Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul VII. Nr. 26. Iunie 2019 Valea Buzăului, văzută de la Trestieni În acest număr : Ov.C. Petrescu, Gh. Postelnicu, I. Mândricel, C. Costea, D. Scoroşanu, C.M. Drăgan, I. Nedelea, M. Ifrim, I. Nicolescu, P. Petre, El. Rusen, T. Cicu, C. Chiroiu, V. Panait, V. Mihăilă, A. Drugău, E. Necula, C. Dobriţa, A. Cojocaru, M. Zugravu, O. Glasu, El. Stroe Otavă ÎNTREZĂRIRI 2 DASCĂLI CARE NU SE UITĂ Dragoş BOERESCU (4 I 1939-21 IV 2019), un dascăl pârscovean care nu mai e printre noi şi a cărui amintire trebuie respectată. În cei 46 de ani de apostolat rural, a fost un făcător de pace şi un aducător de bine. De la începutul carierei pârscovene s-a bucurat de compania unor colegi valoroşi, care gândeau frumos şi înălţător despre menirea şcolii româneşti. Descendent al unei familii cu tradiţii didactice, învăţătorul Dragoş Boerescu a nutrit, la rândul său, un cult al cărţii, al ordinei şi disciplinei. Datorită acestor însuşiri avea un rol important în consiliul didactic, în cercurile şi în comisiile metodice, apărând un patrimoniu care trebuia perpetuat pentru generaţiile tinere de învăţători. Un Fond Local pentru Memorialistică, înfiinţat pe lângă Centrul de Documentare şi Informare al Şcolii Pârscov, ar permite strângerea însemnărilor, jurnalelor, confesiunilor dascălilor pârscoveni din trecut şi din prezent. Pentru ca memoria lor să rămână vie. Doamne ajută! „Sunt bolnavă, plec la spital”, au fost ultimele cuvinte strigate de profesoara de geografie Constanţa POPA (4 IV 1951-27 III 2019) unei colege, după care s-a urcat grăbită într-o maşină aflată în faţa Dispensarului. Acesta era modul ei de a se comporta în societate: scurt, discret, fără să implice pe ceilalţi. De la un capăt al vieţii la celălalt a luptat pentru principiile creştine, păstrându-şi onoarea imaculată. Profesional a fost o colegă impecabilă, nu a depăşit frontierele unor prietenii decente, a rezolvat în interes propriu, rapid şi eficient situaţiile educative neaşteptate. „Un personaj de roman”, cum spunea cineva. De roman social, de roman psihologic, de roman al familiei, am adăuga noi, fără să-i putem cuprinde sufletul mare şi generos într-o caracterizare. „Sunt bolnavă, plec la spital”. S-a stins din viaţă peste o săptămână… În zori de primăvară... Aida-Oana DRUGĂU Doamnei Constanţa Popa, buna noastră profesoară şi colegă E blândă primăvara Aud un cuc departe Puterea mi-e puţină Am înţeles concret O dulce păsărea... De-acum, copile drag! Căci tot se lasă seara Nu-i vorba că e moarte Mi-e mâna tot de tină Şi inima-i în piept. Dar unde-i viaţa mea? Rămâi, băiete-n prag! Ne-a părăsit, cu puţin înainte de a împlini 90 de ani, decana de vârstă a dascălilor pârscoveni, educatoarea Anica POPA. Născută în Puieştii de Jos, la 4 octombrie 1929, a profesat în grădiniţele din Lunca Frumoasă, Nişcov şi Pârscovul de Sus, trimiţând la abecedar şi numărătoare sute de „şoimi ai patriei”. Lunga şi rodnica sa activitate are nevoie de urmaşi cu vocaţie care să-i copieze exemplul de modestie, bunătate şi hărnicie, ocrotind şi sporind lumina cunoaşterii. Ce a făcut doamna Popa în învăţământul preşcolar pârscovean constituie o piatră de temelie şi de mărturie pentru anii în care s-a încercat anihilarea personalităţii umane şi a spiritului românesc. Cu generozitatea resimţită de cei din jur, domnia sa a aparţinut celor devotaţi şi tăcuţi. Odihnă veşnică! ÎNTREZĂRIRI 3 VASILE VOICULESCU: ANII DE TEMNIŢĂ Gheorghe POSTELNICU Detalii emoţionante despre suferinţele îndurate la Jilava şi Aiud de către Vasile Voiculescu oferă fostul deţinut politic Leonte Radu din Sibiu, într-o scrisoare adresată pe 31 octombrie 1990 profesorului Ion Nica din Pârscov, document aflat în arhiva domniei sale. Între 60 şi 80 de vieţuitori împărţeau foamea şi frigul unei celule de cel mult 16 metri pătraţi. L. Radu îşi aminteşte noaptea în care au fost aruncaţi în cameră doctorul Voiculescu, doctorul Dabija şi călugărul Sandu Tudor. El crede că poetul a fost supus unui interogatoriu amănunţit şi pentru că fetele sale se aflau în străinătate, iar anchetatorii voiau să afle prin cine primea veşti, ce conţinut aveau, ce transmitea la rândul său. Având în vedere vârsta, au convenit să fie înlocuit de la muncile obligatorii: golirea hârdăului, aducerea vasului cu apă, măturatul şi spălatul pe jos. Era obiceiul ca fiecare nou-venit să fie „muls” de informaţii referitoare la situaţia de afară, mai ales politică, relaţii privind procesul şi numele anchetatorilor, după care „mulgerea” continua cu tot ce ştia din profesie, „specialitate de era cazul, sau despre strung şi tipuri de strunguri – sau despre brânză de era cioban – cai şi boi, albine sau porci”. Deţinuţii voiau să afle „în zile cât mai puţine” tot ce învăţase fiecare într-o viaţă. Seara se ţineau conferinţe. Cel mai cerut subiect era religia. Urmau filozofia, cultura, istoria, tehnica şi agricultura. Asemenea activităţi erau pedepsite cu asprime. Cei păţiţi vorbeau în şoaptă şi cât mai puţin. Cine putea înfrunta forţa oarbă? Voiculescu plătise imprudenţa şi se mărturisea numai în grupuri mici. Indianistul Sergiu Al.-George a predat „Vedele” prin alfabetul Morse. C. Noica lua bătaie ziua şi seara îşi continua cursul de istoria filozofiei. „Te întindeau pe jos gol, cu burta pe podea, ţi se punea o piele pe spate, până în dreptul feselor. Apoi, cu un bici sau cu o cravaşă, primeai pe fiecare fesă câte două lovituri. Prima îţi despica pielea şi a doua, care cădea exact pe locul primeia, te făcea să leşini”. De atunci, filozoful nu a mai putut să stea în şezut altfel decât pe o pernă gonflabilă pe care o purta mereu în geantă. Printre torturi se mai aflau lovirea repetată cu capul de pereţi, călcatul în picioare, bătaia la tălpi şi la palme cu o coadă de mătură sau cu o curea, până la leşin (aşa numitul rotisor). Referindu-se la cei care îl torturaseră şi îl umiliseră vreme de 18 ani, avocatul Alexandru Nazarie se întreba: „Ce au să facă ei în viaţă, când se va sfârşi povestea asta?” Unul din răspunsuri ar fi: îşi consumă şi în prezent pensiile colosale… Leonte Radu, deşi mai tânăr cu 30 de ani, a câştigat încrederea doctorului, drept pentru care acesta i-a vorbit despre familie („Cea mai mare realizare”) şi despre isprava vieţii sale, sonetele, pe care nu apucase să le înveţe pe de rost, spre dezamăgirea deţinuţilor. Ştia doar „Bătea la poarta cerului”, „pe care o credea cea mai bună poezie a lui”. Cu dragă inimă, au memorat-o mulţi condamnaţi: „Bătea la poarta cerului o rază, / Bătea sfios şi-ncet ca o străină…/ Târziu, un înger a deschis să vază / Şi-a stat uimit de palida lumină. // Era o biată rază scăpărată / Dintr-un adânc de minte omenească, / Ce străbătuse calea-nfricoşată / De la pământ la graniţa cerească. // Părea atât de tristă şi umilă, / Dar totuşi credincioasă şi curată, / Că îngerul a tresărit de milă / Şi-a prins-o blând de mâna tremurată. // Apoi grăbit a luat-o-n cer cu dânsul / Şi-a dus-o-n sfânta îngerilor horă; / I-a podidit pe toţi, privind-o, plânsul / Şi-au strâns-o- n braţe toţi ca pe o soră! // Ea le-a zâmbit ştergându-le plânsoarea / Şi s-a rugat apoi de ei fierbinte / S-o- nfăţişeze bunului Părinte / Ca să primească binecuvântarea”. Îi erau dragi aceste versuri „pe tema destrămării, a pustietăţii sufleteşti provocate de eşec, a luptei al cărei rezultat inevitabil e înfrângerea”, pentru că niciodată nu s- a considerat „un ocrotit de îngeri, ci un pedepsit de Domnul” (R. Sorescu). Prăbuşirea internă, drama lăuntrică, dureroasa indeterminare din răspunsul Tatălui îşi are corespondent în confruntarea Hyperion – Demiurgos: „— Copila mea, fii binecuvântată, / Ia-ţi deci puteri şi-ntoarce-te-napoi! / Şi chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină / Să-l părăsească oştile cereşti, / Tu să rămâi, căci tu eşti doar lumină / Şi nu trăieşti decât când străluceşti!” Era îndemnul unei noi regenerări spirituale. Leonte Radu este categoric: „V. Voiculescu ştia tot ce a citit şi s-a scris în cultura lumii. Pe Shakespeare îl ştia aproape pe de rost, pe Sainte Beuve şi Déscartes, în amănunt. Cu uşurinţă se afla în pictură şi în muzică, pe Bach îl declara sfânt. Dar unde domina, era filozofia creştină, patristica – simţea, gândea patristic. Şi în domeniul necitit, de emitea păreri ortodoxe, erau pe linie”. În puşcărie, în mod sigur, nu a suferit de foame, pentru că mânca puţin, dar „a suferit de frig, căci pe el, peste oase şi piele, zeghea vărgată nu-l încălzea şi o pătură nu era voie să o ţină pe spate să se încălzească”. Aproape un an, în 1960, Gh. Penciu a stat alături de Voiculescu la infirmeria închisorii din Aiud. Şi-l aminteşte (în 1992) „slab, descărnat, tremurând din cauza febrei, strângând cu disperare zeghea pe care o avea îmbrăcată direct pe piele” (Sabina Măduţa, „Scăpat din infern”din vol. „V. Voiculescu scriitorul martir şi Rugul aprins”, 2001). Ceilalţi suferinzi l-au recunoscut şi l-au îngrijit. Când s-a simţit mai bine, „infirmeria a devenit o adevărată oază de cultură”. La cei 76 de ani, recita, povestea, dovedind o memorie fără ÎNTREZĂRIRI 4 cusur. Poetul a suportat greu regimul de detenţie, deoarece frigul, foamea, lipsa de igienă urmăreau exterminarea deţinuţilor politici. Cine a ţinut în viaţă generaţia subterană, academia penitenciarelor comuniste? Există un singur răspuns: conferinţele clandestine şi credinţa în Dumnezeu, menite să potolească dezolarea şi să dea un sens durerii. Părintele Valeriu Anania părăsea Aiudul cu peste 12000 de versuri „lucrate pe creier şi depozitate în memorie”. Studentul de 22 de ani Ion Ioan Diaconu a fost arestat în ultima zi a anului 1959 şi a făcut trei ani de temniţă, deoarece a recitat în public „Hora Unirei” şi a cântat „Deşteaptă-te, române!” Într-o cămăruţă cu 33 de suflete, aflată în fortul Jilava, l-a cunoscut pe poet: retras, meditativ, absorbit în propriile gânduri într-o suferinţă divină.