Arsenie Boca
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
-ARSENIE BOCA- Este considerat de mulţi credincioşi drept „ultimul sfânt al românilor“. Duhovnicul Arsenie Boca şi-a dus viaţa printre fapte considerate miracole de cei care le-au văzut şi vorbe cu tâlc, balansându-se între renumele profetic şi durerile simţite în temniţele comuniste. „Într-o zi, oamenii i s-au plâns: «Părinte, nu mai avem nisip de construcţie, ce ne facem? Numa dacă s-ar abate râul ăsta din loc, am mai putea găsi ceva nisip...». Părintele s-a dus în deal, pe apă, la vreo douăzeci de metri, şi s-a lăsat în genunchi. A făcut rugăciunea câteva ore. Şi, vă jur!, asta am văzut-o cu ochii mei, spre seară, apa a intrat în pământ şi a ieşit puţin mai încolo, lăsând la suprafaţă un nisip fin, strălucitor ca argintul. Muncitorii s-au închinat cu toţii, speriaţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor. «Rugaţi-vă, postiţi şi veţi putea şi voi!», le- a spus tuturor.“ Astfel de istorii, precum cea spusă de muncitorii care lucraseră la refacerea mănăstirii din localitate, puteau fi auzite, la Prislop, pe 28 noiembrie 1989. Atunci, toţi cei prezenţi acolo, proveniţi din toate zonele ţării, înfriguraţi de la vremea de afară şi extenuaţi de lipsurile unui regim politic ce mai avea de supravieţuit mai puţin de o lună, participau la ceva mai mult decât o înmormântare. Senzaţia era că România a pierdut un sfânt, o persoană în relaţie directă cu divinul, un făcător de minuni. Din sicriu, trupul lui Arsenie Boca trăda perioadele lungi de interogatorii, anchete şi întemniţări, al căror subiect fusese încă din anii 1950. Despre miracole Cum şi-a câştigat însă renumele acest duhovnic care, pentru o uriaşă parte a credincioşilor din România, reprezentase, vreme de decenii, speranţa că religia şi credinţa vor intra din nou în legalitate şi firesc? O parte dintre răspunsurile la această întrebare pot fi exemplificate prin două momente ale vieţii sale. Mai întâi, printr-o întâlnire, din decembrie 1988, dintre Boca şi ucenicul său, Preasfinţitul Daniil Stoenescu. Părintele ar fi plâns şi ar fi spus, profetic: „Îmi pare rău pentru voi. Frica e de la diavol… Îmi pare rău pentru voi. Vor cădea mulţi dintre cei aleşi. Vă vor pune impozite, taxe şi alte dări. Nu veţi mai putea fi sfinţi… Acum nu mai e timpul sfinţilor. Acum începe timpul mucenicilor“. Un al doilea exemplu se găseşte pe pereţii bisericii de la Drăgănescu, Giurgiu, pictată în întregime de Boca, după ispăşirea suferinţelor din temniţele comuniste. Într-una dintre picturi figurează moartea martirică a Sfântului Ştefan cel Nou, tot la 28 noiembrie, şi al cărui destin seamănă izbitor cu cel al lui Arsenie Boca. Miracolul este ceea ce privirea ştiinţei nu poate cuprinde, se explică în cărţile de misticism. Pentru Boca însă, aşa cum reiese din spusele şi cărţile sale, supranaturalul nu avea nicio legătură cu vreo separare între intelect şi sentiment, ci devenea însăşi o parte fundamentală a „adevăratei vieţi“: cea condusă sub numele Domnului. „Fă-te ca focul!“ 29 septembrie 1910. Într-o gospodărie de pe vârful unui deal, în Vaţa de Sus, judeţul Hunedoara, se năştea Zian Boca, fiul lui Iosif Boca şi al Cristinei. Aproximativ 19 ani mai târziu, în curtea Liceului „Avram Iancu“, din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, acelaşi Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, „Gorunul lui Zian“. Acel gorun există şi astăzi. După absolvirea Institutului Teologic din Sibiu, Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite pe tânărul Zian, cu bursă, la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Tot aici va urma şi studii de medicină, dezvoltând o pasiune pentru ştiinţe, ce-l va cuceri până la moarte. Zian este hirotonit pe 19 septembrie 1929 şi, după terminarea Academiei de Arte Frumoase, îşi începe ucenicia în monahism, petrecând trei luni la Sfântul Munte Athos. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: „Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!“, la care tânărul şi-a spus în sinea lui: „Aici e de mine, la ăsta stau!“. Amintindu-şi relaţia cu primul său duhovnic, Boca avea să exclame mai târziu, întrebat cum ar trebui să fie un călugăr: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc… Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti… De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!“. Se întâmpla în 1940, când cel transformat din Zian în Arsenie (în greacă: „cel plin de bărbăţie“) era trimis la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, pentru a intra în adevărata viaţă monahală. Iar din acest loc, începe destinul celui considerat de mulţi, astăzi, drept „ultimul sfânt al românilor“. Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu. Arsenie Boca, duhovnic „Această căciulă a mitului nu vreau să o port“ Arsenie Boca (primul preot din stânga), în timpul unei slujbe la Sâmbăta de Sus În iunie 1939, Zian Boca intră în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. Un an mai târziu, este tuns în monahism şi primeşte numele de Arsenie, iar la 10 aprilie 1942 este hirotonit preot. Este începutul a ceea ce istoria ortodoxismului din România avea să numească „Mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta“. Arsenie Boca, îmbrăcat într-o reverendă albă, prinsă cu o centură, şi cu părul tăiat scurt la spate, contrar obiceiului călugărilor din epocă, devine, la început, duhovnicul a sute de oameni, transformaţi ulterior în adevărate mulţimi ce invadau curtea mănăstirii din Sâmbăta de Sus. De la Sărbătoarea Floriilor şi până la sfârşitul verii, mii de oameni dormeau pe pătură, în curtea aşezământului religios, contribuind, în timpul zilei, la treburile gospodăreşti din zonă. Sfidând legile fizicii Renumele lui Boca se răspândeşte rapid, la început în zona Făgăraşului, apoi în cea a Ardealului de Sud, ajungând, în curând, în toată ţara. Imaginea sa este construită pe mărturiile celor care îl cunoscuseră direct, închegate pe o combinaţie de exaltare şi senzaţia de a fi atins, chiar şi pentru o secundă, promisiunile din Sfintele Scripturi. „Îţi dădea impresia că este un cuvios venit din lumea sfinţilor. Vederea lui te atrăgea şi te cucerea. Ceea ce spunea era ca şi un cuvânt de Evanghelie“, ne-a spus părintele Ioan Sofonea, din Sibiu. La statura de duhovnic cu har, pe care o dobândise din partea credincioşilor din zonă, contribuie şi câteva istorii personale, redate, în general, de către cei care i-au fost ucenici în acea perioadă. Aspazia Oţel Petrescu, deţinut politic pe vremea comuniştilor, povesteşte cum l-a văzut pe părinte sfidând legile fizicii: obişnuia să ia flacăra unei lumânări direct pe deget ca să aprindă cu ea altă lumânare. Tot Aspazia l-a văzut pe Arsenie Boca, într-o noapte, purtând prin furtună o lumânare aprinsă. „Era de groază, bubuia furtuna, iar sălciile pur şi simplu măturau aleea cu coroanele lor. Părintele a luat din sfeşnic o lumânare groasă şi ne-a ţinut-o nouă, să avem lumină. La vijelia aia, flăcările lumânării se învolburau în toate felurile, se ridicau, cădeau pe lumânare, mergeau în dreapta, în stânga, în tot felul de vârtejuri, dar reveneau tot pe lumânare. Apoi mi-a spus: «Ţine şi tu lumânarea asta şi nu te mai mira atât». La mine, lumânarea s-a stins imediat. «Vezi, a adăugat, trebuie să înveţi să ţii o lumânare în furtună». Îmi vorbea codificat părintele, dar eu nu ştiam încă. El se referea la cei 14 ani de puşcărie care aveau să vină peste mine. Despre acea furtună şi acea lumină vorbea“, a povestit Aspazia Petrescu. Miracolele de pe munte Părintele Oprea Crăciun, cel care a trecut a murit anul trecut, are o altă istorie de acest fel. „Un om din sat a adus-o la părinte pe fiica sa, de 16 ani, care suferea de paralizie infantilă. Părintele Arsenie l-a trimis acasă şi a dus-o pe fată într-o chilie, unde un călugăr bătrân se ocupa de ea, îi dădea de mâncare şi apă cu care să se spele. În timpul zilei, o cărau cu roaba la noi, care munceam prin curtea mănăstirii, ca să nu stea singură. Într-o zi, am văzut roaba intrând în interiorul mănăstirii. Şi, o oră mai târziu, am văzut fata, ieşind în picioare, sprijinindu-se de braţul părintelui Boca.“ Renumele lui Boca se răspândeşte în toată ţara şi în toate cercurile sociale. Este vizitat de Regele Mihai, Ion Antonescu şi Lucian Blaga. Cu acesta din urmă are următoarea conversaţie: „Fericit eşti, părinte, că ai ajuns un mit“, i-ar fi spus poetul şi filosoful. „Maestre, această căciulă a mitului nu vreau să o port“, ar fi replicat Boca, întrerupt imediat de Blaga: „Ba o să o porţi, pentru că neamul românesc are nevoie de aşa ceva“. Sute de femei umplu zilnic curtea mănăstirii, îngrijorate de situaţia soţilor, plecaţi pe front. Acelaşi părinte Oprea Crăciun povesteşte cum Boca nu avea timp să vorbească în tihnă cu fiecare în parte, însă le spunea: „Tu pune o cruce după casă. Tu pune pachet, că soţul tău e rănit, dar trăieşte. Şi, când au sosit scrisorile, s-a văzut că spusele părintelui fuseseră întru totul adevărate“. Umorul unui părinte Arhimandritul Paisie Tinca a ajuns la Mănăstirea Brâncoveanu în 1945, când avea doar 16 ani. Căuta liniştea sufletească. Aici a deprins tainele bisericii şi a urmat Seminarul Teologic din Cluj şi apoi Facultatea de Teologie din Sibiu. Spune că este un om care greu se impresionează, dar că părintele Arsenie Boca i-a atins sufletul. „Părintele Arsenie era un om deosebit.