Florin Cioban

Literatura română Manual pentru clasele 9–10 CROATICA

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 1 2016. 06. 27. 21:23 Készült a Nemzetiségi tanulók nevelésének és oktatásának segítése elnevezésű, a Társadalmi Megújulás Operatív Programon (TÁMOP-3.4.1.A-11/1-2012-0008) belül megvalósuló Modern oktatási programok kidolgozása a magyarországi román nemzetiségi kétnyelvű és nyelvoktató iskolák számára című projekt keretében.

A tankönyvet az Országos Nemzetiségi Tanács javaslatára az Oktatási Hivatal tankönyvvé nyilvánította.

Engedélyszám: TKV/311-7/2016.

Pedagógiai szakértő: Olteanu Júlia

Technológiai szakértő: Király Ildikó

Szakmai lektor: Czeglédiné Gurzó Mária

Nyelvi lektor: Anghelina Barbu

Szerkesztő: Fábiánné Orosz Ibolya

CROATICAFotók: Wikipedia: Dennis Jarvis, Kiss Tamás, Luetcu Mircea Rarelo, Veronica Dumitrescu Flickr: Rachel Titiriga

© Florin Cioban, 2015 © Croatica Nonprofit Kft., 2015

EMMI Kerettanterv: 51/2012. (XII. 21.) EMMI-rendelet 23/2013. (III. 29.) EMMI-rendelet 5. melléklet 10.6.2.5.

Nemzeti Fejlesztési Ügynökség www.ujszechenyi terv.gov.hu 06 40 638 638

A projekt az Európai Unió támogatásával, az Európai Szociális Alap társfinanszírozásával valósul meg.

A mű más kiadványban való részleges vagy teljes felhasználása, utánközlése, illetve sokszorosítása a Kiadó engedélye nélkül tilos!

ISBN 978-615-5615-01-06

Croatica Nonprofit Kft. (CT–4120) Felelős kiadó: Horváth Csaba ügyvezető igazgató Terjedelem: 22,66 (A/5) ív A könyv tömege: 720 gramm

Tartós tankönyv – 1. kiadás

Nyomdai előkészítés: TiMac Bt. A nyomdai munkálatokat a Kiadó nyomdája végezte.

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 2 2016. 06. 27. 21:23 Introducere

Alcătuirea manualului pentru clasele 9–10 a avut în vedere câteva cri- terii: accesibilitate, atractivitate și valoare. Deși majoritatea textelor li- terare selectate aparțin autorilor canonici, din dorința de a îndeplini și un al patrulea criteriu, varietatea, s‑a apelat uneori și la texte mai puțin cunoscute ale acestora și la texte ale altor autori, cu ajutorul cărora, am considerat, se pot exersa în mod adecvat anumite competențe. Cum paradigma studierii limbii și mai ales a literaturii române în școală, este una variată, prezentul manual propune, conform Programei, o abordare istorică a literaturii române. Această abordare este însă anti- cipată de un capitol care se dorește a fi o introducere în aspectele generale ale artei cuvântului,CROATICA teoriei literare și a genurilor domeniului. De aseme- nea, tot ca un preambul al periplului istoric, începuturile literaturii sunt ilustrate în două capitole tematice care urmăresc Biblia și literatura po‑ pulară. După aceea, capitolele următoare surprind perioade literare dis- tincte și specifice, ilustrate prin scriitori reprezentativi. Este vorba despre vechea literatură română a Umanismului și Iluminismului și, mai apoi, de literatura română modernă a Romantismului pașoptist. Ultimele trei capitole se focalizează pe câte un scriitor de marcă a literaturii române din perioada avută în vedere: V. Alecsandri, M. Eminescu și I. Creangă. În măsura posibilului, fiecare capitol este realizat conform unui algo- ritm în care sunt incluse următoarele etape: Pentru început – clarificări necesare pentru introducerea în perioada sau autorul discutat; Înainte de text – unde se urmărește o anticipare și o apropiere de atmosfera și de particularitățile creației care urmează a fi receptată; Textul – reprodus în totalitate sau, cel mai adesea, fragmentar; Explorarea textului – în care se dau explicațiile necesare pentru înțelegerea acestuia și se formulează cerințe vizând competențele de receptare și de interpretare a textului; Aplicații – ce pot fi efectuate atât în clasă cât și acasă; Evaluarea – în care se propun, de regulă, câte 5 aplicații care să permită deopotrivă ele- vului și profesorului, verificarea progresului școlar dar și perspectivele de deschideri spre noi orizonturi, oferite de fiecare capitol în parte. În cazul scriitorilor abordați în capitole disctincte, Viața și opera acestora este prezentată amplu oferind cititorilor o imagine a felului în care labo- ratorul de creație a funcționat în cazul fiecăruia. Dicționarul cultural, Textul auxiliar și Vocabularul (doar în cazul acelor texte care nu sunt tratate în Antologie) – vin să aducă, fiecare în parte, punctuale și nece- sare lămuriri elevilor. De departe, capitolul cel mai amplu al manualului este dedicat lui Mihai Eminescu – vârful piramidei valorilor noastre culturale națio-

3

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 3 2016. 06. 27. 21:23 nale. Este menit să ofere elevilor un reper și o imagine a valorii perene pe care cel mai mare poet al românilor și ultimul mare poet romantic al Europei, a reprezentat‑o și încă o mai reprezintă. Manualul reprezintă, totodată, o invitație la lectură, premisă a des- chiderii intelectuale și, în același timp, un antrenament pentru dezvolta- rea spiritului critic. Sperăm ca manualul să ajute elevii să își definească opțiunile, să își clarifice argumentele, să le faciliteze comparațiile și, mai ales, să caute soluții la chestiuni dilematice specifice nu numai literatu- rii, ci și lumii în care trăim. Autorul CROATICA

4

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 4 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I I. Literatură – artă, ficţiune şi realitate

Realitatea reflectată literar

� � Pentru început

Literatura este un spațiu al culturii, al specificității, al limbajului scris sau oral, al valorilor artistice durabile, al artei cuvântului. Ea poate fi privită ca text ce reunește toate tipurile de limbaje existente (artistic, jurnalistic, științific etc.). În mod curent, se consideră literatură doar operele în care funcția estetică este dominantă, în care se are în vedere frumosul, arta, imagi- nația, ficțiunea. Trăirea estetică se referă, pe de o parte la creator, la sa- tisfacția încercată în fața propriei opere (fapt care poate explica procesul de creație a unei opere literare), iar, pe de altă parte, trimite la cititor, la modul în care acesta se raportează la opera citită, prin identificarea cu personajele,CROATICA valorile, acțiunile pe care le propune o anumită operă literară. Opera literară se inspiră din realitate, dar nu o copiază. Literatura selecționează informații din realitate pe care le prelucrează în funcție de fantezia fiecărui scriitor. Realitatea este recreată de autor și dobândeș- te o nouă formă, fiindcă intervine imaginația și sensibilitatea acestuia pentru a trezi emoții și sentimente în sufletul cititorilor. Datorită acestei imaginații, cititorul trăiește aceleași sentimente ca personajul literar. Creația literară apare astfel ca un domeniu care are autonomie față de realitate, textul literar oferind, de cele mai multe ori, posibilitatea eliberării imaginației, permițându‑i să cutreiere liberă prin locuri sau timpuri regăsite într‑o anumită carte în timpul lecturii. Raportul dintre realitate și imaginație (ficțiune) este diferit de la o operă la alta, în funcție de intențiile fiecărui autor. Numeroși scriitori au oglindit artistic în operele create de ei anumite aspecte ale propriei vieți. Însă relația dintre existența personală a scriito- rului și opera sa nu este o simplă relație de la cauză la efect. Nu se poate trage nicio concluzie concretă în legătură cu biografia unui scriitor din diferitele afirmații făcute în operele literare. Creațiile artistice întruchi- pează mai degrabă visul decât viața reală a autorului. Constantin Brâncuși: Somnul

� Înainte de text

„Hronicul și cântecul vârstelor“, operă memorialistică (scrisă între 10 noiembrie 1945 și începutul lui iulie 1946) publicată postum, reprezintă cea mai interesantă operă a lui Lucian Blaga din punct de vedere biogra- fic. Raportată la universul copilăriei și al adolescenței, la școlile pe care le‑a urmat Blaga, cartea prezintă modul în care s‑a raportat autorul la

5

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 5 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

diferite experiențe, evenimente, persoane și locuri din primii ani de via- ță. Adult fiind, el revine la perioada copilăriei și rememorează diferite întâmplări. Textul este scris la persoana întâi pentru a crea impresia de credibil, de fapt trăit. Faptele prezentate în această operă introduc cititorul în lumea ma- gică a copilăriei autorului. Gândul scriitorului nu cunoaște granițe și poate să călătorească înapoi, înspre un timp al începuturilor sale ca fi- ință umană. Realitatea nu este transmisă direct, ci este trecută prin sen- sibilitatea autorului. Astfel, lumea cuvântului devine o lume magică, în care copilul reușește să pătrundă greu și în fața căreia el se simte rușinat.

Explorarea textului � Hronicul şi cântecul vârstelor de Lucian Blaga I. 9 mai 1895

Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului. Vocabular Urmele acelei tăceri iniţiale le caut însă în zadar în amintire. Despre ne- obişnuita înfiinţare a graiului meu aveam să primesc o înşirare de ştiri în zadar = CROATICAdegeaba, fără folos dibuire = bâjbâială, nesiguranţă numai târziu, de la Mama şi de la fraţii mei mai răsăriţi. Aflai atunci că (a) prefigura = a prezenta, a schița ceva în în cei dintâi ani ai copilăriei mele cuvântul meu nu era – cuvânt. Cu- linii mari vântul meu nu semăna cu nimic. […] Adevărat e, pe de altă parte, că echivoc = care se poate interpreta în mai muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar în toate multe feluri, cu două înțelesuri; privinţele condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei neclar, confuz, ambiguu răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegă- ispitită = încercată, experimentată toare decât la alţi copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă, se promt = care acționează repede și la timp dovedea totdeauna fără scăderi. […] Totuşi, împlineam aproape patru nădejde = încredere că ceea ce faci ori do‑ ani – şi încă nu pronunţasem niciun cuvânt. Nici barem cuvintele de rești se va realiza; speranță temelie ale vieţii: „Mamă“ şi „Tată“. […] (a) ademeni = a atrage, a ispiti, a momi, Într‑o zi Mama, cuprinsă de nelinişte şi îngrijorare, dar purtată şi de a tenta pe cineva nădejdea unei dezlegări, găsi de cuviinţă să mă ducă la oraş să mă arate (a) căzni = a se strădui din greu, a depune multă trudă unui doctor. Nu mai era nimic de ascuns. Medicul, un vechi prieten al (a) îndupleca = a face pe cineva să se su‑ familiei, mi‑a pus mâna pe creştet, mi‑a pipăit maxilarele, şi pe urmă pună, să cedeze m‑a cercetat ca pe o pasăre, căreia, printr‑o uşoară tăiere sub limbă, i‑ai streşina = acoperiş putea dărui grai omenesc. „Copilul e întreg“ fu încheierea liniştitoare obştesc = comun, general, colectiv, public a doctorului. (a) stâlci = a deforma, a strivi, a zdrobi Sosiţi acasă, Mama mai făcu o ultimă încercare să mă ademenească bucuclaş = certăreț în sfera sunetului. Hotărâse să mă ia cu binişorul, ca pe un copil mare, dogoare = căldură arzătoare produsă de şi‑mi vorbi. […] „Dragul mamei, tu eşti copil mare de acu! Va trebui să soare, de foc sau de un obiect foarte vorbeşti… Asta nu se poate… Aşa nu mai merge… Ne faci de ruşine… fierbinte Azi‑mâine, copiii din sat au să spună că eşti mut…“ […] M‑am uitat la Mama cu aceiaşi ochi, mereu limpezi, vii, înţelegători. O ascultam, dar nici după această caznă cuvântul meu nu voi să se aleagă numaidecât. A doua zi, după cine ştie ce noapte de zbucium, pe care am uitat‑o acolo în viaţa fără de grai, m‑am dus lângă ea. Şi prinsei a vorbi vor- be legate. Ţineam mâna, ruşinat, peste ochi, şi vorbeam. De sub straşina degetelor şi a palmei, cu care mă apăram încă de lumea cuvântului, graiul

6

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 6 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

ieşea din gura mea, întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat. Cuvin- tele le rosteam aşa cum le culesesem din sat, dialectale, netezite sau roase de‑un uz obştesc, dar fără de trunchierile sau stâlcirile, pe care oricine le‑ar fi şa teptat de la un copil încă nemuncit de niciun exerciţiu al unelte- lor comunicative. Numai teribila, buclucaşa consoană „r“ avea să‑mi dea de lucru, să mă înfrunte încă un an întreg, să mă trădeze ca pe un copil „întârziat“. Îmi amintesc cu satisfacţie de clipa, când stând cu toţii împre- jurul mesei, eu m‑am silit să spun ceva, iar Tata m‑a întrerupt cu o excla- maţie de bucurie: „Bravo !“. Izbutisem să imit întâia oară un „r“ purificat Casa Blaga în localitatea Lancrăm de orice aproximaţii. De acest eveniment, vrednic de a fi însemnat în calendar, s‑a luat act în chip solemn în toată familia, ca de naşterea unui nou copil. Aceasta este povestea plină de penumbre a cuvântului meu. N‑am putut niciodată să‑mi lămuresc suficient de convingător pen- tru mine însumi, strania mea detaşare de „logos“ în cei dintâi patru ani ai copilăriei. Cu atât mai puţin acel sentiment de ruşinare, ce m‑a cople- şit, când, constrâns de împrejurări şi de stăruinţele ce nu mă cruţau, ale Mamei, am ridicat mâna peste ochi, ca să‑mi iau în folosinţă cuvintele. Cuvintele îmi erau ştiute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca şi cum m‑aş fi împotrivit să iau în primire chiar păcatul originar al neamului omenesc. […] CROATICA S‑a întâmplat să fiu în casa părintească al nouălea copil, şi cel din urmă. […] Sora mea Letiţia, cea mai mare între fraţi, se căsătorise cu un tânăr din acelaşi sat, tocmai în timpul când, lepădându‑mi veşmântul muiat în linişti de‑nceput, mă integram cu atâtea ocoliri şi amânări în regnul uman. Cea mai veche frază, de care îmi mai aduc precis aminte, s‑a închegat în gura mea într‑o împrejurare banală, într‑o după‑amiază de vară, nu mult după ce Letiţia se măritase. Bătea un ceas canicular. Cumnatul meu şi cu sora mea s‑au refugiat în grădiniţa dinspre uliţă, în umbra unor viţe sălbatice, ce săreau peste gard, din curte. Cumnatul meu, punând o mângâietoare dulceaţă în numele meu, mă chemă din curte, unde mă jucam în nisip; îmi dete un „zlot“ şi‑mi zise să mă duc pînă la „boldă“ (prăvălia satului), s‑aduc o sticlă de bere sau, dacă nu se găseşte bere, o sticlă de „sodă“ (sifon). Am luat zlotul, i‑am pipăit zimţii, l‑am învârtit în mâna mea umedă şi am plecat. Pe drum însă, ispitit de acel ceas de dogoare, aveam să‑mi fac socotelile mele. Berea îmi făcea rău şi nu înţelegeam slăbiciunea ce- lor mari pentru astă amăreală. Hotărâi deci să nu mă încarc cu sticla de bere, chiar dacă s‑ar fi găsit. Îmi plăcea însă siropul de zmeură cu sifon, şi mă înţelesei cu mine însumi să nu aduc decât „sodă“. După o jumă- tate de ceas mă întorceam fără bere şi fără sifon la tânăra pereche din grădiniţă. Le împărtăşeam foarte calm rezultatul excursiei mele: „Bere este, sodă nu‑i şi zlotu l‑am chiert (pierdut)“. Uluire. Sora mea se uită lung la mine fără a scoate un cuvânt. Cum- natu meu se ridică, mă ia de mână: „Haide!“ Stăruia să‑i arăt întocmai pe unde am umblat pe drum, până la boldă şi înapoi. Zlotul l‑am găsit acoperit de praf în mijlocul uliţei la calea jumătate. La întoarcere, sora

7

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 7 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

mea m‑a luat în braţe şi m‑a sărutat cu putere. […] Avea Letiţia o slăbi- ciune aproape maternă faţă de mine, dintotdeauna. S‑a nimerit să fiu cel mai mic şi să vin între cei de acelaşi sânge ai ca- sei întîmpinat oarecum cu dor. Trebuia să umplu un gol. Acesta era sen- timentul familiei înainte de a mă naşte: o nădejde fierbinte că voi putea să umplu un gol. Într‑adevăr mă ivisem în lumea luminii după o tristă întîmplare, asupra căreia Mama şi cu Letiţia, sfâşiindu‑şi fiinţa, vărsau lacrimi, de câte ori inima lor se întorcea fără izbăvire spre acele timpuri. Câteva luni înainte de a‑mi lua locul hărăzit printre văzute şi nevă- zute, o surioară, ultimul copil înainte de mine, pe nume Lelia, mai trăia încă. Fetiţa nu avea decît doi ani. Într‑una din zile mica viaţă a fost cur- mată printr‑un accident. […] Mi se povestea de multe ori că Lelia a fost o făptură dulce, vioaie şi frumuşică. […]

APLICAȚII

1. Ce aspect al biografiei lui Lucian Blaga se poate 3. Im aginaţi‑vă că sunteţi un membru din familia deduce din acest text? copilui din naraţiunea dată şi încercaţi să îl con- 2. Găsi ţi în textul dat un paragraf care ar putea vingeţi să vorbească. Enumeraţi câteva din argu- reda CROATICAun fapt real din viaţa autorului şi unul care mentele pe care le‑aţi putea folosi. ar putea fi fictiv, un rezultat al imaginaţiei sale.

Puterea expresivă a limbajului. Limbajul artistic

� � Pentru început

Opera literară este o creație în versuri sau în proză care prezintă într‑o formă aleasă, prin intermediul limbajului artistic și al ficțiunii (al ima- ginației) fapte, întâmplări, aspecte din natură, personaje, gânduri, idei și sentimente, reușind să‑l emoționeze pe cititor. Prin ea autorul creează un univers imaginar propriu. Pentru a reda aspectele din realitate într‑un text literar, autorul fo- losește un limbaj artistic, prin care este ilustrată realitatea într‑un mod original. Acest limbaj are valoare artistică datorită utilizării expresive a limbii. Specificul operei literare este dat de limbajul estetic, expresiv. Spre de- osebire de celelalte arte care au forme și materiale specifice de manifesta- re, literatura se creează prin limbaj, material preexistent autorului, care are în primul rând o finalitate comunicativă și apoi una estetică. Astfel, scriitorului îi revine misiunea de a inversa cele două finalități, punând accentul pe funcția estetică a limbajului (pe exprimarea frumosului). Opera literară are posibilitatea de a‑și crea propriile coduri estetice și de a transmite o experiență individuală, unică. Scriitorul trebuie să permită limbajului să exprime ineditul, excepționalul, având astfel posi- bilitatea de a crea din nou lumea, în plan imaginar. Într‑o operă literară, scriitorul comunică viziunea sa despre lume. Rembrandt: Filozof în meditație Realitatea pe care alege să o prezinte este percepută prin prisma emoţii-

8

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 8 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

lor sale, a construcţiei sale spirituale. Astfel, un rol esențial în obținerea unor imagini artistice sau figuri de stil neobișnuite, surprinzătoare pen- tru cititor îl are imaginația autorului de literatură. Utilizând un limbaj artistic, scriitorul urmărește să trezească în sufle- tul cititorului anumite stări sufletești, emoții.

� Înainte de text

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este așe- zată în fruntea primului său volum, Poemele luminii (1919) și reprezintă o artă poetică prin care autorul își exprimă propriile păreri despre poe- zie și despre rolul poetului în lume. Titlul poeziei, construit pe baza unei metafore, exprimă ideea cu- noașterii, autorul fiind de părere că datoria poetului este să amplifice (să sporească) misterele universului (corola de minuni a lumii) și nu să le explice, să le reducă (nu strivesc). Demersul făcut de autor nu este unul teoretic, filosofic, ci liric. Astfel, Blaga nu își motivează concepția cu argumente raționale, ci apelând la limbajul artistic (expresiv, poetic). Întreaga poezie reprezintă o înșiruire de metaforeCROATICA și de alte figuri de stil care au rolul de a exprima artistic conceptul de cunoaștere.

Michelangelo: Sibila Delfica Explorarea textului � Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le‑ntâlnesc în calea mea Vocabular în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora a strivi = a turti, a zdrobi, a omorî prin sugrumă vraja nepătrunsului ascuns presare în adâncimi de întuneric, corolă = totalitatea petalelor, de obicei dar eu, frumos colorate, ale unei flori, consti‑ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină - tuind învelișul floral; în text, se referă şi‑ntocmai cum cu razele ei albe luna la totalitatea minunilor, a frumuseți‑ nu micşorează, ci tremurătoare lor din lume măreşte şi mai tare taina nopţii, taină = ceea ce este necunoscut, neînțe‑ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare les, nedescoperit, nepătruns de min‑ cu largi fiori de sfânt mister tea omenească; mister, enigmă şi tot ce‑i neînţeles nepătruns = care nu este sau nu poate fi se schimbă‑n neînţelesuri şi mai mari pătruns, străbătut; impenetrabil; as‑ cuns sub ochii mei‑ fior = emoție vie provocată de un senti‑ căci eu iubesc ment puternic (mai ales de frică) şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

9

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 9 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

În opera lirică Eu nu strivesc corola de minuni a lumii poetul Lucian Blaga plasează accentul pe confesiunea eului liric (eu), atitudinea sa fi- ind una subiectivă. Ideea poetică exprimă atitudinea poetului‑filosof de a proteja miste- rele universului, izvorâtă la el din iubire, prin iubire: „Căci eu iubesc/și flori și ochi și buze și morminte“. Această atitudine este ilustrată de Blaga printr‑un limbaj artistic, prin imagini ce redau diferența dintre gândirea rațională și cea poetică. Metafora „corola de minuni a lumii“ – sugerează misterele univer- sului, fiind o imagine a perfecțiunii, redată prin forma sferică a co- rolei. Florile redau natura înconjurătoare, viața, frumosul, existența însăși a universului. Ochii – simbol al sufletului omenesc – exprimă cunoașterea, medita- ția poetică asupra lumii. Buzele au, în poezie, o dublă semnificație: pe de o parte, redau ideea iubirii, sărutul, iar pe de altă parte, exprimă rostirea, cuvântul – ca mij- loc de comunicare. Termenul morminte redă ideea morții ca o componentă a existen- ței umane. La Blaga, moartea nu echivalează cu sfârșitul dramatic, ci CROATICAconstituie „marea trecere“ într‑o lume superioară, dar și continuitatea omenirii. Mormântul lui L. Blaga (Lancrăm) Flori, ochi, buze, morminte reprezintă petalele corolei. Acestea pot fi considerate, în același timp, metafore pentru cele patru etape ale exis- tenței umane: florile semnifică vârsta copilăriei, ochii sugerează vârsta adolescenței, buzele sunt vârsta maturității, iar mormintele sunt vârsta bătrâneții și exprimă ideea morții. Cele patru elemente sugerează și re- petabilitatea (ciclicitatea), deoarece, așa cum pe morminte cresc flori, la nivelul existenței, fiecare sfârșit e urmat de un nou început.

APLICAȚII

1. Găsiţi în textul poeziei Eu nu strivesc corola de 3. Dis cutați despre posibilele semnificații ale altor minuni a lumii două metafore şi explicaţi la ce termeni din poezia Eu nu strivesc corola de mi‑ se referă ele. nuni a lumii, după modul de interpretare al ter- 2. Iden tificați în text două cuvinte, două sintagme menilor flori, ochi, buze, morminte. și două structuri poetice ample, aflate în relaţie de opoziţie.

10

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 10 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I GENURILE LITERARE

� � Pentru început

Genul literar reprezintă o clasă de texte literare cu proprietăți formale comune, care împărtășesc același mod de raportare a subiectului crea- tor la realitate. Atlfel spus, genul literar este o modalitate de organizare a textului literar, având trăsături proprii. Este de remarcat faptul că definiția genului are defectul esențial că nu permite o distincție clară între gen (epic, liric, dramatic) și specie (schi- ță, fabulă, baladă, pastel, nuvelă etc.), deoarece și specia literară ar putea fi caracterizată prin existența unor trăsături formale specifice și a unui mod de raportare a creatorului la realitate. În ciuda acestui fapt, noțiunea Renoir: Cititoarea de gen literar reprezintă o cheie care ajută la o mai bună înțelegere a lite- raturii. Genul literar îl ajută pe scriitor, spre exemplu, să conștientizeze modelele, să se raporteze la tipuri asemănătoare de experiență creatoare. Originea genurilor literare nu poate fi precizată cu exactitate, con- siderându‑se că acestea au apărut „natural“, spontan, prin modificarea dispozițiilor spiritului creator. Se consideră că termenul gen provine de la grecescul ghenos (cu co- respondentulCROATICA latin genus) care s‑a impus încă din Antichitate, perioadă în care s‑au stabilit cele trei genuri literare cunoscute și în prezent: epic, liric și dramatic.

� Înainte de text Genul epic

Genul epic cuprinde totalitatea operelor în care un narator povestește întâmplări puse pe seama unor personaje. Opera epică este acea creație literară în care autorul îți exprimă gân- durile, ideile și sentimentele în mod indirect, cu ajutorul personajelor, acțiunii și al naratorului. Se desprinde, din definițiile formulate, faptul că orice operă epică are trei elemente definitorii: naratorul (cel care povestește întâmplările), acțiunea (totalitatea faptelor, a întâmplărilor) și personajele (persoane- le care săvârșesc faptele și sunt purtătoarele mesajului autorului). Epicul reprezintă o formă fundamentală a creativității literare. La originea termenului stă grecescul „epikos“, derivat din „epos“ – zicere, spunere. Așa cum arată și etimologia termenului, caracteristica esenți- ală care întemeiază genul este spunerea, iar această caracteristică atrage de la început atenția asupra imposibilității de a concepe literatura epică în afara temporalității. Întâmplările prezentate într‑un text narativ sunt plasate într‑un con- text spațio‑temporal, de aici și prezența unor indici spațiali și temporali (adverbe și locuțiuni adverbiale de loc și de timp, substantive care se referă la loc sau la timp, nume de locuri etc.). Faptele povestite în operele epice au o mare mobilitate în timp, ele putându‑se petrece cu multă vreme înain-

11

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 11 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

te, pe o perioadă lungă de timp, sau recent, pe o perioadă scurtă de timp. Locul desfășurării întâmplărilor se poate schimba, iar aceleași personaje pot acționa și se pot deplasa în spații diverse, într‑un moment sau altul. Acțiunea unei opere epice se organizează într‑o succesiune de mo‑ mente ale subiectului: expozițiunea/ situația inițială; intriga/ cauza care declanșează acțiunea; desfășurarea acțiunii; punctul culminant; dezno- dământul/ situația finală. Acțiunea este pusă în mișcare de un conflict, care reprezintă o cioc- nire de interese, valori, atitudini între personaje (conflict exterior) sau în sufletul unui personaj (conflict interior). Naratorul este o convenție textuală și reprezintă vocea autoru- lui într‑o operă epică. El povestește fie la persoana a III‑a (narator obiectiv), fie la persoana I (narator subiectiv, implicat ca personaj sau martor). Personajele sunt existențe fictive (imaginare), create după modelul realității sau de imaginația autorului. Personajele participă la acțiune în grade diferite (principale, secundare, episodice). Modul de expunere dominant este narațiunea, dar în mod obișnuit ea se împletește cu descrierea și cu dialogul. Descrierea care întrerupe o narațiune literară are mai multe funcții: creează atmosfera, particula- CROATICArizează cadrul în care au loc întâmplările, încetinește ritmul narațiunii sau conturează portretul unui personaj. Dialogul, într‑o operă epică, are rolul de a dinamiza acțiunea, fiind o formă mascată de relatare a unor întâmplări sau intenții, asigură comunicarea dintre personaje și con- tribuie la caracterizarea acesora, punând în evidență atitudinile, ideile, comportamentul și limbajul lor. Genul epic cuprinde o serie de specii literare epice: schița, balada, fabula, basmul, nuvela, povestirea, romanul.

Explorarea textului � Cum am învăţat româneşte de Costache Negruzzi

Pe când uitasem că suntem români şi că avem şi noi o limbă, pe când ne lipseau şi cărţi şi tipografie; […] căci la şcoala publică se învaţă numai greceşte; când, în sfârşit, literatura română era la darea sufletului, câţiva boieri, ruginiţi în romanism, […] şedeau trişti şi jăleau pierderea limbii, uitându‑se cu dor spre Buda sau Braşov, de unde le veneau pe tot anul calendare cu poveşti la sfârşit, şi din când în când câte o broşură învăţă- toare meşteșugului de a face zahăr din ciocalăi de cucuruzi, sau pâine şi crohmală de cartofe. Tot însă mai rămăsese o şcoală pre care aceşti buni bătrâni o priveau ca singur azilul prigonitei limbi, şcoala unde se învaţă încă româneşte, aproape de Iaşi, în monastirea Socola. Tatăl meu era unul din românii aceştia. Nu ieşea niciun calendar care să nu‑l aibă el întâi, nicio carte bisericească care să n‑o cumpere, Bruegel: Jocuri de copii nicio traducţie care să nu puie să i‑o pescrie.

12

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 12 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

Într ‑o zi, viind de la şcoală, l‑am găsit cu o mare carte in‑folio di- Vocabular nainte. – Ceteşte‑mi, îmi zise, o viaţă d‑a sfinţilor din cartea aceasta. a jăli = a simți jale, a simţi durere – Iartă‑mă, părinte, eu nu pot ceti româneşte. ciocalău = cocean, știulete – Cum! apoi dar ce înveţi tu? crohmală = materie folosită pentru a da – Elineşte, am răspuns păunindu‑mă. De vrei, să‑ţi cetesc toată tra- asprime hainelor; apret gedia Ecubei, unde e acest frumos hor a troienelor, pre care îl ştiu pe azil = loc unde cineva găsește ocrotire, dinafară: […] adăpost, refugiu – Poate să fie frumoase acele ce tu spui, zise tatăl meu, dar e ruşine să traducţie = traducere nu ştii limba ta! Mâine vei veni cu mine la Socolă, unde este examen. Voi in‑folio = formatul unei cărți a cărei foaie vorbi pentru tine cu dascălul, care e un om preînvăţat; şi nu mă îndoiesc de tipar e îndoită în două și face patru că tu te vei sili a învăţa degrabă, pentru că ştii că asta îmi face mulţămire. pagini – O, negreşit! am răspuns cu bucurie. păuni = a se îngâmfa, a se împăuna […] hor = cuvânt care redă zgomotul produs de cel care sforăie Ne întârziesem a doua zi căci, când am ajuns, am găsit examenul pe sili = a obliga, a forţa la sfârşit. […] Sala era plină. Auditoriul se alcătuia mai ales din dame auditoriu = totalitatea auditorilor; asis‑ bătrâne, mume a băieţilor, care ascultau într‑o religioasă tăcere. tență Profesorul român avea un nas cu totul antiroman, căci las‑că era gro- cârligat = în formă de cârlig zav de mare, dar apoi era cârligat, încât semăna mai mult a proboscida prohorisire = a prospera, a progresa decât a nas. proboscida = trompa elefantului – Pre‑eCROATICAvghenicoșilor boieri și cucoane, zicea el, am avut cinste a în- fățoșa d‑voastră prohorisirile ucenicilor mei în istorie, cetire, scriere, aritmetică. Acum voi avea cinste a arăta că limba noastră, pre care toți socot că o știu, dar nime nu o știe cumsecade, nu este fără gramatică, fără sintaxis și fără ortografie; ci mai ales în acest pont al ortografiei întrece pe multe altele. Două pilde voi arăta. Sfârșind, își puse ochelarii, tinse tabla neagră, și chemând un băiat ca de nouă ani, îi dete condeiul de credă. Băiatul scrise: Fata Sarra!/ Eu ţi‑am zis asară,/ Să vezi oul cum se sară. – Pre‑evghenicosilor, urmă profesorul, vedeţi că toate aste frasis se sfârşesc cu sara, dar, precum aţi văzut, au deosebire în scris. Asemene veţi videa şi cu a doua paradigmă. Băiatul mai scrise: Maică‑ta de‑i vie/ Bine ar fi să vie/ Pân‑la noi la vie. Dascălul tinse braţul spre cuvintele scrise, cu un gest măiestos. Ges- tul acesta fu ca izbucnirea unei mine. Bărbaţi, femei, copii, toţi săriră şi s‑apropieră de tablă, strigând bravo de răsuna sala. Mumele uimite suspinau sub bonetele înhorbotate. Lacrimi de bucurie izvorau din ochii lor odată frumoşi poate, dar acum stânşi şi împregiuraţi de un cerc pur- puriu; aste lacrimi, strecurându‑se pe lângă zbârciturile nasului ca pe nişte uluce fireşti, ajungeau sub buza dedesubt, unde barba întoarsă în năuntru le oprea ca o stavilă. Bunele bătrâne nu se puteau dumeri cum de sunt atât de învăţati drăguţii lor şi, clătind din cap, priveau pe dascăl ca pe o fiinţă surnaturală.

Opera literară Cum am învățat românește de Costache Negruzzi prezin- tă, după cum sugerează și titlul, modul în care autorul, copil fiind, a în- vățat limba română. Deși trăia într‑o țară românească, Moldova, limbi-

13

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 13 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

le pe care le stăpânea mai bine erau greaca și franceza. A învățat limba română citind Istoria pentru începutul românilor, scrisă de Petru Maior. Întâmplările sunt relatate în proză, narațiunea fiind făcută la per- soana I, din punctul de vedere al copilului devenit adult. Forma operei – text epic în proză corespunde conținutului textului, care surprinde modul în care copilul ia contact cu limba strămoșilor săi.

APLICAȚII

1. Identificați, în text, persoana la care povestește 3. Fragmentul dat cuprinde trei momente ale su- naratorul, un indice temporal și unul spațial. biectului: expozițiunea, intriga și desfășurarea 2. Numiți modurile de expunere folosite în text și acțiunii. Delimitați textul potrivit celor trei mo- personajele prezente în acest fragment. mente identificate și rezumați oral conținutul corespunzător fiecăruia dintre ele.

� Înainte de text CROATICAGenul liric Genul liric cuprinde totalitatea operelor în care predomină subiectivi- tatea, exprimarea directă a sinelui (opere lirice). Numele acestui gen literar provine de la cuvântul grecesc „lyra“ – liră și amintește faptul că în Grecia antică recitarea era însoțită de acompa- niamentul lirei. Lirica este o creație a momentului, a prezentului, are în centru viața oamenilor sub toate aspectele, dar compoziția operei lirice nu urmărește o succesiune de evenimente, ci o varietate de sentimente și prezentarea anumitor stări de spirit care sporesc treptat în intensitate. Opera lirică este acea creație literară în care autorul își exprimă în mod direct gândurile, ideile și sentimentele cu ajutorul eului liric și al unui limbaj expresiv (artistic). Structurarea textului în versuri și strofe este dominantă în genul liric, deși nu neapărat specifică. Este valorificată astfel muzicalitatea limbaju- lui, realizată prin elemente de prozodie (ritm, rimă, măsură), dar și prin figuri sintactice (repetiții, refrene) sau de sunet (aliterații, asonanțe). Eul creator (poetul) își exprimă în mod nemijlocit (direct) stările su- fletești, emoțiile, reacțiile față de fenomenele lumii exterioare și față de propriile metamorfoze interioare. Eul liric este o voce imaginară, o proiecţe a creatorului, prin care acesta îşi exprimă în poezie sentimente, stări, trăiri profunde etc. Deşi poate fi considerat o ipostază a poetului/autorului, eul liric nu se supra- pune biografiei acestuia. În funcţie de stările şi atitudinile exprimate, eul liric poate fi confesiv, visător, contemplativ, angajat, meditativ etc. În- tr‑un text, mărcile eului liric sunt pronumele, adjectivele pronominale și verbele la persoana I, interjecțiile afective (în cazul lirismului confe- siv) și pronumele, adjectivele pronominale și verbele la persoana a II‑a, Bernini: Apollo și Dafne substantivele în cazul vocativ (în cazul lirismului de tip adresativ).

14

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 14 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

Eul liric poate, astfel, să vorbească în numele poporului sau al unei întregi categorii sociale, fiind exponent al acestora, om al cetății. Alteori, trăirile exprimate direct sunt determinate de un aspect din natură, ca- re‑l face să vibreze profund și statornic, sau sunt deosebit de puternice, deoarece au la bază o experiență de viață strict personală. Exprimând propriile trăiri, poetul liric reflectă în imagini artistice, de fapt, și reali- tatea care a determinat aceste sentimente. Limbajul este sugestiv și expresiv, folosindu‑se într‑o măsură mai mare imaginile artistice și figurile de stil, cuvintele cu sens figurat. Modul dominant de expunere într‑o operă lirică este monologul li‑ ric (adresat sau nu), dar poate apărea și descrierea. Operele lirice sunt diverse și prin procedeele artistice folosite de scri- itori, pentru că acestea, fie că sunt figuri de stil, fie că sunt elemente de versificație, corespund stărilor sufletești exprimate. De aceea genul liric cunoaște o mare diversitate de specii: imnul, oda, psalmul, satira, elegia, meditația, pastelul, idila etc.

Dorința CROATICAde Mihai Eminescu Vino‑n codru la izvorul Fruntea albă‑n părul galben Care tremură pe prund, Pe‑al meu braţ încet s‑o culci, Unde prispa cea de brazde Lăsând pradă gurii mele Crengi plecate o ascund. Ale tale buze dulci…

Şi în braţele‑mi întinse Vom visa un vis ferice, Vocabular Să alergi, pe piept să‑mi cazi, Îngâna‑ne‑vor c‑un cânt Să‑ţi desprind din creştet vălul, Singuratice izvoare, prispă = un fel de terasă îngustă înălțată Să‑l ridic de pe obraz. Blânda batere de vânt; de‑a lungul peretelui din față (uneori și al celor laterali) la casele țărănești Pe genunchii mei şedea‑vei, Adormind de armonia creştet = vârful capului Vom fi singuri‑singurei, Codrului bătut de gânduri, văl = aici eşarfă, batic pradă = captură, victimă Iar în păr înfiorate Flori de tei deasupra noastră ferice = fericit Or să‑ţi cadă flori de tei. Or să cadă rânduri‑rânduri.

Explorarea textului �

Poezia Dorința de Mihai Eminescu, publicată la 1 septembrie 1876 în re- vista Convorbiri literare, are ca temă iubirea și natura (la poetul nepereche cele două sunt contopite într-una), fiind o adevărată artă poetică („ars po- etica“) pentru lirica eminesciană. Alături de Lacul, Floare albastră, Sara pe deal, poezia Dorința proiectează aspirația unei iubiri posibile într‑un plan imaginar, într‑un viitor nedefinit, constituind o poezie programatică pentru această viziune erotică eminesciană, în care cuplul nu se realizează. În opera lirică Dorința eul liric apare în ipostaza de îndrăgostit care își exprimă în mod direct sentimentele de iubire față de persoana iubită.

15

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 15 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

Titlul poeziei, Dorința, sugerează imaginea iubirii posibile, dar ne- împlinite. Iubirea este proiectată într‑un plan imaginar, exprimând as- pirația poetului pentru un sentiment ideal, dorința profundă a acestuia de a atinge perfecțiunea trăirii acestui sentiment nobil. Eul liric apare în ipostaza de îndrăgostit care aspiră la fericirea reali- zată prin împlinirea visului de dragoste ideală, dacă cuplul s‑ar împlini. Ca structură, poezia Dorința este alcătuită din șase catrene, dispu- se în trei secvențe lirice, care sunt delimitate prin alternanța planurilor temporale prezent‑viitor, precum și prin succesiunea tablourilor de na- tură ce alternează cu scenele de iubire. Prima secvență, corespunzătoare primei strofe, redă chemarea adre- sată de eul liric iubitei, în mijlocul naturii. Posibilul cuplu de îndrăgos- tiți este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării. Urmăroarele trei strofe ilustrează posibila întâlnire și gesturile tan- dre, ca un joc al iubirii. Verbele la modul conjunctiv: să alergi, să‑mi cazi, să‑ți desprind sau la indicativ viitor: ședea‑vei, vom fi, or să‑ți cadă devin aici un timp al dorinței, al posibilei împliniri a iubirii. Ultima secvență lirică este alcătuită din ultimele două strofe și con- tinuă descrierea dorinței puternice a poetului pentru împlinirea iubirii CROATICAideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină: Vom visa un vis ferice. Natura este personificată, deoarece participă la trăirea sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică iubirea: Îngâna‑ne‑vor c‑un cânt/ Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt. Cuplul de îndră- gostiți apare astfel într‑o totală armonie cu natura personificată, suge- rând prelungirea fericirii provocate de iubire dincolo de realitate prin starea de visare.

APLICAȚII

1. Comentați structura poeziei Dorința (împărți- 2. Identificați în ce ipostază apare eul liric în textul rea pe strofe, tipul strofelor, numărul de versuri). dat. Ce sentimente reies din poezie?

� Înainte de text Genul dramatic

Opera dramatică este acea creație literară scrisă pentru a fi reprezentată pe scenă. Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor dramatice, de- numite și piese de teatru. Ideea potrivit căreia genul dramatic este un gen mixt, rezultat din amestecul elementelor epice, caracterizate prin obiectivitatea actului povestirii, cu cele lirice, marcate de subiectivitate, sugerează nu numai complexitatea genului dramatic, ci și posibila lui posterioritate în raport cu cele două.

16

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 16 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

Este un fapt aproape general admis în prezent că genul dramatic are – față de cel epic și liric – o vechime mai mică. Dar genul dramatic se individualizează și prin alte trăsături. Poate cea mai importantă din- tre acestea este obligativitatea reprezentării scenice, în fața unui public. Textul scris nu constituie decât suportul verbal al spectacolului care se realizează independent de opera literară care i‑a stat la bază. Un text dramatic este alcătuit din acte (tablouri) şi scene. Actul este o diviziune formală a unei piese de teatru. El cuprinde mai multe scene. Scena este o diviziune a unui act, delimitată, în general, prin: – plecarea sau intrarea unui personaj în scenă; – modificarea locului şi a timpului acţiunii. În cazul operelor dramatice, ideile şi sentimentele autorului sunt transmise indirect, prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Afişul spectacolului Momente şi schițe Indicaţiile scenice (de regie) sau didascaliile cuprind îndrumările (Clubul de teatru al Ateneului, Tătăraşi) autorului referitoare la decorul sau jocul de scenă al actorilor (gesturile, mimica, intonaţia sau mişcarea lor). Indicaţiile de regie apar, de obicei, între paranteze. Pesonajele textului dramatic comunică şi se comunică prin interme- diul dialogului şi al monologului, autorul intervenind doar prin indi- caţiile de regie.CROATICA Replica reprezintă fiecare intervenţie a unui personaj. Ea este unita- tea esențială de discurs și presupune contactul relațional dintre persona- je. Simplificat, limbajul replicilor dramatice este împrumutat din viața cotidiană. Modul de expunere specific operelor dramatice este dialogul, prin care personajele comunică idei, sentimente, concepţii, păreri, sta- bilesc relaţii interumane. Speciile genului dramatic sunt: – comedia, – drama, – tragedia. În ciuda diversității formale pe care operele genului dramatic o pot îmbrăca, există cel puțin un aspect unificator important:conflictul (nu- mit uneori și conflict dramatic), element ce presupune înfruntarea din- tre două sau mai multe personaje. Conflictul se regăsește și în alcătuirea unor opere literare aparținând epicului sau chiar liricului, dar conflictul dramatic este susținut aproape exclusiv de o construcție dialogată. În esență, conflictul dramatic se caracterizează prin existența unor forțe aflate într‑o relație de opoziție, ciocnirea acestor forțe provocând o stare de dezechilibru. Specific genului dramatic, legat de condițiile reprezentării scenice, este contactul viu, direct, cu spectatorul: spre deosebire de genul epic sau liric, pentru care cititorii rămân, din punctul de vedere al autorului, imaginari, în cazul operelor dramatice, dialogul cu spectatorii rămâne deschis la fiecare reprezentație, textul dramatic fiind supus constant ve- rificării.

17

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 17 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

Explorarea textului � Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Inspirată de evenimentul morții lui Ștefan cel Mare, opera dramati- că Apus de soare (1909), scrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea este o dramă ce se inspiră din istoria Moldovei, opera fiind remarcabilă prin dimensiunile grandioase ale personajului său central, a cărui măreție conferă lucrării caracter de poem.

ACTUL I În stânga, o aripă a castelului din Suceava, cu ferestre cu gratii de fier, sfârşindu‑se cu o terasă pusă pe tălpi de piatră. O uşă dă pe terasă. Mai departe se vede turnul castelului. În dreapta, o poartă. Ceva mai în fund, un puţ cu două roate şi cu un colac de piatră, o albie cu apă de nălbit. Lângă puţ, o salcie pletoasă. Ograda domnească, cu arbori şi copaci bătrâni, înconjurată cu ziduri vechi. Jeţuri, scobite în piatră, la umbra copacilor. În fund, o parte din oraşul Suceava şi valea râului Suceava şerpuind dinspre munte. E o zi de toamnă. Vântul suflă. Frun- CROATICAzele cad. Scena I Personaje: Irina, Reveca, Ilinca, Domnica, Ancuţa, Oleana, Fira, Lisandra, Neaga, Stănişoara, Oana, Dochia, Ţugulea Moghilă. (La ridicarea cortinei toate lucrează.) Irina: Cum, cum? Fira: Ei, aşa… Zic, se duse, se duse, până dete d‑un balaur… […] Lisandra: De un balaur… Staţi… a sărit tindechea. […] Neaga: Lasă focului basmul. La noapte vântul se umflă. Frunzele cad. Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm, şi eu să mă ghemuiesc lângă dada Irina. (S‑aud toaca şi clopotele.) Reveca: Mamă Dochio, e vremea la toacă. Adu bostanul fiertş i fagurii de miere şi ulciorul cu apă rece. […] Irina (către Ţugulea): Şi tu? Ce stai ca un ţap logodit?… Eşti mândru… Ai sabie… Şi ce‑ai să faci cu ea? Ţugulea (face cu mâna ca şi cum ar tăia): Să… […] Irina: Când?… Ţugulea: Iacă ş‑acuma… Irina: O! bătu‑te‑ar potca! (Îl mângâie.) S‑ajuţi mamei Dochii. Dar, vezi, ţine‑ţi firea, nu‑ţi pune mintea cu bostanul. (Fetele râd.) Ţugulea: Apoi… dă… maică, maică! (Iese.)

Scena II Cele de sus, afară de Ţugulea şi Dochia. Lisandra: Am ţesut bine, dadă Reveca? […] Ancuţa: Dar eu?

18

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 18 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

Reveca: Mai bine… Nu strânge cârligele… Aşa… mâinile‑n voie… ca şi cum te‑ai juca. Domnica: Verdele ăsta, ori ăsta, dadă Reveca? Reveca: Priveşte firea… Aci, şcoala şi învăţătura. Primăvara toate sunt proaspete, dar nu depline, vara toate coapte şi vii, toamna toate pă- lesc, prind un fel de rugină, se învechesc… şi nimic murdar… Da, bine… […] Oleana: E bine, Reveca? Reveca: A! o minune! Ai zice că de când te‑ai născut ţii furca‑n brâu. Da… da… Inul curge din caier pe fus ca un fir de păr. Nicio gâlcă. Deştele tale mulg caierul, şi caierul se topeşte, şi fusul zbârnâie şi pluteşte parc‑ar avea aripi. O! ciută zglobie, tu ai să ţii casa c‑un fus… Dar tu, Oană, ce ispravă mi‑ai făcut? Oana: Mai am puţintel şi le nălbesc. Prea multe. Şi nu mă plâng că sunt prea multe, dar pentru că sunt multe mă pui pe gânduri… Reveca: Mă băiete că porţi părul bălan ca plăieşii, ce spui? Ce gânduri? B. Şt. Delavrancea: Autoportret Oana: Nu vedeţi ce de fâşii? Şi încă trei cămăşi de in, d‑ale doamnei, să le rup pentru slăvitul domn ăl mare… Ilinca: Fa Oană, ţie ţi‑e lene. Oana: Ba… […] Reveca: DaţiCROATICA pace fetei… Ce e, Oană, cu gândurile tale? Oana: Ce să fie?… Prea multe fâşii… Prea multe… Reveca: Nu‑i trebuie? De ce te plângi? Oana: Da… îi trebuie… Dar de ce aşa de multe?… Şi buna doam- nă, când mi le‑a dat, mi‑a zis: Până diseară să le faci… Şi mai lun- gi, Oană, mai lungi. Şi‑a oftat. Şi, plecând, am văzut‑o făcându‑şi cruce. Toate: Făcându‑şi cruce? Oana: Da… Mie îmi miroase a război… Vocabular Toate: A! Ilinca: Război… că de mult nu fusese… Aproape de doi ani… Şi se‑m- gratie (la uși sau la ferestre) = vergea (de plinesc douăzeci de ani de când pârcălabii Gherman bietul tata şi fier) care se fixează în toc (sau într‑o ramă) formând împreună un baraj Oană, tovarăşul lui, picară din turnul Cetăţii‑Albe… Şi‑a zis Oană lui protector; zăbrea Gherman: „Scapă tu!“… Şi‑a răspuns Gherman lui Oană: „Ba tu!“… jeț = scaun cu spătar înalt; fotoliu Şi s‑au grijit amândoi, şi şi‑au iertat păcatele unul altuia… Şi‑a zis tindechea = bucată îngustă de lemn sau Oană lui Gherman: „Ţie‑l Dumnezeu pe Ştefan!“… Şi‑a zis Gherman de oțel, cu dinți la ambele capete, cu lui Oană: „Amin!“… Ş‑au pierit ei cu toţi ai lor… ajutorul căreia se ține întinsă pânza la Irina: Sunt douăzeci şi şapte de ani încheiaţi de când pieri floarea Mol- război când se țese manual dovei la Războieni. Trosnea cetatea ridicată‑n pripă de slăvitul nos- gâlcă = (aici) nod sau porțiune mai îngro‑ tru voievod… Flăcările se‑nălţau până la cer… Şi el ţipa: „Nu vă lă- șată care apare la firele textile (toarse) saţi!“… Şi pârcălabul Dajbog, bietul tata, i‑a zis: „Nu ne‑om lăsa, dar bostan = dovleac du‑te.“… Şi comisul Huru, şi postelnicul Hrâncu îl târâră afară din spată = bețișor peste care se petrec ochiu‑ luptă, rupându‑i vestmintele de pe el, şi i‑au zis: „Du‑te, că Moldo- rile când se împletește o rețea sau va nu piere, d‑om pieri noi“… Şi s‑au stins şi Hrâncu, şi Huru, şi o plasă Dajbog, cu toţi boierii mari şi mici, bătrâni şi tineri, până la unul, caier = mănunchi de lână, de in, de câne‑ pă sau de borangic, care se pune pe că Mohamed, văzându‑i, a şoptit lăcrimând: „Oh! ţara aceasta nu va furcă pentru a fi tors manual fi a mea!“… Şi sfântul s‑a dus ş‑a adunat plăieşii, şi‑a adulmecat pe betea = fir lung de metal auriu sau argin‑ Mohamed lovindu‑l de dinapoi şi din lături pân l‑a trecut Dunărea… tiu Şi‑a pus piatra săpată unde a stat bătălia, mărturisind lumii: „Aici, eu

19

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 19 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

am fost frânt, să cunoască şi să ştie toată suflarea din ţară că a fost cu voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele lui în veacul vecilor“. Toate: Amin!

APLICAȚII

1. Ce aflaţi din indicaţiile scenice din fragmentul dat? 3. Numiți și alte opere dramatice reprezentati- 2. Vizionați ecranizarea acestei piese și precizați ve din literatura română și din literatura ma- cum v‑ați imaginat desfășurarea piesei înainte ghiară. de vizionare și cu ce impresii ați rămas după.

Literatura şi alte arte

� � Pentru început

Arta, la nivel general, reprezintă frumosul în toate formele sale de ma- nifestare. Frumosul artistic presupune o însumare a unor etape bine sta- CROATICAbilite, toate având drept scop crearea unei opere desăvârșite, fie că este vorba de un text literar bine structurat, o sculptură sau o pictură finisată sau un spectacol dramatic în care reacția publicului prezent este cea mai bună formă de marcare a reușitei. Dacă numim artă acel domeniu care are un obiect al creației pe care dorește să îl desăvârșească, nu pentru o utilizare imediată, practică, ci adresându‑se simțirii omenești, atunci putem vorbi și de literatură ca fiind o artă. Obiectul creației este, în cazul literaturii, cuvântul, sarcina scriitorului fiind de a scoate la iveală expresivitatea sa din cât mai multe perspective. Artistul (scriitor, pictor, compozitor etc.) poate crea, din nou, lumea – în plan imaginar – cu mijloacele specifice fiecărei arte: culoare (în pic- tură), sunetul (în muzică), cuvântul (în literatură). Utilizând un limbaj artistic, scriitorul urmărește să trezească în sufletul cititorului anumite stări sufletești, emoții.

� Înainte de text

Literatura reprezintă astfel o formă a artei, frumosul fiind transmis în acest caz prin intermediul cuvântului scris sau chiar rostit. Dacă ima- ginea și culoarea din pictură sunt mult mai concrete, oferindu‑se privi- rii noastre, cuvântul presupune un efort intelectual, invitându‑ne să ne imaginăm peisaje, forme, culori etc. Ca domeniu artistic, literatura ne trimite și către celelalte arte. Nu putem vorbi de un peisaj în cazul Pastelurilor lui Vasile Alecsandri, spre exemplu, fără să ne vină în minte diferite picturi (imagini) ce redau as- Constantin Brâncuși: Coloana pecte prezentate într‑un anumit pastel. infinitului

20

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 20 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

Literatura și muzica Principala diferență între literatură și muzică este aceea că nu au același obiect al creației: literatura operează cu cuvinte, iar muzica cu notele muzicale, sunetul. Prima are drept finalitate obținerea expresivității la nivelul semnificației în special, cea de‑a doua își propune o expresivitate la nivelul tonalităților și al sonorităților. Receptarea acestora se face diferit. Muzica presupune, de cele mai multe ori, o execuție vocală sau instrumentală pentru a ajunge la au- ditoriu, pe când literatura presupune contactul direct al cititorului cu textul. Melodia este altceva decât muzicalitatea textului. Aceasta din urmă se bazează pe un aranjament special al grupărilor fonetice, pe evitarea folosirii mai multor consoane sau prin prezența unor efecte de ritm. Chiar poeziile scrise special pentru a fi puse pe melodie nu își revendică însușirea muzicalității din sfera muzicii. Din contră, melodia va umbri Seri de poezie și muzică la Muzeul valoarea versurilor pentru că este mai seducătoare și se impune mai re- Literaturii Române pede auzului, fiind specifică receptării auditive. Chiar și atunci când muzica și literatura au același creator, ele sunt diferite, adresându‑se în mod variat sensibilității receptorului (audito- riu, public,CROATICA cititor). Legătura dintre literatură și muzică este destul de vizibilă în zilele noastre, o serie de poezii ale unor autori celebri fiind puse de diferiți artiști pe muzică. Cu toate acestea, literatura de valoare nu cere muzică, la fel cum muzica unor compozitori celebri (Mozart, Paganini, Chopin, Ceaikovski etc.) nu are nevoie de cuvinte.

Literatura și pictura (desenul) Au existat numeroși scriitori care în opera lor i‑au făcut pe cititori să vadă ceea ce citeau. Însă în literatură imaginea nu este o suprapunere a unei imagini picturale. Există opere în care se redă o atmosferă de epocă, se descrie un personaj, un peisaj. Astfel, se apelează la această zonă de întrepătrundere cu pictura atunci când există o tematică anume (natura – descriere; personaj – realizare de portret). După cum s‑a mai spus, literatura folosește cuvinte, iar pictura ope- rează cu culoarea. Un tablou este receptat în sine, fără alte alăturări, pe când imaginea literară este întotdeauna plasată într‑un text și par- te dintr‑un ansamblu. De asemenea, imaginea în literatură este mult mai vagă și cu deschidere către o interpretare mai variată, deoarece ochilor nu li se oferă forme gata construite, ci cuvinte care desemnea- ză forme. În receptarea imaginilor din textele literare un rol important îl are și imaginația cititorului, el putând fi considerat, din punctul de vedere al descifrării sensurilor imaginilor artistice, coautor al operei. Revista Urmuz Nr. 4

Pictopoezie Există totuși un teren comun pentru literatură și pictură, desen. Este vorba despre acele creații aparținând unor zone ale literaturii care culti- vă combinarea materialelor artistice: culoarea și cuvântul se îmbină spre

21

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 21 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

a crea imagini cu rezonanță în text sau invers, text ce se proiectează în imagine. Există în acest sens caligrama și colajul. Caligrama este un text, cel mai adesea poetic, în care cuvintele/sem- nele sunt dispuse astfel încât să reprezinte un obiect care constituie tema poeziei. Colajul este un procedeu de compoziție ce constă în „lipirea“ pe o compoziție, pe un suport a unor materiale sau fragmente de materiale și obiecte variate, care creează împreună o operă de artă.

Literatura și teatrul (cinematografia) Specificul artei teatrale și al artei cinematografice constă în legătura lor strânsă cu literatura, care le oferă de cele mai multe ori un punct de re- per. Fără a intra în amănunte privind istoricul acestor arte, este evident faptul că piesele de teatru și filmul au la bază un scenariu literar. Problema care se ridică este următoarea: se poate pune un semn de egalitate între un film și o carte, între o piesă văzută și o carte citită? Este vorba de același gen de receptare? Lectura solicită imaginația, creativi- tatea, libertatea mai largă a interpretării pentru că este doar un mesaj scris, posibilitatea exprimării unor idei complexe. CROATICATeatrul, prin relația directă cu publicul, presupune: o structurare a piesei de teatru astfel încât să placă publicului. Textul dramatic face personajul mai ușor de receptat, însă îl fixează într‑o imagine greu de Afişul filmului La Moara cu noroc – îndepărtat după aceea. Totodată, piesa de teatru interpretată pe o scenă regia Victor Iliu este rezultatul subiectivității regizorului, deci prezintă o deviere de la opera propriu‑zisă. Viziunea este în primul rând a regizorului și abia apoi a autorului operei. Filmul, ca și teatrul, solicită vizualul în zona receptărilor mai mult decât în zona limbajului. Și el este dependent de un public pentru că este un produs care solicită cele mai multe finanțe, și astfel trebuie să fie bine vândut. Literatura se axează pe cuvânt. Produsul ei este cartea. Criteriul es- tetic trece pe primul plan. Teatrul și cinematografia uzează de cuvânt, gestică, muzică, decor, actori, scenografi etc. Produsele lor sunt repre- zentarea piesei pe scenă, respectiv filmul.

Literatura și artele plastice (pictura și sculptura) În abordarea unor teme universal valabile se regăsesc suprapuneri spectaculoase între literatură și artele plastice. Astfel, imagini biblice sau ipostaze general umane ale vieții se pot regăsi atât în exprimări plastice cât și în unele literare. Sunt multe exemple de acest fel: gestul apropierii prin sărut este descris de nenumărate ori în versurile unor poeți ca Eminescu, Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu și mulți al- ții dar, același sărut este suprins în picturi sau sculpturi celebre din arta clasică sau contemporană. De asemenea momentul de rugăciune al omului, de implorare a Divinității în fața greutăților vieții este în aceeși situație. Îl vedem mai jos surprins de Goga în versuri dar îl putem Constantin Brâncuși: Rugăciune și imagina în reprezentări plastice precum cea a lui Brâncuși sau altele.

22

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 22 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I Explorarea textului � Vocabular ugăciune R a tulbura = a pierde limpezimea de Octavian Goga istovit = obosit negură = ceață densă care se formează în‑ deosebi dimineața și seara, reducând Rătăcitor, cu ochii tulburi, Dezleagă minţii mele taina mult vizibilitatea Cu trupul istovit de cale, Şi legea farmecelor firii, a orândui = a se aşeza, a se aranja într‑o Eu cad neputincios, stăpâne, Sădeşte‑n braţul meu de‑a pururi anumită ordine În faţa strălucirii tale. Tăria urii şi‑a iubirii. a sădi = a planta În drum mi se desfac prăpăstii, Dă‑mi cântecul şi dă‑mi lumina a osteni = a obosi Şi‑n negură se‑mbracă zarea, Şi zvonul firii‑ndrăgostite, jale = durere profundă Eu în genunchi spre tine caut: Dă‑i raza soarelui de vară smalţ = masă sticloasă formată din diverși Părinte, – orânduie‑mi cărarea! Pleoapei mele ostenite. oxizi anorganici, cu care se acoperă […] suprafața obiectelor de ceramică sau de metal În pieptul zbuciumat de doruri În suflet seamănă‑mi furtună, Eu simt ispitele cum sapă, Să‑l simt în matca‑i cum se zbate, Cum vor să‑mi tulbure izvorul Cum tot amarul se revarsă Din care sufletul s‑adapă. Pe strunele înfiorate; Din valul lumii lor mă smulge Şi cum sub bolta lui aprinsă, Şi cu povaţaCROATICA ta‑nţeleaptă, În smalţ de fulgere albastre, În veci spre cei rămaşi în urmă, Încheagă‑şi glasul de aramă: Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. Cântarea pătimirii noastre.

În poeziile sale Octavian Goga (1881–1938) a dat glas suferințelor poporului român, în special celor ale românilor din Transilvania. În- treaga sa operă este închinată istoriei vitrege și îndurerate a neamului său de plugarü transilvăneni. Poezia Rugăciune deschide volumul Poezii și reprezintă o artă po- etică a lui Goga prin care autorul cere îndurare lui Dumnezeu pentru poporul român. Titlul exprimă ruga fierbinte a poetului adresată Divi- Giuseppe Arcimboldo: Bibliotecarul nității pentru a salva de chinuri și suferințe pe români.

APLICAȚII

1. Împreună cu colegii de clasă faceţi o cercetare în Giuseppe Arcimboldo, Bibiotecarul, realizată în care să căutaţi alte opere de artă – picturi, sculp- 1566. turi, poezii intitulate Rugăciune. Încercaţi să găsiţi a) Priviți imaginea de la distanță, apoi din plan elemente de asemănare şi deosebire între aceste apropiat. Ce observați? creaţii, având în considerare următoarele criterii: b) Studiați elementele portretului care creează a) cui se adresează; iluzia optică: chipul, corpul, barba, mantia, b) care este mesajul artistului; poziția corpului, părul, privirea, mâinile. Ce c) în ce perioadă a fost realizată creaţia. impresie vă produc? 2. Una dintre cele mai cunoscute opere plastice c) Credeți că există un element care ajută la înțe- pe tema cărții este lucrarea pictorului italian legerea sensurilor tabloului?

23

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 23 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

Trăirea prin artă. Caracterul senzual al artei

� � Pentru început

Arta reprezintă o componentă esențială a patrimoniului nostru cultural. Ea asimilează și sistematizează prin intermediul mijloacelor sale (culoa- re, imagine, cuvânt etc.) o experiență de cunoaștere, ca formă de mani- festare a spiritului creator. În cel mai simplu sens, arta este o formă de comunicare. Ca majori- tatea formelor de comunicare, și arta are o intenție, o sugestie adresată cuiva în special. Câteva exemple pot fi picturile și desenele care sugerea- ză emoții, stări de spirit sau sentimente. Giovanni Bellini: Oglindă Creativitatea culturală înregistrează un număr tot mai ridicat de for- me de exprimare artistică. Sunt valorificate diferite forme ale artei ma- teriale care până în urmă cu câteva zeci de ani erau considerate străine domeniului estetic. Anumiți artiști recurg, spre exemplu, la materiale reciclate pentru a reda diferite sentimente, idei, trăiri etc. Ființă socială complexă, de‑a lungul existenței, omul încearcă o se- rie de sentimente și trăiri, mergând de la bucuria nașterii până la tris- tețea resimțită în fața morții. Iubirea, relația cu natura și cu cei din CROATICAjurul nostru și‑au găsit, de asemenea, întruparea în artă. Anumiți oa- meni au căutat să‑și exprime trăirile prin artă, indiferent de forma ei. Este vizibil astfel faptul că nevoia de creare a artei are un fundament antropologic. În același timp, arta reprezintă o alternativă la realitate, având posi- bilitatea de a trece granițele concretului. Singurătatea poate fi depășită cu ajutorul artei, artistul dedicându‑se creării unui obiect de artă, in- diferent de natura lui, sau poate constitui subiectul unei opere de artă, imaginația autorului fiind liberă să îi dea reprezentarea pe care o consi- deră adecvată. Prin modalități artistice proprii, arta participă la cunoașterea și la descoperirea lumii, punând în mișcare forțe de acțiune mentală, socială și morală, în planul opțiunilor individuale sau comunitare.

� Înainte de text

Piesa dramatică Moartea unui artist, scrisă de Horia Lovinescu (1917– 1983) prezintă frământările interioare ale sculptorului Manole în legă- tură cu limitele materiei. Acesta, după o carieră de succes, recunoscută la nivel global, resimte teama morții tot mai accentuat. Nu mai poate să doarmă din această cauză, începe să aibă coșmaruri, iar soluția pe care o găsește este realizarea artistică a fricii sale de moarte. Astfel, teama omului în fața morții devine subiectul sculpturii la care va munci neo- bosit până în ultima clipă a vieții.

24

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 24 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

Explorarea textului � Moartea unui artist de Horia Lovinescu

Personajele: Manole Crudu, 58 de ani, sculptor de renume mondial; Vlad fiii lui, 30 de ani; Toma 24 de ani; Aglaia, 40 de ani, menajeră; Cristina, fiica ei, 17 ani; Domnica, 85 de ani, dădaca lui Manole

Casa de la Snagov a sculptorului Crudu. Un hol mare. În fund, un perete aproape întreg, din sticlă mată, desparte atelierul de hol.

Aglaia: Ce v‑au spus? Numai minciuni, nu‑i așa? (Confidențial.) ‑N au avut curajul să recunoască adevărul. O să‑l strig eu, la toată lumea! E nebun de legat. Claudia (intrigată și emoționată): Dar ce‑ai văzut? Aglaia: Nu știu… Adică, erau trei sau patru oameni, bărbați și femei. […] De‑abia ieșiți din piatră. Parcă voiau să se bage înapoi în ea. Unu- ia nu i se vedea decât obrazul. Și priveau spre mine, atât de curioși și de înspăimântați, încât m‑am întors să văd ce‑i în spatele meu. Iar pe jos, la picioareleCROATICA lor, era o femeie uriașă […], moartă. Numai ochii îi erau vii și priveau ceva. Așa, strecurați șiret pe sub gene, spre mine. Adică tot în spatele meu. Atunci m‑am întors încă o dată și‑am țipat. Claudia: De ce? Aglaia: Mi s‑a părut că înțeleg la ce se uită, că văd și eu… nu știu, moartea sau altceva. Iar el a aruncat cearșaful. E nebun! (Tresare și se ridică.) Trebuie să fug. Atelierul. Îl auzim pe Manole cioplind, îi auzim răsuflarea grea, de tăietor de lemne, dar nu‑l vedem, căci colțul unde lucrează e invizibil pentru spectatori. Domnica stă la ușă, pe un scaun, absentă, ca toți oamenii foarte bătrâni. Manole (întrerupându‑și lucrul, vine în scenă. Își șterge sudoarea. E istovit.) Mă lasă puterile, dadă. (Cade pe un scaun.) Dadă, n‑auzi? (Respiră greu. După un timp se uită la bătrână, o vede absentă. Mai tare.) Dadă, mai este lapte? Domnica (tresărind): L‑am pus la răcit, maică. (Aduce laptele.) […] Manole: Oamenii ar spune că te‑ai ramolit, dadă. Domnica: Ei, săracii, ce știu ei! Dar poate că m‑am ramolit. Așa‑i când te pregătești de călătoria cea mare. […] Manole (râzând): Moartea pe care o văd oamenii mei de piatră nu sea- mănă cu a dumitale, dadă. […] Domnica: De aceea se holbează așa spăimoși… Parcă‑i mare ispravă să mori, Manole… Așa‑i regula. Ce‑ai făcut tu acolo e nelegiuire curată, mai bine ai sparge‑o. Să n‑o vadă oamenii. Ce le trebuie? Viața e viață și moartea e moarte. De ce să le amesteci? Nu se cuvine, calci legea, Manole. Manole (iritat): Bine, bine, du‑te la culcare. […]

Cristina: Mi‑e milă de dumneavoastră. Sunteți atât de schimbat și de Giovanni Battista Tiepolo: 3 studii de trist… personaje alegorice

25

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 25 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

Manole (oftând plictisit): Să te vindec și de asta. […] (Arătând spre sta- tuie.) Du‑te și privește. (Cristina se duce.) Dacă ai să pricepi ce‑am făcut, ai să‑ți dai seama că sunt dincolo și de tristețe, și de milă. Cristina (fascinată și îngrozită, face câțiva pași de‑a‑ndărătelea): La ce se uită oamenii aceia, ce‑au văzut? Manole: Neantul, fetițo. Moartea. (Cristina îl privește, scoate un țipăt sugrumat și fuge, lăsând ușa deschisă.) Ce gâscă! (Se îndreaptă spre statuie, dar își duce mâna la inimă, fulgerat de durere. Cade pe un scaun, gemând. Pe ușă se strecoasă Vlad. […] Tiptil, trece, prin spatele lui Manole, spre statuie. După un timp, revi- ne. E atât de emoționat, încât aproape se bâlbâie. Vine spre Manole.) Vlad: Iartă‑mă, tată! Trebuia s‑o văd! E o operă strivitoare! […] Manole (Pauză. Se uită spre statuie.) N‑o s‑o pot termina! Vlad: Dar e gata, tată! Manole (privindu‑l, nedumerit și concentrat): Ce? Ce spui? Vlad: Orice adaos ar întina‑o. (Cu adorație.) Ce sculptor mare ești, tată! (Ducându‑se spre statuie.) Acum înțeleg de ce spuneai că eu nu știu nimic despre tenebre și de ce mă avertizai să nu dansez pe frânghie. (Vine spre el.) Dar cu statuia asta a ta se întâmplă ceva: nu suportă nimic alături! E aproape dincolo de artă și de omenesc. CROATICAManole: Nu mă așteptam să aud cuvântul ăsta din gura ta. Vlad (Arătând spre statuie.) Ea mă constrânge să‑l rostesc. Prin opozi- ție. Nu e o plăsmuire omenească, ci contrariul ei, un obiect de panică, o negație palpabilă. Însăși moartea. Manole: Ajută‑mă să mă ridic. Vreau s‑o văd. (Vlad îl ajută, și‑l duce în fața statuii.) Ce ciudat! Ai dreptate. Nu‑mi dădeam seama că am ter- minat‑o. […] În clipa asta știu însă că am terminat‑o definitiv. Parcă Imagini din piesa Moartea unui artist de zeci de ani. (Surâde, și‑apoi surâsul se prelungește chiar într‑un mic râs, aproape voios.) Vlad: De ce râzi? Manole (arătând spre statuie): Hâdă mai e! Vlad: E o capodoperă! […] Manole: De ce e atâta zgomot? Un zgomot mare, ca o vâltoare, ca un uragan. Vlad: Ți se pare, tată. […] Tată… Manole: Taci, Vlad. Lasă‑mă să vorbesc cu mine. De mult n‑am mai vorbit cu bătrânul cioplitor demodat. Nu era prost bătrânul și avea demnitate. […] Vlad: Vreau să te întreb ceva. Pentru mine e foarte important. După… (arată spre statuie) ce se mai poate face? Ce mai poate urma? Nu pentru tine, ci în general, pentru un artist. Manole: Nimic. Evident, nimic nu mai poate urma. Vlad: Asta înseamnă că celui care o acceptă nu‑i mai rămâne decât să arunce dalta, să se trântească la pământ și să urle de groază. Ca un animal. Manole (după o pauză): Dar nu trebuie să accepți. Vlad (uluit): Cum? Și asta o spui tu, care ai făcut‑o? Manole: N‑am făcut‑o eu, Vlad, ci frica mea. Acum, frica asta nu mai e în mine, ci acolo, pe soclu, deșucheată și nerușinată. De aceea am

26

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 26 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA I

râs înainte, pentru că am descoperit dintr‑o dată… că nu‑mi mai este Vocabular frică. (Cu exaltare.) Niciodată n‑am fost atât de liber și de puternic ca acum. (Își duce deodată mâna la piept cu o expresie de cumplită confidențial = secret, care se comunică în durere. Horcăind aproape.) Nu‑i nimic, asta n‑are nicio însemnătate. taină (în secret) A obosit hoitul. Se cere la odihnă. Atâta tot. istovit = foarte obosit, epuizat, extenuat a se ramoli = a slăbi din punct de vedere fi‑ Izolat, lucrând în tăcere, Manole duce o luptă cu cea mai puternică zic și intelectual (din cauza bătrâneții) teamă umană, teama de moarte, iar rezultatul – sculptura – este unul a se holba = a se uita cu ochii măriți de greu de închipuit și de privit. Oamenii sculptați de meșter par a vedea curiozitate, de spaimă moartea în fața lor, de unde și dorința lor de a se reîntorce în blocul de dadă = termen de respect folosit, în gene‑ piatră din care au fost sculptați. ral, de oamenii de la țară pentru a se Realizând sculptura ce redă frica resimțită în fața „călătoriei celei adresa unei femei mai în vârstă mari“, Manole înfruntă treptat această teamă, iar, în final, reușește să își neant = nimic, neființă, inexistență privească distant creația, fapt care echivalează cu victoria asupra morții. nedumerit = mirat, încurcat în fața unui lucru; dezorientat Prin artă, eroul operei reușește să exprime ceea ce altfel nu i‑ar fi fost adorație = iubire și respect fără margini cu putință, arta devenind în acest caz un remediu pentru trăirile interi- a constrânge = a forța, a obliga oare negative ale creatorului. hâd = foarte urât, dezgustător

APLICAȚIICROATICA 1. Explicați titlul operei propuse în legătură cu „Artistul este confidentul naturii.“ (Rodin – conținutul acesteia. sculptor, precursor al modernismului) 2. Dis cutați despre modul în care ați reprezenta „Cel ce spune artist, spune spadasin.“ (G. B. artistic următoarele sentimente: iubirea, triste‑ Shaw – dramaturg, laureat al Premiului Nobel) țea, admirația, mila. Ce formă de reprezentare „Artistul este un receptacul pentru emoţii care artistică (muzică, dans, pictură, sculptură etc.) vin de peste tot: din cer, din pământ, dintr-o bu- ați alege pentru fiecare dintre ele? căţică de hârtie, dintr-o formă trecătoare, din- 3. Im aginați‑vă și alte mijloace de realizare artistică tr-o pânză de păianjen.“ (Picasso – pictor, artist a fricii de moarte. Discutați‑le cu colegii voștri. complex modern) 4. Cit iți următoarele gânduri ale unor artiști din „Artiştii sunt cele mai frumoase flori ale Creaţi- domenii diferite ale artei, despre artist și meni- ei, cele mai dulci vise ale Creatorului, cea mai de rea lui. Alegeți două dintre ele pe care să le expli- preţ componentă a societăţii. Poate că ei nu ştiu cați cu exemple din propriile voastre lecturi sau cât sunt de iubiţi, adoraţi şi urmaţi de spectatorii contacte cu arta. Pornind de la ele, dezvoltați voi lor.“ (Devi – filozof, militantă pentru pace) înșivă o pledoarie pentru rolul artei și al artistu- „Generic vorbind, artistul este acea persoană care lui în lumea contemporană. prin creeaţiile sale reuşeşte să transmită emoţi- „Când uităm de artist privindu-i tabloul, nu este ile şi sentimentele sale publicului privitor. Sunt oare cel mai mare elogiu pe care îl putem aduce mulţi cântăreţi care nu transmit nimic şi alţii artistului?“ (Al. Dumas – scriitor romantic) care doar prin două cuvinte îţi mângâie sufletul.“ (Andreea Bălan – cântăreață contemporană)

27

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 27 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA II II. Biblia

� � Pentru început

Biblia (din grecescul biblos = carte) este baza întregii gândiri iudaice și creștine. Ea este alcătuită din 24 de cărți scrise în ebraică și repartizate în 3 grupe. Tora, prima dintre ele, este o învățătură, o cale de urmat (este sensul acestui cuvânt în ebraică). Ea cuprinde 5 părți: Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numerii și Deuteronomul. Se găsesc aici, povestirea despre ori- ginile lumii, evenimentele întemeietoare ale Israelului (legământul lui Dumnezeu cu Avraam), apoi încercările poporului lui Israel, călăuzit de Moise. Însă Tora este mai mult decât o istorie și mai mult decât o lege, cu numeroase învățături care au ca punct central Cele Zece Porunci și Textele biblice de la Marea Moartă perceptele iubirii de Dumnezeu și ale iubirii aproapelui. Tora este partea CROATICAfundamentală a Bibliei pentru evrei. Pentru creștini, Biblia e Cartea care cuprinde cărţile. Biblia, aşadar, e Biblioteca; Biblioteca prin excelenţă, singură şi singulară în dum­nezeiasca ei omenitate. Orice bibliotecă din lume poate avea cuvinte despre Dum- nezeu; Biblia e însăşi rostirea lui Dumnezeu, anume pentru oameni şi prin oameni. Inspirată de Duhul Sfânt, ea e Cartea devenită cărţi. Cu omul adamic Creatorul vorbea într‑un singur limbaj; omul căzut n‑a mai înţeles graiul îngerilor, şi‑ntr‑un târziu s‑a pomenit Moise că tocmai pe el, bâlbâitul, îl trimite Dumnezeu să le grăiască oamenilor cuvintele Sale. În canonul religios, Biblia, în întregul ei, se alcătuieşte din două mari secţiuni: Vechiul Testament, care cuprinde istoria mântuirii neamului omenesc de la facerea lumii până spre secolul II î. H.: Noul Testament, care cuprinde viaţa şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, istoria pri- melor şase decenii ale creştinismului şi istoria mântuirii universale în perspectivă eshatologică. Totalitatea cărţilor cuprinse în Sfânta Scriptură constituie „canonul“ biblic. Cuvân­tul vine de la grecescul kanon, care înseam­nă „normă“, „regulă“, „principiu director“. Aşadar, o carte canonică este învestită cu autoritate normativ în materie de credinţă; conţinutul ei dogmatic devi- ne obligatoriu. Această asociere între cuvântul „canon“ şi „Sfânta Scrip‑ tură“ ca tezaur al credinţei a fost făcută mai întâi de Origen (sec. III d. H.) şi dusă mai departe de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Pe de altă parte, cuvântul „Biblie“ vine de la grecescul biblion (cu genitivul bibliou), care la început a însemnat „hârtie (sau orice materi- al) de scris“, apoi şi‑a generalizat înţe­lesul de „carte“. Limba latină însă a preluat pluralul substantivului. Paralel cu termenul „Biblie“ a circulat şi acela de „Scripturi“ sau „Scriptură“. Revenind la canonul biblic, e evident că a învesti sau a nu învesti o carte cu autoritate normativă este un act în parte omenesc, dar el pre-

28

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 28 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA II

supune mai întâi existenţa cărţii, respectiv, a cărţilor. Acestea însă, în foarte multe cazuri, au fost precedate de o literatură orală pe care ele au preluat‑o selectiv şi au consemnat‑o în genuri distincte sau amestecate. E sigur că Moise, întâiul autor biblic, a relatat eve­nimentele de dinain- tea sa nu numai pe baza unor documente scrise, ci şi pe aceea a unor tradiţii orale, care se transmiteau din gene­raţie în generaţie. Tot atât de sigur este că evangheliştii (mai ales cei ce n‑au au fost ucenici direcţi ai Mântuitorului, cum sunt Marcu şi Luca) şi‑au alcătuit scrierile preluând istorisirile care circulau prin viu grai. Dacă admitem că toţi autorii Bibliei au fost teologi = „cuvân­tători de Dumnezei“, e bine de amintit că, prin rostire, teologia lor a devenit filologie. În cea de a doua jumătate a secolului II î. H. Ptolemeu al II‑lea Fila- delful a patronat şi finanţat traducerea Bibliei în limba greacă. Aceasta a fost făcută în oraşul Alexandria de către 72 de învăţaţi evrei, aduşi din Palestina (câte şapte de fiecare trib), fapt pentru care noua versi- une a fost numită Septuaginta. După tradiţie, cei 72 au lucrat separat, sub asistenţa Duhului Sfânt, versiunile lor dovedindu‑se în final iden- tice. Septuaginta a căpătat astfel o mare autorita­te, fiind considerată ca al doilea original al Vechiului Testament. Cu peste şase sute de ani mai târziu, în secolul IV, Fericitul Ieronim avea să traducă Biblia în limba latină, pentruCROATICA creştinătatea occidentală, versiune cunoscută sub nume­le de Vulgata. Cele mai multe din cărţile Vechiului Testament (începând cu Psalmii) au fost traduse mai întâi după Septuaginta. Apoi după Tex- tul Ebraic. Controversată, chiar de la început, de către contemporanii lui Ieronim (printre care şi Fericitul Augustin), Vulgatei i‑au trebuit nu mai puţin de douăsprezece secole până să devină textul acceptat al Bisericii Catolice, decretată astfel de către Papa Clement al VIII‑lea în 1592 şi rămasă ca atare până astăzi. Versiunea ebraică a continuat să fie citită în sinagogă dar a rămas mai mult pe seama rabinilor şi a altor învăţaţi, circulaţia ei fiind tot mai re- strânsă. a mai intervenit o dificultate. După cum seş tie, alfabetul ebraic era alcătuit numai din consoane. Pentru pronunţarea corectă a unui cu- vânt, vocalele erau intercalate de cititorul însuşi, iar aceasta se făcea prin tradiţia orală transmisă de la dascăl la în­văţăcel. Cu vremea însă, această tradiţie s‑a tot subţiat, aşa încât noile generaţii nu mai cunoașteau în aceeași măsură textul biblic. Ca parte a lumii ortodoxe, poporul român şi‑a avut Biblia tradusă tot după Septuaginta. Cităm pe cele mai importante: Biblia lui Şerban, Bu- cureşti 1688; Biblia de Buzău, 1854–56; Biblia lui Şaguna (Sibiu), 1856– 58. Dar tot după Septuaginta a fost tradusă, şi Biblia lui Bob (Blaj), 1795, pentru uzul greco‑catolicilor. Ultima ediţie din marea filiaţie a apărut la Bucureşti în 1914, singura „ediţie a Sfântului Sinod“. Împărţirea în versete a fost făcută de tipograful parizian Robert Şte- fan; textul a apărut astfel, pentru prima oară, în ediţia greco‑latină din 1551 a Noului Testament, iar pentru a doua oară, în ediţia din 1555 a Bi‑ bliei latine integrale. Cade‑se a se reţine însă că versetul (ca şi capitolul, de altfel) e doar o unitate conven­ţională, iar nu o unitate dogmatică în sine; el nu se constituie într‑un univers închis, ci, dimpotrivă, cu foarte Rembrandt: Moise spărgând tablele multe ferestre către marele univers al Sfintei Scripturi. legii

29

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 29 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA II

� Înainte de text

Limbile în care a fost scrisă Biblia Trei limbi au servit autorilor inspiraţi în scrierea textelor originale ale Sfintei Scripturi: limba ebraică, aramaică şi greacă. Limba ebraică – este o limbă semitică înrudită cu limbile arabă, etio- piana, vechea asiro‑babilioniană şi în special cu limba vechilor fenicieni. Bruegel: Turnul Babel Ea a fost vorbită de evrei până după exil, iar apoi a fost folosită numai în rugăciunile litur­gice şi în compoziţiile literare; reînviată şi adaptată cerinţelor epocii noastre, este folosită ca limbă oficială în Israel. Limba aramaică – vorbită mai întâi în regiunea Damascului şi din- colo de Eufrat, s‑a răspândit în special în timpul Imperiului Persan (538–330 a.C.) şi a fost vorbită, sau cel puţin înţeleasă, din Babilonia până la graniţele Egiptului. A devenit limba vorbită curent de iudeii din Palestina în timpul Iui Isus. Limba aramaică mai este încă folosită în slujbele unor grupuri creştine din Orientul Mijlociu. Limba greacă – a dat capodopere nemuritoare ale literaturii clasi- ce; ea s‑a răspândit în Orient, după cuceririle lui Alexandru cel Mare (333–323 a.C.), şi a devenit limba persoanelor culte în marile oraşe ca: CROATICAAntiohia, Alexandria etc. Cuceririle romane nu au dat lovituri acestei limbi, dimpotrivă ea a ajuns să fie folosită frecvent la Roma. Vechiul Testament a fost scris în cea mai mare parte în limba ebraică. În limba aramaică au fost scrise unele părţi din Cartea lui Ezdra şi Car- tea lui Daniel. În limba greacă au fost scrise: Cartea a II‑a a Macabeilor şi Car­tea înţelepciunii. De asemenea unele texte din Cartea lui Daniel şi din Cartea Esterei. Au ajuns până la noi numai în greceşte unele cărţi ale căror originale ebraice (sau aramaice) s‑au pierdut, cum sunt: Cartea lui Tobia, a Iudilei, Baruch, şi o parte din Ecclesiastic. Întreg Vechiul Testament a fost tradus în greceşte între anii –300– 130 a.C. Această traducere greacă a Vechiului Testament se numeşte «Septuaginta». Ea a fost adoptată de Biserica Creştină încă de pe timpul apostolilor şi mai este încă în uz în unele Biserici Orientale. Noul Testament a fost scris în întregime în greceşte cu excepţia Evanghe­liei după Matei, care a fost scrisă iniţial în limba ebraică (sau aramaică), dar care a ajuns până la noi numai în limba greacă. La sfârşitul secolului IV d.C. Sfântul Ieronim (420) a făcut o tradu- cere a Sf. Scripturi în limba latină, traducere cunoscută sub denumirea de «VULGATA», care a devenit textul oficial biblic al Bisericii Catolice. Actual­mente Sfânta Scriptură este tradusă în aproximativ 1.000 de limbi.

Biblia în limba română În limba română, se tipăresc în sec. XVI întâi numai unele cărţi ale Scrip­turii. De pildă: Codicele Voroneţean (Faptele Apostolilor, Iacob şi cele două scrisori ale Sf. Petru), Psaltirea Şcheiană, Psaltirea Voroneţea- nă, Psaltirea Hurmuzachi, Palia de la Orăştie (Gen. şi Ex.). Din sec. XVII sunt demne de amintit: «Noul Testament de la Bălgrad» Messina: Sfântul Ieronim (Alba Iulia) – 1648, Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei – la Iaşi.

30

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 30 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA II

Ca o continuare a acestor străduinţe, în 1688 apare la Bucureşti pri- ma Biblie completă în limba română, pe timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, tradusă de fraţii Şerban şi Radu Greceanu. Peste 100 de ani, în 1795, Samuil Micu Klein – din Şcoala Ardeleana prezintă o nouă traducere a Bibliei, care apare la Blaj. E demnă de amintit Biblia anglica- nă tipărită la Iaşi în 1874. În sfârşit, mai amintim ediţia catolică a Noului Testament – 1935 Săbăoani – Roman (traducere: Preoţii B. Vineri şi Gh. Anton). Înscriindu‑se în bogata tradiţie biblică românească, de la Noul Tes- tament de la Alba Iulia (1648) la Biblia de la Bucureşti (1688) şi de la ediţia sinodală din 1914 la cea a lui Gala Galaction şi Vasile Radu (1938), versiunea lui Bartolomeu Anania (prima ediţie în 2001) clari- fică unele aspecte esenţiale. În primul rând, potri­vit titlului, ilustraţi- ile sunt o noutate abso­lută, în cultura biblică românească, în afară de tentativa de autor din 1936, în colabora­re cu I. D. Ştefănescu, a Patri- arhului Nicodim (Munteanu), pe vremea când era încă Mitropolit al Moldovei, de a ilustra textul revelat, nu avem decât lucrări fie diminua­ te la nivel de conţinut, precum Mica Biblie destinată mai ales copiilor, prima ediţie din 1913 apărând sub auspiciile aceluiaşi Nicodim, fie unele neasumate canonic. Este motivul pentru care Biblia cu ilustraţii este primaCROATICA de acest fel în limba română. Ea reprezintă integral şi ne- Noul Testament de la Bălgrad modificat textul biblic revizuit de Mitropolitul Bartolomeu şi aprobat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Spre finele anului 2010, Mitropolitul Bartolomeu, de fericită memorie, îşi dădea cu en- tuziasm acordul pentru ceea ce avea să fie ultimul său proiect editorial de anver­gură.

Cărţile, capitolele şi versetele din biblie Fiecare din cele 73 de cărţi ale Bibliei este împărţită în capitole. Această împărţire în capitole s‑a făcut în sec. XIII d.C. Fiecare capitol, la rândul său, este împărţit în versete – adică în fraze sau perioade. Numerota- rea versetelor pentru Vechiul Testament s‑a făcut în anul 1528 d.C, iar pentru Noul Testa­ment în anul 1555. Astfel este posibilă identificarea unei fraze din Biblie prin intermediul a trei date: titlul cărţii (de obicei prescurtat), numărul capitolului şi al versetului. De pildă dacă găsim undeva adnotarea: Mt. 5, 3 – vom căuta în Evanghelia după Matei capi- tolul 5, iar în acest capitol versetul 3: «Fericiţi cei săraci cu duhul pentru că a lor este împărăţia cerurilor». Sfânta Scriptură sau Biblia este formată din două părţi mari: Vechiul Testament (V. T.) şi Noul Testament (N. T.) fie­care având în componenţa sa următoarele scrieri sau cărţi: Vechiul Testament: � Pen tateuchul: Geneza / Facerea, Exodul, Leviticul, Numerii Deute- ronomul � Cărţi istorice: Iosue, Judecătorii, Rut, I Regi, II Regi, III Regi, IV Regi, I Cronici, II Cronici, I Ezdra, II Ezdra, Tobia, Iudith, Estera � Că rţi didactice: Iob, Psalmii, Proverbe, Eccleziastul, Cântarea Cântă- rilor, Cartea înţelepciunii

31

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 31 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA II

� Cărţi profetice: Isaia, Ieremia, Lamentaţiile, Baruch, Ezecbiel, Dani- el, Osca, Ioel, Amos, Abdia, Iona, Mihea, Nahum, Habacuc, Sofonia, Aggeu, Zaharia, Malahia � Cărţi istorice din ultima perioadă: I Macabei, II Macabei Noul Testament: � Cărţi legale: Evanghelia după Matei, Evanghelia după Marcu, Evan- ghelia după Luca, Evanghelia după Ioan � Carte istorică: Faptele Apostolilor � Cărţi didactice: Epistola Sf. Pavel către Romani, Epistola către Co- rinteni, II. Epistola către Corinteni, Epistola Sf. Pavel către Gala- teni, Epistola Sf. Pavel către Efeseni, Epistola Sf. Pavel către Filipeni, Epistola Sf. Pavel către Coloseni, Epistola Sf. Pavel către Tesaloni- ceni, Epistola Sf. Pavel către Tit, Epistola Sf. Pavel către Filemon, Epistola către Evrei, Epistola Sf. Iacob, I Epistolă a Sf. Petru, II Epis- Icoană populară, Nașterea tolă a Sf. Petru, I Epistolă a Sf. Ioan, II Epistolă a Sf. Ioan, III Epistolă a Sf. Ioan, Epistola sfântului Iuda, Carte profetică: Apocalipsa Sf. Ioan Apostolul. CROATICAExplorarea textului � Vechiul Testament Vechiul Testament, inițial parte a literaturii antice ebraice dar devenit în timp patrimoniu universal, însumează scrieri cu un caracter foarte va- riat și datând din epoci foarte diferite. Dintre scrierile care au un carac- ter pur literar, mai importante sunt povestirile, operele lirice și Cărțile profeților. Epica ebraică a fost scrisă, în majoritate, sub influența literaturii babiloniene. Dar, indiferent de influențe, aceste povestiri au varietate internă și atmosferă. Epicul cu caracter realist (povestea lui Iosif) stă alături de aventura fantastică din Cartea lui Iosua; fanatismul și setea de răzbunare (Cartea Esterei), alături de umorul ușor picant din Istoria Susanei. Caracterul emotiv al subiectelor, bogăția sufletească a persona- jelor și înclinația povestitorului spre notația psihologică conferă acestor povestiri o importanță deosebită în cadrul literaturii antice.

Geneza La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!“ Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit‑o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l‑a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi. William Blake: Dumnezeu judecând pe Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă Adam ape de ape!“ Şi a fost aşa.

32

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 32 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA II

A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit‑o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua. Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!“ Şi a fost aşa, şi s‑au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s‑a arătat uscatul. Uscatul l‑a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit‑o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într‑însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!“ Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pă- mânt. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia. Basilica Sf. Sofia din Constantinopol Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pă- mântul“. ŞiCROATICA a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmui- rea nopţii, şi stelele. Şi le‑a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra. Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!“ Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le‑a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi‑vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!“ Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.

Michelangelo: Crearea lui Adam

33

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 33 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA II

Apoi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor“. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor,ş i animalele do- mestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele do- Vocabular mestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!“ Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dum- netocmit = (aici) care nu este pus în ordine nezeu l‑a făcut; a făcut bărbat şi femeie. cârmuire = stăpânire, domnie Şi Dumnezeu i‑a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi a se prăsi = (despre animale) a face pui; a se reproduce, a se înmulți umpleţi pământul şi‑l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste pă- târâtor, ‑oare = (animal) care se târăște sările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!“

Istoria mântuirii consemnează în cărţile Vechiului Testament că Dum- nezeu cel iubitor, intenţionând şi pregătind cu grijă mântuirea între- gului neam omenesc, a ales, după un plan cu totul deosebit, un popor căruia i‑a încredinţat promisiunile sale. Într‑adevăr, după ce a încheiat o alianţă cu Avraam, apoi, prin intermediul lui Moise, cu poporul iz- CROATICAraelit, El s‑a manifestat prin cuvinte şi fapte, ca Dumnezeu unic, viu şi adevărat, poporului pe care şi‑l ataşase, pentru ca Izraelul să cunoască din experienţă care erau pla­nurile lui Dumnezeu cu oamenii şi vorbin- du‑i Dumnezeu însuşi prin gura pro­feţilor, să le înţeleagă din zi în zi mai profund şi mai clar şi să le vestească printre neamuri. Economia mântuirii, vestită, relatată şi explicată de autorii sacri, apa- re ca adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu în cărţile Vechiului Testament; astfel, aceste cărţi, inspirate în mod divin, păstrează o valoare perpetuă; «într‑adevăr, tot ceea ce a fost scris, pentru a noastră învăţătură s‑a scris, pentru ca prin răb­darea şi mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde» (Rom. 15, 4). Cei 151 de Psalmi (cântece de laudă) din care se pare că o parte îl au ca autor pe regele David, restul fiind opera mai multor poeți anonimi, au un caracter foarte variat, ca temă și ca stil: imnuri, elegii, ode, cântece patriotice, cântece de nuntă, de înmormântare, etc. Psalmii sunt ade- vărate culmi de lirism, de o rară intensitate de sentiment, cu metafore foarte plastice, sugestive, pitorești sau suave. Cântarea cântărilor este scrisă în a doua jumătate a primului mileniu î. Chr. în limba ebraică și atribuită regelui Solomon. Cântarea celebrea- ză, cu un profund lirism, iubirea dintre acesta și o păstoriță. Poemul are, pe lângă valoarea sa poetică, o valoare istorico‑antropologică, evo- când vechile obiceiuri orientale legate de căsătorie. Cântarea cântărilor, împărțită în 7 capitole, este un poem de dragoste (redactat în forma sa definitivă în ultimele secole ale erei vechi) în care tensiunea înaltă a sentimentului se exprimă fie direct, fie prin intermediul comparațiilor și metaforelor, care aduc un puternic parfum de exotism: „Fruntea lui este scut de aur, iară pletele‑i stufoase ca finicul, negre sunt cum este corbul. Ochii lui sunt ca acele porumbițe albe scăldate Natură edenică în lapte, poposind lângă limpede izvor. Obrajii lui sunt ca răzoare de

34

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 34 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA II

trandafiri balsamici, stoguri miresmate, iar buzele lui roșii au respirarea dulce a mirului de smirnă. Ca pârghii de aur îi sunt brațele, cu pietre nestemate împodobite; pieptul lui e ca sculptat în fildeș, cu ușoare vine albastre de safir.“ „Răpeşte‑mă, ia‑mă cu tine! Hai să fugim! Regele m‑a dus în cămă- rile sale: veseli‑ne‑vom şi ne vom bucura de tine. Preamări‑ţi‑vom dra- gostea mai mult decât vinul. Cine te iubeşte, după dreptate te iubeşte!“ Cărțile profeților, scrise de diferiți autori între secolele al VII‑lea și al II‑lea î. Chr., impresionează prin accentele vibrante de revoltă împotriva nedreptății, asupririi, lăcomiei și luxului celor bogați, revoltă mergând până la o violentă amenințare. Cărțile profeților, ridicându‑se prin elo- cința lor la înalte culmi de proză literară, reprezintă un sector foarte original și cu totul inedit pentru acele timpuri.

APLICAȚII

1. Rezumați în șapte alienate etapele creației, așa acestei părți a Bibliei cele zece porunci primite cum sunt ele prezentate în primul capitol al Bi- de Moise. Explicați în ce fel pot fi acestea puse în bliei. Caută în acest capitol/fragment referirile la relație cu citatul anterior. Care este actualitatea facereaCROATICA omului și comentează‑le. acestora? 2. În Vechiul Testament se spune: „Adu‑ţi aminte 3. Cum este conceput poemul de dragoste Cânta‑ de Ziditorul tău în zilele tinereţilor tale. Deşer‑ rea cântărilor? Cu ce alte creații de acest tip poți tăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune, să îl compari? Dă, cel puțin câte un exemplu din afară de credinţa în Dumnezeu şi de păzirea po‑ literatura română, maghiară și universală. Argu- runcilor Lui…(Eccl. 1, 14).“ Căutați în cuprinsul mentează într‑un eseu comparația realizată.

Explorarea textului � Noul Testament

Viața lui Iisus și învățătura sa sunt cuprinse în cea de‑a doua parte a Bi‑ bliei, Noul Testament. Viața lui Christos este povestită în patru cărți scurte, Evangheliile (din greacă = vestirea cea bună) scrise între anii 65 și 100 d. Chr. De către Matei, Marcu, Luca și Ioan. În ceea ce priveşte Noul Testament, cele 27 de cărţi ale acestuia au fost scrise în limba greacă, cu excepţia Evangheliei după Matei, care a fost redactată mai întâi în aramaică (versiune care însă nu a ajuns până la noi) şi rescrisă, de către acelaşi autor, în greceşte. Dată fiind iuţeala cu care se răspândea creştinismul, e lesne de imaginat şi repezi­ciunea cu care manuscrisele erau copiate în zeci şi sute de exemplare pentru aria, din ce în ce mai largă, a comunităţilor creştine. Aşa se explică faptul că o bună parte din ele au înfruntat secolele şi că până în zilele noastre au ajuns nu mai puţin de 2500 de manuscrise, dintre care 167 cuprind Noul Michelangelo: Sfânta familie Testament în întregime.

35

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 35 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA II Sfânta Evanghelie după Ioan: Învierea

 1. Iar în ziua întâia a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis‑de‑dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt. 2. Deci a alergat şi a venit la Simon‑Petru şi la celălalt ucenic pe care‑l iubea Iisus, şi le‑a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L‑au pus. 3. De ci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. 4. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. 5. Şi , aplecându‑se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n‑a intrat. 6. A sosit şi Simon‑Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, 7. Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într‑un loc. Pictură bizantină – Învierea 8. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a vă- zut şi a crezut. 9. Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi. 10. Şi s‑au dus ucenicii iarăşi la ai lor. CROATICA11. Ia r Maria stătea afară lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s‑a aplecat spre mormânt. 12. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. 13. Şi aceia i‑au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le‑a zis: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L‑au pus. 14. Zic ând acestea, ea s‑a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu Vocabular ştia că este Iisus. 15. Zi s‑a ei Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea, crezând că este ucenic = 1. apostol, discipol (al lui Iisus); grădinarul, I‑a zis: Doamne, dacă Tu L‑ai luat, spune‑mi unde L‑ai 2. persoană (tânără) care învață pus şi eu Îl voi ridica. o meserie lucrând în producție sub 16. Iisus i‑a zis: Maria! Întorcându‑se, aceea I‑a zis evreieşte: Rabuni! îndrumarea unui meșter sau urmând (adică, Învăţătorule) o școală profesională; 3. adept și con‑ 17. Ii sus i‑a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M‑am suit la Tatăl tinuator al unui savant, al unui filozof, Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl al unui artist vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. giulgiu = pânză cu care se acoperă mortul; 18. Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul lințoliu şi acestea i‑a zis ei. mahramă (lit. maramă) = fâșie lungă de pânză, din bumbac sau borangic, îm‑ 19. Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile podobită la margini cu flori colorate fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le‑a zis: Pace vouă!

Sfânta Evanghelie după Luca: Învierea

 1. Iar în prima zi după sâmbătă, foarte de dimineaţă, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră. 2. Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. 3. Şi intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus.

36

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 36 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA II

 4. Şi fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbaţi au stat înain- Vocabular tea lor, în veşminte strălucitoare. 5. Şi, înfricoşându‑se ele şi plecându‑şi feţele la pământ, au zis aceia miresme = uleiuri sau substanțe aromatice către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? folosite pentru ungerea trupului, pen‑ 6. Nu este aici, ci S‑a sculat. Aduceţi‑vă aminte cum v‑a vorbit, fiind tru parfumarea aerului încă în Galileea, nedumerit = care este mirat, încurcat în 7. Zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcă- fața unui fapt, a unui lucru etc.; neaș‑ toşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze. teptat, neclar 8. Şi ele şi‑au adus aminte de cuvântul Lui. răstignit = crucificat, pironit (pe cruce) 9. Şi întorcându‑se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unspre- (a) frânge = a rupe în două sau în mai mul‑ zece şi tuturor celorlalţi. te bucăți 10. Iar ele erau: Maria Magdalena, şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea. […] 30. Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvân- tat şi, frângând, le‑a dat lor. 31. Şi s‑au deschis ochii lor şi L‑au cunoscut…“

Cuvântul lui Dumnezeu, care este forţa lui Dumnezeu pentru mântu- irea oricărui credincios, e înfăţişat şi îşi arată puterea într‑un mod emi- nent în scrieCROATICA­rile Noului Testament. Căci atunci când s‑a împlinit timpul, Cuvântul s‑a făcut trup şi a locuit între noi, plin de har şi adevăr. Cristos a întemeiat pe pământ împărăţia lui Dumnezeu, prin faptele şi cuvintele sale, El l‑a făcut cunoscut pe Tatăl său şi s‑a făcut cunoscut şi pe sine în- suşi; prin moartea, învierea şi înălţa­rea sa plină de slavă, prin trimiterea Duhului Sfât, El şi‑a desăvârşit lucrarea. Înălţat deasupra pământului, El atrage pe toţi oamenii la sine, El care singur are cuvintele vieţii veşnice. Dar acest mister n‑a fost dezvăluit altor generaţii aşa cum s‑a revelat apropiaților Săi, sfinţilor săi Apostoliş i Profeţi în Duhul Sfânt, ca să ves- tească Evanghelia, să trezească în alţii credinţa în Isus, Cristos şi Domn, şi să adune într‑un tot Biserica. Scrierile Noului Testa­ment se înfăţişează ca o mărturie veşnică şi dumnezeiască a tuturor aces­tor lucruri.

Imnul iubirii al Apostolului Pavel

 1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu‑m‑am aramă sunătoare şi chimval răsunător. 2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le‑aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragos- te nu am, nimic nu sunt. 3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu‑mi foloseşte. 4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprin- de de mânie, nu gândeşte răul. 6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. 7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Michelangelo: Pieta

37

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 37 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA II

 8. Dragostea nu cade niciodată… Vocabular […] 13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai chimval = vechi instrument muzical com‑ pus din două talere de aramă care mare dintre acestea este dragostea. (Cor. 1, 13) erau lovite unul de altul; cimbal proorocie = profeție, prezicere, prevestire; Pentru că Dumnezeu vorbeşte în Sfânta Scriptură prin intermediari fapt prezis de un proroc umani, în felul oamenilor, pentru a înţelege în mod clar ce schimburi avuție = avere, bogăție a voit să aibă Dumnezeu însuşi cu noi, inter­pretul Sfintei Scripturi tre- a pizmui = a dușmăni, a urî pe cineva buie să caute ceea ce hagiografii au avut într‑adevăr intenţia de a ne face să înţelegem, ce a plăcut lui Dumnezeu să ne facă cunos­cut prin cuvân- tul lor. Pentru a descoperi gândul hagiografilor, trebuie, între altele, să fim atenţiş i la esențele general‑umane, cum este dragostea propovădu- ită în această scrisoare. Deoarece adevărul este propus şi exprimat în mod diferit în textele care sunt sub diverse titluri istorice în textele profetice, în tex­tele poetice sau celelalte genuri de exprimare. Trebuie deci ca interpretul să cercete- ze sensul pe care hagiograful, în împrejurări determinate, în condiţiile epocii şi ale culturii sale a voit să‑l exprime şi l‑a exprimat de fapt cu ajutorul genurilor literare folosite în acea epocă. Pentru a înţelege corect ceea ce a voit autorul să afirme prin scris, CROATICAtrebuie să fim foarte atenţi la aceste moduri de a simţi, de a spune sau de a relata care erau obişnuite în mediul şi pe vremea hagiografului şi la acelea care erau de obicei în uz pe alocuri, în vremea aceea, în relaţiile dintre oameni, și anume epistolele. Însă, întrucât Sfânta Scriptură trebuie să fie citită cu acelaşi spirit care a făcut să fie scrisă, pentru a descoperi corect sensul textelor sacre, nu trebuie dată atenţie mai mică conţinutului şi unităţii întregii Scripturi, Auguste Rodin: Catedrala ţinând seama de Tradiţia vie a Bisericii întregi şi de analogia credinţei.

APLICAȚII

1. Dumnezeu, autorul şi inspiratorul cărţilor ce- impresiile prin experiența de viață și religioasă lor două Testamente, a acţionat aici atât de în- proprie? ţelept încât Noul Testament este ascuns în cel 2. Comparați cele două fragmente din Evangheliile Vechi iar cel Vechi devine clar în cel Nou (Sf. lui Ioan și Luca. Se relatează același eveniment. Augustin). Căci, cu toate că Cristos a înteme- Care sunt asemănările și deosebirile între cele iat o nouă alianţă prin Sângele său (Lc. 22, 20; două relatări? Care este esența mesajului sur- I Cor. 11, 25), totuşi cărţile Vechiului Testa- prins în prezentarea învierii lui Iisus? ment folosite în predica evanghelică prezintă şi 3. Epistola Apostolului Pavel către Corinteni cu- dobândesc în Noul Testament înţelesul lor de- prinde și fragmentul numit Imnul iubirii. De ce plin şi se luminează şi se explică reciproc. Cum a primit, în tradiția populară, acest capitol titlul vedeți legătura între cele două Testamente, respectiv? Citiți și alte epistole din Noul Testa‑ după lectura fragmentelor discutate și trecând ment și dați‑le câte un titlu sugestiv.

38

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 38 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA II

Mozaic bizantin și pictura lui Michelangelo: Cina cea de taină

E V A L U A R E

1. Influența „Cărții cărților“ este incomensurabilă în cultura umanității. Ilustrați cu câte 3 exemple reprezentative din arte diferite (pictură, sculptură, literatură, muzică) această influență. 2. Căutați două filme care au ca izvor de inspirație istoriile Bibliei. Rezumați aceste creații artistice și comparați aceste rezumate cu textul biblic. Scrieți un eseu pe baza uneia dintre comparații. 3. PăstrareaCROATICA multor tradiții biblice se realizează prin intermediul culturii populare, a folclorului. Poezia populară tradițională este un bun exemplu în acest sens. Dați două exemple de creații populare care reflectă nemijlocit realități biblice. 4. Sărbătorile religioase marchează, desigur, evenimente relatate în Biblie. Realizați o compunere în care să descrieți obiceiuri de Crăciun sau de Paști, făcând trimitere la relatările biblice care au generat aceste sărbători. 5. În literatura română, ca și în cea maghiară și universală, există numeroase creații de inspirație biblică. Citiți, la alegere, Psalmii de Tudor Arghezi sau Iona de Marin Sorescu și descoperiți in- fluența textului biblic asupra acestor scrieri.

Franco Zeffirelli: Isus din Nazaret

39

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 39 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA III III. Literatura populară

� � Pentru început

Folclorul se constituie ca parte integrantă a culturii naţionale. Prin fol- clor înţelegem totalitatea faptelor de cultură populară, transmise prin cuvânt şi prac­tici. Tot ceea ce, în aceste manifestări ale culturii populare, se organizează în text – cântat, scandat sau, pur şi simplu, spus – alcă- tuieşte literatura populară sau folclorul literar. Când textul e însoţit de practici şi rituri, integrate, de regulă, unui ceremonial, vorbim despre folclorul obiceiurilor. Folclorul se distinge prin câteva trăsături specifice: Caracterul oral pare să fie cel mai important şi reprezintă trăsătu- ra specifică fundamentală a literaturii populare, care constă în faptul CROATICAcă aceasta este creată, păstrată şi transmisă prin viu grai, pe cale orală deci, din generaţie în generaţie, spre deosebire de literatura cultă, care se creează, se difuzează şi se păstrează prin intermediul scrisului (şi al tipăritului). Caracterul tradiţional are în vedere existenţa, în cadrul literaturii Nicolae Grigorescu: Ţărăncuţă cu turmă de oi folclorice, a unui sistem prestabilit de mijloace de expresie artistică (motive, imagini, meta­fore, grupuri de rime, reprezentări mitice, for- mule magice) care se combină într‑o diversitate nesfârşită de variante, tipuri de variante, opere folclorice noi. Crearea unor noi variante sau opere literare folclorice noi are loc în cadrul relaţiei dintre tradiţie şi inovaţie. Caracterul colectiv reprezintă particularitatea operei literare folclori- ce de a fi expresia artistică a unei conştiinţe colective, spre deosebire de opera literară cultă, definită ca expresie a conştiinţei individuale (a auto- rului acelei opere literare). Colectivitatea dă drept de circulaţie unui bun folcloric creat de un individ talentat aparţinând ei. Fără acest gir, creaţia individului respectiv nu circulă în variante, ceea ce are drept urmare dispariţia ei. Legătura dintre individul talentat şi colectivitatea din care acesta face parte este, aşadar, foarte strânsă. Caracterul anonim este direct determinat de oralitatea folclorului. Dacă o operă literară scrisă (cultă) nu poate fi concepută în afara autori- lor cunoscuţi, opera literară folclorică nu e însoţită de identitatea vreu- nui autor individual decât în puţine şi nesemnificative situaţii şi pentru foarte scurtă vreme. Prin caracter sincretic înţelegem contribuţia mai multor modalităţi artistice (a mai multor arte) la realizarea unor opere folclorice: poezia se cântă (cu excepţia pluguşorului şi a oraţiilor de nuntă, a descântecelor şi a proverbelor, a zicătorilor şi ghicitorilor) sau se scandează în ritmul jocului (strigăturile); naraţiunea (basmul, legenda, snoava) beneficiază

40

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 40 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA III

de mimica şi gestica povestitorului popular anume înzestrat; teatrul po- pular foloseşte arta măştilor, arta mimei şi pantomimei, ges­tica, decla- maţia, muzica.

Clasificarea literaturii populare

O clasificare a literaturii folclorice pe categorii, pe genuriş i specii îm- parte literatura populară, în primul rând, în două mari grupe: 1. creaţia literară cu funcţie rituală sau ceremonială; 2. creaţia literară fără funcţie rituală sau ceremonială. Prima grupă se subîmparte în alte categorii: a) poezia obiceiurilor calendaristice: obiceiuri de Anul Nou (colin‑ de, Pluguşorul, Capra, Ursul); obiceiuri de primăvară (Vergelul, Henri Matisse: Bluză românească Junii, Sîmbra oilor); rituri de invocare a ploii (Paparudele, Scaloia‑ nul); obiceiuri de seceriş (Cununa, Dragaica); b) poezia ceremonialurilor de trecere (obiceiuri legate de momen- tele cru­ciale din viaţa omului): naşterea; nunta (oraţiile, Cântecul miresei); moartea (Cântecul bradului, Zorile, Cântecul mare de petrecut, bocetele). A doua grupă,CROATICA aceea a literaturii folclorice, fără funcţie rituală sau ceremo­nială, cuprinde creaţii ce se pot clasifica pe genuri şi specii, ca în literatura cultă. Lirice – în versuri – doina: de dor, de jale, de haiducie de cătănie; de înstrăinare, etc. – cântecul propriu‑zis: cântece despre cântec, despre relaţiile de familie, de iubire, dragoste şi dor, cu temă soci- ală, de înstrăinare de muncă – strigătura Epice – în versuri – balada: fantastică, vitejească, pastorală, despre cur- tea feudală, familială (nuvelistică), jurnale orale – în proză – basmul – legenda – snoava Aforisme şi enigmatice – proverbe şi zicători – ghicitori

TEXT AUXILIAR

Românul e născut poet! Înzestrat de natură cu o închipuire strălucită şi cu o inimă simţitoare, el îşi revarsă tainele sufletului în melodii armonioase şi în poezii improvizate. De‑l munceşte dorul, de‑l coprinde veselia, de‑l minunează vreo fap- tă măreaţă, el îşi cântă durerile şi mulţumirile, îşi cântă eroii, îşi cântă istoria, şi astfel sufletul său e un izvor nesfârşit de frumoasă poezie. Nimic dar nu poate fi mai interesant decât a studia caracterul acestui Grup în costume populare românești

41

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 41 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA III

popor în cuprinsul cânticilor sale, căci ele cuprind toate pornirile inimei Vocabular şi toate razele geniului său. înzestrat = dotat, prevăzut cu cele nece‑ Comori nepreţuite de simţiri duioase, de idei înalte, de notiţe isto- sare rice, de crezări super­stiţioase, de datini strămoşeşti şi mai cu seamă de închipuire = imaginație, fantezie frumuseţi poetice pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile dor = 1. dorință puternică de a vedea sau străine, poeziile noastre poporale compun o avere naţională, demnă de de a revedea pe cineva sau ceva drag; a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru naţia română. 2. stare sufletească a celui care tinde, Aceste poezii se împart în trei clase deosebite: râvnește, aspiră la ceva; năzuință, do‑ 1. Cânticele bătrâneşti sau Balade; rință; 3. suferință cauzată de dragos‑ 2. Doine; tea pentru cineva (care se află departe) 3. Hore. duios = emoționant, mângâietor, blând, Baladele sunt mici poemuri asupra întâmplărilor istorice şi asupra dulce, sentimental, afectiv, iubitor faptelor măreţe. datină = obicei păstrat din vechime, con‑ Doinele coprind toate cânticele de doruri, de iubire şi de jale. sacrat prin tradiție, caracteristic pen‑ Horele sunt cânticele de veselie ale poporului. […] tru o colectivitate; tradiție, uzanță noian = nemărginire; imensitate; canti‑ Toate aceste poezii, fără dată sigură, şi fără nume de autori, sunt as- tate, volum mare din ceva; belșug; cunse de secole întregi, ca nişte petre scumpe, în sânul poporului. Ele mulțime sunt expuse a se perde; prin urmare e o sfântă datorie de a le căuta şi a le feri de noianul timpului şi al uitărei. Datoria aceasta am cercat să o îndeplinesc. Agiutat de câteva persoane, CROATICAiar mai cu seamă de d. A. Russo, am adunat, în deosebite călătorii prin munţii şi prin câmpiile înflorite ale ţărei noastre, o mare parte din poeziile poporale, şi acuma săvârşind coordonarea lor, le închin patriei mele ca cea mai dreaptă avere a ei. (V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor)

Înainte de text Valea Oltului � Citiţi consideraţiile despre miturile româneşti ale lui G. Călinescu, din Vocabular pasajul de mai jos: „Patru mituri sunt nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, nutrit = (despre idei sau sentimente) care tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone. Întâiul, Trăian şi Dochia, a fost întreținut, cultivat, purtat în su‑ flet sau în minte simbolizează constituirea însăşi a poporului român. El a fost formulat autohton = care s‑a format și s‑a dezvoltat propriu‑zis de Asachi (Dochia care împietreşte cu oile sale fugind de Tră‑ pe teritoriul unde trăiește (și în pre‑ ian), însă cu elemente populare şi cu o legendă cantemiriană. Mioriţa, zent), care este originar de aici; local istoria ciobanului care voieşte a fi înmormântat lângă oile sale, simboli‑ panteistic = referitor la panteism (concep‑ zează existenţa pasto­rală a poporului român şi exprimă viziunea fran‑ ție filozofică potrivit căreia divinitatea ciscan‑panteistică a morţii la individul român. Acest mit a ajuns să fie se identifică cu întreaga natură) socotit de unii Divina noastră Comedie. surpare = (despre ziduri, clădiri) prăbușire, Meşterul Manole (povestea zidarului de mănăstire care îşi zideşte soţia dărâmare ca să oprească surparea clădirii) e mitul estetic, indicând concepţia noas‑ puberal = referitor la pubertate (perioadă tră, despre creaţie, care e rod al suferinţei. a vieții omenești situată între copilărie În sfârşit, Zburătorul e mitul erotic, personificarea invaziei instinctului și adolescență, caracterizată prin ma‑ puberal. turizarea glandelor sexuale și printr‑o Poezia română, prin Eminescu îndeosebi, a arătat înclinări de a socoti dezvoltare psihică intensă) implacabil = care nu poate fi înduplecat, iubirea ca o forţă implacabilă, fără vreo participare a conştiinţei. Pe lângă atenuat, îmblânzit; neîndurător; care aceste patru mituri încearcă să se ridice şi altele îmbrăţişând mai cu sea‑ se produce în mod fatal mă domeniul religiosului.“ (G. Călinescu, Istoria literaturii române)

42

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 42 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA III

Dicționar cultural Ce sunt miturile? După orice dicţionar explicativ, mitul este o povestire fabuloasă care cu­prinde credinţele popoarelor antice despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari etc. Dar definiţia din dicţionar nu acoperă în întregime complexitatea noţiunii de mit. Ca s‑o înţelegem mai bine, ne vom opri asupra câtorva dintre trăsăturile ei de‑ finitorii: � Mitul este o poveste al cărei subiect se referă de obicei la un eveni‑ ment creator (al întregului Univers sau al unei părţi din el: un teritoriu Pierre de Cortone: Romulus şi Remus geo­grafic, o stea, o specie vegetală sau animală, un sentiment etc.) petre­cut la începutul lumii. � Faptele (sau semnificaţia lor) relatate de o astfel de poveste mitică se caracterizează prin permanenţă şi repetabilitate, motiv pentru care se vorbeşte despre timpul mitic în deosebire de timpul istoric, în sensul că dacă ultimul se referă numai la trecut, primul conţine, deopotrivă, tre­cutul, prezentul şi viitorul. � Personajele mitice sunt făpturi supranaturale: zei, semizei, eroi (Făt‑Frumos, Ileana Cosînzeana, Balaurul, Muma‑Pădurii, Zmeul, Zbu‑ rătorul etc,CROATICA Prometeu – în mitologia greacă, Meşterul Manole – la noi). Deşi socotite fiinţe sacre, personajele mitice îşi găsesc cores­pondenţe printre oameni, generalizează caractere, întâmplări, sentiment­ e uma‑ ne. � Miturile au valoare explicativă. Ele reprezintă prima treaptă a cu­ noaşterii, efortul dintâi al omului de a stabili, prin intuiţie, marile ade‑ văruri ale lumii pe care a luat‑o, astfel, în stăpânire. Multe adevă­ruri mitice se pot explica ştiinţific. Nimeni nu poate, de exemplu, con­testa adevărul exprimat de filozofia dinMioriţa, care transmite ideea că, murind, omul reintră în circuitul cel mare al elementelor materiale ale universului. � Fiind o poveste, mitul se înrudeşte strâns cu literatura şi de aceea vor‑ bim adesea despre substratul mitic al unei opere literare oarecare. Care este diferența între mit și basm? În accepţia lui Mircea Eliade, mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveni­ment care a avut loc în timpul pri­mordial, în timpul fabulos al „înce­ puturilor“. Altfel zis, mitul povesteş­te cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor su­ pranaturale, o realitate s‑a năs­cut, fie că e orbav de realitatea totală,­ Cos­ mosul, sau numai un frag­ment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie. E, aşadar totdeauna povestea unei „faceri“, istoria unei geneze. Fiind considerat „adevărat“, mitul avea cu precădere o funcţie iniţiatică, con­ţinutul său fiind sacru, exemplar şi semnificativ. Basmul, în schimb, este o degradare a sacrului sau poate un dublet facil al mitului şi al ritualului de iniţiere. El repetă pe un alt plan şi cu alte mijloace scenariul exemplar de iniţiere, prelungeşte ini­ţierea la nivelul imaginarului. De altfel, multe simboluri şi mituri vor fi „re­descoperite“ prin intermediul opere­lor literare.

43

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 43 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA III

CREAŢII EPICE B A L A D A

Explorarea textului � Mioriţa (fragmente din varianta publicată de Vasile Alecsandri)

Vocabular Mioriţa, capodopera absolută a literaturii noastre populare, este rezulta- tul unui proces de creaţie seculară, textul baladei armonizând un număr plai = 1. regiune de munte sau de deal, variabil de motive poetice cu existenţă independentă în folclor. aproape plană, acoperită în general cu pășuni; 2. drum (cărare) care face Pe‑un picior de plai, – Drăguţule bace, Să le spui curat legătura între poala și creasta unui Pe‑o gurã de rai, Dă‑ţi oile‑ncoace, Că m‑am însurat munte; potecă Iată vin în cale, … Cu‑o mândră crăiasă, ungurean = originar din transilvania Se cobor la vale, Stăpâne, stăpâne, A lumii mireasă; mări = cuvânt care exprimă mirare, sur‑ Trei turme de miei, Îţi cheamă şi‑un câine, Că la nunta mea prindere; cuvânt prin care se sublini‑ Cu trei ciobănei. Cel mai bărbătesc A căzut o stea; ază o relatare,CROATICA o afirmație Unu‑i moldovan, Şi cel mai frăţesc, … plăviță = (lână) de culoare albă‑cenușie Unu‑i ungurean Că l‑apus de soare Iar dacă‑i zãri, bârsană = (oaie) cu lână lungă și aspră Şi unu‑i vrâncean Vreau să mi te‑omoare Dacă‑i întâlni năzdrăvan = înzestrat cu puteri miracu‑ Baciul ungurean Măicuţă bătrână, loase; care are darul de a ști și prevesti ce se va întâmpla Iar cel ungurean Şi cu cel vrâncean! Cu brâul de lână, mohor = plantă cu frunze liniare, ascuțite, Şi cu ce‑l vrâncean, – Oiţă bârsană, … folosită ca hrană pentru animale Mări, se vorbirã, De eşti năzdrãvanã, Tu, mioara mea, strungă = țarc, îngrăditură în care se țin oile Ei se sfătuiră Şi de‑a fi sã mor Să te‑nduri de ea Pe l‑apus de soare în câmp de mohor, Şi‑i spune curat Ca să mi‑l omoare Să spui lui vrâncean Că m‑am însurat Pe cel moldovan, Şi lui ungurean Cu‑o fată de crai, … Ca să mă îngroape Pe‑o gură de rai. Dar cea mioriţă, Aice, pe‑aproape, Iar la cea măicuţă Cu lână plăviţă, În strunga de oi, Să nu spui, drăguţă, De trei zile‑ncoace Să fiu tot cu voi; Că la nunta mea Gura nu‑i mai tace, … A căzut o stea Iarba nu‑i mai place. Iar tu de omor … … Să nu le spui lor.

Varianta publicată de Alecsandri în 1852, în cunoscuta sa culegere de literatură populară, are următoarea structură de motive:

Motivul transhumanţei Evocă o atmosferă calmă, luminoasă, un acord deplin între om şi natură, comunicate prin cele două metafore cu valoare simbolică de la început. Motivul complotului Echilibrul se strică: contrast puternic între at­mosfera senină cu na- tură feerică din primul motiv şi gândurile sumbre, cu motivaţie mes- Nicolae Brana: Miorița – gravură chină, ale complotiştilor.

44

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 44 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA III

Motivul mioarei năzdrăvane În desfăşurarea epică intervine elementul fabulos prin personificarea mioarei, care e neliniştită şi, în cele din urmă, vorbeşte. Este sugerată o perfectă armonie între om şi natură (păstor şi animal), între om şi profesiunea sa. Cu motivul mioarei năzdrăvane se epuizează partea epică a ba- ladei, de aici încolo aceasta având o evoluţie lirică, cu atât mai sem- nificativă cu cât pretextul lirismului este ipotetic: „Şi de‑a fi să mor.“ Motivul testamentului Dramatismul creşte pe fondul unei seninătăţi a confruntării omului cu moartea – seninătate izvorâtă din înţelegerea profundă a alcătuirii uni­versului, din experienţa mitică retrăită de baciul moldovean. Motivul alegoriei moarte‑nuntă Motivul conţine sensurile filozofice cele mai profunde: nu dispărem în nefiinţă, ci ne contopim cu fiinţa cea mare a naturii, ceea ce repre- zintă, de fapt tema fundamentală a baladei. Dragoș Morărescu: Miorița Motivul măicuței bătrâne Motiv cu o pronunţată funcţie estetică, menit să sensibilizeze şi mai mult pe ascultător (cititor), să accentueze tragismul. Totul capătă semnificaţia unui protest împotriva morţii premature, nedrepte. Sub raport artistic,CROATICA motivul se alcătuieşte sub forma celor două portrete: al măicuţei bătrâne şi al ciobanului tânăr.

APLICAȚII

1. Urmăriţi structura de motive a baladei Mioriţa 2. Demonstrați de ce este tragică totuşi condi- şi demonstraţi că, prin această structură, balada ţia eroului mioritic. Concretizați sub formă de este reprezentativă pentru folclorul românesc. compunere meditația voastră. Comentaţi, totodată, realizarea artistică a două motive poetice, la alegere.

Explorarea textului � Monastirea Argeşului (fragmente din varianta publicată de Vasile Alecsandri)

Jertfa zidirii sau jertfa pentru creaţie: cu aceste sintagme ne‑am obişnuit să denu­mim tema baladei Mănăstirea Argeşului (Meşterul Manole sau Zidirea Mănăstirii Argeşului).

Pe Argeş în jos, Care‑i şi întrece. Pe unde‑am trecut Pe un mal frumos, Merg cu toţi pe cale Un zid părăsit Negru‑vodă trece Să aleagă‑n vale Şi neisprăvit. Cu tovarăşi zece, Loc de mănăstire Câinii cum îl văd, Nouă meşteri mari, Şi de pomenire. La el se repăd Calfe şi zidari, … Şi latră‑a pustiu Şi Manole, zece, Ba, doamne, am văzut Şi urlă‑a morţiu.“ Mănăstirea Argeșului – interior

45

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 45 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA III

… Cea‑ntâi soţioară, Că nu‑i bună, dragă. Iată zidul meu! Cea‑ntâi surioară Manole, Manole, Aici aleg eu Care s‑a ivi Meştere Manole! Loc de mănăstire Mâini în zori de zi Zidul rău mă strânge, Şi de pomenire. Aducând bucate Trupuşoru‑mi frânge!“ Deci voi, meşteri mari, La soţ ori la frate. … Calfe şi zidari, … „Manole, Manole Curând vă siliţi Când, vai! Ce zărea? Meştere Manole! Lucrul de‑l porniţi, Cine că venea? Zidul rău mă strânge, Ca să‑mi ridicaţi, Soţioara lui, Viaţa mi se stinge!“ Aici să‑mi duraţi Floarea câmpului! … Mănăstire naltă … Domnul o privea Cum n‑a mai fost altă, Manea mi‑o vedea, Şi se‑nveselea Că v‑oi da averi, Inima‑i plângea, … V‑oi face boieri, Şi iar se‑nchina, Şi pe gânduri sta, Mănăstirea Argeșului Iar de nu, apoi Şi iar se ruga: Apoi poruncea V‑oi zidi pe voi, Suflă, Doamne‑un vânt Schelele să strice, V‑oi zidi de vii „Suflă‑l pe pământ, Scări să le ridice. Chiar în temelii!“ Brazii să‑i despoaie, Iar pe cei zidari, Meşterii grăbeau, Paltini să îndoaie, Zece meşteri mari, CROATICASforile‑ntindeau, Munţii să răstoarne, Să mi‑i părăsească Locul măsurau, Mândra să‑mi întoarne, Ca să putrezească Şanţuri largi săpau, Să mi‑o‑ntoarne‑n cale, Colo pe grindiş, Şi mereu lucrau, S‑o ducă de vale!“ Sus pe coperiş. Zidul ridicau, Domnul se‑ndura, Meşterii gândeau Vocabular Dar orice lucra Ruga‑i asculta Şi ei îşi făceau Noaptea se surpa! Şi sufla un vânt Aripi zburătoare calfă = lucrător calificat după o perioadă A doua zi iar, Un vânt pe pământ De şindrili uşoare, de ucenicie morțiu = (regional, în expresii) a urla lung A treia zi iar, Paltini că‑ndoia, … și trist (ca o prevestire de moarte) A patra zi iar Brazi că despoia, Manea se pierdea, (a) dura = a construi, a zidi, a clădi Lucrau în zadar! Munţii răsturna, Ochii‑i se‑nvelea, aievea = în realitate, cu adevărat, în‑ … Iară pe Ana Lumea se‑ntorcea, tr‑adevăr, lămurit, clar; real, concret Nouă meşteri mari, Nici c‑o înturna! Norii se‑nvârtea, (a) înturna = a (se) înapoia, a (se) întoarce Calfe şi zidari! Ea mereu venea, Şi de pe grindiş, (de) șagă = (de) glumă Ştiţi ce am visat Pe drum şovăia De pe coperiş, grindiș = substantiv colectiv format prin De când m‑am culcat? Şi s‑apropia Mort bietul cădea! derivare cu sufixul ‑iș de la grindă – O şoapta de sus Şi amar de ea, Iar unde cădea, element de construcție din lemn, oțel, Aievea mi‑a spus Iată c‑ajungea! Ce se mai făcea? beton armat etc. folosit pentru asigu‑ Că orice‑am lucra … O fântână lină, rarea rezistenței unei construcții Noaptea s‑a surpa „Manole, Manole, Cu apa puţină, șindrilă = scândurică de brad, îngustă și Pân‑om hotărî Meştere Manole! Cu apă sărată subțire, care servește la acoperișul caselor În zid de‑a zidi Ajungă‑ţi de şagă, Cu lacrimi udată!

46

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 46 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA III

Structura de motive a acestei capodo­pere folclorice se sprijină pe un număr constant de motive, dezvoltate însă în mod diferit de anonimii ei autori. Va­rianta Alecsandri conţine toate cele opt motive:

Motivul zidului părăsit Vodă şi cei zece meşteri caută Un zid părăsit / Şi neisprăvit, ceea ce poate semnifica tenacita­tea cu care omul se consacră ideii construc- tive într‑o succesiune ne‑sfârşită de generaţii. Motivul surpării zidurilor Reprezintă intriga baladei. Variantele româneşti ale temei merg în direcţia conflictului psihologic: nu atât asupra faptelor cade accentul, cât mai ales asupra suferinţelor sufleteşti ale lui Manole, care, pentru a zidi, e constrâns să jertfească şi să se jertfească. Motivul visului Aduce, în potenţarea şi evo­luţia conflictului, remediul eşecului, im- punând condiţia zidirii în temelii a unei fiinţe omeneşti. Motivul femeii destinate zidirii Este motivul cu cele mai profunde implicaţii estetice. Prin el, faptele pun în relief două personaje puternic conturate, cu trăsături ome­ neşti de mare forţă generalizatoare. Motivul zidiriiCROATICA treptate Dezvăluie întregul zbucium sufletesc al lui Manole şi suferin­ţele Anei. În timpul zidirii – nu întâmplător treptate – profilurile morale ale celor doi se desăvârşesc: delicateţea sufletească a Anei; tăria de caracter şi stăpânirea de sine ale lui Manole. Zidirea treptată urcă gradat suferinţa pe culmile tragismului. Motivul conflictului feudal Are, în structura baladei, două funcţii principale: una compoziţio­ nală, pentru că leagă motivul zidului, părăsit, care marchează înce- putul construcţiei, cu finalul baladei, când opera e desăvârşită; alta etică, sub­liniind opoziţia dintre idealul artis­tului şi egoismul îngust al conducătorului medieval. Motivul lui Icar Nu trebuie interpretat ca un deznodământ oarecare, pentru că are Ivan Torrent: Zborul lui Icar înţelesuri proprii derivate din desfăşurarea generală a întâmplărilor: măreşte coeficientul de sacrifici­ u suprem cerut de orice ca­podoperă, prin moartea tuturor meşter­ ilor; dă o rezolvare mitică dra­gostei ce- lor doi soţi care, prin moarte, trec în nemurire.

APLICAȚII

1. Urmăriţi structura de motive a baladei Monas‑ 2. Demonstrați de ce este tragică soarta eroului tirea Argeșului şi comparați‑o cu Kőműves Kele‑ creator. Concretizați sub formă de compunere men, balada reprezentativă a folclorului maghiar. meditația voastră. Comentaţi comparativ, totodată, realizarea ar- tistică a două motive poetice similare, la alegere.

47

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 47 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA III

B A S M U L

Explorarea textului � Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Prin basmul lui Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, vă invităm într‑o călătorie în fantastic, spectaculos, feeric, spe- cifică ficţiunii ­vepo ştilor, dar şi în spaţiul mioritic, arhaic, plin de ritual folcloric, susţinut de aspiraţ­ ii spre bine şi frumos, spre dorita „veşnică tinereţe“. Promisiunea neobişnuită a tatălui, la naşterea copilului, este laitmotivul deopotrivă al basmului şi al vieţii. Dar să călătorim împre- ună cu fiul de împărat, al cărui plâns, la naştere, nu s‑a oprit decât la promisiunea „tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte“.

A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi fru- moşi, şi, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a îmblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele i să le ghicească daca or să facă copii; dar în zadar. CROATICA[…] Mai‑nainte de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n‑a putut niciun vraci să‑l împace. Atunci împăratul a început să‑i fă- găduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n‑a fost cu putinţă să‑l facă să tacă. – Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ţi‑oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi‑oi da soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d‑alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi‑oi da Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă. De ce creştea copilul, d‑aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Iar când fuse într‑o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi îm- păratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt‑Frumos şi zise: – Tată, a venit vremea să‑mi dai ceea ce mi‑ai făgăduit la naştere. Auzind aceasta, împăratul s‑a întristat foarte şi i‑a zis: – Dar bine, fiule, de unde pot eu să‑ţi dau un astfel de lucru nemaiau- zit? Şi dacă ţi‑am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. – Dacă tu, tată, nu poţi să‑mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduinţa pentru care m‑am născut. […] Trecând şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră şi cu un miros dul- ce, de te îmbăta; trăgea un vântişor care abia adia. Aicea stătură ei să se Val Munteanu: Tinereţe fără bătrâneţe odihnească, iară calul îi zise: şi viaţă fără de moarte

48

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 48 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA III

– Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi dacă ne‑o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem voinici. Mai‑nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. […] Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să‑i mai zică o dată, ci primi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta. Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până Van Gogh: Câmp cu lan și chiparoși să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i‑o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el;ş i‑i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii. Vocabular […] Căutând într‑o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridi- vraci = 1. doctor, tămăduitor; 2. vrăjitor cându‑şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un (a) făgădui = a promite cuiva ceva sau că tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichi- va face un anumit lucru ţei, şi un glas slăbănogit îi zise: primejdie = pericol; împrejurare, situație care amenință liniștea, securitatea sau – Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam. existența cuiva sau a ceva O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chi- CROATICAchichiță = lădiță; despărțitură mică, în for‑ chiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână. mă de cutie, în interiorul unei lăzi Iar eu încălecai p‑o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte e un basm mai bogat în semnifi­caţii decât altele, în structura lui fiind vizibile unele elemente de filozofie folclorică românească. Ceva din filozofia mioritică se trans- mite acestui basm, sensurile lui integrându‑se concepţiei despre rostul omului pe pământ, despre locul lui în univers, altfel spus, despre viaţă şi moarte. Omul e născut pentru a fi fericit, dar fericirea nu vine de la sine, ci trebuie cucerită. Oricât de înalte ar fi idealurile către care as­piră omul, acestea pot fi atinse prin cutezanţă şi perseverenţă. Omul nu poate însă deroga de la statutul său de fiinţă muritoare. Încercarea de a exclude moartea echi­valează cu depăşirea omenescului; doar prin capacitatea sa de a dărui semenilor săi fericire şi de a fi, prin aceasta, el însuşi fericit, omul devine nemuritor Asemenea semnificaţii pot deveni mai limpezi dacă urmărim evoluţia narativă a basmului:

Motivul împăratului fără urmaş Un împărat dobândeşte în chip miraculos urmaş la tron. E un motiv larg răspândit în basmele fantastice. Copilul se dovedeşte năzdrăvan încă înainte de naştere, refuzând să vină pe lume. O face doar când i se promite tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Motivul dorinţei imposibile Ceea ce înainte de naştere fusese crezut doar un capriciu se dovedeş- te a fi o dorinţă imposibil de îndepli­nit în lumea obişnuită. Împăra- tul nu‑i poate oferi tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi Făt‑Frumos se hotărăşte s‑o caute şi s‑o găsească singur.

49

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 49 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA III

Motivul probelor depăşite Întotdeauna, în basmele fantastice, Făt‑Frumos trebuie să‑şi dovedească însuşirile excepţionale. De aceea, el depăşeşte anumite probe (piedici) care se ivesc în drumul său. Şi în acest basm, Făt‑Frumos, ajutat de cal, învinge opreliştile simbolizate de Gheonoaie, Scorpie şi fiare sălbatice. Motivul dorinţei împlinite Depăşind piedicile, Făt‑Frumos găseşte locul unde se află tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Dar tărâmul acesta se abate de la ceea ce e propriu omului: aici nu există timp, nici memorie, există doar fericire, care trebuie păstrată prin respectarea unei interdicţii: a nu pătrunde în Valea Plângerii. Motivul dorului de părinţi Vânând, Făt‑Frumos încalcă interdicţia şi‑şi recapătă brusc memo- ria. Îşi aduce aminte de lumea din care venise şi mai ales de părinţi, pe care doreşte să‑i vadă. Revenirea memoriei şi a dorului echivalea- Maria Pillat Brateș: Tânără cu evantai ză cu un proces de reumanizare, de reintrare în limitele omenes­ cului, cu tot ce presupune el, inclusiv moartea. Motivul reîntoarcerii la condiţia umană Făt‑Frumos se reîntoarce, nu mai recunoaşte locurile pe unde trecu- se, semn al efectului transforma­tor al timpului scurs ireversibil, pe CROATICAcare eroul nu‑l mai percepuse, îmbătrâneşte pe măsură ce se apropie de locurile natale, găseşte palatul în paragină, îşi desco­peră moartea într‑o ladă veche şi moare.

Omul – înţelegem – poate năzui oricât de mult şi oricât de sus, poate atinge cote nebănuite de iscu­sinţă, perseverenţă şi curaj, poate atinge forme nebă­nuite de fericire pentru el şi semenii lui, dar toate acestea trebuie să se realizeze – nu se poate altfel – în deplină cunoştinţă a con- diţiei sale de fiinţă muri­toare. Înţeles astfel, basmul devine o pledoarie strălu­cită, rostită în limbajul fabulos‑simbolic al basmului folcloric, pentru acceptarea locului ocupat de om în lume şi în univers, încetând adică să mai fie doar o poveste de divertisment şi conţinând un sub­strat didactic‑moralizator de mare profunzime filo­zofică.

APLICAȚII

1. Citiţi şi alte basme şi identificaţi în structura lor gă“ sau „O viaţă trăită cum trebuie, face moartea motive narative întâlnite în Tinereţe fără bătrâ‑ uşoară“. Elaborați un eseu în care să vă expri- neţe şi viaţă fără de moarte. mați acordul sau dezacordul cu aceste opinii. 2. Basmul acesta invită la reflecţie. Leonardo da 3. La ce alte reflecții vă invită subiectul basmului Vinci spunea: „Viaţa trăită cum trebuie, e lun- Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte?

50

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 50 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA III

D O I N A Vocabular

Explorarea textului bădiță = diminutiv de la bade; termen de � adresare al fetei de la țară pentru băr‑ batul iubit Măi bădiţă, floare dulce (a) răsădi = a planta un răsad (o plantă mică) din seră sau din răsadniță, în Creația lirică populară care exprimă sentimente puternice de dor, de câmp, într‑un parc dragoste, de jale, etc, în mediu rural sau pastoral se numește doină. stog = grămadă mare de fân, de snopi de grâu Doinele sunt creații foarte vechi iar textul lor poetic este strâns legat de (sau de alte păioase), așezată în formă ci‑ o melodie improvizată pe baza unor procedee tradiționale. lindrică și terminată printr‑un vârf conic (a) îmblăti = a bate cu îmblăciul cereale‑ Măi bădiţă, floare dulce, le, plantele cu păstăi etc. pentru a le Unde te‑aş găsi te‑aş smulge, scoate semințele Şi‑acasă la noi te‑aş duce, morișcă = moară mică pusă în mișcare de vânt, de apă sau cu mâna Şi te‑aş răsădi‑n grădină, (a se) stâmpăra (lit. a se astâmpăra) = Şi te‑aş secera cu milă; 1. a (se) liniști, a (se) potoli, a (se) Şi te‑aş face stog în prag, domoli, a (se) calma; a (se) cuminți. Şi te‑aş îmblăti cu drag; 2. a scădea sau a face să scadă (în inten­ Şi te‑aş măcina mărunt sitate), a înceta sau a face să înceteze CROATICALa morişca de argint; jele (lit. jale) = tristețe, mâhnire, durere Şi te‑aş cerne adâncă; jelanie Prin sprâncene, Şi te‑aş frământa‑n inele, Şi te‑aş da inimii mele Să se stâmpere de jele…

Doina de față, cuprinsă de Lucian Blaga în Antologia sa de poezie po- pulară, reflectă pe deplin specificul acestui tip de creație populară lirică. Eul liric își exprimă direct sentimentele printr‑o serie de figuri de stil reprezentative, printr‑o aglomerare de verbe care dobândesc în context semnificații noi.

Ion Andreescu: Țărancă cu broboadă

APLICAȚII

1. Identificați în doină epitetele, arătați semnifica- 2. Citiți și alte doine populare dar și culte. Com- ția lor și creați enunțuri expresive în care epi- parați, pe de o parte, ideile și sentimentele ex- tetele determinate să sugereze stări emoționale primate; pe de altă parte, modul de exprimare diferite. al acestora.

51

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 51 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA III

E V A L U A R E

1. Definiţi folclorul în general şi literatura populară în special, folosind manualul şcolar, Dicţiona‑ rul explicativ al limbii române sau un dicţionar de termi­nologie literară. 2. Enumeraţi trăsăturile literaturii populare şi explicaţi relaţiile dintre ele. 3. Clasificaţi creaţiile populare cunoscute după genul literar şi după specia literară. 4. Reproduceţi, din memorie, cel puţin 6 versuri dintr‑o poezie, populară care v‑a plăcut mai mult şi comentaţi‑le. 5. Alcătuiţi planul unei compuneri și/sau un eseu structurat, alegând singuri un titlu care să pună în valoare şi idei cuprinse în următoarele texte:

„Comori nepreţuite de simţiri duioase, de idei înalte, de notiţe istorice, de crezări superstiţioase, de datini strămoşeşti şi mai cu seamă de frumuseţi poetice pline de originali­tate şi fără seamăn în lite‑ raturile străine, poeziile noastre poporale compun o avere naţio­nală, demnă de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru naţia română.“ (Vasile Alecsandri)

„Farmecul poeziei populare îl găsesc în faptul că ea este expresia cea mai scurtă a simţământului şi a gânCROATICAdirei… izvorul curat ca lamura şi mai preţios ca aurul al poeziei noastre populare.“ (Mihai Eminescu)

52

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 52 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV IV. Literatura română în secolele XVI – XVIII

� � Pentru început Literatura română în limba slavonă

Slavona începe să pătrundă la noi din prima jumătate a secolului al X‑lea, aşa cum o dovedesc inscripţiile de pe teritoriul Dobrogei şi Mun- teniei. Cele mai vechi manuscrise care s‑au păstrat (copii ale unor cărţi de cult religios făcute în mănăstiri bulgăreşti sau sârbeşti) sunt însă din secolul al XII‑lea. În a doua jumătate a secolului al XIV‑lea se întemeiază primele mă- năstiri româneşti cunoscute care devin cu timpul puternice centre cul- turale. Aici se copiază şi se răspândesc, în ţară şi peste hotare, nume- roase scrieri cu caracter moral‑religios în limba slavonă. Spre sfârşitul Text românesc cu litere slavone secolului al XIV‑lea apar şi primele scrieri originale în limba slavonă: scrisori cuCROATICA conţinut religios şi imnuri religioase. Paralel cu scrierile religioase se dezvoltă şi o literatură istorică origi- nală în limba slavonă, mult mai importantă prin conţinut. Menţionăm, în primul rând, scrisoarea lui Ştefan cel Mare trimisă principilor creştini după victoria de la Vaslui. Ea ne atrage atenţia în mod deosebit prin arta compoziţiei. Aceasta l‑a făcut pe marele istoric şi critic literar Nicolae Iorga să o propună ca pagină de antologie. Din aceeaşi perioadă datea- ză şi prima cronică domnească. Autorul‑sau autorii (anonimi) consacră cea mai mare parte a Letopiseţului întinsei domnii a lui Ştefan cel Mare, glorificând mai ales luptele de apărare a ţării. Îmbinând relatarea faptelor văzute şi trăite cu exprimarea nuanţa- tă şi dramatizarea situaţiilor, cronicarii curţilor domneşti pun bazele naraţiunii, care a făcut din cronică genul major al literaturii noastre vechi. Macarie, Eftimie și Azarie sunt cei dintâi cronicari români de limbă slavonă.

Literatura română în limba slavonă atinge, în secolul al XVI‑lea, o culme a dezvoltării sale cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Aceasta nu mai este opera unui cleric, ci chiar a renu- mitului domnitor, personalitate politică remarcabilă prin tendinţa de centralizare a puterii în statul feudal şi prin întinsa cultură pe care o acumulase. Scrise pentru a servi la educaţia fiului său, Învăţăturile constituie o adevărată enciclopedie a cunoştinţelor moral‑politice, filozofice şi pe- dagogice, o sinteză românească a gândirii şi experienţei avansate a evu- lui mediu. Lucrarea este o capodoperă a literaturii noastre vechi, nu nu- mai prin conţinutul ei, ci şi prin maniera în care a fost scrisă. Aceasta îi conferă o mare valoare artistică. Capitolele finale, spre exemplu, con-

53

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 53 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

sacrate mamei, soţiei şi copiilor, impresionează în mod deosebit prin sensibilitatea, duioşia şi lirismul autorului. Dată fiind însemnătatea practică şi valoarea lor literară, Învăţăturile au fost traduse în româneşte încă din secolul al XVII‑lea.

� Înainte de text Începutul literaturii în limba româna

Dezvoltarea literaturilor naţionale originale necesită înlocuirea limbilor convenţionale ale evului mediu european (latina, greaca veche şi slavo- na), care nu se mai vorbeau nicăieri, cu limbile vii ale popoarelor. Prile- jul acesta l‑a oferit Reforma lui Huss, Luther şi Calvin, care, în lupta lor împotriva bisericii catolice, a cărei limbă de cult era latina, au proclamat dreptul fiecărui popor de a avea cărţi în limba lui. Receptând această idee a Reformei, care corespundea cu aspiraţiile mai vechi ale maselor populare, cele trei ţări române au trecut cam în acelaşi timp la înlocuirea Lupoaica, Romulus și Remus slavonei, ca limbă a culturii româneşti vechi, cu limba poporului. Primul document scris în limba română – Scrisoarea lui Neacşu – da- CROATICAtează din anul 1521. Dar claritatea şi siguranţa cu care este scris, adap- tarea destul de bună a semnelor alfabetului chirilic la redarea sunetelor limbii noastre presupun o experienţă anterioară, ce ne face să credem că încă de pe la sfârşitul secolului al XV‑lea corespondenţa particulară se scria în limba română. Era însă necesar un efort mare pentru a ajunge de la simpla fixare în scris a graiului popular vorbit, la făurirea unei limbi literare, capabile să exprime ideile şi sentimentele. În această activitate s‑au angajat cărturari, cunoscuţi sau anonimi, din toate provinciile româneşti. Un pas important a fost traducerea cărţilor religioase păstrate în manuscris. Aceste traduceri au fost determinate de necesitatea preoţilor şi a călugărilor de a avea cărţi în limba română, pen- tru a nu se mai adresa oamenilor într‑o limbă pe care nu o înţelegeau. Dacă sintaxa folosită în aceste traduceri, este greoaie, imitând pe cea a limbii din care se făcea traducerea, lexicul este uimitor de apropiat de cel de azi, mai ales gândindu‑ne că e vorba de traduceri făcute cu aproa- pe 500 de ani în urmă. O altă etapă importantă în făurirea şi impunerea limbii române lite- rare o constituie tipăriturile. Cel mai cunoscut tipograf al vremii a fost diaconul Coresi, care la Braşov (unde exista şi o fabrică de hârtie) înfi- inţează o tipografie proprie. Ieşind de sub tutela domnească, activitatea tipografică ia amploare. Într‑un interval de două decenii şi ceva, înce- pând din 1557, în tipografia lui Coresi apar unsprezece tipărituri în lim- ba slavonă şi nouă în limba română. Acestea din urmă, deşi traduceri, datorită faptului că au fost răspândite în toate cele trei ţări româneşti, au jucat un rol deosebit în formarea limbii noastre literare. Epilogul Psalti‑ rii româneşti, tipărit de Coresi, este în această privinţă semnificativ. Ti- părirea de cărţi religioase în limba română, sprijinită nu numai de dom- Scrisoarea lui Neacșu nitori şi de boierimea luminată, ci şi de clerici mărunţi, de negustori,

54

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 54 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

ca o reacţie la faptul că secole în şir li se impusese o limbă şi o cultură străină – limba şi cultura slavonă –, depăşeşte în această epocă limitele preocupărilor religioase. Ea devine un factor puternic de influenţare şi orientare a dezvoltării unei culturi proprii în limba naţională. Curentul de opinie în favoarea scrierii în limba română devine din ce în ce mai puternic. El continuă, după tipăriturile lui Coresi, cu traduce- rea de cărţi populare apocrife şi legende hagiografice, menite să cultive respectul față de cler, să stimuleze donaţiile către biserici şi să răspân- dească plăcerea lecturii. Monumentul cultural al epocii, de o însemnătate excepţională pen- tru dezvoltarea limbii literare, l‑a constituit Cazania sau Carte româ‑ nească de învăţătură (1643) a mitropolitului Varlaam. Marele cărturar a dat în această lucrare nu o simplă traducere, ci o operă de cultură într‑o compilaţie originală, prin care limba română scrisă dobândeşte, pe baza limbii populare, un stil propriu, complet emancipat de schemele şi modelele limbii slavone. Această carte, tipărită în numeroase ediţii şi difuzată pe teritoriul ţării, este aşa de cursiv scrisă, încât a putut fi citită ca un roman. Limba ei, ascultată de‑a lungul a trei secole în biserică, Școală veche a putut exercita o influenţă apreciabilă asupra limbii populare, pe care se întemeiase la rându‑i. Mitropolitului Varlaam îi datorăm şi primele versuri scriseCROATICA în limba română. În acelaşi timp cu Varlaam, mitropolitul Simion Ştefan aducea, în Transilvania, o nouă contribuţie remarcabilă la dezvoltarea limbii lite- rare, prin cea dintâi traducere integrală a Noului Testament, făcută cu o deosebită grijă de a evita regionalismele, pentru că, aşa cum el însuşi spunea, „…cuvintele acele sunt bune, carele le înţeleg toţi…“. Efortul celorlalţi cărturari de a introduce limba română în biserică a fost continuat, prin traducera cărţilor religioase, de către Dosoftei, mi- tropolitul Moldovei. Dacă mitropolitul Dosoftei, în secolul al XVII‑lea, pătrunde în isto- ria literaturii române prin meşteşugul versificaţiei, în secolul următor, un alt cleric, Antim Ivireanul, se integrează mai adânc în sfera literatu- rii propriu‑zise prin arta oratorică pe care a folosit‑o în predicile sale. Istoria literaturii şi a limbii noastre literare înregistrează cu aceste pre- dici, cunoscute sub numele de învăţături, primele modele de discursuri, alcătuite după arta elocinţei. Tematica lor, circumscrisă, în bună parte, problemelor religioase, relevă adesea aspecte sociale de interes general. Apariţia în 1688 a primei ediţii româneşti integrale a Bibliei – cunos- cută sub titlul de Biblia de la Bucureşti – este apreciată drept momentul biruinţei depline a limbii române, ca limbă a cultului ortodox. Încunu- narea eforturilor depuse pe întinderea a peste un secol de numeroşi căr- turari, clerici şi mireni, din ţările române, pentru traducerea şi tipărirea în limba română a principalelor texte religioase, Biblia de la Bucureşti, prin claritatea textului, acurateţea frazei, consecvenţa folosirii aceloraşi termeni (neaoşi sau de împrumut) cu aceleaşi înţelesuri este considerată actul de consacrare a limbii române ca limbă literară. După caracterul scrierilor din secolele XVI şi XVIII, limba română făcuse, în acest răstimp, progrese însemnate în dezvoltarea capacităţii sale de exprimare a ideilor, a atitudinilor şi sentimentelor. Biblia de la Bucureşti

55

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 55 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

APLICAȚII

1. Enumeraţi limbile de cultură folosite în evul me- 4. Ce însemnătate are pentru istoria culturii noas- diu pe teritoriul românesc. tre Scrisoarea lui Neacşu? 2. Identificaţi trei trăsături esențiale ale scrieri- 5. Care este contribuţia textelor în limba română lor în limba slavonă din secolele al XV‑lea şi al din secolele al XVI‑lea, al XVII‑lea şi al XVI‑lea. XVIII‑lea la dezvoltarea limbii şi literaturii 3. Relevaţi interesul Învăţăturilor lui Neagoe Basa‑ române? rab pentru istoria culturii şi literaturii române.

� Înainte de text Dimitrie Cantemir

Coordonate ale vieţii şi operei Dimitrie Cantemir (1673–1723) Personalitate enciclopedică, „Inoro- gul alb“ al gândirii româneşti, cum îl considera Lucian Blaga, Dimitrie Cantemir, s‑a afirmat ca scriitor, istoric, geograf, filozof, teolog, lingvist, CROATICAetnolog, fol­clorist şi om politic. Era fiul cel mic al lui Constantin Can- temir, oştean experimentat, care urcase în ierarhia rangurilor boiereşti prin merite per­sonale, devenind domn al Moldovei la sfârşitul veacului al XVII‑lea. Om simplu dar voievod‑patriot, el şi‑a apărat ţara de atacu- rile concertate ale turcilor, tătarilor şi ale polonilor, educându‑şi fiii în acelaşi spirit. Conform uzanţelor vremii, mezinul familiei domnitoare a fost trimis la Constantinopol ca ostatic, trăind mulţi ani în capitala Imperiului Otoman. Tânărul Dimitrie a cunoscut în profunzime mediul musulman, învă­ţând, pe lângă limbile occidentale, şi pe cele orientale (turca, per- sana şi araba), adăugând, la instrucţia deja amplă, şi cunoştinţe de logi- că, medi­cină, ştiinţele naturii, astronomie şi de muzică. Solid informat în variate domenii, politolog, diplomat înnăs­cut, beizadeaua creştină Dimitrie Cantemir a câştigat încrederea sultanului Ahmed al III‑lea, de la care a obţinut favoarea de a consulta documentele istoriei imperiale, pe care le‑a uzi- tat în realizarea celebrei opere Creşterea şi descreşterea Curţii otomane, rămase şi astăzi o lucrare de referinţă în bibliografia de specialitate. În 1710, Poarta otomană i‑a încredinţat domnia Moldovei, în speranţa că îi va fi supus credincios după atâţia ani petrecuţi în Turcia. Domnia sa a durat, însă, numai opt luni de zile. Adevărat patriot – ca şi tatăl său –, Dimitrie Cantemir a dorit să‑şi elibereze ţara, intuind decăderea imi­nentă a forţei militare otomane. Cu ajutorul marelui său hatman – omul politic şi cronicarul Ion Neculce –, el a intenţionat scoaterea Moldovei de sub influenţa turcească şi apro- pierea ei de Rusia, noua putere europeană. Înfrângerea de la Stănileşti, unde fu­sese aliat cu Petru cel Mare, a însem­nat nu numai încheierea cari- erei sale politice, dar şi începutul domniilor fanariote în Ţările Române. Aflat de atunci în exil, şi‑a dedi­cat viaţa studiilor umaniste şi re- dactării principalelor sale opere istorico‑literare. În 1714 a fost ales

56

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 56 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

membru al Academiei din Berlin, ca recunoaştere a spiritului său progre­sist şi a calităţii de cel mai bun spe­cialist în problemele de ori- entalistică. Creaţia sa este diversă, de la studiile de logică la literatura de ficţiu- ne. Un loc important ocupă în opera lui Cantemir Hronicul vechimei a romano‑moldo‑vlahilor, lucrare redactată între 1719–1722. Este ul- tima lui scriere şi cea mai eru­dită, unde tratează – critic şi sistema­tic – istoria românilor de la originile sale, privind cronologic evenimen­tele şi dispunând informaţia în jurul temei centrale, aceea a continuităţii existenţei poporului nostru în Dacia. Cantemir este un spirit conti- nuator, preluând afirmaţiile cronicarilor moldoveni, dar exagerând în susţi­nerea originii pur latine a neamului românesc, idee regăsită apoi şi în operele istoricilor Şcolii Ardelene. Hronicul vechimei… repre- zintă o sinteză între tradiţia cronicărească în limba română şi rigorile istorio­grafiei europene la nivelul vremii sale. Superioritatea concepţiei isto­rice a lui Cantemir se vădeşte în di­socierea de predecesorii care expli­cau simplist fenomenele petrecute, graţie intervenţiei voinţei di- vine, în timp ce el le interpreta prin analiza atentă a cauzalităţilor lo- gice care le‑au declanşat: „Niciun lucru fără pricină să se facă nu se poate“. Dimitrie Cantemir a susţinut ori­ginea romanică a naţiunii şi a limbii noastreCROATICA în spiritul ideilor uma­nismului, pledând în favoarea afir­maţiei sintetice că „suntem urmaşii unui popor care a creat o civili‑ zaţie şi o cultură clasică“.

Explorarea textului � Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir

Capitolul al XVII‑lea Despre năravurile moldovenilor (fragmente)

[…] Arcul îl întind foarte bine, asemenea se pricep să poarte suliţa; dar totdeauna au izbândit mai mult cu spada. Numai vânătorii poartă puşti şi moldovenii socotesc că e un lucru de ocară să folosească această unealtă împotriva duşmanului la care nu ajungi nici prin meşteşugul războiului şi nici prin vitejie. […] Faţă de cei învinşi se arată când blân- zi, când cruzi, după firea lor cea nestatornică. Ei socotesc că este o da- torie creştinească să ia viaţa unui turc sau tătar şi pe acela care se arată blând cu aceştia îl socotesc că nu este bun creştin. […] […] Chipul cu care primesc oaspeţi străini şi drumeţi e vrednic de cea mai mare laudă; căci deşi foarte săraci din pricina învecinării cu tă- tarii, totuşi nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare şi găzduire unui oaspe şi‑l adăpostesc fără plată timp de trei zile, împreună cu calul său. Pe străin îl primesc cu faţa voioasă, ca şi când le‑ar fi frate sau altă ru- denie. Unii aşteaptă cu masa de prânz până la al nouălea ceas din zi şi, ca să nu mănânce singuri, îşi trimit slugile pe uliţe şi le poruncesc să poftească la masă drumeţii pe care îi întâlnesc. […] Coperta unei ediții a cărții

57

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 57 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

[…] Jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte nea- muri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţi roată sau într‑un şir lung. Altminteri, ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. Când se prind unul pe altul de mână şi joacă roată, mergând de la dreapta spre stânga cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora; când stau însă într‑un şir lung şi se ţin de mâini aşa fel că fruntea şi coa- da şirului rămân slobode şi merg împrejur făcând felurite întorsături, atunci acesta se numeşte, cu un cuvânt luat de la Ieşi, „danţ“. La nunţi, înainte de cununie au obicei să joace în ogrăzi şi pe uliţe în două şiruri, Vocabular unul de bărbaţi, iar celălalt de femei. La amândouă se alege o căpetenie, un om bătrân şi cinstit de toţi, care poartă în mână un toiag poleit cu aur nărav = obicei, deprindere rea; cusur, viciu sau unul pestriţ, legat la capăt cu o năframă cusută frumos. spadă = sabie, armă formată dintr‑o lamă Până la urmă, însă, cele două rânduri se amestecă şi joacă roată, în dreaptă cu două tăișuri, din gardă și aşa chip că fiecare bărbat însurat ţine de mâna dreaptă pe nevasta lui, iar mâner, cu care se poate tăia și împun‑ holteii ţin fiecare de mână câte o fată de seama lorş i le învârtesc împre- ge jur. Uneori hora se învârteşte în trei colţuri, în patru colţuri sau în forma suliţă = armă de atac formată dintr‑o pră‑ unui ou, după voia şi iscusinţa căpeteniei. jină de lemn terminată cu un vârf de fier ascuțit, folosită mai ales în Anti‑ Deşi Cantemir era concentrat mai ales asupra operelor sale istorice de chitate și în Evul Mediu; lance anver­gură, dedicate Imperiului Otoman şi naţiei sale, totuşi, cea mai ocară = vorbă sau faptă care mustră, cear‑ CROATICAcunoscută lucrare a sa rămâne Descrierea Moldovei (Descriptio Molda‑ tă, rușinează pe cineva; ocărâre; umi‑ lire, jignire, insultă viae), redactată în limba latină şi publicată în 1716, la cererea Academiei a izbândi = a învinge (în luptă), a fi victo‑ de Ştiinţe din Berlin, condusă atunci de prestigiosul filozof G.W. Leib- rios; a birui niz – fondatorul şi primul ei preşedinte. De‑abia în 1825 a fost publica- nestatornic = schimbător, inconstant tă – întâia oară în limba naţională –, spiritualitatea românească redo- vrednic = demn de…, care merită să…, bândind – abia după un secol de la moartea autorului – scrierea sa cea căruia i se cuvine pe drept ceva mai modernă. Nicolae Iorga aprecia, în Istoria literaturii româneşti că ins = el, ea, dânsul, dânsa; om această operă sintetică, informată şi clarvăzătoare inaugura prima carte lesne = ușor, cu ușurință, facil de idei în mijlocul unei literaturi a faptelor cronologice. O altă moti- slobod = liber, independent vaţie a prestigiului de care s‑a bucurat lucrarea lui Dimitrie Cantemir ogradă = curte, bătătură, loc îngrădit în a constat în informaţia bogată, referitoare la domenii precum istoria, jurul unei case geografia, ştiinţele naturii, arheologia, folcloristica şi etnografia, ling- uliță = drum îngust care străbate un sat vistica comparată, dialectologia, stilistica şi chiar psihologia socială. (rar un oraș), mărginit de o parte și de Aşadar, modernitatea scrierii ei, forma succintă şi documentată în care alta de case a fost redac­tată, bogăţia informativă, pionieratul ştiinţific, încercarea de laolaltă = împreună, la un loc. iscusință = îndemânare, pricepere, abili‑ a caracteriza modul de a fiş i de a se situa în lume al românilor, intere- tate sul pentru discipline ignorate sau puţin cunoscute până atunci sunt tot atâtea însuşiri care dau preţ estetic Descrierii Moldovei.

Structura tripărtită a operei Dimitrie Cantemir şi‑a conceput lucrarea în trei părţi distincte: cea geografică, cea politică şi cea consacrată organizării bisericeşti şi în- văţăturii în Moldova. Partea geografică este prezentată în şapte capi- tole care tratează despre numele vechi şi nou al ţării, aşezarea Mol- dovei, hotarele ei, condiţiile climatice, principalele cursuri de ape ce o străbat, ţinuturile şi târgurile mai importante, munţii şi bogăţiile subsolului, câmpiile şi pădurile, precum şi fauna sălbatica şi domes- tică a Moldovei; partea politică este cea mai amplă, cuprinzând no-

58

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 58 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

uăsprezece capitole. Interesul faţă de isto­ria veche şi medievală a ţării se explică şi prin fosta calitate a lui Cantemir, cea de domnitor, to- tul fiind analizat din perspectiva lucidă a suveranului responsabil de soarta ţării lui. Autorul descrie orânduirea de stat, ceremonialul folosit pentru ale- gerea dom­nilor, obiceiurile de înscăunare a voievodului, confirmarea sau, dimpotrivă, mazilirea domnilor de către sultanii turci; ulterior, prezintă clasa boierească şi ran­gurile specifice, cu îndatoririle lor, oas- tea moldovenească şi maniera de recrutare a soldaţilor, ritualurile de la curţile voievodale, modul de desfăşurare fastuoasă a vânătorilor domneşti, ceremonialul de îngropare a conducătorilor de ţară, legile şi modul lor de aplicare de către divanul de judecată prezidat de domni, CROATICA

Harta din Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir

59

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 59 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

veniturile, tri­buturile şi peşcheşurile ce alcătuiesc laolaltă sistemul de impozite interne şi externe, originea etnică a locuitorilor Moldovei, schiţa de caracterizare psihosocială a aces­tora cuprinsă în capitolul „Despre năravurile moldovenilor“, credinţele populare şi eresurile spe- cifice mediului folcloric, obiceiurile de logodnăş i de nuntă, precum şi riturile funerare. Partea finală esteş i cea mai succintă, fiind rezumată în cinci capi­tole dedicate religiei şi ritualurilor creştine moldoveneşti, organizării bisericeşti şi rangurilor ecleziastice, mănăstirilor din Mol- dova, graiului şi literelor ce alcătuiesc exprimarea specifică poporului nostru.

Moldova – un topos ideal Moldova lui Cantemir este descrisă ca un spaţiu edenic, ca o matrice a spiri­tualităţii româneşti: „Nu se poate afla nicăieri în vreo altă ţară cât Moldova de mică atâtea ape şi natura împodobită de asemenea lo‑ curi minunate ca aici“. Natura Moldovei este marcată de fertilitate şi de o abundenţă hiperbolizată: apele clocotesc de peştii pe care oştenii îi prind cu suliţa, aducându‑i vii la masa domnească; oile pasc o iarbă grasă ca untul; pământul musteşte de fierberea mineralelor care ţâş- CROATICAnesc la suprafaţa sa; câmpiile oferă însutit plugarilor roadele seminţe- lor îngropate; din struguri se obţin vinurile atât de parfumate şi de tari precum cele de Cotnari; pomii roditori nu cresc în livezi, ci în adevă- rate păduri fructifere. Moldova este şi un pa­radis al speciilor de faună, peste care domneşte zimbrul, fiara hieraticăş i voievo­dală, aleasă să fie Dimitrie Cantemir imortalizată pe emblema ţării.

Întâia schiţă de portret moral al poporului român Dimitrie Cantemir este primul scriitor român preocupat să schiţeze portretul moral, cu valoare generalizatoare, al poporului din care face parte. El descrie un neam vital şi spontan capabil, deopotrivă, să păstre- ze formele vechi ale mentalităţii obşteşti şi să caute, dintr‑un spirit curi- os, noutatea. El surprinde, la pământeni, semeţia, locvacitatea (plăcerea de a vorbi mult), impulsivitatea şi spiritul de gâl­ceavă, faptul că erau băutori grozavi, iubind ospeţele întinse ca‑n basme, pe durata unor zile întregi. Moldoveanul, care l‑a întrecut pe muntean într‑un celebru ră- măşag bahic, a fost înnobilat de un voievod şi, astfel, rezistenţa la libaţie a fost consacrată drept o virtute naţională. Autohtonii acestor pămân- turi sunt generoşi şi ospitalieri, primindu‑i pe străini în casele lor, oricât de modeste, ca să‑i omenească. Ei sunt comunicativi, sentimentali, dar şi exigenţi până la extreme în prietenie, precum şi în duşmănie. Ca un paradox, în ciuda impulsurilor nestatornice, moldovenii apar drept un miracol de rezistenţă şi de existenţă perenă în mijlocul atâtor împreju- rări vitrege şi agresiuni militare. Moldovenii preţuiesc în mică măsură pru­denţa, manifestă capacitate de premoniţie în faţa morţii, devenind fatalişti şi neîncrezători în soartă. Iubesc nespus viaţa, dar au generozi- tatea de a şi‑o dărui cu uşurinţă, comportându‑se cu o vrednicie ului- toare în războaiele necurmate.

60

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 60 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

Secvenţa prodigioasă a cărţii o formează descrierea exactă a obiceiu- rilor de nuntă şi a riturilor funerare, moştenite de la romani, dicţionarul mitologic, referinţele la practicile magice, prezentarea căluşarilor, ca joc iniţiatic şi cu efecte curative, a horelor, a „danţului“, evidenţiind înclina- rea spre artă, spre organizarea spectaculoasă care individualizează orice manifestare spirituală a poporului român.

APLICAȚII

1. Citiţi şi prezentaţi în clasă – la alegere – un sub­ 3. Evidenţiaţi trăsăturile religioase ale moldoveni- capitol aparţinând uneia dintre părţile ample ale lor, aşa cum rezultă ele din capitolul întâi al lucrării, motivând şi alegerea făcută. părţii a treia din lucrare; insistaţi asupra schiţei 2. Pr ezentaţi, oral, capitolele cu valenţe etnografice explica­tive din finalul capitolului, despre eresu- din operă, şi anume al XVIII‑lea şi al XIX‑lea rile, zeii locali, practicile magice care constituie, din „Partea politică“, reliefând caracterul speci- de fapt, primul dicţionar mitologic din cultura fic, solemnş i fastuos al obiceiurilor de nuntă şi noastră naţională. de înmCROATICAormântare la moldoveni. Dicționar cultural

UMANISMUL ÎN CULTURA EUROPEANĂ

Începând cu secolul al XlV‑lea, în Europa Occidentală începe o epocă de înflorire economică, socială şi culturală fără precedent, care a fost denu‑ mită ulterior prin cuvântul „Renaştere“. Concurenţa dintre două oraşe, Roma şi Florenţa, a generat o impresionantă în­trecere creatoare, ceea ce a făcut din Italia patria Renaşterii. Perioada dintre 1450 şi 1550 a marcat în Italia un moment de maximă efer­vescenţă în domeniul artelor, când papi, regi sau duci îşi făceau un titlu de glorie din a invita la palatele şi curţile lor pe poeţi, pictori, sculptori şi arhitecţi, pentru ca aceştia, sub protecţia suveranilor, să îşi pună talentul în slujba unui nou ideal, omul. Astfel, în timpul Renaşterii, se cristalizează un curent cultural, umanis­ mul, care se bazează pe redescoperirea valorilor Antichităţii.

Trăsăturile umanismului În sens strict, umanismul reprezintă studiul specializat al umanioarelor, adică al limbilor clasice, greaca şi latina, precum şi al literaturii şi filozofiei acestor civilizaţii. În sens larg, umaniştii sunt animaţi de idealul omului universal (uomo universale), definit ca individ cu o vastă cultură, stăpân pe limbile greacă şi latină, pe domeniul muzicii şi al filozofiei, pe desco‑ peririle ştiinţei. Avându‑i ca precursori pe Dante, Petrarca şi Boccaccio, umanismul s‑a răspândit din Italia, ţara de origine, în toată Europa Occidentală. Cu‑ rentul umanist devine în felul acesta o formă a universalismului cultural, care îi făcea pe umanişti să considere că alcătuiesc o republică a cărtu­ rarilor, formată din cetăţeni ai diferitelor­ state şi popoare. Cei mai mulţi Leonardo da Vinci: Omul Vitruvian

61

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 61 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

au două patrii: cea în care s‑au născut şi „Europa“. Călătoriile dintr‑o ţară în alta şi corespondenţa intensă între ei, în spiritul unei remarcabile so‑ lidarităţi de breaslă, explică rapida difuzare a umanismului în întreaga Europă. Cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului umanist sunt Pico de‑ lla Mirandola, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarotti, Niccolo Ma‑ chiavelli (în Italia), Erasmus din Rotterdam (în Olanda), François Rabelais, Michel de Montaigne (în Franţa), Thomas Morus şi Francis Bacon (în An‑ glia), Nicolaus Cusanus (în Germania).

ILUMINISMUL ÎN CULTURA EUROPEANĂ

Iluminismul este un curent cultural cristalizat în Franţa secolului­ al XVIII‑ lea (numit secolul luminilor), care se caracterizează prin supremaţia raţi‑ unii şi a ştiinţei. Pregătit încă din veacul precedent printr‑o serie de ope‑ re filozofice, juridiceş i economice dominate de o altă concepţie asupra omului şi a drepturilor sale, Iluminismul reprezintă manifestarea ideolo‑ gică a unei burghezii aflate în plină ascensiune. Ideea de bază a curentu‑ lui este aceea că prin luminare, prin cultură şi ştiinţă omul poate ajunge CROATICAla o per­cepţie raţională a universului şi chiar la stăpânirea lui. Doctrină filozofică burgheză, Iluminismul a culminat cu marea operă colectivă care este Enciclopedia franceză (editată între 1751 şi 1780) şi s‑a răspândit apoi spre centrul şi răsăritul Europei prin ideile promovate de monarhi luminaţi (Iosif al II‑lea în Austria, Ecaterina a II‑a în Rusia), care Enciclopedia franceză au încercat modernizarea statelor lor printr‑o politică de reforme.

Trăsăturile Iluminismului Considerând că fiinţa umană este înzestrată cu facultatea ra­ţiunii, Ilumi‑ nismul pledează pentru egalitatea naturală a oamenilor. Ierarhia socia‑ lă nu mai reprezintă – ca în gândirea medievală – expresia unei ierarhii divine, ci o pervertire a stării originare de egalitate. Monarhul nu mai este „unsul lui Dumnezeu“, ci „primul slujitor“ al ţării, învestit cu funcţia sa pentru apărarea legii. Cărturarul iluminist se simte un „cetăţean al universului“ care trăieşte în Cosmopolis („Cetatea universului“), o patrie ideală, obsedat de ideea fericirii. „Filozoful“ sau „înţeleptul“ ia acum locul modelelor umane medi‑ evale („sfântul“, „cavalerul“), având menirea de a fi un ghid al umanităţii în calea ei spre fericire. Opunându‑se prin caracterul său de ideologie raţionalistă gân­dirii religioase de tip medieval, Iluminismul a fost reprezentat cu strălucire de Voltaire, Diderot, Jean‑Jacques Rousseau, Montesquieu, D’Alembert, Helvetius, D’Holbach (în Franţa), de Gotthold Ephraim Lessing, Immanu‑ el Kant şi Johann Gottfried Herder (în Germania), de John Locke şi Da‑ vid Hume (în Anglia) Bessenyei György, Batsányi János, Kazinczy Ferenc, Csokonai Vitéz Mihály, Berzsenyi Dániel (în Ungaria).

62

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 62 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

ILUMINISMUL ÎN CULTURA ROMÂNĂ

Cu slabe ecouri în Ţara Românească şi Moldova, unde contactul cu ide‑ ile iluministe s‑a produs prin filieră franceză sau grecească, Iluminismul apusean îşi găseşte în Transilvania o coordonată spe­cifică.

� � Pentru început Iluminismul românesc și Școala Ardeleană

Cel dintâi nucleu iluminist din cultura română l‑a constituit Şcoala Ar- deleană, mişcare a intelectualităţii din Transilvania de la sfârşitul secolu- lui al XVIII‑lea şi începutul secolului al XIX‑lea. Burghezia românească din Transilvania, mai dezvoltată decât în Ţara Românească şi Moldova, era nemulţumită de lipsa de drepturi sociale şi politice ale poporului român din Transilvania. Samuil Micu Programul politic al Şcolii Ardelene este prezentat în memoriul din 1791, intitulat Supplex libellus valachorum Transsilvaniae, trimis împă- ratului Leopold II, prin care se cerea recunoaşterea românilor din Tran- silvania caCROATICA naţiune egală în drepturi cu celelalte. Şcoala Ardeleană este deci, în primul rând, o mişcare de eliberare na- ţională şi socială, care a găsit în patrimoniul de gândire al iluminismului european principii, argumente, idei ce slujeau năzuinţele poporului ro- mân în acel moment istoric. Din punct de vedere cultural, Şcoala Ardeleană a avut un rol im- portant în stimularea studiului istoriei şi limbii române, a dezvoltării ştiinţelor naturii şi a învăţământului. Acţiunea politică şi culturală a Şcolii Ardelene este îndrumată de operele istorice și filologice ale lui Samuil Micu (1745–1806), Ghe- orghe Şincai (1754–1816), Petru Maior (1761–1821), Ion Budai‑De- leanu (1760–1820). Toţi patru au făcut studii superioare la Viena sau Roma. În ansamblu, activitatea Şcolii Ardelene cunoaşte două direcţii fundamentale. Prima are un pronunţat caracter iluminist, urmărind emanciparea poporului, mai ales a ţăranilor. În acest scop, s‑au în- fiinţat numeroase şcoli în limba română (numit director al şcolilor române, Gheorghe Şincai a iniţiat înfiinţarea a nu mai puţin de 300 de şcoli), s‑au scris abecedare, aritmetici, catehisme, cărţi de populariza- re ştiinţifică, manuale de economie practică, s‑au publicat calendare şi cărţi populare etc. Cealaltă direcţie este erudită şi cuprinde tratatele de istorie şi filolo- gie. Cele mai importante lucrări sunt: Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor de Samuil Micu, Hronica românilor şi a mai multor neamuri de Gheorghe Şincai, Istoria pentru începutul românilor în Dachia de Petru Maior, Elementa linguae daco‑romanae sive valachicae de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, Disertaţie pentru începutul limbii române de Petru Maior şi Lexiconul de la Buda, primul dicţionar etimologic al lim- bii române. Gheorghe Șincai

63

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 63 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

Studiile de istorie, prin care se continuă activitatea cronicarilor, acordă un interes deosebit mai ales procesului formării poporului ro- mân, contestându‑se afirmaţiile tendenţioase ale celor care falsificau istoria pentru a justifica inechitatea care se făcea românilor. Repre- zentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice, filologice şi de- mografice privind originea latină a limbii şi a poporului român, con- tinuitatea şi unitatea sa etnică. În acelaşi scop – al dobândirii libertăţii naţionale – erau folosite şi argumente de factură iluministă (principi- ile libertăţii, egalităţii, ale dreptului natural şi ale contractului social). Istoricii Şcolii Ardelene au jucat un rol esenţial în acumularea dovezi- lor şi argumentelor pentru susţinerea egalităţii în drepturi a românilor din Transilvania cu celelalte naţionalităţi ale Imperiului Habsburgic. Studiile de limbă urmăresc să dovedească latinitatea limbii române, ca argument fundamental al romanităţii poporului român. În plan strict ştiinţific, lui Petru Maior îi revine meritul de a fi afirmat primul că limba română derivă din latina populară, adică din latina vorbită de marile mase, şi nu din cea clasică, limbă a culturii şi ştiinţei antice: „…..se ştie că mulţimea cea nemărginită a romanilor,… au venit din Italia în Dachia; şi au venit cu acea limbă lătinească carea în vremea aceaia stăpânea în Italia. Aşa dară, limba românească e acea limbă lati‑ CROATICAnească comună, care… era în gura romanilor şi a tuturor italianilor“. Aportul Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii este deosebit de preţios. În această epocă s‑a pus problema adoptării alfabetului latin în locul ce- lui chirilic, a fixării normelor gramaticale ale limbii, a îmbogăţirii voca- bularului cu neologisme luate din limbile romanice. În ciuda unor idei exagerate (se propunea o ortografie etimologică şi se cerea eliminarea elementelor nelatine din limbă) – care vor fi reluate în secolul următor de curentul latinist, Şcoala Ardeleană are meritul de a fi pus bazele cer- cetării ştiinţifice a limbii române. Idei exagerate au apărut şi în lucrările istorice, cum ar fi, de exemplu, avansarea unei ipoteze pur romane a originii poporului român, dar exa- gerările Şcolii Ardelene se explică prin caracterul polemic al activităţii ştiinţifice, care a continuat – în alt scop, în acelaşi spirit – procesul for- mării conştiinţei naţionale început de cronicari. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au fost mai ales istorici şi filologi, căr- turari străluciţi şi animatori ai culturii. Ei nu pot fi însă socotiţiş i scrii- Petru Maior tori. Sub raport strict literar, operele lor nu ating decât pe alocuri nivelul cronicarilor. Totuşi, Şcoala Ardeleană a creat un climat favorabil literaturii şi a dat, prin Ion Budai‑Deleanu, pe cel dintâi mare poet român de talie europeană. Opera literară fundamentală a acestuia – Ţiganiada – este o sinteză artistică a ideilor iluministe ale epocii şi reprezintă prima de- monstraţie de valoare a posibilităţilor poetice ale limbii române, fiind sub acest aspect o neaşteptată capodoperă. Iluminismul Şcolii Ardelene, animat de ideea propăşirii prin cultu- ră, acordând textului scris o pronunţată funcţie socială, preocupat de formarea temeliilor moderne ale civilizaţiei româneşti reprezintă prima etapă de modernizare a culturii noastre, înscriindu‑se în felul acesta, prin aspectele lui specifice, în iluminismul european.

64

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 64 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

� Înainte de text Ion Budai Deleanu

Ion Budai‑Deleanu (1760–1820) a fost scriitor, filolog, istoric. Fiu al unui preot greco‑catolic, învaţă la seminarul de la Blaj, apoi ur- mează cursuri de filozofie la Vienaş i este absolvent al Facultăţii de Teologie. Reîntors în Transilvania, este o perio­ adă profesor la Blaj, dar în urma unui conflict cu episcopul Ioan Bob se stabileşte la Lem- berg, în capitala Galiţiei (azi Lvov, în Ucraina). Aici este secretar de tribunal şi consilier de curte. Rămâne la Lemberg până la sfârşitul vie- ţii, dar păstrează o strânsă legătură cu intelectualii români din Tran- silvania. Opera sa capitală este epo­peea eroi‑comică Ţiganiada, păstra­tă în două versiuni: prima, din jurul anului 1800, cealaltă, din jurul lui 1812. Din păcate, a rămas nepublica­ tă vreme de şapte decenii şi nu a putut influenţa evoluţia literaturii ro­mâne. Pe plan filologic, este autorul unei gramatici şi al câtorva dicţio­nare. Are meritul de a fi preconizat studiul comparativ al limbilor roma­nice şi de a fi introdus o terminologie gramaticală modernă. În domeniul Ion Budai‑Deleanu istoriografiei,CROATICA a scris o lucrare în care susţine latinitatea românilor şi continuitatea elemen­tului roman în Dacia. Prin întreaga sa activitate culturală este unul dintre cărturarii de frunte ai Şcolii Ardelene. Manuscrisul Ţiganiadei a fost adus în ţară de către Gh. Asachi în anul 1869, fiind publicat parţial, mai întâi în revista Buciumul român în­ tre 1875 şi 1877. Au urmat numeroase reeditări, mai mult sau mai puţin reuşite, ultima fiind ediţia critică din anul 1999 a lui Florea Fugariu, cu un studiu introductiv de Gh. Tohăneanu.

Explorarea textului � Ţiganiada de Ion Budai‑Deleanu

Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor este un poemation eroi – comico – sa‑ tiric alcătuit în doaosprezece cântece de Leonache Dianeu [anagrama numelui Budai‑Deleanu], îmbogăţit cu multe însemnări şi luări‑aminte de către Mitru Perea [Petru Maior] şi alţii mai mulţi în anul 1800. În „Prolog“, autorul îşi justifică alcătuirea poeticească, pe care o numeşte jucărea, prin dorinţa de a forma şi a introduce un gust nou de poezie ro‑ mânească, pregătindu‑i pe tinerii cei de limbă iubitori a cerca şi cele mai rădicate şi mai ascunse desişuri ale Parnasului, unde lăcuiesc muzele lui Omer şi a lui Virghil. Este de subliniat caracterul programatic al acestei declaraţii, căci numele de jucărea nu trebuie înţeles ad litteram, ci doar ca un gest de protocolară modestie. O Epistolie închinătoare către Mitru Perea, aşezată înaintea textului, aduce precizări legate de conţinut: …toată povestea mi se pare că‑i nu‑ mai o alegorie (s.n.) în multe locuri, unde prin ţigani să înţeleg ş‑alţii, Ţiganiada, Teatrul Oradea

65

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 65 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând. Cel înţălept va înţă‑ lege! Cât priveşte modalitatea narativă, am mestecat întru adins lucruri de şagă, ca mai lesne să înţeleagă şi să placă. Trebuie remarcat orgoliul autorului care afirmă tranşant cum că această operă nu este furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar izvoditură noao şi orighinală românească. Deci, bună sau rea cum este, aduce în limba aceasta un pro‑ duct nou. Izvoarele sunt amintite chiar de autor: Omer cel vestit, moşul tuturor poeţilor (Iliada, Odiseea şi, în special, Batrahomiomahia – Războiul şoa- recilor cu broaştele), Tassoni (La secchia rapita, adecă vadra răpită) şi Casti (Gli animali parlanti, adecă jivinele vorbitoare). Modelul, evident chiar şi din alegerea titlului, rămâne însă Iliada „altoită“ pe trunchiul comic al Batrahomiomahiei. La începutul secolului al XIX‑lea, în literatura europeană, epopeea de tip clasic, caracterizată prin prezenţa sublimului, intrase în declin. Conştient de acest fapt, Budai‑Deleanu încearcă să revitalizeze specia tocmai prin suprapunerea comicului şi a satirei, care devin dominante în Ţiganiada. „Invenţia“ nu aparţine scriitorului ardelean, dar în lite- ratura română situaţia este rarisimă (o vom reîntâlni doar în anii ‘80 în Levantul lui Mircea Cărtărescu, o altă epopee „de sertar“, unde, din feri- CROATICAcire, a rămas nu un secol, ci doar un deceniu) şi echivalează cu acţiunea de salvare a unei specii pe cale de dispariţie, din păcate fără a produce efect în epocă, pentru că textul nu a fost cunoscut de scriitorii timpului, fiind tipărit integral abia în anul 1925. Fundalul este eroic – lupta pentru independenţă condusă de Vlad Ţepeş. În prim‑plan se află însă peripeţiile comice ale ţiganilor care, pentru obţinerea libertăţii, dar şi a mâncării, promise de domn în schimbul angajării în luptă, călătoresc de la Flămânda la Inimoa­sa. Mulţumirea este totuşi mai mare pentru mălai şi clisă (slănină) decât pentru slobozie. Fiindcă mersul este anevoios prin sfadă multă şi hodini dese, ţiganii se hotărăsc să pună înainte carele cu merinde. Cum nici în acest caz nu obţin efectul scontat, trimit solie lui vodă, solicitându‑i să ordone ca distanţa dintre cele două loca­lităţi să nu depăşească un mii, …Apoi să dea sloboziei De a face trii hodini câte o dată. Armata ţiganilor mai doreşte şi …pă drum v‑o pază, […] / Ca la primejdie să ne ajute;/ Dă ar fi măcar numa doao sute. Lucrurile se complică prin amestecul sfinţilor, de partea ro­mânilor, şi al diavolilor, de partea tur- cilor. Satana o fura pe Romica, logodnica viteazului Parpangel, oprind iar călătoria, căci îndrăgos­titul o caută pretutindeni, ajungând chiar şi în Iad şi în Rai. Totul se sfârşeşte cu încăierarea ţiganilor şi cu hotă- rârea lui Dumnezeu de a prelungi încă vreme lungă jugul turcesc, prin Țiganiada, pagină manuscris plecarea lui Vlad în urgie. Elementul satiric este dat de alegorie, căci, să nu uităm, prin ţigani să înţeleg ş‑alţii, iar comicul rezultă, cu precădere, din com­portamentul „eroilor“. Convingerea scriitorului este că fiecare subiect tratat presupune un limbaj pe măsură: …poetul în voroava sa deobşte […] întrebuin­ţează cu‑ vinte obişnuite între ţărani, afară de tâmplari când vorbeşte altcuiva, căci atunci aşa‑şi chibzuieşte voroava ca să fie cuviincioasă­ persoanei care vor‑

66

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 66 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

be şte. Or, cum dominanta textului este dată de intenţia comico‑satirică, limbajul, ca şi comportamentul personaje­lor, indiferent de zona din care provin, i se adaptează pe deplin. Totul respectă însă limitele prescrise încă din Antichitate, de Aristo- tel, care cerea ca poetul să vorbească pe cât se poate de puţin în nume propriu. De aceea, autorul recurge la un procedeu original, plasând în subsolul paginii note şi comentarii ale unor presupuşi cititori, având nume ce sugerează firea sau preocupările fiecăruia: Mândrilă, Idioti- seanul, Coantreş, Onochefalos, Erudiţian, Filologos etc. Idiotiseanul, de exemplu, nu pricepe că prezenţa ecoului în la­mentaţia îndrăgostitului Parpangel, nemângâiat de pierderea Ro‑micăi, este doar o metaforă: Ce ţigan nebun! Dar nu putea el să cunoască că nimini nu‑i răspunde, ci nu‑ mai sunetul vorbelor lui să răzbate. Contribuţia lui Mitru Perea este pre- dominant filologică: Aurariu – explică el – cuvânt adevărat românesc; adecă se numesc aşa cei ce spală aurul. Pe unele locuri să zic băieşi, de la baie, adecă aurărie unde să sapă din pământ aurul. Uneori comentariul capătă un aspect colocvial, prin intervenţia mai multor „cititori“, ca în schimbul de replici legat de portretul ironic al judelui Neagu, iubitorul de dreptate, ce numai de o parte aude: Oarecum nu să loveşte!… Zice că Neagul a fost iubitoriu de dreptate şi apoi zice că n‑auzea numai de‑o parte. DacăCROATICA asculta el numa pe o parte, vai de judecata lui! – Mândrilă; Ei! Dacă nu auzea de o parte, atuncea, dar, trebuia să‑i vorbească de cea parte de care auzea. – Onochefalos. De altfel, limbajul constituie una dintre reuşitele lui Budai‑Deleanu care, deşi recurge de obicei la varianta vorbită, nu ocoleşte nici expre- Vocabular sia savant‑neologică. Vom întâlni, aşadar, alăturate neolo­gisme precum antişambră, melancolie, himeră, intrigant şi regionalisme, băiaş, bală, pogăci = turtă de mălai coaptă în cuptor; cioarsă ori creaţii proprii, obţinute mai ales prin derivare: bogătate, go‑ turtă din aluat de făină de grâu, pre‑ lătate, păgânie, a obrăzui (a desena un portret) etc. Asemenea bogăţie parată de obicei cu jumări de porc lexicală îi permite îndrăzneli prozodice pe care le vom mai întâlni doar pită (pl. pite) = pâine în lirica modernă, la Tudor Arghezi, de exemplu, sau la Nichita Stă- tocmeală = organizare, aranjament nescu. El face să rimeze substantive precum poartă ori sară cu forme șipot = izvor a cărui apă țâșnește cu putere verbale omonime; adjective şi pronume cu nume proprii: mişel – Corco‑ (și care este captată printr‑un jgheab del, el – Aristotel; chiar dacă mai rar, se foloseşte şi de procedeul numit sau printr‑o țeavă) „încălecare“, combinând verbul cu o altă formă verbală incompletă, ce mursă = băutură fermentată preparată se continuă în versul următor: zisă – ca să mi să… din miere amestecată cu apă sau cu lapte; suc, must (de fructe, de flori O astfel de ţesătură subtilă de inovaţii este unică în literatura româ- etc.) nă a momentului. Tocmai de aceea este cu atât mai regretabil faptul că (a) îmbia = a ademeni, a atrage, a ispiti, opera lui Budai‑Deleanu nu a fost cunoscută de contem­porani ori de a pofti scriitorii generaţiei următoare, paşoptiştii.

67

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 67 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA IV

APLICAȚII

1. Precizați, folosind doar informaţiile oferite de 2. Argumentați intenţia comică a autorului, ape- strofele următoare, care este cea mai mare ferici- lând numai la exemple furnizate în textul de mai re pe care o poate oferi raiul. sus. „Râuri dă lapte dulce pă vale 3. În grupe de trei‑patru colegi, discutaţi despre Curg acolo şi dă unt păraie, întâmplări legate de viaţa şi de domnia lui Vlad Ţărmuri‑s dă mămăligă moale, Ţepeş, pe care le‑aţi aflat din diferite surse (isto- Dă pogaci, dă pite şi mălaie!… rie, literatură, cinematografie etc). Comunica­ ţi O, ce sântă şi bună tocmeală! şi celorlalţi colegi de clasă informaţiile voastre. Mânci cât vrei şi bei far’ osteneală. Discutaţi despre imaginea de azi a lui Vlad Ţe- peş. Consideraţi că ea îi reflectă cu adevărat per- Colea vezi un şipot dă rachie, sonalitatea? Ici dă proaspătă mursă‑un izvor, 4. Ce tip de texte literare – epice, lirice, dramatice, Dincolea balta dă vin te‑mbie, comice, tra­gice etc. – consideraţi că ar fi mai po- Iară căuş, pahar sau urcior trivite pentru a‑1 avea ca personaj pe Vlad Ţe- Zăcând afli‑îndată lângă tine, peş? Motivaţi‑vă opiniile. CROATICAOricând cheful dă băut îţi vine.“ E V A L U A R E

1. Prezentaţi continuitatea ideilor umaniste despre latinitatea poporului şi a limbii noastre naţio- nale, din operele cronicarilor moldoveni ai secolului al XII‑lea în scrierile lui Dimitrie Cantemir. 2. Alegeţi un fragment din creaţia studiată şi relevaţi modernitatea scriiturii lui D. Cantemir, ur- mărind: fluenţa stilului, precizia informaţiei, logica argumen­ tării ştiinţifice, metoda comparativă în abordarea oricărui domeniu. Argumentaţi, într‑un eseu structurat, cele patru trăsături funda- mentale care fac din Descrierea Moldovei prima carte de idei din cultura română: dubla moderni- tate a viziunii asupra conţinutului şi a formei lui de exprimare, ca­racterul sintetic al metodelor de abordare, bogăţia informaţiilor ştiinţifice oferite, varietatea domeniilor în care autorul – savant a fost un strălucit pre­cursor: geografie, ştiinţele naturii, arheologie, mitologie, folcloristică şi et- nografie, psihologie, lingvistică şi dialectologie, stilistică. 3. Enumerați câteva dintre trăsăturile caracteristice ale iluminismului; identificați trăsăturile speci- fice ale iluminismului românesc față de cele generale ale iluminismului european. 4. Scrieţ un eseu liber de tip argumentativ de două‑trei pagini, în care să demonstraţi că epopeea Ţiganiada este o scriere de factură iluministă. Ţineţi seama că un eseu argumentativ trebuie să aibă ca punct de plecare o ipoteză; dezvoltarea eseului tre­buie să conţină argumente pro şi, even- tual, contra, exemple etc, iar concluzia este necesar să întărească ipoteza prin re­luarea ei în mod nuanţat.

68

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 68 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V V. Literatura română în prima jumătate a secolului al XIX‑lea

� � Pentru început Organizarea învăţământului în limba română

Primele şcoli de un grad mai înalt în limba română au fost înfiinţate la Iaşi de Gheorghe Asachi şi la Bucureşti de Gheorghe Lazăr. La Blaj existau şcoli cu limba de predare română încă din anul 1754; la Arad se înfiinţează prima şcoală pentru pregătirea învăţătorilor (Preparandia) în 1812. În Moldova, Gh. Asachi a introdus limba română în învăţământul de la Trei‑Ierarhi, înfiinţând în 1814 un curs de inginerie, a cărui primă promoţie a absolvit şcoala în 1818. Tot Asachi reorganizează în 1828 Seminarul de la Socola şi înfiinţează Şcoala VasilianăCROATICA de la Trei‑Ierarhi cu un ciclu elementar de trei clase, unul normal de doi ani şi altul gimnazial de patru ani, având ca limbă de predare la toate materiile, limba română. În 1835, prin strădania lui Gheorghe Asachi, ia fiinţă Academia Mihăileană, numită astfel după numele lui Mihai Sturdza, domnul de atunci al Moldovei. Această şcoală avea toate gradele de învăţământ, de la cel elemen­tar, până la cel superior. În Ţara Românească, sub conducerea cărturarului Gh. Lazăr, se des- chide în martie 1818 Şcoala română de la „Sfântul Sava“ prin transfor- marea Acade­miei domneşti. În înştiinţarea către „de toată cinstea vred‑ nică tinerime“, din august 1818, dascălul transilvănean arată că poporul nostru, „care este aşa de vechi, aşa de vestit, proslăvit şi înzestrat cu toate darurile duhovniceşti, are nevoie de o şcoală mai de treabă, o Academie, cu ştiinţă chiar în limba maicii sale“. Această şcoală a funcţionat cinci ani, cu o întrerupere în 1821. Lazăr a murit tânăr, în 1823, dar şcoala în- fiinţată de el a continuat să funcţioneze până în 1828, condusă de elevii săi: Ion Heliade Rădulescu, Eufrosin Poteca, etc. Numărul şcolilor în limba română creşte în Moldova şi Ţara Ro- mânească. Dinicu Golescu înfiinţează pe moşia sa din Goleşti în 1826 o şcoală unde puteau învăţa şi fiii de ţărani. În Transilvania se menţine tradiţia culturală a şcolilor din Blaj. Noii orga­nizatori ai învăţământului sunt Timotei Cipariu la Blaj şi Gheorghe Bariţiu la Braşov. În 1834 se înfiinţează la Braşov prima şcoală comer- cială. Prin­tre profesorii acestei şcoli s‑a numărat şi Gh. Bariţiu, figură proeminentă, a revoluţiei de la 1848 din Transilvania. Liceul Sf. Sava din București

69

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 69 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V Literatura română paşoptistă

În a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, civilizaţia şi cultura din ţările române au început să se orienteze spre Occident. Redirecţionarea are două cauze importante: pe de o parte criza Imperiului Otoman, pe de altă parte, trezirea conştiinţei naţionale. Epoca paşoptistă marchează începutul literaturii noastre moderne, iar prin opera scriitorilor se instaurează un nou climat literar şi o nouă stare de spirit. Funcţia literaturii nu mai rămâne doar aceea de a răspândi cultura, de a „lumina“. Conceptul de literatură include noi valenţe: transmiterea emoţiilor estetice, trezirea sentimentului na­ţional, educaţia morală, me- sianismul social. Epoca paşoptistă este situată între anii 1830 şi 1860. Legată de importante evenimente politice şi sociale, această delimitare nu are nimic rigid: debutul perioadei este legat de ieşirea ţărilor române de sub dominaţia otomană, de începutul unei energizări economice şi al dobândirii libertăţilor politice. În epoca paşoptistă, cultura trecutului este regândită în totalitate, din perspectiva modernizării. Punerea în acord cu evoluţia literaturii europene se manifestă prin faptul că operele scriitorilor paşoptişti vor CROATICAfi create în spiritul esteticii romantice, adică în spiritul curentului literar dominant în Europa acelei vremi. Scriitorii paşoptişti, născuţi în primele două decenii ale seco­lului al XIX‑lea, provin, de obicei, din clasele de sus şi sunt promotorii renaşterii naţionale. Tineri şi plini de elan, paşoptiştii au încercat o sincronizare cu Europa Occidentală, fiind deopotrivă scriitori, istoriciş i oameni politici. Gustul este unul comun: toţi sunt romantici, iar Parisul devine pen- tru o jumătate de veac polul intelectualităţii româneşti. Teme, motive sau concepte literare cultivate în Franţa ajung rapid la modă şi în Principate. Chiar dacă romantismul este curentul literar do­minant, în paralel cu el se manifestă (cu ecouri mai estompate) tendinţe clasice, preromantice şi realiste. Din graba „recuperării“ şi din dorinţa sincronizării, literatura paşoptistă amestecă încontinuu „vârstele“ literare. Romantismul românesc s‑a înfăţişat, în general, în două ipos­taze: una plină de tumult, patetică şi declamatoare în Muntenia, alta mai se- nină şi mai temperată în Moldova. Caracteristice îi sunt an­gajarea în istorie şi descoperirea folclorului. Ca prima generaţie a literaturii noastre moderne, scriitorii paşoptişti au intrat în conştiinţa românească drept oamenii începu­tului de drum.

Teatrul

Primele reprezentaţii teatrale în Ţările române au fost date de trupe străine, cu deosebire franceze, care ne vizitau ţara. În timpul domnilor fana­rioţi, reprezentaţiile teatrale aveau loc în limba greacă. La Bucureşti, prima piesă jucată în limba română a fost Hecuba de Euripide, în 1819. Cu acest prilej, Iancu Văcărescu a compus un prolog Teatrul Național din Iași în versuri, în care subliniază rolul educativ al teatrului:

70

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 70 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

„V‑am dat teatru, vi‑l păziţi Ca un, locaş de muze. Cu el curând veţi fi vestiţi Prin veşti departe duse.

Prin el năravuri îndreptaţi, Daţi ascuţiri la minte, Podoabe limbei voastre daţi Ca româneşti cuvinte.“

Un pas mai departe îl face teatrul românesc, în Moldova, prin nu- mirea în 1840 a scriitorilor Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi şi Vasile Alecsandri ca directori ai Teatrului Naţional din laşi. În această calitate ei au contribuit la îmbogăţirea repertoriului dramatur­giei româneşti.

Dicționar cultural

Ion Heliade‑Rădulescu (1802–1872) a fost scriitor, filolog, îndrumător cultural şi CROATICAliterar. Face şcoală gre­cească, urmată de studii la şcoala ro‑ mânească de la „Sf. Sava“, înfiin­ţată de Gheorghe Lazăr, al cărui discipol devine. După plecarea lui Lazăr, conduce singur şcoala, până în 1828, când se închide sub ocupaţie­ rusească. Rod al activităţii de aici, publică Gramatica românească (1828), tipărită la Sibiu. Participă la întemeierea Socie­tăţii literare (1822), scoate Curierul ro­ mânesc (1829), cel dintâi ziar din Muntenia, căruia îi adaugă Curierul de ambe sexe (1837) în care publică lucrări ale tinerilor scriitori, încurajân‑ du‑i: Nu e vreme de critică, copii; e vreme de scris; să scrieţi cât veţi putea şi cum veţi putea. Este autorul unor lucrări ori­ginale, traducător neobosit din lite­ratura universală, tipograf şi editor, sprijinitor al teatrului românesc, om politic plin de iniţiativă. În timpul Revoluţiei de la 1848, joacă un rol precum‑ pănitor, redactând faimoasa proclamaţie de la Izlaz şi făcând parte din C. D. Rosenthal: Ion Heliade‑Rădulescu guvernul provizoriu. După înfrângerea revoluţiei, pleacă în exil vreme de 11 ani, dar con‑ tinuă să scrie, în franţuzeşte şi în româneşte. Reîntors în ţară, neconec­ tat la noile realităţi, se singularizează prin scrieri într‑o limbă artificială şi se izolează ca om po­litic. În 1866, este unul dintre mem­brii întemeietori ai Societăţii Acade­mice Române, devenită apoi Aca­demia Română.

Mihail Kogălniceanu (1817–1891), prozator, memorialist, îndru­mător cultural şi literar. Se naşte la Iaşi. Studiază în particular în pensioanele franceze din capitala Moldovei, apoi în Franţa şi Germania. La vârsta de 20 de ani, când se reîntoarce de la studii, este numit­ aghiotant domnesc şi începe o intensă activitate cultural‑literară, cu finalitate politică. Profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, ţine me‑ morabilul Cuvânt pentru deschiderea­ cursului de istorie naţională (1843). Este cel dintâi care adună cronicile moldoveneşti (Letopiseţe­le Ţării Mihail Kogălniceanu

71

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 71 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

Moldovei) şi le tipăreşte, într‑o a doua ediţie, le integrează şi pe cele munteneşti. În anul 1840 scoate revista Dacia literară, al cărei program este deci‑ siv pentru orientarea literaturii timpului. În 1848 participă la miş­carea revoluţionară de la Iaşi şi trebuie să se refugieze în Bucovina. După în‑ ceperea războiului Crimeei, simţind momentul favorabil, tipăreşte ziarul Steaua Dunării, care face propagandă pentru unirea Principat­ elor şi are un mare răsunet în rândul tinerilor. Deputat în Divanul Ad‑hoc (1857), domină adunarea prin energia, cultura şi strălucitul talent oratoric. După înfăptuirea Unirii, este prim‑ministru în timpul domniei lui Al. I. Cuza. Ca ministru de externe pledează pentru cauza României la Con‑ gresul de la Berlin (1878). În ultima parte a vieţii este ambasador pleni‑ potenţiar la Paris, şi preşedinte al Academiei Române.

� Înainte de text Rolul de îndrumător al lui Ion Heliade‑Rădulescu CROATICACurierul românesc Primul care a schiţat un program teoretic având ca scop modernizarea literaturii române a fost Ion Heliade‑Rădulescu. Marea influenţă pe care el a avut‑o asupra scriitorilor epocii s‑a exercitat mai ales prin articolele teoretice publicate în ziarul Curierul ro­mânesc, începând cu anul 1829, prin care autorul îndemna în primul rând la scris şi mai puţin la spirit critic. Datorită atmosferei create de îndemnurile lui Helia­de‑Rădulescu, între 1830 şi 1840, a debutat o întreagă generaţie, din care s‑au remar- cat Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac.

Rolul de îndrumător al lui Mihail Kogălniceanu Dacia literară Constituirea deplină a romantismului paşoptist a fost marcată de pro- gramul teoretic al articolului Introducţie, redactat de Mihail Kogălni- ceanu, care a apărut în revista ieşeană Dacia literară (1840). Aşezat în fruntea primului număr al revistei, Introducţie sintetizează o nouă fază a paşoptismului care s‑ar putea numi „etapa critică“. Revista publică scrieri originale, din oricare parte a provinciilor ro- mâneşti, pentru a fi un repertoriu general al literaturii româneşti. Dând o asemenea perspectivă de ansamblu naţional, Kogălniceanu stabileşte atât ţinuta redacţiei, cât şi rostul criticii care se va practica: Critica noas‑ tră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Polemizând cu tipul de literatură care se scria atunci, bazată în spe- cial pe traduceri şi imitaţii după modele străine, autorul articolului‑pro- gram consideră că trebuie declanşat potenţialul de creaţie literară româ- Dacia literară nr. 1 nească din cele trei ţări, cu tot specificul lui. Astfel, se condamnă ferm

72

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 72 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

mania imitaţiilor şi a traducerilor, pentru că acestea omoară originali- tatea. În schimb, Kogălniceanu trasează direcţiile pe care ar trebui să se dezvolte literatura autentică şi sugerează posibile surse de inspiraţie, în manieră romantică, pentru scriitorii români – istoria naţională, natura şi obiceiurile, tradiţiile noastre.

TEXT AUXILIAR

O foaie dar carea, părăsind politica s‑ar îndeletnici numai cu literatura naţională, foaie carea, făcând abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie româ‑ nească, şi prin urmare s‑ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei vom sili ca să fie Dacia literară; ne vom sili, pentru că nu avem sumeaţa pretenţie să facem mai bine decât predecesorii noştri. Insă urmând unui drum bătut de dânşii, folosindu‑ne de cercările şi de ispita lor, vom ave mai puţine greutăţi şi mai mari înlesniri în lucrările noastre, Dacia, afară de compunerile originale a redacţiei şi a conlucră‑ Vocabular torilor săi, va primi în coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri româneşti. Aşadar foaia noastră va fi un abnegație = devotament (dus până la sa‑ repertoriu general a literaturei româneşti, în carele ca într‑o oglindă se vor crificiu); renunțare; sacrificiu voluntar vede scriitoriCROATICA moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieşte‑ (a se) îndeletnici = a se ocupa cu ceva, a‑și carele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său. […] petrece vremea cu ceva Dorul imitaţiei s‑au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că sumeț = foarte mândru, trufaș, plin de în‑ omoară în noi duhul naţional. Această manie este mai ales covârşitoare în credere în sine literatură. Mai în toate zilele ies de subt teasc cărţi în limba românească. înlesnire = acțiunea de a înlesni și rezulta‑ Dar ce folos! Că sunt numai traducţii din alte limbi, şi încă şi acele de ar tul ei; facilitare, ușurare fi bune. Traducţiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cât vom pute fieștecarele = fiecare această manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă imitație = acțiunea de a imita și rezultatul a unii literaturi. Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noas‑ ei; imitare tre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi manie = preocupare exagerată pentru ceva de poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem teasc = mașină de imprimat; tipar pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii. Foaia noastră (a) prigoni = a provoca cuiva în mod per‑ va primi cât se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale manent necazuri, neplăceri, a trata cu îi vor umple mai toate coloanele. ură, cu dușmănie, a persecuta (Dacia literară, nr. 1, 1840)

Rolul de îndrumător cultural şi literar pe care l‑au avut Ion Heliade‑Rădu- lescu, în Muntenia, şi Mihail Kogălniceanu, în Moldova, a avut o impor- tanţă majoră în modernizarea literaturii noastre în perioada paşoptistă. În domeniul prozei, îşi scriu operele fundamentale autori precum Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo şi Nicolae Bălcescu. Unii, în spiritul impus de revista Dacia literară, vor cultiva filonul is- toric: nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, Românii supt Mihai‑voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu, Cântarea României de Alecu Russo etc. Alţii vor merge pe linia memorialisticii, a faptului trăit (Costache Negruzzi, Negru pe alb), ori pe cea a însemnărilor de călătorie, precum Vasile Alecsandri în O plimbare la munţi, Călătorie în Africa sau Grigore Alexandrescu în Memorial de călătorie. Există însă şi o altă zonă a prozei, critică, ironică, acidă, plină de luciditate, în- Georghe Petraşcu: Veneţia

73

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 73 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

tâlnită la Vasile Alecsandri, scriitorul cel mai complex al epocii. Acesta surprinde multe dintre deficienţele unei societăţi în plină transformare în Balta‑Albă, Borsec, dar mai ales în Istoria unui galbân, gen de proză în care situaţiile şi perso­najele, la limita caricaturii, stârnesc râsul. Poezia paşoptistă pune bazele liricii moderne româneşti. Te­matica se lărgeşte enorm faţă de epoca premodernă. După anul 1830, me- lancolia adâncă, organică, va învălui versurile tuturor poeţilor. Se cul- tivă meditaţia pe teme romantice (ruine, morminte, nestatornicia soartei), evocarea trecutului glorios, descrierile de natură, se face apel la folclor. Speciile clasice (epistola, satira, fabula) coexistă cu cele ro­mantice (meditaţia, elegia). Turnarea în tiparele secolului precedent a noutăţilor de natură romantică se explică prin faptul că literatura noastră nu a avut un clasicism profund şi individualizat. Pe de altă parte, majoritatea ro- manticilor paşoptişti au primit o educaţie clasică. Atmosfera poeziei „noi“ este prezentă într‑o serie de creaţii precum cele ale lui Grigore Alexandrescu (Anul 1840, Meditaţie, Umbra lui Mircea. La Cozia), Ion Heliade‑Rădulescu (Zburătorul), Vasile Alec- sandri (Doine), Dimitrie Bolintineanu (Legende istorice). Fără această CROATICAetapă, ar fi fost mai greu de imaginat apariţia lui Mihai Eminescu. APLICAȚII

1. Enumeră trei dintre principiile pe care doreşte 2. Num eşte două dintre sursele de inspiraţie pe să le respecte revista Dacia literară, aşa cum pot care Mihail Kogălniceanu le propune colabora- fi ele deduse din Introducţie. torilor revistei.

Explorarea textului � Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu

Opera literară a lui Heliade cuprinde versuri şi proză artistică. Tema folclorică de intensă circulaţie în literatura noastră se referă la o fi- inţă misterioasă care, după credinţa populară, este pentru tinerele fete cauza frământărilor erotice. Ea a mai fost tratată în literatura noastră şi de Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu.

„Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate, Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc; Un foc s‑aprinde‑n mine, răcori mă iau la spate, Îmi ard buzele, mamă, obrajii‑mi se pălesc!

Ah! inima‑mi zvâcneşte!… şi zboară de la mine! Îmi cere… nu‑ş’ ce‑mi cere! şi nu ştiu ce i‑aş da: Şi cald, şi rece, uite, că‑mi furnică prin vine, În braţe n‑am nimica şi parcă am ceva; […]

74

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 74 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica: O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător. Ori aide l‑alde baba Comana, ori Sorica, Ori du‑te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.

Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă; Mătuşile cu bobii fac multe şi desfac; Şi vrăjitorul ăla şi apele încheagă; Aleargă la ei, mamă, că doar mi‑or da de leac. […] Grafică anonimă: Zburător Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul Pe prispă lângă mă‑sa, ş‑obida o neca; Junicea‑n bătătură mugea, căta oborul, Şi mă‑sa sta pe gânduri, şi fata suspina.

Era în murgul serii şi soarele sfinţise; A puţurilor cumpeni ţipând parcă chemau A satului cireadă, ce greu, mereu sosise, Şi vitele muginde la jgheab întins păşeau. […] CROATICAE noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei Veşmântul său cel negru, de stele semănat, Destins cuprinde lumea, ce‑n braţele somniei Visează câte‑aievea deşteaptă n‑a visat.

Tăcere este totul şi nemişcare plină: Încântec sau descântec pe lume s‑a lăsat; Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină, Şi apele dorm duse, şi morile au stat. […] „Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare Vocabular Din miazănoapte scapă cu urme de scântei? răcori = fior Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare? (a) zvâcni = (despre inimă, tâmple) a bate Ori e – să nu mai fie! – vro pacoste de zmei? repede și cu putere (de oboseală, de […] emoție, de durere etc.) Pândeşte, bată‑l crucea! şi‑n somn colea mi‑ţi vine aide = haide, exclamație care exprimă un Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel, îndemn (la o acțiune) Bălai, cu părul d‑aur! dar slabele lui vine (a) închega =a se strânge la un loc, a se N‑au niciun pic de sânge, ş‑un nas – ca vai de el! uni, a se lipi leac = mijloc folosit în tratarea unei boli; O! biata fetişoară! mi‑e milă de Florica medicament, doctorie, tratament Cum o fi chinuind‑o! vezi, d‑aia a slăbit oborul = loc îngrădit în jurul casei sau în Şi s‑a pălit copila! ce bine‑a zis bunica: apropierea ei, parte a curții unde se țin Să fugă fata mare de focul de iubit! unelte agricole jgheab = canal de scurgere pentru apă sau adăpătoare pentru vite Că‑ncepe de visează, şi visu‑n lipitură lipitură = strat de lut lipit pe pereți, sobe Începe‑a se preface, şi lipitura‑n zmeu, descântătură = descântec, farmec, magie, Şi ce‑i mai faci pe urmă? că nici descântătură, vrajă, vrăjitorie Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!“

75

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 75 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

În literatura română din prima jumătate a secolului al XIX‑lea Zbu‑ rătorul aduce elemente de o incontestabilă originalitate. Interesul pe care‑l deşteaptă poezia este sporit de explicarea unui mit popular. Pi- toreasca descriere a înserării formează cadrul în care sunt plasate ele- mentele erotice şi cele folclo­ rice. Structura poeziei conţine trei părţi. În prima parte o tânără fată surprinsă de fiorii primei iubiri îi mărtu- riseşte mamei suferinţele. Frământările vârstei sunt descrise amănunţit de Florica în sincera ei confesiune. Din ele apare caracterul contradic- toriu al erotismului tinerei fete: „Mă sperii, clar îmi plac“. Sunt căutate şi cauzele fenomenului (,,O fi vreun zburător“) împreună cu remediile lor: descântecele babelor, vrăjite, rugăciunile preoţilor. Partea a doua a poeziei este un pastel al înserării, care întrerupe brusc starea de agitaţie produsă de suferinţele Floricăi. Peste mugetele vitelor care se lasă mulse de „fecioreasca mână“, coboară treptat noaptea cu liniştea ei, întreruptă doar de lătratul câinilor. Pastelul este remarcabil prin surprinderea atmosferei de agitaţie labori­oasă, caracteristică vieţii satului la căderea serii (ţipătul cumpene- lor de la fântâni, mugetul vitelor etc.), şi prin tranziţia gradată la liniştea solemnă a nopţii. În ultima parte a poeziei, apare, prezentată din convorbirea a două CROATICAfemei, credinţa în zburător şi descrierea acestuia, în care gingăşia con- trastează cu umorul. Zburătorul este un flăcăiandru „tras ca prin inel,/ Bălai cu părul de aur, dar slabele lui vine / N‑au niciun pic de sânge, ş‑un nas – ca vai de el!“ Efectul cu totul deosebit al poeziei rezultă din interpretarea magică a unui sentiment natural, din contrastul realizat prin întreruperea zbu- ciumului erotic din partea întâi de către solemnitatea patriarhală a tablo- ului din partea a doua şi prin atmosfera generală de mister nedezlegat.

APLICAȚII

1. Mitul erotic al zburătorului este unul din mi- texte, identificând asemănări și deosebiri rele- turile fundamentale ale literaturii române. vante. Identificați și alte texte din literatura romantică 2. Scrieți o compunere liberă cu titlul „Zburătorul“ română, maghiară sau universală care prezin- în care să conturați o poveste de dragoste ado- tă apariția trăirilor erotice. Comparați aceste lescentină.

� Înainte de text Grigore Alexandrescu

Opera lui Grigore Alexandrescu are un conţinut variat. Ea cuprinde poezii lirice: meditaţii, elegii, satire, epistole. Nici poeziile epice nu lip- sesc din scrierile poetului. Specia preferată este fabula. Cu toate acestea Alexandrescu a compus şi unele balade: Cîinele soldatului, Ucigaşul fără voie. În proză Alexandrescu scrie, cu prilejul vizitei pe care a făcut‑o în Oltenia cu prietenul său Ion Ghica, Memorial de călătorie.

76

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 76 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

În opera lui Grigore Alexandrescu, romantismul şi clasicismul co- există. Meditaţiile, lirica patriotică şi cea erotică sunt romantice. Fabule- le, satirele, epistolele sunt clasice. Unele poezii ale lui Grigore Alexandrescu se resimt de influenţa pre- romantismului şi a romantismului contemplativ, melancolic. Adio. La Târgovişte aduce un suflu de tristeţe. Pe ruinele Târgoviştei, poetul me- ditează la gloria trecătoare a tuturor lucrurilor omeneşti. Faima vechii cetăţi de scaun a pierit, aşa cum a trecut şi cea a oraşului sirian Palmira, distrus de Aurelian în 273 e.n., sau cea a Romei. În ultima parte a poeziei, Alexandrescu este copleşit de amintiri. Viaţa lui tristă de copil orfan îi apare în faţa ochilor şi îl determină să reflecteze asupra morţii. Această parte a poeziei este scrisă sub influenţa romanticului francez Lamartine şi a poetului român Vasile Cârlova. Tot sub influenţa lui Lamartine este scrisă şi poezia Meditaţie. Poetul părăseşte însă curând această atitudine melancolică, depre- sivă, caracteristică elegiilor din prima perioadă a activităţii sale, fiind înlocuită cu un romantism militant, activ, ce vibrează de un puternic sentiment patriotic. Grigore Alexandrescu Poezii ca Anul 1840, Răsăritul lunei, La Tismana, Mormintele, La Dră‑ găşani, Umbra lui Mircea. La Cozia sunt elocvente în această privinţă. GrigoreCROATICA Alexandrescu rămâne cel mai de seamă reprezentant al fabu- lei în literatura noastră. Unele din fabulele lui Grigore Alexandrescu sunt traduceri din La Fontaine (Catârul ce‑şi laudă nobililatea, Măgarul răsfăţat) şi Florian (Privighetoarea şi păunul, Vulpoiul predicator, Papagalul şi celelalte pă‑ sări). Dar Alexan­drescu creează multe fabule originale: Câinele izgonit, Privighetoarea în colivie, Boul şi viţelul, Mierla şi bufniţa, Pisica sălbatică şi tigrul, Iepurele, ogarul şi copoiul, Corbii şi barza etc. Concepţia burgheză despre egalitate, meschinăria ce se ascunde în dosul vorbelor umflate sunt dezvăluite cu subtilă ironie în Câinele şi căţelul. Boul şi viţelul demască parvenitismul. Viţelul este dat afară de unchiul său, care, ajuns în post mare, nu‑şi mai cunoaşte ruda să- racă.

Explorarea textului � Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ș‑ale valurilor mândre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc.

Dintr‑o peșteră, din râpa, noaptea iese, mă‑mpresoară: De pe muche, de pe stânca, chipuri negre se cobor; Mușchiul zidului se mișcă… pântre iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. Mănăstirea Cozia

77

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 77 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

Este ceasul nălucirei: un mormânt se desvelește, Vocabular O fantomă‑ncoronată din el iese… o zăresc… spumegate = a se acoperi de spumă Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește… cadență = mișcare ritmică și uniformă; Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc. ritm izbesc = a (se) lovi cu putere (de ceva, de Ascultați…! marea fantomă face semn… dă o poruncă… cineva sau cu ceva) Oștiri, taberi fără numar împrejuru‑i înviez… râpă = coastă abruptă a unui deal; surpă‑ Glasul ei se‑ntinde, crește, repetat din stâncă‑n stâncă, tură de pământ făcută de torente sau Transilvania‑l aude, ungurii se înarmez. de șuvoaie împresoară = a înconjura din toate părțile; Oltule, care‑ai fost martur vitejiilor trecute a încadra Și puternici legioane p‑a ta margine‑ai privit, nălucirei = a i se părea cuiva că vede, că Virtuți mari, fapte cumplite îți sunt ție cunoscute, aude ceva; a i se năzări Cine oar’ poate să fie omul care te‑a‑ngrozit? […] desvelește = a descoperi: a desvălui un secret legioane = legiune Poezia, reprezentativă creație romantică adună o mulțime de cuvinte care aparţin câmpului semantic al naturii: iarba, râul, munţii, stânca, râpa, etc. Sunt de remarcat, așadar cele două teme / motive literare spe- cifice romantismului, prezente în poezie: natura și istoria. Dar, creația lui Alexandrescu atrage atenția și prin alte numeroase CROATICArealizări artistice. Comentează, în 6–10 rânduri, ultima strofă, prin evidenţierea rela- ţiei dintre ideea poetică şi mijloacele artistice. Ilustrează una dintre caracteristicile limbajului poetic (de exem- plu: expresivitate, ambiguitate, sugestie, reflexivitate), prezentă în textul dat. Remarcabile. Enumeraţia din strofa a doua: „De pe muche, de pe stân‑ că chipuri negre se cobor“ redă în mod gradat venirea nopţii, urmată de apariţia fantomelor. Verbele din prima strofă sunt la prezent deoarece poetul descrie un colţ din natura în mijlocul căreia se află. În ultima strofă verbele la perfect compus: „ai fost“, „ai privit“, evocă anii de glorie din istoria românilor, la care Oltul a fost martor. În ultima strofă a poeziei apare invocaţia retorică „Oltule, care ai fost martor vitejiilor trecute“. Râul apare personificat, sugestive în acest sens fiind formele verbale şi pronominale de persoana a doua singular: „Îţi sunt ţie cunoscute“ sau „p‑a ta margine ai privit“. Oltul devine interlo- cutorul poetului. Interogaţia retorică: „Cine oar’poate să fie omul care te‑a îngrozit?“ creează o stare de tensiune pregătind apariţia fantomei încoronate a lui Mircea cel Bătrân. Una dintre caracteristicile limbajului poetic este expresivitatea. În textul dat expresivitatea se realizează, la nivel fonetic, prin succesiunea armonioasă a sunetelor în frazarea poetică (eufonie); alături de asonan- ţă –figură sonoră ce denumeşte repetarea sub accent a unei vocale unice, de pildă „U“ în versul „ale turnurilor umbre peste unde stau culcate“ –, Mircea cel Bătrân – frescă aceasta imprimă un ritm vibrant ce serveşte tonalităţii solemne a unui de la Mănăstirea Cozia mesaj de factură patriotică.

78

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 78 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

TEXT AUXILIAR Toporul şi pădurea de Grigore Alexandrescu

Scrisă în perioada 1839–1841, fabula Toporul şi pădurea reflectă o stare de spirit existentă în unele pături sociale înainte de revoluţia de la 1848.

[…] Într‑o pădure veche, în ce loc nu ne pasă, Un ţăran se dusese să‑şi ia lemne de casă. Trebuie să ştiţi, însă, şi pot să dau dovadă, Că pe vremea aceea toporul n‑avea coadă.

Astfel se încep toate: vremea desăvârşaşte Orice inventa omul şi orice duhul naşte. Aşa ţăranul nostru numai cu fieru‑n mână Începu să sluţească pădurea cea bătrână. Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte: „Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte, Vocabular CROATICAÎncepură să zică, toporul e aproape! În fundul unei sobe ţăranu‑o să ne‑ngroape!“ desăvârşi = cu totul, în întregime, pe de‑ plin – „E vreunul de‑ai noştri cu ei să le ajute?“ sluţi = a face să devină schilod, infirm, Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute desfigurat; a mutila; a ciopârți Şi care era singur ceva mai la o parte. tufan = specie de stejar „Nu.“ – „Aşa fiţi în pace: astă dată‑avem parte; palten = paltin, arbore înalt, cu frunzele crestate adânc, cu florile mici și fructe‑ Toporul și țăranul alt n‑o să izbutească, le prevăzute cu aripi, având trunchiul Decât să ostenească.“ din lemn tare, folosit la fabricarea mobilei, a unor instrumente muzicale Stejaru‑avu dreptate: ghindar = arbore cu tulpina înaltă și groa‑ După multă silinţă, cercări îndelungate, să, având scoarța adânc brăzdată, Dând în dreapta şi‑n stânga, cu puţina sporire, coroană larg ramificată, frunze nere‑ Ţăranul se întoarse fără de izbutire. gulat crestate, fructul‑ghindă și lemn foarte dur, întrebuințat în industrie și Dar când avu toporul o coadă de lemn tare, pentru construcții; stejar Puteți judeca singuri ce tristă întâmplare. izbuti = a duce ceva la bun sfârșit; a reuși, Istoria aceasta, de‑o fi adevărată, a izbândi Îmi pare că arată silinţă = stăruință îndelungată, osteneală Că în fiece ţară pentru a executa bine ceva, pentru a atinge un scop; efort susținut în Cele mai multe rele nu vin de pe afară, muncă sau la învățătură; sârguință, Nu le aduc străinii, ci ni le face toate străduință, strădanie Un pământean de‑ai noştri, o rudă sau un frate.

Fabula începe printr‑o disertaţie de un neîntrecut umor asupra ve- chimii întâmplării pe care o are de povestit autorul. Este persiflarea pre- tenţiei de a cerceta cauzele cele mai îndepărtate ale unui fenomen. În asemenea împre­jurări, vom constata că ele sunt de natură mitică. Este

79

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 79 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

o prevenire a contem­poranilor de a nu căuta similitudini între întâmpla- rea din fabulă şi situa­ţiile cunoscute în viaţa reală, deşi este evident că tocmai la asemenea fapte se face aluzie. Urmează naraţiunea propriu‑zisă, care deşteaptă interesul prin felul în care autorul ştie să facă atractivă o întâmplare banală. Faptul că toporul nu avea coadă poate fi comunicat în câteva cuvinte. El este exprimat totuşi printr‑un comentariu asupra evoluţiei lucrurilor elabo­rate de mâna omului, pe care vremea le desăvârşeşte. Inutilitatea eforturilor toporului fără coadă este reliefată printr‑un dialog între ar- bori, în care concluzia este subliniată de un bătrân stejar: Toporul şi ţă‑ ranul alt n‑o să izbutească, / Decât să ostenească. Fabula Toporul şi pădurea conţine aluzii transparente la adresa trădă- torilor şi face apel la demnitatea patriotică a poporului român. Poetul îi condamnă pe aceia care se fac uneltele duşmanilor poporului împotriva intereselor ţării.

Costache Negruzzi CROATICA� Înainte de text Scrierile publicate de C. Negruzzi în periodicele vremii: Albina româ‑ nească, Curierul de ambe sexe, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Dacia literară, Propăşirea etc. au fost adunate în 1857 în volumul intitu- lat Păcatele tinereţelor. Acest volum cuprinde atât poezii, cât şi lucrări în proză, opere ori- ginale şi traduceri. Scrierile publicate în acest volum sunt împărţite de autor în patru cicluri: Primul ciclu, Amintiri de juneţe, cuprinde schiţa Cum am învăţat ro‑ mâneşte, nuvelele romantice: Zoe, O alergare de cai, etc. În ciclul al doilea, Fragmente istorice, se găsesc scrieri inspirate din croni­cile şi legendele Moldovei: Aprodul Purice, primul poem eroic în literatura română, Alexandru Lăpuşneanul, Sobieski şi românii, Regele Poloniei şi dom­nul Moldaviei. Neghină şi Pălamidă, al treilea ciclu, conţine poezii. Cele mai multe din­tre acestea sunt prelucrări (Potopul, Melancolie, Gelozie) şi traduceri. În sfârşit, al patrulea ciclu, Negru pe alb, conţine treizeci de „scrisori la un prietin“. Cele mai valoroase scrieri ale lui Costache Negruzzi sunt cele cu subiect is­toric. Mihai Eminescu caracterizează în Epigonii pe Costache Costache Negruzzi Negruzzi la­pidar şi expresiv:

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile române.

80

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 80 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

Explorarea textului � Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi

Subiectul nuvelei are ca punct de plecare un fragment din cronica lui Grigore Ureche privitor la a doua domnie a lui Alexandru Vodă Lăpuș- neanul (1564–1569). Povestirea este împărţită în patru capitole, fiecare având câte un mo- tto: I. „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…“, II. „Ai să dai samă, doam‑ nă!..“, III. „Capul lui Moţoc vrem..“, IV. „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…“.

I. Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu… Venit cu ajutor turcesc pentru a ocupa tronul Moldovei, Lăpuşneanul este întâm­pinat aproape de Tecuci de trimişii lui Ştefan Tomşa. Curând intrară, sub cortul unde el şedea încungiurat de boierii şi căpitanii săi, patru boieri, din care doi mai bătrîni, iar doi juni. Aceştia erau vornicul Moțoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. CROATICA Apropiindu‑se de Alexandru‑vodă, se închinară până la pământ, fără a‑i săruta poala, după obicei… – Am auzit, urmă Alexandru, de mântuirile ţării şi am venit s‑o mân- tui; ştiu că ţara m‑aşteaptă cu bucurie. – Să nu bănuieşti, măria‑ta, zise Moțoc, ţara este liniştită, şi poate că măria‑ta ai auzit lucrurile precum nu sunt; căci aşa este obiceiul no- rodului nostru, să facă din ţânţar, armăsar. Pentru aceea obştia ne‑au trimis pre noi să‑ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte, şi m[ăria]‑ta să te întorci înapoi ca… – Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu, răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scânteiră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă‑ntorc? Mai degra- bă‑şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg? […] Râdea; muşchii i se suceau în râsul acesta, şi ochii lui hojma clipeau. – Cu voia măriii‑tale, zise Stroici, vedem că moşia noastră o să cadă de isnoavă în călcarea păgânilor. Când astă negură de turci va prăda şi va pustii ţara, pe ce vei domni măria‑ta? – Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgâni ce aduci cu mă- ria‑ta? adăogi Spancioc. – Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care‑i jupiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar a venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. – Des- tul, boieri! întoarceţi‑vă şi spuneţi celui ce v‑au trimis, ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanile lui surle, şi din pelea lui căptuşeală dobelor mele. Boierii ieşiră mâhniţi; Moțoc rămase.

81

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 81 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

– Ce‑ai rămas? întrebă Lăpuşneanul. – Doamne! Doamne! zise Moțoc, căzând în genuchi, nu ne pedep- si pre noi după fărădelegile noastre! Adă‑ţi aminte că eşti pământean, adă‑ţi aminte de zisa scripturei şi iartă greşiţilor tăi! Cruţă pre biata ţară. Doamne! sloboade oştile aceste de păgâni; vină numai cu câţi moldo- veni ai pe lângă măria‑ta, şi noi chizeşluim că un fir de păr nu se va clăti din capul înălţi­mei‑tale; şi de‑ţi vor trebui oşti, ne vom înarma noi cu femei şi copii, vom rădica ţara în picioare, vom rădica slugile şi vecinii noştri. Încredi‑te în noi! – Să mă‑ncred în voi? zise Lăpuşneanul înţelegând planul lor. Pe- semne gândeşti că eu nu ştiu zicătoarea moldovenească: «Lupul părul schimbă, iar năravul ba?» Pesemne nu vă cunosc eu, şi pre tine mai vâr- Scenă din filmul tos? … Alexandru Lăpușneanu II. …Ai să dai samă, doamnă… Ajuns pe tronul Moldovei, după fuga lui Tomşa, Lăpuşneanul începe o crâncenă cam­panie de exterminare a boierilor. Ieşindu‑i înainte în sala palatului, doamna Ruxanda îl roagă să pună capăt omorurilor. Stăpânindu‑şi impulsul primei furii, Lăpuşneanul îi promite că în CROATICAcurând nu va mai vedea curgând sânge, iar pentru a doua zi îi făgădu- ieşte un leac de frică.

III. …Capul lui Moțoc vrem… Cu prilejul slujbei religioase care a avut loc în ziua următoare, domnul, cu vorbe smerite, cere iertare boierilor şi îi pofteşte să vină la palat pen- tru a se ospăta împreună. Toţi primesc invitaţia domnitorului, cu excepţia a doi tineri boieri, Spancioc şi Stroici. – Acum era aproape a se scula de la masă, când Veveriţă ridică paha- rul şi închinând zise: – Să trăieşti întru mulţi ani, măria‑ta! să stăpâneşti ţara în pace, şi milostivul Dumnezeu să te întărească în gândul ce ai pus de a nu mai strica pre boieri şi a bântui norodul… N‑apucă să sfârşească, căci buzduganul armaşului lovindu‑l drept în frunte, îl oborî la pământ. – A! voi ocăriţi pre domnul vostru! strigă acesta; la ei, flăcăi! în mi- nut, toţi slujitorii de pe la spatele boierilor, scoţând junghiurile, îi loviră; şi alţi ostaşi, aduşi de căpitanul de lefecii, intrară şi năpustiră cu săbiile în ei. Cât pentru Lăpuşneanul, el luasă pre Moţoc de mână şi se trăse- să lângă o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El râdea; iar Moţoc, silindu‑se a râde ca să placă stăpânului, simţea părul zburlindu‑i‑se pe cap şi dinţii săi clănţăind. […] Întrebaţi de armaş, din porunca lui Lăpuşneanul, ce doresc, oamenii cer la început micşorarea birurilor, iar apoi capul vornicului Moţoc, cel care îi jupoaie de ultimul ban. Moţoc este predat mulţimii, care într‑o clipă îl sfâşie. Lăpuşneanul taie capetele boierilor omorâţi, din care face o piramidă, iar apoi cheamă

82

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 82 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

pe doamna Ruxanda, pentru a‑i da leacul de frică promis. La vederea groaznicului spectacol, soţia domnitorului îşi pierde cunoştinţa. Spancioc şi Stroici au fugit în Polonia şi nu au putut fi ajunşi de tri- mişii domnului.

IV. „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…“ Domnitorul se mută în cetatea Hotinului pentru a supraveghea pe Span- cioc şi Stroici, care unelteau dincolo de hotare. Îmbolnăvindu‑se grav şi fiind în pragul morţii, Alexandru Lăpuş- neanul cere să fie călugărit, apoi, revenindu‑şi, alungă şi ameninţă pe călugării care îl vegheau. În delirul cauzat de boală, domnitorul cere apă. Spancioc şi Stroici, sosiţi de curând, determină pe doamna Ruxan- da – cu consimţământul mitropolitului Teofan – să toarne otravă în apa Lăpuşneanului. Domnitorul moare în groaznice chinuri, iar ultimele lui clipe sunt vegheate de cei doi duşmani, care nu l‑au iertat niciodată. Păstrând firul principal al întâmplărilor din cronică, Negruzzi a intro- dus în desfăşurarea acţiunii unele modificări faţă de relatările lui Ureche. Tema pe care o dezvoltă Negruzzi în nuvela sa este politica de îngră- dire a mariiCROATICA boierimi de către domnitor. Numai prin existenţa unei auto- rităţi centrale a fost posibilă menţinerea statului feudal unitar. În această luptă, domnul folosea împotriva boierimii represiunea sângeroasă, care era conside­rată o raţiune de stat. Replica lui Lăpuşneanul „proşti, dar mulţi“ exprimă atitudinea democratică a autorului. Alexandru Lăpuşneanul este un personaj romantic, construit pe baza anti­tezei dintre calităţile şi defectele sale extreme. Această opo- ziţie nu duce însă la schematism, psihologia eroului fiind caracteri- zată prin complexitate. Spre deosebire de Ureche, care vedea în Lă- puşneanul un monstru însetat de sânge, după Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul e un monarh absolut, care nu tolerează opoziţia boieri- lor. Politica antiboierească a lui Lăpuşneanul este evidentă încă de la începutul nuvelei. Întrebat de Spancioc cu ce va sătura lăcomia cetelor de păgâni ce‑l însoţeau în ţară, domnul răspunde: „– Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care‑i jupiţi voi.“ Cu toate acestea, sub influenţa cronicii şi a unor procedee romantice, auto­rul îşi împinge eroul la acte de cruzime inutile: „Scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe care avea prepus: însă prepu­ surile lui erau părelnice, căci nime nu mai cuteza a cârti cât de puţin.“ O altă trăsătură caracteristică lui Lăpuşneanul este fermitatea, voin- ţa inflexibilă. La sfatul boierilor de a se întoarce la Poartă, el răspunde hotărât: …,,Să mă‑ntorc? Mai degrabă‑şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg?“ Voievodul este şi un neîntrecut diplomat, el ştie să folosească pe oa- meni în vederea îndeplinirii scopului său. Pe Moţoc îl păstrează ştiind că îi va fi util, apoi, când nu mai are nevoie de el, îl sacrifică pentru a li- nişti mulţimea. Biserica Trei Ierarhi din Iași

83

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 83 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

Eroul lui Negruzzi este un maestru al disimulaţiei. Scena din biseri- că, când, cu vorbe smerite, îi invită pe boieri la ospăţ, este elocventă în această privinţă. Domnul are simţul protocolului. El se supune normelor curţii feuda- le mergând la biserică şi se exprimă în pilde: „lupul părul schimbă, iar năravul ba“, „(nu) toate paserile ce zboară se mânâncă“, „sunt alţi trântori de care trebuie curăţit stupul“. Alexandru Lăpuşneanul trăieşte prin mobilitatea sentimentelor, atât de caracteristică naturii umane. În scena bolii şi a otrăvirii de la sfârşitul nuve­lei, Lăpuşneanul trece succesiv de la umilinţă la revoltă împotriva celor care l‑au călugărit, apoi la cumplită groază în faţa morţii. Moţoc reprezintă ipocrizia şi laşitatea, lipsa de demnitate umană. După ce, lângă Tecuci, îi spune lui Lăpuşneanul că norodul nu‑l vrea, văzând voinţa hotărâtă a acestuia de a ocupa tronul, se târăşte la pi- cioarele lui sărutându‑i mâna „…asemenea câinelui care, în loc să muşte, linge mâna care‑l bate“. Culmea laşităţii bătrânului boier apare în scena în care, târât de armaş, este predat poporului din porunca lui Lăpuşneanul. Asupritor al popo- rului, Moţoc era şi un trădător înveterat. A trădat pe Lăpuşneanul în pri- ma domnie, apoi pe Despot şi, în cele din urmă, trădează şi pe Tomşa. CROATICACelelalte personaje sunt înfăţişate pe baza antitezei romantice. Aceas- tă antiteză este evidentă în contrastul dintre asprimea şi caracterul sân- geros al domnitorului, în comparaţie cu blândeţea şi bunătatea doamnei Ruxanda. Acelaşi contrast romantic apare între naivitatea boierilor, care pri- mesc invitaţia şi merg la ospăţ, spre deosebire de luciditatea tinerilor Spancioc şi Stroici, care fug în Polonia. Vocabular Caracterizat printr‑o trăsătură fugară, dar semnificativă, mitropoli- tul Teofan, cu ipocrizie, sugerează doamnei, ce stătea în cumpănă, otră- încungiurat = a se învârti împreună îm‑ virea lui Lăpuşneanul: prejur „– Crud şi cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să june = tânăr te povăţuiască. Iar eu mă dac să gătesc tot pentru purcederea noastră cu (a) bântui = a pedepsi, a bate noul nostru domn; şi pre cel vechi. Dumnezeu să‑l ierte, şi să te ierte şi pre norod = popor, națiune, neam; grup de oameni care face parte dintr‑un anu‑ tine.“ mit popor, dintr‑o anumită națiune În partea a treia este prezentat poporul ca personaj colectiv. Cu ne- îndărăpt = întors, pe dos întrecută intuiţie artistică este prezentată psihologia maselor populare. hojma = continuu, încontinuu, întruna, Mulţimea adunată în faţa porţilor curţii domneşti este dezorientată. mereu, necontenit, necurmat, neînce‑ E suficient ca un singur om să ceară capul lui Moţoc, pentru ca toţi să se tat, neîntrerupt asocieze acestui gând. isnoavă = glumă, ghidușie; minciună Nuvela Alexandru Lăpuşneanul se distinge prin unitatea şi gradarea (a) jupi = a lua cuiva tot ce are; a jefui, perfectă a conflictului, ca şi prin economia mijloacelor de expresie. Fie- a prăda care motto rezumă un moment din desfăşurarea conflictului. (a) slobozi = a pune în libertate; a elibera Cele patru părţi ale nuvelei sunt actele unei drame. Prima, prin cu- (a) chizeşlui = garanta vintele semnificative ale domnului („Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu“) junghi = pumnal mare, jungher, săgeată prezintă cele două forţe care stau faţă în faţă gata a se înfrunta: domni- bir = impozitul principal perceput în sta‑ torul și boierii. tele feudale românești de la țărani și meșteșugari, În a doua, conflictul ‑s a pronunţat, Lăpuşneanul începe să omoare pe (a) popi = a hirotonisi, a (se) preoți boieri, iar soţia uneia dintre victime îi spune Ruxandei: „Ai să dai samă, doamnă!…“.

84

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 84 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

Punctul culminant apare în partea a treia, când Lăpuşneanul omoară pe cei patruzeci şi şapte de boieri, iar poporul răsculat strigă: „…Capul lui Moţoc vrem!“. Aici găsim un al doilea conflict, acela dintre poporş i boieri. Chiar pe patul de moarte, Lăpuşneanul nu‑şi pierde dârzenia, stri- gând celor din jur: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…“ Pentru păs­trarea unităţii conflictului este omorât de doamna Ruxanda, la îndemnul reprezentanţilor celor pe care i‑a urmărit cu cruzimea sa tot timpul celei de‑a doua domnii. Desfăşurarea acţiunii este concentrată, nimic nu este de prisos, totul serveşte, în cel mai înalt grad, prezentării conflictului, personajelor şi atmo­sferei. Nuvela este romantică nu numai prin caracterul contrastant al per- sonajelor, dar şi prin prezentarea unor scene neobişnuite, ieşite din co- mun, aproape fantastice. Ideea unei piramide alcătuite din patruzeci şi şapte de capete nu putea fi decât a unui personaj romantic, iar scena omorârii boierilor este de asemenea romantică atât prin cruzimea ei in- utilă, cât şi prin momentul ales. APLICAȚIICROATICA 1. Imaginaţi ‑vă că sunteţi operatorul unui film, ce rului care se trezeşte din leşin îmbrăcat în că- are drept scenariu capitolul al III‑lea al nuvelei lui lugăr; ezitarea doamnei Ruxanda de a‑şi otrăvi C. Negruzzi. Redaţi, într‑o scurtă compoziţie, soţul, contracarată de intervenţia mitropolitului; derularea imaginilor înregistrate de „ochiul“ gestul disperat al lui Spancioc şi Stroici, din fina- aparatului de filmat. Identificaţi planurile acţiu- lul nuvelei. nii urmărite aproape simultan de narator. 3. Realizaţi un portret al protagonistului nuvelei, 2. Co mentaţi deznodământul nuvelei, pe baza ur- dovedind că este un erou de excepţie aflat în si- mătoarelor repere: imaginea tragică a domnito- tuaţii‑limită.

� Înainte de text Nicolae Bălcescu

Nicolae Bălcescu (1819–1852) este, fără îndoială, una dintre persona- lităţile de prim‑plan în procesul de renaştere spirituală şi politică a Ro- mâniei în secolul al XIX‑lea. În pregătirea şi desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, contribuţia lui Nicolae Bălcescu a fost co- vârşitoare, întemeiată, cum era, pe o gândire politică profundă şi o con- cepţie socială democratică. Activitatea celui care a fost considerat, pe bună dreptate, sufletul revoluţiei, îmbină, în egală măsură, intransigenţa luptătorului cu viziunea istoricului şi cu pasiunea cercetătorului în do- meniul vieţii sociale și economice. Rolul pe care 1‑a jucat în desfăşura- rea Revoluţiei de la 1848, ca şi lucrările lăsate posterităţii atestă comple- xitatea spirituală a lui Bălcescu, devenit, cu timpul, o figură simbolică a vieţii noastre culturale şi a aspiraţiilor naţionale. Cea dintâi lucrare pe care o publică este Puterea armată şi arta mi‑ litară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum, apărută în Nicolae Bălcescu

85

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 85 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

„Propă şirea“ şi completată ulterior cu Puterea armată şi arta militară la moldoveni în timpul măririi lor. Acest domeniu al faptelor istorice 1‑a preocupat pe Nicolae Bălcescu de‑a lungul întregii sale vieţi, el având convingerea că Ţara Românească nu‑şi va redobândi strălucirea din tre- cut decât prin puterea armelor. Unul din articolele de adâncă semnifica- ţie privind concepţia revoluţionară a lui Bălcescu este Mersul revoluţiei în istoria românilor, în care autorul rezumă, pe un ton de adevărat ma- nifest politic, profundele cauze ale Revoluţiei de la 1848: cele 18 veacuri de suferinţă a poporului. Concepţia lui Nicolae Bălcescu despre istorie poartă amprenta unei gândiri modeme, a cărei notă definitorie este democratismul. Pentru el, a scrie istorie nu înseamnă a face biografia domnitorilor, ci a înfăţişa in- stituţiile, viaţa economică, moravurile, cultura, obiceiurile şi modul de viaţă al poporului. În consecinţă, izvoarele istoriei trebuie să fie poeziile şi tradiţiile populare, legile şi actele oficiale, cronicile, monumentele etc. În această lărgire a câmpului de investigaţie în care se mişcă istoricul, un loc însemnat revine poeziei populare, menită să înfăţişeze ideile şi sentimentele întregului popor. Opera cea mai de seamă a lui Nicolae Bălcescu, Românii supt Mi‑ hai‑Voievod Viteazul, îşi are geneza în crezul politic al revoluţionarului CROATICAde la 1848, care vedea, ca întregul neam românesc de altfel, în Mihai Vi- teazul un simbol al ideii de unire. În decursul elaborării, autorul scrierii a fost multă vreme nehotărât dacă să‑i dea acesteia caracter de operă ştiinţifică sau de poem eroic. Complexitatea portretului lui Mihai, ‑bo- găţia şi expresivitatea limbajului, forţa evocatoare a naraţiunii, selecta- rea detaliilor semnificative, accentele de odă prezente în multe pasaje, patosul trăirilor afective ale autorului fac din Românii supt Mihai‑Voie‑ vod Viteazul o veritabilă creaţie artistică, evocând fapte supuse însă unei minuţioase documentări ştiinţifice.

Explorarea textului � Românii supt Mihai‑Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu

În cultura şi literatura română, Bălcescu este o personalitate pe cât de puter­nică, pe atât de multilaterală. Istoric, ideolog şi conducător politic, el a fost în acelaşi timp şi un talentat prozator. Arta prozei literare a lui Bălcescu, expresie nu numai a talentului, dar şi a profundului său patriotism, este indiscutabil legată de concepţia pe care a avut‑o asupra istoriei, precum şi de ideologia sa revoluţionară. Fiind dotat cu o rară sensibilitate, cunoscând îndeaproape limba cronici­lor şi hrisoavelor, ca şi vorbirea vie a poporului, Bălcescu aparţi- ne istoriei literaturii române în măsura în care a reuşit să evoce, în forme artistice dintre cele mai alese, lupta pentru libertate şi unitate naţională a poporului în epoca lui Mihai. Autorul a început să adune material pentru elaborarea operei Româ‑ nii supt Mihai‑voievod Viteazul, încă din 1846, după sosirea sa la Paris.

86

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 86 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

La 1 octom­brie 1847, îi scria lui V. Alecsandri: „Deocamdată adun aci, din biblioteci, documente istorice ce găsesc. Voi să lu­crez o scriere întinsă, o poemă istorică asupra lui Mihai V. Viteazul.“ Gruparea evenimentelor evocate nu este făcută la întâmplare. Au- torul îşi alege pentru fiecare carte câte un moment important din cei 8 ani (1593–1601) pe care‑i narează şi pe care‑i numeşte „anii istoriei românilor cei întâî avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către patrie“. Cărţile se îmbină armonios între ele, asemenea cânturilor unei epopei. Lucrarea este precedată de o introducere, în care scriitorul îşi sinteti- zează concepţia sa asupra „misiei istoriei“, care constă în a arăta dezvol- tarea „simţâmântului şi a minţii omeneşti, supt toate formele dinlăuntru şi din afară, în timp şi în spaţiu.“

„Bătrânul Sinan însuşi, târât de ai săi şi în graba fugei sale, fu călcat în picioarele cailor şi apoi, împins de suliţa unui ostaş român, căzu călare după pod în baltă cu atâta repeziciune, încât, izbindu‑se de pod îşi perdu (…) şi doi dinţi ce singuri se mai afla în gura lui. […] Vestea morţii vizirului se împrăştie între turci, şi cei ce se mai împotri‑ veau deterăCROATICA şi ei dosul. Românii, cu furia lor obicinuită şi electrizaţi încă prin izbânde, îi gonesc dinaintea lor ca pe nişte turme de vite, până îi vâră în tabăra, lor. Hassan‑Paşa şi Mihnea‑Vodă, ce veneau să încungiure pe ai noştri, aflând că Sinan a peritş i că oastea lui e biruită, se trag îndărăt spre tabără. Într‑acel minut, Mihai, precum odinioară semizeii cintaţi de nemu­ritorul Omir, alerga într‑o parte şi într‑alta prin tabăra turcească, căutând pe Sinan, când, văzând de departe pe Hassan‑Paşa, se luă după dânsul strigându‑i să stea de e viteaz, să se lupte cu dânsul piept la piept, şi când de când era să‑l şi ajungă cu paloşul. Dar Hassan‑Paşa fugea înspăi‑ mântat şi nu se putea ţine pe picioare ele groază. El merse de‑şi ascunse ruşinea într‑un crâng spinos, de unde d‑abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi. Astfel fu acea vrednică de o neştearsă aducere‑aminte zi de bătaie de la Călugăreni, în care românii scriseră cu sabie şi cu sânge paginea cea mai strălucită din analele lor.“

Scriind Românii supt Mihai‑voievod Viteazul, Bălcescu a intenţio- nat, după cum singur a mărturisit să creeze o poemă istorică. El s‑a identificat cu tema aleasă şi, îndeosebi, cu eroul poemei sale, marele Mihai. „Ideea lucrării ce voi să fac – spune el lui Alecsandri (în cuprinsul aceleiaşi scrisori din 1 oct. 1847) – mă hrăneşte acum şi‑mi dă viaţă. Aş dori să te văd şi pe tine amorezat de o idee aşa (de) măreaţă…“ Mărturia trebuie reţinută, fiind o dovadă certă că istoricul şi artistul se contopesc (faptul a fost remarcat întâia oară de către Hasdeu: „Băl‑ cescu fu un adevărat istoric, un adevărat uvrier şi artist al nostru“), dând naştere la o operă literară personală. Episoade, locuri istorice, lupte, toa- te sunt trăite intens de Bălcescu şi trecute prin filtrul sufletului său de artist. Mihai Viteazul

87

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 87 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

Bălcescu a folosit, în afară de procedee specifice istoriei (izvoare, date, citate, argumente) şi procedee specifice ariei literare: naraţiu‑ nea, descrierea, portretul, precum şi numeroase mijloace stilistice: me- tafore, alegorii, antiteze, repetiţii, interogaţii şi exclamaţii retorice, in‑ vocaţii. Prin aceste procedee şi mijloace stilistice, Bălcescu se situează alături de prozatorii moderni. Naraţiunea este atrăgătoare, aidoma celei pre- zente într‑un roman cu caracter epopeic, fiind susţinută de muzicalita- tea interioară a frazei. În lucrarea lui Bălcescu, Mihai a devenit erou de epopee (autorul îl compară cu „semizeii cântaţi de nemuritorul Omir“). De aceea, nararea faptelor de vitejie ale lui Mihai se susţine pe fraze, a căror muzicalitate e maiestuoasă: „El hotărăşte atunci a se jertfi ca altă datăş i a cumpăra biruinţa cu primejdia vieţii sale. Rădicând ochii către cer, mărinimosul domn chea‑ mă în agiutoru‑i protecţia mântuitoare a Dumnezeului armatelor, smulge o secure ostăşească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce‑l ameninţă mai de aproape, doboară pe toţi ce se încearcă a‑i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman‑Paşa, îi zboară capul, izbeşte şi pe alte capete din vrăjmaşi şi, făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee şi CROATICAfără a fi rănit.“ Descrierile de natură din Românii supt Mihai‑voievod Viteazul sunt Nicolae Bălcescu de o neîntrecută măiestrie. E cunoscută descrierea Ardealului, din fruntea cărţii a IV‑a, Unita‑ tea naţională, în care accentele retorice, se succed, ca într‑o compoziţie muzicală, menite a ne încânta astfel nu numai ochiul, dar şi auzul: „Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândrâ şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea sea‑ mănă a fi un măreţ şi întins palat, cap d‑operă de arhitectură….“ În afară de descrierea Ardealului, mai pot fi citate şi alte tablouri, printre care cel al „Vadului Călugărenilor“: ,,o vale largă […], acoperită de crâng, pe care, gârla Neajlovului ce o îneacă şi pâraele ce se scurg din dealuri o prefac într‑o baltă plină de nămol şi mocirlă“, care „fu aleasă de Mihai‑voievod spre a sluji de Termopile românilor“. Din exemple de acest fel, reiese că la Bălcescu natura are rol nu nu- mai de cadru, ci şi de aliat al românului în lupta cu cotropitorii turci (în- tocmai ca în poezia populară). Astfel, după înfrângerea de la Târgovişte, trecând pe la Călugăreni, unde simţiseră halucinant vitejia legendară a lui Mihai, turcii sunt aşa de înspăimântaţi, încât „în orice copac li se părea a vedea un duşman, în orice minut se aşteptau să vadă strălucind înaintea ochilor sabia fulgeră­toare a lui Mihai.“ Prin astfel de procedee literare şi mijloace stilistice, Românii supt Mi‑ hai‑voievod Viteazul intră în sfera literaturii artistice. Proza sa literară trăieşte prin patos liric şi prin arta cuvântului.

88

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 88 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V Dimitrie Bolintineanu

� Înainte de text

Opera lui Dimitrie Bolintineanu este amplă (a publicat peste 40 de volu- me) şi multilaterală. A scris în toate genurile literare (poezii, proză, teatru, critică literară, biografii romanţate), distingându‑se în poezie prin tehnica muzicală şi în proză prin observaţia atentă a mediului românesc (în roma- nele Manoil şi Elena) şi oriental (Călătorii în Palestina şi Egipt, Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria, Călătorii, la românii din Macedonia şi Muntele Athos). Manoil şi Elena sunt printre primele încercări de romane în literatura română. Din poeziile sale grupate în mai multe cicluri (Legende istorice, Bas‑ me, Florile Bosforului, Macedonele, Reverii, Diverse) au devenit popu- lare, prin conţinutul lor patriotic şi prin forma cantabilă, Legendele is‑ torice, inspirate din trecutul naţional de luptă pentru libertate. În ciclul acestora intră şi cele două poeme epice mai întinse Andrei sau luarea Nicopolei de români (episod dinainte de bătălia de la Călugăreni) şi Sorin sau tăierea boierilor la Târgovişte, tablou din vremea luptelor dintre Dimitrie Bolintineanu boierimea feudală şi domnie sub Mircea Ciobanul (secolul al XVI‑lea). O menţiuneCROATICA specială merită poemul byronian filozofic Conrad, în care sentimentul patriotic se îmbină cu revolta împotriva asupririi de orice fel. Din Basme trebuie reţinut poemul Mihnea şi baba prin desăvârşita tehnică muzicală şi blestemul împotriva tiraniei, iar din Macedonele acea graţioasă evocare a vieţii românilor din Macedonia în San‑Mari‑ na, poem al transhu­manţei păstorilor de la munte în valea Vardarului.

Explorarea textului � San‑Marina de Dimitrie Bolintineanu

San‑Marina astăzi are Dintr‑o mână‑n‑altă mână Sărbatoare de păstori, Cupa pregiurată‑n flori O serbare Trece plină; De plecare Beau, închină La Vardar, ce cură‑n mare, Pentru ţara lor Română, Alergând pe pat de flori. Pentru turme şi păstori.

Se întinde masa dalbă Cei bătrâni cu albe plete, Pe un plai lângă Cătun, Cei d‑intâi la masă‑nchin; Cu smântână Hora pasă De la stână Lîngă masă, Şi cu fagi de miere albă, De flăcăi şi june fete, Şi cu vin de la Zeitun. Cu păr negru, cu alb sîn.

89

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 89 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

Fluierile şi cavale Şi pe cale mic şi mare Sună vesele cântări. Stă, mai cată către sat, Lângă mese, Cu plăcere Cete dese Şi durere, De copii se joc pe vale, Îi trimite fiecare Ca‑ntr‑un vis de desfătări. Câte‑un dulce sărutat.

Popii bine‑cuvântează Seara vin şi păstorii Şi atunci toţi s‑au mişcat La pârâu toţi se opresc De plecare Şi fac focuri Către mare, Şi fac jocuri Turmele înaintează, Pân’ ce visele‑aurorii Toţi cu totul le‑au urmat. Peste geana lor plutesc. Vocabular Caii poartă în spinare Astfel trece scurta viaţă vizir = nume dat miniștrilor (sau înalților Corturi, pături, aşternut, De străini neatârnaţi, dregători) din țările musulmane Toată casa, Ca cocorii încungiure = înconjoare Toată masa, Şi ca norii, (a) peri = a pieri, a dispărea, a muri Şi veştminte de‑mbrăcare, Când pe câmpuri de verdeaţă, paloş = sabie lată cu două tăișuri, adesea încovoiată spre vârf, care se folosea în Tot ce au, tot ce‑au avut. Când pe munţii cei înalţi. trecutCROATICA crâng = pădurice de arbori tineri și de lăs‑ Mumele, în glugi pe spate, Oamenii au arme dalbe tari Poartă prunci cu păr bălai Şi femeile dulci nuri. anale = scriere istorică în care sunt înre‑ Sau mioare Cu guriţe gistrate an cu an întâmplările impor‑ Lâncezioare. De lilice, tante din viața unui popor, a unui oraș, Clopotele, legănate, Coame d‑aur, fete albe, a unei familii Sună depărtat pe plai. Ochii lăi ca nişte muri. gârlă = apă curgătoare (mai mică); braț al unei ape curgătoare Turma beagă, cânii latră, Dar durerea, vai! nu lasă pârâu = apă curgătoare mică, râu mic Caii nichează uşor; Nicăiri pe muritor. mocirlă = apă stătătoare (de mică întinde‑ Mai departe, Ce dor mare! re) provenită din ploi, revărsări etc. și La o parte, Ce‑ntristare plină de mâl, de noroi; loc mlăștinos, noroios Sub o măgură de piatră, Inima lor le apasă Cântă‑n fluier un păstor. Când oiţele le mor!

În San‑Marina, care face parte din ciclul Macedonele, Bolintineanu dez­văluie talentul său de pictor al vieţii pastorale, poezia fiind un tablou al trans­humanţei ciobanilor aromâni de pe valea Vardarului din Mace- donia (azi în nordul Greciei). Poezia începe cu o scurtă descripţie a satului (azi oraş) unde are loc serbarea de plecare înspre câmpie a păstorilor, San‑Marina. Pe un plai „lângă Cătun“ se întinde o masă cu bucate caracteristice ocupaţiei oa- menilor (smântână, miere, vin), unde bătrânii cinstesc, iar tinerii joacă hora în sunet de fluiere şi caval. La un semnal, păstorii şi turmele se pun în mişcare cu tot avutul transportat pe cai. Poezia este scrisă în ritmul versului popular, trohaic, cu măsură de 8,7 şi 4 silabe, în sestine:

90

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 90 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

„Turma beaga, câinii latră, Caii nichează uşor; Mai departe La o parte, Sub o măgură de piatră, Cântă‑n fluier un păstor“.

Transhumanţa, mişcarea păstorilor de la munte la şes şi de la şes la munte, după anotimpuri, provoacă mereu aceleaşi stări sufleteşti: regret la părăsirea satului, dar şi plăcerea drumului cu jocuri noaptea, în jurul focului, la margi­nea râului. Nomazi ca norii şi cocorii, păstorii aromâni, chipeşi (,,liliţele“, femeile, au ochii „lai“, negri, şi coame de aur) nu suferă decât când le mor oile, singura lor avere. În tonuri de idilă, San‑Marina este un tablou etnografic de o simpli- tate clasică, în care prospeţimea imaginilor ne face să trecem cu vederea repetarea unor epitete convenţionale („dulce“, „dalb“) şi prezenţa câte unui diminutiv („mioare“, „lâncezioare“, „guriţe“, „oiţe“). D. Bolintineanu este un reprezentant de frunte al romantismu- lui românesc prin poezia sa de inspiraţie patriotică (legende, basme). V. Alecsandri, M. Eminescu şi G. Coşbuc au continuat şi desăvârşit tra- diţia poezieiCROATICA sale, mereu actuală şi populară. Şi latura politică şi satirică a operei din Nemesis, Eumenide şi Menade a fost continuată şi desăvâr- şită de Eminescu în Scrisori şi de Macedonski în Nopţi.

Dicționar cultural

ROMANTISMUL

Romantismul a apărut în Germania şi în Anglia, ţări în care tradiţia clasi‑ că era mai puţin puternică, şi s‑a extins apoi treptat în Franţa şi în restul Europei, precum şi dincolo de ocean, fiind precedat­ de preromantism, curent literar care, la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, cultiva afectivitatea ca răspuns la raţionalismul clasic şi iluminist al timpului. Temele favorite ale preromantismului erau natura (prezentă în poeziile lui James Thom‑ son), ruinele ca punct de plecare al meditaţiei elegiace pe tema timpului (Francois Volney), miturile naţionale (în poemele lui James Macpherson, pe care şi le prezenta ca fiind doar traduceri din creaţia unui legendar bard celtic, Ossian), iubirea şi visul (prezente cu precădere în scrierile lui Jean‑Jacques Rousseau). Tot preromantică este şi mişcarea literară ger‑ mană numită Sturm und Drang (furtună şi avânt). Dacă în cele mai multe dintre literaturile europene trecerea la roman‑ tism s‑a produs „liniştit“, ca urmare a erodării interesului pentru temele specifice clasicismului, darş i a saturării gustului pu­blic care nu mai ac‑ cepta constrângerile regulilor şi mai ales obligaţia­ respectării unităţii de timp şi de loc, în Franţa, unde tradiţia clasică era mult mai puternică, dis‑ puta dintre clasicism şi romantism a fost mai îndelungată şi mai îndârjită. În literatura română, romantismul a pătruns prin filieră fran­ceză, odată cu scriitorii generaţiei paşoptiste, chiar dacă în amestec cu unele influenţe de factură clasică. Însă articolul‑program al revis­tei Dacia lite­ Goya: Aguadora „Cofăriţa“

91

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 91 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

rară (1840), intitulat Introducţie şi scris de Mihail Kogălniceanu, aduce în prim‑plan, în mod explicit, ideologia literară­ romantică, recomandând scriitorilor drept surse de inspiraţie istoria naţională, folclorul şi natura, ceea ce va imprima literaturii caracterul naţional‑patriotic specific aces‑ tui curent. Prin creaţia lui Mihai Eminescu, romantismul românesc se va prelungi şi în a doua jumătate a secolului al XlX‑lea, în timp ce în literatu‑ ra europeană, odată cu simbolismul, îşi făcuse deja apariţia şi se maturi‑ za o nouă sensibilitate artistică.

Trăsături Romantismul se constituie ca o reacţie împotriva excesului de încre‑ dere în primatul raţiunii, promovat de teoreticienii clasicismului, opu‑ nându‑se canoanelor, în numele libertăţii creaţiei şi a imaginaţiei. Dacă scriitorii clasici tindeau spre obiectivitate, ignorând particularul­ în fa‑ voarea generalului, prin conturarea unor tipuri umane, romanticii afir‑ mă primatul sen­sibilităţii, proslăvirea originalităţii şi pasiunea creatoare. Delacroix: Grecia pe ruinele Se naşte astfel o nouă ideologie literară care încurajează amestecul ge‑ din Missolonghi nurilor, al speciilor şi al stilurilor (prin punerea în valoare a resurselor limba‑ jului popular ori arhaic alături de limba literară cultă), dar şi afirmarea per‑ sonajului ca individualitate excepţională, cel mai adesea subliniată prin CROATICAprocedeul antitezei. Romanticii militează pentru primatul spontaneităţii, al sensi­bilităţii şi al originalităţii, îşi doresc să evadeze din realitate în lumea visului, sunt fascinaţi de mister şi de straniu şi, de asemenea, de spațiile exotice și de mituri, cultivă culoarea locală, evocă evenimente ale istoriei naţionale şi consideră folclorul o sursă importantă de inspiraţie. Speciile li‑ rice favorite sunt meditaţia, elegia şi romanţa, iar cele epice – legenda, ba‑ lada, poemul eroic, nuvela (istorică, fantastică) şi romanul (istoric, de aven‑ turi). De asemenea, autorii romantici scriu drame istorice şi melodrame.

Reprezentanţi în Germania: Novalis (1772–1801), poet, autor al unui ciclu de Imnuri către noapte; E.T.A. Hoffmann (1776–1822), autor de proză fantastică și compozitor: Ulciorul de aur, Spărgătorul de nuci; Heinrich Heine (1797– 1856), poet, cel mai cunoscut volum al său fiind Cartea cântecelor; în Anglia: William Blake (1757–1827), poet și pictor; William Wor‑ dsworth (1770–1850), volumul său Balade lirice este considerat a mar‑ ca începutul romantismului englez; Samuel Tylor Coleridge (1772– 1834), autor al Baladei bătrânului marinar; George Gordon Byron (1788–1824) autor al unui ciclu de Poeme orientale, al poemului dra‑ matic Manfred şi al dramei Cain; Percy Bysshe Shelley (1792–1822), autor al dramei lirice Prometeu descătuşat; John Keats (1795–1821); în Franţa: François‑René Chauteaubriand (1768–1848): Atala, Rene; Alphonse de Lamartine (1790–1869), poet, autor al unor Meditaţii po‑ etice; Victor Hugo (1802–1885), poet: Ode, Balade; prozator, dramaturg: Hernani, Ruy Blas; Alfred de Musset (1810–1857), poet autor al unui ciclu intitulat Nopţi; în Italia: Alessandro Manzoni (1785–1873), poet, prozator, dramaturg, cea mai cunoscută scriere a sa fiind romanul istoric Logodnicii; Giacomo Leopardi (1798–1837): Mici opere morale;

92

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 92 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

în Rusia: Aleksandr Sergheevici Puşkin (1799–1837) roman istoric: Fata căpitanului; nuvelă Dama de pică dramă istorică: Boris Godunov; poeme: Ruslan şi Ludmila; Mihail Lermontov (1814–1841) autor al poe‑ mului Demonul. În Ungaria: Petőfi Sándor este scriitorul naţional romantic al popo‑ rului maghiar, poet al melancoliilor şi al contemplaţiei, dar şi al revoltei sociale, al evocării baladeşti şi al elanurilor patriotice. El este poetul lup‑ tător pentru libertate, adevărat agitator al poporului său. Exprimându‑şi crezul estetic, Petőfi spune: „Sunt omul care pentru adevăr pot să jertfesc chiar şi frumosul… ceea ce este adevărat este şi natural. Dar ceea ce este natural este şi bun şi, prin urmare, şi frumos. Aceasta este estetica mea.“ Versul său cheamă la redeşteptare naţională, descoperă sufletul po‑ pular surprins în folclor şi puter­nicul sentiment al istoriei. Prin pa­tosul participării la evenimentele politice­ ale vremii, prin culoarea locală, ros‑ tul mesianic pe care‑l acordă poeziei şi prin forţa emotivă a discursului­ poetic, opera lui Petőfi este profund romantică. În literatura română, romantismul se manifestă cu precădere în pe‑ rioada paşoptistă prin creaţia lui Grigore Alexandrescu, autor al medi‑ taţiilor pe teme istorice: Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsă­ritul lunii, La Tismana şi Mormintele, La Drăgăşani; Ion Heliade‑Rădulescu, autor al Petőfi Sándor baladei Zburătorul;CROATICA Costache Negruzzi, creat­ orul nuvelei istorice, Ale‑ xandru Lăpuşneanul, şi sentimentale, Zoe, o alergare de cai; B. P. Has‑ deu, autor al dramei istorice Răzvan şi Vidra; Vasile Alecsandri autorul dramei Despot‑Vodă şi al volumelor Legende, Doine şi lăcrămioare, Dimitrie Bolintineanu, Gh. Asachi, Alecu Russo. Culmea romantismului românesc va fi atinsă însă abia în deceniile opt şi nouă ale secolului al XlX‑lea, prin creaţia lui Mihai Eminescu.

Clasicism versus romantism Raţiune – termenul era, ală­turi de normă, un principiu al crea­ţiei clasice. Estetica romantică se va contura în opoziţie cu cea a clasicismului, prin accentul pus pe fantezia creatoare şi prin preţuirea imaginaţiei. Verosimil – cuvântul de­numeşte un principiu al artei clasice şi realiste care presupune nu sim­pla imitare a realităţii, ci doar con­formitatea cu realitatea. Figuri clasiciste – Personajele sunt raționale, atrenate de înalte rațiuni eroice și civice, cetățenești și au principii morale serioase, foarte bine difinite, de neclintit. Aceste personaje sunt de regulă regi sau reprezentanți ai aristocrați‑ ei, fiind reprezentați în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie. Figuri romantice – galeria fi­gurilor romantice se distinge printr‑o pu‑ ternică individualizare. Eroul ro­mantic poate fi divinitatea, darş i de­ monul, profetul sau revoltatul, titanul sau geniul, îngerul sau martirul etc. În poezia eminesciană apar şi alte figuri specifice roman­tismului: magul, preotul, călugărul, înţeleptul etc. Fascinaţia infinitului – pentru scriitorul romantic, „descoperirea infini‑ tului“ devine sursa unui fior care aminteşte fiinţei umane de legătur­ a Friedrich Caspar David: Călător ei cu universul, ca parte a acestuia. pe marea norilor

93

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 93 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA V

E V A L U A R E

1. Stabiliţi un paralelism între rolul de îndrumător cultural şi literar al lui Ion Heliade‑Rădulescu, în Muntenia, şi cel al lui Mihail Kogălniceanu, în Moldova. 2. Ion Heliade‑Rădulescu, adresându‑se tinerilor scriitori în anul 1837, cu puţin timp înainte de apariţia Daciei literare, le făcea următorul îndemn: Scrieţi băieţi, numai scrieţi! Explicaţi dife- renţa dintre apelul lui Heliade‑Rădulescu şi opinia din Introducţie a lui Kogălniceanu, care semnifică o nouă etapă a paşoptismului: Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. 3. Pledând pentru originalitate, autorul Introducţiei se ridică îm­potriva traducerilor şi a imitaţiei, adevărată manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. Comentaţi speci­ficul con- textului literar de până la 1840, cel care l‑a determinat pe Kogălniceanu să descurajeze o manieră literară care dis­trugea originalitatea. 4. De şi suprimată de cenzură după numai trei numere, care to­talizau 484 de pagini, Dacia literară conţine opere ale unora dintre cei mai valoroşi scriitori ai timpului. Costache Negruzzi a tipărit în primul număr nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul, Vasile Alecsandri a debutat ca pro- zator cu nuvela Buchetiera de la Florenţa, iar lui Grigore Alexandrescu i‑a apărut poezia Anul 1840. Citiţi una dintre aceste scrieri şi explicaţi felul în care ea răspunde noului spirit literar din articolulCROATICA‑program. 5. Re alizaţi un proiect intitulat Vocaţia istorică a scriitorilor paşoptişti, în care să prezentaţi modul cum sugestia oferită de Mihail Kogălniceanu în articolul programatic din revista Dacia literară – Istoria noastră are destule fapte eroice – şi‑a găsit ecou în creaţia scriitorilor din epoca de la 1848. Printre operele literare pe care trebuie să le aveţi în vedere în rea­lizarea proiectului se numără: Alexandru Lăpuşneanul, Sobieski şi românii şi Aprodul Purice de Costache Negruzzi, Cântarea României de Alecu Russo, Românii supt Mihai‑voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu, Legende istorice de Dimitrie Bolintineanu.

94

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 94 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI VI. Vasile Alecsandri

Viața și opera � �

În literatura secolului al XIX‑lea, scriitorul cu opera cea mai bogată şi variată este Vasile Alecsandri, născut în iunie 1818. Întâmplările copilăriei fericite sunt povestite într‑o scrisoare către Ion Ghica, în care este evocată figura lui Vasile Porojan, fiu de rob ţigan, isteţ tovarăş de joacă, meşter neîntrecut în confecţionarea şi înălţarea zmeielor. Întâiul dascăl i‑a fost călugărul maramureşean Gherman Vida, cel care pur­tase peste munţi, în traistă, un manuscris al cronicii lui Şincai. Călugărul locuia în casa lui Alecsandri, unde venea să ia lecţii şi Mihai Kogălniceanu. De aici, tinerii trec în 1828 la un pension francez celebru în epocă, ceCROATICA se afla în marginea Iaşilor. În 1834, Vasile Alecsandri pleacă la Paris într‑un grup de tineri din care făceau parte, printre alţii, Alexandru Cuza, viitorul domn, şi pic- Vasile Alecsandri torul Ion Negulici. Aici se împrieteneşte cu Ion Ghica şi ceilalţi tineri munteni veniţi la studii în capitala Franţei. Alecsandri studiază, pe rând medicina şi drep­tul care nu‑l atrag. Frecventează, în schimb, teatrele şi începe, încă de atunci, să scrie în limba franceză. În 1839 porneşte înapoi spre ţară. Plăcerea de a călători, care va dura toată viaţa, îl în­deamnă să se abată într‑un voiaj prin Ita­lia, bogat în experienţe sufleteşti. Revenit în Moldova, se lasă îndată prins de efervescenţa culturală şi politică a momentu­lui. În 1840 face parte din conducerea Teatrului Naţional din Iaşi. Colaborează la Dacia literară, iar în 1844 e redactor al re­vistei Propăşirea. Vasile Alecsandri a avut un rol important în mişcarea revoluţionară din martie 1848 de la Iaşi. A participat la evenimente, după unii a redac­ tat, singur petiţia către Mihail Sturdza. În timpul evenimentelor revo- luţionare din 1848 compune şi difu­zează poezia Cătră români, devenită ulte­rior Deşteptarea României, cu caracter revoluţionar şi unionist. În final poetul îndeamnă la luptă împotriva tiraniei:

Fericit acel ce calcă tirania sub picioare! Care vede‑n a lui ţară libertatea renviind. Fericit, măreţ, acela care sub un mândru soare Pentru patria sa moare, Libertate moştenind.

După înfrângerea mişcării, Alecsandri trece munţii în Transilvania. Din Braşov Alecsandri pleacă la Cernăuţi şi de aici în Franţa. Casa poetului din Mircești

95

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 95 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

Reîntors în ţară, poetul îşi consacră din nou activitatea marilor eve- nimente politice. În 1855 apare revista România literară, continuatoarea tradiţiilor Da‑ ciei literare. Cea mai importantă preocupare a revistei a fost propagarea ideii unirii. În paginile ei au publicat: Alecsandri, Bolintineanu, C. Ne- gri, C. Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Al. Odobeseu şi alţii. Se refugiază pentru un an în afara graniţelor. La Braşov redactează memoriul Protestaţie în nume­le Moldovei, a Omenirei şi a lui Dum­nezeu. Pledează pentru cauza principate­lor române la Paris, fiind unul dintre ani­matorii acţiunilor politice desfăşurate de emigraţia română în exil. În 1852 încearcă să editeze revista România literară. Cen­zura interzice însă difuzarea primului numă­ r al publicaţiei, care va putea apărea abia peste trei ani.

Lupta pentru realizarea unirii apare şi în unele poezii. Antiunioniştii sunt înfieraţi în poezia Moldova în 1857. Evenimentul fusese cântat cu anticipaţie încă din l856 în Hora Unirei.

Hai să dăm mână cu mână Cei cu inimă română, CROATICASă‑nvârtim hora frăţiei Pe pământul României!

O primă versiune a Horei Unirei datează din 1848 şi a fost intitulată Hora Ardealului. Îşi foloseşte talentul poetic, iscusinţa politică şi abilitatea diplo­matică în sprijinul realizării Unirii. În timpul domniei lui Alexandru loan Cuza deţine funcţii politice însemnate, devine ministru de externe şi diplo- mat în Occident, revenindu‑i sar­cina de a înlesni recunoaşterea Unirii de către puterile europene. În 1863 se retra­se însă din arena politică, în Th. Aman: Hora Unirii la Craiova care va reveni numai sporadic. Eroismul soldaţilor şi ofiţerilor români în Războiul pentru Indepen- denţă este elogiat în culegerea de poezii Ostaşii noştri. Astfel, Alecsandri poate fi socotit rapsodul tuturor marilor evenimente din timpul vieţii sale. Alecsandri a început să compună versuri încă din perioada france- ză. O călătorie în munţii Moldovei, în 1842, i‑a dat şansa să descopere poezia populară şi să‑şi reorienteze radical propriile aspiraţii creatoare. Poeziile sub influenţe folclorice, tipărite în diferite reviste, au fost apoi reunite într‑un ciclu din volumul Doine şi lăcrămioare. 1842–1852, apă- rut la Paris în 1853. Pentru valorificarea creaţiei populare autohtone, editează antologia Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, vol. I–II, 1852–1853. În paralel, scriitorul produce un larg repertoriu dramatic, pentru trebuinţele de moment ale scenei româneşti; proză, de diverse tipuri: nuvelă ro­mantică, cu subiecte sentimentale, povestire realistă, de investigare a mediilor socia­ le, impre- sii de călătorie, memorialistică. Proza lui Alecsandri va fi tot mai apre- ciată în posteritate – adesea în detrimentul poeziei sale –, pentru fineţea şi prospeţimea stilului.

96

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 96 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

De pe la 50 de ani încoace Alecsandri abandonează creaţia conjunc- turală, dând la lumină cele mai preţuite scrieri, ciclul de Pasteluri, com- pus în cea mai mare parte în anii 1867–1869, şi drama istorică în versuri Despot‑Vodă (1879). Restul zilelor, Alecsandri şi le petrece între călătoriile frecvente în capi­tala Franţei şi izolarea voluntară la Mirceşti, unde scrie cea mai mare parte a operelor din această perioadă. În ultimii ani ai vieţii, poetul se bucură de un prestigiu literar unanim recunoscut. El este regele poeziei, aşa cum îl caracterizează Eminescu în Epi­gonii: Ş‑acel rege‑al poeziei, vecinic tânăr şi ferice … Apariţia lui la Junimea era o sărbătoare. Dar gloria aceasta literară nu e lipsită de părţile ei de umbră. Neplăcut impresionat de afirmaţiile unor de­tractori şi de lipsa de înţelegere a noii generaţii, poetul răspunde cu deosebită generozitate şi adâncă înţelegere umană, în poezia Unor critici, celor care îi aminteau că opera sa este depăşită de geniul lui Emi- nescu. E unul care cântă mai dulce decât mine? Cu‑atât mai bine ţării, şi lui cu‑atât mai bine. Apuce înainte s‑ajungă cât mai sus. La răsăritu‑i falnic se‑nchină‑al meu apus. CROATICAAlexandru Poitevin Skeletti: Strânsul Vasile Alecsandri a murit la Mirceşti în august 1890. fânului

� � Pentru început Poezia de inspiraţie folclorică

În prefaţa din 1852 a culegerii intitulate: Poezii poporale, balade (cânti‑ ce bătrâneşti) adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri, poetul afirmă: „Comori nepreţuite de simţiri duioase, de idei înalte, de notiţe istorice, de cre­zări superstiţioase, de datini strămoşeşti şi mai cu seamă de frumuseţi poetice pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile străine, poeziile noastre poporale compun o avere naţională, demnă de a fi scoasă la lumi‑ nă ca un titlu de glorie pentru naţia română. …Agiutat de câteva persoane, iar mai cu seamă de D. A. Russo, am adunat, în deosebite călătorii prin munţii şi prin câmpiile înflorite ale ţă‑ rei noastre o parte din poeziile poporale, şi acum săvârşind coordonarea lor, le închin patriei mele ca cea mai dreaptă avere a ei“. Colecţia începe cu Mioriţa, capodopera poeziei noastre populare, desco­perită de Alecu Russo la Soveja. Între alte balade aflate în această culegere găsim: Dolca, Mihu Copilul, Toma Alimoş etc. Pentru prima oară în literatura română, Vasile Alecsandri a pus în lumină marea frumuseţe, marea valoare literară a poeziei populare.

97

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 97 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

� Înainte de text

După modelul creaţiilor populare, V. Alecsandri scrie între 1842 şi 1852 poezii inspirate din folclor. Aceste poezii, intitulate Doine, sunt publi- cate la Paris în 1853 în acelaşi volum cu ciclul Lăcrimioare şi cu un al treilea ciclu, Suvenire. Dintre doine remarcăm: Doina, Baba Cloanţa, Sora şi hoţul, Crai nou, Altarul monastirei Putna (după legenda a III‑a din O samă de cuvinte de Ion Neculce), Andrii Popa, Groza, etc. Importantă pentru demonstrarea cir­culaţiei unei teme folclorice este poezia Zburătorul, deşi nu atinge valoarea artistică a poeziei lui Heliade‑Rădulescu. În 1842, în urma călătoriei prin munţi, Vasile Alecsandri compune poezia Doina. Ea are semnificaţia descoperirii comorilor folclorice de către poet şi în acelaşi timp este o prefaţă a întregului ciclu, sintetizând tematica poeziilor populare.

Explorarea textului � oina Vocabular D CROATICAde Vasile Alecsandri cosiță = părul lung al femeilor, împletit în una sau două cozi Doina, doiniţă! Şi i‑aş zice: „Voinicele, voinic = tânăr bine făcut, curajos, viteaz, De‑aş avea o puiculiţă, Să te‑ntreci cu rândunele îndrăzneț Cu flori galbene‑n cosiţă, Peste dealuri şi vâlcele!“ vâlcea (pl. vâlcele) = vale îngustă și puțin Cu flori roşii pe guriţă! […] adâncă, cu fundul aproape plat și cu […] Şi le‑aş zice: „Şapte fraţi, versantele în pantă ușoară; vâlcică Doina, doiniţă! Faceţi cruce şi juraţi moșie = (aici) pământ strămoșesc, Şi i‑aş zice: „Mândruliţă, Vii în veci să nu vă daţi! patrie Mă jur p‑astă cruciuliţă moșie = (aici) pământ strămoșesc, patrie Să te ţin ca un bădiţă!“ Hai, copii, cu voinicie, păgân = nume dat de creștini celor care Să scăpăm biata moşie sunt de altă religie robie = stare de dependență politică, so‑ De păgâni şi de robie! cială și economică în care sunt ținute Poezia e construită simetric, împărţită în trei părţi de câte patru stro- o țară, un grup social, un individ fe. Prima parte ne introduce în tematica erotică a doinei. Poetul visează o puiculiţă, o mândruliţă, o bălăioară, căreia să‑i cânte doina cea dez- mierdătoare. Partea a doua se referă la motivul haiducesc al doinei. De astă dată, poetul îşi imaginează că e posesorul unei „puşculiţe“ şi al unui cal aprig. Întovărăşit de şapte fraţi, el ar cânta „ziua, la soare, doina cea de răzbu‑ nare’’. Partea a treia este o sintetizare a primelor două părţi. Iubita, calul şi fraţii de haiducie devin un îndemn în lupta de eliberare a pământului strămo­şesc. Mijloacele stilistice mai des întâlnite sunt epitetele; „bălăioară naltă, veselă, uşoară“ şi comparaţiile: „ca un pui de căprioară“, „un cal aprig ca un leu“. Pentru a crea impresia autenticităţii folclorice, poetul intro- Claude Monet: Plimbarea duce elemente ale versificaţiei populare. Versul de la începutul fiecărei

98

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 98 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

din cele trei părţi (Doină, doiniţă) este de 5 silabe, celelalte au 8 silabe, ritmul este trohaic, dar împărţirea în terţine (strofe de câte trei versuri) este de origine cultă. Nici rima aranjată astfel încât să fie identică tuturor versurilor dintr‑o strofă nu este folclorică. De altfel, rima este obţinută facil prin abuzul de diminutive, care de- vine supărător. Astfel, în prima strofă rimează puiculiţă cu guriţă, în strofa a doua, mândrulică cu porumbică şi aşa mai departe. În ansamblul creaţiei lui Vasile Alecsandri, ciclul Doine merită o menţiune deosebită. Ele sunt o mărturie elocventă a realizărilor artis- tice la care a ajuns poetul având ca model folclorul. Alte Doine vorbesc despre tradiţiile şi obiceiurile poporului: Zbură‑ torul, Ursiţii, Strigoiul. Simplitatea şi măiestria versului popular a lăsat, de asemenea, urme evidente în poezia lui Vasile Alecsandri.

APLICAȚII

1. Comparați poezia Doina de Vasile Alecsandri 2. Selectați partea din poezie care vă place cel mai cu alte doine sau cântece populare. Identificați mult și, pornind de la ea, realizați un eseu literar câte două asemănări și două deosebiri. în care să vă exprimați ideile despre tematica re- CROATICAspectivă (erotică sau haiducească).

� Înainte de text Lirica de dragoste

Prieten intim cu Costache Negruzzi, la moșia căruia mergea deseori, Vasile Alecsandri a cunoscut‑o, în acest fel pe Elena, sora lui Negruzzi. Culegerea intitulată Lăcrămioare conține poeziile de iubire închinate Elenei Negri. Poezia 8 Mart este denumită astfel după ziua în care cei doi tineri, la moșia Elenei, și‑au deschis inimile unul altuia. Despărțirea, cu prilejul plecării Elenei pentru a‑și îngriji sănătatea, plimbările celor doi îndrăgostiți pe țărmurile însorite ale Italiei, toate sunt consemnate cu o exactitate de memorialist în poezii ca: Despărțirea, Așteptarea, Ve‑ neția, Barcarola venețiană, O seară la Lido etc. Primele 4 versuri din Steluţa sunt considerate, cele mai bune din cre- aţia sa, ele aducându‑i reputaţia de „poet al dragostei“:

Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie, Stea dulce şi iubită a sufletului meu! Şi care‑odinioară luceai atât de vie Pe când eram în lume tu singură şi eu!

,,Este aproape imposibil de a descoperi în erotica poetului Alecsan- dri, figură specială a spiritului, o atitudine care să implice mai profund sensibilitatea lui“, scrie E. Simion, iar G. Călinescu o găsea „senzuală şi zaharisită“, după cum Ş. Cioculescu „înecată în dulcegărie“ etc. Alecsan- dri însă se dovedește în erotică un liric fără imaginaţie. Th Aman: Pe terasă la Sinaia

99

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 99 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

La celălalt capăt al Steluţei, ca durere ce se izbăveşte în poezie prin poezie, se află idila, unde Vasile Alecsandri este mult mai sincer, Rodi‑ ca fiindş i arhetipul eroticii sale. Dragostea la V. Alecsandri are trăsăturile oricărui fenomen natural, putând atât bucura, cât şi întrista. Astfel el face trecerea de la poezia lui Conachi la cea eminesciană. Importanţa lui este, aşadar, strict de istorie literară şi nu ţine de criterii estetice. Lirica eroti- că a lui Alecsandri poartă amprenta romantismului. Poezia de dragoste a acestuia aduce în atmosfera încărcată de senzualism a începuturilor po- eziei noastre lirice o notă proaspătă de sentimentalism, de puritate, care ridică iubirea pe o treaptă necunoscută până atunci în literatura română.

Dicționar cultural

Idila („mic tablou poematic“) definește, inițial, o specie a liricii pei‑ sagistice, având ca temă viața pastorală și obiceiurile câmpenești. Cu timpul varianta bucolică (bucolic: idilic, pastoral, campestru) se numește eglogă, iar idila se specializează în privința descrierii unui sentiment curat și naiv, receptat tot sub aspectul lui fermecător dar sensibil. În literatura română, idila are câțiva mari reprezentanți: pe CROATICAVasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, George Coșbuc și alți poeți de la sfârșitul secolului al XIX‑lea.

Noțiunea de idilism marchează nu numai preferința pentru o relie‑ fare sentimental‑idealizantă a conținutului unei opere literare dar și opțiunea estetică a unor scriitori pentru universul rural, păstrător al tradițiilor și legilor morale, opus trepidației citadine, cosmopolitismu‑ lui și degradării accentuate din lumea marilor orașe.

Explorarea textului � O seară la Lido de Vasile Alecsandri

Ridică vălul negru ce‑acoperă a ta faţă, Veneţio cernită, Veneţio măreaţă! Şi cu o zâmbire dulce fii martur fericit L‑a noastră veselie ş‑amor nemărginit!

În vremile trecute a libertăţii tale, În timpurile‑acele de glorii triumfale Când nobil rezemată pe falnicul tău leu, Vedeai Adriatica săltând la glasul tău.

Gondole negre multe se depărtau de maluri Şi lunecau în taină pe negrele‑ţi canaluri Purtând comori ascunse de gingaşe simţiri, Venezia, Lido Împerecheate inimi pierdute‑n fericiri.

100

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 100 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

Dar spune‑mi tu, văzut‑ai în gondolă vreodată Vocabular Fiinţă mai frumoasă, mai dulce dezmierdată, Un înger de iubire cu suflet mai ceresc văl = bucată de țesătură fină, de obicei Decât minunea scumpă pe care eu slăvesc? transparentă, pe care și‑o pun femeile pe cap sau cu care își învăluie corpul O! gondolă iubită! noi lumii dăm uitare! ori o parte a lui Zbori vesel, zbori în pace purtându‑ne pe mare, cernit = de culoare neagră, vopsit sau Şi leagănă‑n tăcere, sub cerul aurit, mânjit cu negru Amorul nostru mare ca cerul nesfârşit. glorios = plin de glorie; preamărit, slăvit triumfal = măreț, impunător, solemn, Şi tu, o! vis ferice a tinereţii mele! pompos; biruitor, învingător De‑ar fi‑n a mea putinţă să fac precum doresc, rezemat = sprijinit, proptit, susținut Aş pune pe‑a ta frunte un diadem de stele, falnic = care impune prin proporții, gran‑ Aş pune sub picioare‑ţi un tron dumnezeiesc! doare; măreț, impunător, grandios; care impune prin aspect, frumusețe, ținută; semeț, mândru Căci te iubesc, Elena, cu‑o tainică uimire, gondolă = barcă lungă, puțin adâncă, cu Cu focul tinereţii, cu dor nemărginit, fundul plat, cu prora și pupa ridicate Cu lacrimi şi credinţă, cu dulce fericire, și încovoiate, manevrată cu o singură Cu tot ce este‑n mine putere de iubit! vâslă, folosită la Veneția dezmierdat = căruia i se fac toate plăcerile, CROATICAÎn dragostea cerească visând cerescul bine, gusturile; alintat, răsfățat La tine al meu suflet înalţă zborul său. (a) slăvi = a iubi peste măsură, a venera, Tot ce‑i mai sfânt pe lume eu îl slăvesc în tine, a adora Tu eşti lumina, viaţa şi dumnezeul meu! diadem (lit. diademă) = cunună din me‑ tale și pietre prețioase, purtată pe cap În tine cred, Elena, precum credeam odată de suverani; podoabă din diverse ma‑ În glasul maicii mele, în sfântul ei amor; teriale purtată de femei pe frunte, la anumite ocazii Precum în soare crede natura‑ntunecată, tron = scaun, jeț (sculptat și împodobit) pe Precum un geniu falnic în falnic viitor. care stau monarhii la ceremonii cult = sentiment exagerat de admirație, Tu porţi un nume dulce şi scump inimii mele, de respect, de venerație, de adorație Un nume ce‑mi inspiră un cult dumnezeiesc, față de cineva sau de ceva Şi care mă încântă ca harpele din stele harpă = instrument muzical format Şi care îmi şopteşte de maica ce jelesc. dintr‑o ramă mare triunghiulară, pe care sunt fixate coarde diferite Iubirea ta‑mi insuflă‑un dor de nemurire! (a) jeli = a plânge, a se văita; a se tângui, Iubirea mea mă‑nălţă la tronul îngeresc! a se căina, a se jelui Şi‑n leagăn de gondolă, în veşnica iubire, (a) insufla = a provoca cuiva un anumit Cât lumea lângă tine aş vrea ca să trăiesc! gând, un anumit sentiment etc.; a in‑ spira Poezia, scrisă într‑o toamnă la Veneția, este o creație tipică pentru cu- rentul romantic, pentru felul în care romanticii au reflectat în creația lor impresiile profunde pe care le‑au trăit. Sentimentele profunde pe care po- etul le are față de iubita sa, Elena, sunt exprimate în mod direct. Prima par- te a poeziei prezintă în ton elegiac romantic, cetatea Veneției – emblemă a eleganței și măreției. Invocând spiritul generos al cetății de la Adriatica, poetul dorește ca ea să devină ocrotitoare măreței iubiri ce o poartă Elenei. A doua parte a poeziei se oprește la cântarea iubirii față de această mare pasiune a vieții lui Alecsandri, pasiune care simte că îl înalță spre eternitate.

101

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 101 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

Canaletto: Piața San Marco APLICAȚIICROATICA 1. Identificați în text 5 epitete care surprind senti- trăită doar într‑un alt loc celebru al Europei (de mentele poetului pentru Elena și justificați, prin exemplu la Paris, în Munții Alpi sau pe coasta ele, diverse trăiri emoționale ale dragostei pe de sud a Italiei). care poetul o nutrește. 3. Demonstrați că poezia este o idilă, din punct de 2. Re alizați o compunere în care să imaginați cu- vedere formal și dezbateți dacă în lumea de azi, plul din poezie într‑o poveste de iubire similară, idila își mai găsește locul.

� Înainte de text Pastelurile

După vârsta de 40 de ani, lirica erotică este înlocuită de cea descriptivă. Pastelurile constituie o etapă importantă în ansamblul creaţiei lui Vasi- le Alecsandri, exprimând marea sa dragoste pentru frumuseţile naturii patriei. Apărută sporadic, în unele strofe din Primăvara amorului a lui Iancu Vacărescu sau în prezentarea înserării şi a nopţii din Zburătorul lui Eliade, ori în poeziile lui Vasile Cârlova sau Grigore Alexandrescu, natura constituie pentru prima oară tematica liricii unui poet în Pastelu‑ rile lui Vasile Alecsandri. Pastelurile, publicate în majoritate în Convor‑ biri literare, ne oferă posibilita­tea să cunoaştem, în acelaşi timp, unele manifestări ale firii poetului, prezentându‑ne atmosfera de creaţie de la Mirceşti. Cele mai numeroase pasteluri sunt consacrate iernii: Iarna, Cerul, Viscolul, Sania, Miezul iernei, La gura sobei, Bradul, Sfârşitul iernei. De obicei, poetul îşi petrecea iernile la Mirceşti, admirând, de la gura Ştefan Popescu: Peisaj de vară sobei, jocul fulgilor:

102

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 102 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate‑n cer grămadă; Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

(Iarna)

Primăvara, anotimpul florilor şi al păsărilor călătoare, este întâmpi- nat cu entuziasm tineresc în poezii ca: Oaspeţii primăverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineaţa, Tunetul. Alecsandri prezintă cu interes şi simpatie pentru muncile câmpului şi pentru cei care le îndeplinesc în poezii ca: Plugurile, Sămănătorii, Se‑ cerişul, Cositul. Pastelurile lui Alecsandri având ca temă viaţa satului şi muncile ţă- ranilor au un caracter optimist, specific poetului de la Mirceşti. Ţăranii stau veseli, ei lucrează cu o bună dispoziţie caracteristică modului în care Alecsandri concepe viaţa rustică:

Sămănătorii veseli spre fund înaintează, De‑a curmezişul brazdei boroanele pornesc, CROATICAŞi grapele spinoase de‑aproape le urmează, Îngroapă‑ncet seminţa şi câmpul netezesc.

(Sămănătorii)

Alecsandri descrie şi natura Orientului în poezii ca: Mandarinul şi Pastel chinez. Numeroase pasteluri au fost inspirate de obişnuitul său loc de creaţie, Mirceştii: Serile la Mirceşti, Lunca din Mirceşti, Malul Si‑ retului. Pastelul Serile la Mirceşti aduce ceva din ambianţa de lucru obişnuită a poetului. Este sugerată patriarhalitatea, liniştea necesară creaţiei poe- tice, o atmosferă plăcută. Poezia înfăţişează aspecte de interior, medita- ţia la masa de scris, intimitatea.

Explorarea textului � Malul Siretului de Vasile Alecsandri

Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică. Râul luciu se‑ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.

Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu‑i verde Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se pierde, Cum se schimbă‑n vălurele pe prundişul lunecos, Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos. Aurel Băeşu: Pe malul Siretului

103

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 103 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, Vocabular Când o mreană saltă‑n aer după‑o viespe sprinteoară, fantasmă = stafie, nălucă, arătare, fanto‑ Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor, mă; imagine, priveliște neclară, ireală Bătând apa‑ntunecată de un nour trecător. luciu = care răsfrânge razele de lumină, care lucește; lucitor, lucios Şi gândirea mea furată se tot duce‑ncet la vale (a se) încovoia = a face să devină sau a de‑ Cu cel râu care‑n veci curge, fără‑a se opri din cale, veni curb; a (se) îndoi, a (se) arcui Lunca‑n juru‑mi clocoteşte; o şopârlă de smarald cotire = schimbare a direcției, virare, viraj Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald. prundiș = îngrămădire de pietriș și de ni‑ sip în albia unei ape; loc cu mult prund Nu departe de casa poetului curge molcom Siretul. E dimineaţă. De (pietriș și nisip) pe faţa lucie a apei se desprind aburii care plutind în aerul transparent bulboacă (‑e) = locul unui râu unde apa e al unei zile senine de primăvară se agaţă, printre ramurile copacilor. În- adâncă, vârtej de apă tr‑o poză romantică, poetul se aşează pe malul apei, lăsându‑şi privirea mreană = pește de râu înrudit cu crapul, furată de cursul monoton al râului. Natura este odihnitoare. Singurele cu corpul alungit, cu solzi de culoa‑ re verde‑cenușie pe spate și alburie accidente, în liniştea care domneşte în jur sunt valurile Siretului, care pe burtă, care poate ajunge până la se joacă cu o creangă de salcie, o mreană care se azvârle afară din apă o greutate de 4‑5 kg pentru a prinde o viespe, raţele, care lovesc ritmic apa, bătând din aripi. (a) căta = a privi Curgerea apei care fură cu ea gândirea poetului are un sens mai adânc, semnificând trecerea timpului, a vieţii. CROATICATemperament optimist, poetul nu se lasă dominat mult timp de amă­ răciunea cauzată de sentimentul schimbării tuturor lucrurilor din lume. El are nevoie de un divertisment, de un pretext pentru bună dispoziţie. Acesta este găsit într‑o „Şopârlă de smarald“ care îl priveşte „ţintă“ pe poet. Alecsandri simte în jur pulsaţia vieţii: „Lunca‑n giuru‑mi clocoteşte“. Afară de câteva izbutite comparaţii: „Râul luciu se‑ncovoaie sub co‑ paci ca un balaur“, „Aburii uşori a nopţii ca fantasme se ridică“ sau epi- tete: „şopârlă de smarald“, „râul luciu“, „viespe sprintioară“, poezia im- presionează şi prin sentimentul puternic al dragostei de viaţă, exprimat cu spontaneitate şi naturaleţe.

APLICAȚII

1. Identificaţi, în prima strofă (descrierea iniţială), alte pasteluri. Explicaţi rolul lor în descrierea na- elemente care sugerează atmosfera favorabilă turii și a semnificațiilor acesteia. povestirii unei întâmplări neobişnuite. 3. Ce element de filozofie a vieții vă sugerează fina- 2. Observaţi în secvenţele următoare ale poeziei, lul poeziei? Dezvoltaţi această idee într‑un mi- elementele de natură cele mai des întâlnite și în cro‑eseu pe aceeași temă.

� Înainte de text

Povestirea Balta‑Albă este istoria voiajului de 24 de cea­suri al unui zu‑ grav/pictor francez, la Balta‑Albă, în Valahia, la mijlocul secolului al XIX‑lea, ţinut plin de contrasturi originale. „Aventura“ are două părţi: drumul parcurs până la Balta‑Albă şi descrierea societăţii pe care perso- najul‑narator o descoperă acolo.

104

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 104 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

Cititorul contemporan al povestirii realizează, împreună cu tânărul francez, o călătorie într‑un spaţiu necunoscut. În plus, lectura povesti- rii îi oferă şi posibilitatea de a călători în timp. La diferenţele de ordin cultural evidenţiate în poves­tire, se adaugă diferenţele de ordin istoric, dintre aspectele lumii înfăţişate în text şi ale lumii cunoscute de cititor.

TEXT AUXILIAR Balta‑Albă de Vasile Alecsandri (fragment)

Într‑o seară din luna trecută eram adunaţi mai mulţi prietini, toţi lungiţi pe divanuri, după obiceiul oriental, şi înarmaţi cu ciubuce mari, carele producea o atmosferă de fum vrednică de sala selamlicului a unui paşă. Afară cerul era învălit de nori vineţi, care se spărgea deasupra laşului […]. Printre noi se găsea un tânăr zugrav francez, care pentru întâia dată ieşise din ţaraCROATICA lui spre a face un voiaj în Orient. – Domnilor, ne zise el, vă mărturisesc cu ruşine, că, pân‑a nu veni în ţările d‑voastre, nici nu prepuneam că se afla în Europa o Moldavieş i o Valahie. Dar nu mă plâng nicidecum, de vreme ce, ca un nou Columb, am avut plăcere a descoperi eu însumi aceste frumo­ ase părţi a lumei şi Balta–Albă a mă încredinţa că, departe de a fi locuite de antropofagi, ele cuprind în sânul lor o societate foarte plăcută. – Domnule, răspunse unul din noi, nu te încrede aşa lesne în desco- perirea d‑tale, pentru că cine ştie dacă păn‑în sfârşit nu‑i fi usp în frigare şi ospătat de sălbaticii acestor ţări? – […] Cu toate aceste, păn‑a nu mă face jertfa descoperirei mele, daţi‑mi voie să vă istorisesc şi eu partea cea mai curioasă din călătoria mea. Plecând din Paris spre a întreprinde un voiaj în Orient, lucru ce, pre- cum ştiţi, s‑au făcut astăzi de modă, am ajuns bun sănătos la Viena; şi de aici m‑am îmbarcat pe un vas de vapor cu gând de a coborî Dunărea pân‑în Marea Neagră, făr‑a mă opri nicăire. […] Voi mărturisi însă că, cu cât mă depărtam de centrul Europei şi mă apropiam de ţările d‑voastre, curiozitatea mea creştea. În toate părţile vedeam o altă lume pe care nici o visasem. Din toate părţile auzeam răsunând pe podul vaporului cuvintele: valah, Valahia şi, în neştiinţa mea vrednică de veacul de aur, nu înţălegeam ce însămna acele enigme, pentru că eu eram încredinţat că, de la graniţa nemţască şi până în Ma- rea Neagră, se întindea numai Turcia Europei. În sfârşit căpitanul, ce vorbea puţin franţuzeşte, îmi tălmăci că pă- mântul ce se videa de‑a stânga noastră se numea Valahia şi că era locuit de un neam de oameni cu totul străini de naţia otomană! […] Să vă spun mirarea mea la această descoperire e peste putinţă! Atâta numai voi mărturisi că, de‑aş fi vuta atunci sub mână pe pro­fesorul meu de geografie, l‑aş fi runcata în Dunăre! […]

105

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 105 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

Această impresie am primit‑o când am întrat înlăuntrul casei străje- Vocabular rului. Uşa fiindprea gios şi fruntea mea prea sus, amândouă s‑au ciocnit divan = canapea fără spătar ca doua bile pe un biliard, făcând un carambol, care, prin efectul său ciubuc = pipă (orientală) cu țeavă lungă retrograd, m‑au trimis să cad în ogradă, cu zece păsuri în urmă. selamlic (lit. selamlâc) = parte rezervată Ameţit de această lovire neaşteptată, am intrat şovăind în sângura bărbaților și musafirilor în casele tur‑ cameră ce alcătuia apartamentul străjerului şi bojbăind pin întune- cești ric, m‑am aruncat cu desperare pe sângurul pat ce‑i slujea de mobile; învălit = acoperit dar îndată am şi răcnit aşa de tare, încât străjerul a aler­gat lângă mine, zugrav = (aici) pictor spăriet şi cu un tăciune aprins în mână… îmi sfăr­masem toate ciolanele voiaj = călătorie din trup, căci patul era din lemn, fără aşter­nut, fără perne, fără nimic! antropofag = canibal, care se hrănește cu Străjerul, însă, înţălegând pricina văitărilor mele, începu a râde ca un carne de om urs, zicând: „nu‑i nimic, nu‑i nimic“, aduse din tindă un ţol şi o cergă, lesne = ușor pe care le aşternu pe scândurile patului. Pe urmă ieşi din casă, adăugând enigmă = taină, mister iar: „Neamţo dracoli!“ şi se depărta în sat. El îşi făcuse datoria de gazdă; a tălmăci = a explica, a lămuri; a dezlega, îmi dase tot ce avea: casă, pat, aşternut şi noapte bună! Ce‑mi trebuia a desluși, a ghici o problemă, o între‑ bare mai mult? străjer = (în Evul Mediu, în Moldova) per‑ Această de pe urmă gândire şi mai ales truda ce păţisem toată ziua soană care avea obligația să păzească mă făcură să mă liniştesc peste câteva minute; şi dar, înarmăndu‑mă cu granițele (muntoase), în schimbul răbdare, stălcit, flămând, năcăjit, îmi şa ezai sacul de voiaj drept pernă unor scutiri fiscale; paznic, strajă şi mă culcai încet, ca şi când aş fi ostf de sticlă. Un somn adânc mă şi carambol CROATICA= ciocnire, încurcătură, zăpă‑ cuprinse îndată şi mă prefăcu într‑un butuc păn‑a doua zi. […] ceală retrograd = care merge în sens invers de‑ cât cel inițial, care revine spre punctul Dicționar cultural de plecare (a) bojbăi = a căuta pe pipăite (prin întu‑ Povestirea – specie a genului epic în proză. Este o naraţiune subiectivi‑ neric) zată (făcută din unghiul povestitorului, implicat ca martor sau ca prota‑ (a) răcni = a scoate strigăte puternice gonist al întâmplării), care se limitează la relatarea unui singur fapt epic. tăciune = rămășiță dintr‑o bucată de lemn În povestire, se acordă importanţă naratorului şi actului narării. Întâm‑ care a ars incomplet; cărbune sau plările şi situaţiile (uneori neobişnuite), în care sunt implicate puţine lemn în faza de ardere fară flacără țol = țesătură groasă de lână, de cânepă personaje, sunt situ­ate într‑un plan al trecutului, princi­pala caracteristică sau de bumbac, folosită la țară ca pă‑ a povestirii fiind evocarea. tură, ca velință sau pentru așternut pe Relaţia narator‑receptor este strânsă şi presupune: jos – oralitate – aparenţa de dialog între narator – receptor / ascultător; cergă = țesătură groasă (de lână), bogat naraţi­unea la persoana I; importanţa ele­mentelor nonverbale şi pa‑ ornamentată, care servește la învelit raverbale; sau care se așterne pe pat; țol, velință, scoarță – ceremonial – dialogul este susţinut de un sistem de convenţii (apariţia trudă = oboseală, osteneală; chin, sufe‑ povestitorului, împrejurările care declanşează povestirea, for­mulele rință de adresare etc.); – atmosferă – naratorul „regi­zează“ o anumită tensiune, întreţine sus‑ pansul pe tot parcursul povestirii,­ pentru a capta atenţia şi interesul­ receptorului (ascultătorului, cititorului).

Ironia – formă a comicului; constă­ în contrastul dintre ceea ce spune aparent un enunţ şi adevăr­ atul lui sens pe care destinatarul mesajului îl descifrează cu ajutorul contextului şi al tonului; – simularea acordului cu un punct de vedere al cărui ridicol este astfel mai pregnant scos în evi­denţă;

106

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 106 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

– prin ironie, vorbitorul lasă să se subînţeleagă contrariul a ceea ce spu‑ ne; atitudinea ironică este critică. Autoironia – formă a ironiei în care vorbitorul, conştient de propriile de‑ fecte, le ia în derâdere, dar sati­rizează indirect şi defectele altora.

Povestire în ramă – Formă de încadrare a uneia sau a mai multor naraţi‑ uni de sine stătă­toare într‑o situaţie de comunicare sau în altă naraţiune, care constituie rama acestora; inserţia / includerea unei naraţiuni în alta (rama) este anunţată prin formule de adresare specifice (Daţi‑mi voie să vă istorisesc şi eu partea cea mai curioasă din călătoria mea). – Tehnică narativă utilizată în culegerea de basme orientale o mie şi una de nopţi sau, în spaţiul occidental, în Decameronul de G. Boccaccio. Biroul de lucru al lui Alecsandri

Explorarea textului �

Balta Albă a fost scrisă în 1847, în urma unei călătorii în staţiunea cu acest nume. Alecsandri inventează pretextul francezului care vizitează aceste băi pentru a putea dezvălui cu mai multă îndrăzneală contrastele şi tarele pe care le observă în jurul său, uzând de motivul cunoscut al „străinului“CROATICA sau al „persanului“ (după numele Scrisorilor persane ale lui Montesquieu, 1721, care au făcut celebru acest procedeu literar). În această proză, ficţiunea utilizată permite desfăşurarea observaţii- lor la două niveluri, în două registre: – ob iceiuri, personaje şi întâmplări pitoreşti, amuzante şi interesante în ochii unui străin care ar vizita pentru prima dată ţara; călătoria cu căruţa de poştă, ospitalitatea oamenilor, caracterul deschis și vesel al românilor; – observaţii mai adânci, cu caracter critic, pe care autorul le disimu- lează sub primele, privind marile contraste, îmbinarea ameţitoare de modern şi arhaic, de civilizaţie şi înapoiere, care trădează nedreptăţi cu caracter social, bogăţia echipajelor, mulţimea trăsurilor, frumuse- ţea toaletelor şi conversaţia franţuzească a protipendadei sunt puse în contrast cu sărăcia aşezării, cu lipsa elementarelor amenajări în această staţiune, contrast reflectat în însăşi alăturarea bogăţiei şi a să- răciei în peisajul plajei („Lângă o cutie de scânduri, unde bogatul tră‑ gea ciubuc, se clătina de vânt o şatră de ţoluri rupte, în care săracul se pârlea la soare…“). Intenţia critică a autorului este cuprinsă în viziunea comică a întregii povestiri, care se nutreşte – la rândul ei – din contrastul dintre aparenţă, şi esenţă, dintre ceea ce pare şi ceea ce este: ce se aşteaptă tânărul francez să găsească şi ce găseşte (de pildă, episodul cu plecatul căruţei de poştă), căutatul unui hotel, sperietura sa la auzul trăsurilor dimineaţa etc. sau pretenţiile de civilizaţie ale celor veniţi la băi şi realitatea tristă (nu exis- tă hotel, dar sunt două marchande de mode, vaporul de pe lac e o plută mişcată de oameni).

107

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 107 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

APLICAȚII

1. Prezentați oral un motiv pentru care ar fi plăcut faţă de Valahia, unde hotărăşte să facă o oprire şi un motiv pen­tru care nu ar fi plăcut să vă neprevăzută iniţial. Recitiți prima pagină a na- găseşti în locul călătorului din naraţiunea raţiunii şi selectați patru asemenea sintagme, citită. adecvate unor atitudini diferite. 2. Modificarea treptată a scopului călătoriei în Ori- 3. Delimitați în textul citit episoadele relatării tâ- ent, de la „modă“ (snobism, plictiseală), la cău- nărului călător. Stabiliţi ideile principale pentru tarea aventurii, este redată în text prin cuvinte episoadele delimitate. Rezumați în scris, în 20–25 sau sintagme care exprimă atitudinile străinu­ lui de rânduri, fragmentul din manual.

� Înainte de text Teatrul

În 1840, când Negruzzi, Alecsandri şi Kogălniceanu au fost numiţi directori ai Teatrului Naţional din Iaşi, Vasile Alecsandri şi‑a propus să contribuie la îmbogăţirea repertoriului dramatic în limba română. Prelu­crările şi localizările din teatrul francez trăiesc prin naturaleţea CROATICAdialo­gului, prin efectele indiscutabile ale comicului. Sunt comedii în care problemele sunt atât de proprii epocii lui Alec- sandri, încât este inutil a mai căuta punctul de plecare. Iorgu de la Sa‑ dagura sau Nepotu‑i salba dracului, prima comedie originală, aduce pe scenă conflictul dintre generaţii prin opoziţia dintre boierii de modă ve- che şi bonjurişti, tineri cu studii în străinătate şi cu un limbaj franţuzit. Comicul este mai mult exterior. Opoziţia dintre bătrânul Damian şi nepotul său Iorgu constă mai mult în diferenţa de limbaj decât în con- flictul de idei. Pentru educarea artistică a unui public neobişnuit, cu forme drama- tice mai complicate, Alecsandri scrie numeroase comedii într‑un act şi cântecele comice. Situaţia fetei de măritat de care mamele căutau să scape cât mai repede şi care era în primejdie de a nu se căsători dacă părinţii nu se înţelegeau cu privire la zestre este prezentată în comedia într‑un act Piatra din casă. Tot într‑un act este scrisă şi comedia Rusaliile. Suzana, soţia ţăranului Toader Buimăcilă, vornicul satului, este asaltată cu declaraţii sentimentale de Ionus Galuscus şi de Tachi Răzvrătescu. Pentru a scăpa de aceştia, Suza- na le înscenează o farsă, dându‑le întâlnire noaptea şi cerându‑le să vină în haine femeieşti spre a nu fi recunoscuţi. Inoportunii cuceritori sunt captu- raţi cu plasa de peşte de către ţăranii care îşi închipuiau că prind rusaliile. Interesantă pentru exprimarea pe calea teatrului a ideilor lui Vasile Alec­sandri cu privire la limbă este figura lui Ionus Galuscus (de fapt Ion Găluşcă), pretins descendent de general roman care a luptat în Galia. Vasile Alecsandri satirizează prin Galuscus pe reprezentanţii curentelor care denaturau spiritul limbii române. Cânticelele comice sunt monologuri în care personajul, de obicei repre- zentant al unei categorii pe cale de dispariţie, trezeşte compasiune pen- tru soarta sa (Barbu Lăutaru, Stan Covrigarul, Surugiul, Ion Păpuşarul).

108

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 108 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

Mai realizată este figura lui Bărbu Lăutaru. Acesta aminteşte în mo- nologul său de timpurile patriarhale când era nelipsit de la orice petre- cere. Sfârşitul este nostalgic. Bătrânul lăutar cântă apusul său şi al breslei din care face parte: Dragi boieri de lume nouă Ziua bună vă zic vouă. Eu mă duc, mă prăpădesc Ca un cântic bătrânesc.

O figură populară în teatrul lui Vasile Alecsandri este cea a Chiriţei, eroina mai multor piese, dintre care mai importante sunt Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş‑o neneacă şi Chiriţa în provincie.

TEXT AUXILIAR Chiriţa în provincie

Chiriţa doreşte să‑şi vadă soţul ispravnic şi pe fiul ei, Guliţă, căsătorit cu Luluţa, o fată orfană pe care o ţinea în casă. Fata însă este îndrăgostită de Leonaş. Acesta,CROATICA întors din străinătate, vine la Bârzoieni pentru a se căsă­tori cu Luluţa. Chiriţa, care urmărea prin căsătoria Luluţei cu Guliţă să pună mâna pe zestrea fetei, se opune cu îndârjire. Leonaş promite să se răzbun­ e. Grigore Bârzoi reuşeşte să ajungă ispravnic, dar dă dovadă de inca- pacitate şi necinste. Scena în care acelaşi curcan e vândut succesiv mai multor solici­tanţi, constituind o sursă nesfârşită de venituri, este eloc- ventă în această privinţă.

Pesonajele: Cucoana Chiriţa; Grigori Bârzoi, soţul ei; Guliţă, co‑ pilul lor; Luluţa, orfană; Safta, sora lui Bârzoi; D‑nul Şarl, profesor francez; Leonaş, tânăr ieşean; Ion, fecior boieresc; trei Ţărani; Ţărani, Jandarmi; Poftiţi La Masă; un Curcan

Reprezentată la Teatrul Naţional din Iaşi, în beneficiul d‑lui Millo, la 1852.

Leonaş, travestit în ofiţer, joacă mai multe farse Chiriţei, reuşind în cele din urmă să se căsătorească cu Luluţa şi să ajungă ispravnic în locul lui Bârzoi, care este destituit. Chiriţa, mică proprietară de provincie, este dornică de avere şi de titluri. Pe de o parte doreşte să pună mâna pe zestrea Luluţei prin căsă- toria ei cu Guliţă, pe de altă parte este mânată de ambiţia de a‑şi vedea bărbatul is­pravnic. Chiriţa este o „preţioasă ridicolă“ în dorinţa de a fi egală cu femeile din marea boierime, ea imită obiceiurile protipendadei: călăreşte, fu- mează, angajează profesor francez pentru fiul ei, se pretează la aventuri galante, primind avansurile amoroase ale ofiţerului care nu este altul decât Leonaş travestit. În dorinţa de a vorbi limba franceză, Chiriţa se exprimă într‑un jar- gon ridicol. Ea traduce cuvânt cu cuvânt în limba franceză expresiile

109

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 109 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

româneşti: a bea o ţigară: boire une cigare, tobă de carte: tambour d’in‑ struction, de florile cucului: pour des fleurs de coucou, a vorbi ca apa: parler comme l’eau etc. Chiriţa răsfaţă pe Guliţă, îi iartă toate isprăvile, în schimb pe ţăranii păgubiţi de acesta, care vin să ceară dreptate, îi întâmpină cu vorbe aspre:

Chiriţa: Auzi‑i… Auzi‑i, ţopârlanii! Ei, apoi să nu‑i iei la măsurat cu prăjina de falce?… Afară mojicilor, că vă ştiu eu de mult că sunteţi buni de gură şi răi de lucru… Afară! Ţăran II: Cucoană.’.. Chiriţa: Periţi din ochii mei… că vă ieu de fugă cu calu. (Răpede calul pe ei.) Simplu instrument de parvenire a Chiriţei, Bârzoi este un personaj şters, lipsit de iniţiativă. El contribuie prin contrast la reliefarea caracterului voluntar al Chiriţei. La un singur lucru se pricepe Bârzoi: să‑i jefuiască pe împricinaţi. Guliţă este un Goe ajuns la vârsta pubertăţii. Eforturile de a exprima sen‑ timentele pe care le are faţă de Luluţa sunt ridicole. Semnificativ pentru pregătirea intelectuală a lui Guliţă este modul în ca‑ re‑şi însuşeşte cunoştinţele de limba franceză: CROATICAChiriţa: Da ian să‑i fac un examen… Guliţă, spune nineacăi, cum se chiamă franţuzeşte furculiţa?

Luluţa şi Leonaş sunt doi tineri isteţi ce se iubesc. Pentru a se căsători, ei vor înfrunta toate obstacolele. Luluţa şi Leonaş sunt prezentaţi schema- tic, având un rol secundar, acela de a scoate în evidenţă prin comparaţie aspectele negative ale Chiriţei şi ale lui Guliţă. Acelaşi rol îl are şi profesorul francez Sarl. Ţăranii apar episodic, ca personaj colectiv, la începutul actului I, când se plâng Chiriţei de atitudinea lui Guliţă. Dintre ei se desprinde figura, mucalită a feciorului boieresc Ion, care comentează necruţător faptele stăpânilor săi. Satiră a parvenitismului micii boierimi, a cosmopolitismului şi pre- ţiozităţii femeilor din această categorie socială, Chiriţa în provincie s‑a bucurat (şi se bucură) de un deosebit succes în rândurile spectatorilor. Comedie de mai mare amploare, Boieri şi ciocoi e construită pe falsa opoziţie: boieri de neam cu rădăcini adânc înfipte în trecut, ca Ştefan Stâlpeanu şi ciocoii Lipicescu şi Singurică, în realitate exploatatori în- tr‑o egală măsură şi unii, şi alţii. Înaintea lui Caragiale, Alecsandri stabileşte concordanţă între nume şi oameni. Simpla percepere a numelui îţi deschide de la început per- spectiva cunoaşterii personajului: Clevetici, Tribunescu, Sandu Napoilă, Grigore Bârzoi, Ghiftui, Colivescu, Pungescu, Pitarul Slugărică, Gahiţa Rosmarinovici. Numeroase opere comice, ale lui Vasile Alecsandri conţin cântece ale căror melodii compuse de Alexandru Flechtenmacher au contribuit la succesul în epocă al comediilor poetului de la Mirceşti. În ultima parte a activităţii sale, Vasile Alecsandri compune drame, dând Scene din piesa Chirița în provincie la iveală producţiile teatrale: Despot‑Vodă, Fântâna Blanduziei, Ovidiu.

110

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 110 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

Explorarea textului � Vocabular Mare parte din piesele comice ale lui Vasile Alecsandri (co­medii, vode- ispravnic = persoană care conducea, ca re‑ viluri, farse) au caracter satiric şi critic împotriva mora­vurilor sociale prezentant al domnului, un județ sau şi politice ale vremii. Chiriţa în provinţie, comedie cu cântice, în 2 acte, un ținut reprezentată pe scenă în 1852, este a doua piesă din ciclul Chiriţelor, care galant = (despre bărbați și manifestările mai cuprinde: Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş‑o neneacă (1850), Cucoa‑ lor) curtenitor față de femei; politicos, na Chiriţa în voiaj – cânticel comic (1868), Chiriţa în balon. Farsă de atent, plăcut, tandru carnaval (1876). Toate au în centrul lor acelaşi personaj feminin comic, îndârjire = înverșunare, încăpățânare reprezentativ pentru momentul social‑istoric şi pentru un anumit tip destituit = scos, îndepărtat, dat afară uman. dintr‑o funcție sau dintr‑un post de Dacă în prima piesă Chiriţa vine în capitalie ca să‑şi căpătuiască fe- conducere tele cu gineri de la oraş, dar până la urmă le mărită pe Aristiţa şi Calip- protipentadă = marea boierime, care se siţa cu doi boiernaşi din vecini, Brustur şi Cociurlă, aleşi de Bârzoi, în bucura, în Evul Mediu, de privilegii Chiriţa în provinţie personajul comic are trei scopuri: să introducă la speciale Bârzoieni moda timpului, să devină isprăvniceasă şi să‑şi însoare fiul păgubit = care a suferit o pagubă, a fost lipsit de un bun sau de un câștig nătâng, Guliţă, cu Luluţa, o orfană cres­cută în casa ei, care va moşteni țopârlan = persoană cu apucături groso‑ o mare avere. Cel care se opune este Leonaş, un tânăr isteţ şi cinstit, lane; om mojic, bădăran, grosolan, îndrăgostit de Luluţa. țoapă. Tema piesei este demascarea parvenitismului, a snobismului şi (a) parveni = a ajunge, fără merite deose‑ a abuzurilorCROATICA administraţiei. Conflictul dintre concepţia conservatoare, bite, prin mijloace neoneste sau prin‑ (reprezentată de Bârzoi), sau de fals progres (reprezentată de Chiri­ţa), tr‑un concurs favorabil de împrejurări, personaje zugrăvite caricatural, şi ideile noi, progresiste (reprezentate la o bună situație materială, politică de Leonaş), se desfăşoară gradat, într‑o acţiune complicată, cu elemente sau socială; a pătrunde într‑o pătură pline de neprevăzut, cu travestiri neverosimile şi qui pro quo. Demas- socială înaltă când corupţia lui Bârzoi, Leonaş devine ispravnic în locul acestuia şi se nineacă = mamă căsătoreşte cu Luluţa. Deznodământul aduce victoria reprezentantului ideilor noi, Leonaş, adică a onestităţii şi a sentimentelor sincere asupra moravurilor satirizate: parvenitismul, snobismul şi corupţia. Chiriţa este un personaj ridicol prin contrastul între ceea ce este şi ceea ce vrea să pară, prin intermediul căruia sunt criticate o serie de aspecte din epocă: incultura, imitarea cu orice preţ a modei, cosmopoli- tismul, negarea tradiţiei. După ce vrea să introducă la Bârzoieni eticheta din casele mari de la oraş, ca isprăvniceasă îşi doreşte să călătorească la Paris: Of! că nu mai pot trăi în ţara asta!. Pe Guliţă, un gogoman prost‑crescut, vrea să‑1 înveţe franţuzeşte, că este la modă, şi să‑1 că- pătuiască cu zestrea Luluţei. Femeie voluntară, Chiriţa se foloseşte de Bârzoi, comod şi lipsit de iniţiativă, ca să parvină şi îl obligă să‑şi schim- be obiceiurile vestimentare şi culinare, după modă. Împins de nevastă să obţină isprăvnicia, provincialul ştie cum să obţină avantaje materiale din funcţia sa, ca în scena vânzării repetate a curcanului. Cuplul romantic, Leonaş şi Luluţa, tineri cinstiţi, reprezentanţi ai ideilor noi, progresiste, are şi rolul de a pune în lumină caracterul Bâr- zoienilor, prin antiteză. Din grupul ţăranilor, care apar ca personaj co- lectiv, se desprinde Ion, feciorul din casă, care comentează cu ironia şi cu bunul‑simţ al omului simplu moda şi tertipurile stăpânilor. Alături de comicul de moravuri, în piesa presărată cu cântece ca în vodevilurile vremii, este prezent comicul de situaţii şi de limbaj. Th. Pallady: Biserica Silvestru

111

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 111 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VI

APLICAȚII

1. În personajul Chiriţa din piesa lui Vasile Alec- 3. Realizaţi o dezbatere cu moţiunea: În ceea ce pri‑ sandri, parvenitismul şi snobismul sunt insepa- veşte introdu­cerea noutăţilor civilizaţiei occiden‑ rabile. Pentru atingerea unui scop (material, so- tale, Chiriţa are o atitudine progresistă, iar Bârzoi cial etc.) este necesar un anumit comporta­ment. are o atitudine conservatoare. Documentarea se Parvenitul îşi schimbă existenţa, de la vestimen- va realiza cel puţin prin lectura integrală a co- taţie şi limbaj, la relaţii de familie. mediei şi prin elaborarea unor fişe de citate şi 2. Comentați confruntarea de opinii din schimbul a unor fişe de idei. Se recomandă consultarea de replici de mai jos, având în vedere recepti­ unei lucrări de informare despre civilizaţia ro- vitatea femeilor la noutate: mânescă a epocii (de exemplu: Neagu Djuvara, Bârzoi: Apoi dă! De când m‑ai scos din minte ca Între Orient şi Occident, Ţările române la înce‑ să mă schimonoseşti în straie strâmte, pun câte putul epocii moderne). două ceasuri până mă îmbrac… Şî ian priveşte ce 4. Co nstituiţi, la nivelul clasei de elevi, echipele seamăn… cu bumbii işti mari… Parcă‑s negustor afirmatoare şi negatoare, prezentându‑vă argu- de farfurii. mentele şi contraargumentele. Valorificaţi idei- Chiriţa: Ian taci, taci… că de‑o mie de ori te le din dezbatere prin redactarea unei sinteze de prinde mai bine aşa decât cu anteriu şi cu giubea‑ maximum o pagină. ua… încaltea mai seameni a ispravnic… dar îna‑ 5. Lucra ţi în echipă. Selectaţi fragmente din come- inte parcă erai un lăutar din tarafu lui Barbu… die care înfăţişează aceleaşi as­pecte evocate de că- ştii? CelCROATICA cu naiu. lătorii străini de la începutul secolului al XIX‑lea.

E V A L U A R E

1. Selectați din versurile lui Alecsandri 5 sintagme care exprimă stările sufleteşti ale autorului, în diferite situaţii. Precizează tipul uman căruia îi aparţine călătorul din punctul de vedere al ocu- paţiei, al vârstei şi al originii sale. Explică în ce fel perspectiva sa asupra călătoriei este reflectată diferit în poezia O seară la Lido și povestirea Balta-Albă. 2. Discutaţi în perechi despre ceea ce credeţi că face farmecul operelor citite ale lui Vasile Alec- sandri: întâmplările în sine (subiectul) sau modul în care sunt prezentate (exprimarea ideilor și sentimentelor sau actul narării). Motivaţi‑vă alegerea prin exemple din text. 3. În povestirea Balta‑Albă există doi naratori. Primul este un local­nic cu identitate neprecizată (noi), în timp ce al doilea este un tânăr francez, personaj‑narator al experienţelor sale în Valahia. Primul narator fixează cadrul favorabil (timp, loc, atmosferă, ascultători) pentru ca al doilea narator să relateze la persoana I o întâmplare neobişnuită, la care a participat ca protagonist. Consideraţi că personajul‑narator oferă o perspectivă subiectivă sau obiectivă asupra întâmplării derulate în trecutul său apropiat? Motivaţi-vă opţiunea prin exemple din text. 4. Selectaţi, din textele poeziilor lui Alecsandri, câte un pasaj pentru a ilustra fiecare element al literaturii romantice şi găsiţi câte un titlu potrivit. Explicaţi rolul procedeelor artistice (epitete, metafore, comparații, personificarea, hiperbola) în pasajele selectate. 5. Comicul presupune atitudinea critică a autorului faţă de un defect uman sau de moravuri sociale. Precizaţi un defect uman şi un aspect al societăţii a căror critică se realizează de către Alecsandri în mod indirect. Precizaţi, în ordine, situaţiile comice la care participă personajul‑narator şi re- acţiile posibile în fiecare situaţie.

112

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 112 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII VII. Mihai Eminescu

Viața și opera � �

Copilăria şi adolescenţa Cel mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu, s‑a născut în Botoşani la 15 ianuarie 1850. Poetul vorbeşte de strămoşii săi ca de „ţă­rani liberi“, răzăşi. După revoluţia de la 1848, Gheorghe Eminovici – tatăl poetului, cumpără jumătate din moşia răzăşească Ipoteşti, aşezată la 8 km depăr- tare de Boto­şani, cu casă şi acareturi. Aici şi‑a petrecut poetul copilăria, hoinărind prin păduri şi culcându‑se lângă izvoare, precum îşi va aminti mai târziu: Fiind băiet, păduri cutreieram Şi mă culcam ades lângă isvor.

Îl încântauCROATICA desigur, cum rezultă din poezia Trecut‑au anii, „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri“, auzite de la ţăranii din sat şi, de îndată ce învăţă să citească, cărţile, fireşte, mai întâi Robinson Crusoe. Tatăl, care vorbea şi scria bine nemţeşte, avea o bibliotecă bogată, unde, pe lângă cronici, se aflau şi traduceri româneşti din clasicii literaturii universale, din Mo- liere, Voltaire, Lamartine, ce vor îndemna în curând la lectură, pe poet. Mihai Eminescu La vârsta de nouă ani îl găsim elev în clasa a treia primară la Cernăuţi şi la finele anuluiş colar următor (1860) este clasificat al cincilea din 82 de şcolari. În toamna anului 1860 se înscrie la gimnaziul din Cer­năuţi, unde urmează două clase până în aprilie 1863. Se pare că elevul nu se împăca cu disciplina rigidă a gimnaziului şi suferea de nostalgia locurilor nata- le, astfel încât fugea de la şcoală pe jos până acasă, străbătând aproape o sută de kilometri. Refuzându‑i‑se cererea de bursă la gimnaziul din Cernăuţi, Eminescu se angajează în toamna anului 1864 practicant la Tribunalul din Botoş­ ani, dar în primăvara anului următor demisionează şi dispare cu trupa tea­trală Fanny Tardini‑Vlădicescu. În toamna anu- lui 1865, poetul revine la Cernăuţi pentru a‑şi continua studiile şi se stabileşte la profesorul Aron Pumnu­ l, participant la revoluţia din 1848 în Transilvania şi autor între 1862–1865 al unei antologii de literatură română, Lepturariu românesc, în patru tomuri, pe care Eminescu o va citi şi studia.

Începuturile literare Moartea profesorului Aron Pumnul în ianuarie 1866 prilejuieşte prima cre­aţie a poetului, La mormântul lui Aron Pumnul, publicată într‑o bro- şură, Lăcrimioarele învăţăceilor gimnasişti, sub numele de Mihai Emi- novici:

113

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 113 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Îmbracă‑te în doliu, frumoasă Bucovină, Cu cipru verde‑ncinge antică fruntea ta; C‑acuma din pleiada‑ţi auroasă şi senină Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină. Se stinse‑o dalbă stea!

În februarie, acelaşi an, publicând în revista Familia din Pesta poezia: De‑aş avea…, directorul Iosif Vulcan îi schimbă numele în Eminescu, adoptat de acum încolo şi de poet. Poezia De‑aş avea… e o doină în sti- lul lui Alecsandri. În acelaşi an şi la aceeaşi revistă, poetul mai publică: O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranţa, Misterele nopţii. Eminescu venise în vara acestui an, călătorind din lipsă de alte mij- loace pe jos, la Blaj, „de unde a răsărit soarele românismului“. Voia să‑şi adune material pentru opera viitoare şi să‑şi continue studiile. Dacă n‑a izbutit să mai câştige o clasă, în schimb a putut să cunoască în pere- grinările lui oameni, obiceiuri, ţinuturi şi să dobândească o interesantă experienţă. Merge la Alba‑Iulia, la Sibiu şi la Răşinari. Poeziile din această vreme sunt înrâurite de Eliade, Alecsandri şi Bo- lintineanu. Din străinătate, scrisă la Cernăuţi, evocă Ipoteştii: CROATICAAş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară Scăldată în cristalul pârăului de‑argint, Să văd ce eu atâta iubeam odinioară: A codrului tenebră, poetic labirint;

Poetul citea acum mai ales pe Schiller, din care sunt ecouri în Speran‑ ţa şi din care traduce Resignaţiune şi Ector şi Andromache. Se angajase ca actor şi sufleor în trupa lui Iorgu Caragiale în 1867, apoi în 1868 în aceea a lui Mihai Pascaly cu care cutreieră Transilvania, vizitând Braşo- vul, Sibiul şi Banatul. Publică mai departe poezii la Familia, proslăvind patria şi pe Eliade. Tot acum lucra la un poem dramatic, Mureşan, luând ca erou pe poetul Andrei Mureşanu, autorul Răsunetului de la 1848, şi la romanul Geniu pustiu. În toamna anului 1868 Eminescu este angajat sufleorş i copist la Tea- trul Naţional din Bucureşti, unde joacă şi un rol din piesa lui Hasdeu, Răzvan şi Vidra. În anul următor, intră în societatea literară Orien­tul şi este delegat într‑o comisie folcloristică (a rămas de la el o însemnată colecţie de poezii populare, tipărită postum). Tot din această perioadă Casa din Ipotești da­tează satira Junii corupţi. La Cernăuţi, unde se afla în turneu, este reţi- nut de tatăl său şi adus la Ipoteşti spre a fi trimis la studii.

Anii de studenţie Trimis la Viena de tatăl său, care nu voia ca fiul lui să rămână în mediul, după el ruşinos, al actorilor, Eminescu se înscrie, fiindcă nu terminase li­ceul, ca auditor la cursul de filozofie, frecventând şi alte discipline (isto- rie, drept, economie politică, filologie romanică). Cunoaşte pe Ioan Sla- vici şi intră în societatea studenţească patriotică România. Colaborează la ziarele româneşti din Pesta (Albina, Federaţiunea) şi la 15 aprilie 1870

114

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 114 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

debutează la Convorbiri literare cu poezia Veneră şi madonă care este remarcată de toţi în ţară. În Amintirile lui, Slavici ne dă portretul lui din acest timp: „EI crescuse în Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la Bu‑ cureşti şi în multele lui cutreierări mereu în mijlocul poporului român, ci‑ tise cronicarii şi multe cărţi bisericeşti, cunoştea literatura română în toa‑ te fazele ei şi până acum din destul de lunga mea viaţă n‑am cunoscut om stăpânit deopotrivă ca dânsul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc. Încântat de trecutul românilor şi de marile lui destoinicii, el era scârbit de prezentul, după păre‑ rea lui urât, admira pe bătrâni şi se uita cu însufleţire în viitorul luminos“. Eminescu era la vârsta de 20 de ani un patriot entuziast şi este impresio­ nantă râvna depusă de el pentru pregătirea serbărilor de la Putna cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii lui Ştefan cel Mare. Devenit la fel de reputat ca cel mai însemnat poet în viaţă, Vasile Alecsandri, numai prin trei poezii (Venere şi madonă, Epigonii şi Mor‑ tua est), Eminescu era tot atât de interesat de trecut ca şi de prezent şi medita acum la o „legendă a secolilor“, ca aceea pe care Victor Hugo începuse s‑o publice în 1859, Diorama, Panorama deşertăciunilor sau Memento mori, începând cu civilizaţia babiloniană şi terminând cu cea contemporană, schiţată în poezia Proletarul. În augustCROATICA 1871, Eminescu ia parte la serbările de la Putna împreună cu Sla­vici şi alţii. Abia în anul următor vine în Iaşi şi citeşte la Junimea din Panorama deşertăciunilor şi nuvela Sărmanul Dionis despre soarta rezervată artistului într‑o societate filistină. În decembrie 1872, poetul se înscrie ca student la Universitatea din Ber­lin, unde va urma cursuri de filozofie, istorieş i economie politică, doi ani. Din acea epocă e poezia Înger şi demon, cuprinzând de ase- menea simpatie pentru ideea de revoluţie proletară, în vreme ce poezia Floare albastră denotă familiaritatea cu romantismul literaturii germa- ne, a lui Novalis, în special. În 1874 Eminescu acceptă sugestia lui Maiorescu de a pregăti doc- toratul în filozofie, pentru un post de profesor la Universitatea din şIa i (criticul era acum ministru al Instrucţiunii Publice), dar după un timp se răzgândeşte, poate displăcându‑i cariera didactică. Dorea ,,o slujbă oarecare, prin Iaşi“, căpătată discret, fără intervenţii la persoane influen- te, poetul având o fire foarte demnă. Teiul lui Eminescu – Iași Bibliotecar, revizor şcolar, gazetar la Iaşi Funcţia pe care o visa o căpătă Eminescu prin solicitudinea lui Vasile Pogor, care face să fie numit director al Bibliotecii centrale din Iaşi, în septembrie 1874. Având acum salariu, poetul studiază serios, căci dis- poziţia de a învăţa nu l‑a părăsit niciodată, când mijloacele materiale îi stăteau la îndemână: începe să traducă Critica raţiunii pure de Kant, luptând din greu cu termino­logia filozofică românească, încă nefixată. Munca la bibliotecă a fost nu mai puţin serioasă (achiziţionase cărţi rare, manuscrise), din nefericire n‑a putut sta în acest post niciun an, fiind înlăturat de un adversar politic. Maiorescu, atunci ministru al Instrucţi- unii Publice, care ţinea cu orice preţ ca Eminescu să intre în învăţământ,

115

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 115 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

îl numeşte revizor şcolar în judeţele Vaslui şi Iaşi. Guvernul căzând peste un an, Eminescu se văzu demis şi din revizorat, conform năravurilor politice ale vremii, deşi îşi făcuse foarte conştiincios datoria, pedepsind pe învăţătorii ignoranţi şi semnalând ministerului abaterile şi abuzurile. Folosit şi ca suplinitor la Institutul academic al poetului Samson Bod- nărescu şi al istoricului Xenopol, Eminescu are în acelaşi timp o rodnică activitate literară. Poemele lungi pe care le concepe (Diamantul Nordu‑ lui, Geme­nii) n‑au văzut lumina tiparului în timpul vieţii sale. Era mereu nemulţumit de ceea ce scria şi chiar după ce‑şi publica poeziile continua să le prelucreze. Convorbirile îi publică uneori variantele aceleiaşi poezii. Astfel, în 1875 tipă­reşte Făt‑Frumos din tei şi peste trei ani Povestea te‑ iului. Basmul Călin, publi­cat în 1876, este extras dintr‑un basm popular, însemnat anterior în proză şi apoi versificat, Călin‑Nebunul. Preocuparea legată de folclor a fost totdeauna mare la Eminescu, cu atât mai mult acum, când era prieten cu Ion Creangă, în a cărui modes- tă bojdeucă s‑a adă­postit un timp. Era scârbit de oameni şi descurajat, precum ne atestă o pate­tică scrisoare din această vreme: „Rămas fără o poziţie materială asigurată şi purtând lovitura morală ca o rană care nu se mai poate vindeca, voi fi nevoit să reiau toiagul pribe‑ giei… o singură fericire ar renaşte în sufletul meu, dacă şa putea să ascund, CROATICAnedreptatea. Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea. I‑am dispreţuit, şi acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s‑a coborât în mocirla vremurilor de azi“. Acum i se oferă un post de redactor la Curierul de Iaşi, „foaia filelor de pri­pas“, cum îi spunea în derâdere Eminescu. Cu un salariu de mize- rie, poetul publică aici de toate: schiţa La aniversară, nuvela Cezara şi importante cro­nici teatrale, printre care una despre comedia Revizorul de Nicolai Gogol. Situaţia materială grea, moartea mamei, dezamăgirile dragostei sunt moti­vele poeziei Melancolie, apărută în septembrie 1876 în Convorbiri literare împreună cu Crăiasa din poveşti, Lacul şi Dorinţa. În Melancolie poetul exprimă sentimentul de înstrăinare de propriul eu, altădată în- crezător şi acum pustiu, deziluzionat, sfărâmat de loviturile vieţii. Certându‑se cu directorul tipografiei Curierul de Iaşi, care‑i cerea să laude pe primar sau să semneze o laudă scrisă de el, Eminescu demisio- nează din postul de redactor, deoarece n‑ar fi voit „cu niciun preţ ca stilul unui om care nu ştie să scrie să treacă drept stil al meu şi idee a mea… i‑am spus că refuz să fiu amestecat cu orişicine în aceeaşi troacă“. De notat că poetul era în relaţii încordate şi cu Junimea, deoarece, cu toate insistenţele lui Iacob Negruzzi, nu dă în tot cursul anului 1877 nimic la Convorbiri literare.

Ziarist în Bucureşti la Timpul La sfârşitul anului 1877, Eminescu vine la Bucureşti, chemat de Maio- rescu să lucreze în redacţia ziarului conservator Timpul. Condiţiona, în continuare, colaborarea sa viitoare la Convorbiri lite‑ rare de publicarea ver­surilor întocmai, fără nici o modificareş i pe cât Sabin Pop: Peisaj Urban posibil fără greşeli de tipar.

116

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 116 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

„Eu nu sunt scriitor de ocazie – scria poetul lui Iacob Negruzzi – şi dacă am crezut de cuviinţă a statornici pe hârtie puţinele momente ale unei vieţi destul de deşarte şi de neînsemnate, e un semn că le‑am crezut vrednice de aceasta. Dacă forma pe care ele au îmbrăcat‑o e vrednică de râs, vei concede că nu aceasta a fost intenţia mea şi c‑atunci e mult mai bine ca să nu se publice niciodată. În orice caz eu n‑am vrut să le dau o formă ridiculă şi dacă sunt greşeli, eu din parte‑mi am cântărit orice cuvânt“. La Timpul, Eminescu a dus, alături de Slavici şi Caragiale, o muncă isto­vitoare, fără concediu, plătită mediocru şi neregulat. Cei trei scrii- tori apărau, după opinia lui Caragiale, o cauză pierdută, totuşi în marea majoritate a articolelor sale politice Eminescu vorbea în numele claselor pozitive, veş­tejind clasele superioare, parazitare. Duşmanul lui Eminescu la Timpul era panglicarul de pe uliţă, libera- lul trădător al idealurilor de la 1848, „masa de nulităţi“ „fără o meserie hotărâtă, fără talent“, care se înfruptă din bugetul statului şi trăieşte „în Mihai Eminescu – portret matur socoteala claselor pozitive ale societăţii întregi“. Articolul Bălcescu şi ur‑ maşii lui, publi­cat în Timpul din 24 noiembrie 1877, conţine idei dezvol- tate în întreaga proză politică eminesciană: „Când panglicarii politici care joacă pe funii împreună cu confraţii lor din VavilonulCROATICA de la Seina se vor stinge pe rudă, pe sămânţă de pe faţa pă‑ mântului nostru, când pătura de cenuşeri, leneşă, fără ştiinţă şi fără avere va fi împinsă de acest popor în întunericul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul românesc îşi va veni în fire şi va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăţi“. La Convorbiri literare Eminescu publică în 1878–1880 mai mult poe- zii ero­tice, scrise în epoca ieşeană, de regret pentru iubirea trecută (De‑ parte sunt de tine, Pe aceeaşi ulicioară, De câte ori iubito, Despărţire), ver- suri de evocare a vârstei fericite şi a peisajului natal (O rămâi), meditaţii asupra morţii (Rugă­ciunea unui dac), o emoţionantă elegie în amintirea

Revista Familia

117

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 117 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

morţii mamei sale (O mamă). Cele cinci Scrisori la care lucrează acum, apar, afară de ultima, în 1881, anul celei mai intense creaţii eminesciene. În 1882 Eminescu nu publică nimic în Convorbiri literare, în 1883 încredin­ţează şapte elegii erotice, printre care Adio şi Pe lângă plopii fără soţ, lui Iosif Vulcan, pentru Familia. În anul 1883 publică capodopera sa Luceafărul. În februarie 1889 boala îi revine şi, internat din nou în sanatoriul doc- torului Şuţu, moare la 15 iunie, după o suferinţă de aproape cinci luni, în vârstă de 38 de ani şi jumătate. Este înmormântat la cimitirul Bellu. O dovadă a înaltei preţuiri de care se bucură și astăzi opera eminesci- ană este alegerea poetului ca membru post‑mortem al Academiei.

� � Pentru început

Într ‑o perioadă de nici două decenii, între 1865 şi 1883, anul îmbolnăvi- rii, când activitatea sa încetează, Eminescu a creat o operă de proporţii monumen­tale în versuri şi proză, din care numai aproximativ o treime a văzut lumina tiparului în timpul vieţii lui. Între cele tipărite și cu mare răsunet în epocă se află și poezia Epigonii. Este aceasta o artă poetică CROATICAeminesciană care fixează remarcabil admirația poetului pentru o bună parte a înaintașilor și scepticismul și/sau condamnarea prezentului și a contemporanilor. Epigonii

[…] Vocabular Văd poeţi ce‑au scris o limbă, ca un fagure de miere: Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere, epigon = scriitor (de valoare minoră) care Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic, imită mijloacele de expresie specifice Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară, unui mare scriitor, unui curent sau Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară, unei școli literare de prestigiu; urmaș, succesor (lipsit de valoare) Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic. fagure = strat de ceară format din celule Liră de argint, Sihleanu, – Donici cuib de‑nţelepciune, mici hexagonale, produs de albinele Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune lucrătoare, în stup, pentru a‑și depune Urechile ce‑s prea lunge ori coarnele de la cerb; mierea și ouăle Unde‑i boul lui cuminte, unde‑i vulpea diplomată? liră = instrument muzical format din două S‑au dus toţi, s‑au dus cu toate pe o cale ne’nturnată. brațe în formă de coame și mai multe S‑a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb. coarde, folosit în Antichitate și în Evul Eliad zidea din visuri şi din basme seculare Mediu, mai ales la acompaniere, când Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare, se recitau poeme Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de‑nţeles; diplomat (aici) = care este abil, subtil, șiret Munte cu capul de piatră de furtune detunată, în relațiile sociale; care arată, trădează Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n’explicată abilitate, subtilitate, șiretenie Şi vegheaz‑o stâncă arsă dintre nouri de eres. secular = care durează mai multe secole, care are o vechime de unul sau de mai Bolliac cânta iobagul ş‑a lui lanţuri de aramă; multe secole L‑ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă, mite (aici) = mituri În prezent vrăjeşte umbre dintr‑al secolilor plan; Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,

118

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 118 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Palid stinge‑Alexandrescu sunta candel‑a sperării, eres = credință în forțe miraculoase, su‑ Descifrând eternitatea din ruina unui an. pranaturale; prejudecată; superstiție; Pe‑un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă, eroare Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă – iobag = țăran dependent de stăpânul fe‑ Viaţa‑i fu o primăvară, moartea‑o părere de rău; udal; șerb Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare, lințoliu = bucată de pânză subțire și fină cu Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare care femeile își acoperă capul; giulgiu; Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său. pânză cu care se acoperă mortul; Mureşan scutură lanţul cu‑a lui voce ruginită, muced = care este acoperit, pătruns de Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită, mucegai; mucegăit, mucegăios Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet, mirean = (persoană) care nu aparține cle‑ Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune, rului; laic; care nu ține de biserică tiran = (persoană) care încearcă să‑și im‑ Şi bogat în sărăcia‑i ca un astru el apune, pună voința în orice împrejurare, care Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet. asuprește pe cei din jur; (om) crud, Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne, nemilos Căci pe mucedele pagini stau domniile române, viclean = care se poartă fără sinceritate, Scrise de mâna cea veche a‑nvăţaţilor mireni; ascunzându‑și adevăratele intenții; Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute, fățarnic, ipocrit; șiret, șmecher Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte, mistic = irațional sau inexplicabil pe cale Ce‑arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni. rațională; secret, tainic Ş‑CROATICAacel rege‑al poeziei, vecinic tânăr şi ferice, dalb = alb, curat, imaculat; gingaș, grați‑ Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, os, luminos, limpede Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri, diadem (lit. diademă) = cunună din me‑ Ce‑nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază, tale și pietre prețioase, purtată pe cap Acum secolii străbate, o minune luminoasă, de suverani, de unii reprezentanți ai bisericii și, în reprezentările plastice, Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri. de anumite divinități Sau visând o umbră dulce cu de‑argint aripe albe, rebel = care arată nesupunere, care expri‑ Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe, mă revoltă Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet, selbă, ‑e = pădure tânără și deasă El îi pune pe‑a ei frunte mândru diadem de stele, a revoca (aici) = a chema, a aminti O aşează‑n tron de aur, să domnească lumi rebele, spoială = însușire superficială a unor Şi iubind‑o fără margini, scrie: „visul de poet“. maniere civilizate, a unor noțiuni de Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte, cultură; lucru superficial care produce Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte, o impresie înșelătoare Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal, El deşteaptă‑n sânul nostru dorul ţării cei străbune, El revoacă‑n dulci icoane a istoriei minune, Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal. […] Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, Măşti râzânde, puse bine pe‑un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; În noi totul e spoială, totu‑i lustru fără bază; Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! […] Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină, Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, ‑ Toate‑s praf… Lumea‑i cum este… şi ca dânsa suntem noi.

119

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 119 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Explorarea textului �

Epigonii este scrisă de poet când avea 20 de ani şi face parte – alături de Venere şi Madonă și de Mortua est – din acel prim grupaj de poezii pu- blicate în „Convorbiri literare“, care au atras atenţia lui Titu Maiorescu asupra forţei poetice a lui Eminescu. Criticul intuieşte că se află în faţa unui „poet în toată puterea cuvântului“ şi contribuie la afirmarea lui publică, situându‑l cu precauţie alături de Vasile Alecsandri, personali- tatea poetică cea mai importantă a momentului, dar aducând suficiente argumente prin care îşi justifică opţiunea pentru Eminescu. Poezia poate fi considerată un manifest poetic de tinereţe, în tradiţia inaugurată de Testamentul lui lenăchiţă Văcărescu, fiindcă în ea sunt exprimate într‑o formă metaforică atitudini şi idei despre artă. Intenţiile lui Eminescu se dezvăluie chiar din titlu, numele ales, aproape necunos- cut până la el, desemnându‑i pe scriitorii minori, urmaşi lipsiţi de va- loare ai unor precursori iluştri. De la început ne putem da astfel seama că Epigonii e un poem pe tema artei, o afirmare a unui punct de vedere asupra funcţiei sociale a poeziei şi a poetului. O trăsătură distinctivă a artei poetice eminesciene este construcţia antitetică, aşezarea în opoziţie a ideilor, a motivelor, a sentimentelor. CROATICAAceastă dispunere este un efect al concepţiei romantice asupra lumii ca unitate a contrariilor, concepţie care domină şi viziunea lui Eminescu. În Epigonii, compoziţia antitetică se evidenţiază în mod clar prin orga- Coperta ediției Princeps – 1889 nizarea în două unităţi mari a discursului: una care acoperă realitatea trecutului şi alta care se referă la prezent.

� Înainte de text Folclorul, izvor de inspiraţie în opera lui Eminescu

În afară de Lepturariul lui Pumnul, folclorul a fost pentru Eminescu izvo­rul cel mai important al inspiraţiei poetice de la primele manifestări literare. În peregrinările sale prin Transilvania el îşi nota tot ce auzea şi printre hârtiile lui au rămas multe pagini de poezii populare culese de pretutindeni. La 24 de ani scria prietenei sale Veronica Micle: „Trecutul m‑a fasci‑ nat întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor“. De acest lucru nu s‑a ferit poetul nici mai târziu şi multe din creaţiile lui Eminescu, dintre cele mai importante, poartă amprenta folclorică. Fireşte, poetul preţuia în chip deosebit poezia populară, capacitatea ei de a exprima într‑o formă simplă, naturală, sufletul omenesc: „Farmecul poeziei populare, scria Eminescu, îl găsesc în faptul că ea este expresia cea mai scurtă a simţământului şi a gândirii“. Eminescu dispreţuia poezia dulceag sentimentală şi era de păre- re că, „o adevărată literatură trainică… nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe Paál László: În pădurea Fontainebleau geniul lui“.

120

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 120 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

O parte din poeziile populare culese de Eminescu au fost publicate după moartea sa. În timpul vieţii poetul n‑a publicat folclor, dar a publi- cat poeme originale pe teme folclorice, precum Călin (file din poveste), şi prelucrări de poezii populare (Revedere, Ce te legeni…, La mijloc de codru). Revedere Ion Andreescu: Pădure de fagi – Codrule, codruţule, – Codrule cu râuri line, Ce mai faci, drăguţule, Vreme trece, vreme vine, Că de când nu ne‑am văzut Tu din tânăr precum eşti Multă vreme au trecut Tot mereu întinereşti. Şi de când m‑am depărtat, – Ce mi‑i vremea, când de veacuri Multă lume am umblat. Stele‑mi scânteie pe lacuri, – Ia, eu fac ce fac de mult, Că de‑i vremea rea sau bună, Vocabular Iarna viscolu‑l ascult, Vântu‑mi bate, frunza‑mi sună; Crengile‑mi rupându‑le, Şi de‑i vremea bună, rea, a astupa = a închide, a acoperi, a face să Apele‑astupându‑le, Mie‑mi curge Dunărea. nu se mai vadă (acoperind) Troienind cărările Numai omu‑i schimbător, a troieni = a acoperi cu troiene (de zăpa‑ Şi gonind cântările; Pe pământ rătăcitor, dă); a înzăpezi, a nămeți a goni = a alunga, a izgoni; a forța să plece Şi mai fac CROATICAce fac de mult, Iar noi locului ne ţinem, rătăcitor = care rătăcește; care umblă din […] Cum am fost aşa rămânem loc în loc fără odihnă […]

Explorarea textului �

Revedere, prima poezie eminesciană în metru popular, a fost publicată în Convorbiri literare din 1 octombrie 1879, deşi fusese scrisă cu 2‑3 ani înainte. Observăm că poetul s‑a servit de versuri din mai multe doine popu- lare, pe care le‑a întrunit cu uşoare modificări, sistematizându‑le într‑un dialog între om, fiinţă perisabilă, şi codru, ca simbol al permanenţei. În culegerea de poezii populare a lui Eminescu găsim doina:

Codrule, codruţule, Dezmorţeşte‑ţi apele Şi grăbeşte de‑nfrunzeşte Că drăguţa te doreşte.

Într‑o altă colecţie (Cântece de ţară de Miron Pompiliu) Eminescu a găsit versurile: Codrule, codruţule, Mult mă‑nchin drăguţule…

pe care le‑a asociat cu altele pe ideea codrului ca simbol al veşnicei re- generări a materiei, precum:

Ia‑mi gândesc codruţ de tine Că nu bătrâneşti cu mine,

121

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 121 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Că tu toamna bătrâneşti, Primăvara‑ntinereşti, Dar eu dacă bătrânesc Eu nu mă întineresc.

Pornind de la metafora codrului etern sub nu importă ce aparenţe, indi­ferent adică faţă de ideea de timp, Eminescu prezintă în finalul po- eziei alte elemente ale universului cu valoare de speţe sau permanenţe: marea, râurile, izvoarele (apa), luna şi cu soarele (aştrii), pustiurile (us- catul). Doina populară pe tema vremelniciei omului este transformată într‑o elegie filozofică.

TEXT AUXILIAR

Tot elegie filozofică este şi poezia Ce te legeni… Pagină manuscris cu semnătura lui Eminescu Ce te legeni… CROATICA– Ce te legeni, codrule, Peste vârf de rămurele Fără ploaie, fără vânt, Trec în stoluri rândurele, Cu crengile la pământ? Ducând gândurile mele‑ Vocabular – De ce nu m‑aş legăna, Şi norocul meu cu ele. Dacă trece vremea mea! Şi se duc pe rând, pe rând, a (se) legăna = a (se) mișca într‑o parte și Ziua scade, noaptea creşte Zarea lumii‑ntunecând, în alta; a (se) clătina, a (se) balansa Şi frunzişul mi‑l răreşte. Şi se duc ca clipele, în dungă = dintr‑o parte, într‑o parte Bate vântul frunza‑n dungă Scuturând aripele, rămurea = diminutiv al cuvântului ramură Cântăreţii mi‑i alungă; Şi mă lasă pustiit, (fiecare dintre ramificațiile unei tul‑ pini de plantă) Bate vântul dintr‑o parte – Vestejit şi amorţit a (se) îngâna (aici) = fiecare dintre ramifi‑ Iarna‑i ici, vara‑i departe. Şi cu doru‑mi singurel. cațiile unei tulpini de plantă Şi de ce să nu mă plec, De mă‑ngân numai cu el! Dacă păsările trec!

Poezia a apărut pentru prima dată în ediţia Maiorescu din 1884. Punctul de plecare îl constituie trei doine de jale, dragoste şi dor, culese de Eminescu însuşi, pe care le cităm mai jos:

– Ce te legeni, plopule. Bate vântul frunza‑n dungă Vocabular Fără ploaie, fără vânt Jalea‑i mare, calea‑i lungă; Cu crengile la pământ? Bate vântul dintr‑o parte a (se) vorovi = a vorbi, a discuta – Dar eu cum să nu mă legăn, Departe‑i draga, departe. sfârtaie = cantitate despărțită din alta maĭ Că ei că s‑au vorovit Pe deasupra casei mele mare Trei băieţi din Baia Mare Trece‑un stol de rândunele, fus (aici) = nume dat unor părți de mașini, Ca pe mine să mă taie, Dar nu‑i stol de rândunele, de instalații care îndeplinesc funcția de osie; porțiune cilindrică, conică sau Să mă taie‑n trei sfârtaie, Ci sunt dragostele mele, sferică a unui ax sau a unei osii, care se Să mă pună pe trei cară, Care m‑am iubit cu ele sprijină și se rotește într‑un palier Să mă ducă‑n Timişoara Din tinereţele mele. Să mă facă‑un fus de moară.

122

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 122 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Ideea la care s‑a oprit poetul, unificând motivele populare, este triste- ţea produsă de involuţia lumii fenomenale. Codrul cu crengile aplecate la pământ, cu frunzişul rărit în puterea iernii, vestejit şi pustiit de gân- duri, părăsit de noroc şi într‑o stare de amorţire, este aici un simbol al bătrâneţii, al apropierii morţii, de care îi mângâie numai dorul, dorinţa, fieş i latentă, de viaţă, de a participa, prin legănare, la mişcarea continuă din univers. Dacă în Revedere este exprimată ideea permanenţei materiei, insen- sibilă la curgerea timpului, în Ce te legeni… poetul insistă asupra per- manenţei mişcării care face ca omul să se apropie de moarte, iar codrul însuşi să îmbă­trânească. Amândouă poeziile conţin un sentiment de jale caracteristic unor doine populare şi care la Eminescu se explică prin meditaţia gravă asupra existenţei şi a aspiraţiei către nemurire.

APLICAȚII

1. Delimitați tablourile poetice ale creației Revede‑ sau afirmații eminesciene, din înțelepciunea po- re, planurile compoziționale și comentați sem- pulară sau a altor mari gânditori ai umanității și nificația lor. din propria experiență de viață. 2. Exp rimațiCROATICA‑vă punctual de vedere asupra medita- 3. Comparați cele două poezii eminesciene cu cre- ției din poezia Ce te legeni, într‑un eseu structu- ații de factură similară din literatura maghiară rat în care să aduceți argumente din alte creații – populară sau cultă.

� Înainte de text Natura şi dragostea în poezia lui Eminescu

Natura şi dragostea sunt două mari teme poetice existând din cele mai vechi timpuri, cultivate îndeosebi în epoca romantismului. Sunt unii poeţi numai erotici sau alții, numai descriptivi. La Eminescu elementele descriptive sunt mai totdeauna integrate în poeme erotice cu caracter epic, narativ sau filozofic. În Împărat şi proletar am întâlnit interesante evocări de cadru citadin şi maritim (în ultima parte a poeziei). În Scri‑ soarea I se află o magistrală descriere a imensităţii pământului în lumina lunii: Lună tu, stăpîn‑a mării, pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Şi câţi codri‑ascund în umbră strălucire de isvoară Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!

Eminescu a cuprins în lirica sa universul întreg. Când vorbim de na- Mihai Eminescu – portret matur tura eminesciană, ne gândim totuşi la câteva elemente specifice. Printre acestea, cel mai însemnat e, ca şi în poezia populară de altminteri, co- drul. Aici îşi cheamă poetul iubita în Dorinţa:

123

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 123 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Vino‑n codru la isvorul Care tremură pe prund. Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund.

Alteori, codrul e mai mic, un crâng, cu lac şi tei înfloriţi (Lasă‑ţi lu‑ mea…): E‑un miros de tei în crânguri, Dulce‑i umbra de răchiţi Şi suntem atât de‑singuri Şi atât de fericiţi.

Într‑o epocă de început, dragostea poetului e fericită, iubita sa apă- rând ca o graţioasă floare albastră, care‑l invită să coboare din cerurile înalte şi din izolare şi să guste alături de ea bucuriile vieţii (Floare albas‑ Veronica Micle tră). Codrul, un ochi de pădure, izvorul, marginea pădurii, sunt toate elemente care corespund stărilor sufleteşti ale poetului. În faza urmă­toare, poetul, părăsit, nu are decât comoara amintirilor. Natura, corespun­zătoare stării de suflet, este de data aceasta săracă, tris- tă: un peisaj boreal în De câte ori iubito, o stradă pustie în Pe lângă plopii VocabularCROATICAfără soţ…

bucium = instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, Explorarea textului � făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani Comuniunea dintre sentimentul naturii şi al iubirii apare desluşit în pentru chemări și semnale poe­zia Sara pe deal. boltă = cer a despica = a tăia, a sparge de‑a lungul, ara pe deal desfăcând în două sau în mai multe S bucăți Sara pe deal buciumul suna cu jale, streașină = prelungire a acoperișului unei construcții în afara zidurilor care apără Turmele‑l urc, stelele scapără‑n cale, pereții și fundațiile de ploaie Apele plâng, clar izvorând în fântâne; cumpănă = dispozitiv format dintr‑o bâr‑ Sub un salcâm, dragă, m‑aștepți tu pe mine. nă mobilă de lemn așezată pe un stâlp înalt, având legată la un capăt o greu‑ Luna pe cer trece‑așa sfântă și clară, tate pentru echilibru și la celălalt o gă‑ Ochii tăi mari caută‑n frunza cea rară, leată, cu ajutorul căruia se scoate apa Stelele nasc umezi pe bolta senină, din fântână Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți‑e plină. ostenit = obosit, trudit, istovit, extenuat toacă = placă de lemn sau de metal pe Nourii curg, raze‑a lor șiruri despică, care se bate ritmic cu unul sau cu două Streșine vechi casele‑n lună ridică, ciocănele, pentru a anunța începerea Scârțâie‑n vânt cumpăna de la fântână, serviciului religios sau anumite mo‑ Valea‑i în fum, fluiere murmură‑n stână. mente ale lui la biserică sau la mă‑ năstire a răzima (lit. a rezema) = a (se) așeza ast‑ Și osteniți oameni cu coasa‑n spinare fel încât să fie susținut de ceva; a (se) Vin de la câmp; toaca răsună mai tare, sprijini, a (se) propti Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde‑n iubire ca para.

124

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 124 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Ah! în curând satul în vale‑amuțește; Ah! în curând pasu‑mi spre tine grăbește: Lângă salcâm sta‑vom noi noaptea întreagă, Ore întregi spune‑ți‑voi cât îmi ești dragă.

Ne‑om răzima capetele‑unul de altul Și surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată, Cine pe ea n‑ar da viața lui toată?

Publicată în Convorbiri literare din 1 iulie 1885, Sara pe deal a fost compusă la Viena, în 1871, finisată în 1872 şi încorporată în postuma Eco, forma ul­timă a poemului Ondina. Dragostea dă poetului o sensibilitate sporită pentru lucrurile din jurul său. Aşteptat de iubită sub un salcâm, el notează momentul în cele mai mici amănunte, cu plăcerea vizibilă de a fixa clipa temporal şi spaţial. Imaginile sunt auditive, motorii şi vizuale. Se aude sunetul de jale al buciu­mului, murmurul apelor izvorând, scârţâitul cumpenei la fântână, fluierele păstorilor, toacaş i clopotul chemând la vecernie. Turmele urcă dealul, nourii „curg“ – întreţesuţi de razele lunii, oamenii se întorc de la câmp osteniţiCROATICA cu coasa‑n spinare. Orice fenomen din natură are un ecou în sufletul îndră­gostiţilor. Ochii mari ai iubitei caută melancolic luna prin frunzişul rar al salcâmului, apariţia stelelor îi umple pieptul de dor şi fruntea de gânduri. Apropierea întâlnirii aprinde mai tare para dragostei în sufletul poetului. Emoţia este comunicată prin exclamaţii directe: Ah! în curând satul în vale‑amuţeşte; Ah! în curând pasu‑mi spre tine grăbeşte: Lângă salcâm sta‑vom noi noaptea întreagă, Ore întregi spune‑ţi‑voi cât îmi eşti dragă.

Idila, căci este o idilă (Coşbuc va relua motivul în Noapte de vară), este scrisă în metru clasic, constând dintr‑un coriamb (troheu‑iamb), doi dactili şi un troheu (total douăsprezece silabe). Este interesant că Eminescu trata tabloul amurgului şi în proză în- tr‑un fragment postum care urma să intre în proiectul de roman Aur, mărire şi amor:

„…Sara, când satul devine centrul vieţii pământului ce‑l înconjură, se începe acea duioasă armonie câmpenească, idilică şi împăciuitoare. Ste‑ lele isvorăsc umede şi aurite pe jumalţul cel adânc şi albastru al cerului, buciumul s‑aude pe dealuri, un fum de un miros adormitor împle satul, carile vin cu boii osteniţi, scârţâind din lanuri, oamenii vin cu coasele de‑a umăr, vorbind tare în tăcerea sărei, falangele turmelor, apa fântâne‑ lor, cumpenele sună, scrânciobul scârţâie‑n vânt, cânii încep a lătra şi prin armonia amestecată s‑aude plin şi languros su­netul clopotului, care împle inima cu pace“. C. D. Rosenthal: Scenă la fântână

125

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 125 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

APLICAȚII

1. Analizați structura compozițională a poemului. 3. Demonstrați felul în care tonalitatea poemului 2. Comentați tablourile în succesiunea lor, urmă- se reflectă asupra formei acestuia. rind modul de întrepătrundere a planurilor și a mijloacelor poetice de bază.

Dorința

Vino‑n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. Vocabular […] Pe genunchii mei ședea‑vei prispă = terasă îngustă înălțată de‑a Vom fi singuri‑singurei lungul peretelui din față la casele ță‑ Iar în păr, înfiorate rănești, lipită cu pământ sau pardo‑ sită cu scânduri, adesea mărginită de Or să‑ți cadă flori de tei o balustradă scundă de lemn sau de Fruntea albă‑n părul galben CROATICAPe‑al meu braț încet s‑o culci zidărie înfiorat = cuprins de fiori; speriat, înfrico‑ Lăsând‑pradă gurii mele șat; emoționat, tulburat Ale tale buze dulci…

Explorarea textului �

Dorinţa este o poezie definitorie pentru viziunea lui Eminescu asupra iubirii şi a naturii. Ca specie e un mic poem pastoral, în genul idilei cla- sice, complicat în spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspiră spre o iubire împlinită, proiectând pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste ideală, în care gesturile se împletesc în- tr‑un ritual al înţelegerii şi al armoniei depline. Nimic nu‑i tulbură pe îndrăgostiţi, nici o convenţie nu‑i îndepărtează. Dragostea lor e tăcută, neprefăcută şi inocentă, e un joc de iniţiere solemn. În Dorinţa, dragostea nu e realitate, ci aspiraţie spre împlinire prin iubire. În visul secret al omului, vrea să spună Eminescu, iubirea ideală este totdeauna a bărbatului şi a femeii păşind alături, fericiţi prin grădi- na mirifică a universului, ca perechea mitică. Poezia are o organizare lineară, fiind o succesiune de cinci tablouri. Fiecare strofă fixează o secvenţă dintr‑o idilă cu ceremonial stereotip (care apare şi în alte poezii), alcătuit din acelaşi lanţ de fapte erotice: o chemare în codru, o imagine a aşteptării, alta a întâlnirii, jocul gestu- rilor de tandreţe, apoi somnul şi visul în acord cu mişcarea naturii. For- mal, poezia are o alcătuire epistolară prin modul de adresare (imperati- vul „vino“) şi prin prezenţa verbelor şi a pronumelor sau a adjectivelor pronominale de persoanele I şi a II‑a singular şi persoana I plural. Tim- pul şi modul verbelor (viitor indicativ, conjunctiv prezent) marchează fără dubiu ideea de „dorinţă“.

126

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 126 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

APLICAȚII

1. Reconstituiţi, ilustrând cu versuri potrivite, as- pentru a sugera înfăţişarea feerică a cadrului pectul şi problematica fiecărui tablou, valorifi- fizic? când atât sugestiile din paragraful precedent, 3. Analizați în cadrul poemului Dorința interfe- cât şi ceea ce cunoașteți despre lirica naturii și renţa de planuri, om – natură, substratul filo- a dragostei la Eminescu. zofic al imaginii create de Eminescu, conform 2. În realizarea tablourilor, Eminescu se remarcă căruia, codrul bătut de gânduri (personificare cu printr‑o mare precizie a desenului. Care sunt valoare metaforică) pare o fiinţă ce a ajuns să re- imaginile concrete pe care poetul le folosește flecteze asupra sorții omului și a iubirii acestuia, în univers.

� Înainte de text Evoluția poeziei de dragoste în creația lui Eminescu

Dragostea şi natura sunt inseparabile în poezia eminesciană. Povestea te­iului, variantă la Făt‑Frumos din tei, are la bază o întâmplare auzită de poet în copilărie, despre o fată de boier fugită‑n lume cu un flăcău ţăran. AdevăCROATICA­rată sau nu, legenda arată opoziţia poetului faţă de îngră- dirile la care e supusă în societatea feudală dragostea. Fata, ameninţată cu închiderea în mănăstire din cauza naşterii ei din iubire nevrednică, protestează şi ia calea codrului, adică a libertăţii:

– Traiul lumii dragă tată, Cine vor, aceia lese‑l, Dară sufletul mi‑e vesel, Tinereţea luminată; Danţul, muzica, pădurea, Pe acestea le‑ndrăgii, Nu chiliile pustii Unde plângi, gândind aiurea!

Crăiasa din poveşti din poezia cu acelaşi nume e o divinitate silvestră, un fel de hamadriadă care se contemplă în oglinda lacului vrăjit de sfân- ta Miercuri, aruncând în apă trandafiri vrăjiţi de sfânta Vineri:

Ca să iasă chipu‑n faţă, Trandafiri aruncă tineri, Cad, vrăjiţi sunt trandafirii De‑un cuvânt al sfintei Vineri.

Observăm că poetul apelează la mitologie. În Povestea codrului, co- drul e personificat într‑un împărat cu stemă de lună, soare şi luceferi. El are curteni din neamul cerbilor şi mii de supuşi, iepurii sunt crainici, privighetorile ţin orchestra, furnicile alcătuiesc armata, albinele fac be- jănii. Poetul visează întoarcerea la starea de inocenţă primară în acest decor de basm: Constantin Brâncuși: Sărutul

127

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 127 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Hai şi noi la craiul, dragă, Şi să fim din nou copii, Ca norocul şi iubirea Să ne pară jucării.

În Freamăt de codru, cântecul păsărilor, sunetul izvoarelor, teii înflo- riţi, toată natura participă la regretul pentru sfârşitul dragostei poetului din cursul verii. O imagine delicată este aceea a izvorului care a păstrat amintirea picioru­lui tinerei fete: Szinyei Merse Pál: Doi îndrăgostiți Se întreabă trist isvorul: – Unde mi‑i crăiasa oare? Părul moale despletindu‑şi, Faţa‑n apa mea privindu‑şi, Să m‑atingă visătoare Cu piciorul?

Explorarea textului � CROATICAFloare albastră – „Iar te‑ai cufundat în stele – ,,Hai la codrul cu verdeață, Şi în nori și‑n ceruri nalte? Und‑izvoare plâng în vale, De nu m‑ai uita încalte Stânca stă să se prăvale Sufletul vieții mele. În prăpastia măreață. […] […] Nu căta în depărtare Înc‑o gură – și dispare… Vocabular Fericirea ta, iubite!“ Ca un stâlp eu stau în lună! Ce frumoasă, ce nebună încalte = măcar, cel puțin, barem, încai Astfel zise mititica, E albastra‑mi, dulce floare!“ a (se) prăvăli = a (se) înclina, a (se) apleca într‑o parte; a (se) răsturna; a cădea Dulce netezându‑mi părul. […] sau a face să cadă Ah! ea spuse adevărul; Și te‑ai dus, dulce minune, Eu am râs, n‑am zis nimica. Ș‑a murit iubirea noastră – Floare‑albastră! floare‑albastră […] Totuși este trist în lume!

Poezia este construită pe două planuri distincte, inegale ca întinde- re şi cu pondere inversată în accentuarea ideii de bază: un plan este al femeii, celălalt – al bărbatului. Femeia este o „copilă“ naivă, dornică de a se realiza prin iubire. Bărbatul este un contemplativ, sedus de dulceaţa jocului inocent, dar încrâncenat să atingă absolutul, preocupat – într‑un ceas când putea să cunoască fericirea – de altceva, mai înalt şi mai înţe- lept, după cum reiese din îngăduinţa sa faţă de prea‑plinul pasional al fetei („Eu am râs, n‑am zis nimica“). Planul feminităţii, are forma unui monolog, alcătuit în prima parte dintr‑un reproş – ca în toate romanţele –, şi apoi, în partea următoare, dintr‑o provocare inocentă, care este un act de seducţie. Reproşul este expresia intuiţiei feminine, care simte în diversitatea preocupărilor abs-

128

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 128 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

tracte ale bărbatului pericolul înstrăinării: „De nu m‑ai uita încalte/Su‑ fletul vieţii mele“. Cufundarea lui „în stele şi în nori şi‑n ceruri nalte“, gândirea lui plină de imaginile „întunecatei mări“ şi ale „învechitelor piramide“ care „urcă‑n cer vârful lor mare“ o determină să‑l avertizeze asupra capcanei în care ar putea să cadă, confundând căile fericirii: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!“. Provocarea pe care o lansează izvorăşte dintr‑o nevoie demonstrati- vă, pare o lecţie de iniţiere într‑un segment al existenţei pe care bărbatul îl minimalizează. De aceea proiectul ei erotic este de o mare fascinaţie, poartă în el toate aturile tentaţiei: natura este paradisiacă, iubita este frumoasă şi „nebună“, adică dispreţuitoare de convenţii, dragostea este neprefăcută şi totală, mută şi inocentă. Eminescu recompune idila ima- ginată de fată după modelul biblic al perechii unice în grădina raiului. Cadrul fizic este însă autohtonizat: e „gura raiului“ din cântecul popular, cu luminişuri în mijlocul codrului verde, cu stânci gata să se prăvale în prăpastie, cu izvoare care parcă plâng, cu trestii înalte şi foi de mure, cu soare şi lună, cu cărări ce coboară spre satele din vale. Autohtonizat este şi limbajul copilei, care se alintă în spiritul oralităţii ţărăneşti: „cui ce‑i pasă că mi‑eşti drag“. Scenariul este acelaşi ca în toate idilele emi­ nesciene, cu verigi stereotipe: chemarea în codru, formarea perechii, jo- curile inocenteCROATICA ale iubirii, zăcerea erotică sau uitarea de sine, despărţirea. „Povestea“ fetei reprezintă, în fapt, o alternativă existenţială împo- triva durerii de a fi, de care suferă bărbatul eminescian: acceptarea in- Scene din filmul: Romeo și Julieta de stinctualităţii aduce fericirea de a fi. „Dulcea“ copilă apare astfel într‑o Zeffirelli altă ipostază, mult mai profundă, devine simbol al unei speranţe la care omul n‑a renunţat niciodată. Ea descoperise, pe căi mai simple şi mai directe, un adevăr fundamental, pe care bărbatul se încăpăţâna să‑l ignore: „Ah! ea spuse adevărul,/ Eu am râs, n‑am zis nimica“. Planul bărbatului, foarte redus, are dublu rol: fixează „povestea“ în in- teriorul unei amintiri şi conferă poeziei caracterul de meditaţie. Senzaţia de poveste evocată este dată de prezenţa în text a unui narator, marcat de pronumele personal „eu“, şi a unor scurte precizări, care delimitează pla- nurile: „Astfel zise mititica / Dulce netezindu‑mi părul“ sau „Eu am râs, n‑am zis nimica“ . Aceste detalii, com­pletate de exclamaţii meditative: „Ce fru­moasă, ce nebună’/ E albastra‑mi, dulce floare“ sau „Floare‑albas‑ tră! floare‑albastră… / Totuşi este trist în lume!“ demonstrează că poves- tea de dra­goste este pusă într‑o ramă, într‑o altă poveste, a bărbatului. Rezultă că planul al doilea, atât de redus în economia poemului, de- ţine rolul esenţial în conturarea ideii de bază a poeziei, primul plan, al idilei, fiind încorporat într‑o meditaţie senină şi luminoasă, marcată însă de o ireme­diabilă tristeţe.

APLICAȚII

1. Delimitați trei tablouri poetice distincte în poem 3. Identificați două posibile izvoare de inspirație și planurile lor compoziționale. folosite de poet în această poezie și comentați 2. Exp licați, cu cuvintele voastre, în ce constă tehni- capacitatea lui de a asimila și transforma sursele ca unei compoziții în ramă și aduceți și alte exem- folosite. ple de creații literare care folosesc această tehnică.

129

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 129 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Explorarea textului � Pe lângă plopii fără soţ Vocabular Pe lângă plopii fără soţ O oră să fi fost amici, șoaptă = vorbire cu voce înceată, șoptire; Adesea am trecut; Să ne iubim cu dor, murmur de glasuri care șoptesc; Mă cunoşteau vecinii toţi‑ S‑ascult de glasul gurii mici nepăsător = care nu‑și face griji, necazuri; Tu nu m‑ai cunoscut. O oră, şi să mor. calm, senin; (curent) care nu manifes‑ […] tă niciun fel de interes față de ceea ce La geamul tău ce strălucea Căci azi le semeni tuturor se petrece în jurul său Privii atât de des; La îmblet şi la port, farmec = fascinație, încântare, magie, vra‑ O lume toată‑nţelegea‑ Şi te privesc nepăsător jă; încântare pe care o simte cineva în Tu nu m‑ai înţeles. C‑un rece ochi de mort. fața unui lucru fermecător candelă = lampă mică cu ulei, care se pune De câte ori am aşteptat Tu trebuia să te cuprinzi la icoane sau la morminte sau care O şoaptă de răspuns! De acel farmec sfânt, servea, în trecut, la iluminat O zi din viaţă să‑mi fi dat, Şi noaptea candela s‑aprinzi O zi mi‑era de‑ajuns; Iubirii pe pământ.

Pe lângă plopii fără soţ face parte dintr‑un grup de şapte poezii înmâ- CROATICAnate de Eminescu lui Iosif Vulcan înainte de‑a se îmbolnăvi şi a apărut în Familia din august 1883. Echivalent stării sufleteşti, cadrulnatural e, în chip voit, simplu, des- podobit, abia sugerat, o stradă cu plopi stingheri şi o casă cu geam lu- minat, prin faţa căreia poetul trece în văzul tuturor, fără ca iubita să‑l observe. Pe ton de romanţă aparent uşoară, poetul face amare reproşuri fe- meii indiferente sau incapabile de‑a înţelege emoţia sa, „farmecul sfânt“ al iubirii, cu motivarea că dacă l‑ar fi iubit, el ar fi făcut‑o nemuritoare în cântecele lui, precum sculptorii antici au imortalizat în marmoră pe zeiţe: Ai fi trăit în veci de veci Şi rânduri de vieţi, Cu ale tale braţe reci Înmărmureai măreţ,

Un chip de‑a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zâne ce străbat Din timpurile vechi.

Pentru a exprima intensitatea sentimentului, poetul arată că în el vor- beşte întregul şir al ascendenţilor săi, „părinţii din părinţi“. Dar răceala femeii a adus cu timpul şi vindecarea, iar astăzi, când ea îi recunoaşte parcă cu regret, el o priveşte nepăsător, „c‑un rece ochi de mort“. Cu toate acestea, năzuinţa de împlinire, aspiraţia nemărginită către iubire, caracteristice pentru poetul de geniu, i‑au rămas. Din nefericire, visul său de dragoste s‑a izbit de incapacitatea femeii de a‑l urma, de unde şi reproş­ ul îndurerat final:

130

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 130 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt. Şi noaptea candelă s‑aprinzi Iubirii pe pământ.

Pe lângă plopii fără soţ este un cântec de lume, o romanţă, deosebită de compunerile populare de acest fel doar prin ritm (iambic la Emi- nescu, trohaic în folclor). Într‑o compoziţie aproape fără imagini, poetul exprimă totuşi o idee profundă, aceea a incompatibilităţii dintre geniu Pictură Th. Pallady: Piața Amzei şi lumea inferioară, meschină, incapabilă de a promova valorile şi de a se ridica la înălţimea lor. Geniul n‑are, cum ar spune poporul, „noroc“. Încă o dată observăm că pesimis­mul lui Eminescu este rezultatul unei dezamăgiri produse de reaua alcătuire a lumii, pe care el însă o depăşeş- te prin creaţie şi încredere statornică într‑un ideal de perfecţiune.

APLICAȚII

1. Caracterizați specificul naturii în poemele emi- 3. Demonstrați prin ce procedee stilistice dă Emi- nesciene. Delimitați 3 ipostaze specifice ale na- nescu poeziilor sale erotice prospețime și na- turii înCROATICA poeziile sale de dragoste și natură și mo- turalețe. În 2 cazuri identificați izvoarele de tivați‑le prezența. inspirație și comentați capacitatea poetului de 2. Re alizați un scurt comentariu al unei poezii ero- asimilare și sinteză. tice eminesciene sau al unui fragment reprezen- tativ dintr‑o creație de acest tip.

� Înainte de text Poezia filozofică

Majoritatea poeziilor lui Eminescu, chiar elegiile în formă populară mai înainte analizate, au un substrat filozofic. De la meditaţia simplă asupra existenţei, Eminescu se ridică însă la poeme de mari proporţii (Scrisorile intră în mare parte în această categorie) în care îşi expune liric concepţia sa filozofică asupra lumii şi vieţii. Cele cinci Scrisori ale lui Mihai Eminescu, creaţii ale maturi­tăţii sale artistice, au ca model îndepărtat Epistolele poetului latin Horaţiu. Aces- tea sunt poeme consacrate unui prieten, unui apropiat sau unui protec- tor, dar nu depăşesc sfera unei dedicaţii amicale sau omagiale. Pornind de la „tiparul“ horaţian, Eminescu nu‑şi alege un destinatar identifica- bil, ci, la modul general, cel căruia i se adre­sează este chiar cititorul. Toate Scrisorile eminesciene au ca temă problematica geniului şi sunt construite pe principiul antitezei, procedeu tipic romantic. Fascinat încă din timpul studenţiei de cosmogonie, cunoscător al imnului vedic al cre- aţiei (prin traducere germană), Eminescu a scris ulterior o poezie consi- derată a fi un fel de profesiune de credinţă, cu privire la soarta geniului în posteritate: Scrisoarea I. În ansamblul său, textul este alcătuit din şase părţi, care se ordonează circular, până la întoarcerea în punctul iniţial.

131

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 131 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Explorarea textului � Scrisoarea I […] Lună tu, stăpână‑a mării, pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând viaţă suferinţele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Şi câţi codri‑ascund în umbră strălucire de izvoară! […] Vezi pe‑un rege ce‑mpânzeşte globu‑n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâne abia cuget‑un sărac… Deşi trepte osebite le‑au ieşit din urna sorţii Deopotrivă‑i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; […] Iară altu‑mparte lumea de pe scândura tărăbii, Socotind cât aur marea poartă‑n negrele‑i corăbii. Iar colo bătrânul dascăl, cu‑a lui haină roasă‑n coate, Într‑un calcul fără capăt tot socoate şi socoate […] Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr CROATICAAşa el sprijină lumea şi vecia într‑un număr. […] La‑nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, Când nu s‑ascundea nimica, deşi tot era ascuns… Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă? […] Umbra celor nefăcute nu‑ncepuse‑a se desface, Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!… Dar deodat‑un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată‑l Vocabular Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl… Punctu‑acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, a împânzi = a acoperi asemenea unei pân‑ E stăpânul fără margini peste marginile lumii… ze; a cuprinde în întregime […] a cugeta = a urmări o idee, a medita; a se Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, gândi Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; genune = prăpastie adâncă, abis, hău Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi noian = cantitate, volum mare din ceva; Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi belșug; mulțime, număr mare de fiin‑ Muşti de‑o zi pe‑o lume mică de se măsură cu cotul, țe, de lucruri, de fenomene În acea nemărginire ne‑nvârtim uitând cu totul mușunoi (lit. mușuroi) = ridicătură mică de Cum că lumea asta‑ntreagă e o clipă suspendată, pământ care adăpostește o colonie de Că‑ndărătu‑i şi‑nainte‑i întuneric se arată. furnici […] prizărit = care nu s‑a dezvoltat bine, care a rămas mic, nedezvoltat, pipernicit Timpul mort şi‑ntinde trupul şi devine vecinicie, țărână = pământ sfărâmat mărunt; pă‑ Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, mântul cu care se acoperă sicriul, cu Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace, care se umple groapa, mormântul Căci în sine împăcată reîncep‑eterna pace… […]

132

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 132 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Şi te‑o strânge‑n două şiruri, aşezându‑te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. Poţi zidi o lume‑ntreagă, poţi s‑o sfărâmi… orice‑ai spune, Peste toate o lopată de ţărână se depune. […] Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu‑te pe tine… lustruindu‑se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă. […] Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate, Şi pe toţi ce‑n astă lume sunt supuşi puterii sorţii Deopotrivă‑i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.

În prima parte, dominată de o atmosferă roman­tică, se creează un ca- dru prielnic meditaţiei, prin ieşirea din timpul real, simbolizată de bătăile ceasornicului, singurul care îşi continuă calea pe lung‑a timpului cărare. Partea a doua se deschide cu o invocaţie către lună, astrul care, din înălţime, este martor al splendorilor lumii. „Ochiul“ lunar, asemenea unei puteri suverane, prinde în raza sa codri, valuri, ţărmuri, cetăţi, dar şi diversitateaCROATICA tipurilor umane. Dintre oameni, fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi,poetul indi- vidualizează figura bătrânului dascăl, a cărui precaritate este în contrast cu mintea lui genială, cea care a putut dezlega misterul genezei universului. Partea a treia prezintă, într‑o descriere anto­logică, facerea lumii (cosmogonia) şi apoi stingerea universului (escatologia), o proiecţie a imaginaţiei ieşite din comun a bătrânului dascăl (omul de geniu). În haosul primordial şi în perfecta lui omo­genitate, graţie unui primum movens, se stabileşte un raport între doi termeni (muma şi Tatăl). Ele- mentele se desprind din nebuloasa primară, atrase în viaţă de un dor nemărginit, care este – în termeni schopenhaurieni – voinţa de a trăi, necurmata aspiraţie prin care lumea se perpetuează. Mintea genială a bătrânului dascăl poate „privi“ şi în viitor. Având Auguste Rodin: Gânditorul capacităţi vizionare, gândul îl duce cu mii de veacuri înainte, când soare- le, epuizat, se va stinge şi când planetele vor ieşi de pe orbite. Cosmosul îşi va pierde ordinea şi armonia şi va recădea în noaptea nefiinţei, peste care se va lăsa eterna pace de dinaintea facerii. Ciclul poate fi reluat, căci după Apocalipsă este posibilă o nouă Geneză. Partea a patra reprezintă un interludiu. În timp ce oamenii sunt pre- ocupaţi de căutarea unui sens al existenţei, soarta oarbă trece peste ei, peste muritori, ca vântul peste valuri. Acest pasaj realizează trecerea spre partea a cincea care descrie soar- ta bătrânului dascăl, cel care îşi face iluzii că numele său, după dispariţia fizică, va dăinui secole de‑a rândul. Opera sa de savant, prin „recunoş- tinţa“ posterităţii, va ajunge să fie citată în vro notă prizărită sub o pa‑ gină neroadă. Demolarea creaţiei izvorâte dintr‑o minte genială se va desăvârşi prin atacul la biografie, acolo unde oricine poate fi vulnerabil. Măreţia şi gloria bătrânului dascăl stau nu numai sub semnul neînţele- gerii ireme­diabile din partea posterităţii, ci şi sub acela al morţii depline.

133

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 133 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

În ultima parte, a şasea, se revine la cadrul romantic iniţial, printr‑o replică dată începutului. Luna este un mar­tor al soartei lumii şi al soartei noastre, toţi oamenii, indiferent de locul pe care îl ocupă fiecare într‑o ierarhie socială, sunt egali în faţa naturii şi a morţii.

APLICAȚII

1. Mihai Eminescu este un poet romantic; hime- pagini de poezie din întreaga literatură română, ricul, visarea, ie­şirea din timp sunt motive frec- în mintea geniului se închipuie facerea lumii. vente ale poeziei sale. Comen­tați primele şase Suntem purtaţi ab initio (la început), pe când versuri ale Scrisorii I, prin evidenţierea ca­drului haosul era atotstăpânitor. Des­crierea a ceea ce romantic. înseamnă haosul primordial se face prin expresii 2. In vocaţia către lună, martoră tăcută a vieţii de o rară plasticitate, iar definirea se realizează noastre, deschide o perspectivă plină de farmec mai ales prin negaţie. Prezentați într‑o formă ar- prin care ni se prezintă splendorile lumii în care tistică proprie (pictură, gravură, design, etc…) trăim. Identificați aceste elemente şi relevaţi această perfectă omogenitate a hao­sului stăpânit restrân­gerea treptată a cadrului. de eterna pace. În această secvenţă, repetiţia se 3. Realizați o caracterizare a bătrânului dascăl, realizează fie la nivel morfo­logic prin reluarea accentuând an­titeza dintre portretul fizic şi ca- unui cuvânt având forme gramaticale diferite pacitateaCROATICA de cuprindere a minţii sale ieşite din (gen, număr, caz, pentru părţile de vorbire care comun. se declină, diateză, mod, timp, persoană, pentru 4. Paragraful cuprins între versurile 39 şi 50, ca verb), fie la nivel lexical, prin alăturarea unor şi pasajul care urmează până în finalul cosmo- cuvinte din aceeaşi familie lexicală. Identificați goniei reprezintă una dintre cele mai frumoase termenii şi comentaţi efectul paradoxului.

Explorarea textului � Luceafărul

Din multiplele interpretări care s‑au dat capodoperei lui Eminescu, poe­ mului Luceafărul, cea mai potrivită este desigur interpretarea poetului în­ suşi însemnată pe o filă a unui manuscris: „Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i‑am dat, este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de‑a fi fericit. El n‑are moarte, dar n‑are nici noroc“. Cum au arătat pe rând M. Gaster, D. Caracostea şi N. Iorga, ger- manul K. (evocat de Eminescu în manuscrisul amintit) este călătorul german Richard Kunisch. Autorul unui memorial în care se cu­prind două basme auzite în Muntenia: Das Mädchen im goldenen Garten şi Die Jungfrau ohne Körper. Amândouă aceste basme au fost versificate de Eminescu, primul în Fata în grădina de aur, iar al doilea în Miron și frumoasa fără corp. Poemul Luceafărul are ca punct de plecare basmul Fata în grădina de aur. Fata în grădina de aur datează din perioada berlineză (1873–1874). Lucea­fărul n‑a fost început mai devreme de sfârşitul anului 1880 şi a trecut prin cinci prelucrări succesive, ultima, cea definitivă, apărând Vasile Pintea: Luceafărul în Almanahul Societăţii academice social‑literare „România jună“ (Vie-

134

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 134 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

na, aprilie, 1883). Revista Convorbiri literare a reprodus versiunea din Almanah, iar Titu Maiorescu a publicat în ediţia sa de la sfârşitul anului 1883 o versiune cu modifi­cări proprii. Luceafărul e un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Ca orice operă de artă, el include indiscutabil o experienţă de viaţă, fi- reşte, nu în măsura în care socoteau unii exegeţi. Experienţa de viaţă introdusă în poem nu trebuie căutată în acci- dentul epic, fiindcă naraţiunea, împrumutată basmului, serveşte poe- tului numai ca pretext pentru a comunica, alegoric, o atitudine lirică. Eminescu exprimă în Luceafărul starea sa de spirit ca personalitate de geniu într‑un mediu filis­tin, ostil, incapabil a se ridica la înălţi- mea lui. Că izolarea echivalează cu o distanţare rezultă transparent din poem. Este în afara de îndoială în acelaşi timp că Eminescu se serveşte în prelu­crarea basmului lui Kunisch de concepte ale filozofiei schopenhau- Vasile Pintea: Luceafărul eriene în legătură cu ideea de geniu. Sferele omului comun şi ale geniului sunt divergente. Setos de cu- noaştere, Luceafărul descinde în „cercul strâmt“, pentru ca, neînţeles, să se întoarcă grabnic, edificat, în „lumea“ lui. Poemul se desfăşoară pe un vag fir epic într‑o suită de metafore şi simboluri CROATICAîn care se absorb idei filozofice. Nostalgia muritorilor către astre e un motiv romantic frecvent. Contemplând de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafărul de seară o fată de împărat se îndrăgosteşte de el. Astrul, la rândul lui, e cuprins de acelaşi sentiment. Semnificaţia alegoriei este că pământeanul aspiră către absolut, iar spiritul superior simte nevoia concretului. În mentalitatea fetei de împărat Luceafărul e un duh pentru chemarea că- ruia e nevoie de o formulă magică, de descântec, transcrisă ca atare de poet: Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe‑o rază, Pătrunde‑n casă şi în gând Şi viaţa‑mi luminează!

Fiinţele supranaturale au proprietatea de a se metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafărul se aruncă în mare şi prefăcut într‑un tânăr palid cu părul de aur şi ochi scânteietori, purtând un giulgiu vânăt pe umerii goi şi un toiag încununat cu trestii, invită pe fata de împărat în palatele lui de mărgean din fundul oceanului. Metamorfoza Luceafărului pune la contribuţie mituri cosmog­ onice. Zeii sunt nemuritori, prin urmare Luceafărul metamorfozat în Neptun e un „mort frumos cu ochii vii“, căci nemurirea e pentru muritori o formă a morţii. La invitaţia Luceafărului, fata de împărat are o senzaţie de frig:

…Străin la vorbă şi la port. Luceşti fără de viaţă, Căci eu sunt vie, tu eşti mort Şi ochiul tău mă‑ngheaţă.

135

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 135 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Peste câtva timp, în somn, fata rosteşte din nou chemarea ei şi iarăşi Lu­ceafărul, întrupat acum din văile haosului, vine înveşmântat în giul- giu negru şi purtând pe viţele‑i negre de păr o coroană ce pare că arde. Tatăl Lucea­fărului este de data aceasta focul, soarele însuşi, iar muma, noaptea. După Hesiod, Noaptea, zeiţa tenebrelor, fiica Haosului, este mama, tuturor zeilor. Tânărul demonic făgăduieşte miresei sale „cununi de stele“ şi‑i oferă cerul pe care să răsară ca o stea strălucitoare alături de el, ceea ce dă fetei o senzaţie de căldură:

…Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Şi ochii mari şi grei mă,dor, Privirea ta mă arde.

Fata este incapabilă să iasă din condiţia ei şi pentru a convieţui cu Lucea­fărul îi cere să fie muritor ca şi ea. Partea a doua a poemului, cu idila dintre Cătălina şi pajul Cătălin, simbo­lizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală în- tre expo­nenţii lumii inferioare. Partea a treia a poemului cuprinde călătoria Luceafărului prin spa- CROATICAţiul cosmic şi convorbirea cu Demiurgul, rugat să‑l absolve de veşnicie. Imagi­nile materializează în chip surprinzător abstracţiile, iar ideile se întruchi­pează corporal, ca într‑un scenariu dramatic. Eminescu este unul din cei mai interesanţi autori de cosmogonii şi un extraordinar poet al fenomenelor fi­zice. Pentru un zbor atât de îndrăzneţ, aripile Luceafărului „cresc“ la dimen­siuni uriaşe. Din cauza vitezei colosale a luminii, mişcarea pare un „fulger neîntrerupt“, rătăcitor printre stele. Haosul este o noţiune nepalpabilă, mitologiceşte însemnând confuzia generală a elementelor Vasile Pintea: Luceafărul înainte de creaţie. Eminescu îi atribuie însuşirile unor văi din care izvo- răsc necontenit lumini ce se învălmăşesc din toate părţile ca nişte mări ameninţătoare: Şi din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca‑n ziua cea dentâi, Cum isvorau lumine;

Cum isvorând îl înconjor Ca nişte mări, de‑a‑notul… El zboară, gând purtat de dor, Pân piere totul, totul.

Zona în care sălăşluieşte Demiurgul e infinitul, spaţiul fără limită, întins în durata incomensurabilă, altfel spus, neantul stăpânit de setea de absorbţie, de groaza propriului vid, adânc ca abisul uitării:

Căci unde‑ajunge nu‑i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte, Şi vremea‑ncearcă în zadar Din goluri a se naşte.

136

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 136 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Nu e nimic şi totuşi e O sete care‑l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe.

În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul, însetat de repaos, adică de viaţa finită‑, de stingere, este numit Hyperion, ceea ce ne duce, iarăşi la mitolo- gie. După Hesiod. Hyperion, divinitate subolimpică, era un alt fiu al Ce- rului, tatăl Soarelui şi al Lunii, un titan ucis din invidie de alţi titani; după Homer şi alţi poeţi, Hyperion e Soarele însuşi. Observăm că datele poe- mului nu co­incid exact cu cele furnizate de mituri. Eminescu nu respectă în metaforele sale niciodată în întregime mitologia, făcând apel în mod liber şi la alte resur­ se, puse la îndemână de filozofieş i îndeosebi de meta- fizică. Din diversele interpretări care s‑au dat lui Hyperion, una singură este în concordanţă cu ideea de bază a poemului. Că Hyperion nu poate simboliza altceva decât geniu­ l, ne‑o atestă şi mărturia sa: ,,Eu sunt lucea‑ fărul de sus“ (etimologiceşte hiperion înseamnă cel care merge deasupra). Cererea lui Hyperion de a deveni om muritor e ininteligibilă pentru De­miurg, întrucât Hyperion participă la fiinţa lui ca parte a unui tot şi a‑i în­trerupe existenţa ar însemna să se anihileze pe el însuşi. PrincipiulCROATICA unităţii totului derivă, prin Schopenhauer, din religia in- dică în care „unul e în tot şi toate sunt în una“, cum spune Eminescu, pomenind chiar pe Brahma:

Astfel şi pasere şi ram Şi soarele şi luna Se nasc şi mor în sfântul Brahm În care toate‑s una.

În strofele următoare Demiurgul propune Luceafărului destinul cântăre­ţului şi pe acela al conducătorului de oşti:

Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup‑a ei cântare Să se ia munţii cu păduri Şi insulele‑n mare? Vrei poate‑n faptă să arăţi Dreptate şi tărie? Ţi‑aş da pământul în bucăţi, Să‑l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg, Oştiri spre a străbate, Pământu‑n lung și marea‑n larg. Dar moartea nu se poate…

Se ştie că aceste strofe nu apar în ediţia Maiorescu, unde ultimele două ver­suri din strofa care le preced cuprind o variantă neatestată de niciun ma­nuscris eminescian:

137

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 137 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Tu eşti din forma cea dentâi, Eşti vecinică minune.

E limpede că nu Eminescu a făcut schimbarea celor două versuri şi supresiunea celor trei strofe din ediţia Maioreseu; chestiunea a fost to- tuşi mult controversată şi s‑au căutat argumente şi pentru teza că, dacă Eminescu n‑a făcut modificările singur, a consimţit cel puţin la ele. În partea a patra şi ultima a poemului revine planul terestru din par- tea a doua, cu aceleaşi imagini paradisiace, specifice universului teluric eminescian, în contrast cu imaginile de infern ale haosului cosmic. Re- vedem perechea Cătălin‑Cătălina într‑un crâng, sub un şir de tei, în lu- mina lunii, cuprinşi de misterul fecundităţii întregii naturi:

Hyperion vedea de sus Uimirea‑n a lor faţă; Abia un braţ pe gât i‑a pus Şi ea l‑a prins în braţe…

Miroase florile argintii Şi cad, o dulce ploaie, CROATICAPe creştetele‑a doi copii Cu plete lungi, bălaie.

Din beţia ei de amor, Cătălina are încă nostalgia astrului iubirii, dar acesta, dezgustat de priveliştea de jos, rămâne impasibil în altitudinea lui: El tremură ca alte daţi În codri şi pe dealuri, Călăuzind singurătăţi De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca‑n trecut în mări din tot înaltul: – Ce‑ţi pasă ţie chip de lut, Dac‑oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece.

Acest deznodământ nu a fost totdeauna înţeles la fel. Melancolia impersonală (obiectivă) a lui Hyperion din epilogul poe- mului a fost intuită just de Maiorescu în articolul Eminescu şi poeziile lui (1889): „Cuvintele de amor fericit şi nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accep­ţiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiuşcă nu‑l putea captiva şi ţi­nea cu desăvârşire în mărginirea ei. Ca şi Leopardi în Aspasia, Hyperion … (Ceramică din Grecia el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerea‑ Antică) lizabil. ÎI iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, şi

138

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 138 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

el cu melancolie imper­sonală îşi căuta refugiul într‑o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a poeziei“… Maiorescu nu a văzut totuşi protestul indirect formulat de poet îm- potriva mărginirii, meschinăriei fiinţelor mulţumite cu formele inferi- oare de viaţa redusă la instincte. În Luceafărul, antinomia voinţă, conştiinţă, instinct, raţiune e tra­ dusă epic în nepotrivirea imposibil de împăcat între Cătălina şi Hype- rion, dar ar fi cu totul simplist să reducem semnificaţia poemului la un conflict de sexe şi să reproşăm eroinei superficialitatea sau eroului ne- putinţa de a se acomoda. Eminescu pune în Luceafărul problema geniului în termeni scho- penhauerieni şi o rezolvă în sensul văzut, dar atitudinea de inacceptare a unui anumit mod de existenţă din partea lui Hyperion nu poate fi expli- cată numai prin formaţia filozofică a poetului. Trebuie să ne referim şi la împre­jurările psihologice şi sociale din momentul când Eminescu a pornit la elabo­rarea poemului. Luceafărul exprimă o atitudine proprie romantis- mului, privi­toare la raporturile omului superior cu o societate ce a pierdut simţul valo­rilor adevărate, a promovat impostura, spoiala, chiar în planul cel mai adânc, al sentimentelor. Se cunoaşte radicalismul lui Eminescu faţă de fantasma­goriile falsei civilizaţii, repulsia lui mânioasa faţă de bizantinismul claselor deCROATICA sus. Ecourile acestor deprinderi Eminescu le recunoaşte şi pe teren moral, iar atitudinea faţă de ele o exprimă prin însingurarea mândră. Din punct de vedere stilistic Eminescu a obţinut în ultima formă a Lucea­fărului, prin simplificareş i concentrare, o expresie de o maxi- mă preciziune, aproape aforistică. Versurile sunt grupate în catrene cu perioade iambice de 8 + 7 silabe înrudite cu ritmul baladelor germane, variante ale metrului lung de 15 ori 14 silabe ale vechii poezii franceze, perioadele de 8 silabe fiind ter­minate în iambi puri, după schema: G. Călinescu a arătat că această schemă prozodică, nonă în literatura ro­mână, provine din balada Lenore de Burger, pe care Eminescu începu- se a o traduce în metru original:

Din visuri grele‑a tresărit În zori de zi Lenore: Wilhelm, eşti infidel ori mort Şi cât mai pregeţi oare?…

Procesul de simplificare a expresiei poate fi urmărit în variante încă de la începutul poeziei în calificarea eroinei. Până la urmă poetul a în- lăturat meta­forele botanice („Un ghiocel de fată“; „Un vlăstărel de fată“; „O dalie de fată“), zoologice („Un gângure de fată“; „O pasăre de fată“; „Un cănăraş de fată“) sau minerale („Un giuvaer de fată“) alegând din două adjective (luminoasă şi fru­moasă) pe cel mai obişnuit în vorbirea curentă, superlativul „O prea frumoasă fată“ (formele anterioare erau: „O luminoasă fată“, „O mult frumoasă fată“, „Un soi frumos de fată“), exemplu, s‑ar putea spune, de sobrietate extremă. Procedeul înlăturării podoabelor poate fi constatat în tot poemul, unde în 392 de versuri apar numai 89 de adjective (cu 125 de întrebu- inţări), câte un adjectiv în fiecare al patrulea vers. Adjectivele cele mai

139

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 139 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

uzuale au o frecvenţă relativ redusă (mândru e folosit de 6 ori, frumos de 5 ori, alt, mare, negru şi rece de 4 ori, blând, dulce, întreg, nespus, viu, de 3 ori). Majoritatea adjecti­velor, afară de 9, sunt de origine latină, multe fiind formate cu prefixul ne:necunoscut, negrăit, neîntrerupt, nemărgi‑ nit, nemişcător, nemuritor, nespus. Bineînţeles, în creaţia lui Eminescu efortul artistic este numai bănuit, inefabil. Impresia de măreţie nu vine desigur din tehnică, ci din faptul că poetul lucrează cu cele mai înalte concepte făurite de raţiunea omului, că vede lucrurile foarte de sus şi foarte de departe, în perspectiva infini- tului şi a eternităţii.

APLICAȚII

A fost odată… lui în ipostaza sa umană de verbul a părea: părea un tânăr voievod…; coroana‑i arde pare… Motivați Identificați, în prima secvenţă, elemente specifice folosirea lui repetată. lumii basmului. Care credeţi că este rolul lor, în Cele două metamorfoze ale Luceafărului au ro- text? lul de a sublinia creşterea intensităţii pasiunii, fă- Fata de împărat este, în poem, o prezenţă unică. când astfel plauzibilă hotărârea sa de a renunţa la SelectațiCROATICA versurile care demonstrează acest fapt. veşnicie pentru o oră de iubire. Prima meta­morfoză Fecioara, Madona, frumoasa fără corp, floarea este neptunică (cerul este tatăl meu / Şi mumă‑mea albastră re­prezintă în lirica eminesciană ipostaze e marea), a doua este plutonică (soarele e tatăl meu, ale idealităţii feminine. Extindeți cercetarea asupra / Iar noap­tea‑mi este muma). Identificați acele ele- întregului poem, pentru a identifica versuri care mente ale portretului care exteriorizează gradarea conţin sugestii ale purităţii superlative a fetei de îm- sentimentului de iubire. părat. Eventual, puteţi căuta exemple comparabile Frumuseţea demonică a Luceafărului este subli- şi în alte poezii ale lui Mihai Eminescu și chiar în niată şi de as­pectul său statuar: umerele goale, mar‑ creații din literatura universală. moreele braţe. Comparați înfăţişarea sa cu aceea, din secvenţa următoare, a lui Cătălin, cu obrăjei ca Şi pas cu pas… doi bujori / De rumeni bată‑i vina, pentru a con­ stata diferenţa dintre cele două alternative ale iubi- Poem de mari dimensiuni, Luceafărul este compus rii, care îi sunt oferite fetei de împărat. din patru secvenţe, ceea ce a făcut necesară pre- Explicați semnificaţia structurii adânc himeric, zenţa unor conectori (pasaje, elemente de legătură) alese de poet pentru a descrie privirea demonului. care să confere unitate ansamblului. Identificați un Ce schimbare de sens s‑ar produce în cazul adăugă- asemenea conec­tor, în debutul secvenţei; precizați rii unei virgule: adânc, himerici rolul lui concret, în text. Ca şi în alte poezii, în Odă (în metru antic), de Relevați semnificaţia imaginii mreajă de văpaie exemplu, iu­birii îi este asociată senzaţia durerii: Mă care consem­nează prima legătură între fată şi lucea- dor de crudul tău amor / a pieptului meu coarde, / făr. Enumerați şi alte ele­mente specifice imaginaru- Şi ochii mari şi grei mă dor, / Privirea ta mă arde. lui romantic. Găsiți o motivaţie a acestei alăturări oximoronice. Identificați strofele care cuprind prima şi apoi Observați că momentele de elan ale fetei de îm- cea de‑a doua me­tamorfoză a Luceafărului. părat, care aspiră spre înălţimi, sunt repede cen- Indicați elementele care compun, în fiecare dintre zurate de însăşi natura sa umană. Consecinţa este cele două meta­ morfoze, portretul tânărului. Stabiliți refuzul de a‑1 urma pe îndrăgostit şi cererea ca el asemănările şi dife­renţele dintre cele două portrete. să se coboare în lumea comună. Selectați versurile Poetul însoţeşte descrierea înfăţişării Luceafăru- care ex­primă acest fapt.

140

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 140 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

În vremea asta… şită dintre lumea aspiraţiei şi cea materială, singura în care omului îi este hărăzit să existe. Marcați cu Structura în vremea asta este un indice de timp care o schemă grafică personală structura poemului. exprimă simultaneitatea: în timp ce Luceafărul se Secvenţa descrierii zborului Luceafărului este tot duce… de dragu‑unei copile…, în vremea asta, o cosmogonie. Separați‑o din ansamblul părţii pe pământ, vom fi martorii idilei din­tre Cătălin şi a treia. Cătălina. Ceea ce doreşte Luceafărul de la Demiurg este În ansamblu, partea a doua a poemului este să se nască – Da, mă voi naşte din păcat, promisese o idilă. Identificați strofele care descriu dragostea în el fetei de împărat la sfârşitul primei părţi –, fiindcă lumea omului comun. numai cine se naşte poate muri, aşa cum numai ce Substantivul noroc este repetat de două ori în are un început are şi un sfârşit. Este de remarcat că însemnarea de pe marginea manuscrisului emi- în acest moment atitudinea Luceafărului este a unui nescian, ceea ce subliniază im­portanţa acordată de titan, aşadar a unui revoltat împotriva condiţiei sale poet. În poem însă, termenul apare prima oară abia care îl con­damnă la singurătate eternă pentru că în această secvenţă. Ce semnificaţie considerați că este altfel decât ceilalţi. Identificaţi versurile care are? Scrieți două‑trei enunţuri în care cuvântul no‑ conţin această atitudine. roc să aibă alte sensuri decât acela din poem. Atitudinea Demiurgului este a unui înţelept care Comentați sensul exclamaţiei lui Cătălin, arz‑o argumentează nemulţumitului eroarea comisă. Se- focul, raportându‑l la modul de exprimare al Lu- lectați versuri în care este descrisă fragilitatea fiinţei ceafărului.CROATICA Identificați şi alte exemple ale limbajului umane. Ce motive specific roman­tice puteţi recu- „omenesc“ al pajului. Care credeți că este motivul noaşte? prezenţei lor în poem? În Scrisoarea I, poetul descrie imaginea firu- Versurile care se referă la Cătălin conţin frecvent lui de praf ce se joacă în imperiul unei raze pentru diminutive (copilaş, obrăjei, binişor). Exprimaţi‑vă a sublinia fragilitatea fiinţei umane. El „există“ atâta opinia despre rolul lor în conturarea portretului pa- timp cât se află în lumina stelei. Sta­biliți o legătură jului. între afirmaţia Demiurgului, ei au doar stele cu no‑ Identificați secvenţa în care Cătălina şî i descrie roc şi această imagine. Pentru o mai bună clarifica- visul nocturn şi aceea în care se priveşte pe sine, re, citiți întreaga poezie. cea din realitate, pentru a putea compara cele două Citiți cu voce tare următoarele versuri: Nu e ni‑ lumi între care pendulează fata. mic şi totuşi e/ o sete care‑l soarbe,/E un adânc ase‑ Considerați că, în acest moment, Cătălin este mene/Iubirii celei oarbe. Rostirea lor este determi- capabil să înţe­leagă frământarea fetei? Argumen- nată de rimă sau de sensul comuni­cării? taţi‑vă răspunsul cu ajutorul textului. Accentuați cuvântul subliniat, ţinând seama de Motivați alegerea comparantului stepă în com- contextul în care se află: Căci tu izvor eşti de vieţi/ paraţia zilele îmi sunt pustii ca nişte stepe. Şi dătător de moarte. Motivați modificarea faţă de norma literară care se produce în rostirea cuvân- Porni luceafărul… tului. Explicați semnificaţia numelui Hyperion, folosit Enunţul Porni Luceafărul creează legătura cu finalul în dialogul din­tre Demiurg şi Luceafăr. primei părţi, între care s‑a intercalat partea a doua: Precizați raportul dintre Hyperion şi Demiurg, Şi se tot duce… S‑a tot dus. (I) => Porni luceafărul. având în ve­dere folosirea alternativă a apelativului (III) => În vremea asta… (II) => …este sara‑n asfin‑ părinte, şi a formei de plural noi. ţit. (IV) În fond, putem acum mai uşor constata că Indicaţi legătura ce se poate stabili între legen- poemul evoluează pe două planuri, cosmic (al vi- da lui Orfeu şi oferta Demiurgului, Vrei să dau glas sului) şi terestru (al realităţii), care alternează însă, acelei guri,/ Ca dup‑a ei cântare/ Să se ia munţii cu pentru a oferi necesara variaţie de tonalitate a ori- păduri/ Şi insulele‑n mare. cărui text de mari dimensiuni, dar şi pentru a se pu- Indicați polii antitezei pe care este construită tea înţelege mai uşor diferenţa imposibil a fi depă- partea a treia a poemului.

141

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 141 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

…este sara‑n asfinţit… Precizați sensurile cuvântului noroc în fiecare dintre secven­ţele din poem, în care apare. Prima imagine a îndrăgostiţilor este cea a doi tineri, Motivați refuzul luceafărului de a‑i deveni fetei ei deve­nind apoi copii cu plete lungi, bălaie. Care de împărat stea cu noroc. considerați că este motivul acestei transformări? Ultimul cuvânt al poemului este rece. În aceeaşi Comparați invocaţia fetei din secvenţa finală direcţie se îndreaptă şi îndemnul din Glossă – Tu a poemului cu acelea din prima parte, pentru a sta- rămâi la toate rece – şi aceeaşi este şi aspiraţia îndră- bili diferenţele dintre ele. Explicați aceste diferenţe. gostitului din Odă (în metru antic) – Vino iar în sân Aveți în vedere şi cuvintele Demiurgu­lui, ei au doar nepăsare tristă, poeme aflate, cum afirmă Perpes- stele cu noroc, rostite în secvenţa anterioară. Pen- sicius, în umbra Luceafărului. Exprimaţi‑vă opinia tru mai buna înţelegere a versurilor, v‑ar fi utilă şi despre secvenţa finală, raportând‑o la ansamblul compa­raţia cu imaginea firului de praf ce se joacă textului. în imperiul unei raze/ Mii de fire viorie ce cu raza încetează…, din Scrisoarea I.

� Înainte de text Proza artistică eminesciană CROATICAÎn afară de poezii, Eminescu a scris şi proză, un basm cult, Făt Frumos din lacrimă, o nuvelă filozofică, Sărmanul Dionis, o nuvelă erotică, Ce‑ zara, şi o schiţă, La aniversară. În Făt‑Frumos din lacrimă eroii sunt din mitologia populară (Făt Frumos, Genarul, un „om mândru şi sălbatec“, mama pădurilor, o babă crescătoare, de cai, calul cu şapte inimi). Imaginile de vis abundă. Ileana, fata mamei pădurilor, doarme lângă grădina împăratului pe un pat de iarbă, fân şi flori „ca într‑un cuib“. Azvârlit în nori de Genar, Făt‑Frumos se precipită sub formă de izvor şi, când e readus la viaţă, se trezeşte „din‑ tr‑un somn lung“. Baba cu iepele face lui Făt‑Frumos bucate cu „somno‑ roasă“ şi ea însăşi doarme întinsă pe laiţă „înţepenită ca moartă“. Emi- nescu face comparaţii personale. Calul Genarului are „voce de bronz“, eroii fug „cum fug razele lunii peste adâncile va­luri ale mării“. Sărmanul Dionis e o nuvelă fantastică, ilustrând ideea schopenhau- eriană că timpul şi spaţiul sunt modalităţi ale substanţei veşnice, dotată cu însuşirea de a reveni necontenit la viaţă. Tânărul Dionis se visează, în epoca lui Alexandru cel Bun, drept călugărul Dan, care, printr‑un procedeu magic, face o ascensiune în lună. Comiţând eroarea de a se crede tot una cu sub­stanţa veşnică, este aruncat împreună cu iubita sa înapoi pe pământ, Dan redevenind Dionis. Într‑o poezie inclusă în nu- velă, Cugetările sărmanului Dionis, poetul glumeşte pe seama propriei filozofii („viaţa este vis“), şi a soartei artistului în lumea filistină. Nuvela conţine strălucite descripţii de peisaje, îndeosebi descrierea peisajului fantastic lunar. Cezara e o pledoarie pentru dragostea ideală, nefalsificată de practi- cile mes­chine ale civilizaţiei de tip mercantil. Contesa Cezara, fiica mar- chizului Bianchi, promisă marchizului Castelmare, preferă pe tânărul pictor Ieronim, cu care fuge în insula paradisiacă a unchiului acestuia, Pagină manuscris – proză sihastrul sculptor Euthanasius, dispărut în cascada unui rîu (euthanasie înseamnă moarte fără dureri şi este sinonim cu cuvântul indian nirvana, 142

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 142 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

stingere). În sfârşit, La aniversară surprinde în chip graţios un episod de dra- goste ju­venilă între Emil şi Elis care, sub influenţa cărţilor citite, şî i dau nume pompoase de eroi literari (el, Bertrand, după comedia lui Sha- kespeare Tolul, e bine când se sfârşeşte bine, ea, Tolla, după un roman de Edmond About).

Explorarea textului � Sărmanul Dionis […] În faptă lumea‑i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într‑un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într‑un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l‑au posedat poate magii egipteni și asirieni, atun- cea în adâncurile sufletului coborându‑ne, am putea trăi aievea în trecut și am putea locui lumea stelelor și a soarelui. Păcat că știința necroman- ției și aceaCROATICA a astrologiei s‑au pierdut‑cine știe câte mistere ne‑ar fi des- coperit în această privință! Dacă lumea este un vis – de ce n‑am putea să coordonăm șirul fenomenelor sale cum voim noi? Nu e adevărat că există un trecut – consecutivitatea e în cugetarea noastră – cauzele feno- menelor, consecutive pentru noi, aceleași întotdeauna, există și lucrează simultan. Să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun – este oare absolut imposibil? Un punct matematic se pierde‑n nemărginirea dispozițiunii lui, o clipă de timp în împărțibilitatea sa in- Georghe Vrabie: Sărmanul Dionis (1979) finitezimală, care nu încetează în veci. În aceste atome de spațiu și timp, cât infinit! Dac‑aș putea și eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu pân’ în acea fază a emanațiunii lui care se numește epoca lui Alexandru cel Bun de exemplu… și cu toate acestea… […] În fața locuinței lui Dionis se ridica o casă albă și frumoasă. Dintr‑o fereastră deschisă din catul de sus el auzi prin aerul nopții tremurând notele dulci ale unui clavir și un tânăr și tremurător glas de copilă adiind o rugăciune ușoară, pare că parfumată, fantastică. El își închise ochii ca să viseze în libertate. I se păru atunci că e într‑un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra căruia licărea o lună fantastică și palidă ca fața unei virgine murinde. E miază‑noapte. Pustiul tace, aerul e mort și numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca să vadă pe un nor de argint, în naltul cerului, un înger alb, îngenuncheat, cu mâinile unite, care cânta o rugăciune divină, adâncă, tremurătoare: rugăciunea unei vergine. Întredeschise ochii și văzu prin fereastra arcată și deschi- să, în mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată într‑o haină albă, înfiorând cu degetele ei subțiri, lungi și dulci clapele unui piano sonor și acompaniind sunetele ușoare a unor note dumnezeiești cu glasul ei dulce și moale. Părea că geniul divinului brit Shakespeare expirase asu- pra pământului un nou înger lunatec, o nouă Ofelia. Închise iar ochii

143

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 143 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

până ce, recăzut în pustiul cel lung, palatul alb se confundă cu nourul de argint și juna fată cu îngerul în genunchi. Apoi, strângând ochii silit și tare, a înecat visul său în întuneric, n‑a mai văzut nimic, ci auzea dispă- rând, ca o suvenire întunecată, rugăciunea unei vergine. Muzica înceta- se de mult și el, cu totul în prada impresiunii sale, ținea încă ochii strâns închiși. Când se deșteptă din reveria sa, fereastra de sus a palatului era deschisă, în salon întuneric și sticlele ferestrei străluceau ca argintul în alba lumină a lunii. Aerul era blond și văratic, iar razele lunii, pătrun- zând în camera lui Dionis, izbeau fața sa palidă și umpleau sufletu‑i plin de lacrimi c‑o nespusă melancolie. „Da – repetă el încet ideea lui fixă – sub fruntea noastră e lumea – acel pustiu întins – de ce numai spațiul, de ce nu timpul, trecutul“. Privi din nou la painjinișul de linii roșii – și liniile începură a se mișca. El puse degetul în centrul lor ‑o voluptate su-

Marc Chagall: Eu și satul fletească îl cuprinse – mai întâi i se păru c‑aude șoptirea acelor moșnegi bătrâni care, pe când era mic, îi povesteau în timp de iarnă, ținându‑l pe genunchi, povești fantastice despre zâne îmbrăcate în aur și lumină, care duc limpedea lor viață în palate de cristal – și pare c‑a fost ieri, ieri pare că‑și încâlcea degetele în barba lor albă și asculta la graiul lor înțelept și șoptitor, la cuminția trecutului, la acele vești din bătrâni. El nu se mai în- doia… de o mână nevăzută el era tras în trecut. Vedea răsărind domni în CROATICAhaine de aur și samur, îi asculta de pe tronurile lor, în învechitele castele, vedea divanul de oameni bătrâni, poporul entuziast și creștin undoind ca valurile mării în curtea Domniei – dar toate erau încă amestecate. […] Adesea în nopți lungi de iarnă, după ce ea de mult devenise tezaurul căsniciei lui, când de bună voia lor trăiau exilați la vreun sat spre a se iubi departe de zgomotul lumii, Maria intra deodată în salonul încălzit și luminat numai de razele roșii ale jăraticului din cămin, intra îmbră- cată ca băiet, ca în noaptea aceea când se văzură pentru întâia oară în apropiere. Membrele ei zvelte în bluza de catifea neagră, aceeași pălărie cu margini largi pe părul ei blond și piciorușele cele mai mici din lume în botine bărbătești. Și ea s‑apropia de el. Mâinuțele‑i albe și transparen- te ca ceara contrastau cu mânicele moi și negre și astfel se plimblau de braț prin semiîntunericul călduros al sălii; din când în când își plecau gură pe gură, din când în când stăteau înaintea unei oglinzi, cu capetele răzimate unul de altul, și râdeau. Era un contrast plăcut: fața lui trasă și fină din care nu se putuse încă șterge amărăciunea unei tinereți apăsa- te, ci rămăsese încă într‑o trăsătură de nespusă naivitate în jurul gurii, lângă fizionomia ovală, rotunjită și albă a ei… chipul unui tânăr demon lângă chipul unui înger ce n‑a cunoscut niciodată îndoiala. Două vorbe concluzive. Cine este omul adevărat al acestor întâmplări, Dan ori Dionis? Mulți din lectorii noștri vor fi căutat cheia întâmplări- lor lui în lucrurile ce‑l încunjurau; ei vor fi găsit elementele constitutive a vieții lui sufletești în realitate: Ruben e Riven; umbra din perete, care joacă un rol atât de mare, e portretul cu ochii albaștri; cu disparițiunea acestuia dispare ceea ce veți fi îndemnați a numi o idee fixă; în fine, cu firul cauzalității în mână, mulți vor gândi a fi ghicit sensul întâmplărilor lui, reducându‑le la simple vise a unei imaginații bolnave. București, secolul XIX Fost‑au vis sau nu, asta‑i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor

144

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 144 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

vieții e un regisor a cărui existență n‑o putem explica? Nu cumva sun- Vocabular tem asemenea acelor figuranți care, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul și reapar iarăși? Nu este oare omenirea asirian = (la pl.) populație semitică care istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare într‑o companie veche a trăit în statul Asiria; (și la sg.) per‑ spre a reapărea în una nouă, armată mare pentru individul constituit în soană care făcea parte din această spectator, dar același număr mărginit pentru regizor. Nu sunt aceiași popu­lație actori, deși piesele sunt altele? E drept că după fondal nu suntem în stare necromație = practică magică constând a vedea. – Și nu s‑ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de‑o lu- în invocarea morților pentru aflarea ciditate retrospectivă care să ni se pară ca reminiscențele unui om ce de viitorului mult nu mai este? astrologie = arta de a descifra și de a pre‑ […] zice destinele pe baza studierii poziției Subiectul nuvelei fantastice surprinde prin neobişnuitul aventurilor și mișcării aștrilor, a constelațiilor sau parcurse de un erou cu o dublă identitate (Dionis‑Dan), care trăieşte în a unor fenomene cerești momente temporale diferite, dar are o esenţă imuabilă numită archaeus. consecutivitate = urmare neîntreruptă; cursivitate, succesiune Tânărul Dionis este un copist sărman, în ciuda faptului că tatăl său (pro- infinitezimal = foarte mic, minuscul, infim venit dintr‑o familie aristocratică) avusese dreptul la o moştenire. Ne- emanațiune (lit. emanație) = degajare, fiindu‑i favorabil testamentul, bătrânul moare, în urma şocului suferit, ceea ce se degajează, ceea ce se ema‑ într‑un spital de alienaţi. Pe durata vieţii, tatăl eroului locuise în casa nă unui preot milostiv şi se îndrăgostise de fata aceluia, Măria. Din legătura cat = etaj nelegiti­mată cu ea s‑a născut Dionis, crescut de mama lui cu preţul unor clavir = pian mari sacrificii.CROATICA De la tatăl său, băiatul moştenise doar un portret din tine- arcat = arcuit, boltit, curb, curbat, încovo‑ reţe, în care îşi regăseşte fas­cinat propriile trăsături, şi cu care poartă lungi iat dialoguri imaginare. Spirit autodidac­ t, pasionat de lectura cărţilor vechi silit = care este făcut fără voie, fără tragere de astrologie şi magie, el împrumută o carte de la anticarul Riven, stră- de inimă, cu silă; forțat, constrâns, ne‑ duindu‑se s‑o descifreze. Privind pe fereastră, într‑o seară ploioasă, eroul voit, obligat zăreşte, la geamul casei învecinate, o tânără înveşmântată în alb, de al că- reverie = visare, contemplație, meditație rei chip angelic se îndrăgosteşte. El reuşeşte să înţeleagă semnele magice voluptate = plăcere mare a simțurilor, a trupului; desfătare sufletească; în‑ ale cărţii şi regresează în timp, până la epoca lui Alexandru cel Bun, când cântare, satisfacție se reîntrupează în călugărul Dan, elev al dascălului Ruben de la Academia zvelt = despre corpul oamenilor sau al ani‑ din Socola. Discipolul îi mărturiseşte mentorului său că are viziuni anti- malelor cu talie subțire; grațios, suplu cipative, convins că va trăi într‑o lume ulterioară sub numele Dionis. Ma- figurant = persoană care deține un rol ne‑ estrul său îi confirmă că experienţa întrupărilor în momente distincte este însemnat într‑o anumită împrejurare oricând posibilă, căci timpul nu este o durată consecutivă, ci simultană. sau situație Continuând aventura cunoaşterii, Dan se detaşează de propria um- luciditate = însușire a unei persoane sau bră (simbolul existenţei terestre) şi pleacă într‑o călătorie cosmică, fiind a unei minți lucide; claritate în gândire capabil să se sustragă legilor temporale şi spaţiale. În drumul său că- retrospectiv = care privește în urmă, care tre astrul selenar este însoţit de iubita lui, Măria, fiica spătarului Tudor se referă la trecut Mesteacăn. Dan observă un ochi de foc (semnificâ­ nd ispita demonică), reminescență = amintire vagă a unor fapte deasupra căruia este scris un proverb în limba arabă. Descifrându‑l, el aproape dispărute din memorie; rest, are revelaţia forţei spirituale a omului şi se crede, pentru o clipă, egalul urmă (abia perceptibilă) divinităţii. Cugetarea profanatoare îl va face să‑şi piardă atributele ma- gice, ele fiindu‑i anulate de către un Dumnezeu ultragiat, care‑l coboară pe pământ şi îl redă condiţiei iniţiale. Trezindu‑se din somn, Dionis îşi dă seama că a visat în timp ce ador- mise în grădină, îmbătat de parfumul florilor. La fereastra casei vecine, el recunoaşte uimit chipul fetei din vis, îi trimite necunoscutei o scrisoa- re de amor şi cade, apoi, într‑un leşin adânc. Tânăra, numită tot Maria, îl îngrijeşte, alături de bunicul ei, pe Dionis, îndrăgostindu‑se de el. Bă- trânul, privind portretul din camera convalescentului, îşi aminteşte de

145

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 145 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

originea nobilă a lui Dionis – fiul, şi de moştenirea la care el avea drep­tul după moartea părintelui său. Cu binecuvântarea lui, cei doi tineri se vor căsători, dar finalul nuvelei este ambiguu în ceea ce priveşte identitatea reală a protagonis­tului întâmplărilor insolite: Dan ori Dionis? Fundamental lirică, caracterizată prin fervoarea cugetării filozofice, proza eminesciană cuprinde, în germene, teme şi motive care anunţă marile poeme. Dintre prozele antume, Sărmanul Dionis se afirmă cu cea mai mare pregnanţă atât prin valoarea sa, cât şi prin posteritatea artistică. Prin conţinutul ideatic propus, Eminescu devine artizanul nuvelei fantastice şi filozofice româneşti. Deşi a fost concepută la numai 22 de ani, marcată de entuziasmul cu- noaşterii sufletului romantic, nuvela Sărmanul Dionis se aşează ca piatră de temelie în ascen­denţa unei întregi literaturi fantastice în scrisul ro- mânesc: Ion Luca Caragiale, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu etc. CROATICATEXT AUXILIAR

APLICAȚII

1. Valorificând lectura textului literar, explicaţi ti- – antiteza dintre real şi ideal şi aspiraţia de a o tlul nuvelei Sărmanul Dionis. Identificaţi şi co- depăşi prin intermediul magiei, al regresiunii mentaţi elementele de filozofie idealistă germa- în timp şi al atingerii condiţiei demiurgice. nă (Kant, Schopenhauer). Scoateţi în evidenţă 4. Desprindeţi semnificaţiile călătoriei în spaţiul modul în care autorul nuvelei receptează artistic selenar, urmărind: aceste concepte. – na tura paradisiacă şi cromatica imaginilor vi- 2. Găsiţi argumente potrivit cărora Dionis îm- zuale; părtăşeşte soarta omului superior, însetat de – refacerea cuplului adamic; absolut. Identificați în text fragmentul în care – prăbuşirea din raiul selenar, pedeapsă pentru portretul lui Dionis împrumută trăsăturile tână- cutezanţa eroului de a se fi măsurat cu divi- rului Eminescu. Ce interpretare daţi acestei ase- nitatea. mănări? În viziunea voastră, reprezintă Dionis 5. Realizaţi un eseu, pornind de la următorul citat: o ipostază epică a eului poetic din creaţia lirică? „Am vedea, aşadar, în «Sărmanul Dionis» îna‑ 3. Elaboraţi un eseu din care să rezulte caracterul intea altor sensuri, un simbol al cutezanţei spiri‑ excepţional al lui Dionis, urmărind aceste repere: tului uman, o metaforă grandioasă a puterii de – condiţia socială, materială şi intelectuală a per- elaborare a fanteziei, o proiecţie pe pânze enorme sonajului (orfan, sărac, ma­nifestând o neobo- a neliniştilor sufletului romantic. E chipul pildui‑ sită sete de cunoaştere); tor şi mai înalt liric de a sugera cum romanticul, – trăsăturile fizice şi morale care îl definesc pe înfrânt pe planul existenţei reale, face să răsară, Dionis ca personaj romantic; din imaginaţia lui demiurgică, uni­versuri inedi‑ – evadarea din cercul strâmt al realităţii; expan- te“. (Eugen Simion, Proza lui Eminescu) siunea în vis, tipică naturilor veşnic neliniştite, mereu în căutarea absolutului;

146

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 146 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle

Fetiţule dragă,

Nu te supăra dacă nu‑ţi scriu numaidecât după ce‑ţi primesc scri­sorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m‑a[u] apucat frigurile ver­sului şi vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici, îţi trimit bani de drum; pân‑atunci „Legenda“ la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă pe el, fetițul meu gingaş şi mititel, şi nu te‑i supăra că nu‑ţi scriu imediat, nici că nu‑ţi scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care‑l cultiv acum. E de‑o linişte perfectă, Veronică. E senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le‑ai dăruit. Căci tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele graziosa grazziosissima donna pe care o sărut de mii de ori în somn şi trează şi mă plec ei ca robul din ,,o mie Corespondență inedită şi una de nopţi“. Mihai Eminescu – Veronica Micle Emin CROATICA10 aprilie 1882 (Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle)

Dicționar cultural

EMINESCU, ARTIST AL CUVÂNTULUI

Poezia lui Eminescu reprezintă culmea cea mai înaltă la care a ajuns liris­mul românesc în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea. Apariţia lui a surprins prin măreţia ei incontestabilă şi a putut să pară o vreme cu ne­putinţă de explicat. În poezia din adolescenţă, Eminescu a imitat pe predecesorii pe ca‑ re‑i omagiază şi de la care‑şi ia un adio în Epigonii. Urme din Eliade, Alec‑ sandri, Bolintineanu şi alţii vor rămâne şi mai târziu în versurile lui, sunt chiar în Venere şi madonă, Epigonii şi Mortua est, care‑i aduc consacrarea. Eminescu a înţeles ca şi antecesorii săi, încă de la începutul maturizării, că marea, adevărata artă, nu se poate ridica decât pe creaţiile poporului, pe folclor. El însuşi notează undeva: „Dumnezeul geniului m‑a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar“. Opera lui Eminescu este totuşi departe de a fi o simplă variantă a folclo­rului. Eminescu a ştiut să se identifice cu felul de a simţi şi a cuge‑ ta al poporului, a trăit suferinţele şi bucuriile lui, le‑a dat însă o expresie per­sonală nemaiîntâlnită până la el, de un timbru absolut specific. Când a început să scrie Eminescu, limba română literară se găsea încă în plină formare. Filologii, uitând rolul lor de păstrători ai limbii, încercau s‑o supună unor norme artificiale, neviabile. „Norma limbii scrise – observa încă în 1871 Eminescu – trebuie să fie

147

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 147 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

cea care există obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos şi a societăţii mai fine, iar un fanteziile mai mult sau mai puţin ingenioase ale filologilor noştri“. În Scrisoarea II se vorbeşte de meşteşugul de: a turna în formă nouă limba veche şi‑nţeleaptă, totuşi nu atât limba veche este modelul lingvis‑ tic al lui Eminescu, cât limba contemporană vorbită. În general, există la el un echilibru stabil între arhaisme şi neologis‑ me, poetul evitând pe cât posibil cuvintele neobişnuite şi făcând loc elementelor de vocabular accesibile tuturor. Împreunarea unor termeni comuni cu neologisme are – cum observă G. Călinescu – scopuri ironice sau umoristice (motan blazat, fantezie, mâţească) ori serveşte preciziei şi nuanţării (petrecere gentilă, cadenţă molcomă, strigare iregulară, lumi rebele, voluptatea orgiei zgomotoase, gând fin, bogăţia cea splendidă şi vastă). Mormăntul Lui Eminescu, O nuanţă arhaică dă întrebuinţarea vorbelor de legătură au („Au nu Cimitriul Bellu, Bucureşti ai fost jună…?“), iară („iară cobza ţine hangul“), cum că („Să mi se pară cum că creşti“), preste („am jurat ca preste dânşii să trec falnic fără pâs“). Nu se poate nega la Eminescu prezenţa unor forme fonetice, mor‑ fologice şi sintactice moldoveneşti precum: spăriet, cară (plural de la car), isvoară, pahară, şede, diochi, potică, îmbla, împle, sară, tămâiet, CROATICAfrumseţe (cu u sincopat), rumpe (cu p nazalizat), vi s‑a părea, nimeni n‑a afla, huceag, omăt, de nu m‑ai uita, încalte, a târziu când arde lampa. Eminescu nu a creat decât foarte puţine cuvinte noi, prin procedeul com­punerii şi al derivării. În schimb licenţele poetice, abaterile din nece‑ sităţi pro­zodice de la normele gramaticale sunt frecvente la el. Poetul s‑a văzut uneori în situaţia de a modifica o formă consacrată de tradiţie sau de a renunţa la un vers sau o strofă.În asemenea cazuri el n‑a ezitat de a forţa cu autoritatea pe care i‑o dădea geniul său materia rebelă. Necesităţi ritmice au impus construcţii greoaie, adesea incorecte, ca în versul:

Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar.

Substantivul creţi trebuie raportat la umbra cea de nouri, nu la nouri, căci atunci ar fi trebuit să avem ai căror. Şi aşa, corect era ai căreia sau creţii căreia. Pluralul feminin în e este extins la unele nume terminate în ‑i: bas­ me… adânce, genele‑ţi lunge, dărmăture, pânze argintie. Se produc unele schimbări de gen: gânduri arhitectonici şi modificări în compoziţia cuvântului: răsare şi străluce (în loc de străluceşte). Dese sunt derivaţiile cu prefixe şi sufixe – deszic, diştern, a încifra, omenime, stâncime, îndrăgitor. În câteva versuri se constată o corespondenţă între sensul cuvântu‑ lui şi valorile latente ale sunetelor ce compun cuvântul. Astfel, impresia de alune­care, de curgere este sugerată de prezenţa lichidelor laterale şi vibrante l şi r:

Şi se duc ca clipele

148

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 148 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

Scuturând aripile…

În Mai am un singur dor consoanele m şi n contribuie la accentuarea ideii de melancolie, tristeţe:

Mai am un singur dor; În liniştea serii Să mă lăsaţi să mor La marginea mării…

Farmecul poeziei eminesciene derivă apoi din sintagme născocite de poet şi care au intrat în circulaţie, precum: dulce minune, lăsând pra‑ da gurii mele, se cutremur plopii, şi dacă ramuri bat în geam, sufletu‑mi nemângâiat, atât senin de stele, limbă ca un fagure de miere, farmec dureros, dureros de dulce. În versificaţie, Eminescu l‑a imitat la început pe Eliade, pe Alecsandri şi Bolintineanu, izbutind apoi să‑şi creeze rime (îşi alcătuise un dicţionar de rime), metri, ritmuri şi strofe proprii. Folosea, precum singur spune, „iambii sui­tori, troheii, săltăreţele ductil“ şi în multe compuneri versul ale‑ xandrin. Într‑o poezie postumă îşi arată admiraţia pentru ritmul iambic, potrivit atâtCROATICA blândeţii cât şi energiei: De mult mă lupt cătând în vers măsura Ce plină e ca toamna mierea‑n faguri, Ca s‑o aştern frumos în lungi şiraguri, Ce fără piedici trec sunând cezura. Ce aspră mişcă pânza de la steaguri Trezind în suflet patimaş i ura Dar iar cu dulce glas iţi umple gura Atunci când Amor timid trece praguri! De l‑am aflat la noi a spune n‑o pot; De poţi s‑auzi în el al undei şopot, De e al lui cu drept acest preambul Aceste toate singur nu le judec … Dar versul cel mai plin, mai blând şi pudic, Puternic iar – de‑o prea – e pururi iambul.

Dacă trecem peste faza începuturilor, în care limba lui Eminescu nu este încă bine individualizată şi influenţele sunt uşor de recunoscut, din punct de vedere stilistic creaţia sa poate fi despărţită în două mari etape, corespunză­toare celor două epoci ale maturităţii, 1869–1876 şi 1876–1883. În prima epocă Eminescu e un poet încă imperfect, pletoric, abundent în imagini, pictural. În epoca a doua construcţia e totdeauna impecabilă, expresia devine din ce în ce mai abstractă, sculpturală. Ima‑ ginea face loc reflecţiei, culoarea, loc reliefului. Romantismul se transfor‑ mă în clasicism. Moris Denis: Panel 7

149

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 149 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VII

E V A L U A R E

1. Eminescu este indiscutabil cel mai mare poet român, punctul cel mai înalt la care s‑a ridicat ge- niul artistic al poporului român. Apărut la sfârşitul primei faze a romantismului românesc, Eminescu a dat romantismului o nouă orientare şi o nouă strălucire. Romanticii din perioada anterioară sunt militanţi vizionari; Emi- nescu e un romantic activ protestatar. Ideile şi sentimentele lui Eminescu cresc în adâncime şi sunt exprimate cu mijloace superioare, nemaiatinse până la el. Prin rezonanța ei specifică, poezia lui Eminescu a avutş i continuă să aibă asupra literaturii ro- mâne o influenţă considerabilă. Toţi marii poeţi care au scris după el, George Coşbuc, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, au pornit de la Eminescu, mergând pe căi proprii după o ucenicie la şcoala lui. Opera lui Eminescu a trecut de mult graniţele României şi se bucură azi de o preţuire universală, alături de creaţia celor mai mari poeţi ai lumii. Alcătuiți un eseu liber cu titlul Eminescu, poet naţional şi universal. 2. Fascinat de ideea cosmogonică, Mihai Eminescu a luat contact încă din vremea studenţiei cu imnul creaţiei din Rig‑Veda. Rig‑Veda este un ciclu de scrieri sacre, antice, apărute în mile­niul II î.H. în India. Eminescu le‑a cunoscut în traducere ger­mană şi s‑a inspirat din ele. Stabiliţi asemănări între textulCROATICA indian şi unele poezii ale lui Eminescu, după ce aţi parcurs pasajul ur­mător din Rig‑Veda: Atunci fiinţă nu era, nici nefiinţă, nici marea văzduhului, Nici bolta cerului albastru în înălţimi nu era. Dar cin ‚le‑nvăluia? Şi unde tăinuit stătea cel nepătruns? Era noianul apelor, era genune? Atunci moarte nu era, nici nemurire, Căci nu deosebea noaptea adâncă de ziua luminoasă. Căci fără suflu trăia Unicul în sine, Şi‑n afară de dânsul era golul nepătruns. Iar pretutindeni era întuneric, o mare de întuneric, Şi tăinuit într‑însul zăcea totul fără viaţă…

3. Explicați ideea ciclicităţii, așa cum este ea exprimată în numeroase versuri ale lui Eminescu. Pu- teți să folosești ca motto la prezentarea avută în vedere, versul: Căci în sine îm­păcată reîncep‑eter‑ na pace… 4. Povestiți colegilor o legendă având ca temă naşterea uni­versului. Ce ştiți despre univers, ce in- formaţii aveți despre acest spaţiu infinit, ce legi îl guvernează? Ar putea veni un moment când în sistemul nostru solar s‑ar putea strica armonia prin stingerea Soarelui? Care ar fi conse­cinţele pentru Terra? Ce din creația lui Eminescu v‑a ajutat în a da răspuns tuturor acestor întrebări? 5. Realizaţi o compoziţie literară sau artistico‑plastică cu tema Aspiraţia spre absolut în opera lui Mihai Eminescu. 6. Care sunt scriitorii literaturii maghiare în opera cărora recunoașteți aceleași motive despre care ați discutat la Eminescu? Faceți un eseu în care să surprindeți posibile apropieri între Eminescu și Petőfi sau Vörösmarty.

150

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 150 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII VIII. Ion Creangă

Viața și opera � �

Spre deosebire de alţi scriitori, Creangă şi‑a povestit el însuşi o mare parte din viaţă în Amintiri din copilărie. Marele povestitor s‑a născut la 1 martie 1837, la Humuleşti, din fos- tul ţinut Neamţ, ţinut „plin de legende şi proverbe“, cum l‑a caracterizat cândva Eminescu, ca fiu al lui Ştefan a Petreiş i al Smarandei, fiica vor- nicului David Creangă din Pipirig, al cărei bunic venise din Transilvania (scriitorul va purta aşadar numele de familie al mamei). Nică îşi petrece copilăria la Humuleşti, unde ascultă, în nopţile de iarnă, poveşti spuse de bătrânii şi bătrânele satului: „De câte ori n‑am stat nopţi întregi – va mărturisi Creangă mai târziu – ca să ascultCROATICA pe moş Ion sau pe lelea Catinca, povestindu‑mi povestea lui Făt‑Frumos şi a Ilenei Cosânzeana“. Poveştile auzite îl vrăjeau pe copil, aprinzându‑i imaginaţia: „…cul‑ cat pe cuptor, ascultam cu amândouă urechile şi simţeam atât de mult interes şi aşa de mare emoţie, încât, după ce povestitorul înceta, eu nu puteam să adorm ceasuri întregi“. După ce primeşte întâia învăţătură de carte în satul natal, cu bădiţa Ion Creangă Vasile, dascălul bisericii, Nică este dus la Broşteni, unde urmează câteva luni cursuri­le şcolii primare a lui Alecu Baloş, pentru ca, în toamna ace- luiaşi an (1852), să treacă la Şcoala domnească din Târgu‑Neamţ, unde‑l are ca învăţător pe Isaiia Teodorescu. Doi ani mai târziu, în 1854, este trimis la Şcoala de catiheţi din Fălticeni, iar în 1855 este admis la Semi- narul din Socola (Iaşi), pe care‑l frecventează până în 1858. În 1859, Creangă este hirotonisit diacon. Nesimţindu‑se atras de preoţie, în ianuarie 1864 se înscrie la Şcoala normală „Vasile Lupu“ din Iaşi, condusă de Titu Maiorescu, fiind numit institutor suplinitor înainte de a o termina. Deşi a fost un pedagog strălucit, care a introdus metode noi şi a ela- borat, împreună cu alţi colegi, valoroase manuale şcolare, pentru care a scris povesti­rile Inul şi cămeşa, Acul şi barosul, Cinci pâni (pe abeceda- rul lui va învăţa mai târziu Mihail Sadoveanu), totuşi Creangă a fost mu- tat de la o şcoală la alta, ba chiar şi suspendat temporar din învăţământ, fiind reintegrat, în 1874, de Titu Maiorescu, venit în fruntea Ministeru- lui Instrucţiunii Publice şi Cultelor. În 1875, institutorul Creangă este inspectat de Eminescu, pe atunci revizor şcolar. Ca şi în cazul lui Slavici, pe care, cunoscându‑l la Viena, îl recomandase Convorbirilor literare, Eminescu descoperă marele talent al lui Creangă şi‑l introduce la Junimea, unde povestitorul îşi citeşte pri- mele lucrări literare. Iacob Negruzzi consideră intrarea lui Creangă la Junimea „o fericită achiziţie“. Casa din Humulești

151

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 151 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

Cu toată deosebirea de pregătire intelectuală, între Eminescu, cel tre- cut prin universităţile din Viena şi Berlin, şi Creangă, cel descins din lumea Humuleştilor şi a catiheţilor, s‑a statornicit o sinceră şi durabilă prietenie. O dată descoperit de Eminescu şi îndemnat să şi scrie, Creangă îşi va publica, rând pe rând, în Convorbiri literare, majoritatea poveştilor sale: Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, în 1875; Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Povestea porcului, în 1876; Povestea lui Stan Pă‑ ţitul, Povestea lui Harap-Alb, Fata babei şi fata moşneagului, în 1877; Octav Băncilă: Eminescu şi Creangă Ivan Turbincă, în 1878. Tot în Convorbiri literare publică Ion Creangă şi povestirile: Moş Nichifor Coţcariul, în 1877, şi Popa Duhu, în 1881. Prin septembrie 1880 începe să scrie Amintiri din copilărie. Primele trei părţi au apărut în Convorbiri literare: partea I în ianuarie 1881; a II‑a în aprilie 1881, a III‑a în martie 1882; ultima parte, scrisă, se pare, în 1888, a fost publicată postum, în 1892, o dată cu apariţia primei ediţii a operei lui Creangă. Creangă a mai publicat şi povestirile Moş Ion Roată şi Unirea, în Al‑ bumul Macedo‑Român, în 1880, şi Moş Ion Roată şi Vodă Cuza, în Alma‑ nahul Româ­niei June din Viena, 1883. Se stinge din viaţă la 31 decembrie 1889 şi este înmormântat la Iaşi, CROATICAîn cimitirul Eternitatea.

� Înainte de text

Creaţia literară a lui Creangă se compune din poveşti, povestiri şi Amin‑ tiri din copilărie. Poveştile îşi au izvorul în folclor. Creangă a cunoscut folclorul direct, încă din timpul copilăriei, încât a rămas înscris în inima sa: „…de la cinci ani, de când am început a înţelege […], am auzit de sute de ori po‑ veştile pe care vi le povestesc şi eu…“ Soacra cu trei nurori, prima poveste scrisă şi publicată de Creangă, este construită pe conflictul dintre noră şi soacră, prezent şi într‑o vari- antă populară armeană, intitulată Soacra. O babă, care avea trei feciori „înalţi ca nişte brazi şi tari de virtute“, însă „slabi de minte“, ia hotărârea să‑i însoare. „Dar tot atunci – adaugă Creangă – (baba) luă hotărârea nestrămuta‑ tă a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lângă sine, în casa bătrânească…“ Rând pe rând, primul şi al doilea fecior sunt însuraţi cu fete – din alte sate – pe placul babei: prima noră: „robace şi supusă“; a doua – „întocmai după chipul şi asemănarea celei dintâi“, aşadar, tot „robace“ (adică mun- citoare) şi „supusă“. Feciorul cel mic – care se însoară singur – îi aduce babei o noră cu alte trăsături morale, îndeosebi nesupusă. Fiindcă baba le dădea nurorilor de lucru „cu măsură“, fără să le recunoască dreptul de a‑şi însuşi rodul muncii lor, acestea, la propunerea celei mai tinere dintre ele, o ucid. În Capra cu trei iezi, Creangă îşi alege personajele din lumea anima- lelor, cărora le împrumută caractere omeneşti, asemănându‑se, în aceas- tă privinţă, cu La Fontaine.

152

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 152 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

În Punguţa cu doi bani, pedepsirea boierului, care, deşi bogat, ia „punguţa cu doi bani“ găsită de cocoşul moşului sărac, se face în nu- mele eticii săteşti: la plecarea cocoşului din ograda boierească, după ce înghiţise tot bănăritul stăpânului, se iau şi toate păsările după el, „de ţi se părea că‑i o nuntă şi nu altăceva…“ În Dănilă Prepeleac, eroul principal al poveştii, Dănilă, din „păcălit“ devine Păcală: „Până acum toţi râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să râdă el şi de dracul“. Într‑adevăr, în prima parte, eroul e un exemplar tipic al prostiei ome- neşti, în a doua, dimpotrivă, un reprezentant biruitor al isteţimii. În Povestea porcului, Creangă strecoară aluzii pline de tâlc moral la adresa vieţii de toate zilele: o fiică de împărat, căsătorită cu Făt‑Fru- mos preschim­bat în porc, aruncând, la propunerea mamei sale, pielea de porc pe care Făt‑Frumos o dezbrăca seara la culcare, are de suferit blestemul acestuia. După ani de zile de suferinţă, timp în care fiica de împărat nu încetează de a‑l iubi pe Făt‑Frumos, acesta o izbăveşte de blestem. Aluzii satirice, însoţite de precepte pedagogice, se găsesc şi în Poves‑ tea lui Stan Păţitul, care, prin vioiciunea dialogului, a fost asemuită cu Calul dracului, de I. L. Caragiale, iar prin convertirea fantasticului la realitatea autohtonă,CROATICA cu Kir Ianulea, de acelaşi Caragiale. Povestea unui om leneş constituie un elogiu adus în mod indirect muncii, condamnând lenea. În Fata babei şi fata moşneagului, în afară de hărnicie, povestitorul Pagină manuscris din Amintiri din elogiază omenia şi condamnă şi aici lenea, dimpreună cu lăcomia. copilăire Toate poveştile lui Creangă, oricât de profunde rădăcini ar avea în fol- clor şi oricât de răspândită ar fi aria geografică a motivelor ce stau la baza lor, datorită tratării artistice la care au fost supuse de noul autor, au ieşit „din circuitul folcloric“ şi au devenit „opera lui Creangă“ (G. Gălinescu). Tot atât de fermecătoare sunt şi povestirile lui Creangă: Moş Nichifor Coţcariul, Popa Duhu, Moş Ion Roată şi Unirea şi Moş Ion Roată şi Vodă Cuza. Astfel, pe când în Povestea lui Harap-Alb şi în celelalte poveşti, Crean- gă narează întâmplări fantastice, în povestiri ca Moş Ion Roată şi Unirea şi Moş Ion Roată şi Vodă Cuza, el se inspiră din realităţi istorice: frămân- tările politice din preajma Unirii din 1859, cu care a fost contemporan. În Moş Ion Roată şi Unirea, personajul principal, moş Ion Roată, simulea­ză prostia („Ba eu drept să vă spun, cucoane, n‑am înţeles“…) şi vorbeşte în pilde: „…de la bolovanul dumneavoastră – spune el la sfârşit boierului – am înţeles aşa: că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună, tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre…“ Calităţile de scriitor ale lui Creangă apar şi în aceste două povestiri: vioi­ciunea dialogului, folosirea de proverbe ori zicători: „Ţăranul când merge, tropăeşte şi când vorbeşte, hodorogeşte“, „a face din alb negru şi din negru alb“, „a înghiţi găluşca“, „la război înapoi şi la pomană năvală…“; oralitatea stilului rezultată din prezenţa unor expresii tipice, specifice graiului vorbit: „că, dă“: „înţelegem, cocoane […], că, dă, dacă nu‑ţi şti dumneavoastră ce‑i pe lume…“; „mai aşa“: „Mai aşa, cucoane…“

153

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 153 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

Explorarea textului �

Talentul de povestitor genial al lui Creangă, prin care a devenit – după expresia lui G. Ibrăileanu – „Homer al nostru“, ridicând opera sa la va- loarea de „epopee a poporului român“, este Povestea lui Harap-Alb.

Povestea lui Harap‑Alb de Ion Creangă

Povestea lui Harap-Alb este construită pe universala luptă dintre forţa binelui şi a răului, cu triumful binelui. Harap-Alb – deşi neascultător la început (nesocoteşte sfatul tatălui) – iese victorios din toate încercările la care îl supune Spânul. Încrederea în triumful propriilor forţe nu‑l pă- răseşte o clipă. Prin Harap-Alb vorbeşte optimismul poporului. Spânul întruchipează forţele care se opun binelui. Până la urmă, spre marea satisfacţie a lectorului, el este înfrânt. Dacă celelalte poveşti ale lui Creangă sunt, dincolo de vălul fantastic al acţiunii, nuvele, mai mari sau mai mici, în Povestea lui Harap-Alb scriitorul foloseşte mijloacele romanului. Evident, e vorba de un roman CROATICAfantastic, cu eroi supranaturali, cărora autorul le împrumută „o viaţă cu‑ rat omenească, şi anume ţărănească; îi amestecă cu desăvârşire în mediul vieţii de toate zilele din Humuleşti“. Împrumutând eroilor supranaturali elemente de viaţă omenească, în speţă ţărănească, cu colorit autohton, Creangă tratează original o temă care se întâlneşte şi în folclorul altor popoare. Într‑adevăr, eroii din Povestea lui Harap-Alb, deşi unii dintre ei crai, împăraţi ori fiinţe supranaturale, se comportă şi vorbesc aidoma oame- nilor din popor. Astfel, când se adresează celor trei fii ai săi, mustrându‑i A. Murnu: Harap-Alb pentru lipsa de curaj, Verde‑împărat nu se deosebeşte prin nimic de un ţăran sfătos şi înţelept, aflat în împrejurări similare: „– Ia spuneţi‑mi, ruşinea unde‑o puneţi?“ îl întreabă el pe feciorul mijlociu, când acesta se‑ntorsese din drum, speriat chiar de tatăl său îmbrăcat în piele de urs. „Din trei feciori câţi are tata, niciunul să nu fie bun de nimica? Apoi drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei. Să umblaţi numai aşa frunza frăsinelului […] asta nu miroasă a nas de om“ (expresia „a umbla frunza frăsinelului“ o vom întâlni şi în Amintiri din copilărie, scrise mai târziu, dovadă certă că Verde‑împărat vorbeşte în termeni rustici). „Tot umblând noi din şcoală în şcoală mai mult ia aşa de frunza frăsine­lului – spune Zaharia lui Gâtlan în drum spre Socola – mâne‑poi‑ mâne avem să ne trezim babalâci gubavi“. Şi vorbirea lui Roş‑împărat are coloratură rustică: „A dracului treabă! Uite ce blândă mi‑a ieşit pe trup. Să fi fost nimica… parcă nu‑mi vine a crede. Insă mai ştiu eu?“… Fiul cel mic al craiului – care, după ce este păcălit de spân, primeşte numele de Harap-Alb – deşi odraslă împărătească, are calităţile omului din popor: curaj, isteţime, vitejie, încredere în triumful dreptăţii, ome- nie, inclusiv nesocotirea la început a sfaturilor tatălui (devenită intrigă a poveştii şi cauză a suferinţelor ulterioare ale eroului). Prin mila pe

154

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 154 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

care o manifestă faţă de făpturile naturii (albine, furnici), Harap-Alb se aseamănă cu Făt‑Frumos al lui Eminescu, din Făt‑Frumos din lacrimă, în viziune umanistă populară – care constituie izvorul umanismului lui Creangă – omul nu respectă însă toate făpturile naturii, ci numai pe cele nevinovate. Respectul lui Harap-Alb faţă de făpturile nevinovate ale naturii este unul dintre elementele cele mai impresionante ale ome- niei sale. Când se întâlneşte pe pod cu o nuntă de furnici, stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gândul: „Să trec peste dânsele, am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m‑oi îneca cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate“. Harap-Alb manifestă înţelegere şi prietenie şi faţă de anumite fiinţe năstruş­nice, adevărate forţe uriaşe, dar oarbe, pe care, stăpânindu‑le, le foloseşte pentru a înfrânge piedicile puse la cale împotriva sa de Roş‑împărat. Sursele umorului în Povestea lui Harap-Alb sunt, ca în toate creaţiile lui Creangă, diverse. Uneori, el este susţinut prin zicale, rostite în ver- suri. Iată câteva din astfel de zicale:

La plăcinte Că e laie, ÎnainteCROATICACă‑i bălaie, Şi la război Că e, ciută, Înapoi Că‑i cornută.

Voinic tânăr, cal bătrân, Fugi de‑acolo, vină‑ncoace! Greu se‑ngăduie la drum! Şezi binişor, nu‑mi da pace.

Poftim pungă la masă, Dacă l‑ai adus de‑acasă.

Alteori, Creangă foloseşte proverbe şi zicători care, deşi nu sunt ros- tite în versuri, sunt totuşi hazlii: „Fiecare pentru sine, croitor de pâne“: „apără‑mă de găini, că de, câni nu mă tem“; „..când nu sunt ochi negri, să‑ ruţi şi albaştri“; “vorba ceea: găsise un sat fără câni şi se primbla fără băţ“; „tot omul are un dar şi un amar şi unde prisoseşte darul, nu te mai bagă în samă amaru“; „Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale“… Umorul este provocat şi prin exprimări de felul acesta: „să trăias‑ că trei zile cu cea de alaltăieri“ (urează Gerilă împăratului Roş) Ori: „Pân‑acum ţ‑a fost mai greu, dar de‑acum înainte tot aşa are să‑ţi fie“… Altă sursă de umor în Povestea lui Harap-Alb o constituie vorbirea în proză rimată: „Poate că acesta‑i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, pes‑ te drum de Nimerilă ori din târg de la Să‑l‑caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu‑i mai daţi“. Pentru a mări şi mai mult hazul, Creangă adaugă referitor tot la Ochilă: „Parcă‑i un boţ chilimboţ boţit, în frunte cu un ochi, numai să nu fie de diochi!“ În privinţa numelor, în Povestea lui Harap-Alb scriitorul procedea- ză invers decât în Amintiri din copilărie. Acolo introduce întâi numele Marc Chagall: Calul roșu

155

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 155 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

eroilor, care, prin înţeles şi sonoritate hazlie, le sugerează cu anticipaţie caracterul, şi numai după aceea îi descrie. În Povestea lui Harap-Alb, Creangă descrie întâi „apucăturile“ eroilor şi apoi le spune numele. O dată prezentaţi şi caracterizaţi, Creangă ne înfăţişează, cu acelaşi ine­galabil umor, intrarea celor cinci eroi – de acum încolo tovarăşi de sufe­rinţă, dar şi de triumf, ai lui Harap-Alb – în ograda împăratului Roş: „Amu Harap-Alb şi cu ai săi merg ei cât merg, şi‑ntr‑o târzie vreme ajung la împărăţie, Dumnezeu să ne ţie că cuvântul din poveste, înainte mult Vocabular mai este. Şi cum ajung, odată întră buluc în ogradă, tuşesc, Harap-Alb înainte şi frăsinel= plantă erbacee medicinală și ornamentală, cu flori mari, albe sau ceilalţi în urmă, care mai de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se târâiau trandafirii, plăcut mirositoare aţele şi curgeau oghelele după dânşii, parcă era oastea lui Papuc Hogea babalâc = om bătrân și neputincios; om Hogegarul…“ îmbătrânit înainte de vreme Spânul n‑are nume. Creangă îi spune în mod curent „Spânul“, trans- gubav = bolnăvicios; lipsit de putere, slab formându‑l în nume propriu, cu valoare de simbol. În mentalitatea po- curm = legătură pulară şi deci şi în Povestea lui Harap-Alb, „spân“ înseamnă „om rău“, găduie = îngăduie = a da voie, a permite, cum reiese de altfel şi din cuvintele pe care le spune Verde‑împărat fe- a admite, a încuviința, a tolera ceva; ciorului său mezin, căruia îi dă sfatul să se ferească de oamenii răi, „iară a da cuiva permisiunea, a‑l lăsa să… mai ales de cel spân, cât îi putea; să n‑ai de‑a face cu dânşii, căci sunt laie = negru sau negru amestecat cu alb foarte şugubăţi“ . Aici Creangă întrebuinţează cuvântul „şugubăţ“ nu cu bălaie = CROATICAdespre oameni sau părul lor, sensul de „glumeţ“, ci de „primej­dios“, „înşelător“, „amăgitor“, „rău“, cum blond şi este Spânul. cornută = care are coarne Ca şi în celelalte poveşti, Creangă strecoară şi în Povestea lui Harap- megieş = vecin diochi = deochi, efectul privirii care de‑ Alb aluzii sociale: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare […] – îi spune oache, boala, răul pricinuit de ea Sfânta Duminecă lui Harap-Alb – vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pen‑ oghială = obială, bucată de pânză sau de tru că ştii acum ce e necazul…“. Văzând purtarea neomenoasă a Spânu- postav cu care țăranii își înfășoară laba lui faţă de Harap-Alb, fetele împăratului Roş îi atrag atenţia, exclamând: piciorului, în loc de ciorap sau peste ,,Dacă […] a lăsat Dumnezeu să fim mai mari peste alţii, ar trebui să ciorap; zdreanță, cârpă avem milă de dânşii, că şi sărmanii sunt oameni!“ Ori aceste reflecţii satirice: „Lumea asta e pe dos, Toate merg cu capu‑n jos; Puţini suie, mulţi coboară, Unul macină la moară…“

Povestea lui Harap-Alb constituie apogeul creaţiei artistice a lui Creangă, inspirată din folclor. Gigantismul şi grotescul celor cinci năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări‑Lăţi‑Lungilă amintesc, în peisajul litera­turii universale, de isprăvile, tot atât de năs- truşnice, ale eroilor lui Rabelais, Gargantua şi Pantagruel. Asemănarea dintre Creangă şi Rabelais nu este însă rezultatul influenţei scriitorului francez asupra celui român; ea se ex­plică prin faptul că atât Rabelais, cât şi Creangă s‑au inspirat din motive literar­ e din folclor care, în decursul secolelor, au avut o circulaţie universală.

156

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 156 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

Dicționar cultural

Oralitate: Calitate a stilului unei scrieri beletristice de a părea vorbit, prin faptul că autorul dă expunerii un caracter spontan, viu, în primul rând în dialogurile care notează particularităţile vorbirii personajelor, dar şi în naraţiunea propriu‑zisă, care poate lua şi ea forma unui dialog al auto‑ rului cu sine însuşi sau cu cititorul, folosind în acest sens în special excla‑ maţii şi aparente întrebări.

Ca în tot ce a scris Creangă, stilul din Povestea lui Harap-Alb are carac‑ ter oral. Ion Andreescu: Iarnă la Barbizon Caracterul oral al stilului lui Creangă îşi are izvorul în felul în care se unesc cuvintele şi locuţiunile tipice, în interiorul frazei, încât acestea par făurite pentru a fi citite, nu spuse. Procedând aşa, „Creangă restituie po­ vestirea func­ţiei ei estetice, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor capa­bil de a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu“ (T. Vianu). Analizată din acest punct de vedere, Povestea lui Harap-AIb pare într‑a­devăr scrisă nu pentru a fi citită, ci spusă. De altfel, însuşi autorul are grijă să precizeze din când în când că el îşi spune povestea în faţa unor ascultători,CROATICA pe care îi simte mereu prezenţi (asemenea povestito‑ rului popular, care e în largul lui numai atunci când se află în faţa unui public ascultător: „Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba – exclamă Creangă chiar de la început –, şi să încep a depăna firul poveştii“. Aşadar, Creangă e conştient tot timpul că îşi spune povestea: „să nu ne depărtăm cu vor‑ ba…“ Astfel de consideraţii mai face şi altădată: „Dar iaca ce m‑am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că turturica ajunsese la împăratul Verde…“ Ba, într‑un loc, îi roagă pe cititori, consideraţi mereu auditori, să‑l asculte: „Ce‑mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog s‑ascultaţi“. Oralitatea stilului lui Creangă este realizată, din punct de vedere ar‑ tistic, prin numeroase procedee. Unul din aceste procedee îl constituie

folosirea de interjecţii: He, hei!…: „He, hei! Nu ştiţi dumneavoastră ce poa­ mă a dracului este Harap-Alb aista…“, na, na, na! „Na, na, na! d‑apoi pentru vrednicia lui mi l‑a dat tata?…“; măi, măi, măi!: „Măi, măi, măi! că multe‑ţi mai văd ochii…“ Alături de interjecţii, oralitatea stilului lui Creangă izvo‑ răşte din anumite expresii tipice, extrase din vorbirea vie a poporului „ce mai la deal la vale“: „Mă rog, ce mai la deal la vale? Aşa e lumea asta, şi de ai face ce‑ai face rămâne cum este…“; ori din repetarea pronumelui personal tu în propoziţii de felul acesta: „Nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica…“ în alte cazuri, oralitatea stilului lui Creangă izvorăşte din folosirea de locuţi‑ uni adverbiale, formate prin îmbinarea de adjective: „mort‑copt“, „…Dar fiindcă mi‑au mai ieşit până acum înainte încă doi spini şi cu tine al treilea […] mort‑copt trebuie să te ieu cu mine…“ În sfârşit, o altă sursă a oralităţii stilului în Povestea lui Harap-Alb o con­ stituie întrebuinţarea dativului etic, construcţie gramaticală care constă în folosirea pronumelor neaccentuate de persoana I şi a II‑a singular la cazul dativ – mi, ţi – pentru a arăta că povestitorul sau cel care ascultă, parti­cipă sufleteşte la desfăşurarea acţiunii.

157

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 157 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

În unele cazuri, Creangă foloseşte numai pronumele neaccentuat de per­soana I: „Aici mi‑ai fost?“. Alteori, numai pronumele neaccentuat de per­soana a II‑a: „Setilă, dând fundurile afară la câte o bute, horp! ţi‑o suge dintr‑o singură sorbitură“. Foarte interesante, pentru îmbogăţirea oralităţii stilului în Povestea lui Harap-Alb, sunt cazurile în care dativul etic constă din folosirea împreu‑ nă a pronumelor neaccentuate de persoana I şi a II‑a, totdeauna în ordi‑ nea mi, ţi, construcţia devenind mult mai expresivă, fiindcă exprimă, pe de o parte participarea sufletească la acţiune a povestitorului (,,mi“), pe de altă parte a cititorului, considerat mereu ca un ascultător („ţi“). „Dar când ajunge pe la străjerul Ochilă, el sireicanul mi ţi‑o vede şi dă de ştire lui Păsărilă…“ Sau: „Şi odată mi ţi‑l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi dându‑i drumul de acolo, se face spânul până jos Bojdeuca din Țicău praf şi pulbere…“

APLICAȚII

1. Realizaţi un eseu structurat cu tema „De la veselie permanentă, optimismul, ieşirea din basmul popular la basmul cult Povestea lui impas cu ajutorul umorului); Harap‑Alb“,CROATICA urmărind reperele: – valorificarea proverbelor (erudiţia paremiolo- – deplasarea interesului naratorului de la sim- gică): pla povestire la crearea unor personaje indivi- – unicitatea stilului; procedee de realizare a ca- dualizate prin atitudini, gesturi, vorbire; lităţilor fundamentale ale artei narative (orali- – spre deosebire de povestitorul popular, Crean- tate, spontaneitate, dinamism, cadenţă ritmi- gă „topeşte“ povestirea în dialog, introducând că, ironie). în derularea faptelor dialogul personajelor; 2. Elaboraţi o compoziţie în care să‑l prezentaţi – arta scriitorului de a pătrunde în psihologia pe Harap‑Alb în toată complexitatea însuşirilor personajului; sale, care fac din el un erou al unui mic roman – umanizarea şi autohtonizarea fantasticului; de for­mare spirituală, cu subiect fabulos. – comicul (savoarea şi verva limbajului, nota de

Explorarea textului � Amintiri din copilărie

Stau câteodată şi‑mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în păr‑ ţile noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă‑Doamne, a mă rădica bă‑ ieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleştii din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii. Ş‑apoi Humuleştii şi pe vremea aceea nu erau numai aşa un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzâşesc, întemeiet în toată puterea cu‑ vântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vătale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporăni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.

158

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 158 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

Nică urmează şcoala, întemeiată de părintele Ion, până când bădi- ţă Vasile este luat la oaste cu arcanul. Mama povestitorului, Smaranda, vrea să‑şi vadă fiul preot:

Şi când învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă şi citea acum la ceaslov, la psaltire şi Alexandria, mai bine decât mine, şi se bucura gro‑ zav când vedea că mă trag la carte. […] – Doamne, măi femeie, doamne, multă minte‑ţi mai trebuie, zicea tata, văzând‑o aşa de habotnică pentru mine. Dac‑ar fi să iasă toţi în‑ văţaţi, după cum socoţi tu, n‑ar mai avea cine să ne tragă ciubotele. N‑ai auzit că unul cică s‑a dus odată bou la Paris, unde a fi acolo,ş i a venit vacă? […]. Nu vezi tu că dacă nu‑i glagore‑n cap, nu‑i şi pace bună? – Aşa a fi, n‑a fi aşa – zise mama – vreau să‑mi fac băietul popă, ce ai tu?

Spre primăvară, soseşte la Humuleşti David Creangă din Pipirig, care, consultat în privinţa învăţăturii de carte, arată adevăratul ei folos:

– Nu‑i rău, măi Ştefane, să ştie şi băietul tău oleacă de carte, nu nu‑ mai‑decât CROATICApentru popie, cum chiteşte Smaranda, că şi popia are multe năcăfale, e greu de purtat. Şi decât n‑a fi cumsecade, mai bine să nu fie. Dar cartea îţi aduce şi oarecare mângâiere. Eu să nu fiş tiut a ceti, demult aş fi nnebunit,î câte am avut pe capul meu. Însă deschid Vieţile sfinţilorş i văd atâtea şi atâtea, şi zic: Doamne, multă răbdare ai dat aleşilor tăi. Ale noastre sunt flori la ureche, pe lângă cele ce se spune în cărţi. Ş‑apoi să fie cineva de tot bou, încă nu este bine. Din cărţi culegi multă înţelepciune; şi la drept vorbind nu eşti numai aşa, o vacă de muls pentru fiecare…

Cu ajutorul bunicului David Creangă, Nică este dus la şcoala lui Ale- cu Baloş de la Broşteni.

II Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându‑se cu ei, la prichi‑ ciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi băieţii de‑a mi‑ joarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, par‑ că‑mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestu‑ lată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de‑a pururea în petrecere cu noi şi cu toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare de parcă era toată lumea a mea. Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea, cu zâm‑ bet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelun‑ gată: „Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s‑a îndrepta vremea“. Şi vremea se îndrepta după râsul meu…

159

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 159 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

Urmează fragmentele în care sunt povestite cu mult haz cunoscutele năzbâtii ale lui Nică, în legătură cu: cireşele mătuşii Mărioara, pupăza din tei şi la scăldat…

III După ce descrie satele din jurul Humuleştilor, Cetatea Neamţului şi‑l prezintă pe părintele Duhu, Creangă povesteşte una din isprăvile lui Oş- lobanu:

Odată, venise lui Oşlobanu rândul să cumpere lemne, şi aşa, cu toată cărpănoşenia lui, iese câne‑câneşte în medean, aproape de gazda noastră, şi găseşte un ţăran de la Sasca pare‑mi‑se, ori de la Baia, cu un car încăr‑ cat cu lodbe de fag. – Cât cei pe car, bade? zise Oşlobanu, căruia nu‑i era a cumpăra lem‑ ne, cum nu mi‑e mie acum a mă face popă. – Trei husăşi, dascăle. – Ce spui, bădişorule, pentru un braţ de lemne? Dacă le duc în spate pe toate o dată până acasă? – Dacă le‑i duce, dascăle, ţi le dau degeaba. – Zău, nu şuguieşti, bade? CROATICA– Nici o şagă, dascăle, să vedem cum le‑i duce şi halal să‑ţi fie! şO lo‑ banu ie atunci lemnele din carul omului câte unul‑unul şi le razămă în picioare lângă braţu‑i; după aceea descinge brâul de pe lângă sine şi le împrejură, legându‑le frumuşel, să nu se hrentuiască; apoi, săltându‑le şi aburcându‑le cam anevoie, le umflă‑n spate,ş i la gazdă cu dânsele. Un băietan nebunatic de alăturea, văzând asta zise cu glas mare:

„Dascăle, Trascăle, Be‑he‑he! Dracul să te ie!“

Iar ţăranul, făcându‑şi cruce, a rămas cu gura căscată, fără să bloşteas‑ că un cuvânt. Ștefan Dumitrescu: Cină țărănească Apoi Creangă se referă la felul în care îşi pregăteau catiheţii lecţiile la gazdă:

Unii dondăneau ca nebunii, până‑i apuca ameţeala; alţii o duceau nu‑ mai într‑un muget, cetind până le pierea vederea; la unii le umblau buzele parcă erau cuprinşi de pedepsie; cei mai mulţi umblau bezmetici şi stăteau pe gânduri, văzând cum îşi pierd vremea şi numai oftau din greu,ş tiind câte nevoi îi aşteaptă acasă. Şi turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli nu mi s‑a mai dat a vedea; cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte!

160

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 160 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

IV Vocabular Plecarea la Seminarul de la Socola umple sufletul povestitorului de pă- rere de rău după satul natal: suveică = piesă de lemn la războiul de țe‑ Dragu‑mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede sut, de formă lunguiață, care servește ca cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea la introducerea firului de bătătură în veacuri. Dragi‑mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, rostul urzelii; suvelniță tovărăşii mei din copilărie, cu care în zilele geroase de iarnă mă desfătam poporan = persoană care făcea parte din pe gheaţă la săniuş; iar vara, în zilele frumoase de sărbători, cântând şi grosul populației; spec. sătean, țăran chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu ştioalne‑ ceaslov = carte bisericească cuprinzând le, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi minorele dealuri, după care‑mi anumite rugăciuni și cântări pentru zâmbeau zorile în zbur­dalnica vârstă a tinereţii! diferite ceasuri […] psaltire = carte bisericească de ritual care În sfârşit, ca să nu‑mi uit vorba, toată noaptea cea dinainte de plecare, cuprinde cei 151 de psalmi atribuiți până s‑au revărsat zorile, m‑am frământat cu gândul fel şi chip, cum aş putea regelui David și care face parte din Ve‑ chiul Testament îndupleca pe mama să mă duc mai bine la mănăstire; şi tocmai când eram habotnic = care respectă cu scrupulozitate hotărât a spune mamei aceste, iaca şi soarele răsare, vestind o zi frumoasă […] prescripțiile religiei …Era dimineaţa, în ziua de Tăierea capului Sfântului Ioan Boteză‑ ciubotă = cizmă; gheată torul, când ieşeam din Humuleşti. Şi fetele şi flăcăii gătiţi frumos, ca în glagore = minte, pricepere zi de sărbătoare, foiau prin sat în toate părţile, cu bucuria zugrăvită pe năcăfale = pretenție; capriciu, toană feţe! Numai eu cu Zaharia, ghemuiţi în căruţa lui moş Luca, ne duceam motocel = ghemuleț surgun, draculuiCROATICA pomană, că mai bine n‑oi putea zice. prichici = margine îngustă, ieșită în afară, […] în formă de poliță, la horn, la cuptor sau la vatra țărănească Începute în 1881, Amintiri din copilărie constituie, după aprecie- humă = numele popular al argilei întrebu‑ rea unanimă a criticilor şi istoricilor literari, opera de maturitate a lui ințate la spoitul caselor Creangă. În cele patru părţi câte au fost scrise, autorul şi‑a povestit co- medean = loc deschis, spațiu neacoperit pilăria şi adoles­cenţa. cu clădiri; maidan (a) şugui = a duce cu vorba; a minți Izvorul Amintirilor îl constituie în cea mai mare parte, după cum şagă = glumă era şi firesc, viaţa pe care Creangă a dus‑o în satul natal, Humuleşti, la bloştească = ca la broască, în felul broaș‑ care se adaugă aceea a anilor petrecuţi la şcolile de la Broşteni şi Târ- telor gu‑Neamţ, la Şcoala de catiheţi de la Fălticeni, până la plecarea spre Se- bezmetic = fără rost, fără căpătâi; p. ext. minarul de la Socola. zăpăcit, năuc, bezmeticit, dezmetic În centrul Amintirilor stă însă viaţa primelor experienţe sufleteşti, surgun = exilat, în exil viaţa pe care scriitorul a trăit‑o din plin la Humuleşti, către care senti- aht = durere, suferință, chin, jale mentele şi gândurile lui se îndreaptă necontenit. Când se revede copil, bucher = persoană care învață ceva pe di‑ Creangă se revede nu numai în mijlocul tovarăşilor săi de joacă, ci şi nafară, fără a pricepe ce învață în peisajul natal: cu natura, cu oamenii, cu obiceiurile şi tradiţiile de acolo. De aceea, concomi­tent cu povestirea copilăriei sale, Creangă înfăţişează comunitatea satului Humuleşti, în care se integrează su- fleteşte. Pentru aceste motive, partea întâi a Amintirilor începe chiar cu evo- carea comunităţii humuleştene: „Stau câteodată şi‑mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă‑doamne, a mă rădica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleştii din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel…“ Scriitorul e mândru de satul său natal, sat „întemeiet în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica…“ După ce vorbeşte, cu aceeaşi căldură sufletească, despre biserică şi şcoală, Creangă se introduce în

161

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 161 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

comunitatea satului – formată din flăcăi, fete, gospodari de toate vârste- le, preoţi, dascăli – pe sine, copilul de altădată: „Şi unde nu s‑au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală (e vorba de şcoala întemeiată de părintele Ioan) în care eram şi eu, un băiet pri‑ zărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea“. De aici încolo, Nică şi satul vor forma – în Amin­tiri – un tot inseparabil, chiar când copilul va părăsi temporar satul (pentru a merge la şcoala de la Broşteni ori la altele). Tot în partea întâi, facem cunoştinţă cu tatăl, mama şi bunicii scriitorului. Opiniile tatălui şi ale mamei despre şcoală sunt contradictorii: tatăl e adeptul principiului că „decât codaş în oraş, mai bine‑n satul tău frun‑ taş“, dimpotrivă, mama era în stare să toarcă‑n furcă, „pentru ca fiul ei să înveţe mai departe“. Opinia lui David Creangă, bunicul, în materie de învăţătură e superioară şi de‑a dreptul surprinzătoare pentru vremea aceea: „Din cărţi culegi multă înţelepciune şi la drept vorbind, nu eşti nu‑ mai aşa o vacă de muls pentru fiecare…“

La începutul părţii a doua a Amintirilor reapare imaginea satului natal: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti […], la prichiciul vetrei cel humuit, de Scene din filmul Amintiri din copilărie care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă CROATICAascundeam […] parcă‑mi saltă şi acum inima de bucurie!.“ După trecere de ani şi ani, integrarea în comunitatea satului natal a rămas, sufleteşte, neclintită: „Şi, Doamne, frumos era pe atunci, – ex- clamă el –, căci şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi […], şi copiii şi copilele megieşilor erau de‑a pururea în petrecere cu noi!…“ Să se observe că povestitorul îşi aduce aminte de „copiii şi copilele megieşilor“ (vecinilor) cu aceeaşi căldură sufletească cu care‑şi aduce aminte de surorile şi fraţii săi. După ce insistă asupra atmosferei din casa părintească, unde domină figura mamei, Smaranda, după ce narează întâmplări hazlii din copilă- rie: conflictul cu moş Chiorpec ciubotariul, cu mătuşa Mărioara, episo- dul cu pupăza, întâmplarea de la scăldat şi altele, Creangă încheie partea a doua a Amintirilor exprimându‑şi din nou sentimentul solidarităţii cu vatra humuleşteană: „În sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufle‑ ţită din Humulești..“

Imaginea satului natal este evocată şi la începutul părţii a treia a Amintirilor „…Satul Humuleşti, în care m‑am trezit, nu‑i un sat lătu‑ ralnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii ca alte sate…“ De data aceasta, Creangă îşi îndreaptă privirile şi asupra împrejuri- milor satului „şi locurile care încunjură satul nostru – adaugă el – încă‑s vrednice de amintire. Din sus de Humuleşti vin Vânătorii Neamţului, cu sămânţă de oameni ca aceia care s‑au hărţuit odinioară cu Sobieţchi, cra‑ iul polonilor…“ Rând pe rând sunt amintite şi alte sate din împrejurimi, ai căror oa- meni sunt aşa de cinstiţi, încât „plugurile rămân singurele pe brazdă în ţa‑ rină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele fără jitar, şi nimeni nu se atinge de ele…“, de aceea locuitorii din astfel de sate „nu ştiu ce‑i jude‑

162

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 162 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

cata“. Cu o mândrie sporită este evocată apoi imaginea Cetăţii Neamţu- lui: „Iar deasupra Condrenilor, pe vârful unui deal nalt şi plin de tihărăi, se află vestita Cetatea Neamţului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger…“ Ca şi celelalte trei părţi, partea a patra a Amintirilor începe tot prin evocarea satului natal: „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp, şi pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruinţa mamei“. Alături de evocarea satului natal, apare evocarea peisajului humu- leştean: „Dragu‑mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri“. În continuare, după ce‑şi aminteşte şi aici de părinţi, fraţi şi surori, Creangă vorbeşte, stăpânit de aceeaşi puternică nostalgie, de „băieţii sa‑ tului“: „Dragi‑mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie…“ Nu uită să evoce nici şezătorile, clăcile, horele şi petrecerile din sat: „Asemenea dragi‑mi erau şăzătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire!“ Dragostea pentru satul natal, pentru oamenii, obiceiurile, tradiţiile şi peisajul deCROATICA acolo este atât de puternică în sufletul povestitorului, încât, în ziua în care este nevoit să plece din Humuleşti spre Socola, se simte trimis parcă în surghiun: „Era dimineaţa – îşi aduce el aminte – în ziua de Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, când ieşeam din Humuleşti. Şi fetele şi flă‑ căii, gătiţi frumos ca în zi de sărbătoare, foiau prin sat în toate părţile, cu bucuria zugrăvită pe feţe! Numai eu cu Zaharia, ghemuiţi în căruţa lui Moş Luca, ne duceam surgun, dracului pomană, că mai bine n‑oi putea zice…“. Într‑adevăr, întocmai ca un surghiunit, când ajunge în vârful codru- lui Paşcanilor, tânărul Creangă îşi îndreaptă pentru ultima oară privirea spre Munţii Neamţului, unde ştia că se află Humuleştii: „Apoi, din vârful acestui codru, mai aruncăm, nemernicii de noi, câte‑o căută­tură jalnică spre munţii Neamţului; urieşii munţi, cu vârfurile ascunse în nouri de unde purced izvoarele şi se revarsă pârăiele cu răpejune, şopotind tainic în mersul lor neîncetat, şi ducând poate cu sine multe‑multe patimi şi ahturi omeneşti, să le înece în Dunărea măreaţă!“

Acesta este şirul episoadelor pe care le povesteşte Ion Creangă în Amintiri din copilărie. Deşi autorul nu respectă în mod riguros ordinea lor cronologică firul narării nu e de loc întortocheat. Nică şi satul Humuleşti (oameni, obiceiuri, tradiţii, peisaj) constituie un tot inseparabil. Din acest punct de vedere, se cuvine subliniat că fiecare din cele patru părţi începe prin evocarea satului natal, prezentând – dacă le comparăm între ele – o gradaţie, atât în ce priveşte întinderea evocării, cât şi în ce priveşte tăria retrăirii ei (într‑adevăr, atât întinderea evocării satului natal, cât şi tăria retrăirii evocării lui culminează în partea a patra). Această gradaţie este conformă, pe de o parte, cu evoluţia lui Nică, în sufletul căruia se dezvoltă treptat‑treptat dragostea pentru Humuleşti;

163

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 163 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

pe de altă parte, cu despărţirea încetul cu încetul, impusă de împreju- rări, de satul natal. În esenţă, în Amintiri din copilărie, „Creangă povesteşte – după apre- cierea lapidară a lui G. Călinescu – copilăria copilului universal“. O spu- ne el însuşi: „Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce‑a zice“. Aceasta înseamnă că, pornind de la propria‑i copilărie, petrecută la Humuleşti, deci într‑un cadru naţional, povestitorul a analizat trăsătu- rile eterne ale copilăriei, menite a încânta în felul acesta, prin farmecul lor,, pe orice copil, indiferent de ţară şi timp. Povestitorul s‑a ridicat, aşadar, de la particular la general, de la naţional la universal. Concret, se poate spune că, în Amintiri din copilărie, Creangă evocă anii copilăriei, dimpreună cu oamenii, obiceiurile şi tradiţiile poporului nostru, reflectate în satul său natal. Trebuie precizat însă că zugrăvirea peisajului local („Ozana cea fru‑ mos curgătoare, în a cărei apă „limpede ca cristalul“ se oglindeşte „cu mâhnire“ Cetatea Neamţului; Humuleştii, „care vuia în toate părţile de vâtale“; Broştenii, format dintr‑o casă aşezată „ici sub tihăraia asta, alta dincolo de Bistriţă sub altă tihăraie!“, de aceea „nu, se ruşina lupul şi ur‑ sul a se arăta ziua miaza‑mare prin el“; munţii „urieşi“ ai Neamţului, cu CROATICA„vârfurile ascunse în nouri“), anumite obiceiuri (umbletul cu chiraleisa de Bobotează, uratul cu buhaiul de Anul nou şi altele), proverbele, zică- torile şi locuţiunile (unele din acestea intraductibile) constituie caracte- Th. Aman: Peisaj cu râu rul naţional al Amintirilor.

În Amintiri din copilărie, umorul care nu este însoţit de sarcasm ca în proza lui Caragiale, izvorăşte din situaţii şi întâmplări hazlii (prinderea muştelor cu ceaslovul, molipsirea de râie de la caprele Irinucăi, aplicarea „poştei“ la tălpi, bătaia dintre Mogorogea şi Pavăl); din felul în care poves- teşte autorul (în această privinţă s‑ar putea cita mai tot textul Aminti­rilor), din folosirea de locuţiuni, zicători şi proverbe, menite a provoca râsul: „Na‑ţ‑o bună că ţi‑am frânt‑o; „îs mai aproape dinţii decât părinţii“; „se ţine ca râia de om“; „au tunat şi i‑au adunat“; „nu plăteşte bogatul, ci vinovatul“; „milă mi‑e de tine, dar de mine mise rupe inima“; „golătatea încunjură, iară foa­mea dă de‑a dreptul“; „dacă s‑a dat baba jos din căruţă, de‑abia i‑a fi mai uşor iepei …“; „a pune de mămăligă fără apă“; „dacă te‑ai băgat în joc, trebuie să joci“. Ori expresii ca: „vai‑nevoie“; „calea‑valea“; „bine‑rău“; „cu una cu două“; „lasă‑mă, să te las;“ „mort‑copt“; „nici cârc“ Deşi locuţiunile, proverbele şi zicătorile au, atât în literatura populară cât şi în cea cultă, o largă circulaţie, Creangă le foloseşte în aşa fel, încât, în cuprinsul Amintirilor, ele îşi recapătă prospeţimea iniţială. Întrucât, în cu- legerile folclorice, proverbele şi zicătorile apar izolat, asemenea maxime‑ lor din literatura cultă (din această cauză uneori înţelesul e puţin greu de descifrat), la Creangă, datorită contextului, ele devin pe deplin inteligibile. Astfel, înţelesul zicalei „golătatea încunjură, iară foamea dă de‑a dreptul“ se lasă mai greu tălmăcit când zicala este folosită izolat, pe când, în con- textul din Amin­tiri, înţelesul ei devine dintr‑o dată şi integral inteligibil: „Şi nemaiputând suferi foamea, încep a mârâi ugilit printre gard: Mă‑ mucă, iacătă‑mă‑s. Ş‑odată şi sar în ogradă, mă înfăţoşez dinaintea ma‑

164

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 164 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

mei aşa chipos cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sărut şi zic, scâncind: Mamă, bate‑mă, ucide‑mă, spânzură‑mă, fă ce ştii cu mine; numai dă‑mi ceva de mâncare, că mor de foame! Vorba ceea: Golătatea încunjură, iară foamea dă de‑a dreptul…“ La fel procedează Creangă în cazul tuturor proverbelor şi zicătorilor. Un alt izvor al umorului în Amintiri, poate cel mai greu de realizat din punct de vedere stilistic, îl constituie numele personajelor. Pentru marii scriitori, numele personajelor constituie una din pro- blemele majore ale creației lor artistice. Povestitor şi artist deopotrivă

de genial, Creangă nu face excepţie de la această regulă. Numai că, la el, Ion Creangă: La scăldat numele persona­jelor sunt luate, dimpreună cu personajele respective, în poveşti – din folclor, iar în Amintiri – din lumea Humuleştilor. Creangă însă le desăvârşeşte, prin procedee stilistice originale, forţa de a sugera diverse caractere umane: Mogorogea, moş Chiorpec, Trăsnea, popa Buli‑ ga – zis şi Ciucălău – şi altele. Astfel, numele Mogorogea, care de fapt e o poreclă: pe vărul scriito- rului îl chema, după cum se ştie, Ion Vasiliu, trebuie pus în legătură cu verbul „a mogorogi“, care înseamnă „a bodogăni“, „a mormăi împotriva cuiva“’, „a fi îmbufnat“. Din portretul pe care Creangă i‑l face ici şi colo lui Mogorogea, reiese că acesta îşi merita porecla, devenită nume, fiind un om pornitCROATICA pe sfadă. Când umbla cu uratul de Anul nou la Humu- leşti, Mogorogea se supăra fără motiv: „văru‑meu Ion Mogorogea, scrie Creangă, se punea de pricină că nu ură, şi numa‑ţi crăpa inima‑n tine de necaz…“ Mai târziu, după conflictul cu Pavăl, Mogorogea rămâne atât de supărat, încât, deşi mai glumeau ei „câne‑câneşte“, „nu‑i ieşea de la inimă afrontul ce i‑l făcuse Pavăl“. Alt nume hazliu din Amintiri este moş Chiorpec. Chiorpec este fără îndoială tot o poreclă, formată de la adjectivul chior + sufixul pec. Sensul peiorativ al cuvântului Chiorpec este evident: „Uite mamă, Chiorpecul dracului, ce mi‑a făcut…“ se plânge Nică mamei sale, când moş Chiorpec îl mânjeşte cu dohot. Invectiva „Chior‑ pecul dracului!“ este alcătuită după modelul expresiei populare „chiorul dracului!“ cu care Creangă o şi echivalează ca sens. Izvor de inepuizabil umor este şi Trăsnea, „bucher de frunte şi tâmp în felul său“. La origine, Trăsnea este, de asemenea, o poreclă, care denumeşte un om „trăsnit“, „smintit“, un ins „tâmp“. Intuind sensul exact al poreclei Trăsnea, Creangă îl prezintă pe purtătorul ei ca atare. Îl numeşte „zăr‑ ghit“, cuvânt care înseamnă „smintit“, „zăpăcit“: „…zărghitul de Trăsnea dormea pe pat, cu gramatica sub nas…“ Altă dată îl consideră prost: „La urma urmelor, unde nu‑i dă (crîşmăriţei) şi Trăsnea […] un pupoi… Căci la de acestea mai tot prostul se pricepe…“ în altă împrejurare, scriitorul ne spune că Trăsnea „fiind mai chilos şi mai tare de cap“ („chilos“, în- seamnă tot „prost“) , reacţiona cu întârziere faţă de faimoasele „poşte“, pe care i le lipeau de tălpi colegii de la gazdă. Numele preotului Buligă „ce‑i ziceau şi Ciucălău“ este transformat de asemenea de către povestitor în sursă de umor. Adaosul „Ciucălău“, la numele cu sonoritate hazlie Buligă, este tot o poreclă. „Ciucălău“ este sinonim cu „ţoi“ şi înseamnă, în grai regional, „păhărel, din care se bea

165

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 165 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

rachiul“. Un preot poreclit „Ciucălău“ e neapărat un beţiv. Chiar aşa îl prezintă şi Creangă: „N‑apucase moş Bodrângă a lua bine fluierul de la gură şi iaca ne trezim cu popa Buligă ce‑i ziceau şi Ciucălău […], tămâiet şi aghezmuit gata des‑dimineaţă…“ Pornind de la anumite nume, create de colectivitatea sătească, la ori- gine mai toate porecle, Creangă a desăvârşit, şi pe această cale, creaţia artistică a poporului.

Operă de maturitate, Amintiri din copilărie constituie un monument al prozei noastre artistice. În literatura română, Creangă continuă, în ceea ce priveşte talentul de a povesti, realizând un salt uriaş, pe Neculce (întocmai ca şi acesta, autorul Amintirilor avea „înscrise în inima sa“ faptele pe care le poves- tea), precum şi pe Anton Pann, cu care se înrudeşte prin oralitatea sti- lului, cu ajutorul căreia a reuşit să restituie poveştii funcţia ei estetică primitivă. Cu Anton Pann, Creangă se aseamănă şi prin folosirea de proverbe şi zicători, al căror înţeles, datorită contextului în care sunt plasate, devine inte­gral inteligibil. Într‑o anumită măsură, Creangă continuă şi pe Ne- gruzzi, autor al lui „Păcală şi Tândală“, giuvaer de umor şi înţelepciune, CROATICAfăurit cu ajutorul folclorului. După opinia lui G. Ibrăileanu, adevăratul autor al operei lui Creangă e poporul: „Concepţiile lui Creangă sunt ale poporului; al lui Creangă e numai talentul, pe care‑l are din naştere“. O opinie asemănătoare a exprimat despre genialul povestitor şi G. Călinescu: „Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român, sau, mai simplu, popo‑ rul român însuşi, surprins într‑un moment de genială expansiune“. Întocmai ca şi Eminescu, Creangă aparţine deopotrivă literaturii ro- mâne şi literaturii universale.

Dicționar cultural

În Amintiri, oralitatea stilului lui Creangă este tot atât de evidentă ca şi în povestiri şi poveşti. Astfel, chiar de la începutul părţii întâi, în care satul natal este evo‑ cat din perspectiva sufletului copilului de altădată, Creangă foloseşte cuvântul „mai“ în felul în care îl întrebuinţează copiii când aceștia îşi exprimă mirarea, aşadar, din graiul vorbit: „Prin îndemnul său (al părin‑ telui Ioan de sub deal), ce mai de pomi s‑au pus în ţintirim!“ (sensul pe care‑l are aici cuvîntul „mai“ este: „mulţi“: Cât de mulţi pomi s‑au pus în cimitir!) Altă dată, Creangă foloseşte cuvântul „mai“ cu valoare de adverb, cuprins în urarea unor oameni maturi: „mai rămâneţi cu sănătate!“, im‑ primând sti­lului său aceeaşi fermecătoare oralitate: „Ei, măi Ştefane şi Smarănducă, mai rămâneţi cu sănătate, că eu m‑am dusu‑m‑am“ (aici cu‑ vântul „mai“ înseamnă „încă“, „mereu“: „mai rămâneţi cu sănătate“, adică: „fiţi mereu sănătoşi!“)

166

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 166 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

Întrebuinţarea cuvântului „mai“ în astfel de cazuri, adică în urarea: „mai rămâi (rămâneţi) cu sănătate!“ e veche şi în vremea lui Creangă ea circula încă (cum circulă şi astăzi) în vorbirea poporului. Interesant de subliniat e că adverbul „mai“ în urarea: „mai rămâi (rămâneţi) cu sănă­ tate!“ e folosit şi de Ionică atunci când, ducându‑se la mătuşa Mărioara, vrea să‑şi dea aere de seriozitate: – „Apoi dar mai rămâi sănătoasă, mătu­ şă Mărioara! vorba de odinioară..“. Caracterul de oralitate a stilului din Amintiri provine şi din folosirea dati­vului etic, întocmai ca în Povestea lui Harap-Alb, din care reiese că nu numai autorul participă la ceea ce povesteşte, ci şi cititorul, căruia i se adresează însă tot timpul ca unui auditor. Iată câteva exemple de dativ etic din Amintiri: „…bunicul. În urmă cu caii de căpăstru şi eu înainte, mi‑au lunecat ciubotele­ şi‑am căzut în Ozana cât mi ţi‑i băietul“… ori: „mă vede tologit cu pielea goală pe nâsip, cât mi ţi‑i găliganul…“ Într‑alt loc, Creangă scrie: „Apoi mă trăgeam încetişor pe‑o coastă, la marginea bălții, cât mi ţi‑i moro­nul.“ Sau: „Nică Oşlobanu, ca de obicei, se scoală în picioare, cât mi ţi‑i melianul…“ Scene din filmul Harap-Alb Unele expresii ori locuţiuni populare, prezente în Amintiri, se întâlnesc şi la EminescuCROATICA (în poezii antume ori în variante), ceea ce înseamnă că pen­ tru cei doi mari creatori de artă limba poporului a fost un nesecat izvor de frumuseţi. – „Poi dă, măi femeie […] – zice Ştefan a Petrei către soţia sa Smaranda – încaltea ţ‑au făcut şi băieţii biserică aici pe loc…“ La Eminescu: „De nu mai uita încalte „Sufletul vieţii mele“ (Floare albastră). „A doua zi, scrie Creangă, Nică Oşlobanu ca mai ba să deie pe la şcoa­ lă…“ Expresia „ca mai ba“ este folosită de Eminescu în prelucrarea în ver‑ suri a basmului popular Călin‑Nebunul: „Fost‑a împărat odată şi trei fete el avea / Cât puteai privi la soare, da la ele că mai ba“. „Ei, ei! acu‑i acu…“ exclamă Nică al lui Ştefan a Petrei, când fuge într‑o zi de la şcoală de teamă să nu fie „mângâiat“ cu Sf. Niculaie. Eminescu între­buinţează şi el exclamaţia „acu‑i acu“ în Luceafărul: „Ei, Cătălin /acu‑i acu / Ca să‑ţi încerci norocul“.

Oralitatea stilului din Amintiri izvorăşte şi din întrebuinţarea unor in‑ terjecţii care dau impresia că propoziţiile ori frazele în care se află sunt vorbite şi nu scrise: „Iar el (popa Oşlobanu) zvîrr! cu o scurtătură în urma noastră…“ Impresia că autorul vorbeşte şi nu scrie apare şi în exemplul „Pupăza zbrr! pe‑o dugheană…“ Acelaşi efect asupra noastră îl au inter‑ jecţiile în fraza: „Şi când răcneşte o dată cât se poate, eu zvîrrr! chibrituri­ le din mână, ţuştii la spatele lui Zaharia, şi‑ncepem a horăi, de parcă dor­ meam cine ştie de când…“ Dintre multe alte exemple ce s‑ar mai putea aduce în sprijinul orali‑ tăţii stilului din Amintiri, menţionăm pe acela al tonalităţii propoziţiilor în frază, care, în unele cazuri, ne fac să avem impresia că povestirea e vorbită şi nu scrisă: „Şi eu fuga şi ea fuga, şi eu fuga şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palanca la pământ…“

167

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 167 2016. 06. 27. 21:23 UNITATEA VIII

APLICAȚII

1. Faceţi o analiză „exterioară“ a textului şi pre- familiei, felul în care reacţionau copiii, care era cizaţi câteva elemen­ te legate de caracteristicile tema discuţiei dintre părinţi. sale: prezenţa sau absenţa dia­logului, dimensiu- 3. Stabiliţi ce forme ale jocului apar în Amintiri. nile paragrafelor, informaţiile minime furnizate Observaţi cine furnizează în text informaţii des- de primele şi ultimele cuvinte etc. pre jocurile copiilor. Identificaţi motivele prin 2. Re zumaţi secvenţa epică a serilor pe care le pe- care se concretizează tema jocului în citit. Pre- trecea familia lui Nică, punctând următoarele cizaţi prin ce motive literare se realizează tema aspecte: momentul când se reuneau membrii jocului în Amintiri din copilărie.

E V A L U A R E

1. Stabiliţi semnificaţia cuvintelor din titlul operei românești a lui Creangă. Puneţi titlul în relaţie cu următoarea observaţie a lui George Călinescu: „în Amintiri din copilărie este simbolizat des‑ tinul oricărui copil de a face bucuria şi supărarea părinţilor şi de a o lua şi el pe încetul pe acelaşi drum pe care l‑au luat şi‑1 vor lua toţi. În Amintirile lui Creangă nu este nimic individual, cu ca‑ racterCROATICA de confesiune ori de jurnal. Creangă povesteşte copilăria copilului universal“. 2. Stabiliţi în ce opere literare studiate de voi se dezvoltă tema copilăriei. Prezentați într‑un eseu în care să comparați o operă cu această temă din literatura română cu una din literatura maghiară. 3. Stabiliţi relaţii în termeni de temă şi motiv între copilărie, joc, joacă, şcoală etc, având în vedere întregul conţinut al Amintirilor din copilărie. Descoperiţi şi alte teme în Amintiri din copilărie. 4. Stabiliți asemănări ale basmului Harap‑Alb cu alte creații populare sau culte citite de voi. Reali- zați o compunere în care să comparați eroul acestui basm cu un altul, de aceeași factură. 5. Realizaţi o lucrare, având ca titlu „Unicitatea stilului lui Ion Creangă“, pornind de la următoarea apreciere a lui G. I. Tohăneanu, din lucrarea Stilul artistic al lui Ion Creangă: „Limba lui Creangă este o limbă populară. Numai că povestitorul «din Humuleşti» supune această limbă populară, cu ale cărei seve întremătoare el îşi hrăneşte substanţa expresiei lingvistice, unui proces de filtrare. Creangă nu este, deci, un simplu «narator popular», ci un artist desăvârşit, care stăpâneşte «sub‑ ţirimile» artei celei mai pretenţioase cu o siguranţă şi cu o dezinvoltură pentru care niciun epitet nu este superlativ.“

168

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 168 2016. 06. 27. 21:23 Lecturi recomandate

Pentru documentarea suplimentară în legătură cu temele fiecărui capi- tol, în afară de operele respec­tive, se recomandă să citiţi capitolele con- sacrate acestor scrieri din diverse studii sau istorii ale literaturii române.

UNITATEA I Braniște, Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Edi- tura Diecezană, Caransebeș, 2001 Fouilloux, Danielle, Dicționar cultural al Bibliei, Editura Nemira, Bucu- rești, 2008 UNITATEACROATICA II Braga, Corin, Lucian Blaga. Geneza lumilor posibile, Editura Institutul European, Iași 1988 Vatamaniuc, Dimitrie, Lucian Blaga, Editura Științifică, București, 1977 Petraș, Irina, Teoria literaturii, Editura Didactică și Pedagogică, Bucu- rești, 1991

UNITATEA III Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, volumul I, Editura Minerva, Bucu- rești, 1981 Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini și până în pre‑ zent, Editura Minerva, București, 1988 (ed. a II‑a). Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1995 Fochi, Adrian, Miorița. Tipologie. Circulație. Geneză. Texte, Editura Academiei, București, 1964 Taloș, Ion, Meșterul Manole. Contribuții la studiul unei teme de folclor european, Editura Minerva, București, 1973 Theodorescu, Barbu, Păun, Octav, Folclor literar românesc, Editura Di- dactică și Pedagogică, București, 1967

UNITATEA IV Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la început până azi, Editu- ra Univers, București, 1981 Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în pre‑ zent, Editura Minerva, București, 1988 Vaida, Petru, Dimitrie Cantemir şi umanismul, Editura Minerva, Bucu- reşti, 1972

169

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 169 2016. 06. 27. 21:23 Popovici, Dimitrie, Studii literare, vol I, Literatura română în epoca Lu‑ minilor, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1972

UNITATEA V Ivaşcu, George, Istoria literaturii române, Editura Ştiinţifică, București, 1981 Cioculescu, Şerban, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii ro‑ mâne moderne, Editura Didactică și Pedagogia, București, 1971 Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la început până azi, Editu- ra Paralela 45, București, 1990 Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în pre‑ zent, Editura Paralela 45, București, 1990 Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, București, 1990

UNITATEA VI Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la început până azi; Editu- ra Poliron, Iași, 2008 Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în pre‑ zent; Editura Poliron, Iași, 2008 CROATICAManolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române; Editura Poliron, Iași, 2008 E. Simion, Dimineața poeților; Editura Poliron, Iași, 2008

UNITATEA VII Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I–II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969–1970 Buşulenga, Zoe, Dumitrescu Emi­nescu. Viaţă. Creaţie. Cultură, Edi­tura Eminescu, Bucureşti, 1989 Eminescu, Mihai, Opere, vol. I–II., ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, intro­ducere: Eugen Simion, Academia Română, Editura Univers En- ciclopedic, Bucureşti, 1999 Simion, Eugen, Proza lui Eminescu, Editura pentru Literatură Bucure­ şti, 1964

UNITATEA VIII Scrierile lui Ion Creangă, 2 volume, cu o prefaţă de A. D. Xenopol, Iaşi, 1990 Creangă, Ion, Opere, ediţie îngrijită, prefaţată şi glosar de G. Călinescu, 1953 Călinescu, George, Ion Creangă (Viaţa şi opera), ediţie nouă, revăzută, 1964

170

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 170 2016. 06. 27. 21:23 Cuprins

Introducere ...... 3

UNITATEA I I. Literatură – artă, ficţiune şi realitate ...... 5

Realitatea reflectată literar ...... 5 Pentru început ...... 5 Înainte de text ...... 5 Explorarea textului ...... 6 Lucian Blaga:CROATICA Hronicul şi cântecul vârstelor ...... 6 Aplicații ...... 8 Puterea expresivă a limbajului. Limbajul artistic ...... 8 Pentru început ...... 8 Înainte de text ...... 9 Explorarea textului ...... 9 Lucian Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ...... 9 Aplicații ...... 10 Genurile literare ...... 11 Pentru început ...... 11 Înainte de text ...... 11 Genul epic ...... 11 Explorarea textului ...... 12 Costache Negruzzi: Cum am învăţat româneşte ...... 12 Aplicații ...... 14 Înainte de text ...... 14 Genul liric ...... 14 Mihai Eminescu: Dorința ...... 15 Explorarea textului ...... 15 Aplicații ...... 16 Înainte de text ...... 16 Genul dramatic ...... 16 Explorarea textului ...... 18 Barbu Ştefănescu Delavrancea: Apus de soare ...... 18 Aplicații ...... 20 Literatura şi alte arte ...... 20 Pentru început ...... 20 Înainte de text ...... 20 Literatura și muzica ...... 21 Literatura și pictura (desenul) ...... 21

171

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 171 2016. 06. 27. 21:23 Literatura și teatrul (cinematografia) ...... 22 Literatura și artele plastice (pictura și sculptura) ...... 22 Explorarea textului ...... 23 Octavian Goga: Rugăciune ...... 23 Aplicații ...... 23 Trăirea prin artă. Caracterul senzual al artei ...... 24 Pentru început ...... 24 Înainte de text ...... 24 Explorarea textului ...... 25 Horia Lovinescu: Moartea unui artist ...... 25 Aplicații ...... 27

UNITATEA II II. Biblia ...... 28

Pentru început ...... 28 Înainte de text ...... 30 Limbile în care a fost scrisă Biblia ...... 30 Biblia în limba română ...... 30 Cărţile, capitolele şi versetele din Biblie ...... 31 ExplorareaCROATICA textului ...... 32 Vechiul Testament ...... 32 Geneza ...... 32 Aplicații ...... 35 Explorarea textului ...... 35 Noul Testament ...... 35 Sfânta Evanghelie după Ioan: Învierea ...... 36 Sfânta Evanghelie după Luca: Învierea ...... 36 Imnul iubirii al Apostolului Pavel ...... 37 Aplicații ...... 38

EVALUARE ...... 39

UNITATEA III III. Literatura populară ...... 40

Pentru început ...... 40 Clasificarea literaturii populare ...... 41 Text auxiliar ...... 41 Înainte de text ...... 42 Dicționar cultural ...... 43 Creaţii epice ...... 44 Balada ...... 44 Explorarea textului ...... 44 Mioriţa ...... 44 Aplicații ...... 45 Explorarea textului ...... 45 Monastirea Argeşului ...... 45

172

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 172 2016. 06. 27. 21:23 Aplicații ...... 47 Basmul ...... 48 Explorarea textului ...... 48 Petre Ispirescu: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte . . . 48 Aplicații ...... 50 Doina ...... 51 Explorarea textului ...... 51 Măi bădiţă, floare dulce ...... 51 Aplicații ...... 51

EVALUARE ...... 52

UNITATEA IV IV. Literatura română în secolele XVI–XVIII ...... 53

Pentru început ...... 53 Literatura română în limba slavonă ...... 53 Înainte de text ...... 54 Începutul literaturii în limba româna ...... 54 Aplicații ...... 56 Înainte deCROATICA text ...... 56 Dimitrie Cantemir ...... 56 Coordonate ale vieţii şi operei ...... 56 Explorarea textului ...... 57 Descrierea Moldovei ...... 57 Structura tripărtită a operei ...... 58 Moldova – un topos ideal ...... 60 Întâia schiţă de portret moral al poporului român ...... 60 Aplicații ...... 61 Dicționar cultural ...... 61 Pentru început ...... 63 Iluminismul românesc și Școala Ardeleană ...... 63 Înainte de text ...... 65 Ion Budai Deleanu ...... 65 Explorarea textului ...... 65 Ţiganiada ...... 65 Aplicații ...... 68

EVALUARE ...... 68

UNITATEA V V. Literatura română în prima jumătate a secolului al XIX‑lea ...... 69

Pentru început ...... 69 Organizarea învăţământului în limba română ...... 69 Literatura română paşoptistă ...... 70 Teatrul ...... 70

173

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 173 2016. 06. 27. 21:23 Dicționar cultural ...... 71 Înainte de text ...... 72 Rolul de îndrumător al lui Ion Heliade‑Rădulescu ...... 72 Curierul românesc ...... 72 Rolul de îndrumător al lui Mihail Kogălniceanu ...... 72 Dacia literară ...... 72 Text auxiliar ...... 73 Aplicații ...... 74 Explorarea textului ...... 74 Ion Heliade Rădulescu: Zburătorul ...... 74 Aplicații ...... 76 Înainte de text ...... 76 Grigore Alexandrescu ...... 76 Explorarea textului ...... 77 Umbra lui Mircea. La Cozia ...... 77 Text auxiliar ...... 79 Toporul şi pădurea ...... 79 Costache Negruzzi ...... 80 Înainte de text ...... 80 Explorarea textului ...... 81 Alexandru Lăpuşneanul ...... 81 AplicațiiCROATICA ...... 85 Înainte de text ...... 85 Nicolae Bălcescu ...... 85 Explorarea textului ...... 86 Românii supt Mihai‑Voievod Viteazul ...... 86 Dimitrie Bolintineanu ...... 89 Înainte de text ...... 89 Explorarea textului ...... 89 San‑Marina ...... 89 Dicționar cultural ...... 91

EVALUARE ...... 94

UNITATEA VI VI. Vasile Alecsandri ...... 95 Viața și opera ...... 95 Pentru început ...... 97 Poezia de inspiraţie folclorică ...... 97 Înainte de text ...... 98 Explorarea textului ...... 98 Doina ...... 98 Aplicații ...... 99 Înainte de text ...... 99 Lirica de dragoste ...... 99 Dicționar cultural ...... 100 Explorarea textului ...... 100 O seară la Lido ...... 100

174

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 174 2016. 06. 27. 21:23 Aplicații ...... 102 Înainte de text ...... 102 Pastelurile ...... 102 Explorarea textului ...... 103 Malul Siretului ...... 103 Aplicații ...... 104 Înainte de text ...... 104 Text auxiliar ...... 105 Balta‑Albă ...... 105 Dicționar cultural ...... 106 Explorarea textului ...... 107 Aplicații ...... 108 Înainte de text ...... 108 Teatrul ...... 108 Text auxiliar ...... 109 Chiriţa în provincie ...... 109 Explorarea textului ...... 111 Aplicații ...... 112 EVALUARECROATICA ...... 112 UNITATEA VII VII. Mihai Eminescu ...... 113

Viața și opera ...... 113 Copilăria şi adolescenţa ...... 113 Începuturile literare ...... 113 Anii de studenţie ...... 114 Bibliotecar, revizor şcolar, gazetar la Iaşi ...... 115 Ziarist în Bucureşti la Timpul ...... 116 Pentru început ...... 118 Epigonii ...... 118 Explorarea textului ...... 120 Înainte de text ...... 120 Folclorul, izvor de inspiraţie în opera lui Eminescu ...... 120 Revedere ...... 121 Explorarea textului ...... 121 Text auxiliar ...... 122 Ce te legeni… ...... 122 Aplicații ...... 123 Înainte de text ...... 123 Natura şi dragostea în poezia lui Eminescu ...... 123 Explorarea textului ...... 124 Sara pe deal ...... 124 Aplicații ...... 126 Dorința ...... 126 Explorarea textului ...... 126 Aplicații ...... 127 Înainte de text ...... 127

175

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 175 2016. 06. 27. 21:23 Evoluția poeziei de dragoste în creația lui Eminescu ...... 127 Explorarea textului ...... 128 Floare albastră ...... 128 Aplicații ...... 129 Explorarea textului ...... 130 Pe lângă plopii fără soţ ...... 130 Aplicații ...... 131 Înainte de text ...... 131 Poezia filozofică ...... 131 Explorarea textului ...... 132 Scrisoarea I ...... 132 Aplicații ...... 134 Explorarea textului ...... 134 Luceafărul ...... 134 Aplicații ...... 140 Înainte de text ...... 142 Proza artistică eminesciană ...... 142 Explorarea textului ...... 143 Sărmanul Dionis ...... 143 Aplicații ...... 146 Text auxiliar ...... 147 CorespondențaCROATICA dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle ...... 147 Dicționar cultural ...... 147

EVALUARE ...... 150

UNITATEA VIII VIII. Ion Creangă ...... 151

Viața și opera ...... 151 Înainte de text ...... 152 Explorarea textului ...... 154 Povestea lui Harap‑Alb ...... 154 Dicționar cultural ...... 157 Aplicații ...... 158 Explorarea textului ...... 158 Amintiri din copilărie ...... 158 Dicționar cultural ...... 166 Aplicații ...... 168

EVALUARE ...... 168

LECTURI RECOMANDATE ...... 169

176

1–176. Literatura 9-10korr8.indd 176 2016. 06. 27. 21:23