Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul VII. Nr. 26. Iunie 2019

Valea Buzăului, văzută de la Trestieni

În acest număr : Ov.C. Petrescu, Gh. Postelnicu, I. Mândricel, C. Costea, D. Scoroşanu, C.M. Drăgan, I. Nedelea, M. Ifrim, I. Nicolescu, P. Petre, El. Rusen, T. Cicu, C. Chiroiu, V. Panait, V. Mihăilă, A. Drugău, E. Necula, C. Dobriţa, A. Cojocaru, M. Zugravu, O. Glasu, El. Stroe Otavă

ÎNTREZĂRIRI 2

DASCĂLI CARE NU SE UITĂ

Dragoş BOERESCU (4 I 1939-21 IV 2019), un dascăl pârscovean care nu mai e printre noi şi a cărui amintire trebuie respectată. În cei 46 de ani de apostolat rural, a fost un făcător de pace şi un aducător de bine. De la începutul carierei pârscovene s-a bucurat de compania unor colegi valoroşi, care gândeau frumos şi înălţător despre menirea şcolii româneşti. Descendent al unei familii cu tradiţii didactice, învăţătorul Dragoş Boerescu a nutrit, la rândul său, un cult al cărţii, al ordinei şi disciplinei. Datorită acestor însuşiri avea un rol important în consiliul didactic, în cercurile şi în comisiile metodice, apărând un patrimoniu care trebuia perpetuat pentru generaţiile tinere de învăţători. Un Fond Local pentru Memorialistică, înfiinţat pe lângă Centrul de Documentare şi Informare al Şcolii Pârscov, ar permite strângerea însemnărilor, jurnalelor, confesiunilor dascălilor pârscoveni din trecut şi din prezent. Pentru ca memoria lor să rămână vie. Doamne ajută!

„Sunt bolnavă, plec la spital”, au fost ultimele cuvinte strigate de profesoara de geografie Constanţa POPA (4 IV 1951-27 III 2019) unei colege, după care s-a urcat grăbită într-o maşină aflată în faţa Dispensarului. Acesta era modul ei de a se comporta în societate: scurt, discret, fără să implice pe ceilalţi. De la un capăt al vieţii la celălalt a luptat pentru principiile creştine, păstrându-şi onoarea imaculată. Profesional a fost o colegă impecabilă, nu a depăşit frontierele unor prietenii decente, a rezolvat în interes propriu, rapid şi eficient situaţiile educative neaşteptate. „Un personaj de roman”, cum spunea cineva. De roman social, de roman psihologic, de roman al familiei, am adăuga noi, fără să-i putem cuprinde sufletul mare şi generos într-o caracterizare. „Sunt bolnavă, plec la spital”. S-a stins din viaţă peste o săptămână…

În zori de primăvară... Aida-Oana DRUGĂU

Doamnei Constanţa Popa, buna noastră profesoară şi colegă

E blândă primăvara Aud un cuc departe Puterea mi-e puţină Am înţeles concret O dulce păsărea... De-acum, copile drag! Căci tot se lasă seara Nu-i vorba că e moarte Mi-e mâna tot de tină Şi inima-i în piept. Dar unde-i viaţa mea? Rămâi, băiete-n prag!

Ne-a părăsit, cu puţin înainte de a împlini 90 de ani, decana de vârstă a dascălilor pârscoveni, educatoarea Anica POPA. Născută în Puieştii de Jos, la 4 octombrie 1929, a profesat în grădiniţele din Lunca Frumoasă, Nişcov şi Pârscovul de Sus, trimiţând la abecedar şi numărătoare sute de „şoimi ai patriei”. Lunga şi rodnica sa activitate are nevoie de urmaşi cu vocaţie care să-i copieze exemplul de modestie, bunătate şi hărnicie, ocrotind şi sporind lumina cunoaşterii. Ce a făcut doamna Popa în învăţământul preşcolar pârscovean constituie o piatră de temelie şi de mărturie pentru anii în care s-a încercat anihilarea personalităţii umane şi a spiritului românesc. Cu generozitatea resimţită de cei din jur, domnia sa a aparţinut celor devotaţi şi tăcuţi. Odihnă veşnică!

ÎNTREZĂRIRI 3

VASILE VOICULESCU: ANII DE TEMNIŢĂ Gheorghe POSTELNICU

Detalii emoţionante despre suferinţele îndurate la Jilava şi Aiud de către Vasile Voiculescu oferă fostul deţinut politic Leonte Radu din Sibiu, într-o scrisoare adresată pe 31 octombrie 1990 profesorului Ion Nica din Pârscov, document aflat în arhiva domniei sale. Între 60 şi 80 de vieţuitori împărţeau foamea şi frigul unei celule de cel mult 16 metri pătraţi. L. Radu îşi aminteşte noaptea în care au fost aruncaţi în cameră doctorul Voiculescu, doctorul Dabija şi călugărul Sandu Tudor. El crede că poetul a fost supus unui interogatoriu amănunţit şi pentru că fetele sale se aflau în străinătate, iar anchetatorii voiau să afle prin cine primea veşti, ce conţinut aveau, ce transmitea la rândul său. Având în vedere vârsta, au convenit să fie înlocuit de la muncile obligatorii: golirea hârdăului, aducerea vasului cu apă, măturatul şi spălatul pe jos. Era obiceiul ca fiecare nou-venit să fie „muls” de informaţii referitoare la situaţia de afară, mai ales politică, relaţii privind procesul şi numele anchetatorilor, după care „mulgerea” continua cu tot ce ştia din profesie, „specialitate de era cazul, sau despre strung şi tipuri de strunguri – sau despre brânză de era cioban – cai şi boi, albine sau porci”. Deţinuţii voiau să afle „în zile cât mai puţine” tot ce învăţase fiecare într-o viaţă. Seara se ţineau conferinţe. Cel mai cerut subiect era religia. Urmau filozofia, cultura, istoria, tehnica şi agricultura. Asemenea activităţi erau pedepsite cu asprime. Cei păţiţi vorbeau în şoaptă şi cât mai puţin. Cine putea înfrunta forţa oarbă? Voiculescu plătise imprudenţa şi se mărturisea numai în grupuri mici. Indianistul Sergiu Al.-George a predat „Vedele” prin alfabetul Morse. C. Noica lua bătaie ziua şi seara îşi continua cursul de istoria filozofiei. „Te întindeau pe jos gol, cu burta pe podea, ţi se punea o piele pe spate, până în dreptul feselor. Apoi, cu un bici sau cu o cravaşă, primeai pe fiecare fesă câte două lovituri. Prima îţi despica pielea şi a doua, care cădea exact pe locul primeia, te făcea să leşini”. De atunci, filozoful nu a mai putut să stea în şezut altfel decât pe o pernă gonflabilă pe care o purta mereu în geantă. Printre torturi se mai aflau lovirea repetată cu capul de pereţi, călcatul în picioare, bătaia la tălpi şi la palme cu o coadă de mătură sau cu o curea, până la leşin (aşa numitul rotisor). Referindu-se la cei care îl torturaseră şi îl umiliseră vreme de 18 ani, avocatul Alexandru Nazarie se întreba: „Ce au să facă ei în viaţă, când se va sfârşi povestea asta?” Unul din răspunsuri ar fi: îşi consumă şi în prezent pensiile colosale… Leonte Radu, deşi mai tânăr cu 30 de ani, a câştigat încrederea doctorului, drept pentru care acesta i-a vorbit despre familie („Cea mai mare realizare”) şi despre isprava vieţii sale, sonetele, pe care nu apucase să le înveţe pe de rost, spre dezamăgirea deţinuţilor. Ştia doar „Bătea la poarta cerului”, „pe care o credea cea mai bună poezie a lui”. Cu dragă inimă, au memorat-o mulţi condamnaţi: „Bătea la poarta cerului o rază, / Bătea sfios şi-ncet ca o străină…/ Târziu, un înger a deschis să vază / Şi-a stat uimit de palida lumină. // Era o biată rază scăpărată / Dintr-un adânc de minte omenească, / Ce străbătuse calea-nfricoşată / De la pământ la graniţa cerească. // Părea atât de tristă şi umilă, / Dar totuşi credincioasă şi curată, / Că îngerul a tresărit de milă / Şi-a prins-o blând de mâna tremurată. // Apoi grăbit a luat-o-n cer cu dânsul / Şi-a dus-o-n sfânta îngerilor horă; / I-a podidit pe toţi, privind-o, plânsul / Şi-au strâns-o- n braţe toţi ca pe o soră! // Ea le-a zâmbit ştergându-le plânsoarea / Şi s-a rugat apoi de ei fierbinte / S-o- nfăţişeze bunului Părinte / Ca să primească binecuvântarea”. Îi erau dragi aceste versuri „pe tema destrămării, a pustietăţii sufleteşti provocate de eşec, a luptei al cărei rezultat inevitabil e înfrângerea”, pentru că niciodată nu s- a considerat „un ocrotit de îngeri, ci un pedepsit de Domnul” (R. Sorescu). Prăbuşirea internă, drama lăuntrică, dureroasa indeterminare din răspunsul Tatălui îşi are corespondent în confruntarea Hyperion – Demiurgos: „— Copila mea, fii binecuvântată, / Ia-ţi deci puteri şi-ntoarce-te-napoi! / Şi chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină / Să-l părăsească oştile cereşti, / Tu să rămâi, căci tu eşti doar lumină / Şi nu trăieşti decât când străluceşti!” Era îndemnul unei noi regenerări spirituale. Leonte Radu este categoric: „V. Voiculescu ştia tot ce a citit şi s-a scris în cultura lumii. Pe Shakespeare îl ştia aproape pe de rost, pe Sainte Beuve şi Déscartes, în amănunt. Cu uşurinţă se afla în pictură şi în muzică, pe Bach îl declara sfânt. Dar unde domina, era filozofia creştină, patristica – simţea, gândea patristic. Şi în domeniul necitit, de emitea păreri ortodoxe, erau pe linie”. În puşcărie, în mod sigur, nu a suferit de foame, pentru că mânca puţin, dar „a suferit de frig, căci pe el, peste oase şi piele, zeghea vărgată nu-l încălzea şi o pătură nu era voie să o ţină pe spate să se încălzească”. Aproape un an, în 1960, Gh. Penciu a stat alături de Voiculescu la infirmeria închisorii din Aiud. Şi-l aminteşte (în 1992) „slab, descărnat, tremurând din cauza febrei, strângând cu disperare zeghea pe care o avea îmbrăcată direct pe piele” (Sabina Măduţa, „Scăpat din infern”din vol. „V. Voiculescu scriitorul martir şi Rugul aprins”, 2001). Ceilalţi suferinzi l-au recunoscut şi l-au îngrijit. Când s-a simţit mai bine, „infirmeria a devenit o adevărată oază de cultură”. La cei 76 de ani, recita, povestea, dovedind o memorie fără ÎNTREZĂRIRI 4 cusur. Poetul a suportat greu regimul de detenţie, deoarece frigul, foamea, lipsa de igienă urmăreau exterminarea deţinuţilor politici. Cine a ţinut în viaţă generaţia subterană, academia penitenciarelor comuniste? Există un singur răspuns: conferinţele clandestine şi credinţa în Dumnezeu, menite să potolească dezolarea şi să dea un sens durerii. Părintele Valeriu Anania părăsea Aiudul cu peste 12000 de versuri „lucrate pe creier şi depozitate în memorie”. Studentul de 22 de ani Ion Ioan Diaconu a fost arestat în ultima zi a anului 1959 şi a făcut trei ani de temniţă, deoarece a recitat în public „Hora Unirei” şi a cântat „Deşteaptă-te, române!” Într-o cămăruţă cu 33 de suflete, aflată în fortul Jilava, l-a cunoscut pe poet: retras, meditativ, absorbit în propriile gânduri într-o suferinţă divină. N. Steinhardt (în „Jurnalul fericirii”) a fost impresionat de chipul doctorului Voiculescu, „foarte îmbătrânit, numai oase, blând, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte”, dar frânt de suferinţă şi tristeţe. Vasile Boroneanţ l-a întâlnit pe poet în micul spital al închisorii din Aiud, în iarna anului 1961. Într-un pat se afla „un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Din atitudinea şi figura lui, iradiau linişte şi blândeţe”. După ce l-a cunoscut mai bine, a constatat că era un visător căruia îi plăcea să povestească întâmplări din viaţa liberă. Purtarea sa impresiona pe toţi bolnavii din salon. „Se hrănea parcă din duh”, fiindcă împărţea puţina hrană cu ceilalţi. Într-o zi au fost scoşi la baie, dar s-a dovedit a fi o farsă sinistră, deoarece apa caldă s-a întrerupt brusc, prin duşuri ţâşnind apa rece în hohotele gardienilor. Voiculescu a răcit puternic. După apeluri repetate ale colegilor de celulă, medicul Ciocan l-a consultat şi ar fi exclamat: „Dracul l-a pus să intre în puşcărie, dracul să-l vindece!” El prescria medicamente numai cu aprobarea ofiţerilor politici din penitenciar. Voiculescu a fost în cele din urmă internat, dar tuberculoza îi afectase nu numai plămânii, ci şi coloana vertebrală. A stat la infirmerie cu arheologul Vasile Boroneanţ, care şi-a amintit cu emoţie despre scriitorul martir. Aristide Dobre din Breaza (Prahova) a călătorit cu lanţuri la picioare alături de Voiculescu, în februarie 1959, două zile şi jumătate, într-un vagon ticsit cu deţinuţi. La Aiud au fost repartizaţi în aceeaşi celulă. Patru luni, cât au stat alături, a avut prilejul să se împărtăşească din bunătatea şi cultura poetului. În temniţă se rugau cu toţii să scape cu viaţă. Voiculescu o făcea în modul cel mai tainic: „Mai mult bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită atitudine”. În casa de pe strada Olimpului se păstrează şi astăzi Icoana Mântuitorului, despre care se spune că o chema în memoria vizuală ca să-i facă suferinţa mai uşoară. Rostea „Rugăciunea inimii” cu imaginea lui Isus din icoană. După sosirea de la Turda, în singura cameră în care trebuia să locuiască împreună cu două surori, încet, încet s-a instalat sentimentul tragediei. Din cauza tratamentului inadecvat cu Kanamicină, şi-a pierdut complet auzul. Comunica prin scris, chiar şi când recomanda lecturile şcolare nepoatei Daniela (J. London, H. Malot şi …M. Sadoveanu) care l-a aşezat în suflet pentru totdeauna pe Bucucu, alături de Isus, simţindu-i prezenţa magică în momentele de cumpănă ale vieţii. Aristide Dobre îşi aminteşte că prin aprilie 1959, poetul s-a simţit foarte rău. Avea febră mare, nu mai mânca, aproape nu mai putea vorbi. Au trecut câteva zile până când l-au luat pe targă şi l-au internat. „Bandiţii” trebuia să moară ca „năpârcile”…Barbu Slătineanu, în comă diabetică şi retenţie vezicală de urină, şi-a dat sufletul în timpul anchetei (31 octombrie 1959), după ce dăruise statului cea mai valoroasă colecţie de artă din Bucureşti (1952). Mircea Vulcănescu i-a rugat pe urmaşi să nu-i răzbune moartea. Condamnat la detenţie pe viaţă pentru activitate publicistică duşmănoasă, Pan M. Vizirescu a stat ascuns 23 de ani, ajutat de familie şi prieteni. Din cauza frigului, Voiculescu s-a îmbolnăvit de o formă foarte gravă de tuberculoză vertebrală (morbul lui Pott), asociată cu infecţie urinară. Nu se mai putea ţine pe picioare şi avea dureri insuportabile. Comisarii politici îi prelucraseră bine pe cei care refuzaseră să-şi pună conştiinţa în slujba lor. Cartea rusă trebuia să ia locul celei occidentale, periculoase pentru popor. Pentru câteva volume aduse de la Paris de Marieta Sadova, s-au făcut arestări şi procese, fiind închişi oameni nevinovaţi: Dinu Pillat şi Păstorel Teodoreanu. De altfel, lectura cărţii lui Cioran „Tentaţia de a exista” („La tentation d’exister”) în casa colonelului Slătineanu, a pus securitatea pe jar. Acţiunea a continuat cu şi mai multă brutalitate şi cu urmări dezastruoase pentru cultura română. Prin Decretul numărul 291 din 28 aprilie 1962, Consiliul de Stat a hotărât eliberarea unor deţinuţi politici. Au fost vizaţi mai cu seamă cei cu probleme grave de sănătate: distrofie, tuberculoză şi pneumonie. Oameni care nu mai prezentau niciun pericol social pentru puterea comunistă. Afirmaţia că temniţele ajunseseră „spitale populare cu bolnavi şi muribunzi” (M. Oprea) este îndreptăţită. În noaptea de 26 spre 27 aprilie 1962, „bandiţii” de pe lista Aiud au fost scoşi în curtea închisorii. Au ascultat pentru ultima oară invectivele şi ameninţările comandantului Crăciun. Voiculescu purta un pardesiu brun, nişte pantaloni peticiţi grosolan cu bucăţi de pătură, o pălărie cenuşie. A declarat că va locui la fiul său, Ion, pe strada Olimpului, în Bucureşti.

ÎNTREZĂRIRI 5

IN MEMORIAM ROXANA SORESCU

Ovidiu Cameliu PETRESCU

Pe 12 martie 2019 s-a stins Roxana Sorescu, distins critic şi istoric literar. Roxana Sorescu s-a născut la 16 septembrie 1943 în Bucureşti. A absolvit liceul Iulia Haşdeu în 1961 şi Facultatea de limbă şi literatură română în 1966. A urmat apoi Facultatea de Limbi germanice pe care a absolvit-o în 1972. Şi-a susţinut lucrarea de doctorat în 1983 cu teza “Liricul şi tragicul”. După absolvirea primei facultăţi, în 1966, a devenit cercetător ştiinţific la Institutul de istorie şi teorie literară “George Călinescu” din Bucureşti. A fost şi secretar de redacţie la Revista de istorie şi teorie literară a institutului, a parcurs toate treptele ierarhice din domeniul cercetării ştiinţifice până la funcţia de cercetător ştiinţific principal gradul I în cadrul Institutului “George Călinescu” al Academiei Române, a fost profesor asociat la Facultatea de Litere din Bucureşti, la Institutul de teologie Romano Catolică Sf. Tereza din Bucureşti şi la Facultatea de teologie ortodoxă. După 1995 colaborează cu diverse instituţii culturale din Austria, Franţa, Germania, Israel, Rusia, Polonia şi Republica Moldova. A debutat publicistic în Contemporanul în 1963. Debutul editorial are loc în 1979 cu volumul Interpretări, publicat la editura Cartea românească, volum pentru care primeşte premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. În 1983 publică, tot la editura Cartea Românească, volumul Liricul şi tragicul. În 1998 publică la editura Du Style volumul Reinventând Europa, în anul 2000 publică volumul Lumea repovestită, iar în 2013 la editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi publică, în colaborare, B. Fundoianu - Benjamin Fondane - O nouă lectură. Colaborează cu studii la lucrări elaborate în cadrul Institutului “George Călinescu” - Documente şi manuscrise literare românești, I-III, 1972 - 1975, Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc, Editura Academiei, 1975, Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei, 1976. A elaborat sute de articole pe teme de specialitate şi prefeţe. A colaborat la Viaţa românească, Tomis, România literară şi la multe alte publicaţii. A participat la numeroase emisiuni culturale radiofonice. Articolele critice ale Roxanei Sorescu lasă să se vadă o bună cunoaştere a metodelor moderne de cercetare a textului literar, a structuralismului lingvistic şi poetic, a sociologiei literaturii, a psihanalizei, etc. Subiectele predilecte abordate de Roxana Sorescu sunt scriitorii veacului nostru - Arghezi, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Pillat, Eugen Jebeleanu, unele aspecte ale liricii româneşti din secolul al XIX-lea şi în sfârşit probleme teoretice ale literaturii în genere. După 1998 Roxana Sorescu îşi dedică o parte semnificativă a activității sale valorificării operei marelui poet şi prozator Vasile Voiculescu. A îngrijit şi a întocmit prefeţe pentru mai mult de 20 de volume din opera marelui poet V. Voiculescu. Dintre acestea am evidenţia în primul rând Integrala prozei literare şi Integrala operei poetice, apărute în 1998 şi respectiv 1999 la Editura Anastasia. În anul 2003 apare o masivă lucrare în trei volume la Editura Cartex 2000, cuprinzând opera integrală a marelui scriitor, Roxana Sorescu scriind studii introductive la fiecare volum. Trebuie să menţionăm faptul că aceste prefeţe sunt de fapt studii ce vădesc o erudiţie şi un rafinament aparte. Un foarte bun exemplu în acest sens îl constituie studiul introductiv de peste 20 de pagini la volumul - V. Voiculescu, În grădina Ghetsemani. Antologie de poezie mistică, apărut la Editura Art Bucureşti în 2009. Roxana Sorescu a fost membră a Societăţii de ştiinţe filologice şi din 1990 a Uniunii Scriitorilor din România. Intelectualii buzoieni şi în special cei pârscoveni îi sunt recunoscători Roxanei Sorescu pentru valoroasa sa activitate de valorificare a operei marelui sciitor Vasile Voiculescu.

N.R. Păcat că nu a cunoscut lucrarea noastră, « Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu » (2012), în care am citat-o de mai multe ori, ca şi eseurile altor voiculescologi contemporani, fiecare din ei îmbogăţind tezaurul cercetării aplicate.

ÎNTREZĂRIRI 6

Vasile Voiculescu – o poezie … cu poveste Ilie MÂNDRICEL

Scriitorul de la Pârscov a publicat în 1937 în ciclul „Nunta păunilor”, din volumul „Urcuş” o mică poezie intitulată „Inscripţie”: „Vezi, vinul tânăr şi-aminteşte-n Mai Din fund de beciuri, c-a sorbit arşiţa, Pe când era o plantă clară-n plai Şi fiebe-n vas când înfloreşte viţa.

Tăriile iubirii-nchise-n noi Apasă cercul care le sugrumă, Când veştile sosesc pân-la butoi, De dincolo de hrubele de humă”1.

Pornit recent pe urmele corespondenţei poetului, am găsit următoarea scrisoare a autorului nostru către N. M. Condiescu: „Iubite Nicule, Ştiu că-ţi plac cărţile frumoase şi cumperi şi pentru bibliotecă … Iată o listă de cărţi pe care un anticar le are în mână şi le mijloceşte vânzarea. Fii bun şi uită-te pe catalog şi dacă te interesează ceva dă-mi un cuvânt să ţi-l trimit pe anticar (…) cu cărţile ce doreşti. Dacă nu te interesează, te rog n-o pierde, ci pune-o într-un plic şi trimite-mi-o. Aş dori să ne mai întâlnim într-o seară, fie în oraş, fie la mine acasă la o vorbă şi la un şpriţ. Ce zici? Îţi trimit o inscripţie ce am făcut pe un butoi cu vin bun. Aştept un cuvânt şi mi-e dor să te văd. Cu drag, Vasile Voiculescu. N. B. Încă o dată te rog să nu pierzi catalogul de cărţi şi să mi-l trimiţi. Şi mă invit cu sila într-o seară cât mai apropiată. Sufletul vinului – inscripţie pe un butoi

Vezi, vinul tânăr şi-aminteşte-n Mai Din fund de beciuri, c-a sorbit arşiţa, C-a fost o plantă clară sus pe plai Şi fierbe-n vas când înfloreşte viţa.

Tăriile iubirii-ncinse-n noi Apasă cercurile care le sugrumă Când veştile sosesc pân-la butoi, De dincolo de hrubele de humă”2.

Mai întâi, câteva cuvinte despre destinatar. Nicolae M. Condiescu (1880 – 1939) a fost general adjutant regal, scriitor (ajungând la un moment dat chiar preşedinte al S. S. R.), secretar general al Fundaţiilor Culturale Regale, unde a fost coleg şi a colaborat cu Vasile Voiculescu; membru corespondent al Academiei Române. Scrisoarea îl dezvăluie pe medicul scriitor ca un om al timpului său, atent şi îndatoritor cu prietenii, de care-l legau scrisul şi bibliofilia. Bazat pe o analogie, micul său poem dovedeşte că inspiraţia este pretutindeni şi reuşeşte să se ridice prin generalizare de la faptul banal de viaţă, perceput cu simţurile, la o filosofie existenţială având la bază experienţa.

1 Voiculescu, Vasile: „Urcuş”. Poeme, Buc., Ed. pt. lit. şi artă, 1937, p. 68 2 Original nedatat, (probabil 1936), autograf, păstrat la Bibl. Naţională, Mss. 13.858. Publicată, între altele, de către Emil Manu sub titlul „85 de ani de la naşterea lui V. Voiculescu. Corespondenţă inedită”, în „Luceafărul”, nr. 50 (398), 13 dec. 1969 (XII), p. 6 ÎNTREZĂRIRI 7

PIATRA, UN SIMBOL AL PERMANENŢEI Constantin COSTEA

In toate civilizaţiile vechi dar şi în cea modernă, piatra este considerată un simbol al permanenţei, al stabilităţii şi al durabilităţii. Putem spune că acest material reprezintă un fundament al relației dintre om și cer, simbol al actului fondator. Lucrul asupra pietrei nu este o simplă activitate umană ci este dublat de un act mental, de o putere spirituală pe parcursul realizării actului artistic. Coborând în timp în istoria poporului romîn vom constata venerarea pietrei ca imagine a pământului. Această imagine închide în cerc multe secrete şi bogăţii. Putem considera piatra ca o rădăcină a umanităţii, un fruct al uniunii cerului şi a pământului, ea reprezentând viaţa şi sacrul. Se poate spune că din punct de vedere al istoriei îndepărtate că piatra a fost una dintre primele forme de transmitere, peste timp, a unor mesaje umane primordiale. Acest material, banal la prima vedere a stat la baza creării şi fundamentării civilizaţiei umane. Ea a contribuit fundamental la descifrarea modului de viaţă al primilor oameni, cu ajutorul ei am putut cunoaşte aspecte ale primelor civilizaţii de pe pământul românesc. Piatra a stimulat imaginaţia omului în disputa cu natura, a încurajat aspiraţia omului din toate timpurile spre frumos şi perfecţiune. Zona subcarpatică a Buzăului şi, în primul rând zona noastră, respectiv cea de pe cursul mijlociu al Buzăului este o regiune bogată în calcar şi vestită în întreaga ţară pentru piatra de cea mai bună calitate ceeea ce justifică ideea că prelucrarea pietrei are tradiţii străvechi în această zonă3. Calcarele sunt exploatate mai ales de pe clina nordică a masivului Ciolanu, din carierele de pe teritoriul localităţilor Măgura, Ciuta, şi Vipereşti. Exploatări sporadice au loc la Cetăţuia, Creasta Greabănului, pe Valea Hotarului, Culmea Samarului, Piscul Frasinului, Valea Grecului4. Putem afirma, cu toată certitudinea, că leagănul civilizaţiei pietrei în zona care face obiectul studiului nostru este satul Ciuta din comuna Măgura, judeţul Buzău. Situat la poalele Dealului Ciolanu, într-un cadru natural de o neasemuită frumuseţe, acest sat a ajuns foarte cunoscut prin meşterii pietrari de aici, neîntrecuţi maeştri în arta cioplitului pietrei, creatori ai unor reprezentări artistice celebre care i-a făcut renumiţi şi cunoscuţi în întreaga ţară. Se naşte întrebarea privind secretul înfloririi acestei civilizaţii a pietrei în zona noastră şi cum s-a transmis această artă din generaţie în generaţie. In primul rând aici există piatră de cea mai bună calitate care întruneşte toate condiţiile pentru prelucrare artistică. Cele mai importante calităţi ale pietrei bune de cioplit sunt: să fie moale, să conţină cât mai puţine rosturi (straturi dure), să nu aibă crăpături ascunse (fisuri), să nu fie mălăioasă sau sfărămicioasă5. Modul de extracţie constă în secţionarea blocului de calcar cu ajutorul unor pene de fier în fragmente de dimensiuni dorite, numite blăni. Pe vremuri se foloseau pene de lemn care, bine înfipte şi udate de-a lungul unui şanţ, se umflau făcând piatra să cedeze6. Această metodă a secţionării blocurilor de piatră cu pene se folosea atât

3 . Doina Ciobanu, „Un străvechi meşteşug practicat de locuitorii meleagurilor buzoiene - prelucrarea pietrei”, în Caiet de Etnografie şi Folclor, Buzău, 1982, p. 127. 4 . I. Petrescu-Burloiu, Subcarpaţii Buzăului; Relaţii geografice Om-Natură, Editura Litera, Bucureşti, 1977, p. 106. 5 . Doina Ciobanu, „Piatra, un străvechi meşteşug pe plaiurile buzoiene”, în Mousaios X, Buzău, 2005, p. 270. 6 . Corneliu Ştefan, Sculptura ţărănească în piatră din judeţul Buzău, Buzău, 1981, p. 6-7. ÎNTREZĂRIRI 8

în carierele deschise cât şi în galerii. Blănile erau scoase din galerii cu răngile şi bastrii (sistem de pârghii). Blana era apoi degresată şi cioplită până la obţinerea obiectului dorit, fie pe loc (în cariere), fie în ateliere (de obicei curtea sau magazia cioplitorului). Ca unelte se foloseau: ghionoaia, ciocanul cu şiţ, dalta, şiţul, ciocanul grodină, raşpelul, bucearda (ciocanul cu zimţi pentru netezit), icul. Pentru prelucrarea pietrei se proceda la următoarele operaţiuni: tăierea, spargerea, deblocarea, aşchierea, creşterea, cioplirea, săpătura, făţuirea, lustruirea. Blănile de piatră erau transportate cu cotiga (roatele din faţă cu oiştea detaşate de la căruţă, tractând un maldăr de crengi peste care se aşeza obiectul din piatră) în timpul verii, iar iarna pe sanie7. Piatra avea cele mai diverse utilizări. In arhitectură era folosită, ca material indispensabil la înălţarea de biserici, incinte fortificate (fosta mănăstire Bradu), poduri, ziduri, case,canale de evacuare, pavaje, stâlpi. In regiunea subcarpatică a Buzăului, în construirea locuinţelor piatra era materialul de construcţie principal. Temelia caselor şi cea a anexelor gospodăreşti sunt din zid de piatră. In cazul pivniţelor detaşate de locuinţă se făceau bolţi arcuite construite din piatră. Deoarece casele sunt ridicate deasupra solului pe temelii de piatră, intrarea în locuinţă se făcea folosind trepte de calcar, de obicei, realizate dintr-o singură bucată (dală), frumos şlefuită. Piatra era folosită şi pentru realizarea unor obiecte din gospodărie: teici pentru păsări, porci, vite, bătător (pentru pive), tocile, pistornic, pive mici, obiecte de dimensiuni mai mari: ghizduri de fântână (colaci), tăvălugi, stâlpi pentru porţi, mese, scaune, canapele8. Piatra mai era folosită şi pentru realizarea unor monumente. Cea mai răspândită ocupaţie din zona noastră, în care meşterii pietrari din Ciuta erau neîntrecuţi era confecţionarea crucilor din piatră. In acest domeniu ei au creat adevărate capodopere ale artei populare. Românii şi-au cinstit cu pietate şi cu demnitate înaintaşii. Respectarea şi cinstirea memoriei celor dispăruţi a reprezentat și reprezintă nu numai o pildă, dar și o necesitate, un suport pentru atitudinea morală a urmaşilor. Crucea este considerată drept un simbol principal al creştinismului dar şi un simbol cosmic vechi reprezentând cele patru puncte cardinale. Ca simbol creştin, crucea reprezintă patima, moartea şi învierea Domnului. Crucea mai poate fi considerată şi un simbol solar (razele soarelui) şi, prin extindere, simbol al vieţii. Oriunde ar fi fost ridicată, crucea a fost semnul prin care omul a marcat legătura cu Dumnezeu, încercând să capete protecţie pentru sine şi, în acelaşi timp, a oferit sacralitate locului însemnat9. Funcţiei magice a crucii, predominantă în trecut, i se adaugă, mai ales astăzi, cerinţa etică a unui omagiu adus celui dispărut. Ceea ce este specific tuturor acestor minunate creaţii ale geniului popular este, în primul rând, ornamentaţia caracterizată de o puternică sinteză rezultată din abstractizările sub forma diverselor motive geometrice, de surprindere a esenţialului, dacă urmărim aspectele figurative ale imaginii de ansamblu. Reprezentările de pe cruci sunt adevărate demonstraţii de virtuozitate, creaţii inegalabile ale geniului popular, o sinteză a numeroaselor influenţe primite de-a lungul veacurilor. Este adevărat că arta cioplitului în piatră nu s-a rezumat numai la realizarea unor monumente funerare. Există foarte multe dovezi care atestă că cioplitorul şi-a manifestat măiestria şi în ceea ce priveşte opere de artă laice dintre cele mai diverse. Cea mai importantă remarcă este aceea că sculptura în piatră a fost practicată şi a devenit o tradiţie acolo unde materia primă a stat la dispoziţia meşterului popular, prin urmare, în cazul nostru, în zona subcarpatică a Buzăului. Nu există date concrete cu privire la apariţia meşteşugului prelucrării crucilor de piatră la Ciuta, dar având în vedere îndemânarea, gradul de specializare al meşteşugarilor, tehnica artistică de ornamentare care are la bază o îndelungată practică, putem afirma că meşteşugul acesta are o veche şi îndelungată tradiţie şi s-a perfecţionat de-a lungul timpului. Cu privire la satul Ciuta vom constata că, în păstrarea şi perpetuarea acestui meşteşug, în afară de piatra de cea mai bună calitate, un rol foarte important îl are tradiţia. Aşa se explică faptul că meşteşugul nu s-a stins, ci a continuat până în zilele noastre. In felul acesta, cei care au practicat această îndeletnicire de-a lungul secolelor au ajuns la o înaltă specializare, la o deosebită îndemânare, la perfecţionarea tehnicii specific locale a crucilor funerare şi votive10. După destinaţie, crucile se grupează în două categorii distincte: a) cruci de pomenire, situate în afara cimitirelor, amplasate în apropierea podurilor, la răscruce de drumuri, la începutul drumurilor, lîngă fântâni, la hotare; b) cruci funerare, adică acele cruci care se găsesc în cimitir11. Prezenţa crucilor la răspântii de drumuri

7 . Doina Ciobanu, Art. cit. Mousaios X, p. 271. 8 . Ibidem, p.273. 9 . Cătălina Maria Beldianu, Comunicarea simbolică în ritualul ortodox; Simbolismul crucii, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2006, p. 20-23. 10 . Radu Maier, Elemente de artă populară ale cioplitului din zona Buzăului, în Caiet de Etnografie şi Folclor, Buzău, 1974, p. 37-40. 11 . Doina Ciobanu, Art. cit., p. 274. ÎNTREZĂRIRI 9 este legată de o străveche credinţă românească, aceea de a alunga duhurile rele care, conform unor vechi credinţe, bântuie, chipurile, prin acele locuri, mai ales noaptea. Duhurile rele pot interveni cu influenţa lor dăunătoare, în cazul fântânilor aşa că crucile au rolul de a îndepărta aceste duhuri necurate şi de a păstra curată şi nepîngărită apa din aceste fântâni. Puritatea apei, deci sănătatea oamenilor şi a animalelor pot fi ameninţate şi de otrava pe care ar pune-o un răufăcător în fântână şi crucea ajută şi apără chiar şi împotriva acestei tentative criminale12. Au existat cazuri, şi nu foarte rare, când crucea, pe lângă menirea ei obişnuită, era folosită şi ca semn de hotar. In locul unui semn, să zicem o piatră, menit să arate linia despărţitoare dintre două loturi de pământ care nu aparţineau aceluiaşi proprietar, se punea o cruce care aminteşte totodată de Dumnezeu, adică de dreptate şi de pedeapsa cerească ce va cădea asupra celui care va îndrăzni să calce acest hotar13. Crucile capătă un aspect impresionant, fie prin dimensiuni, fie prin podoabe (icoane, acoperiş de tablă sau şindrilă). În luna septembrie 2012 s-a organizat la Primăria Măgura o întâlnire cu 7 meşteri pietrari din satul Ciuta în cadrul căreia fiecare meşter popular, cioplitor în piatră, a povestit despre activitatea sa şi despre anii petrecuţi în tabăra de Sculptură de la Măgura “unică în lume prin numeroasele sculpturi amplasate în aer liber pe pajiştile din jurul Mânăstirii Ciolanu”. Evenimentul despre care vorbim a fost dedicat “Zilelor Europene ale patrimoniului”, ediţia XX, cu tema “Meşteşuguri tradiţionale, contribuţia acestora la conservarea partimoniului cultural”. La evenimentul respectiv au participat următorii meşteri pietrari din satul Ciuta: Ion Baba, Nicolae Petrescu, Nicolae Spătaru, Gheorghe Petrescu, M. Petrescu, R. Gogu, R. Matei14. Aceşti meşteri pietrari executau munca brută, dând formă imenselor blocuri de piatră. La fiecare ediţie, aceste blocuri masive de piatră erau aduse la locurile stabilite, după care se numerotau iar artiştii plastici trăgeau la sorşi din căciulă piatra…”norocoasă”. Fiecare sculptor îşi stabilea lucrarea pe care trebuia să o execute în funcţie de forma şi mărimea blocului de piatră. Ajutoarele sculptorilor erau pietrarii din satul Ciuta, comuna Măgura, care, înarmaţi cu uneltele lor tradiţionale începeau prelucrarea pietrei la comanda artiştilor. In fond, Tabăra de Sculptură de la Măgura reprezintă un omagiu adus de om, pietrei; legătura dintre om şi piatră a existat din totdeauna, ajutându-l pe ţăran, aidoma pământului, să trăiască. Pietrarii, cu meşteşugul lor, au fost prezenţi pretutindeni în judeţ. Ghizduri de fântâni, trepte pentru case, ziduri de case şi biserici, toate sunt creaţii ale acestor truditori ai pietrei. Peste toate acestea şi- au trecut pietrarii palmele, iar sub mângâierea mâinilor crăpate, piatra a dat întotdeauna ascultare omului, slujindu-l15. Unul dintre maeştrii pietrari, Nicolae Petrescu a acordat un interviu pentru ziarul buzoian „Opinia” în care îşi prezenta, pe scurt, activitatea sa artistică de o viaţă. La data interviului avea vârsta de 89 de ani. A participat la toate cele 16 ediţii ale taberei. A deprins arta cioplitului de la cumnaţii săi, pe la vârsta de 16 ani. După satisfacerea stagiului militar s-a dedicat meseriei de cioplitor în piatră. Consideră că meseria de cioplitor este foarte grea dar bănoasă. A lucrat mult timp cu sculptorul Gheorghe Coman; a realizat caii de la monumentul Fântâna lui Mihai din satul Ciuta. A avut o colaborare fructuoasă cu artiştii din Tabăra de Sculptură pe care i-a iniţiat în arta cioplitului. A fost şi fierar. Îşi confecţiona şi îşi ascuţea uneltele în fierăria proprie. S-a întâlnit în tabără cu Manea Mănescu, prim ministru al României în perioada 1974-1979. A fost forţat să lucreze la Casa Poporului; a pavat cu plăci de marmură interiorul şi subsolul acestui edificiu. A lucrat apoi la Hanul lui Manuc din Bucureşti, confecţionând cu piatră de Ciuta treptele hanului şi a reconstituit pivniţa acestuia16. Iată, prin urmare, că pietrăria este un meşteşug popular străvechi care a înflorit în această zonă a Buzăului, respectiv în satul Ciuta. De sub dălţile anonime ale acestor minunaţi artişti populari s-au ivit nenumărate frumuseţi care conferă peisajului local o expresie de neconfundat.

12 . Iorgu Iordan, Toponimia românească, Editura Academiei R.P. R., 1963, p.18. 13 . Ibidem, p. 234. 14 . Cristian Ionescu, “Intoarcere în timp pe cărările taberei Măgura, alături de meşterii pietrari”, în „Opinia” din 24 septembrie 2012. 15 . Ionel Stănuţă, “Cioplitul pietrei-mesteşug sau arta?”, în Opinia din 24 septembrie 2012. 16 . Cristian Ionescu, Interviu cu pietrarul Nicolae Petrescu, în Opinia din 25 septembrie 2012. ÎNTREZĂRIRI 10

Un tezaur din secolul V d. Hr. descoperit pe teritoriul comunei Pîrscov Dumitru SCOROŞANU

Un loc aparte în rândul descoperirilor de la Pîrscov îl ocupă un tezaur cuprinzând mai multe obiecte din aur, datat în secolul al V-lea d. Hr. În condiţii rămase necunoscute, în anul 1941, Muzeul Naţional de Antichităţi a achiziţionat mai multe piese de podoabă lucrate din aur, piese expuse după anul 1970 în secţia „tezaurul istoric naţional” de la Muzeul de Istorie al României. Făcând cercetări în teren, arheologul Victor Teodorescu a stabilit ca loc al descoperirii tezaurului comuna Pîrscov17. Tezaurul nu a fost publicat până în anul 1977, când cercetătoarea Cristina Anton Manea a făcut primele consideraţii asupra pieselor descoperite18. Iată ce cuprinde respectiva descoperire: o pereche de pandantive, un inel cu intaglie din sticlă, şapte aplice mici în formă de floare, mai multe fragmente de podoabă tot din aur (trei lănţişoare, două rame mici rombice, două casete mici, trei pandantive cu găici) şi o cataramă cu almandine. Piesele cele mai importante ale tezaurului sunt pandantivele cu lănţişoare. Acestea reprezintă o grupare de casete, individualizate ca formă, înscrise pe o foaie de aur triunghiulară pe care sunt suspendate opt lănţişoare terminate cu clopoţei mici, tot din aur. Casetele care formează partea superioară a pandantivului sunt: două mari, rotunde, completate spre colţurile triunghiului de câte una, în formă de sâmbure de măr, cu turcoaze, deasupra lor este o alta rombică, flancată de câte două flori mici din fir de aur răsucit în spirală. În vârful triunghiului se află o casetă mare, ovală, la care este sudat inelul de prindere al pandantivului. Casetele, cu excepţia celor în formă de sâmbure de măr, cu muchia tivită cu granule mici de aur. În casetele rotunde se află câte o pastilă din sticlă cafenie, fixată central printr-o rondelă de aur. La baza plăcii triunghiulare este sudată o împletitură din două fire de aur, aplatizată. Lănţişoarele au capetele superioare sudate pe spatele plăcii; din cele libere atârnă clopoţei din foaie de aur de forma florilor de lăcrămioară. Casetele rombică şi cea ovală, în prezent goale, erau odinioară decorate cu pastă de sticlă sau pietre semipreţioase, în aceeaşi montare ca la casetele rotunde. Pandantivele aveau astfel, pe lângă linia elegantă şi strălucirea metalului preţios, o mare bogăţie cromatică. Lungimea totală este de 81,9 mm, lăţimea maximă de 33 mm, iar greutatea de 11, 5 grame şi respectiv 10,1 grame. Cele două piese prezintă însă o lipsă de unitate în ceea ce priveşte execuţia, partea superioară fiind o realizare de mare fineţe, în vreme ce lănţişoarele şi modul lor de fixare atestă o lucrătură mai stângace. Cerceii din tezaurul de Pîrscov se situează prin structura lor între podoabele datate spre sfârşitul secolului al IV-lea, când pandantivele triunghiulare se utilizau din regiunile Crimeei până în Cipru şi când lănţişoarele cu clopoţei erau folosite în acelaşi scop şi în Italia sudică. A doua piesă a tezaurului de la Pîrscov este inelul cu aspect masiv, a cărei verigă groasă a fost lucrată în

17 V. Teodorescu, Centre meşteşugăreşti în secolele V/VI-VII d. Hr., în Materiale de istorie şi muzeografie, nr. IX, Bucureşti, 1972, p. 91 18 C. Anton Manea, Tezaurul de la Buzău, în Revista muzeelor şi monumentelor istorice, Bucureşti, 1977, p. 65-67 ÎNTREZĂRIRI 11 foaie de aur umplută cu substanţă albă, calcaroasă. Veriga uşor evazată formează un locaş rotund, bine conturat, în care este prinsă o pastilă de un verde închis, gravată, în intaglie, reprezentând un patruped, probabil o capră (diametrul de 24/26mm, greutatea de 4,8 g). Cele şapte aplice din foaie de aur decupate în mici margarete cu şase petale, perforate în centru, au fost menite probabil împodobirii unui veşmânt sau diademe, oricum pentru a fi prinse pe un material textil (diametrul – 12,4 mm, greutatea totală – 1 gram). Este foarte probabil ca aplicele să fi fost ştanţate în tiparele descoperite în apropierea locului unde fusese ascuns tezaurul, la Aldeni – Buzău. În urma datării tiparului, aplicele se pot plasa în secolul al V-lea. Floricelele de aur decorate în mijloc cu o piatră micuţă, portocalie, formează înşirate, pandantivele unui cercel de la începutul secolului al V-lea, păstrat la Muzeul Benaki din Atena. Fragmentele de podoabe de aur cuprinse în tezaurul de la Pîrscov sunt: 1 – trei tubuşoare (lungime – 10 mm) foarte fine, cu caneluri transversale, fisurate longitudinal, des întâlnite între elementele înşirate ale colierelor sau la îmbinarea elementelor articulate ale unor podoabe, asemenea amintitului cercel de la Muzeul Benaki. Dimensiunile reduse, precum şi fisura longitudinală a tubuşoarelor de faţă, ne îndeamnă să le atribuim cea de a doua funcţionalitate. 2 – o ramă mică, rombică ce avea locul de a fixa piatra pe foaia de aur a unei bijuterii. 3 – două casete mici (lungimea – 10 mm) în formă de bob de grâu cu două perforaţii. 4 – trei pandantive în formă de casete tronconice cu gaică de prindere. Din cauza fragmentării şi a deformării este greu, ca şi pentru piesele anterioare, să la atribuim o funcţionalitate precisă. Aceste fragmente reprezintă părţi componente ale uneia sau ale mai multor bijuterii care au format tezaurul de la Pîrscov din care nu ne-au parvenit decât piese mai mult sau mai puţin disparate. Un loc aparte îl ocupă catarama de aur cu almandină. Ea este compusă dintr-o placă riniformă în care s-a decupat lăcaşul almandinei (piatră semipreţioasă, larg folosită în ornamentarea podoabelor din foiţă de aur din secolul V d. Hr.). Ulterior publicării tezaurului s-au emis păreri care exclud catarama cu almandină (aflată în momentul achiziţionării respectivului tezaur – 1941 în U.R.S.S. împreună cu Cloşca cu puii de aur) din tezaurul de la Pîrscov19. Referitor la apartenenţa tezaurului se poate concluziona că el reflectă o modă internaţională ce caracterizează complexele funerare ale secolului al V-lea d. Hr., rezultat al contactului dintre civilizaţiile romană, imperială târzie şi iraniană – sasanidă cu culturile altor populaţii (barbare după R. Harhoiu)20. Influenţa puternică a civilizaţiei Imperiului Roman târziu la nord de Dunăre va contribui la întărirea populaţiei romanice, dar în acelaşi timp începe în aceste zone şi procesul de romanizare al unor populaţii nomade. Părerea specialiştilor este că respectivul tezaur a putut fi lucrat de meşterii localnici, care posedau o tradiţie în oferverie remarcabilă, tradiţie cu rădăcini încă în epoca bronzului. Referitor la tehnicile de lucru adoptate, modelele de lucru şi materialul folosit, este normal ca acestea să se fi înscris în moda timpului, vehiculată şi de elementele etnoculturale cu care populaţia romanizată de la nordul Dunării a venit în contact. Mulajul matriţei nr. 1 din tiparul de la Aldeni, punctul Turţudău se poate asemăna până la identitatea cu cele şapte aplice presate din tezaur. Descoperirea unor tipare asemănătoare la Izvorul Dulce (com. Merei, jud. Buzău), Poeniţa (jud. Vrancea), Budureasa şi Târgşor (jud. Prahova), atestă din plin că în secolul al V-lea d. Hr., pe aceste meleaguri, existau puternice centre meşteşugăreşti21. Evident, nu putem cunoaşte dacă la Pîrscov a fost un asemenea centru, dar tezaurul, ca şi descoperirile arheologice făcute, ne atestă prezenţa unei populaţii localnice cu destule resurse materiale şi un deosebit simţ al frumosului. În cele din urmă nu putem pune numai pe seama migratorilor îngroparea atâtor tezaure în ţinuturile româneşti, când avem atestată o populaţie romanică, posesoarea unei civilizaţii superioare şi a unor tradiţii strălucite în domeniul artei prelucrării metalelor scumpe. Este posibil doar că asemenea tezaure să fi aparţinut unor şefi, de cele mai multe ori străini de naţiunea băştinaşă, dar bogăţia lor reprezintă tocmai exploatarea localnicilor şi în cele mai multe cazuri sunt lucrate chiar de meseriaşii de aici. Valoarea descoperirii ar fi şi mai mare dacă am putea găsi locul în care a fost făcută şi am cunoaşte alte aspecte ale civilizaţiei acelor vremuri.

19 R. Harhoiu, Tezaurele şi mormintele din secolul al V-lea de la Curbura Carpaţilor, în Spiritualitate şi istorie...Vol. I, p. 95-96 20 Ibidem, p. 101 21 V. Teodorescu, Bucureşti, Materiale de istorie şi muzeografie, 9, 1972, p. 86, 91 ÎNTREZĂRIRI 12

J U R N A L C.M.DRAGAN Profesor universitar Doctor docent în ştiinţe Membru de onoare al Academiei M-am născut cu gura mare dar râzând. Toată viaţa am zâmbit şi am mers cu capul drept şi în consens cu cerinţele societăţii. Tot ce am este al meu pentru ca l-am obţinut prin propriile forţe. Nu mi-a dat nimeni nimic, decât „sfaturi”. Dacă am putut să ajut, am ajutat; dacă am avut să dau, am dat, uneori luându-mi chiar de la gură. Am ajutat oamenii flămânzi, victimele vremurilor grele, răniţii, orfanii şi refugiaţii sorţii, pe oricine se afla în suferinţă. Deci să fie clar, nu plec capul în faţa nimănui. Nu sunt dator decât în faţa lui Dumnezeu ………. şi a celor ce mă iubesc. Fiecare este liber să spună ce vrea, ce gândeşte, dar nu accept să mă judece oricine, iar şi aceştia vor fi judecaţi, la rândul lor de către alţii. In această lume am mers tot timpul cu fruntea sus şi tot la fel o voi părăsi . ……dar nu mă grăbesc!. ŞCOALA ŞI VIAŢA După cum cred că mulţi bănuiesc, sunt LEU, născut pe 9 august 1936, la extrema estică a satului Lunca Frumoasă, în cătunul Ţarina, în ultima casă din sat, undeva unde se întâlneşte pădurea Gorgane cu izvorul şi Valea Purcarului. Acolo, bunicul meu, Ion Drăgan, venit de undeva din zona Banatului, văduv cu 4 copii, după ce a muncit patru ani să producă şi să ardă cărămida pentru construcţia spitalului şi a fabricii de marmeladă, a găsit să cumpere o parcela de circa 50 ha de teren în zona colinară, pe la 300 m altitudine. S-a recăsătorit cu Smaranda, o fată din sat, au mai făcut 5 copii şi au consolidat o gospodărie ţărănească cu toate acareturile necesare. Cum tatăl meu, Mihai era cel mai mic dintre copii, la naşterea mea gospodăria era bine dezvoltată: arbori forestieri, pomi fructiferi, se cultiva grâu, porumb, in şi cânepă, viţă de vie nobilă şi separat vie de pe vremea dacilor. Avea pivniţă de vinuri, velniţă cu alambic de ţuică, grajduri pentru vaci, saivan pentru oi, magazii cu fânare, uscător pentru fructe, grădină de flori, grădină de zarzavat, teren de joacă pentru copii. Totul a fost făcut de bunicul împreună cu băieţii cei mai mari; nu erau cine ştie ce construcţii, dar satisfăcea toate exigenţele şi domnea o ordine şi o curăţenie exemplare pretutindeni. Mama mea, Maria provenea din familia Stănilă, avea 4 surori şi un frate şi locuiseră chiar gard în gard cu şcoala din Lunca Frumoasă. Tatăl a plecat în 1939 în război, i-a bătut pe ruşi până la Stalingrad, apoi pe nemţi până la Berlin, a pus drapelul forţelor aliate pe Reistag, dar…n-a mai venit, aşa că totul a rămas în responsabilitatea mamei. La 7 ani, ca orice copil a trebuit să plec la şcoală iar asta era amplasată în centrul satului, undeva la vreo 3 km. Eram speriat, era pentru prima data când ajunsesem undeva într-o colectivitate. Am avut o învăţătoare de poveste, Didina Stătescu, ceva care nu se întâlneşte decât în cărţi, dar viaţa mi-a fost marcata de faptul că, într-o dimineaţă când plecam spre şcoală, bunicul meu m-a atenţionat, între două scuipături în palmele care mânuiau toporul de tăiat lemne: „du-te nepoate şi învaţă, dar învaţă ca lumea, pentru că, decât să te văd un intelectual precum dr. Baiu ( ăsta era veterinarul care nu deosebea câinele de cal!), mai bine te vreau un agricultor fruntaş, un gospodar destoinic, cu mâinile bătătorite, dar în faţa căruia să-şi scoată tot satul pălăria” ! Ciclul II (clasele 5,6,7 – care, pe vremea aceea erau facultative şi abia se înfiinţase) l-am făcut în zona centrală a Comunei Pirscov (6 km de mers pe jos dus şi 6 întors), în nişte săli de curs proaspăt amenajate, dar cu profesori excepţionali, aduşi de pe la liceele din Buzău şi chiar Ploieşti. Şi colegii mei din cele trei clase gimnaziale, aproximativ 25 într-o singură clasă, erau de excepţie, puşi pe învăţat, pe muncă, pe disciplina. Dintre noi s-au ales şi au crescut: prof. Sevastiţa Neguţ (Popescu), ing. Liviu Davidescu (mai mare cu 1 an), ing. Eugen Sandu (mai mic cu 1 an), ec. Mihai Mihaiţă, maiştri şi meseriaşi de înaltă tehnicitate. Aici am făcut prima “mârşăvie”: în decembrie 1947, eu fiind mai pirpiriu, m-au urcat pe o scara foarte înaltă şi m-au pus să dau jos tabloul regelui şi să-l pun în loc pe Dej. N-aveam nimic cu regele, dar prea se fălea şi defila cu birjele prin praful şoselelor pe care noi mergeam desculţi până venea iarna. Cu ruşii, în schimb aveam chestii de ţară şi de aia i-am bătut şi i-am măcelărit până la Stalingrad. Acolo a căzut tata prizonier şi laolaltă cu ceilalţi români s-au întors înapoi spre vest şi, împreună cu aliaţii i-am snopit în bătaie şi pe nemţi, pentru că ei ne-au împins acolo. I-am bătut până le-am pus tricolorul pe poarta Brandemburgului. Şi le-am împărţit ţara în două să vadă şi ei cum este cu sfârtecarea patriei. Iar noi, ne-am întors acasă ....şi ne-am apucat în continuare de treabă! Prima concluzie: „Când te apuci să faci ceva să nu uiţi că întotdeauna startul este hotărâtor”! ÎNTREZĂRIRI 13

V O R B E Ş I T Â L C U R I

VERBUL CARE NU ESTE...

I. NEDELEA Socotind că erorile pot fi abordate și într-un registru oarecum frivol, invocând, de pildă, cazuri similare întru păcătuire lingvistică, am folosit în titlul de mai sus, în variantă negativă, maniera de exprimare a existenței „consacrată” de un politician de Dâmbovița cu discursuri pitorești (celebru și prin lansarea mult hulitului almanahe sau a formulei „pe persoană fizică”) trecut în ultima vreme în plan secund. Maniera respectivă, cum se știe, a generat o modă a enunțurilor de același tip, însă în cheie persiflantă... Așadar, ne vom referi la un verb care nu există, deși se aude și apare scris cu o frecvență care sfidează dicționarele și norma gramaticală: a vroi. Impostorul este anatemizat nu doar de DOOM, ci și de numeroase site-uri paralingvistice. Iată ce precizează, în introducere, dicționarul normativ din 2005: „sunt considerate la fel de corecte formele verbelor a voi și a vrea, nu însă și cele rezultate prin contaminarea lor (imperfect vroiam etc.)”. Etichetat drept „hibrid”, „fals”, „inexistent”, „inventat”, „formă alterată”, „proscris” etc., a vroi a fost creat, așadar, prin „încrucișarea” a două verbe (cu același sens), pe care le-am putea numi concurente, dacă avem în vedere „competiția” dintre elementele latinești moștenite și cele de origine slavă: a vrea (lat. volere) și a voi (probabil, derivat regresiv din voie ˂slv. voli; cf. voliti), ambele atestate în manuscrise din secolul al XVI-lea. Frecvența „creaturii” în actualitate este o realitate de necontestat. Pe un site, cineva risca să avanseze o estimare statistică în acest sens, afirmând că opt din zece români ar folosi în vorbirea curentă cuvântul vroiam, în loc de voiam. Mai elocvente sunt însă rezultatele unor monitorizări privind calitatea limbii în emisiuni de televiziune și radio realizate de echipe de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române între 2007 și 2016. În cele vreo 19 rapoarte elaborate pentru Consiliul Național al Audiovizualului, în mod constant, capitolul „Morfologie” se deschide cu semnalarea formelor hibride respective, caracterizate ca „persistente”, „foarte frecvente” etc., de fiecare dată fiind oferite între 4 și 13 exemple (care, bănuim, nu epuizează inventarul cazurilor înregistrate pe ansamblul celor 13-18 posturi monitorizate. Din cele prezentate până aici, s-ar putea deduce că există un front fără fisuri angajat în combaterea „împricinatului”, care s-a deghizat ca verb nou prin introducerea în radicalul lui a voi a unui r furat de la a vrea. Realitatea este însă, cum se zicea într-o vreme, tot în registru ironic-umoristic, mai complexă. În primul rând, ar fi de semnalat că, începând cu ediția din 1996, DEX îl semnalează pe a vroi, trimițând la a vrea, unde-l menționează ca variantă. Apoi, există site-uri care-l tratează, fără...mânie, prezentându-i întreaga conjugare, din care ne lămurim că ipochimenul se comportă mai fidel față de a voi, de la care împrumută și sufixul verbal (*vroiesc, *să vroiască etc.). E drept însă că el apare mai des la imperfect (voiam, vream, *vroiam), unde, „săritor” la nevoie, se dovedește apt să elimine o omonimie supărătoare cu prezentul din paradigma lui a vrea (el vrea, izolat din context, poate fi înțeles și ca „el voiește”, dar și ca „el voia”). Dezbaterea pe tema abordată în acest episod este destul de amplă. Într-o copleșitoare majoritate, intervențiile de pe internet (pe site-uri ale unor posturi din audiovizual, pe bloguri etc.) întăresc ofensiva împotriva verbului „inexistent”. Excepțiile de luat în seamă sunt rare. Notabile ar fi cea de la adresa cum-scriem-corect-blogspot.com, care, sub titlul „vroiam” și pornind de la numărul mare al mesajelor primite la dexonline în legătură cu corectitudinea formei respective, trece în revistă opiniile importante exprimate în timp în această privință (Gramatica Academiei, ediția din 1966; dicționare, DOOM, GLR-2005 etc.), în general nefavorabile față de a vroi, dar ajunge la concluzia că dilema nu a fost clarificată, încât nu se poate da un răspuns tranșant celor ce au adresat întrebări, „atât timp cât există atestări de cel puțin 150 de ani” ale verbului cu pricina. Şi mai semnificativ este punctul de vedere al unor lingviști exprimat în afara lucrărilor colective cu caracter normativ. Astfel, într-un articol intitulat „Vroiam” apărut la rubrica „Păcatele limbii” din România literară (nr.43/2006), Rodica Zafiu, de altfel referent științific pentru DOOM-2005, abordează dilema la care ne referim în mod nuanțat. În primul rând, remarcă înregistrarea formei azi combătute în lucrări din prima jumătate a secolului al XX-lea (autori fiind iluștri lingviști precum H. Tiktin, I.-A. Candrea) „ca o simplă variantă, fără nicio luare de poziție ÎNTREZĂRIRI 14 normativă”, recunoaște că „situația e ceva mai complicată” și faptul că opțiunea pentru voiam are „un dezavantaj stilistic: a voi este perceput (...) ca ușor învechit, artificial, solemn”. În sfârșit, în aceeași idee a oscilațiilor în opțiuni, e de semnalat răspunsul dat unei întrebări referitoare la a vroi pe site-ul lingv.ro, de consultanță lingvistică, al Institutului Academiei pomenit mai sus, unde se conchide: „Normarea formei vroiam a fost evitată până acum deoarece fenomenul de contaminare este în general un rezultat al vorbirii neîngrijite și al lipsei de educație. Totuși, având în vedere, pe de o parte, utilizarea frecventă a acestei forme populare în literatură, de pildă de către persoane cu autoritate lingvistică precum Marin Preda, Octavian Paler, Simona Popescu sau Mircea Cărtărescu, și, în general, de către persoane educate, iar, pe de altă parte, necesitatea completării firești a paradigmei verbului a vrea, este posibil ca forma vroiam să fie introdusă în ediția viitoare a DOOM-ului”.

...şi alte creaturi

De pe margine, adică neimplicați direct în proces cu intenția emiterii unui discurs riguros, avem îndeobște convingerea că oralitatea este mai facilă decât scrierea. Afirmația, reprezentând, de altfel, un truism, mai ales când e vorba de...pălăvrăgeală, se impune ca atare și știind că vorbirea a fost anterioară scrierii atât în existența omenirii, cât și în cea a individului. Coborând, din norii unor asemenea considerații pretențioase, pe terenul faptelor familiare rubricii de față, ar fi de menționat, în context, că multe dintre acestea susțin același adevăr: greșeli pe care le comitem în scris nu sunt percepute, de regulă, în aceleași secvențe, ca fiind abateri de la ortoepie. Pentru erorile de grafie specifice s-a impus firesc eticheta creaturi (potrivită și pentru a vroi). Mai întâi, este de precizat că verbul a crea face parte dintre cele neologice împrumutate din franceză și înglobate în conjugarea I. Specificitatea unora dintre acestea este accentuată de terminația în –e a radicalului, cam neobișnuită în limba română, care, în verbe ca a încheia, a încleia, a scânteia, au „acceptat” un i interpus în finală. Ceea ce nu se întâmplă la neologismele pe care le avem în vedere. Așadar, a crea, conform normei, este incompatibil cu i între rădăcină și afixe, chiar dacă el se mai insinuează în scrierea neîngrijită („În scurt timp nu știu cum să înainteze și-și creiază totdeauna o oboseală mai mare” – adevarul.ro, 26 ianuarie 2019; „prin deschiderea dispozitivului se creiază între...” – academia.edu, 26 octombrie 2018; „creind anumite imagini” – cancan.ro, 16 august 2018; corect: creează, creând). Cele mai frecvente greșeli de scriere de care are parte a crea sunt însă cele de reducere a dublului e la unul singur sau, invers, de dublare nejustificată a aceleiași litere (ceea ce în rostire nu se percepe). Iată câteva exemple: ●„Decizia Curții de Justiție a UE care crează un precedent...”(în titlu, stiripesurse.ro, 23 ianuarie 2019); „Textul propus crează și două categorii de radiodifuzori” (mediaexpres.ro, 30 ianuarie 2019); „informațiile din ultima vreme crează imaginea unei țări în derivă” (dcnews, 31 ianuarie 2019); corect: creează. ●„doar la doi ani de la lansarea platformei, a creeat regula care...”(zf.ro, 25 august 2018); „ a creeat confuzie” (mediafax.ro, 13 octombrie 2018); „s-a creeat imediat panică” (observator.tv, 7 ianuarie 2019); „ne-am creeat ocazii” (prosport.ro, 2 februarie 2019); „a dislocat corpul rural cu care a creeat o majoritate subordonată în mediul urban” (adevărul.ro, 25 februarie 2019); corect: creat. Este ușor de remarcat că, în corectul creează, primul e aparține rădăcinii, iar cel de al doilea, sufixului verbal – ez, -eaz+ă. În cazul lui creat, al doilea e n-ar avea niciun rost, fiindcă sufixul participiului (fie el inclus unui perfect compus) este –at pentru toate verbele cu infinitivul în –a: lucr-at, cânt-at etc.). Probabil, pentru alte componente ale paradigmei, n-ar fi necesar să amintim formele corecte creez, creăm, să creeze, creasem etc. Așa cum anticipam, constatări de mai sus se extind și asupra familiei de cuvinte a lui a crea, membri ai acesteia suportând, de asemenea, tot felul de stâlciri grafice. Cu deosebire ne referim la cuvântul derivat prin prefixare a recrea („a crea din nou”), care mai are și...ghinionul de a avea un omonim (e drept, reflexiv) cu sensul ”a se odihni, a se relaxa”. Ambele se conjugă la fel (drept care DOOM nu le oferă intrare decât o dată) și sunt pasibile de erorile semnalate mai sus. În plus, confuzii producătoare de abateri de la normă se produc în substantivele provenite din infinitivul lui a recrea: recreare („creare din nou”), respectiv recreere („odihnă”), consemnate ca atare de dicționare (cuvinte diferite). Iată câteva citate exemplificând confuzia în discuție, mai frecventă fiind folosirea greșită a lui recreere: „folosirea puterii dorinței pentru crearea sau recreerea unui viitor mai satisfăcător” – aidavan.ro, 17 ianuarie 2019; „are ca obiectiv recreerea unor sisteme de tip sateliți” – tribunainvatamantului.ro, 29 ianuarie 2019; corect: recrearea. Chiar dacă le aplicăm o etichetă inspirată de alt verb, în aceeași categorie a creaturilor se integrează și erorile ce apar destul de des în scrierea unor forme ale lui a agrea (din fr. agréer), corecte fiind formele agreează, agreăm, să agreeze, agreând.

ÎNTREZĂRIRI 15 POEZII NEMURITOARE NEUITATUL MARIN IFRIM Gheorghe POSTELNICU Întâmplarea a făcut, ca, în timp ce prietenul nostru nepreţuit era condus pe ultimul drum, noi să călătorim spre un spital din Bucureşti, unde urma să suferim o dificilă operaţie pe cord deschis, urmată de o lungă şi grea recuperare. Un scriitor care a luat parte la ceremonia funerară mi-a mărturisit că a văzut în cimitirul buzoian imaginea culturii române contemporane caracterizate prin bătrâneţe şi deprimare. De ce nu fac tinerii de azi cultură? Pentru că e mai grea ca matematica, pentru că sunt mai la îndemână turismul la sfârşit de săptămână şi sporovăiala de pe saiturile de socializare în care fiecare este atât de inteligent cât doreşte. Marin Ifrim i-a iubit şi i-a încurajat pe tineri. Câţiva au confirmat încrederea lui. Cei mai mulţi, nu. A fost un creator genial, singurul pe care l-am cunoscut în 50 de ani de activitate literară şi culturală. Pentru el, cuvintele limbii române se înfrăţeau cu ideile paradoxale, rezultând construcţii poetice fermecătoare. Inegalabil pamfletar, reteza dintr-o lovitură impostura, ipocrizia, trădarea. Ca orice creator genial, uşor naiv, s-a înşelat de multe ori în privinţa unor pronosticuri şi sentinţe. Pentru acest motiv nu înseamnă că a fost iubit mai mult. S-a bucurat de puţine prietenii, dar acestea au fost sincere şi durabile. Tot din geniu venea şi impresia falsă că ar fi urmărit şi ascultat telefonic de forţe oculte. Nu era urmărit de nimeni sau, dacă ar fi fost, ar fi trebuit să-l urmărească toţi: puterea şi opoziţia, diletanţii şi impostorii. Este singurul scriitor buzoian care a întemeiat un curent artistic ce va dăinui peste timp, curentul marin, vizibil în lirică, dar şi în publicistică şi în conduita socială, în care loialitatea şi respectul valorii erau pe primul loc. Şuvoaiele curentului marin au scos la suprafaţă, vreme de trei decenii, mizeriile sufletului omenesc, aluviunile culturii române, moravurile clasei politice. Într-atât fermeca dicţionarul limbii române, încât semăna cu Prisăcarul înconjurat de mii de fiinţe vrăjite care depuneau neîncetat colb de aur pe fagurele creaţiei sale. Nefiind poet de Curte, înregimentat politic, îndatorat unor binefăcători, mă aştept ca şi post – mortem să se bucure de aceeaşi palidă şi reţinută recunoaştere. Vor avea grijă inamicii ca numele său să rămână scris doar pe crucea din Cimitirul Dumbrava. Strada „Marin Ifrim”? Căminul cultural sau biblioteca „Marin Ifrim”? Nu, nu cred. Poate peste o sută de ani…

CURENTUL MARIN (III) TRASEUL CĂRNII

Doamne cum le atingi Ceva din mine aburul care ar putea fi femeile sunt străbătute chiar poezia somnul dulce din jurul de un curent marin maşinii de scris rămâne aici în locul dor de ducă peste ape ăsta fix restul e ceea ce se poate numi şi nucă şi nucă (-n perete) viaţa între semeni un traseu zilnic SENTIMENTUL MARIN Doamne cum le uiţi dinspre slujbă cu mici escale la cafenea la toate femeile vopsesc una sau două redacţii la bibliotecă sau doar Eu vin din apă sunt marin năravul traversate la chioşcul de ziare şi la tutungerie un pumn de vajnice toxine de un curent marin îmi plimb trupul ca pe un câine în lesă urcat în pomul lui Darwin stau în bărci şi sparg în oglindă nu-mi văd decât părul scuipat de apele senine seminţe sparg soarele oho de-aş trăi cât respir în dinţi… de-aş putea să-mi pipăi gândurile sunt boala mărului muşcat ologiţi mai suntem să-mi trimit mortul în lume şi să rămân din pomul drogului celest Doamne când aici la masa unde c-un singur deget încă o dată eşuat cu o singură cârjă încerc apa oceanelor îndoi razele soarelui pe-acest pământ carnavalesc întindem ambele braţe deschid uşa bucătăriei împing literele în beznă spre celălalt îmi caut tâmpla şi eu vin din apă sunt marin refuz să cred că viaţa mea se termină burduf de epidermă creaţă acolo unde pielea se freacă de aer puţină apă şi mult vin o amprentă la capătul trupului şi multă foarte multă greaţă (1 decembrie 1955 – 14 martie 2019) ÎNTREZĂRIRI 16

Ion NICOLESCU MIORITIADA

Elegia

mă cunoaşteţi lume ăla-s care scrie ăla ce-ndulceşte lemnul de sicrie ăla ca deşertul şi ca arabescul suflet de cămilă ionnicolescu fac negoţ cu moartea ochii mei sunt hoţii care fură fluturi din neantul nopţii ăla spânzuratul teatru de paiaţe de-un simbol de paie gata să se-agaţe ăla cu iluzii trist antropofag Cântul XXV sunt sătul de oameni şi mă cam retrag mi-am trăit mumia şi cred că-i firesc ţara noastră-i ţara noastră cu o crizantemă să vă mulţumesc dulce pajişte albastră am iubit odată marea şi mareea aripă sculptată-n dor m-am ales cu sarea şi cu de aceea de lumina ochilor scriu aceste rânduri şi vă las cu bine dacă-i dor nu-l stingi cu apă nu ştiu ce-o să faceţi însă fără mine dacă-i gând nu-l poţi străbate fără ca deşertul şi ca arabescul noi suntem români suflet de cămilă ionnicolescu noi suntem români ca brazii noi suntem români ca grâul (14 ianuarie 1943 – 17 februarie 2012) noi suntem români ca focul noi suntem români ţara noastră e a noastră Paul PETRE (9 iunie 1951 – 30 iulie 2017) vârf de jale şi de dor dulce arşiţă albastră ca lumina ochilor

Cântul XXVI

ţara asta nu e schweitzer şi nici stână fără câini dacă dai în ea cu noaptea la lumină ies români ies luceferii de ziuă cu făclii de sânge sfânt ca să nu le calce nimeni de cu seară pe pământ Amintiri viitoare fruntea noastră ară cerul ca un plug din lemn de fag şi pe dealul veşniciei boii noştri ceru-l trag Sigur sunt, mă plimb. noi suntem leagănul lumii noi sămânţa de poeţi Vreau să mă plimb care nu-i de mântuială dacă vreţi dacă nu vreţi Prin dimineaţa clară. trup avem suflet avem trup şi suflet noi suntem De acum nimeni să nu-şi taie capul să ne ţină la cherem Să sărut floarea pare nimeni dar nu-i nimeni e ceva de pe capul lui O văd, alerg dar nu mai pot nici n-ai crede că sub haine e chiar pielea omului S-o strâng şi sub piele o sub piele e istorie e lege Şi o cenuşă fină se ridică ochii văd inima cere nu ne putem înţelege La orice pas, din orice drum. numai ţara ne mângâie numai leagănul de sânge Am glasul răguşit maica noastră România care râde şi când plânge Şi ochii săgetaţi de lacrimi Plâng.

ÎNTREZĂRIRI 17

P O E Ţ I C O N T E M P O R A N I

Himeră, tu, Lupoaică rănită de păcat !

M-a prins de brațul gol o creangă dintr-un pin, pe când umblam pădurea de umbre şi suspin, m-a tras lângă poteca pe care a trecut Himera plămădită din coasta unui lup. Te-am tras şi eu pe tine să nu te duci spre văi pe unde umblă noaptea vedenii şi călăi şi am rămas proptind înalta lui tulpină din care ne-a curs ceară în fiecare mână. De-atunci nu mai e pace, se-aleargă undeva, se urlă-ntre prăpăstii, se rupe-n noi ceva, călcăm pe vreascuri ude, pe colțul de îngheț, şi a argint luceşte un rânjet de mistreț. O clipă goală rupe fiorul în bucăți, un corb scutură pene de moarte peste toți, ne adunăm ca stolul de vânturi hăituit de pe tărâmul-cuib spre norul împietrit. Copile înghețate-n hățişuri de murar ascund în mâini albastre o ghindă, un stejar. În vasul de pe creştet mai e puțină apă de la Izvorul prins în Muntele de piatră. Dintre lăstarii uzi cu gânduri visătoare ne-au apărut în față strămoşii cu topoare, au cruci de bronz pe piept şi-n ochi au o lumină, ne spun că toți aşteaptă Himera iar să vină: "Ne-a prins pe toți în colți, pe toți ne-a aşteptat, de-aripile albastre pe toți ne-a mutilat, ne-a alergat spre Nord zmulgând copacii plânşi, scoțându-i din bârlog şi pe bătrânii urşi. Dar n-am murit, de-atunci cu muşchi ne-am înverzit, am ascultat pamântul când Morții i-a vorbit despre hotarul gri pe care călcă cerbii cu roasele copite plângând mirosul ierbii. Am ascultat cum cad, zdrobindu-se de ciuturi, de pe înalții munti prea cruzii pui de vultur şi-am înțeles atunci ca timpul tot s-a scurs în firul, fin, albastru din blana unui râs. N-a fost mereu, Himera, haină şi vicleană, avea cândva o haită şi-un dor ascuns sub blană, se spune c-a murit pe vreme de ninsori, urlând între prăpăstii de multe, multe ori." ...... Ne-a tremurat în ochi acea lumină crudă care-a căzut din pin pe-acea potecă udă, tăcerea fără timp în care ne-am pierdut ne scrijileşte glezna ce pleacă înspre Sud. Din stânci se curmă pietre cu colţurile roase, fugim spre Sud, de mână, ne-mpiedicăm de oase, ne fur-atunci privirea o umbră deocheată, căci e şi chip de lup, şi chip milos de fată. O fură parcă vântul, nu ştim unde-o ascunde, din piept ne iese-un strigăt, nu ştim dacă-l aude, îngenumchem deodată, în aer facem cruci, căci haita urlâ-n noi, umblând după năluci. Lângă hotarul drept de care ne e teamă cad fulgere de timp căci cerul se destramă, de suflet nu mai ştim câți colţi ne-au sfârtecat..., Himeră, tu, Lupoaică rănită de păcat! Când e văzduhul nud, îmbălsămat în Mir, ascunde-te Lupoaică de toți în Cimitir! Când te-o-ndemna păcatul de a urla cât poți, Lupoaică, scumpă blană, aşează-te-ntre Morți!

ÎNTREZĂRIRI 18

RUGĂCIUNE PENTRU EROII NEAMULUI ROMÂNESC Constantin COSTEA

Blagosloveşte-i, Doamne pe cei care Prin gloanţe, prin furtuni, prin ploi, Topiţi de dorul gliei ce nu moare Au întregit alaiul de eroi.

Prin arşiţa nebună din pustie, Mi-a ghicit şi mie A voastră rugă s-a făcut suspin; Tudor CICU V-aţi petrecut în dorul pentru glie,

Tânăr eram, ori aşa-mi fu sorocul Ce-a înflorit în mândre flori de crin. Într-o uşă de han vechi, ca prin fum… Dacă nu vreau să-mi ghicească norocul, În noaptea ce în ziuă se desface, O ţigancă m-a oprit lângă drum. Mă-ntâmpină troiţe, altare şi icoane; Fiţi fericiţi, dormiţi în pace, I-am făcut semn dacă ştie şi-n palmă, Învăluiţi de lacrimi şi prigoane. Ori să descânte de dor în ghioc. Ca furată de un gând… mi-a zis calmă: E plin văzduhul de slavă şi mistere, „Eşti doar pe un drum fără fast în noroc” Dar ochii voştri ce privesc în sus Se oglindesc pe zid de giuvaere, De atunci… văd, amăgit mi-e destinul Străluminaţi de raza lui Iisus. Tot în rostogolire, ca ceaţa. Şi-un cântec surd, răzvrătit ca pelinul, Am strâns atâtea flori într-un mănunchi, Venind la voi cu gândul mai aproape, Pe un câmp cu mohor mi-e şi viaţa! Şi-am plâns lângă-o făclie de ceară, în genunchi, Aii, suflete! În acea scoică te-ai scurs, Să scutur roua ce s-a scurs în pleoape. Ori pe-ale frumoasei buze prea dulci; Ce viscol te mână de nu ţi-e de-ajuns Ce geamăt greu e glasul lor Şi năuc prin lume, azi, te tot duci? Asemenea cu şuierul furtunii; Învăluişte-i, Doamne, în Sfântul Tricolor, …Tânăr eram şi voi mi-aţi spus prieteni: Atunci când norii îşi leapădă tăciunii.

Ursitei, căi ştiute nu cerţi! Şi singur ca scoruşii-ntre mesteceni În haina mea de rime voi sfârşi.

EMOŢIE DE PRIMĂVARĂ

Crina CHIROIU

Când mugurii se sparg în Floare Adie vântul răspândind Petale Şi roz şi alb şi pur mă înconjoară Şi firul ierbii crud a încolţit… Mă las purtat în vis de el domol… Şi-i zumzet de albine peste tot În piept îmi bate inima mai tare Un soare blând mă însoţeşte-n cale Natura-ntreagă prinde viaţă şi lucrează, Şi simt de-odată că sunt Fericit… Şi pasul parcă-mi este mai uşor… Doar eu mai lenevesc când încă pot…

ÎNTREZĂRIRI 19

STIGMAT Vlad PANAIT IOV A SPUS

Ceasuri de noapte se frâng pe masă-n verandă, Veroni MIHĂILĂ Regrete târzii îmi plâng sub condeiul din palmă, Zadarnic pătimit-am citind mii de tomuri, Tot arunc privirea-n zare, Şi-n van m-au strivit Judecăţi de Apoi pictate pe domuri. Lacrimi curg, îşi fac de cale Pun piciorul şi-i „noroi”, E atâta tăcere de-mi aud inima cum bate în coastă, Spulbăr vântul, calc „nevoi”! Iar durerea din ea mă întreabă cum să iasă, I-am şoptit că răspunsul e să-mi părăsească stigmatul, Iov a spus: Domnul a dat! Căci eu sunt prea slab, prea trist, prea greu mi-e păcatul Ştim aşa ne-a fost lăsat, Dă-mi, tată, putere, minte, De-aş şti unde-i ascuns sălaşul păcii din noi, Să pot merge înainte! Chiar de-ar fi îngropat la capătul lumii în vreun zăvoi, L-aş căuta toată viaţa fără de odihnă, Doamne, alungă câinii răi, Măcar la sfârşit să-mi aşez acolo sufletu-n tihnă. Ce-mi fac anii tot mai grei! Luptă diavolul surpat, Aprins-am candela-n icoană, poate nu mi-o mai fi aşa pustiu, Să dea jos ce-am ridicat. M-am săturat ca mereu pribeagul nopţilor albe să fiu, Dar Fecioara şi Pruncul privesc în altă parte, Şi pe-alocuri vesel, trist, Şi tot un pustnic sunt în liniştea de moarte. Dă-mi lumină să rezist! Ştiu că e lăsat să vină, Doar lumina blândă pogorâtă din lampă, Răul calea să-mi aţină. Şi parfumul din pomi adus cu adierea lor caldă, Îmi mai mângâie un pic sufletul de sihastru, M-ai du-l Doamne, pe pustii, Cernându-mi în norii sufletului un petic albastru. S-avem flori şi bucurii! 19 aprilie 2018

Un drum al Crucii noastre... Aida-Oana DRUGĂU Cum începe oare suferinţa şi unde îşi află capătul? Doar bunul Dumnezeu ştie. O putem denumi Cruce sau pur şi simplu soartă. Unii i-au spus şi mai prozaic: Ce-şi face omul cu mâna lui... Am aflat însă prea bine că aerul potecilor de munte te conduce mai aproape de adevăr. Aici nu descoperi nicicum oameni complicaţi, ba din contră. Sufletul lor e ca apa din fântână...cu cât o cauţi mai adânc, cu atât mai curat ţi se poate descoperi. Parcurgi drum lung, odinioară la pas, astăzi mai mult cu maşina, arareori zărind în anotimpurile calde câte-un biciclist, mai degrabă sportiv. Urci şi iar urci, ca şi cum ţi-ai dori să laşi tot ce e pământesc în urmă. Problemele dispar una câte una... După o vreme, parcă tot efortul nu mai e al tău! Doar mulţumirea şi uşorul urcuşului îţi mai aparţin. Găseşti un izvor cu apă, faci palmele căuş şi bei apoi ca să-ţi răcoreşti trupul, căci sufletul ţi-e răcorit de-acum de liniştea din jur, de freamătul codrului. Ai parcă o călăuză totuşi nevăzută! Mergi pe urmele unor paşi trecuţi, paşi care nu-ţi sunt, cu toate acestea, străini. Oare aici începe Frumuseţea şi Odihna, Puterea şi Speranţa? Urci spre ceva ce nu-ţi mai aparţine, urci spre ceva care te cuprinde poate chiar dinainte de-a te naşte, de pe vremea părinţilor, de pe timpul moşilor şi strămoşilor tăi. Ai putea fi întrebat: - I-ai cunoscut pe toţi? - Da, ei sunt eu. Îi port în fiecare celulă, în fiecare alcătuire a firii mele nevrednice uneori şi alteori atât de nebunesc curajoase! Credeam că i-am pierdut, însă cu cât paşi-mi sunt mai apăsaţi, cu atât mai mult îmi dau seama că drumul acesta a mai fost umblat de ei, de fiecare în parte, de mine, de copiii mei poate... Ajung în sfârşit la poarta de lemn, care întotdeauna miroase a brad proaspăt. Văd brazii şi poiana. Văd căsuţe cu prispe primitoare. Îi văd pe toţi în ochii blânzi ai Maicii. Glasuri de copii cuminţi se aud aproape. Un cântec uşor îţi poartă Sufletul şi umbletul spre loc de Linişte şi Adevăr! Hristos a înviat! ÎNTREZĂRIRI 20

S P I R I T U A L I T A T E SĂRBĂTOAREA SFINTELOR PAŞTI Preot Enache NECULA Sărbătoarea Învierii Domnului sau Sfintele Paști este numită în Ortodoxie “Sărbătoarea sărbătorilor”, pentru că în ea se adună înțelesurile duhovnicești și tainice ale tuturor sărbătorilor din anul liturgic. Este un eveniment unic din trecutul bisericii creștine și pe care îl trăim în fiecare an. Este o trecere de la întuneric la lumină, de la moarte la viață. În miez de noapte de ziua sfintelor Paști, când întunericul are cea mai mare intensitate, în biserica, locaș de cult, se sting toate luminile. Această simbolizând “întunericul cel din afară” al morții și al iadului în care s-a pogorât Hristos. Acest suflet viu și îndumnezeit al lui Hristos este simbolizat prin singura candelă care rămâne aprinsă, cea de pe sfânta masă, din sfântul Altar, care este aprinsă permanent când se oficiază sfânta Liturghie. Astăzi se obișnuiește că această lumină să fie adusă de la sfântul mormânt de la Ierusalim. Preotul sau arhiereul având această lumina sau adusă, iese din sfântul Altar, o ridică în față tuturor, simbolizând ridicarea sau scularea lui Hristos din morți, făcând chemarea: “Veniți să luați lumina!” Dintr-o singură lumânare seaprind toate lumânările credincioșilor. Prin acest act liturgic, simbolic, se mărturisește că Învierea lui Hristos este începutul și temelia învierii tuturor oamenilor. Cu lumânările aprinse în mâna se iese afară în față bisericii, aceasta simbolizând binevestirea Învierii lui Hristos în toată lumea. În unele biserici, se face înconjurul bisericii, așa cum se face în sfânta și marea Vineri, aici , cu Epitaful care este icoana morții Domnului, iar aceea cu sfânta Evanghelie și sfânta Cruce. După acestea se citește sf. Evanghelie de la sfântul Evanghelist Matei 28, 1-16., în care se arată mărturia femeilor mironosițe despre Învierea lui Hristos. După citirea sf. Evanghelii preotul dă binecuvântarea: Slavă sfintei Celei de o ființă și de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Prin aceasta se arată nesfârșita și negrăita iubire a asfintei Treimi față de toți oamenii. După această binecuvântare, toți cei prezenți cânta imnul Învierii: “Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Este cântarea de biruință și de bucurie, care se va cânta din noapteade Paști până la sărbătoarea Înălțării Domnului. Acest tropar sau imn al Învierii are trei părți: o mărturisire, o tâlcuire și o profeție. Mărturisim: că Hristos a înviat din morți, tâlcuim: “cu moartea pe moarte călcând” și profeția: “și celor din morminte viață dăruindu-le”. Credinţa în Învierea lui Hristos stă la baza credinței noastre strămoșești. Apostolul Pavel spune: “Dacă Hristos n-a înviat zadarnică este propovăduirea noastră și zadarnică este credința noastră.” (Corinteni 15,14.) Mărturisirea Învierii lui Hristos a devenit un salut al credincioșilor. De la sărbătoarea Învierii până la Înălțarea Domnului, creștinii în orice împrejurare se salută între ei prin cuvintele: “Hristos a înviat!”, iar răspunsul : “Adevărat a înviat!”. Este salutul pascal. Prin acest salut fiecare creștin ortdox este un misionar, vestitor al luminii și bucuriei de Paști.După vestirea Învierii în mod solemn se intră în biserica plină de lumina şi slavă. De menționat că în unele locuri, intrarea în biserică se face așa cum este rânduiala la sfințirea bisericii, bătându-se cu crucea în ușile bisericii și rostindu-se cuvintele potrivit rânduielii sfințirii de biserică. Biserica de sfintele Paști ne arată iubirea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, ne cheamă întru împărăția sa, întru viață cerească. Slujba sfintelor Paști ne îndeamnă să ne luminăm viața: “Ziua Învierii, popoare să ne luminăm, Paștele Domnului Paștele, că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos – Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântări de biruință”. Sărbătorile Paștilor ne cheamă la o trăire plină de iubire creștinească: “Ziua învierii să ne luminăm cu prăznuirea și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să zicem : fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere”. Bucuria Sfintelor Paști se trăiește în Biserică, ca dar al lui Dumnezeu – Tatăl, arătat nouă prin Fiul sau Iisus Hristos înviat din morți și cu puterea Sfântului Duh. “Hristos a înviat!”

ÎNTREZĂRIRI 21

În noaptea Învierii Preot Constantin DOBRIŢA

În noaptea Învierii În noaptea Învierii În noaptea Învierii În noaptea Învierii În noaptea Învierii Tot sufletul creştin Şi clopotele bat Făcliile se-aprind Tot omul e mai bun “Hristos a Înviat” Se primeneşte-n taină Chemând la rugăciune Creştinii noştri buni Precum a fost odată Să zicem toţi din suflet Primind harul divin. Pe tot omul din sat. La biserică venind. Neamul nostru străbun. Cu tonul apăsat.

În noaptea Învierii În noaptea Învierii Să ne primească-n taină În noaptea Învierii În noaptea Învierii Tot iadul s-a golit Pierdutul Paradis Pe fiecare-n parte Moartea s-a alungat E şansa omenirii. Strămoşii noştri-ndată Cu dragoste arzătoare Care doreşte Răul Fiind pricinuită Ar fi păcat s-o pierdem. De-acolo au ieşit. Porţile şi-a deschis Cu Domnul să-l împartă De-al omului păcat. Spuneţi: Da- nemuririi.

VIAŢA DE DINCOLO DE MOARTE

Alina COJOCARU

Luna martie, care aşa cum scriam în articolul din numărul trecut al revistei, este o frumoasă lună de primăvară, o lunăplină de emoţii constructive şi iubire, anul acesta a adus în sufletul meu multă tristeţe cauzată de pierderea unei fiinţe dragi de numai 26 de ani care a lăsat în urma sa o soţie îndurerată, un copilaş de doi anişori şi părinţii cu inima sfâşiată de durere. Acest trist eveniment m-a determinat să mă gândesc la menirea omului pe pământ, să mă gândesc ce dar minunat este viaţa şi la faptul că viaţa continuă şi după moarte, după cum ne învaţă biserica ortodoxă. O mărturie în acest sens este chiar sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos sau Paştele, fiind una dintre cele mai vechi şi importante sărbători ale creştinismului, aducând omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice. Rolul acestei sărbători creştine este acela de a ne aminti despre patimile Mântuitorului, despre moartea şi Învierea Sa. A crede în înviere este semnul că Iisus Hristos a „prins chip” în sufletul omului. „Nu voi muri – spunea Sfântul Simeon Noul Teolog – viaţa ţâşneşte din toate mădularele mele”; mădularele unite cu Hristos (Oameni care au înviat din morţi de Cornel şi Roxana Dragoş, editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, pag. 6). Prin învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos a învins moartea pentru totdeauna în propriul Său trup: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Aşadar, baza învierii noastre este învierea lui Iisus Hristos, învierea fiind singurul eveniment care dă sens existenţei. Când cineva drag nouă pleacă dintre noi, ne vin în minte tot mai multe întrebări de genul: „Ce este moartea?”,„De ce a murit aşa tânăr?”, „Unde se va duce sufletul său?”, „Oare există viaţa de apoi?”, ş.a.; moartea părându-ne a fi cea mai mare nenorocire. Ca fenomen biologic, moartea înseamnă despărţirea sufletului de trup: sufletul imaterial şi nemuritor se duce la Dumnezeu, Cel care l-a dat, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost făcut, prin putrezire descompunându-se în elementele din care a fost format („Teologia dogmatică”- editura Institutului biblic şi de misiune al bisericii ortodoxe române, Bucureşti, 1991, pag. 365). Prima dată cuvântul „moarte” a apărut în rai din Gura lui Dumnezeu însuşi, care le-a poruncit strămoşilor noştri, Adam şi Eva: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Fac. 2, 17), aşadar, moartea este urmarea păcatului strămoşesc, iar sfântul apostol Pavel zice: „Căci precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa moartea a trecut la toţi oamenii prin cel în care toţi au păcătuit” (Rom. 5, 12). Tot sfântul Pavel ne şi încurajează când spune: „Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1Cor.15, 22). Moartea este percepută diferit de oameni: cei necredincioşi, care sunt departe de Biserică şi de înţelegere a adevărului creştin o consideră drept o distrugere totală, o scurtare absolută a existenţei (Viaţa de dincolo de

ÎNTREZĂRIRI 22 groapă – editura Pelerinul Român, Oradea, 2010, pag.3); pentru cei care cred că viaţa încetează deodată cu moartea trupească, ea apare ca un fapt îngrozitor, de care trebuie să se ferească pe cât îi stă omului în putinţă; pentru cei grav bolnavi, moartea este văzută ca o eliberare; cei care sunt legaţi de viaţa aceasta, însă se află în primejdia unor grave maladii, fac tot ce le stă în putinţă pentru a-şi prelungi viaţa; în schimb, pentru cei credincioşi, care au dus o viaţă virtuoasă, urmând învăţăturile Mântuitorului, moartea poate fi chiar dorită pentru a fi cât mai curând împreună cu Hristos, după cum mărturiseşte sfântul apostol Pavel despre sine: „Căci pentru mine viaţa esteHristos, iar moartea, un câştig” (Filip. 1, 21). În concepţia creştină, moartea este considerată drept uşa de trecere spre o nouă viaţă, fiind privită ca un eveniment firesc, universal şi necesar, prin care trecem la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Chiar şi aşa, moartea poate fi înfricoşătoare pentru unii oameni, întrucât se gândesc că după moarte urmează judecata particulară, la care nu toţi creştinii vor putea da un răspuns bun, din cauza păcatelor săvârşite în timpul vieţii pământeşti. Cred că fiecare om se naşte, trăieşte pe pământ, având de îndeplinit o misiune; poate de cele mai multe ori nici măcar nu ne dăm seama de acest lucru, iar în momentul în care această misiune este îndeplinită plecăm de pe pământ. Cea mai importantă menire a omului pe pământ este să cunoască, să iubească şi să preamărească pe Dumnezeu, ducând o viaţă virtuoasă, manifestată în fapte bune, credinţă şi rugăciuni, prin aceasta el poate ajunge la adevărata fericire şi la apropierea de Dumnezeu. Omul nu trebuie să deznădăjduiască în viaţă, nu trebuie să-i fie frică de moarte, deoarece Dumnezeu se află alături de noi toţi întotdeauna, ne dă încercări pe măsura puterilor noastre, ne ajută, ne întăreşte, ne călăuzeşte în viaţa aceasta fără a neobliga în vreun fel, El doar bate la uşa sufletului nostru şi aşteaptă să-L primim înăuntru şi se preocupă de sufletul nostru după moarte, căci „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, pentru că la El cu toţii sunt vii”. Toată existenţa omului de pe pământ este numai o pregătire pentru viaţa cea veşnică, de aceea este bine să nu devenim robi ai patimilor; gândirea la moarte ferindu-ne de păcate: „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?”(Matei 6, 25). Deoarece nimeni nu-şi cunoaşte sfârşitul vieţii pământeşti, este necesar ca fiecare om să trăiască astfel încât în orice clipă ar veni moartea, să nu-l afle nepregătit, întrucât după moarte omul nu mai poate face nimic pentru propria sa mântuire. Din acest motiv, este bine ca omul să se îngrijească mai mult de sufletul său, ducând o viaţă curată, lipsită de orgolii şi egoism, spovedindu-se cât mai des şi primind cu credinţă Taina Sfintei Euharistii. Însuşi Mântuitorul Hristos a încheiat discuţia Lui cu ucenicii Săi când se afla pe muntele Măslinilor, în ceeace priveşte sfârşitul lumii cu următoarea expresie: „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (Mt. 24, 42).

◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊◊

Bine şi rău Bien et mal Good and Evil

M-aş spovedi Je me confesserais I would like to confess mie însumi, à moi-même to myself dar am uitat mais j’ai oublié but I have forgotten să-mi mai înnumăr păcatele le nombre de mes péchés to count my sins sau faptele bune. ou des bonnes actions. or my good deeds. Nu mai ştiu, poate Je ne sais plus, peut-être I no longer know, maybe păcatele au fost singurele les péchés ont été my sins were mele fapte bune. mes seules bonnes actions. my only good deeds. E timpul să închid Il est temps de fermer It is time to close pentru inventar. pour l’inventaire. for balance.

Ovidiu Cameliu PETRESCU (“Ulise orb”, Editura Rafet, 2017)

ÎNTREZĂRIRI 23

PUNCTE DE VEDERE

Războiul sexelor: o nostalgie a unui gând de când lumea Tudor CICU

„Războiul sexelor” (ed. ZVEN – Târgovişte, 2019) cartea autoarei Ioana Ramona Andrei, o carte scrisă şi din dorinţa de a evada din realitate (spune undeva), este o culegere de texte de pe blogul personal postate într-o serie de dialoguri „absurde”/dar necesare între autoare şi imaginarul Dr. Love în calitate de specialist în psihologie, autoarea contând doar pe opinia şi discuţia cu oarecare încărcătură emoţională a specialistului, astfel încât rodul acestor dezbateri-seminar să vină în ajutorul cititorilor. Cititori, ca oricare alţii, uneori prea grăbiţi, alteori dependenţi de gratificări imediate culese pe ici-colo. Dezbaterile autoarei au o profunzime psihologică şi o complexitate narativă considerate a fi doar apanajul pamfletului. Cum în ultima vreme, o tot mai mare parte dintre cititori, găsesc/descoperă o „literatură” pestriţă şi nestructurată pe Internet (şi prea puţine lucrări academice mai aşezate, dedicate subiectului în cauză), dezbaterile-dialoguri de faţă au dinamica textelor în care nu epicul în sine contează, cât amplele mișcări narative în problematica subiectului propus discuției. Deși conțin o anume doză de violență în limbaj, venită cu scopul de a depăși bariere și inhibiții ale unui cititor „pudic/cuminte”, subiectele acestor dezbateri „absurde” își au corespondent numai acele simțiri pentru care nu trebuie să faci eforturi ci doar să te lași pradă lor: ca respirația, viața sau moartea, fiindcă există întotdeauna o deosebire substanțială între viețile, căsniciile ori relațiile umane, relațiile între sexe. Până la urmă, această abordare mai puțin pudică într-o comunicare non-verbală menită să dărâme bariere ori prejudecăți pentru apropierea sufletelor este scriitura unei maturități gata să te confrunte cu toate problemele specifice feminității: provocările sexualității, adulterul, dragostea, trădarea și minciuna, secretele unei conviețuiri care să satisfacă ambii parteneri etc. Poate unde avem parte de o mai mare apetență pentru abstracție decât în alte situații. Nu intrăm în amănunte de psihanaliză a textelor, deși autoarei nu îi este străină intuiția feminină în domeniu sau ce spune psihologia despre femeie și bărbat. Dar nu putem ignora și concluzia la care ajunsese marele fondator a psihanalizei, Sigmund Freud: „Marea întrebare la care nu știu să răspund în ciuda a treizeci de ani de studiu despre femei, este următoarea: Ce vrea de fapt, o femeie?” Însă nici a te face că nu există niciun răspuns nu este corect, de aceea cele dezbătute de autoare, scrise și „despicate în patru”... „nu sunt tare departe de adevăr. Odată ce ai trăit în beznă... e taaare greu să te luminezi. Să conștientizezi. ” (pag 154), fiindcă dincolo de ironie și pamflet „trebuie să recunoaștem: lumea s-a schimbat”. Și poate că nici nu avem o explicație clară, simplistă sau simplificatoare, între o perspectivă feminină și una masculină când și unii și alții suntem un amalgam, gen yin și yang. Avertizându-și cititorii, asupra acestor treceri/reveniri de „soi de gânduri prin minte, care de care mai sarcastice, mai ironice, ba chiar războinice”, autoarea spune că, înadins a exagerat în limbaj „pentru că doar în glumă poate fi spus adevărul ca să nu doară”, iar alteori chiar mai în serios își îndeamnă cititorul la lectură: „Haideți să vedem dacă reușim să deslușim misterul...”(pag. 179). Iar dacă n-am face-o, ar fi păcat să fim lipsiți de o perspectivă feminină asupra cunoașterii acestui război al sexelor ce va dura cât și viața planetei: „De astăzi vom începe să cunoaștem femeia. De parcă asta ar fi vreodată posibil. Dar măcar încercăm împreună” (pag. 32). Cum „adevărul e undeva la mijloc”, o astfel de abordare filozofică a relației dintre o femeie și un bărbat nu trebuie cantonată într-o unică perspectivă (numai a autoarei care aruncă mănușa întrebării), ci și de o analiză atentă și competentă a unui specialist psiholog (în speță Dr. Love) și presărată cu „coloraturi” de limbaj ale virtualilor participanți la un astfel de dialog seminarizat. În concluzie (spune autoarea): „În femeie există în același timp două femei: femeia cuminte, de casă, familistă, serioasă, fidelă și devotată... și femeia aventuroasă, aventurieră, ușuratică, frivolă, voluptoasă, sexy și senzuală... Cele două femei coexistă, se completează reciproc, se țin în echilibru, se controlează una pe cealaltă... Ies la lumină în funcție de împrejurări, de conjuctură, între ele e o luptă permanentă pentru supremație...” (pag. 250). Ioana Ramona Andrei e o scriitoare feministă și nu spunem asta fiindcă scrie doar despre femei și indirect, rolul bărbatului în viața ei. Ea face paradă când scrie despre sex-femeie-relație bărbat/femeie, iar sexul nu contează decât atunci când „o nouă dezbatere de data asta cu scântei” chiar contează: „că nici în iubire, nici în prietenie, nu e loc de mândrie. E loc doar de suflet.” (pag 235). Poate și pentru dragoste (adică pentru sex) ar fi spus sec/tranșant observatorii din umbră, participanți la dialogul „aprins/cu scântei” de pe blogul autoarei. Eu însă rămân doar cu tabloul zugrăvit cândva de poetul Rabindranath Tagore (că tot s-a făcut referire la poeți în carte) și reprodus din memorie: „Bărbații creează prin rațiune și imaginație, însă femeile creează prin emoție și iubire” și rămân cu nostalgia zicerii freudiene, o nostalgie a unui gând de când lumea.

ÎNTREZĂRIRI 24

INTERVIU ACORDAT REVISTEI „ARIPI DE VIS”

Revista: Vă consideraţi un profesor-scriitor sau un scriitor-profesor? Gheorghe POSTELNICU: Eu am făcut întotdeauna distincţie între cele două profesii. Am scris 15 cărţi nu pentru că am profesat 40 de ani în învăţământul gimnazial. Datorez totuşi acestei meserii rigoarea critică şi respectul faţă de limba maternă. În scrierile unor confraţi sunt vizibile ticurile căpătate la catedră: sfătoşenia, delirul verbal, preţiozitatea, dorinţa de a justifica, primejdia detaliilor aluvionare, sentimentalismul, paseismul. Unuia din ei, un prozator valoros, i-am scris o cronică intitulată „Un dascăl printre scriitori”. Nu cred că i-a plăcut, deoarece, de atunci, nu mi-a mai trimis nicio carte, ca şi alţii care se aşteptau să-i consider genii, glorii naţionale. E vorba, mai cu seamă, de poeţi, pentru că, nu-i aşa, „tot românul e poet”. Ca să fiu scriitor-profesor, ar trebui să dau lecţii de etică, estetică şi ideologie, iar ca să fiu profesor-scriitor ar trebui să-mi asum păcatele altora. Ca profesor nu m-am bucurat de înalte onoruri. Am muncit, ştiut numai de elevii mei, fiind, nu de puţine ori, în contradicţie cu birocraţia, slugărnicia, arivismul, formalismul, ipocrizia de care este doldora învăţământul românesc.

Revista: După opinia dv. care ar constitui lecturile fundamentale ale unui elev de gimnaziu pentru a-i deschide orizontul cunoaşterii? Gh.P. : Ca „lecturi fundamentale” cred că am putea recomanda pe cele socotite „nemuritoare”: „Amintiri din copilărie”, „Toate pânzele sus”, „Cireşarii”, „Iliada”, „Odiseea”, „Insula misterioasă”, „Copiii Căpitanului Grant”, „Colţ Alb”, „Singur pe lume” ş.a., dar sunt ele nemuritoare sau doar intrate puţintel în uitare? Un gimnazist mai visător se poate lupta cu ciclul „Fundaţia” al vizionarului Isaac Asimov. În clasele primare ar trebui memorate poveştile lui Creangă, poezii de Coşbuc şi Bolintineanu. La liceu: Eminescu, Blaga, Arghezi. Lectura permanentă e o trăsătură a omului civilizat. Dornic de cultură. Asumându-şi Binele şi Frumosul. Parabola neuitatului Gheorghe Stroe, „Ultimul cititor”, nu-i o glumă. Ca şi concursul de lectură, cu premii, organizat de noi, pentru elevi şi studenţi, începând cu acest an. De văzut ultimele numere din colecţia „Întrezăriri”.

Revista: Sunteţi norocos, deoarece v-aţi născut în acelaşi sat cu Vasile Voiculescu, scriitorul, doctor fără arginţi, pe care Eugen Simion îl considera cel mai mare poet religios? Gh.P. : Mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa într-o vreme în care nimeni din Pârscov nu îi rostea numele. Celebrul „han cu urşi” era folosit de doi tineri pentru un darac de lână. Localul nepotului Lambru V. Ionescu, aflat la câţiva paşi de han, unde, până la război, se cumpăra presa bucureşteană, devenise „bufet sătesc”. În Pârscovul de Sus, firma „La Cristache” dispăruse odată cu ultimul nepot al Sultanei. Cât priveşte casa băcanului Ion Voicu, ea stătea să cadă. Politic, regimul lucrase temeinic la demolarea imaginii acestei familii de „exploatatori”. Când s-a declanşat cruciada aducerii în conştiinţa publică a personalităţii scriitorului, era interzis să se afirme că făcuse închisoare. Răsfoiţi studiul lui Ion Apetroaie, din 1975, şi vedeţi cum ascunde temerarul profesor ieşean ultimii ani din viaţa lui Voiculescu. În 2008, când am început să mă documentez cu privire la istoria familiilor Ioan şi Voicu, nu aveam speranţe prea mari, dar aici am fost cu adevărat norocos. În arhiva scrisă şi orală locală am găsit informaţii inedite, de netăgăduit, un tezaur valorificat în monografia „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”, apărută în 2012 la o cunoscută editură din Capitală. Tot atunci am scos primul număr din revista „Întrezăriri”, pentru a avea unde publica pentru pârscoveni, poveştile despre trecutul lor. Îndepărtarea scriitorului de casa părintească şi de satul natal (cu elementele cunoscute: nucul, iazul, prundul gârlei, mănăstirile din apropiere) a început odată cu pierderea mamei, în 1911. Cu un an mai devreme se căsătorise cu Maria Mitescu, apoi au venit pe lume primii copii (Marta, Olga, Radu şi Ion) şi mobilizarea pe frontul din Moldova, ajungând, iată, în 1919, când şi-a cumpărat casă în Bucureşti, de la o nepoată a lui Mihail Kogălniceanu. Murise, în 1916, şi Costache Voicu. La Pârscov trăia fratele mai mare, Filipache. Gospodăria se ruina. Crescând, copiii doreau alte destinaţii de vacanţă, din care nu lipseau muntele şi marea. Familia trăia modest, Voiculescu practicând mai multe slujbe ca s-o întreţină. „Vasile Voiculescu şi satul natal” e o legendă ca oricare alta. De parcă tristeţea şi singurătatea de după moartea soţiei nu ar fi însemnat nimic, a fost deţinut timp de 1345 de zile la Jilava şi Aiud, pentru faptul că, în perioada războiului, „a elogiat prin scrieri regimul antisovietic”, iar după ÎNTREZĂRIRI 25 23 august 1944 „a scris poezii cu caracter mistic duşmănos”. Nu cred că astăzi, amintirii sale îi este mai bine. E suficient că toate instituţiile şcolare şi de cultură îi poartă numele?

Revista: Amintiţi, vă rog, despre proiectele dv., ce aţi scris şi eventual cele viitoare. Gh.P. : E gata de tipar, sperând să apară în vara aceasta, în cadrul unui proiect editorial susţinut de Primăria Municipiului Buzău, o nouă carte, „Jurnal pârscovean”, alcătuită din mai multe capitole, printre care: Voiculesciana, Critice, Vechi case pârscovene. Despre proiecte, nimic de spus. Nu vreau să-l supăr pe Cel de Sus, ştiind că mă aşteaptă una sau mai multe intervenţii chirurgicale pe cord deschis…Oricum, roman nu voi mai scrie. Dacă Duhul Sfânt îmi va îngădui, voi continua cu istorie şi critică literară. Poate vom găsi resursele fizice să transpunem electronic monumentalul „Repertoar lexicografic V. Voiculescu. Partea I: proza”. Momentul actual în literatura română se caracterizează printr-o efervescenţă extraordinară şi o mare varietate de manifestări care trebuie privite ca încercarea fiecăruia de a găsi o cale proprie de comunicare, în primul rând, cu sine, apoi cu ceilalţi. Cititorii, câţi mai sunt, vor alege din bogatul ciorchine, boabele care par mai coapte.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI UNICE DIN BALCANI

Fecioarele juruite sau Burrnesha ( femeile bărbaţi ) din Albania

În ţara vulturilor, într-un colţ din Balcani, este aproape imposibil odată ajuns, să nu intri in atmosfera ultra occidentală astăzi, dar care poartă încă în substratul transformării societăţii şi al evoluţiei naţiunii înseşi(ca etapă de parcurgere a civilizaţiei), tradiţia veche de secole, perpetuată şi aplicată şi astăzi, deopotrivă blestemată pentru autohtoni şi fermecătoare ca poveste pentru străinii care din varii motive ajung pe teritoriul Albaniei, indiferent de durata şederii acestora. Vom vorbi în continuare despre o poveste adevărată, veche de secole, care întregeşte tabloul, pitorescul aşezărilor locuite de urmaşii ilirilor, neam aparte în Balcanii noştri comuni, legendari, martori ai tristeţilor şi bucuriilor popoarelor, în care iată, se produc şi reproduc poveşti şi tradiţii, unicat pentru lume în general şi ispititoare pentru a fi aprofundate în cele mai particulare sau personale moduri, ca înţelegere şi studiu. Despre Albania şi albanezi vorbim ca despre un stat unitar din zilele noastre, comparabil cu oricare altul, partener continental european cel puţin, însă, în plan intern statul este oarecum divizat în două sub aspectul diferenţelor lingvistice dintre nord şi sud, precum şi al spiritualităţii redată de obiceiuri şi tradiţii care oricum se deosebeau de la un popor la altul, în cazul de faţă fiind vorba despre caracteristici de fond prin care albanezii se detaşează de influenţele şi interferenţele comune, aceasta neînsemnând şi izolare, dar ni se înfăţişează ca două lumi diferite – Nord şi Sud. ÎNTREZĂRIRI 26 Tradiţia fecioarelor juruite sau femei bărbaţi sau virginelor care prin jurământ aleg să trăiască ca bărbaţi se regăseşte în setul de legi conceput şi impus de Prinţul Leke Dukagijni (mâna dreaptă a lui Skanderbeg), numit şi Prinţul Înger22, graţie căruia otomanii, ca şi invadatorii romani înaintea lor, nu au putut stăpânii vreodată munţii Albaniei: Korab, Sar, Prokletije, Valamara, Deshat, Lura, Deje, Gramos şi Tomorr. Datorită faptului că ocupaţia turcească care reuşise să supună numai zonele de coastă şi câmpiile Albaniei, nu a afectat organizarea socială din munţii Albaniei, populaţia zonelor înalte a rămas fidelă până azi codului strămoşesc. La începutul secolului al XIX-lea, aceste legi nescrise şi transmise timp de mai multe secole pe cale orală, au fost culese, redactate şi codificate de către preotul albanez Shtjefen Gjecov, care sfârşeşte ucis în Kosovo în anul 1929, sub denumirea de KANUN. De la această lege nescrisă nu se puteau abate nici săracii, nici bogaţii, nici femeile, nici bărbaţii, reprezentând în marile momente de cumpănă ale poporului albanez, reţeta supravieţuirii acestuia, rezistându-i chiar şi celui mai comunist şi ateist regim de orientare stalinistă adoptat de dictatorul Enver Hoxha, fiind în continuare cea mai respectată formă de legislaţie din Albania. Pe scurt, Kanunul lui Lek Dukagjini cuprinde 12 volume care conţin 1263 articole ce vizează absolut toate aspectele existenţiale ale albanezilor, însuşite atât de către creştinii albanezi, cât şi de către musulmani, pentru ambele categorii legea sfântă străveche având o greutate mai mare decât Biblia sau versetele Coranului. Împărţit în mai multe părţi, egale ca importanţă a respectării, Kanunul reglementează cutumele şi obiceiurile referitoare la biserică, familie, căsătorie, casă, turmele de animale şi proprietăţi, munca, transferul de proprietate, sfinţenia cuvântului dat23, onoarea, pagubele, legile cu privire la crime şi omoruri, legile juridice precum şi excepţiile de la litera legii. La unele dintre acestea ne vom referi pe larg în ocazii viitoare, în ediţia de faţă prezentând tradiţia fecioarelor juruite ca fenomen unic în lume. În limba albaneză, Burnesha (ca termen sau apelativ) impune respect şi admiraţie iar tradus înseamnă femei care au jurat să rămână virgine toată viaţa, pentru ca astfel familiile lor să trăiască fericite cu preţul acceptării fecioarei juruite ca bărbat în societatea patriarhală din nordul Albaniei şi Kosovo, dar vorbim aici de sate şi cătune din creştetul munţilor unde a fost cu neputinţă să pătrundă vreo urmă de civilizaţie, dând la o parte că n-ar fi fost nici acceptată vreo încercare. Kanunul lui Leke dictează că familiile albanezilor trebuie să fie patrilineare (adică bărbatul este obligat să întreţină familia) şi patrilocative (după căsătorie, femeia fiind cea care se mută în casa soţului pentru a trăi cu părinţii şi rudele acestuia), dar asta nu înseamnă vreo clipă ca femeile albaneze trăiesc sau sunt tratate ca sclave. Deşi litera de fier a Kanunului interzice şi astăzi ca femeile să fumeze, să poarte ceas la mână, să voteze sau să cumpere pământ, „femeia este un sac care trebuie să îndure” – subliniază un paragraf al kanunului, tot acesta vine cu o derogare, unică pe glob, Burrnesha, femeia – bărbat. Există mai multe motive pentru care o fecioară acceptă jurământul de a se transforma peste noapte în bărbat, unul dintre acestea şi cel mai important este obiceiul Gjakmarrja care impune ca viaţa bărbaţilor din cele două familii prinse în răzbunarea sângelui să se schimbe radical. Kanunul stipulează ca nici un bărbat să nu fie ucis sub acoperişul casei sale iar în aceste condiţii bărbaţii vor continua să trăiască închişi,

22 Leke Dukagijni (1410-1480), s-a născut în Liplijan, unde astăzi este Kosovo. Poliglot, a beneficiat de cea mai bună educaţie a vremii, personalitate de talie renascentistă, spaima ienicerilor şi spahiilor, a studiat ştiinţele umaniste în Veneţia şi Prizren. După moartea tatălui său, prinţul Pal Dukagijni, tânărul Leke abandonează preocupările intelectuale pentru a i se alătura în luptă contra invadatorilor otomani făuritorului Albaniei Mari, prinţul Kastriot Skanderberg. Albania acelor vremuri era condusă de clanuri, nici astăzi lucrurile nu stau diferit, istoria şi timpul demonstrând cu prisosinţă că sistemul clanurilor a fost singurul care a asigurat supravieţuirea albanezilor. Alături de clanurile războinice ale familiilor Thopia, Balsha, Shpata, Araniti, Kastrioti şi Muzaka, clanul Dukagijni era cel mai respecta, iar eforturile trupelor sale au primit binecuvântarea Papilor catolici care se bucurau că la graniţele lor mai există o ultimă stavilă împotriva Islamului. Prinţul Leke a rămas în istoria ţării sale drept cel care a instituit legile Kanunului. Skanderberg este identificat astăzi în coştiinţa naţională albaneză drept Prinţul Balaur, iar Leke, prinţul Înger. 23 Una dintre sferele publice ce îi aparţine bărbatului, dar nu numai lui, este instituţia cuvântului dat (BESA), care pe lângă fenomenul virginităţii este a doua caracteristică unică a culturii albaneze. BESA(cuvântul dat) este o expresie care nu există într-o altă limbă, societatea albaneză dând prin acest cuvânt autoritate deplină Kanunului. BESA ca fenomen îşi are originea în timpuri îndepărtate, în stadiul de organizare tribală, cu mult înaintea constituirii naţiunii ca şi concept present în diferite planuri ale vieţii individului în societate. Cuvântul dat înglobează o serie de valori, virtuţi şi caracteristici etno-psihologice, care diferenţiază acest popor de altele. Instituţia cuvântului dat nu a avut vreodată legătură cu sistemul juridic, statul, ci a fost parte componentă a legilor nescrise respecate de individ în comunitate. BESA este sinteza virtuţilor albanezilor cum ar fi: curajul, vitejia şi încrederea, reprezentând totodată cel mai important capitol de respectat în societatea albaneză. “Cuvantul se dă o dată, este intangibil iar puterea sa totală”!- Edith Durham ÎNTREZĂRIRI 27 izolaţi toată viaţa pentru a se feri din calea glonţului ce le este destinat până la a şaptea generaţie de bărbaţi din neamul respectiv, dator cu sânge. Situaţia este una dramatică, familiile riscând să moară de foame pentru că bărbaţii casei şi ai neamului nu se mai pot ocupa de afaceri, agricultură, păstorit, iar ca familia să nu dispară, o tânără fată din cadrul său va accepta să trăiască precum un bărbat şi să aibă grijă de treburile familiei. Fata devine o Burrnesha. Un alt motiv pentru care o fată se refugiază în statutul de Burrnesha, este evitarea unei căsătorii aranjate de membrii familiei cu un bărbat pentru care nu simte nimic. ( în ultimele decenii, această situaţie s-a mai schimbat cel puţin în mediul urban, unde căsătoriile se realizează din sentimente reciproce, total diferit de obiceiul logodirii a doi prunci încă din faşă, promişi unul altuia de către familii, fără vreun consimţământ exprimat din partea acestora la maturitate, ba mai mult, prima întâlnire dintre cei doi logodnici avea loc în ziua nunţii). O femeie albaneză devine Burrnesha şi după o căsătorie eşuată sau în cazurile în care părinţii care îşi pierd fiii sau sunt binecuvântaţi numai cu fete, doresc ca averea să rămână mai departe în familie. Cum se întâmplă în fapt acest ritual? După luarea deciziei, fata se înfăţişează de obicei în mijlocul sfatului bătrânilor unde îşi săvârşeşte jurământul. Există şi cazuri în care fata alege să jure în propria cameră, semnalându- şi alegerea prin faptul că iese apoi pe uşă cu propriile plete retezate în mâini. În vremea lui Leke viaţa unei femei cântărea cât jumătate din a unui bărbat, iar preţul unei fecioare era echivalent cu valoarea a 12 vaci. După jurământ, fata va purta până la moarte doar haine bărbăteşti, se va purta ca un bărbat, va avea gesturile sale, va fuma şi scuipa în public, cuvântul ei va avea greutate în adunări, va putea purta Klashnikov şi cuţit atunci când situaţia o va impune, va fi ascultată de către toate femeile ca şi cum ar fi bărbat. Dacă se întâmplă ca o Burrnesha să încalce jurământul pedeapsa este una singură, moartea. De-a lungul timpului, fenomenul secular, mereu actual şi deja intrat în cultura şi conştiinţa naţională a albanezilor, care dincolo de conotaţia semantică, reprezintă în sine un cult, a atras atenţia cercetătorilor preocupaţi de folclor, antropologie, istorie etc , care de altfel au şi realizat studii mai mult sau mai puţin complexe dar în orice caz bazate pe realităţile evidente pentru care s-au deplasat la faţa locului şi au tratat întotdeauna subiectul din punct de vedere social şi nu ca având vreo conotaţie biologică. Astfel, o atenţie deosebită în studierea fenomenului Burrnesha o va acorda antropologul american Antonia Young, în studiul monografic „Albanian Sworn Virgins: Women who become Men”, precum şi Edith Durham sau Leo Brenner şi mulţi, muţi alţi gazetari şi fotoreporteri străini, care vor publica reportaje şi documentare în „The Guardian”, „Asian Magazine Geographic”, „Newsdesk Communication”, „Invest Kurdistan” sau „Elsani Film” şi nu în ultimul rând, tradiţia este tratată şi descrisă cu lux de amănunte în romanele lui Ismail Kadare, câştigător al premiului Nobel pentru Literatură. În 2015, la festivalul filmului de la Berlin, au concurat pentru „Ursul de Aur” – 22 de filme din întreaga lume, printre acestea aflându-se fi filmul „Burrneshat” ecranizare a romanului „Hana”, al Elvirei Dones, regia şi scenariul fiind semnate de italianca Laura Bispuri. De asemenea, în iunie 2017, apare în Italia documentarul „Burrnesha – una storia di donne”, semnat de G. Apuzzo, E. Topzi şi Eva de Prosperis, care supune atenţiei publicului tradiţia şi viaţa cotidiană a unora dintre „vergine giurate” din Albania. Astăzi, numărul virginelor jurite, a scăzut considerabil. În nordul Albaniei există în jur de 40 de Burrnesha la care se adaugă vreo 10-12 din Kosovo şi Macedonia, dar subiectul rămâne deschis şi de interes, păstrându-şi unicitatea, atâta timp cât cel puţin din punct de vedere al motivaţiei lipsei unui fiu moştenitor în familie, fata va prelua acest rol, devenind o Burrnesha.

rezumat unele plecări sunt chiar iar în baie interesante. o lamă de ras. rămân în urmă unele cazuri sunt fericite. nişte papuci palmele vor purta papucii şi scrumul cu cinci numere mai mari şi şi regretul şi furia o tabacheră fumată şi se vor aduna ziarul deschis la despărţiri degetele vor plânge apoi şi lăngă uşă, sângele tace. agăţată într-un cui, o respiraţie ÎNTREZĂRIRI 28

I S T O R I E VITEAZ ÎNTRE VITEJI Constantin COSTEA

Aniversarea unui sfert de veac de la proclamarea Independenţei de stat a României a avut loc la Bucureşi în anul 1902 unde a fost organizată, din iniţiativa regelui Carol I, o măreaţă paradă militară. Toate regimentele care au participat la luptele din timpul războiului pentru Independenţă au venit la această paradă purtând falnic vechile drapele de război, unele ciuruite de gloanţe şi sfârtecate de iataganele turceşti. In fruntea Regimentului 10 Dorobanţi Putna, pe o ploaie năpraznică, torenţială, defila un călugăr cu pieptul plin de decoraţii care „ străluceau maiestuos pe pieptul plin de cicatricile rănilor, martore ale neîntrecutelor vitejii de pe câmpurile Bulgariei”24. Cine era acest erou aclamat de mulţimea participantă la această paradă? Este vorba de fostul sergent Cosma Iorgu, născut în anul 1853 în comuna Ruşavăţu, judeţul Buzău. In 1870 a fost înrolat ca simplu soldat în Regimentul 2 Linie, iar campania, ca rezervist, a făcut-o cu Regimentul 10 Dorobanţi Putna. S-a remarcat la atacul Griviţei, dar a participat şi la bătăliile care s-au purtat, ulterior, la Plevna, Vidin şi Rahova. Când a revenit, după război, la căminul său nu a mai găsit pe nimeni dintre ai săi. Atunci a intrat în schitul Ciolanu şi a îmbrăcat rasa călugărească, sub numele de Gherasim25. Pentru faptele sale de arme, Suveranul României, l-a decorat atunci, pe câmpul de luptă cu Steaua României, decoraţie care se acorda foarte rar gradelor militare inferioare. La asaltul de la Griviţa, sergentul Cosma Iorgu, ciuruit de gloanţe, rămăsese singur în viaţă, toţi soldaţii săi căzând pe câmpul de luptă, “dar el lupta înainte, lupta pentru patrie şi lege”26. Pentru a ajunge la ceremonia de 10 mai 1902 cuviosul monah şi-a cerut voie de la stareţul Mânăstirii Ciolanu ca să vină la Bucureşti. Stareţul, cunoscându-i starea materială şi considerând că pe drum va fi nevoit să ceară hrană şi adăpost, nu i-a dat voie să plece de la mânăstire. Atunci, Gherasim Cosma, încălcând disciplina călugărească şi canoanele bisericii a plecat la Bucureşti fără voia superiorului său. A parcurs, pe jos, distanţa de la mânăstire până la gara Buzău şi a cerut şefului de staţie un bilet gratis până la Bucureşti, arătându-i acestuia titlurile şi decoraţiile primite în război. Şeful de gară i-a răspuns că nu are această împuternicire, în schimb l-a sfătuit să adreseze o cerere către directorul general al căilor ferate. In scurtă vreme a venit răspunsul prin care cererea a fost respinsă. Refuzul nu l-a descurajat pe eroul nostru ba, mai mult, chiar l-a îndârjit. A plecat la Bucureşti pe jos şi la 10 Mai a fost prezent la unitatea unde s-a acoperit de glorie. A defilat mândru prin faţa Regelui, în pofida ploii torenţiale. Seara, nemâncat de mai multe zile, ud până la piele, a bătut la poarta Azilului de săraci unde i s-a oferit adăpost dar mâncare nu, pentru că nu avea bon din partea primăriei pentru a servi masa cu preţ redus27. Şi “ Cozma s-a culcat, s-a culcat nemâncat şi plin de apă pe pardoseala goală, căci toate paturile fiind ocupate, s-a culcat ca să nu se mai scoale niciodată”28 Autorul acestor amintiri, un fost camarad al eroului nostru, menţiona mai departe: “Se răspândise o vorbă că şi rasa cu care era învelit peste noapte sărmanul călugăr, i-ar fi furat-o tovarăşii săi de sărăcie între care a dormit; dar dovedit lucru este că în buzunarele acelei rase s-a găsit o hârtie; un fel de memoriu pe care Cosma Iorgu voia să-l prezinte Regelui, şi în acel memoriu îşi descria el meseria prin accentele cele mai dureroase. Acest memoriu, acest document a fost nimicit, ars de poliţia prevăzătoare, iar rasa a fost furată (?) de vagabonzii adăpostiţi peste noapte de azil”29. Ceremonia de înmormântare a stârnit o mare emoţíe printre bucureştenii impresionaţi de povestea marelui erou. Deoarece acest brav ostaş era monah, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 15 mai 1902 a discutat problema funeraliilor. In cadrul şedinţei episcopul Pimen al Dunării de Jos a evocat meritele şi faptele de vitejie ale răposatului. In ceeea ce priveşte programul înmormântării şi parada care va fi organizată cu acest prilej, s-a hotărât ca defunctul să fie aşezat într-un sicriu de zinc care va fi depus la biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. Slujba de înmormântare să fie oficiată de Inalt Prea Sfinţitul Pimen, episcop al Dunării de Jos, iar înhumarea să se facă în cimitirul Mănăstirii Cernica30. Ziarul Universul menţiona că “în ziua

24. “Universul”, anul XX, nr.127, 12 mai 1902, ediía I-a 25 . Pr. Ion Ionaşcu, Funeraliile unui erou de la Plevna; monahul Gherasim Cozma din Mânăstirea Cioalanu, în Glasul Bisericii, anul XXXVI, nr. 7-9, iulie-septembrie, 1977, p.672. 26. “Universul”, nr.131, 16 mai 1902. 27 . Pr. Ion Ionaşcu, art. cit. p. 675 28. St. G. Sergent, Din război; Amintiri, Bucureşti, LibrăriaNouă, f. a. p.29. 29. Ibidem. 30 . Pr. Ion Ionaşcu, art. cit. p. 673. ÎNTREZĂRIRI 29 înmormântării o masă imensă de lume se afla în faţa bisericii Sfântul Gheorghe, cu faţa drapată în negru”31. Prezentă era şi muzica militară a Regimentului 6 Mihai Viteazul, iar în curtea bisericii se aflau reprezentanţi ai unor organizaţii studenţeşti, ai armatei, ai muncitorilor din diverse ateliere din Bucureşti, intelectuali de frunte ai ţării. La catafalcul înfăşurat în drapelul tricolor au fost depuse o mulţime de coroane din partea:Studenţimii Universitare, Regimentului 10 Putna cu inscripţia: “Lauri pentru cei morţi. Monahului Gherasim Cosma, fost sergent în regiment”, gimnaziului Şincai, Primăriei Capitalei, ziarului Universul, ofiţerilor Regimentului 6 Mihai Viteazul şi familiei Dr. Mina Minovici32. Serviciul funerar a fost oficiat de episcopul Pimen al Dunării de Jos care a ţinut “o simţitoare şi patriotică cuvântare”. O cuvântare pătrunsă de înalt patriotism a ţinut şi colonelul Cotescu, comandantul Regimentului 10 Putna, apoi ajutorul primarului Capitalei care “a mişcat auditoriul până la lacrimi”33. Carul mortuar tras de opt cai, străjuit de coroane şi flori, urmat de stareţul MânăstiriiCiolanu, arhimadritul Dosoftei Georgescu, însoţit de doi călugări de la mânăstire, a ajuns în piaţa I. C. Brătianu (azi Piaţa Universităţii) unde au vorbit Petre Macarie, din partea ziarului Universul şi studentul Togenaru care a încheiat cu emoţionantele cuvinte: “ Ce fericit eşti, bătrâne! Comoara ta e mare sus şi acolo cu drept ţi se vor răsplăti bravele tale fapte. Porţile Raiului îţi sunt deschise. Du-te! Și în sborul tău spre ceruri trimite-ne nouă nerecunoscătorii de faptele tale nepreţuite, iertare! Trimite-ne Sfinte, iertare, iertare!34. Ziarul Universul a publicat pe prima pagină articolul “Inmormântarea eroului Cosma”, în care se menţiona: “Până acum nu s-a văzut o înmormântare aşa impozantă ca aceeea care s-a făcut sergentului - monah Gherasim Cosma. Nu mai putem spune că au asistat la această înmormântare zeci de mii de oameni, ci fără frică de a fi dezminţiţi, putem afirma că întreaga Capitală a venit să vadă pe viteazul sergent, pe care îl îngroapă poporul, cu toată pompa cuvenită marilor eroi. Carul funerar, urmat de mii și mii de persoane, era nevoit să se oprească foarte des, nemaiputând străbate din cauza afluenței de pe toate stradele parcurse de cortegiu. La bariera Moșilor, pe tot imensul câmp, nu era decât o mare de capete. De aici dricul era urmat de numeroase trăsuri. In tot drumul, până la Mănăstirea Cernica, țăranii de prin sate ieșiră întru întâmpinarea cortegiului, pe când clopotele bisericilor sunau întruna”35. La Mânăstirea Cernica sicriul este întâmpinat de sute de persoane venite din localităţile din jur. Înmormântarea s-a amânat pentru a doua zi deoarece, initial, i se destinase ca loc de veci o parcelă lângă mitropolitul Nifon, dar s-a intervenit să se dea un loc la vedere şi atunci s-a ales unul pe aleea principală, chiar în faţa arhondaricului, cu o poziţie foarte frumoasă. La căpătâiul eroului se va ridica, ulterior, un frumos monument care va aminti generaţiilor viitoare imaginea sergentului erou de la Rahova şi Griviţa. La Cernica, slujba a fost oficiată de starețul Mânăstirii Ciolanu și clerul Mânăstirii Cernica, după care s-a făcut tradiționala pomană a mortului cu merinde specifice aduse de la București și cu cele donate din partea Mânăstirii Cernica. In felul acesta a înțeles poporul să cinstească memoria unui erou care s-a sacrificat pentru înfăptuirea unui ideal milenar al românilor, Independența. Cea mai emoționantă evocare a eroului nostru a făcut-o Î. P. S. Pimen în cuvântarea rostită la funeralii: “Sunt șase zile astăzi de când în rândul bravilor noștri soldați se văzu un călugăr, care cu pas milităresc și cu pieptul plin de decorații, trecea prin naintea Suveranului. Acesta era un vechi ostaș. Era un vechi luptător. Era un pui de leu, care s-a războit contra dușmanului. Era un viteaz. Era sergentul Iorgu Cosma, care purta rasa călugărească, sub numele de Gherasim. Era viteazul de odinioară, era călugărul de eri și răposatul de astăzi, al cărui corp altădată, plin de focul vitejiei, îl vedeți acum rece, dormind în această raclă, somnul veșniciei”36.

31.Universul, nr. 133 din 18 mai 1902. 32 . Universul, nr. 131 din 16 mai 1902. 33.Ibidem 34 . Ibidem. 35. Universul, nr. 133 din 18 mai 1902. 36. GlasulBisericii, anul XXXVI, nr. 7-9, iulie-septembrie 1977, p. 677. ÎNTREZĂRIRI 30

CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE

EVENIMENT. Parcul din partea de miază noapte a Palatului Comunal din oraşul Buzău, curat, cochet, util, a primit numele de „Vasile Voiculescu”, fiind dăruit şi cu un bust al scriitorului născut la Pârscov (sculptor Bogdan Hojbotă). Pe una din laturile soclului este cioplit următorul text: „Vasile Voiculescu 13 octombrie 1884- 26 aprilie 1963. Născut la Pârscov-Buzău. Medic, scriitor, poet. Combatant în Războiul pentru Întregirea Neamului 1916-1919. Militant în rezistenţa anticomunistă din România. Membru post- mortem al Academiei Române 1993. Cetăţean de onoare post- mortem al Municipiului Buzău.” Cum se poate observa, acesta conţine un pleonasm: „scriitor-poet” şi o afirmaţie discutabilă: „militant în rezistenţa anticomunistă”. Cum am demonstrat în monografia din 2012, V. Voiculescu lua parte, după 1946, la activitatea grupului teologic „Rugul aprins”, unde nu se făcea politică şi nu se conspira. Se ţineau conferinţe urmate de dezbateri liturgice, se făceau audiţii muzicale, se citea, la Mănăstirea Antim sau la domiciliul unor participanţi. Acest lucru nu era pe placul autorităţilor care nu i-au trecut cu vederea nici publicarea, în anii războiului, a trei poezii cu mesaj antisovietic („Neagra labă”, „Noul arhitect” şi „Cerşetorul”), a altor două în care elogia războiul din Răsărit („Transnistria” şi „Suntem ai mântuirii faur”), ca şi refuzul de a colabora la publicaţii marxiste şi faptul de a fi scris poezii cu subiect mistic. Cât priveşte informaţiile: „membru al Academiei Române – 1993” şi „cetăţean de onoare post- mortem al Municipiului Buzău” acestea sunt inutile, ca şi diplomele care le-au însoţit, dovedind derizoriul în care a fost închisă personalitatea lui V.V. Folosesc aceste onoruri târzii urmaşilor săi contemporani: Marioara Voiculescu şi Andrei Voiculescu? Nicidecum. Vorbe… Suntem de părere că foaia de marmură suporta mai bine un vers simbolic pentru întreaga sa creaţie, cum ar fi: „Atinge, Doamne, vremelnicia mea…” Noi vorbim, noi auzim!

ALMANAH 2019 „RENAŞTEREA BUZOIANĂ”. Realizatorii acestui „episod editorial” (al XVI-lea!) sunt Ovidiu Cameliu Petrescu (coodonatorul lucrării), Viorel Frîncu (îngrijitorul ediţiei), Marcela Chiriţă (corectură), Lucian Mănăilescu (tehnoredactare şi prelucrare fotografii), Florin Menzopol, Cornelia Ionescu-Ciurumelea, P. Stoicescu (grafică). Ca de fiecare dată, sunt puse la dispoziţia cititorului pagini de istorie, cultură şi civilizaţie din spaţiul de la Curbura Carpaţilor realizate de 88 de autori. Pentru prima oară sunt prezenţi în paginile almanahului nouă colaboratori „de forţă” ai revistei Întrezăriri: C. Costea, I. Mândricel, Gh. Postelnicu, D. Scoroşanu, A. Drugău, El. Rusen, El. Otavă, I. Nedelea, L.G. Creţu. Lucrare importantă, reprezentativă pentru cultura contemporană.

Adrian-Nicolae FURTUNĂ: „Rromii din România şi Holocaustul: istorie, teorie, cultură”, ediţie trilingvă, 2018.În primul capitol, autorul comentează mai mulţi termeni din limba rromani care denumesc genocidul rromilor şi suferinţele îndurate de ei în Transnistria, în timpul persecuţiei din al Doilea Război Mondial. Termenii lexicali arată că rromii au fost atunci devoraţi , beliţi, sparţi, rupţi, înfricoşaţi până la moarte, violaţi. Capitolul următor prezintă percepţiile şi reprezentările referitoare la deportarea rromilor. În 1942 au fost deportaţi 25000 de rromi, din care 11000 şi-au pierdut viaţa. În continuare sunt reproduse zece interviuri cu supravieţuitori ai lagărelor din Transnistria.

AMURG SENTIMENTAL, nr. 3 (287), 2019. Din când în când, mulţumită prietenilor, ajunge la noi o revistă bucureşteană cu un titlu frumos, „Amurg sentimental”, fondată în 1995 de poetul Ion Machidon. În numărul de faţă predomină versurile şi proza scurtă. N-a atras atenţia interviul realizat de redactorul şef cu Octavia Crăciun, ÎNTREZĂRIRI 31 muzician, profesoară de pian, scriitoare („În anul 2013 am publicat primul meu volum de literatură, împreună cu tatăl meu – nevăzător, n.n. - , după care am scris la îndemnul său volumul de eseuri Îndrăzneşte să visezi…, iar în prezent este în lucru volumul de memorialistică intitulat Bucuriile muzicii şi Centenarului Marii Uniri”). Revista este ilustrată cu frumoase versuri şi imagini ale membrilor atelierului de creaţie ALDEBARAN al Şcolii populare de Artă din Giurgiu (prof. Daniela Cosac).

ACADEMIA BÂRLĂDEANĂ, nr. 1 (74), 2019. Venerabila publicaţie dedică anul 2019 neuitatului scriitor Al. Vlahuţă. În acest context sunt reluate articole scrise în urmă cu un veac de George Tutoveanu, Pamfil Şeicaru, Dimitrie Anghel şi Şt.O. Iosif. Este sărbătorit, pentru împlinirea vârstei de 84 de ani, maestrul C.D. Zeletin („La râpa mirifică vin şi caut / ce-a pierdut îngerul meu păzitor: / dumnezeiasca notă de flaut / şi privirile ce nu dor” – „Andalizia”, 1986). Sunt prezenţi cu articole şi comentarii pertinente, Mircea Coloşenco, Simion Bogdănescu, Elena Monu, Gheorghe Gherghe, Zâna Tămăşanu, Theodor Codreanu.

Veroni MIHĂILĂ: „Desţeleniri”, 2019. Unii versificatori contemporani alcătuiesc un fel de şarade care constau în aglomerări de imagini întunecate, numindu-le poezie. Neologismul, termenul filozofic, ştiinţific sau tehnic îşi are rolul lui în aceste isprăvi rebusiste cu cheia la autor. Sinceritatea, claritatea, muzica termenilor, jocul unităţilor metrice sunt considerate învechite. Din aceste motive nu se citesc nici jumătate din versurile apărute prin publicaţii, îndemnându-ne să ne întoarcem mereu la clasici: Eminescu, Blaga, Arghezi, Voiculescu. Nu e cazul prietenului nostru Veroni Mihăilă care confirmă şi prin noul volum „sensibilitatea lui de om cu sufletul curat de la ţară, cu un ritm exteriorizat şi cu o muzică suavă”, cum corect remarcă poetul Ion Machidon în revista „România Mare” şi în prefaţa volumului. O mai mare disciplină lirică şi o temperare a culorilor i-ar aduce acel echilibru creator la care are tot dreptul să aspire. Temele poetice rămân aceleaşi din volumele anterioare: Divinitatea, Ţara, Bucovina, Basarabia, limba maternă, universul domestic, erotic şi rural („Dar ce credeţi?”, „Şi te port mereu în vis”, „Iar timid”, „Peste văi”). Mai puţin realizate artistic, satirele politice nu prea se simt confortabil printre pasteluri şi psalmi („La noi”, „Trezeşte-te”, „Cu pompoane”). Veroni Mihăilă, supărat de politicieni şi de oamenii de afaceri, realizează portrete interesante în compoziţii decorate de priveliştea încântătoare a Văii Buzăului. Prin pana sa vorbeşte un poet, simbolizând o orânduială străveche aşezată într-un decor sublim.

Ilie MÂNDRICEL: „Documentele Pârscovului”, 2019. Lansarea acestei lucrări a avut loc la Biblioteca comunală din Pârscov, sâmbătă, 13 aprilie. În deschiderea activităţii scriitorul Gh. Postelnicu a omagiat pe poetul Marin Ifrim şi pe profesoara Constanţa Popa, amândoi plecaţi de puţină vreme dintre cei vii. S-a păstrat un moment de reculegere în amintirea lor. Despre „Documentele Pârscovului” (435 de pagini) au vorbit D. Scoroşanu, D. Nistor, S. Burlacu, C. Costea, Gh. Postelnicu, S. Stanciu, E. Necula, C. Dobriţa, Ov. Petrescu, A. Drugău şi autorul. Este a 12-a carte a sârguinciosului cercetător al arhivelor româneşti. O colecţie de documente istorice, cel mai vechi, din 1515, iar cel mai apropiat, din 2010. Cartea mai cuprinde un „Glosar de arhaisme din textele documentelor” şi un „Indice onomastic – oameni şi locuri la Pârscov de-a lungul timpului”.

ELANUL, revistă de cultură editată de Asociaţia Culturală Academia Rurală Elanul din Giurcani, comuna Găgeşti, judeţul Vaslui. Numărul 205 ne oferă un sumar valoros, pe care şi l-ar dori orice publicaţie centrală. ÎNTREZĂRIRI 32 Centenarul Marii Uniri: Alba Iulia – Budapesta – Trianon este ilustrat prin episodul „Budapesta”, documentat şi bine prezentat de Dan Ravaru. Gruia Novac susţine evocarea „Despre ieri şi mâine într-o dezbatere de azi – Cicero la Bârlad”. Istoricul literar Mircea Coloşenco trimite articolul „Nichita Stănescu numismat”, însoţit de şapte poeme inedite, realizate de genialul poet în mai şi iunie 1980. Valeriu Lupu semnează un material bine structurat despre preotul Grigore Leu, episcop al Huşilor, martir al închisorilor comuniste. De la sute de kilometri distanţă trimitem felicitările noastre realizatorilor acestei publicaţii săteşti.

Revista „CRYPTO”, supliment rebusist al publicaţiei „Viaţa noastră”, din Bârlad, a ajuns, alfabetic, la litera P (numărul 15). Fiind vorba de ilustrarea în enigmistică şi în careuri a acestei litere, întâlnim în paginile tehnoredactate cu bun gust, titluri precum Paştele, Pascală, V. Pârvan, Păcăleli, Peşte şi iar…peşte, Poeţii şi Poeziile, Portrete, Porturi, Parole, Planorism, Pe-aproape, Paralele, Ping-pong, Permutări, Polară, Pasienţe, Probe, Păcală, Paradigme, Perdaf, Poftim, Premonitor, Prolegomene, Predicţii, Pastorală, Ponturi, Palindromuri, Păsări, Pseudonime, etc, etc. Numărul realizatorilor este atât de mare, încât ar umple pagina noastră… Are românul, oriunde s-ar afla, inteligenţă şi umor!

UN ALBUM MONOGRAFIC. Asociaţia culturală „Ion Caraion”, din oraşul Pătârlagele, coordonată de energicul profesor Marius Râpeanu, vine în întâmpinarea Centenarului Liceului teoretic „Radu Vlădescu”, editând un op valoros, împreună cu Viorica Miricioiu şi Nicoleta Albu. Recentul volum nu pare unul de circumstanţă, ci unul de conţinut, aducând în prim-plan informaţii de mare importanţă, munca fiind împărţită colegial. Marius Râpeanu se ocupă de viaţa şi de activitatea ştiinţifică a academicianului Radu Vlădescu (1886- 1964), născut în Sibiciul de Sus, sat în pământul căruia s-a întors, pentru totdeauna, după 78 de ani. Profesoara Viorica Miricioiu alcătuieşte monografia Liceului teoretic, istoricul localităţii Pătârlagele şi povestea învăţământului local, având punctul de plecare înainte de 1848. Profesoara Nicoleta Albu se ocupă de resursa umană şi de cea materială a şcolii, precum şi de rezultatele evaluărilor externe. În tabele şi anexe sunt nominalizaţi directorii, secretarii şi cadrele didactice, ingineri şi maiştri din 1919 până în prezent. Cei trei autori dovedesc prin acest album că sunt cercetători autentici, alcătuind o lucrare de ţinută înaltă, la baza căreia pun o documentare onestă, plasând şcoala din Pătârlagele în context naţional. Este o contribuţie reală la cunoaşterea trecutului şcolar şi un omagiu binevenit adus înaintaşilor, modele de urmat şi pilde pentru generaţiile actuale. De reţinut că liceul din Pătârlagele poartă numele celebrului savant, medic veterinar, biolog şi profesor universitar Radu Vlădescu, de la începutul anului şcolar 2000-2001.

UN EVENIMENT CULTURAL ŞI EDITORIAL. Cu titlul „Personalităţi buzoiene 1918-2018. 500 pentru România”, folosind un model enciclopedic european, animaţi de credinţa că „dimensiunea spirituală este indispensabilă pentru însăşi supravieţuirea democraţiei în România”, autorii (Valeriu Nicolescu, Valeriu Avram, Marius-Adrian Nicoară) şi echipa tehnică (lector şi corectură: Marcela Chiriţă, culegere text: Eduard Nicolescu, tehnoredactare şi copertă: Monica Balaban), susţinuţi în proiect de Primăria Municipiului Buzău („100 România 1918-2018. Sărbătorim împreună”), a publicat o culegere de biografii ale unor personalităţi locale de ieri şi de azi. Lucrare masivă (600 de pagini) cu sute de fotografii, a trezit, încă de la fastuoasa lansare (10 mai 2019), un mare interes. Nouă ne-au stârnit curiozitatea, mai întâi, fişele biografice ale pârscovenilor incluşi în enciclopedie. Aceştia sunt: Ştefan Bârsănescu, Paul Costache, C.M. Drăgan, Aurel Ganea, Ovidiu Petrescu, Cristinel-Pompiliu Popa, Gheorghe Postelnicu, Ion Potlogea, Eugen Sandu, Sorin Harabagiu, Dumitru Scoroşanu, Alexandru Lupu Antonescu, Vasile Voiculescu, Marius-Adrian Nicoară (asimilaţi de noi după criteriul existenţei unei locuinţe în Pârscov). Izvoarele biografice au constat în dicţionare, arhive ale asociaţiilor culturale sau ştiinţifice, publicaţii, autobiografii. Nota comună a lucrării este monotonia. Stilul sec, biografismul excesiv, uscat, în dauna portretului viu care să prezinte personalitatea şi nu fişa de stare civilă. Ca să exemplificăm, ne referim la unul din numele de ÎNTREZĂRIRI 33 forţă, emblematic pentru judeţul Buzău: Vasile Voiculescu. Prezentarea sa începe cu o eroare: tată i-ar fi fost Voicu, în realitate, Costache Voicu, la rândul său, fiul lui Ion Voicu. Nicio referire la familia scriitorului, socotită de V.V. cea mai mare bogăţie a sa: fraţii şi surorile, soţia şi copiii pentru care a muncit neobosit. Nicio trimitere la cele 1345 de zile de închisoare şi la cele 360 de zile de suferinţă şi agonie care au făcut din V.V. un martir. Nici un cuvânt despre locul său în poezia religioasă. Sunt prezentate, în schimb, ca după cartea de muncă, toate dispensarele unde a trudit, toate articolele ştiinţifice şi de popularizare, toate preocupările mai mult sau mai puţin ocazionale, multe umilitoare pentru marele şlefuitor al nuvelei fantastice şi al versului religios. Personalitatea sa, un simbol al rezistenţei şi al sacrificiului anticomunist, este trecută sub tăcere. Întărirea colectivului de autori cu oameni de litere, maeştri ai cuvântului, ar da valoare nebănuită paginilor acestei lucrări remarcabile. Despre Marele Bazileu al literaturii contemporane, poetul Ion Gheorghe, exponentul protocronismului textualist, ce să spunem? Autorii folosesc, pentru informarea cititorilor, un dicţionar din 1998 şi, printre altele, …Wikipedia, fără să ştie că există două monografii recente ale subsemnatului, prezente în librării şi în biblioteci. Nimic despre artefactele sale din curtea casei de la Sărăţeanca, nimic despre descifrarea monedelor romane şi impunerea poetică a dacismului. Se oferă, în schimb, nimicuri biografice, totul într-un text de 48 de rânduri, cu mult mai puţin decât în cazul altor scriitori buzoieni. S-a promis că proiectul vă continua cu „1000 de personalităţi”. Dacă despre scriitori nu vor scrie scriitori, iar despre artiştii plastici, artişti plastici, lucrarea, oricât de grandioasă ar fi, nu va depăşi statisticul. E nevoie de restauratori de profesie în fiecare domeniu, nu de documentarişti din proximitate, cu iluzia policalificării, care aplică în evocare materiale ieftine de pe internet, fără criterii şi răspundere estetică. Inexplicabil este şi faptul că articolele nu poartă, la sfârşit, iniţialele unuia din cei trei autori, trezind bănuiala că greul enciclopediei l-au dus persoanele din grupul tehnic…Rareori am descoperit în paginile enciclopediei acele personalităţi faste, apărute sub zodii norocoase, acele personalităţi buzoiene care şi-au revărsat surplusul munci şi creaţiei spre oameni şi instituţii, adică spre stâlpii naţiunii. Nu pentru că nu ar fi existat, ci pentru că nu s-au găsit instrumentele intelectuale pentru detectarea lor. Desigur că printre personalităţile pârscovene prezentate în viitorul dicţionar, nu ar trebui să lipsească doctorul Eugen Târcoveanu, scriitorii Gheorghe Stroe şi Elena Otavă, profesorul universitar Ion Lungu, preotul Lăudat, învăţătorul-erou Nicolae Pietraru, preotul Constantin Stătescu, profesorul Florin Colceag.

CARTELUL METAFORELOR. O revărsare de sentimente calde faţă de amintirea lui Marin Ifrim, însoţită de regretul pierderii sale irecuperabile ne prezintă această publicaţie care „se opreşte, pentru moment, aici”, după cum a hotărât Emil, secretarul general de redacţie, fiul îndurerat al redutabilului scriitor şi om de presă. Despre nemurirea poetului şi neuitarea sa, despre candela cuvintelor sale, despre omul şi colegul de redacţie scriu în fraze emoţionante Nina Neagu, Teo Cabel, Roxana Mihaela Constantinescu, Paulina Georgescu, R.M. Boboc, Gh. Postelnicu, Gh.A. Stroia, puţinii aşezaţi de el în panteonul său subiectiv. Revista reproduce ultimele sale interciuri cu Şerban Codrin şi cu Gh.A. Stroia.

Programul de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri la Buzău, transpus în practică de un grup de voluntari format din Alfred Vasilescu, Marius Adrian Nicoară şi Marius Daniel Mihalcea, a avut la bază un sincer şi curat cult al eroilor neamului evocaţi prin acţiuni culturale de o mare diversitate. În acest context, iată, în sfârşit, o lucrare istorică având un sumar atrăgător, din care ne-a impresionat cel mai mult jurnalul de front al preotului militar Marin H. Dumitrescu. Credem că autorii ne-ar fi putut solicita jurnalul de front (1916) al sublocotenentului învăţător Nicolae Pietraru (Regimentul 8 al Brigăzii 10 de Infanterie din Divizia 5, aparţinând Corpului III de armată), publicat, până acum, în Întrezăriri (în serial), Memoria, Historia, „Vechi familii pârscovene”. Revenind la carte („MONOGRAFIA UNUI LOCAŞ AL IDENTITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNILOR – BISERICA ŞI CIMITIRUL EROILOR DIN BUZĂU”, 2019) atragem atenţia echipei tehnice asupra unei probleme de ortografie: folosirea greşită a celui de al doilea i la sfârşitul adjectivului posesiv (de ex. „eroii noştrii”).

USCÂND O LACRIMĂ, nr. 58 – 61 şi 62 – 65, oferă, pe lângă materiale grele: „Mitul Edenului în universul poetic al sec. XX” (Al.Fl. Ţene), „Jurnal de călătorie” (Roxelana Radu), „Fotografiile şi portretele familiei Eminescu” (Al.Fl. Ţene), „Omul potrivit la locul potrivit”, „Darul îngerilor” (Gina Agapie), „Creativitate românească fără limită de vârstă” (Elena Căpăţînă), informaţii despre apariţii editoriale, ştiri proaspete din activitate Filialei, versuri de Cornel Diaconu, Mihaela Socol, Sandu Chiva, Gh. Onea, Veroni Mihăilă, Dumitru Istrate Ruşeţeanu, Luminiţa Zaharia (frumoase poezii!). Cele două exmeplare ale insolitei publicaţii le-am primit ÎNTREZĂRIRI 34 pe 25 mai, în satul Ursoaia, aflat la 10 km de domiciliul nostru, acolo unde explozivul Dumitru K. Negoiţă, sprijinit de familie, de prieteni şi de membrii Filialei, a organizat o serbare populară prilejuită de sfinţirea casei părinteşti, slujbă urmată de o salbă de aniversări. Străvechea locuinţă va fi sediul cultural pentru comunitate. O activitate bogată, generoasă, în care iubitorii de cultură s-au cunoscut între ei, în care natura i-a răsfăţat pe toţi. O zi culturală festivă pentru care îl felicităm pe tenacele amfitrion. Cu acest prilej am primit numeroase cărţi, având ca autori pe membrii Filialei, lucrări pe care promitem să le citim cu răbdare şi să le comentăm în numărul viitor al Întrezăririlor. Prin ceea ce face, DKN este unic pe Valea Buzăului, de la Verneşti la Siriu.

Un stil simplu, un mod de adresare direct, fără emfază, sunt trăsături care o duc pe Aneta Dumitru („CUTIA SPERANŢELOR”, 2019) în proximitatea prozei. Domnia sa este bazată, înainte de toate, pe o îndemânare nativă de povestitor, apoi pe experienţa sa de viaţă şi a altora, presa scrisă şi cea virtuală fiind doldora de întâmplări adevărate sau inventate. În absenţa unei conştiinţe estetice se consolidează, pagină cu pagină, o manieră narativă care stimulează bunăvoinţa cititorului cu gust facil. Cartea aduce în dezbatere o temă vizibilă, evidentă, absolută: triumful Binelui social şi moral, şi o temă involuntară: rolul pozitiv al banilor. Cele două teme se dezvoltă în cultul valorilor unui prezent moral, patriarhal şi creştin, care se acomodează neîncetat şi fără piedici cu noul într-o lume aflată într-o stare permanentă de fericire individuală şi colectivă. Banii, româneşti şi americani, provoacă evenimentul minor, capriciul şi fantezia, o stare artificială şi paradisiacă, evenimentele dramatice aparţinând trecutului. Eroii, nişte exponenţi ai Binelui, sunt tipuri tradiţional- moderne care trăiesc experienţe energetice explozive. Protagonistul Gabriel, „vestitorul cel bun”, precum Sfântul Arhanghel omonim, orfan crescut la casa de copii, găseşte pe o stradă din Buzău o cutie cu dolari. Povăţuit de Silueta Albă din vis (Îngerul păzitor), o duce distinatarului care, ca în filmele indiene, se dovedeşte a fi tatăl său natural, singur, infirm, bogat, devenit creştin activ, cu un alt fiu, Gabriel, înghiţit de uriaşa Americă. Ceea ce obstrucţionează lectura sunt explicaţiile didactice despre noţiuni precum apă vie, unde electromagnetice, energie, deschiderea şi închiderea cerului, cordon de lumină, Axis Mundi, benzi de frecvenţă. Gabriel din ţară, ajutat de sfaturile binefăcătorului şi de banii fără număr ai acestuia se maturizează zi de zi. Nimic nu poate tulbura drumul spre fericire al unor creştini imaculaţi, deznodământ specific jurnalismului sezonier, melodramatic şi utopic. Poiana Luanei, Munţii Buzăului (Poarta lui Dumnezeu), zona de interes turistic Nucu – Fişici în care eroii cărţii vor construi un centru de sănătate deservit de orfani integraţi social, pentru a beneficia de foloasele apei vii, a cerului azuriu şi al polului energetic existent aici, includ povestirea în producţia contemporană de kitsch. Ramificarea subiectului în linii epice coerente, menţinerea emoţiei la un nivel constant, folosirea corectă, din punct de vedere sintactic şi morfologic, a limbii române, montajul agreabil de dialoguri, alternarea realitate – miraculos servesc efortul lăudabil al unei debutante pe care o aşteptăm să confirme aprecierile noastre. Folosirea numelor unor persoane, locuri şi localităţi reale nu aduc un plus de interes şi veridicitate, altfel spus, nu duce detaliul mărunt la o semnificaţie generală.

Elena CĂPĂŢÎNĂ: „Sunt un punct…şi vreau să fac politică!”, 2019. Eseu filozofic, evazionist-alegoric, cu frazare ermetică, aspirând să prezinte imaginea omului modern, bântuit de politică şi pasiuni. Paginile substanţiale sunt centrate pe filozofia gândului şi a puterii. Prin observaţiile de detaliu şi prin forţa meditaţiei, textele sunt remarcabile. Ele oferă cititorului avizat un intelectualism travestit, mai vizibil în capitolul „Politica unui cronicar”, în care cronicile de întâmpinare sunt, de fapt, microeseuri, exerciţii de admiraţie şi căldură, minuscule bijuterii preţioase.

ÎNTREZĂRIRI 35

E S E U GHEORGHE STROE: STUDII ŞI CARIERĂ PROFESIONALĂ Elena STROE-OTAVĂ Gheorghe Stroe a inceput şcoala primară în Bădila, în anul 1960, având ca învăţătoare pe Ileana Bîgiu. În gimnaziu, a învăţat tot la Bădila, având ca diriginte... Examenul de admitere la Liceul teoretic din Pătîrlagele l-a susţinut în iunie 1968. Atât în şcoala generală, cât şi în liceu, a obţinut numai premiul întâi, fiind iubit de către toţi profesorii săi. Încă din clasa a zecea, a început să frecventeze cenaclul ziarului „Viaţa Buzăului”, făcând naveta la Buzău o dată pe săptămână. În paginile dedicate literaturii din acest ziar, i-a apărut prima poezie, „Prefacere”, în anul 1970, care constituie debutul său în literatură. În iunie 1972, a susţinut examenul de bacalaureat, apoi examenul de admitere la Facultatea de limba şi literatura română-franceză, din cadrul Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1976, cu examen şi diplomă de licenţă. Deşi avea o medie foarte mare şi ar fi putut rămâne în Bucureşti, la sugestia tatălui, care îşi dorea fiul mai aproape de casă, a preferat catedra de limbă franceză de la liceul din Pătîrlagele, pe care îl absolvise în mod strălucit în urmă cu patru ani. Dar avea să regrete curând această greşeală, din motive ce ţineau de propria familie. În anul al doilea de facultate, cunoscuse o studentă din anul întâi de la Facultatea de drept, Ruxanda Gheorghilaş, din Roşiori de Vede, judeţul Teleorman, cu care s-a căsătorit în toamna anului 1974. La început, părinţii n-au fost de acord cu această căsătorie în timpul studenţiei, dar cei doi îşi trăiau o frumoaqsă poveste de dragoste şi n-au renunţat la visul lor. La sfârşitul lunii iunie 1975, li s-a născut primul copil, Cătălin Dan Stroe, crescut de sora soţiei, Teodora Gheorghilaş, Ina, care era mai mare şi era necăsătorită, trăind în casa lor din Roşiori, împreună cu tatăl său, bătrânul Ilie Gheorghilaş. Acesta rămăsese văduv de mulţi ani, soţia sa, Elena, murise când Ruxanda (Sanda) avea numai trei ani. Şi pe ea o crescuse tot sora ei, care avea atunci douăzeci de ani. Toată familia s-a bucurat de naşterea a încă unui băiat în familie. În decembrie 1976, s-a născut al doilea copil, de data aceasta o fetiţă, Oana Stroe, care a crescut tot la Roşiori de Vede, dar şi cu părinţii ei, la Pătîrlagele ori la Nehoiu, unde Gheorghe Stroe ajunsese profesor de franceză la Liceul Forestier, după ce i se restructurase postul de la Pătîrlagele. N-a putut niciodată să locuiască la Bădila şi să facă naveta la Pătîrlagele sau la Nehoiu, după cum îşi imaginase tatăl. În 1978, când a terminat şi soţia sa facultatea, nu a fost nici un post de jurist la Nehoiu, ci doar unul de judecător în oraşul ei natal, Roşiori de Vede, pe care a primit repartiţie. Cu doi copii mici şi soţia judecătoare în Roşiori de Vede, Gheorghe Stroe a părăsit judeţul Buzău şi s-a dus după familie, în Teleorman. În acea toamnă, a găsit o catedră de limba română la liceul din comuna Piatra, la patruzeci de kilometri de Roşiori de Vede, unde făcea naveta cu autobuzul ori cu trenul, în iernile grele, când autobuzele nu circulau. Dar, ca în orice localitate de câmpie, şi la Piatra gara se afla la câţiva kilometri de localitate şi mergea până acolo, împreună cu alţi navetişti, prin ger şi viscol, îndurând vântul năprasnic şi luptându-se cu troienele. De aceea, când se putea, cerea la inspectorat câte o detaşare, căci în vremea aceea ar fi putut obţine o catedră în oraş prin concurs, dar nu se mai scoteau posturile, se dăduse ordin de sus să se mute profesorii în satele unde făceau naveta, chiar dacă aveau casa, soţia şi copiii în oraş. În asemenea detaşări, s-a împrietenit cu familia Victoria şi Vladimir Bacalov, el, profesor de limba engleză, ea, profesoară de limba rusă, precum şi cu familia Alexandra şi Constantin Amarie, el, profesor de istorie, ea, profesoară de biologie, aceştia fiindu-i colegi de cancelarie. Familia Amarie le-a devenit chiar naşi de cununie. Când, după Revoluţia din decembrie 1989, s-au scos posturi la concurs, a putut participa şi Gheorghe Stroe, ocupând o catedră de limba şi literatura română la Liceul „Anghel Saligny” din Roşiori de Vede, unde a funcţionat până la sfârşit. Nu a apucat să mai iasă şi la pensie, iar anul şcolar 2017-2018 a început fără el! O boală cumplită l-a secerat în noaptea de 11 iulie 2017, în jurul orei 22,00, (oră de vară), la numai o lună după ce boala s-a declanşat! Vestea că Gică este grav bolnav a picat ca un trăsnet între cunoscuţi şi rude. Nu le spusese nimeni că ar suferi de ceva. El era la fel de energic, aşa cum îl ştiau. Doar la pomenirea a doi ani de la moartea mamei părea mai obosit. Muncise mult să-şi pună într-o anumită ordine opera, adunându-şi prozele după criteriul tematic, reeditând romanul, selectând şi o carte de critică literară. Era 4 iunie, iar la liceu era mult de muncă în apropierea încheierii anului şcolar, a examenelor de la clasele a opta ori de bacalaureat. Dar, asemenea unor personaje din opera sa, aştepta ca toate acestea să se termine şi să plece iarăşi în Franţa, la volanul maşinii sale Renault, pentru a ÎNTREZĂRIRI 36 opta oară. Îşi rezervase toate cazările, urmând să plece pe 6 iulie. „Aş vrea să mai văd o dată Mont Saint- Michel!”, îi spunea surorii sale. În ziua de 9 iunie s-a manifestat, cu o cumplită violenţă, criza care l-a îndoit de durere. Medicul său de familie, Ion (Nelu) Gogoi, prieten de familie, l-a însoţit la spitalul judeţean din Roşiori. I-au extras din abdomen lichid, ca să-l mai uşureze şi l-au trimis la Spitalul Militar Central din Bucureşti. Acolo, pentru a-i pune un diagnostic, l-au supus la numeroase investigaţii, multe dintre ele dureroase. Apoi doctorul care urma să-l opereze i-a explicat, în prezenţa familiei, care este diagnosticul, în ce constă operaţia şi durata aproximativă a acesteia. Fiindcă doctorul pleca din ţară pentru câteva zile, la un congres, acesta i-a făcut externarea de joi până luni, în săptămâna următoare, ca să nu stea în spital, unde era foarte cald şi unde lipsea aerul condiţionat. A mers la fiica sa, Oana, care locuieşte în Bucureşti. Acolo s-a dus să-l vadă şi sora lui de la Constanţa. Doar de trei săptămâni se despărţiseră, de la pomenirea a doi ani de la moartea mamei. Când l-a revăzut, Elenei nu-i venea să creadă că ceea ce se întâmplă era adevărat. Şi-l amintea cum privea îngândurat şi trist crucea nouă, din marmură albă, a mamei, care-l privea, la rândul ei, din fotografia de pe cruce. Îşi ţinea mâna stângă peste mijloc, iar în palma mâinii drepte îşi sprijinise bărbia. Ea remarcase faptul că Gică părea foarte slăbit, parcă nu numai tristeţea momentului, dar şi altceva îi provoca o suferinţă tăcută... Scriitorul s-a bucurat să-şi revadă sora, dar s-a scuzat că este foarte obosit şi nu se poate ridica decât pentru câteva minute. Elena a observat ochii lui mari şi albaştri, încărcaţi de suferinţă, dar au vorbit firesc, încurajându-l că totul va fi bine, operaţia va rezolva totul. Arăta optimist, dar ochii lui spuneau altceva. La plecare, a dorit să-i conducă până la uşă, pe sora sa şi pe cumnatul său. Elena a rămas în urmă, să-l ajute să se ridice şi să mai vorbească puţin cu fratele ei. “Să nu te mai gândeşti la noi! Să-ţi aduni toate forţele ca să treci cu bine peste toate, să te întorci sănătos acasă!” “Asta vreau şi eu – i-a spus Gică -, vreau să mă concentrez numai pe ce urmează.” “Promite-mi că lupţi, că nu te dai bătut!” – a continuat ea, mângâindu-i fruntea îmbrobonată de sudoare şi privindu-i faţa albă ca varul. Era speriată, pentru că vedea în ochii fratelui nu numai durere, ci şi spaimă şi disperare. El ştia bine ce-i spusese medicul! S-au îmbrăţişat pentru ultima oară la uşă! A urmat operaţia din 4 iulie 2017! A început dimineaţa şi a durat paisprezece ore! Toată familia era disperată. Dar a ieşit viu, intubat, şi speranţa a revenit. “Dacă nu a murit pe masa de operaţi, sunt şanse, medicii nu-l vor lăsa să moară!” Şi speranţele au început să crească, mai ales că a doua zi la prânz a fost dezintubat şi respira singur. Dar, în zilele care au urmat, starea lui era când ameliorată, când alterată. Incepuse să aibă pierderi de memorie, halucinaţii, probabil de la anestezicele puternice, pentru că nu acuza vreo durere, după operaţia in care medicii tăiaseră din toate organele interne atinse de tumora ce plecase de la apendicele neoperat! În ziua de 10 iulie, sora sa l-a văzut viu pentru ultima dată. Toţi s-au mirat că a recunoscut-o şi i-a vorbit, pentru că în ziua aceea nu recunoscuse pe nimeni. Ea a tresărit dureros când l-a văzut la reanimare. Era de nerecunoscut! Fruntea pe care i-a mângâiat-o şi i-a sărutat-o era rece ca gheaţa. Reci ca gheaţa erau şi mâinile, şi picioarele acoperite de cearşaful alb. Ambele braţe îi erau cuplate la aparate, şi oxigenul îi era adus la nări de nişte tuburi subţiri, transparente.. Gică a încercat de mai multe ori să-i spună ceva surorii sale, dar limba nu-l mai ajuta. Elena a înţeles doar: „Voia Domnului!”, când l-a rugat să nu se dea bătut şi să vină acasă. Când a dat să plece şi i- a spus „La revedere!”, l-a auzit spunându-i în franceză: „A bientot!” A rămas mai mult, să-i vorbească în franceză, cum vorbeau ei când se întâlneau, iar el o asculta. A încercat să-i vorbească şi el de mai multe ori, fiind foarte dezamăgit că sora lui nu înţelegea. S-au privit în ochi îndelung! Amândoi aveau ochi albaştri, moşteniţi de la părinţi. Ai lui erau larg deschişi, încărcaţi de durere, spaimă şi disperare. Elena a plecat de lângă el şi, la uşă, a întors capul să-l mai privească încă o dată. El o urmărea şi, pentru ultima oară, cei doi fraţi s-au privit. Ea a ieşit pe uşă zdrobită. Văzuse că fratele său se lupta cu moartea, care se instalase între ei. Pe 12 iulie, la ora şapte dimineaţa, a sunat telefonul. Era Monica, fiica surorii scriitorului: „Mamă, îţi dau o veste tristă. M-a sunat Oana şi mi-a spus că azi-noapte a murit nenea Gică!” Un trăsnet a fost! Totul s-a derulat cu mare rapiditate: vestea că va fi incinerat, drumul de la Constanţa la Bucureşti, plânsul disperat al tatălui la telefon, florile, aşteptarea ca să fie pregătit...Cele câteva persoane prezente (familia, doctorul Gogoi, Tică Amarie – naşul -, Victoria Milescu – colega de facultate) au fost chemate în capela crematoriului, iar un preot catolic a citit câteva rugăciuni. Sora scriitorului nu-şi credea ochilor că fratele său mai mic este în sicriu! Inima lui cedase în seara zilei de 11 iulie! Apoi au fost anunţaţi să se depărteze de liftul pe care era aşezat sicriul şi Gică a dispărut pentru totdeauna, coborând în adâc, spre cuptoare! Ochii săi albaştri ca cicoarea au fost transformaţi în cenuşă! Şi peste toate s-a aşternut Tăcerea! Şi Neantul!... (Fragment din lucrarea „Gheorghe Stroe, un Sisif pe muntele de cenuşă”, în curs de apariţie)

ÎNTREZĂRIRI 37

PÂRSCOVUL – REPERE ADMINISTRATIV-DEMOGRAFICE Ilie MÂNDRICEL

Intenţia de a reuni câteva repere administrativ-teritoriale şi demografice despre Pârscov vine din convingerea că ele vor releva împreună importanţa localităţii, ilustrând unele etape istorice pe care aceasta le-a străbătut. Informaţiile administrativ-teritoriale poziţionează în spaţiu şi timp aşezările, iar datele demografice pun în lumină creşterea lor internă de la o vreme la alta, începând cu primii moşneni care „au bătut parul”, stăpânind colinele Pârscovului şi până la precisa stratificare socială de la finele secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. Aşezările umane de pe raza Pârscovului au fost de la începuturi şi au rămas până azi cătune37 sau sate38. Ele trebuie să fi fost întemeiate cel puţin cu o sută-două de ani înainte de atestare. Pentru Pârscov, primele atestări documentare arată astfel: 1515 – Pârscov, Târcov, Valea Purcarului; 1534 – Muşcelul Pârscovului; 1554-1557 – Oleşeşti; 1565 – Robeşti; 1568 – Blestematele; 1581 –Cornet, Lunca Frumoasă, Viişoara; 1586 – Runcu, Ulmet; 1700 – Bădila; 1743 – Trestieni; 1805 – Runceni, Stănileşti; 1872 – Pârjoleşti; 1896 – Curcăneşti, Tocileni; 1921 – Afumaţi; 1950 – Odăile.Încă de la primele lor apariţii în documente, cătunele şi satele Pârscovului sunt localizate în străvechea ţară a Buzăului, apoi în judeţul cu acelaşi nume, plaiul Pârscovului. Dacă împărţirea Ţării Româneşti în judeţe conduse de ispravnici este consemnată la începutul sec. al XVI-lea, după ce la 3 oct. 1358 fusese amintit judeţul Jaleşului, Buzăul apare ca judeţ la 8sept. 1525. Primul act în care Pârscovul e menţionat ca reşedinţă de plai datează din 21 martie 1709. Pe hărţi aşezările pârscovene apar tot timpuriu, de aceea dăm câteva exemple. Stolnicul C-tin Cantacuzino, la 1700, redă pe harta sa satul Pârscov şi mănăstirile Blestematele (azi dispărută, „era situată pe râul Buzău, între satele Cislău şi Valea Sării”) şi Târcov („la satul Târcov era Mănăstirea lui Cornilie, amintită într-un act din 1519”)39. Memoriile generalului Bauer, şi ele cu o hartă şi o listă de sate, enumeră la 1778 Pârscov (Pirschkawul), Oleşeşti (Uleschesty), Robeşti (Robeschty) şi Târcov (Sirkuwul), toate sate cu biserică40. Ultima hartă la care ne referim este aşa-zisa Hartă rusă, I,1835. Pe ea găsim satele Bădila (Bodila), aşezare mică, 5-20 de case, Lunca (sub numele Frumoasa), fără număr de case, Oleşeşti (Olişeşti), 24 de case, Pârscovu mare, 93 de case, Pârscovu mic, 28 de case, Runcu, 29 de case, Târcovu, 34 de case şi Trestieni, 5-20 de case41. Înainte de a trece la alte aspecte, se cuvine să evidenţiem un fapt care singularizează Pârscovul şi îi arată importanţa. Deşi în sat apar preoţi şi mai înainte de această dată, ceea ce atestă existenţa şi a unei biserici săteşti, la 16 iunie 1633 arhiepiscopul Efrem al Buzăului, după ce „a mărturisit înaintea episcopiei noastre şi duhovnicul lui, popa Manea”, hirotoniseşte pe preotul Lăudat „ca din mâna noastră nevrednică să se învrednicească de slujba preoţească” şi „i-am dat lui loc în satul Pârscov, din judeţul Buzău”. Este prima gramată din Eparhia Buzăului ajunsă la noi42. Până în zorii sec. al XIX-lea, documente care să intereseze din punct de vedere demografic aproape că nu există. O raritate este zapisul prin care moşnenii Pârscovului (Româneşti şi Tătuleşti) vând popii Lupu un vad de moară. Actul enumeră peste 30 de familii de moşneni cu acordul cărora se făcuse vânzarea din 168043. Satele Pârscov şi Târcov sunt menţionate în 1687 pe o listă a satelor plăieşeşti din judeţul Buzău întocmită de vistieria domnitorului Constantin Brâncoveanu44. Treptat-treptat întâlnim şi înscrisuri mai interesante pentru tema noastră. Astfel, o catagrafie din 1813 a ţiganilor Episcopiei Buzăului aflaţi la metohul Pârscov cuprinde 8 familii de „pogonaşi”, cu 27 de suflete (7 bărbaţi, 7 femei, 10 băieţi şi 3 fete), care lucrau 12 pogoane din moşia episcopală. Li se adăugau „cârdaşii” conduşi de Dima vătaf, 46 de familii, cu 157 de suflete (33 bărbaţi, 44 femei,

37 Rădăcina indoeurop. qat (casă) cu suf. un = tr. qatona (grup de case, cătun). Cf. Lozovan, E., „Dacia Sacra”, Buc., Ed. Saeculum, 1999, p. 118 38Sat = fiinţa, cel care fiinţează, ceea ce este; cuvânt din cultura vedică, cea mai veche din spaţiul carpatic, arătând locul, înainte gol, unde un moş şi-a aşezat locuinţa (Gabriel, Gh., „Studii de cultură şi civilizaţieromânească”,Buc., „Gândirea”, 2001, vol. I, p. 65). „Cuvântul sat desemnează locul lui geografic,vatra satului şi, totodată, populaţia, proprietăţile lor colective, moşia lui” (Djuvara, N., „Între orient şi occident”, Buc., Humanitas, 1995, p. 230) 39Bibl. Acad. Române (în continuare, B.A.R.), Serviciul hărţi, S 50. O descriere a ei la Giurescu, C-tin C., „Harta stolnicului C-tin Cantacuzino, o descriere a Munteniei la 1700”, extras din „Rev. ist. română”, vol. XIII/1943, p. 18, 20 (notele istoricului); B.A.R. II 189360. Vezi şi, Mândricel, I., „Mărturii buzoiene în colecţiile Bibliotecii Academiei Române”, Buc., Ed. C.I.D., 2018, p. 358 40(Bauer, G.) „Memoires historiques et geographiques sur la Valachie”, Franckfort et Leipsic chez Henry-Louis Broenner, 1778, p. 122 41B.A.R., Serviciul Hărţi, H III 461, cu o descriere la Giurescu, C-tin C. „Principatele Române la începutul secolului XIX. Constatări istorice, geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835”, Buc., Ed. Şt., 1957, pp. 217-219; B.A.R. II 348592; Mândricel, I., op. cit., 358 42Arhivele Naţionale Istorice şi Culturale Buc. (în continuare, A.N.I.C.), Episc. Buzăului, XLVIII/14 43Ibidem, XLVIII/42; doc. din 30 nov., preciza: „casa morii iaste pe loc tătulesc, iar apă să se ia după locu românesc” 44„Anatefterul. Condica de porunci a lui C-tin Brâncoveanu”, în „St. şi Mat. de Ist. Medie”, Buc., V, 1962, p. 434 ÎNTREZĂRIRI 38 47 băieţi şi 33 de fete).Episcopia mai avea la moşia Pârscov 4 sârbari, 1 morar, 1 untar, 1 vier şi 3 lemnari45. Nevoia unei evidenţe clare a locuitorilor birnici şi a capacităţii lor de plată (starea) a dus la întocmirea de evidenţe pe sate. Cea din 1814 cuprindea pentru satul Târcov 31 de familii: starea 1-2, starea 2-2, starea 3-3 şi starea 4-24. Câţiva capi de familie: Dragomir Baciu, Anton Bratu, Gh. Burhală, Gavrilă Dascălu, Gh. Frunzăverde, Negoiţă Ganciu, Stoian Grecu, Iordan şi Şerban Hadâmbu, Oprea Părlung, Radu Târcoveanu, Andrei Văcaru, Şerban Voicil etc. Satul cel mai populat era Robeştiul: 60 de familii birnice (pe stări: 1, 2, 16, 41). Printre ele: Balalia, Ciobanu, Cojocaru, Gagiol, Lemnaru, Negrea, Oaleş, Olaru, Olteanu, Palcău, Păun, Potecaşu, Răceanu, Robu, Roman, Săpunaru, Spânu, Vânătoru, Vişan. Pârscovul avea doar 33 de familii birnice (-, 1, 21, 11). De menţionat: Băjan, Băjănaru, Boboc, Costea, Oprea, Săpunaru, Ungureanu. Satul Lunca: 25 de familii birnice (-, 2, 17, 6): Gândacu, Neacşu, Olaru, Pârcălabu, Pleşa, Şaptecară, Şindrilaru, Vrabie ş. a.46. Ştiri despre locuitorii Pârscovului supuşi episcopiei extragem şi din contractele de arendare a moşiei Pârscov-Lunca Frumoasă. În 1824 moşia, cu Măgura şi Teiş, se arendau cu condiţia ca „poslujnicii episcopiei ce să află acolo, împreună şi cu 5 familii de ţigani … sunt a rămânea pe seama arendaşului … Pe robii casii câţi i să dau spre posluşanie să-i dărvărească numai în trebile moşii, căutându-i cu chipul cu care s-au căutat până acum de episcopie, iar pe ceilalţi ţigani ai episcopiei câţi sunt lăcuitori pe această moşie să nu-i supere de clacă şi pentru dijma fânului, să le lase câte 2 pogoane de bucate de fieşcare familie şi fânul cel trebuincios după analogia şi vitele ce vor avea şi episcopia să-i caute cu mertice, după cum au avut obicei”47. Anul următor, la înscăunarea episcopului Chesarie, se realizează o catagrafie a episcopiei şi metoaşelor sale. Aflăm acum că la Pârscov episcopia avea 42 de sălaşe de ţigani, cu 181 de suflete, dându-li-se şi numele48. Înscrisurile judeţene oficiale despre satele subordonate devin mai numeroase în perioada regulamentară, când administraţia militară rusă condusă de generalul Kiseleff cere autorităţilor româneşti să întocmească numeroase statistici, din care unele s-au păstrat. O listă a Isprăvnicatului Buzău din 1829 pentru fixarea capitaţiei (impozitului unic) enumeră în plaiul Pârscov satele Lunca (fără determinativul Frumoasă, numit şi Valea Purcarului), Pârscov, Robeşti şi Târcov (numit şi Cojanu cu Răteşti)49 . După revizuirea şi adunarea listelor judeţene, Obşteasca Adunare a Ţării Româneşti a votat în iulie 1831 un „Extract de suma plugarilor şi muncitorilor lăcuitori prin satele acestui Prinţipat supt răspundere de capitaţie”, document oficial în care regăsim satul Lunca, 132 de familii, din care 21 nedajnice (scutite „supt feluri de numiri”), de la care urma a se încasa 1845 de lei. Pârscovul număra 95 de familii, 25 nedajnice, care datorau 1425 de lei. Robeştii, cu 105 familii, 26 nedajnice, datora 1575 de lei. Târcovul avea 41 de familii, 11 nedajnice, cu o dare de 570 de lei50. Li se adaugă şi satul Blestematele, aflat până la reforma administrativ-teritorială din 1845 în judeţul Săcuieni, plaiul Despre Buzău, cu 60 de familii, 8 nedajnice şi datorând 900 de lei51. La 1831 forţa de muncă a moşieiepiscopaleo formau 147 de familii, plus 29 feciori de muncă din Pârscov şi 153 familii, plus 20 de feciori din Lunca. Robeştii, 106 familii, plus 13 feciori, erau moşneni devălmaşi, iar moşia Târcov, parte moşnenească, parte a episcopiei, era lucrată de 54 de familii şi 6 feciori de muncă52.În actele rezumate anterior am prezentat ţiganii episcopiei de la Pârscov. O jalbă din 1834 arată că un ţigan şi vătaful ţiganilor domneşti rudari de aici cumpăraseră din târgul Drăgăicii doi cai, iar alt ţigan „au arătat la Găureşti, satul unde ne aflămcu lăcuinţa, din sat Pârscov, cum că aceşti cai noi i-am furat, iar nu i-am cumpărat”. Juraţii Pârscovului „popriseră” caii şi „arestuiseră” bănuiţii53.

N.r. Simţim multă amărăciune şi nedumerire când remarcabilii noştri colaboratori, unii dintre ei fiind alături de noi număr de număr de şapte ani, aşadar, în cuprinsul unor note biografice, dialoguri, interviuri, se feresc, parcă jenaţi, să pomenească ÎNTREZĂRIRI printre revistele la care au colaborat, citând, în schimb, publicaţii efemere, aflate cu mult sub ţinuta artistică a ÎNTREZĂRIRILOR. Să fie de vină memoria, ipocrizia sau snobismul?

45B.A.R., Documente istorice, CXXVIII/104; doc. din 4 iunie. Câteva nume: Buzatu, Capdecâine, Cârlig, Cernea, Ciulea, Creţu, Crudu, Epure, Gagiu, Gurgui, Sucitu, Urzică etc. 46A.N.I.C. Buc., Administrative vechi, ds. 2374/1814, f. 5, 42, 42v, 43, 43v. Satele aveau şi familii scutite. 47Idem, Col. Manuscrise, Ms. 174 (Rola 74), f. 3; doc. din aprilie f. z. 48B. A. R., Ms. rom. 718, f. 271-272; doc. din 1825 aug. f. z. 49A.N.I.C. Buc., Administrative vechi, ds. 129 e/1829, f. 2 50„Analele Parlamentare ale României”, Buc., Imprim. Statului, tom II, 1892, pp. 479-480 51Ibidem, p. 485 52Donat, I.; Pătroiu, I. şi Ciobotea, D., „Catagrafia obştească a Ţ. R. din 1831”, Craiova, Ed. Helios, 1999, pp. 136-138 53A.N.I.C. Buc., Vornicia temniţelor, ds. 393/1834, f. 1; doc. din 18 iulie ÎNTREZĂRIRI 39

VECHI CASE PÂRSCOVENE CASA TĂBĂCARU

Cine nu i-a cunoscut pe Ionel Tăbăcaru şi pe soţia acestuia, doamna Virginia Budac, născută într-un sat de la poalele Munţilor Făgăraş, mai are timp s-o facă şi să se bucure de înţelepciunea şi de ospitalitatea lor. ion Tăbăcaru s-a născut la Pârscov, în 1930, ca fiu al radiotelegrafistului cefere Nicolae Tăbăcaru şi al Eleonorei Iamandoiu. Urmând cariera tatălui său, mezinul Ion a devenit impiegat de mişcare. Tânăra familie Tăbăcaru, îmbogăţită cu un fiu şi o fiică, a servit căile ferate în Hunedoara şi Galaţi.După pensionare au căutat liniştea Văii Buzăului, întorcându-se la casa părintească, ridicată, în 1929, de Nicolae Tăbăcaru. Au dat viaţă colinei pe care a fost zidită „fortăreaţa”, plantând pomi fructiferi şi viţă de vie. An de an au reparat, au consolidat, au modernizat, mândrindu-se acum, că locuiesc într-una din cele mai frumoase case din Pârscov.

CONCURS

În amintirea prozatorului Gheorghe Stroe, redacţia Întrezăriri organizează, în 2019, concursul de lectură „Ultimul cititor”, adresat elevilor şi studenţilor. Participanţii vor dovedi printr-o mapă cuprinzând fişe, analize, recenzii, note de lectură, referate, faptul că au citit cel puţin 5 cărţi având ca autori scriitori buzoieni contemporani, apărute în ultimii 10 ani. Materialele se primesc la redacţie până la 30 septembrie a.c.

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în Răspunderea pentru conţinutul comuna Pârscov, judeţul Buzău. articolelor publicate aparţine autorilor. [email protected] http://intrezaririrevista.wordpress.com Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef), Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă, ISSN 2343 – 7324 Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu. Răspunderea pentru conţinutul ISSN – L 2343 - 7324 Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu articolelor publicate aparţine autorilor. Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.