Compartimentul Istoria, Teoria Si Metodologia Stiintei
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
MOLDOSCOPIE, 2018, nr.3 (LXXXII) 15 COMPARTIMENTUL ISTORIA, TEORIA SI METODOLOGIA STIINTEI FUNDAMENTAREA DEMOCRATICĂ A ORÂNDUIRII POLITICE ÎN FILOSOFIA LUI MARSILIO DIN PADOVA Iulia GORINCIOI Republica Moldova, Chisinau,Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative, Departamentul Științe Politice și Administrative Doctor in filosofie, conferențiar The political and legal views of Marcilia from Padua, Middle Age thinker, shown in his creation «World’s defender» have been analyzed in the article. The author of this creation denies the claims of catholic authority for political mastery in society. He considers that only the strong state and «Priest Roman Empire» hea- ded by the king Lyudovic IV Bavarian, first of all, can introduce peace into disunity Middle Age Europe. Subjecting papacy’s teachings and policy to the criticism Mar- cilia suggests reformation of state and church relations by limiting social functions and powers of priests. The main role, to his opinion, must be given to the landed gentry who could be elected by local believers. Priests must become the handhold of state power acting under the law. Together with it the state power must built a new model of law-making allowing all citizens to participate in law creation. Large democratic potential of the thinker’s creation is in his longing to separate legisla- tive and executive branch. Marcilia suggests to elect the governor for a definite term of office that has been unbelievable for Middle Age. Such Marcilia’s from Pa- dua opinion determined at large that time and became the premises for teachings of the later educational and church reformers of the sixteenth-eighteenth centuries. În filosofia politică a epocii renascente s-au manifestat câțiva gânditori cu numele cărora este legată tranziția de la vechea, medievală mintalitate politică la cea modernă. Și din acest punct de vedere rolul-cheie aparține lui Marsilio din Pa- dova și lui Nicollo Machiavelli [12, p.392-402]. Este vast cunoscută în cercurile științifice opera politică a lui Machiavelli, în special lucrarea lui „Principile”. Nu mai puțin cunoscută este și lucrarea lui Marsilio din Padova“Defensor pacis”, care astăzi, cu părere de rău, este pomenită tot mai rar. Dar anume despre această luc- rare și autorul ei papa Climente al VI-lea spunea, că nu a cunoscut eretic mai peri- culos decât autorul ei Marsilio din Padova [9, p.13]. Italia de nord, numită pe atunci regnum Italicum, de unde provenea Marsilio, era la începutul secolului XIV o arenă de luptă înverșunată între Sfântul Imperiu 16 MOLDOSCOPIE, 2018, nr.3 (LXXXII) Roman și papalitate. La rândul său, papalitatea suporta la acel moment de existență nu cele mai favorabile clipe. Punea amprenta pe autoritatea papalității și schimba- rea în 1309 a reședinței din Roma la Avignon, unde Papii încercau să-și găsească adăpostul și siguranța vis-a-vis de lupta crâncină dintre guelfi și gibelini. Guelfii si Ghibelinii au fost doua grupari politice adverse, constituite in timpul luptei pentru investitura dintre papi si imparații germani, purtate în Italia în decursul secolelor XII-XIV. Detrona autoritatea papei, pe atunci Ioan al XXII-lea, și modul imoral de viață, despre care marele gânditor umanist Dante menționa, că este o fire desfrâna- tă, lăcomoasă, zgârcită, de o cruzime nemărginită [5, р.16]. De fapt, trecând în Avignon, curtea papală imediat a purces să-și amenageze reședința după obiceiul deprins. Despre aceasta Francesco Petrarca menționa revoltător, că aici domină moștenitorii pescarilor săraci din Galileia, care într-un mod inexplicabil și-au uitat originile și modestia strămoșilor, îmbrăcându-se în haine purpure de lux și îngreu- nându-se cu aur [6, p.269]. Principalul adversar al lui papa Ioan al XXII-lea era Ludovic Bavarezul. Co- nflictul dintre acești doi era unul vechi și pornește cu învingerea lui Frederic de Austria în luptă pentru coroana imperială, când întră în conflict deschis cu papa Ioan al XXII-lea. În apelația sa de la Sachsenhausen Ludovic Bavarezul nega drep- tul papei de a se implica și ași impune voința în rezolvarea problemelor ce țin de puterea politică în Sfântul Imperiu Roman, iar papa ca reacție î-l excomunică de la biserica catolică învinuindu-l în erezie. Cu aceasta “ereticul” nu se liniștește și înt- reprinde în 1329 un pas curajos, ieșit din orice limită: el însuși î-l învinuiește pe pa- pa Ioann al XXII-lea în erezie. Împăratul este susținut în această învinuire a papei în erezie de către Wiliam Occam și Marsilio din Padova. Prin jurământul de fidelitate împăratului Occam de- clara, adresându-se lui Ludovic Bavarezul: tu mă aperi cu sabia, iar eu te voi apă- ra cu cuvântul. Marsilio din Padova ataca și el doctrina petrină sau plenitudinii pu- terii, aceea după care toţi papii sunt urmaşii celui dintâi între apostoli, ai Sfântului Petru, de la care au primit funcţia de conducere a Bisericii. Pe aceasta se bazează pretenţia papilor ca fiind superiori tuturor puterilor civile. Filosoful Italian conside- ră, că această doctrină este fondată pe o lectura eronată a Evangheliei, deoarecee Christos n-a dat nici o putere coercitivă apostolilor. Episcopii sunt egali între ei. Daca ei sunt plasaţi unul deasupra celuilalt, aceasta e doar din motive organizatori- ce [8, p.162]. În lucrarea sa Defensor pacis, Marsilio contesta primatul lui Petru, menţionând că apostolul nu fusese niciodată la Roma, aşa încât, întâietatea episco- pului Romei nu era de natură divină, iar papa nu avea niciun drept să aleagă sau să demită un împărat. Însecolele XII-XIII doctrina plenitudinii puterii, sub influiența conflictului dintre papi și imperatorii Sfântului Imperiu Roman,capătă un al doilea aspect – de acum în colo Papii de la Romase identificaunu doar ca liderii spirituali ai creștinis- mului, dar și ca deținătorii puterii laice depline, pe care ei o deleagă prinților, lăsâ- MOLDOSCOPIE, 2018, nr.3 (LXXXII) 17 ndu-și dreptul de a o revoca. Evident, că rolul atribuit de către Ludovic Bavarezul lui Marsilio din Padova era nu mai puțin important în materie spirituală. Acest luc- ru era de așteptat, așa cum lucrarea lui Marsilio din Padova“Defensor pacis”, scrisă în 1324 a devenit un argument serios în favoarea puterii imperiale ca dominantă peste puterea papală. Scopul lucrării “Defensor pacis” era de a respinge doctrina plenitudinii puterii și a se consacra problemei păcii și eliminării conflictelor. Gân- ditorul conștientizează că asigurarea păcii e posibilă doar în dimensiunea legii, al cărui principal scop constă în justiţia civilă şi în avantajul comun. Niciun guver- nant, chiar dacă este legitim, nu poate guverna fără a face apel la legi. Din punct de vedere structural lucrarea lui Marsilio din Padova“Defensor pacis” se constituie din trei compartimente ne proporționale ca volum. Printre ele rolul-cheie aparține primii părți, în care autorul încearcă să respingă autoritatea pa- pei cu ajutorul argumentelor rațiunii. Principalul izvor de inspirație pentru Padova servește “Politica” lui Aristotel, tradusă în limba latină câteva decenii mai devre- me de către Wiliam din Merbeke. Marsilio din Padova în deplin accord cu Aristotel [18], arată că oamenii dorind să realizeze o viață a bunăstării se unesc în comuni- tăți, cea mai superioară fiind “communitas civile”, adică statul. Pentru a da o închipuire transparentă provinienței și structurii statului, Pado- va aderă la interpretarea comparativistă a organismului statal cu cel al ființei, influ- iențat desigur de Aristotel. Din textul filosofului grec, Marsilio scoate un mit – ace- la al animalului, care se află la baza vizunii organice a statului. Statul e conceput,ca și la Aristotel, ca o fiinţă vie, înclinată spre a-şi urmări propriile interese şi a-şi pro- cura mijloacele necesare pentru realizarea lor. Statul nu mai e subordonat adversa- rului suprem şi absolut al său - Bisericii. Statul e considerat un tot întreg, al cărui scop ultim - ţinta autoconservării şi echilibrului - precede interesele fiecărei părţi. Pentru Marsilio armonia statului coincide cu justiţia. El afirmă, că așa cum ființa asemeni corpului viu, compus din părți componente, ce realizează anumite sarcini și asigură funcționarea întregului organism, așa și statul, corpul căruia este poporul, este compus din mai multe pături sociale, care îndeplinesc anumite funcții, garan- tând buna funcționare a societății [9, cap.I]. Spre deosebire de marea majoritate a contemporanilor săi, care continuau să- și închipuie statul ca exclusiv monarhii, filosoful nostru determină acest institut so- cial și ca un anumit număr de orașe și provincii, similare după forma de guvernare. Centrul principal al statului laic al lui Marsilio este legiuitorul - cauza primă, efici- entă a legii”. Acesta se identifică mereu cu universalitatea cetăţenilor sau cu repre- zentanţa lor, care instituie pars principans conducătoare, monarhul sau organul ca- re guvernează şi decide, având putere coercitivă, dar mereu fiind mandatat și limi- tat de popor. Aici se reflectă experiența politică a lui Marsilio care provenea din Padova – mare oraș din nordul Italiei, unde puterea aparținea tuturor cetățenilor, în- tregii societăți, numită de Marsilio “legislator humanus”. În viziunea gânditorului, legiuitorul deleagă împuternicirile sale unor indivizi sau unor părți ale comunității. 18 MOLDOSCOPIE, 2018, nr.3 (LXXXII) Așa, de exemplu, principele este partea guvernamentală a corporației civile, este ales și se subordonează “legislatorului humanus”, altfel spus – poporului. Statul, definit ca “communitas perfecta”