nostalgic, serious, and constructive rewriting found in radically modernist texts. Cărtărescu’s The Levant and Nostalgia illustrate Pascale Casanova’s point that the revo- lutionizing of literary practices comes from the periphery of the literary field. This was doubly so during a politically controlled period that allowed Cărtărescu to choose his intertexts in the absence of any strategic hierarchy that would please the center and free from any expectation of gaining recognition from
    [Show full text]
  • Proposed by Marcel Brient Arthur Rimbaud & Paul Verlaine Felix
    31, rue Dauphine 75006 Paris T : +33(0) 1 53 10 23 00 F : +33(0) 1 53 10 02 49 [email protected] www.galeriekreo.com • « ce passant considérable » proposed by Marcel Brient Arthur Rimbaud & Paul Verlaine Felix Gonzalez-Torres & Ross Laycock Suggestions abound today to decide who will be worthy of joining Condorcet, Gambetta, Voltaire, Marie Curie and Victor Hugo in the National Pantheon to Exhibition: glorify the values of the French nation and live up to the motto: "To these great from 9th October men, the grateful homeland". This exhibition recalls some names whom Marcel to 23rd November 2013 Brient, lover of art and poetry, as well as those who find sense in the notions of • genius, combat and singularity, would undoubtedly be destined to it. They come in couples: the French poets Arthur Rimbaud (1854-1891) and Paul Opening : Verlaine (1844-1896), and the American conceptual artists Felix Gonzalez- Wednesday 9th October 2013 Torres (1957-1996) and Ross Laycock (deceased in 1991). Separated by a from 6 p.m. to 8:30 p.m. century of literary history and artistic creation, they can nevertheless be brought Open Tuesday to Saturday together under an epitaph borrowed from Stéphane Mallarmé: “ce passant from 11 a.m. to 7 p.m. considerable”. This provisional “grave”, which should be seen as the elegiac • literary genre devoted to the dead at the end of the XIX century and known as "tombeau", is not in any way mournful and sorrowful, quite the opposite. On its frontispiece resound the verbs: live, celebrate and bestow.
    [Show full text]