Mărturisitorii
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Mãrturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean „Copiii nimănui” Odată cu apariţia „Junimii literare“, gazetă care îşi propunea cultivarea vocaţiei, identificând, prin concursuri sau prin contactări directe, tineri gimnazişti şi studenţi capabili să respire prin cuvinte, trăitori de spiritualitate care să reconstituie, prin trăire, identitatea neamului, scrisul bucovinean capătă consistenţă, iar literatura începe să se apropie, ca valoare, de scrierile cu caracter istoric, scrieri care impuseseră, inclusiv în catastifele Academiei Române, nume de români bucovineni precum George Popovici, Euseviu Popovici, Dimitrie Onciul, Dimitrie Dan sau Iancu Nistor. De regulă, calea spre afirmare naţională trecea prin Viena, prin capitala europeană în care o societate ca „România Jună“ deja însemna o capitală spirituală a românismului. La „România Jună“, românii bucovineni aveau mereu un cuvânt de spus, ajungându-se, în 1912, chiar şi la o competiţie bucovineană de autoritate, care avea să-i poziţioneze în tabere diferite pe doi buni prieteni bucovineni şi viitori camarazi de luptă în traşeele româneşti ale Reîntregirii Neamului, Ion Grămadă, din Zahareşti, şi Dimitrie Marmeliuc, din Liteni-Bucovina. La „România Jună“ se comiteau iniţierile în spiritualitatea românească şi se conştientiza poziţia acestei spiritualităţi în cadrul spiritualităţii europene. De acolo, din capitala spirituală a românismului, radiau energiile naţionale, prin intermediul societăţilor culturale studenţeşti din provinciile româneşti, asupra fiecărui petec de pământ care plămădea lumină. Iar „Junimea“ din Cernăuţi şi revista acestei societăţi studenţeşti, „Junimea literară“, conturau, deja, o nouă elită, una reală, care avea să facă posibilă apariţia unei generaţii de „aristocraţi ai simţirii“, generaţia iconarilor sau a arborosenilor. Printre individualităţile acestei adevărate elite, cu rădăcini rurale (nici târgurile bucovinene nu înseamnă altceva), cu sau fără studii vieneze, dar aflate sub aura binecuvântată a „României June“, s-au numărat Em. Grigorovitza, Ion Nistor, Constantin Berariu, 405 Ion DRÃGUªANUL Ion Grămadă, Liviu Marian, Traian Brăileanu, Dimitrie Marmeliuc, George Tofan, Gavril Rotică, George Voevidca, N. Tcaciuc-Albu şi Vasile Gherasim. Pe toţi, inclusiv pe cei nemenţionaţi încă, i-aş numi, folosind o sintagmă a poetului Gavril Rotică, „Copiii nimănui“, pentru că, deşi au trăit eroic întru românism, aveau să sfârşească într-o nedreaptă uitare, iar supravieţuitorii generaţiei lor – prin cumplitele temniţe politice ale patriei. Nu ale comunismului, ci ale patriei, ci ale neamului. În fond, şi comunismul s-a făcut prin noi, crimele lui, dar şi martirii lui făcând parte, în proporţii egale, din fiinţa noastră naţională. Constantin Berariu (1870-1929) Primele patru numere ale „Junimii literare“ pe anul 1930 au fost contopite într-un „Număr festiv / închinat memoriei / lui / Constantin Berariu“, cuprinzând opere ale autorului omagiat („Povestea copilăriei mele“, „Povestirea cronicarului“, „Scrisori inedite“, traducerile poemelor dramatice „Clopotul scufundat“ şi „Oricine“, precum şi „Amintiri din timpul stagiului militar“). În paginile revistei semnează elogiose rememorări şi aprecieri critice Ion I. Nistor („Autobiografia lui Constantin Berariu“), Al. Iordan („Constantin Berariu, schiţă bibliografică“), Oltea I. Nistor („Pseudonimele lui C. Berariu“), Traian Chelariu („Poetul Constantin Berariu“), E. Pohontzu („Constantin Berariu, dramaturg şi poet“), Arcadie Gherman („Un suflet nobil“), C. Ştefănescu-Galaţi („Ultimul salut“), precum şi fratele autorului dispărut, Stănică Berariu („Amintiri din 1877“). „Junimea literară“ se transformă, la începutul anului 1930, într-un complex şi complet capitol de istorie literară, dedicat poetului, dramaturgului, nuvelistului şi savantului Constantin Berariu, deci şi într-un exemplu demn de urmat (ceea ce va face, peste mai bine de un deceniu, doar „Revista Bucovinei“). „Junimea literară“ avea antecedente 406 Mãrturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean în acest domeniu al istoriei literare, numere întregi ale gazetei fiind dedi- cate vieţii şi operei unor personalităţi ale culturii române precum Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Simion Florea Marian, Nicolae Iorga, Şt.O. Iosif, George Tofan, Vasile Gherasim etc. Ion I. Nistor, prieten al marelui dispărut, susţinea că „Berariu şi-a depănat zilele vieţii, vâslind mereu între vis şi realitate ca un veşnic îndrăgostit de tot ce este măreţ, nobil şi frumos. Frumosul l-a cântat în opera sa poetică, nobilul l-a aflat în cinstea şi probitatea sa personală, iar măreţia o găsea întruchipată în epopeea naţiunii sale, pe care dânsul a servit-o cu dragoste şi credinţă în vremurile grele ale robiei, precum şi în zilele senine ale libertăţii“ (pg. 11). Al. Iordan era convins că „din poezia lui Berariu se desprinde, ca notă esenţială, lirismul“ (pg. 16), autorul fiind un „mânuitor îndemânatec al condeiului“ (pg. 26). Oltea I. Nistor, pasionată de proza publicată „sub pseudonim“, pe care o identifică folosindu-se de manuscrise, constată că nimeni „nu a nimerit mai bine să ne descrie viaţa patriarhală şi mediul din casele preoţeşti la Românii din Bucovina“ (pg. 36). Traian Chelariu realizează „un capitol de istorie a literaturii bucovinene“ (pg. 163), concluzionând că „în rândul numelor: Iraclie Porumbescu, T. Robeanu, Ion Grămadă, poetul Constantin Berariu rămâne „o faptă a literaturii noastre“ şi „un vrednic tovarăş al valorilor definitive“.“ (pg. 173). Iar aprecierile de acest fel continuă, interesantă şi precisă părându- mi-se a fi opinia lui E. Pohontzu: „C. Berariu e poet. Se complace în contemplaţie. Stăruie asupra gingăşiilor de culori, asupra zburdălniciilor nevinovate, asupra graţiozităţilor copilăreşti“ (pg. 249). „Poetul C. Berariu savura hiperrafinat nuanţa cuvântului bine găsit“ (pg. 251), dar, „cu toate calităţile ei de limbă, versificaţie şi construcţie, opera lui C. Berariu n-a răzbit în vâltoarea frământărilor de bursă literară, unde valorile se stabilesc fără valoare, prin tobă, relaţii şi intimidare, ci timidă şi răbdurie stă ascunsă ca cenuşăreasa din poveştile ce le-a iubit“ (pg. 252). Iancu Nistor a reprodus un „Curriculum Vitae“ al lui Constantin Berariu, care ar fi trebuit luat drept model de către toţi îndreptăţiţii la 407 Ion DRÃGUªANUL memorie: „Sunt născut în anul 1870, în 9/21 Martie, în comuna Ceahor, jud. Cernăuţi, ca fiu al Archipresbiterului-Stavrofor Părintele Artemie Berariu, protopop al Cernăuţilor, şi al soţiei sale Iuliana, fiica Mitropolitului Dr. Silvestru Morariu-Andrievici, şi mi-am petrecut copilăria în Ceahor, iar timpul anilor de studii mai mult în Cernăuţi, sub îngrijirea bunicului meu. Aici am terminat liceul german de stat şi mi-am luat licenţa la facultatea de drept a Universităţii din Cernăuţi. Între timp, mi-am făcut stagiul militar la Viena-Trieste (1893-1894) şi am audiat cursuri la Universitatea din Innsbruck (1896-1898), întorcându-mă de acolo la Viena, însă pentru scurtă vreme. În anul 1920, mi-am luat doctoratul la Universitatea din Cernăuţi. Am exercitat profesia de jurnalist (1892-1895) ca conducător şi colaborator al jurnalelor politice „Gazeta Bucovinei“, „Patria“, „Deşteptarea“ şi „Tribuna“ (Ardeal), până la intrarea în funcţiunile statului, ca funcţionar administrativ în Cernăuţi şi Rădăuţi (1905-1922), fiind totodată şi redactor al „Foii legilor şi ordonanţelor ţării Bucovina“ (1906-1918). Ca primconsilier am trecut la Universitatea din Cernăuţi ca conferenţiar pentru dreptul constituţional şi administrativ, la 1 Decemvrie 1919, iar ca profesor agregat pentru dreptul constituţional am ocupat această catedră de la 1 Octombrie 1921. Am fost primul director al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1922- 1925). Am mai fost membru delegat al Ministerului de Interne în Comisiunea de Apel pentru constatarea naţionalităţii române de pe lângă Curtea de Apel din Cernăuţi (1924-1929) şi eram înscris în baroul avocaţilor din Cernăuţi. Am fost decorat cu ordinul „Coroana României“ în gradul de Ofiţer şi cu medalia „Bene merenti“ cl. I. Ca publicaţiuni, am un studiu istorico-politic despre „Tricolorul Românesc“, 1901, şi mai multe publicaţiuni în domeniul dreptului, ca „Noua Constituţie a României“ şi altele din domeniul politic, publicate 408 Mãrturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean în revista „Cugetări“, 1920, ca: „Reprezentarea proporţională“ şi „Reforma electorală“. Prima mea lucrare literară mai mare, pe lângă multele poesii, schiţe, critice literare şi altele, a fost traducerea în versuri a tragediei în 5 acte a lui Grillparzer „Ale mării şi iubirii valuri“ (1895-1896), deşi a fost tipărită abia în 1904, în „Junimea literară“. Au urmat, apoi, lucrările originale: „Făt-Frumos în grădina Sf. Vineri“, feerie în 3 acte şi 4 tablouri (1903) şi „Cheleş Împărat“, poem dramatic în 3 acte (1923). La urmă, „Clopotul scufundat“, poem dramatic în 5 acte, de Gerhard Hauptmann, prelucrat în limba română (1926) şi „Oricine“, spectacolul morţii, de Hugo de Hoffmannsthal, prelucrat în româneşte (1927). Poeziile, schiţele şi amintirile din copilărie le-am publicat în revistele „Încercări literare“, „Junimea literară“ şi în jurnalele politice mai sus induse şi mai ales sub pseudonimele „A. Ricu“, „Amsis“, „Corneliu Miclu“, „C.B. Ceahor“ şi „Stan-Nică“.“ (pp. 8, 9). Revendicarea aproape triumfală a unei opere care, aşa cum se va vedea, pare să fie la înălţimea omului, s-a făcut „în vâltoarea frământărilor de bursă literară“ a vremii, nepotul neuitatului Mitropolit Silvestru şi fiul redactorului responsabil al revistei „Candela“