Romanul Românesc Interbelic. Delimitări Și Controverse
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
MAGDA WÄCHTER ROMANUL ROMÂNESC INTERBELIC. DELIMITĂRI ȘI CONTROVERSE În anii ’30 ai secolului trecut, în plină efervescență artistică, se poartă ceea ce s-a numit „cea mai fertilă discordie teoretică din istoria romanului nostru” (Protopopescu 1978, p. 72). Scriitori și critici de vârste și orientări diverse se întâlnesc pentru a se delimita unii de alții și, uneori, pentru a se dezice de propriile opinii exprimate cu alte ocazii sau chiar de propriile rețete de creație. Romancieri realiști, ca Liviu Rebreanu, acordă întâietate în concepție analizei psihologice, unii adepți ai literaturii de analiză par a prefera, cel puțin teoretic, epicul pur, proustienii nu-l agreează întotdeauna pe Proust, iar gidienii pun la îndoială posibilitatea auten- ticității în literatură. Criticii scriu romane care nu corespund întru totul convin- gerilor exprimate anterior, așa cum este cazul lui G. Ibrăileanu cu Adela sau chiar al lui G. Călinescu cu Bietul Ioanide, în timp ce scriitorii, deveniți teoreticieni, pro- pun tipologii romanești originale. Rareori discuția se poartă pe teren strict literar, iar atunci, așa cum se întâmplă în cazul trăiriștilor, este pentru a nega valorile esteticului ori pentru a prevesti substituția romanului cu alte genuri sau specii într-un viitor apropiat. Cel mai adesea, domeniul favorit al interpretărilor privește sociologia literară, în corelație cu psihologia etnică, cu filosofia sau chiar cu eco- nomia politică. Romanul este considerat exponențial pentru reflecția literară, litera- tura – emblematică pentru întregul peisaj cultural, iar cultura – simptomatică pentru profilul unui popor. De altfel, controversele privesc nu atât realitatea romanului, ilustrată deja prin opere reprezentative, ca Ion și Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu, Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu, Întunecare de Cezar Petrescu și multe altele, cât condițiile sale de posibilitate. Sub semnul sincronizării cu gândirea culturală europeană, unde se vorbește despre perimarea genului, teoria literară românească își află, la rândul său, momentul de înflorire, analizând concomitent începutul, apogeul și declinul romanului autohton, din dubla perspectivă a europenismului și a românismului. Dacă timbrul specific al vocilor critice este unul polemic, aceasta reflectă și situația contradictorie a literaturii, aflată la intersecția celor mai felurite orientări, la frontiera altor genuri sau specii, ca nuvela, eseul sau reportajul, și într-un spațiu cultural încă insuficient de clar de- finit. Se întrevede însă și o pasiune a negației și a autonegației grefată pe un nihi- lism filosofic autohton, caracteristică deopotrivă tradiționalismului și modernismu- lui, paradoxal congruente sub acest aspect. Astfel, pe fondul controverselor pe marginea presupusei inexistențe a culturii și literaturii române se formează o cultură și o literatură ce contrazic deficiențele exprimate teoretic; în plină analiză a absenței romanului acesta își află împlinirea fără a tulbura prin aceasta fervoarea dezbaterilor. Până și problema disputelor teo- Caietele Sextil Pușcariu, IV, 2019, Cluj-Napoca, p. 523‒530 524 Magda Wächter retice este obiect al disputelor teoretice. Unii scriitori, precum Camil Petrescu, se plâng, tocmai acum, de lipsa polemicilor, simptom al unui îngrijorător parazitism literar (Opinii I 2009, p. 168), în timp ce alții, ca Eugen Ionescu, acuză faptul că „realizarea cea mai însemnată a celor o sută de ani de dibuire românească” o con- stituie „discuția despre realizarea cea mai însemnată a celor o sută de ani de dibuire românească” (Ionescu 1991, p. 153). În orice caz, la sfârșitul deceniului al treilea, în plină polemică privind condițiile de posibilitate a romanului românesc, acesta cunoaște deja toate formulele, de la sămănătorism la antiroman și, așa cum observă Al. Protopopescu, pare a-și cunoaște chiar mai bine viitorul decât trecutul (Protopopescu 1978, p. 47). Așa-zisa „discordie” pe tema crizei romanului începută în deceniul al treilea și continuată parțial și în cel următor ridică de la început unele semne de întrebare. N. Davidescu vorbește despre „agonia” unui gen literar, Mihail Sebastian și Felix Aderca – despre „declinul” sau „descompunerea” sa, Eugen Ionescu – despre „moartea” romanului, Mihai Ralea și Camil Petrescu se întreabă de ce nu avem roman, la fel ca Nicolae Iorga într-un articol din 1890 (Opinii I 2009, p. 244−249). Pe de altă parte, Perpessicius constată în 1925 înflorirea romanului, observând ironic că acesta a fost întotdeauna în viața noastră literară un coșmar, sau „mai bine unchiul din America despre care vorbesc toți, pe care-l așteaptă și care nu trebuie să vie niciodată” (Opinii II 2009, p. 58). Subtilitatea interpretărilor și a clasifică- rilor, intervenția romancierilor deveniți critici și eseiști atestă deja, dincolo de reali- tatea propriu-zisă a operelor, un nivel teoretic ce depășește cu mult interogația pri- vitoare la simpla existență a genului. Se vorbește, în paralel cu întrebarea inițială, despre proustianism, gidism, intuiționism, fenomenologie, existențialism, roman indirect, parodic, roman de idei sau roman pur. Dihotomia lui Ibrăileanu dintre creație și analiză duce la distincții originale, formulate chiar de către romancieri, de pildă între romanul dinamic și cel static (Anton Holban) sau între literatura con- statativă și cea rezolvativă (Ionel Teodoreanu). Literatura română pare pe deplin sincronizată cu cea europeană în plan teo- retic, mai ales că însăși problema crizei romanului stă sub semnul acestei sincro- nizări. Doar că interogația cu privire la inexistența romanului în literatura noastră se înscrie pe o linie tradiționalistă, sămănătoristă și chiar mai veche. Într-un articol din 1890, N. Iorga se întreabă „de ce n-avem roman?” și identifică aceleași cauze enumerate câteva decenii mai târziu: indiferența publicului, împrejurările sociale ale vieții artistului, lipsa literatului de profesie, dar și tematica redusă la „haidu- cărie”, la un „pesimism fantazist” ori la pornografie (Opinii I 2009, p. 244−249). De pe poziții sămănătoriste, Iorga critică aproape lovinescian romanul nostru, pentru a conchide că acesta, „pentru a trăi, are nevoie de o categorie socială emi- namente modernă (ibidem, p. 247). Militând pentru evoluția de la rural la urban și de la problematica socială la cea interioară, Eugen Lovinescu acuză într-un mod similar „lumea haiducilor, a hoților de cai” sau „poveștile lui moș Gheorghe ce pu- făie din lulea, în «lumina scăzută» a amurgului” (Lovinescu 1973, p. 209−210). Două formule literare opuse se întâlneau pentru a constata împreună absența sau deficiențele romanului. Câteva decenii mai târziu se întâmplă la fel, doar că acum Romanul românesc interbelic 525 orientările divergente sunt mai numeroase, motivele – și ele mai variate, iar solu- țiile – adesea deconcertante. Care sunt, așadar, cauzele, simptomele și remediile presupusei crize a romanului semnalată în deceniile al treilea și al patrulea? Dacă există, într-adevăr, o criză, în ce constă ea? Cel dintâi argument avansat este unul pur cantitativ: avem prea puține roma- ne. Dacă, la sfârșitul secolului al XIX-lea, N. Iorga se considera poate prea darnic afirmând că „romane cu putință de citit avem cel mult șase” (Opinii I 2009, p. 246), situația nu pare a fi foarte diferită în optica unor scriitori nici câteva zeci de ani mai târziu. În 1934, Eugen Ionescu preconizează moartea romanului în cel mult zece ani, observând că de la anul 1920 încoace abia am putea reține zece cărți literare (Ionescu 1992, p. 6). Până și în 1938, după apariția marilor creații epice românești, se aud voci care spun că „romancierul român nu știe ce este un roman” (Opinii II 2009, p. 497), iar afirmația îi aparține lui G. Călinescu. Alți analiști ai problemei, ca Tudor Arghezi, prevăd, dimpotrivă, pericolul facilității provenit din abundența romanelor, remarcând că există „atât de mulți romancieri și așa de puțini scriitori (ibidem, p. 308). În fața „neașteptatei recolte de romane din ultimii ani”, tot G. Călinescu reclamă incapacitatea criticii noastre, pentru a conchide, într-un text din 1934, că „dacă Anatole France ar fi fost român, n-ar fi putut face carieră”, că „întreaga literatură universală, judecată cu măsurile criticii noastre, ar ieși micșorată” (ibidem, p. 375). De data aceasta, nu este vorba de lipsa romanelor, ci de incompetența criticii, la care se adaugă inaptitudinea pu- blicului pentru roman și pentru literatură în general. În articolul amintit din 1890, N. Iorga constata și el indiferența unui public franțuzit, obișnuit cu lecturi străine. La polul opus, Mihai Ralea atribuie lipsa cititorilor înapoierii sociale și culturale a românilor. Contestatari vehemenți, ca Emil Cioran sau Eugen Ionescu, ironizează inapetența publicului român pentru cultură, pentru formele superioare ale gândirii în ansamblu. De cealaltă parte, Camil Petrescu, N. Davidescu sau Ion Vinea invocă neconcordanța dintre obiceiul, deja perimat, al lecturii de romane și ritmul tre- pidant al vieții moderne. Suntem de abia în anul 1918, când adeptul intuiționismu- lui și al fenomenologiei se întreabă: „Cine mai are astăzi răbdarea să citească un roman? Cine are mai cu seamă timpul să citească un roman? Fetele bătrâne, menajerele de la țară, invalizii de război, elevii internați și alte câteva categorii de felul acestora! [...] Veacul electricității, aero- planului și automobilului nu mai are timp să scrie și să citească romane” (Opinii I 2009, p. 513). Gen perimat, acesta ar fi pe cale de a se stinge, la fel ca epopeea, fabula sau