Fundaţiilor Regale
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
ANUL XIV SERIE NOUĂ 2 FEBRUARIE 1847 FUNDAŢIILOR REGALE LUCIAN BLAGA Versuri (1) GH. OPRESCU Dimitrie Paciurea (6) F. ADERCA Maxime şi minime (19) CELLA SERGHI Fragment (31) D. I. SUCHIANU Importanţa internaţională a literaturii ruse (48) NINA CASSIAN Versuri (62) ION BIBERI Elaborarea romanului « Războiu şi Pace », II (66) PUNCTE DE VEDERE AL. ROSETTI, Anotimpuri (90); PERPESSICIUS, Jurnal de lector (Delà Vigny cetire...) (92). COMENTARII CRITICE Perpeesiciu», Menţiuni critice (Noui tălmăciri din Heine, II) 98 ; Şerban Cioculescu, O istorie literară nazistă, 108; Vladimir Streinu, Poezia socială şi aventura «criticii funcţionale», 116; Petru Co- marnescu, Filosofie, experienţă, artă In concepţia d-lui Mircea Fiorian, 122; N. Steinhardt, Umbra lui Brutus, 135. CRONICI Arcadii Gaidar, cântăreţul adolescenţei, de Sorana Gurian, 146; G. Călinescu: «Enigma Otiliei », de Eugen Schileru, 150; Balzac şi editorii, de Dumifru Panaitescu, 155; Un tablou al literaturii americane de azi, de'LPericle Martinescu, 1Î9 ; CuVlnte despre poeţii sovietici contemporani, de Victor Kembach, 164; Determinismul structural şi causalitatea lineară, de Fiorian Mcolau, 173. LUMEA DE AZI «Maşina de scris» de Jean Cocteau, la Teatrul «Comedia», de Alice Voinescu» 178 ; Limitele sistemului solar, de Călin Popovici, 185. TEXTE ŞI DOCUMENTE Din amintirile inedite ale lui P. Ispirescu, de George Baiculescu. PRESA MONDIALA Z^'-": Românâ-SovietiCă-Engleză-Amcricana RECENZII NOTE xS^ţi**^ Gustul spei ; Ludovic al XIV-lea Rilke, do 302IU N D A KT A REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XIV, SERIE NOUĂ, Nr. 2, FEBRUARIE 1947 ZI DE SEPTEMVRIE Vino să vezi I In târzia bogata căldură închis intre ziduri cine-ar mai sta? Precum a mai fost, până 'n cealaltă zare încă odată tărâmul să crească ar vrea. Şi 'n unghiu săgetat pământu-şi trimite cocorii spre cercul cel măre. Lumina ce- largă e t Albastrul ce crud I Unei noui creşteri, văratice 'n toamnă, ie pare c'am fi hărăziţi şi aleşi. Şi-o clipă ne e 'ngâduit bănuitului Sud să-i trimitem un gând' fără greş. Intre frunza ce cade şi ramura goală moartea se circumscrie c'un gest de ecstaticâ boală. Un joc îngânând, cu lemnoasele membre, sună târziul, nebunul, caldul Septembre. LEGENDA NOASTRĂ In seara aceea, cu grave tumulturi în itrmi, ceva se schimbase nespus aci 'n pământeană epocă, de neguri şi humă, şi 'n megieşe lunare ţinuturi, de sus. Dobândise tărîmul carate pe niciun cântar încercate. De-argint se tăcură, o, treptele, frunţile —• martore pure isvoadelor din univers. Iar noi ne ghiceam izbăviţi din penumbre, ca două făpturi ie mătase în mers. In ceasul acela înalt, de-alchîmie cerească, silirăm Luna şi alte vreo câteva asire în jurul inimilor noastre să se 'nvârtească. întâlniri Cum s'a făcut, nu-i bine să cunoaştem, Ştim dear că 'n spaţii şi în vis noi ne 'nlâlnim mereu aceiaşi, mereu sub pomul interzis. Aşa fu ieri şi fi-va astăzi un ceas umbrelnic, prea amar. Pentru noi doi un loc se naşte prin anotimpuri tot mai rar. De pretutindenea suflând — un vânt ne înteţeşte-o clipă nimbul, ee-l dobândirăm cu întârziere — ea să ni-l pierdem prea curând. BRÂNDUŞILE Tristeţea renunţării Dum nezeu o încercă molatic. Şi lumea toată o făcu, sieşi străin, c'un gest tomnatic. O singură mândrie-avu gospodărind cenuşile — în ipostază de amurg să 'nchipuie brânduşile. OEDIP IN FAŢA SFINXULUI Ascult. Adâncul tău ce-amar şi ce pustiu, cât de fierbinte, dulce, trebue să fie. In preajma ta, în larg, se stinge tot ce-i viu, doar pajiştea cu osemintele învie. Aştept aci cu 'nspăimântată bucurie tăcerea lungă să se rupă între noi, cumplit, amarnic sfâşiată ca o (ie într'un iatac, pe întuneric, într? doi. Şi văd mirat cum ghiarele din când în când îţi ies şi se retrag în pungi de catifea, ca la pisici, în gând şi 'n prag la pândă stând. Vorbeşti?— Te doare şi pe tine întrebarea? C'un freamăt te mai stinghereşte-o clipă marea, dar aripa ţi-o potriveşti spre-a mă curma, LUCIAN BLAGA DIMITRIE PACIUREA In istoria plasticei române, Paciurea deţine un loc unic. In el se întâlnesc însuşiri rareori, dacă ele au fost vreodată, întâlnite la artiştii noştri, nu numai calităţi care fac din el cel mai însemnat sculptor al vremii, punând în umbră pe ceilalţi contemporani, dar mai ales şi în primul rând un sbucium tragic, o înfrigurare de tot momentul, care când biciue, când paralizează puterea sa creatoare. Nu neliniştea rezultată din nesiguranţa în faţa soluţiilor multiple ale unei probleme esenţiale de ordin estetic sau tehnic, ca la orice artist cu conştiinţa răspunderii, ci cea de ordin metafizic, o ardoare, un tremur intern, o anxietate poate, în faţa problemelor adânci ale vieţii. Nelinişti şi ezitări de ordin tehnic a avut probabil şi el. Dar ele nu apar în mod evident în opera sa, de proporţii reduse, ce e drept, şi cam uni formă, decât în faptul că aşa de des îşi schimbă stilul, cum vom vedea. In faţa materiei plastice el nu s'a îndoit, nu s'a întrebat cum o va reduce la ceea ce doreşte, sigur că la urma urmei o va stăpâni. In faţa subiectului el însă se întreabă, căci vrea să-1 încarce cu toată turburarea sufletului său. îşi face despre lume şi orii, despre destinul lui şi al semenilor lui, o idee proprie şi, solitar şi meditativ din fire, incurabil misoghin, el caută să pună în pământ, în piatră sau în bronz concepţiile sale, triste şi nu prea bine lămurite. Este ceva romantic şi nebulos în spiritul turmentat al acestui sculptor, care, dacă ar fi fost mai cultivat, trăit în alt mediu decât cel plat şi neînsemnat, în care s'a mişcat mai toată viaţa, ar fi putut lăsa o operă, nu numai tot aşa de excelentă, cum e cea rămasă delà dânsul, ci cu o semnificaţie mult mai înaltă. In vreme ce mai toţi artiştii noştri, fie ei sculptori ori pictori, sunt naturi optimiste, trăind cu intensitate momentul prezent, total lipsiţi, în artă şi în viaţă, de orice gând care nu se raportează direct la traiul şi la meseria lor, pe care însă unii o iubesc cu pasiune şi o practică cu toată seriozitatea (P a 11 a d y totuşi şi-a pus şi îşi pune şi el unele întrebări de ordin transcendentall), Paciurea cu altfel de gânduri îşi ţese existenţa când e singur, ceea ce i se întâmplă adesea, sau când este cu un altul. In acest ultim caz, acest « altul » în genere este cineva inferior lui, un om de a cărui prezenţă simte totuşi nevoie, o nevoie fizică, ca să viseze în companie. Tovarăşul de masă, la paharele de vin, care nici ele nu-s comandate cu vorba, ci cu un semn din deget, cum ne spun cei care l-au cunoscut de aproape, este un om fără impor tanţă, un figurant, un ocupant aproape mut al scaunului din faţă a). Din aceste meditaţii şi solilocuri, poate şi din otrava alcoolu lui, au ieşit acele bizare himere, fie că artistul le numea astfel şi personifica în ele groaza de femeie şi credinţa în rolul nefast şi sinistru al acesteia în rânduiala lumii, fie că el le da un alt nume, ori le considera potrivite ca să desguste omenirea de resbel. Una sau două din aceste făpturi stranii ne-ar fi captivat, căci ne-ar fi dat cheia acelui suflet atât de avar cu manifestările exte rioare şi poate atât de chinuit. Toate împreună au ceva maladiv, devin un fel de obsesie, care n'are nici măcar meritul de a se traduce prin opere plastice, căci tocmai calitatea plastică lipseşte acestor monştri, cu toată valoarea de adevăr, uneori cu totul surprinzătoare, a unor detalii, cum ar fi labele, ori articulaţiile membrelor, ori inserarea muşchilor acestor feline pe oase. Şi credem că tocmai aici se vede defectul absenţei unei culturi generale mai vaste, al unei familiarizări cu ideile mari contem porane, de care suferea Paciurea. Cu talentul său inconte stabil, cu o imaginaţie aprinsă, însă nehrănită de lecturi sub- ') Of. întro altele Ionel Jianu, Teodor Palladg, Mărturii, în « Lumină şi Coloare », Nr. 2, Dec. 1946. s) Despre Paciurea nu există până acum nicio monografie mai cu prinzătoare. O. Han a publicat la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă vreo 20 de pagini de amintiri şi aprecieri, interesante, eăci ele sunt directe, ieşite din contactul cu Paciurea şi cu opera acestuia. stanţiale ori de conversaţii cu lumea interesantă, rămasă deci săracă din pricina ignorării problemelor din vremea lui» el îşi făureşte în legătură cu misterul de care e înconjurată lumea, simboale aproape copilărcşti, le încarcă de tot amarul existenţei sale, le dă o importanţă pe care ele erau departe de a o avea, îşi cheltueşte darurile sale excepţionale ca să le insufle viaţă şi să le dea formă, o formă hibridă, când umflată, când serpentină, ^când ca cea a mormolocilor. Cel puţin, dacă s'ar fi mărginit să ia din mitologia clasică, pentru întruparea lor, aspectul la care ajunseseră cei vechi, aspect care avea în el o logică, şi în ce priveşte anatomia, şi în ce priveşte proporţiile corpului himerei. El însă are ambiţia să creeze noi tipuri, se sbate, îşi petrece vremea desenând fel de fel de asemenea fantasme — unele din aceste desene, numărând cu sutele, superioare realizărilor în sculptură —, în fond, nu ajunge niciodată la ceva deplin mul ţumitor, se repetă mereu, cu mici variante. O întreagă familie spirituală de artişti aparţine grupului, al cărui şef incontestabil este Michel Angel o. Pă ci u r e a ţine şi el de acest grup, prin multe din însuşirile sale. Dar, pe când Titanului, ça om desăvârşit al Renaşterii, nu-i lipseşte nimic şi nimic nu-i este străin din ce este omenesc, după dictonul latin, căci el simţise şi gândise totul din ce poate simţi şi gândi o fiinţă umană ; mai mult încă, luase atitudine faţă de concluziile la care ajunsese simţind şi gândind, trecând adică prin temperamentul său impresiile şi ideile provocate de lumea exterioară, Paciurea se ţine, timid şi înfricoşat, la pragul acelei lumi.