r^ u ______. ^ P oW £>M u n c A VJSLV_yLS T&RIA REVISTA ROMANA PENTRU SUDESTUL EUROPEAN

B1BL M i CEiîJ-SiBiD I Nr ./^.^.-194 j£ | Exemplsr legal SOCIETATEA ROMANA DE STATISTICĂ ţ . a BUCUREŞTI IQ4£ Colaboratorii acestui număr : Ghcorghe I. Brătianu, profesor de istorie universală la Uni­ versitatea din Bucureşti; C. Brătescu, profesor de geografie la Universitatea din Bucureşti; Ion Conea, asistent la catedra de istorie universală a Universităţii din Bucureşti; C. Daicoviciu, profesor de arheologie la Universitatea din Cluj- Sibiu; A. Golopenţia, director în Institutul Central de Statistică al României; Nicolaie Marin-Dunăre, dela Institutul Central de Sta­ tistică al României; Anton Oprescu, profesor- Lugoj; Sever Popp, profesor la Universitatea din Iaşi; C. Racoviţă, dela Institutul Central de Statistică al României; T. A. Stoianovici. dela Institutul Central de Statistică al României.

Revista Geopolitica şi Geoistoria apare odată la două luni, în fascicole de cel puţin 48 pagini.

Manuscrisele, ca şi cărţile şi periodicele pentru recenzii, se trimit la redacţia revistei: Institutul Central de Statistică al României, Splaiul Unirii, 28, Bucureşti.

Abonament anual: în ţară, lei 600; în străinătate lei 800; instituţii, lei 1500; pt. studenţi, lei 400. ■

Administraţia Revistei: Institutul Central de Statistică al României, Bucureşti. GEOPOLITICA şi GEOISTORIA REVISTĂ ROMÂNA PENTRU SUDESTUL EUROPEAN vfvnul II Nr. 1

6 C om itetul de d ire cţie: Gheorghe I. BRĂTIANU, Sabin MANUILA, Mircea VULCĂNESCU, Ion CONEA, Anton GOLOPENŢIA

CAET II

IANUARIE - FEBRUARIE 1942 P 743 CUPRINSUL

ARTICOLE STUDII COMUNICĂRI

GHEORGHE I. BRATIANL, Misiunea istorică a Ungariei .... 1 ION CONEA, „Tota Transilvania ad nos venit” . . ■ . . - 1 1 ANTON GOLOPENŢIA, Preocupări biopolilicc ungureşti .... 24 T. A. STOIANOVICI, O teorie maghiară asupra răzăşiei . . . . - 3 7

C. BRĂTESCU, Românii din Bulgaria de est a Evului Mediu .... 45 SEVER POPP, Pământ şi limbă (cuvântul plaiu) ...... 54 ION CONEA, Carpaţii, hotar natural? f ...... - 6 2 C. RACOVIŢĂ, Migraţiuni din Ardeal peste Carpaţi în lumina, toponimiei . . 69 I NICOLAE MARIN-DUNĂRE, Grupul etnic românesc din Iugoslavia . . . 74 ANTON OPRESCU, Observări asupra toponimiei populare . . - 8 0 T. M. KIVIMAKI (trad. S. N.-MIHAILIDE), Feldmareşalul Mannerheim . . 89 |

DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI

C. DAICOVICIU. ION CONEA: O sensaţională descoperire arheologică în Transilvania — Un istoric are cuvântul: „Cu privire la originea Românilor” — Cetăţile dace din munţii Orăşiiei: un Memoriu către Conducătorul Statului — O interesantă ipoteză cu privire la originea Dacilor — U-570 — Pe puntea dintre Europa si Orientul Apropiat — Geografie întrun an cât altădată în secole — Planeta instantanee — Un nume predestinat şi alte nume — Românii, văzuţi de alţii si de ei înşişi — Stăpânirea nord-dunăreană a lui Constantin cel Mare — Unde a fost Sarmizegethusa — Un nou mit — Buletinul insti­ tutului Român din Sofia — Linia M agin ot= 127.000 ha arabile — Ştiinţa dreptului în­ clină pentru un descălecat şi în Sud — „Geopolitica”, „Zeitschrift fur Geopolitik*\ „7eit- schrift fur Politik** — Paşi mari spre o schimbare la faţă — Războiul. . 93 2*c; J- • ' MISIUNEA ISTORICĂ A UNGARIEI

In luna Aprilie a anului trecut ar fi trebuit să aibă loc anumite come­ morări, împlinindu-se şapte secole dela unul din evenimentele importante din istoria politică şi militară a regatului vecin. Nu am avut însă impresia că atenţia Ungurilor, atât de vie în ceeace priveşte alte etape ale trecutului lor militar, să se fi oprit mai îndelung asupra acestui episod foarte însemnat. Sunt şapte secole de când, la 11 Aprilie 1241, regatul vecin a suferit una din cele mai mari catastrofe ale istoriei sale, în faţa marei invazii tătăreşti; de când armatele tătăreşti au pătruns în Europa centrală şi ostile Ungariei, cum ne spun isvoarele vremii, s’au împrăştiat ca „frunzele de toamnă”. Câ­ teva luni mai târziu, călăreţii acestei armate formidabile, — cea mai pu­ ternică organizaţie militară a vremii, cu cei mai mari strategi — urmăreau pe regele ungur Bela al IV-lea până pe coasta Dalmaţiei, iar el nu găsea adăpost decât în insule; a fost un accident al istoriei că această catastrofă nu şi-a avut toate urmările. Numai moartea neprevăzută a marelui han, în­ tâmplată undeva în depărtările Asiei, a oprit marşul năvălirii şi a întors drumul năvălitorilor; astfel a rămas în fiinţă regatul coroanei Sf. Stefan şi a putut să-şi continue existenţa. Catastrofă care nu se poate asemui decât cu aceea care, — cu consecinţe mult mai grave — s’a întâmplat trei secole mai târziu pe câmpia dela Mohaci, în care un alt rege al Ungariei a căzut împreună cu o mare parte a nobilimei, iar Ungaria pentru o lungă perioadă de vreme a fost supusă stăpânirei turceşti. Iată fapte, a căror evocare nu se potriveşte tocmai bine cu această misiune istorică de apărare a lumei creştine, pe care o revendică vecinii noştri, şi a cărei mândrie constitue unul din temeiurile principale ale existenţei lor politice; cu atât mai mult cu cât ei fac din această misiune un monopol. Nu aşa de mult, unul dintre principalii susţinători ai acestei idei, pro­ fesorul Dornanowszki, scria: „Oricine, la apus de ţara noastră — şi chiar acei cari n’au decât cunoştinţe istorice superficiale — ştie că noi am apărat Europa împotriva Semilunei. Dar cine cunoaşte jertfele poporului unguresc în această privinţă, înainte de ivirea Turcilor?... A fost o sarcină grea şi ingrată, căci poporul unguresc a trebuit să îndeplinească singur misiunea 2 GHEORGHE I. BRĂTIANU

sa, care devenise pentru el o chestiune vitală; din partea altor popoare, pe cari le apărase şi pe cari nu le mai ameninţa direct primejdia, el nu mai putea aştepta nici un ajutor...” Revendicare exclusivă, care, ştim prea bine din propriul nostru trecut, corespunde atât de puţin cu realitatea faptelor. A trebuit să vină obiecti­ vitatea istorică a învăţaţilor Apusului pentru a restabili şi în această pri­ vinţă adevărul. Sunt acum câţiva ani, am cetit această părere a unui istoric francez, care a judecat cu mai multă claritate problema... „Ne ocupăm prea mult de luptele sterile ale Franţei şi ale Angliei în secolul al XIV-1 ea şi al XV-lea. Ceeace importă istoriei europene e împotrivirea în contra Tur­ cilor, a Grecilor, a Sârbilor, a Ungurilor, a Muntenilor, a Moldovenilor, a Ruşilor, înfine, din veacul al XlII-lea până în al XVI-lea; mulţumită sacri­ ficiului „Balcanilor” şi al Slavilor din Răsărit, civilizaţia occidentală a putut continua în Apusul Europei şi despre aceasta Germanii, Italienii, Francezii, etc. nu-şi dau seama în • de-ajuns”. Atunci am fost determinat să cercetez mai de aproape originile şi te­ meiurile acestei idei a misiunii istorice a regatului vecin şi aceste cercetări m’au făcut să expun rezultatele obţinute. De fapt, ideia acestei misiuni istorice, a acestei misiuni exclusive a poporului maghiar, pare a avea altă obârşie. In trecutul acestei regiuni du­ nărene, unde naţiunile sunt atât de amestecate, ideia aceasta pare mai bine accentuată din momentul în care pătrunde şi in această parte a Europei şi se desvoltă conştiinţa naţionalităţii: momentul în care, la poporul maghiar şi la popoarele conlocuitoare, se desvoltă conştiinţa particularismului naţio­ nal, a destinului naţional propriu al fiecărui popor cu rădăcinile în trecutul său deosebit, cu desvoltarea în viitorul său deosebit. Din momentul în care, din punctul de vedere al naţiunei, se rostesc anumite vederi pesimiste asupra destinelor viitoare ale poporului maghiar, apare şi ideia misiunei sale istorice. Ştim că încă din veacul al 18-lea marele scriitor german Herder, dela care se poate data o concepţie mai clară a unui spirit popular, a spus despre Maghiari: „Singurul popor de această origine (fino-ugrică) care a intrat în rândul cuceritorilor sunt ungurii sau maghiarii... Ei sunt acum, printre Slayi, Germani, Valahi şi alte popoare, cea mai mică parte a locuitorilor ţării, iar în câteva secole nu se va mai găsi poate nici o urmă a limbii lor”. Desigur, asemenea observaţiuni nu puteau să rămână nediscutate şi s’au întipărit profund în mintea acestui popor, izolat, puţin la număr, odată ce ne mărginim numai la elementele adevărat maghiare. El este înconjurat de neamuri vrăjmaşe, a căror desvoltare constitue o ameninţare pentru el. O carte publicată de curând sub auspiciile Institutului unguresc de pe lângă Universitatea din Berlin, cartea învăţatului german Ludwig Spohr, „Temeiurile spirituale ale naţionalismului în Ungaria”, ne-o spune foarte lămurit: MISIUNEA ISTORICĂ A UNGARIEI 3

„Un popor care se ştie puţin la număr şi, ca rasă, fără altă rasă în­ rudită în Europa, se simte ameninţat; nu că această conştiinţă ar rezulta numai din împrejurări recente: în tot cursul secolului trecut, acest gând e activ. E poate cauza ultimă a naţionalismului, aşa cum a apărut tocmai în Ungaria: teama de pierdere a substanţei poporului aflat în descreştere a îndemnat la imperialismul naţional sub forma maghiarizării. Micul spaţiu al statului de astăzi (cartea e din 1936) aminteşte şi mai aspru această dură realitate: că poporul maghiar este puţin la număr şi ar putea fi aproape de pieire. Simbolul oricării activităţi publice şi private e cuprins într’un singur cuvânt: revizionism. Dacă însă intrăm mai adânc în analiza acestui termen, constatăm că revizionismul nu reprezintă numai un program... el priveşte toate temeiurile actualelor alcătuiri de stat sau de popor”. Cum s’a îndeplinit programul pe care cu foarte multă claritate pro­ fesorul Spohr l-a intrevăzut aici? El s’a îndeplinit, după cum se pare, prin- tr’o îndoită metodă: Pe de o parte prin aceia de a dovedi cu orice preţ că poporul ma­ ghiar, ca naţiune deosebită, cu particularismul său bine afirmat, este po­ porul cel mai vechiu şi cel mai numeros al regiunii pe care o locueşte. Pe de altă parte, atunci când s’a constatat că principiul naţionalităţilor nu este suficient pentru a întemeia întreaga stăpânire a maghiarimei şi a-i asigura viitorul la care aspiră, atunci s’au căutat fundamentele alcătuirii sale de Stat în altă parte şi în locul ideii naţionale ştiţi că astăzi la baza tuturor revendicărilor maghiare s’a căutat să se aşeze ideia unei misiuni, pe care numai poporul maghiar a îndeplinit-o şi o poate îndeplini în această parte a Europei. Prima metodă: dovedirea vechimei şi a numărului. Chiar la Domanowszki se află următoarea constatare, în a sa „Istorie a Ungariei” delà care a pornit polemica lui cu Nicolae Iorga (e vorba de starea în care s’au găsit Ungaria şi Transilvania la începutul veacului al XVIII-lea, după retragerea Turcilor): „în special imigrarea în massă a unor elemente de limbă străină, cu deosebire a Valahilor din ţinuturile în­ vecinate, a fost un mare neajuns pentru Ungaria. In anul 1700 numărul Valahilor din Transilvania era de-abia de 250.000. Numai în secolul al XVIII-lea s’a ridicat la 800.000. In secolul al XVIII-lea se ştie doar că populaţia Valahiei, din cauza asupririi Fanarioţilor a căutat adăpost in Ardeal...” (vestita teorie a imigraţiei în massă a poporului român în Un­ garia, afirmare care nu se prea potriveşte cu ceea ce ştim din trecutul nostru şi în special din trecutul Munteniei, unde vedem că imigraţia a fost nu numai delà sud spre nord ci şi dela nord spre sud, lucru care se poate dovedi cu denumiri de ţinuturi, azi dispărute, cum ar fi Secuienii, etc.). Dar, deoarece este vorba de statistici din alte vremuri, ne vom îngădui, pentru a rămâne obiectivi, să Ie aşezăm în lumina lor adevărată prin com- 4 GHEORGHE I. BRĂTIANU

paraţiune cu statistici din vremurile noastre. Aceiaşi dorinţă de obiecti­ vitate mă face să nu folosesc statisticile noastre, ci să recurg la cercetările unui fruntaş al vieţii săseşti din Ardeal, ale d-lui Rudolf -Brandsch, din studiul său despre chestiunea ungurească, in revista Volk im O sten ( 1940 . D-l Brandsch face în acest studiu următoarea constatare: După statistica maghiară din 1920 se aflau în Ungaria dela Trianon 6.722.215 maghiari. Zece ani mai târziu, numărul lor a sporit la 8.001.112, deci cu aproape 20 °/0. In acelaş timp numărul nemaghiarilor a scăzut dela 816.203 la 634.384, deci cu mai mult de 28 °/0. Straniu rezultat al statis­ ticei oficiale, care îndreptăţeşte concluzia severă a d-lui Brandsch: „cifre ■ mult. exagerate, cari nu corespund realităţii”. Dacă acestea sunt consideraţiunile pe care un observator obiectiv le face într’o revistă care nu ne aparţine şi care reprezintă un alt punct de vedere decât cel românesc asupra exactităţii statisticilor maghiare din se­ colul nostru, să ne fie îngăduit să ne gândim cu îndoială şi la statisticile întemeiate pe mult mai puţine elemente sigure, pe care istoricii maghiari le înşiră pentru secolele trecute. Dacă este vorba să rămânem numai în lumina obiectivităţii, nu trebue să lipsească din această expunere constatarea făcută acum câţiva ani de către unul din cei mai mari specialişti ai Germaniei în ceeace priveşte evo­ luţia demografică a popoarelor Europei. Este vorba de cartea cunoscută a profesorului Reithinger, în care datele înşirate sunt îndeajuns de impresio­ nante. Studiind comparativ Ungaria şi România (1936), el ajunge la cons­ tatarea că, pe când în Ungaria procentul de creştere al populaţiei este, în a doua perioadă de treizeci de ani a secolului nostru, de 15,4, în România pentru aceiaşi perioadă procentul de creştere este evaluat la 46,6 şi el ajunge la concluzia că Ungaria aparţine regiunilor de demografie medie sau de quasi-stagnare, ce se află în ajunul regresiunei demografice, — pe când România aparţine regiunei de suprapopulaţie, de supracreştere a populaţiei. Oricât ar fi de abil mânuite statisticile în ochii lumii streine, aceste realităţi nu au scăpat neobservate. Ele au fost ţinute în seamă de vecinii noştri, cari au ajuns la încheerea că mânuirea de statistici nu ajunge pentru a constitui un puternic temeiu al stăpânirii lor. Trebuia un alt temeiu pentru a-şi afirma aspiraţiunile lor politice, pentru a-şi lămuri pretenţiunile de realizare a acestor aspiraţiuni în faţa Europei. Şi astfel, de câteva decenii, în locul ideii naţionale care sta la baza existenţei tuturor popoarelor europene, Ungaria şi-a căutat o altă idee, acea a misiunei ei istorice: că poporul maghiar este singurul chemat să în­ deplinească o misiune de apărare şi de civilizaţie în această regiune eu­ ropeană. Cercetând acum elementele acestei teorii istorice şi politice, mi s’a părut a desluşi în special trei. Sunt trei raţiuni principale, pe care ea se întemeiază. MISIUNEA ISTORICĂ A UNGARIEI 5

Una din ele este ideea Sf. Coroane, doctrina Coroanei Sf. Ştefan, mi­ siunea legată de Coroana Sf. Ştefan şi care se află în fundamentul însuşi al existenţei istorice a regatului vecin. Al doilea element este tradiţia Ungariei milenare, deci singura care a putut dăinui în aceste locuri, singura care poate aduce aci o pace, o linişte si o ordine europeană. In sfârşit al treilea element, asupra căruia stăruesc istoricii maghiari, este că singură stăpânirea maghiară a putut, în veacurile trecute, să aducă popoarele diverse care locuiau în această regiune la o convieţuire paşnică şi fericită; cu alte cuvinte, stăpânirea Coroanei Sf. Ştefan a însemnat pentru minorităţi un regim ideal, mai mult decât atât, o vârstă de aur, cum o ca­ racterizează marele istoric maghiar Szekfü. Să analizăm pe -rând aceste elemente, pentru a căpăta o noţiune mai limpede a fundamentelor pe care se sprijină misiunea istorică a regatului vecin. Şi începem, desigur, cu elementul cel mai însemnat: coroana Sf. Ştefan. Cine nu are înaintea ochilor imaginea acestei coroane joase cu crucea strâmbă, trimisă de Papa Silvestru II primului rege al Ungariei, împreună cu o diplomă? Din nefericire, la temeliile acestei tradiţii au săpat în ultima vreme neiertătoarele cercetări istorice şi au ieşit la iveală două împrejurări: în primul rând însăşi diploma a fost contestată. D-l profesor Lupaş, într’un articol pe care a avut bunăvoinţa să mi-1 comunice, s’a ocupat de aproape de „mitul sacrei Coroane a Ungariei şi a titlului de „rege apostolic”. Chiar istoricii unguri au constatat că, în sec. al XVII-lea, un cleric aflat la Roma, unde se iviseră unele controverse cu privire la drepturile bisericii din Ungaria, a aflat cu cale să înfăţişeze drepturile acestei biserici ca derivând dintr’o bulă venerabilă, pe care Papa ar fi trimis-o la 1002 primului rege creştin al Ungariei, Ştefan cel Sfânt, împreună cu coroana şi cu titlul de rege apostolic. Istoricul maghiar Ka­ rácsony precizează şi data plăsmuirei — 1635 — iar în anul 1644 iezuitul Mathias Imhofer a publicat diploma în colecţia sa de acte, Annales Ecle- ■si as ti ci Regni Hungáriáé. La acea vreme, simţul critic în materie de docu­ mente era mai puţin desvoltat şi chiar faptul plăsmuirei unui document mai puţin condamnabil decât în zilele noastre. Astfel s’a înrădăcinat în istoriografia maghiară tradiţia diplomei de învestire pontificală a primului rege al Ungariei. Să trecem Ia obiectul însuşi pe care se sprijină întreaga construcţiime istorică a doctrinei Coroanei Sf. Ştefan. Mult timp această Coroană a fost ferită de vederi profane, însă într’o vreme împăratul Iosif II a luat coroana dela Rudapesta şi a dus-o la Viena, unde a putut fi examinată mai de aproape. 6 GHEORGHE I. BRĂTIANU

Intr’adevăr, un obiect artistic şi istoric de deosebit interes. S’a ob­ servat atunci că ea se compune din două rânduri de plăci smălţuite care o înconjoară: cel de sus e fără inscripţii, cel de jos prezintă însă o serie de icoane zmălţuite cu inscripţii în litere greceşti. Aceasta a deşteptat mai de mult curiozitatea cercetătorilor; mai mare însă le-a fost surprinderea, când au recunoscut chipul împăratului bizantin Mihail VII Dukas (1071-78), iar pe altă placă acel al „regelui Turciei” (aşa îi numeau Bizantinii pe Ma­ ghiari, înrudindu-i cu alte neamuri turceşti) cu numele de „Gheovitza” sau probabil Gheza. E deci limpede şi nici istoricii unguri cari s’au ocupat de această problemă, Darko sau Moravcsik, n’o contestă, că acest rând de plăci smălţuite împodobea o diademă trimisă nu dela Roma, ci dela Con- stantinopol. Ce semnificaţie se poate da acestei împrejurări? Este un semn de vasalitate al Ungariei faţă de Bizanţ, un dar făcut regelui Gheza de către împăratul Mihail, un semn de recunoaştere a suveranităţii statului maghiar, teorie pe care însuşi Darko o socoteşte mai puţin acceptabilă? Fapt este că această parte a Sfintei Coroane nu are nici o legătură cu o misiune încredinţată de scaunul pontifical. Rămân, ce-i drept, plăcile din partea superioară, acea fără inscripţii: un arheolog binevoitor a recunoscut în ele factura secolului al X-lea. Aceasta ar fi deci coroana trimisă la 1002 de Papa Silvestru al II-lea. Dar cum se împacă această ipoteză cu originea vădit şi incontestabil bizan­ tină a rândului inferior? Unii istorici ingenioşi au presupus atunci existenţa a două coroane, una dela Roma, cealaltă dela Constantinopol. Nu ştim nici astăzi care din ele va fi fost sfântă, poate să fi fost amândouă. Se pare că în luptele interne care s’au desfăşurat în regatul Ungariei în acel timp, în veacul 11 şi 12, fiecare Coroană să fi fost sim­ bolul unei tabere, până ce Ia urmă, împăcarea făcându-se, ele s’au unit şi din suprapunerea lor a rezultat Coroana autentică: una, singură şi sfântă a regatului maghiar. Să fim însă largi. Să ne îngăduim în această problemă generozitatea. Să facem abstracţie de toate aceste argumente care totuşi se sprijină pe incontestabile realităţi, şi în privinţa cărora ne putem referi la istoricii ma­ ghiari cei mai autorizaţi, dar să facem totuşi abstracţie de ele şi să pre­ supunem că într’adevăr partea superioară a Coroanei a venit dela Roma împreună cu Bula papală şi că într’adevăr, la această dată îndepărtată, regele Ungariei a căpătat dela Roma această distincţie. Ce ap însemna din punct de vedere istoric o asemenea constatare? Ar însemna că s’a conferit regelui maghiar o misiune naţională, o misiune unică în această parte a Europei? Sau nu ar fi altceva decât acea misiune tradiţională, de cruciată dată de Papi tuturor suveranilor, tuturor seniorilor aflaţi la marginile creş­ tinătăţii, Cavalerilor Teutoni în Prusia, stăpânitorilor latini în Siria şi în Grecia?... Misiunea de cruciată, de convertire a păgânilor, misiune prin MISIUNEA ISTORICĂ A UNGARIEI 7

definiţia şi esenţa ei internaţională, pentrucă ea se aplică întregii creştină­ tăţi al cărei cap este pontificele dela Roma, căpetenie spirituală a luptei creştinilor împotriva păgânimii. Nici privită sub acest aspect, nici măcar admiţând ca reală vechimea coroanei şi a diplomei şi încă o misiune istorică naţională nu putea să re­ zulte din această interpretare a problemei. Să trecem însă la al doilea element, pe care se sprijină teoria istorică a vecinilor noştri: Ungaria milenară. Desigur, impresionantă a fost ceremonia în care acum aproape o ju­ mătate de secol Statul Maghiar, lumea şi corpurile ştiinţifice maghiare au sărbătorit cu atâta fast, la Budapesta, 1000 de ani dela venirea lui Arpad, strămoşul dinastiei întemeietoare, în câmpiile Panonice. S’au produs atunci oarecari proteste ale României-june la Viena şi alte proteste ale altor aso- ciaţiuni din cuprinsul statului Austro-Ungar. Voiu împinge indiscreţia până a arăta că atunci şi tineretul german se găsea în rândul acelora ce protestau. Să considerăm totuşi faptul: 1000 de ani de existenţă, 1000 de ani de du­ rată, ce dovadă mai impresionantă de continuitate pentru trecut! ce imbold mai puternic de dăinuire în viitor! Care e însă realitatea? Ungaria ca regat organizat, Ungaria ca formă de stat, nu ca adunare de triburi răsboinice şi prădătoare, s’a întemeiat în jurul anului 1000 cu trecerea la creştinism a Sf. rege Ştefan, dar Ungaria nu a cuprins în întregime şi deodată margi­ nile ei, şi veacurile XI şi XII ne arată pe maghiari luptând încă pe pla­ iurile Transilvaniei, deci aceştia nu atinseseră chiar atât de repede şi de uşor hotarele veşnice ale coroanei Sf. Ştefan. Dacă nu ar fi fost accidentul amintit mai sus, după năvălirea Tătarilor (moartea marelui han), alta ar fi fost poate desvoltarea istoriei, şi nu putem prevedea cum s’ar fi continuat fiinţa regatului. Vedem însă că el îşi urmează existenţa sub dinastii străine, cum a fost Casa de Anjou. A continuat apoi sub regi de neam polon sau din alte neamuri, chiar şi din acel al Valahilor, cum a fost neamul Cor- vinilor, de care se leagă culniea gloriei maghiare. Iar pe urmă a venit ca­ tastrofa care nu a mai fost oprită de nici un accident: dezastrul dela Mohaci (1526). unde a pierit ultimul rege al Ungariei în mlaştinile Tisei şi unde atâţia nobili şi o numeroasă armată şi-au găsit sfârşitul. Se ştie că de pe urma acestui dezastru nu a mai fost o Ungarie uni­ tară, ci trei Ungarii: o Ungarie supusă Turcilor, o Ungarie care nu. a cu­ noscut nici măcar regimul de autonomie pe care în cele mai grele vremuri ale asupririi otomane l-au avut întotdeauna Principatele Române. A fost în această regiune un paşalâc, având un paşă instalat în castelul dela Ruda. A fost o altă parte, care pe la 1540 s’a alipit posesiunilor Casei de Habs- burg şi în fine a mai rămas Ardealul, mare principat care se bucura de autonomie şi avea un principe confirmat de Sultan şi în care maghiarii al­ cătuiau numai unul din ordinile privilegiate ale acestei regiuni şi desigur nu ordinul cel mai numeros. 8 GHEORGHE I. BRĂTIANU

Ajungem deci la concluzia că, dela 1526 până la 1688, data recuce­ ririi acestor ţări de armatele imperiale, nu a mai existat o Ungarie: au fost trei fărâme ale ei. Iar după 1688, timp de aproape două secole, nu a mai fost o Ungarie independentă, ci a fost o Ungarie integrată Coroanei habsburgice şi a fost o Transilvanie, peste care împăratul stăpânea direct. Unirea acestor părţi s’a făcut abia la 1867 şi a ţinut doar o jumătate de secol: timpul dela 1867 până la 1918. Se poate spune deci că avem a face cu o Ungarie milenară, care n’a durat nici o jumătate de mileniu pentru a se reconstitui numai jumătate de secol. Trecem acum la al treilea şi ultimul element constitutiv al misiunei istorice, a Ungariei, regimul ideal al minorităţilor. Maghiarii au reprezintat singura stăpânire, care a putut asigura liniştea între diferitele popoare care convieţuiesc în această regiune. 0 stăpânire raţională, luminată, aşi fi is­ pitit să spun liberală — dacă cuvântul nu ar fi astăzi atât de întunecat de împrejurări — stăpânire tolerantă, singura în măsură să asigure pacea şi ordinea în regiunea dunăreană. Nici în această privinţă să nu ne depărtăm dela regulele obiectivitătii. De rândul acesta nu vă voiu aduce mărturia, nici a unor autori români, nici a unor istorici streini, voi recurge la autoritatea unui istoric maghiar, a marelui istoric Szekfii în studiul său: Ungaria şi minorităţile sale în Evul Mediu, în „Sudostdeutsche Forschungen”, voi. II, din care vă voi citi numai pasagiul final: „Marea transformare se îndeplineşte la sfârşitul veacului al XV-lea; ea nu a fost însă pricinuită de voinţa de stăpânire şi asuprire a maghiarimii, ci de desvoltarea socială şi economică ce a avut loc în acea vreme în toate ţările Europei Centrale, care nu a mai lăsat pe oameni să trăiască în mici grupuri, împărţiţi în stări de drept deosebite, ci i-a con­ topit în masse. Această structură socială a vremii moderne, schimbările de­ mografice petrecute sub Turci şi transformările petrecute în sec. XVIII şi XIX, ne arată relaţii cu minorităţile cu totul deosebite. Faţă de ele şi de noile împrejurări, cu situaţia lor mult înrăutăţită, se poate cu adevărat numi Evul Mediu unguresc „vârsta de aur a minorităţilor”. Să arătăm şi de astă dată generozitatea de care nu avem parte dela alţii. Să admitem că până în sec. al 15-lea ar fi fost un regim ideal al minorităţilor, deşi lucrul ar părea straniu; un regim ideal al minorităţilor se aplică după câte ştim părţii mai puţin numeroase a locuitorilor unei ţări, dar aici, când vorbim de minorităţi, avem a face cu partea cea mai numeroasă a populaţiei; căci dacă adunăm la un loc diferitele popoare de sub stăpânirea maghiară, desigur că ele întreceau cu mult numărul acelora de obârşie pur maghiară. Să admitem totuşi că în această vreme depărtată şi mai ales în timpul Casei Arpadiene, regimul de cârmuire al Ungariei să fi fost într’adevăr un regim tolerant. Este posibil, pentrucă regii acelor MISII. NlîA ISTORICA A UNGARIEI 9

Aromi nu aveau o concepţie naţională, ei considerau că îndeplinesc o mi­ siune de ordin internaţional creştin; dela întemeierea regatului stârneşte această maximă care, poate, exista şi mai înainte: ..Stăpânirea unei singure limbi este şubredă şi slabă”. Prin urmare cineva se considera suveran cu atât mai puternic, cu cât cârmuia peste limbi mai numeroase şi mai deo­ sebite. Insă la un moment dat această tradiţie a început să se şteargă, până ce s’a uitat cu totul. In secolul al 15-lea, dată la care s’a oprit şi Szekfii, în locul acelei misiuni de apărare creştină la marginile creştinătăţii se substitue în Ungaria ideia unui stat întemeiat pe ordine privilegiate, unei Ungarii în care predo­ mină egoismul claselof pe care se întemeia toată puterea regatului unguresc. Interes egoist, care a dus până la împăcarea acestora cu stăpânirea turcească, egoism pe care un contemporan din sec. XVI-lea îl descrie în cele mai negre culori: dacă ai încerca să strângi dela unguri trei taleri pentru apă­ rarea ţării lor, şi încă nu ai reuşi. Iată cum din organizaţia de stat a Un­ gariei nu a rămas decât interesul egoist de exploatare al claselor condu­ cătoare. Dar să recurgem şi aci, înainte de a încheia, la un criteriu obiectiv, la mărturia unui strein aflat în trecere prin Ardeal şi care nu avea legă­ turi nici cu stăpânirea, nici cu locuitorii ţării. Este textul acela, de curând publicat, din nefericire prea puţin citit şi citat în ţara noastră, al relaţiunii lăsate de pastorul german Konrad Iakob Hildebrand. care a însoţit trei ambasadori suedezi în drumul lor spre Constantinopol. El se arată izbit, Ia 1656, de numărul Românilor din Ardeal, cari în unele părţi depăşesc pe Unguri şi pe Saşi la un loc. Acest neam pe care-I consideră coborîtor direct al „acelor vestiţi ostaşi grăniceri ai Romanilor” constituie populaţia cea mai veche a provinciei. Dar totdeodată adaugă că aceşti Valahi nu fac parţe din stările de drept privilegiate şi îndură un tratament foarte aspru, aşa de aspru, că în loc să fie traşi în ţeapă, pe­ deapsă groaznică ce li se aplică de obiceiu, ei consideră ca o favoare să fie trimişi la spânzurătoare. De-altmintrelea nu li s’au lăsat nici proprietăţi, nici case ale lor, şi duc o Aiaţă obidită de iobagi sau de muncitori cu ziua. Iată o mărturie precisă dintr’o epocă apropiată de sfârşitul veacului al 15-lea, la care se opreşte Iulius Szekfii şi care nu ne arată un regim tocmai ideal al aşa ziselor minorităţi, — noi“ le-am spune majorităţi sau naţionalităţi, — cârmuite de clase privilegiate şi exploatatoare. _____ Am ţinut să examinăm în lumina realităţii istorice elementele pe care se întemeiază ideea atât de des trâmbiţată a misiunii istorice a regatului maghiar. Dar puterea propagandei pe care au dus-o cu atâta râvnă pentru apărarea ei a fost aşa de mare, încât anii din urmă ne-au arătat o Ungarie care pas cu pas a redobândit o bună parte din teritoriile supuse odinioară coroanei Sf. Ştefan. Etapele acestei evoluţii sunt prea proaspete în memoria 10 GHEORGHE I. BRĂTIANU noastră, pentru a le mai aminti; unele din ele s’au înfipt prea dureros în trupul ţării noastre, pentru ă fi nevoit să le evoc aici, dar această Ungarie, oricâte cuceriri ar face, nu poate ascunde contrastul adânc dintre aspira- ţiunile ei şi realitatea etnică şi istorică. Aceasta a făcut pe unii să nu­ mească această ficţiune istorică, Ungaria imaginară, o Ungarie care nu există decât în mintea propagandiştilor ei de astăzi, în mintea acelor care ii desvoltă aspiraţiunile şi urmăresc cu atâta tenacitate şi atâta succes, une­ ori, realizarea lor. Decât şi aici este o margine. Această margine să mi se dea voie, la sfâr- ' şitul acestor însemnări, ca eu să o găsesc în temeiul realităţilor istorice pe j cari vi le-am înfăţişat. Ion Brătianu, a cărui comemorare s’a făcut acum nu : de mult,a spus odată: „Nimeni nu poate fi biruitor împotriva adevărului şi i a voinţei naţiunii”. Noi credem în această lozincă, credem şi astăzi, cu atât ; mai mult cu cât nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului, împotriva j voinţei naţionale, nu poate dăinui şi nu va dăinui. GHEORGHE I. BRĂTIANU «TOTA TRANSILVANIA AD NOS VENIT» SAU CÂT VALOREAZĂ TEORIA IANCSO BENEDEK >)

Am comparat cândva ') viata medievală a poporului românesc cu fluxul şi refluxul de viaţă al acelor izvoare intermitente din Munţii Apuseni, numite de oamenii locului izbucuri. Iată cum se prezintă un izbuc, cel din raza Vaşcăului de pildă, pe care l-am văzut acum câţiva ani într’o zi de înălţarea Domnului când, ca de obiceiu în această zi, populaţia satelor din jur venise în mare număr, adusă de credinţa în virtuţile miraculoase (tămăduitoare) ale izbucului: izvorul aci curge, vreme de 25-30 de minute, aci se trage în „ vizuina “-i de sub stâncă, ca un melc care-şi strânge capul cu coarnele în „casă“, la auzul sau ivirea unei primejdii. Şi stă astfel ascuns un anume răstimp, aproximativ o oră, pentruca din nou, după aceea, să apară vâna de apă de sub stâncă şi să curgă iarăş o vreme. Şi aşa mereu, din timpu­ rile de început ale Apusenilor probabil, şi până îi va dura viata. Aşa a fost şi cu neamul românesc, totdeauna, în trecut: Ca şi apa unui izbuc din acelea — aci se trăgea el spre munţii şi depresiunile din inima rotundă a pământului dacic (când barbarii inundau şesurile periferice), aci se lăsa el în voie şi curgea domol pe văi, spre cele trei ape din mar­ ginea Daciei, când se însenina cerul spre acele părţi. Pârvan a arătat că aceasta era realitatea chiar şi în vremea Geto-dacilor, a căror vatră etno­ grafică şi centru de expansiune teritorială spre periferia de şesuri a fost aceeaşi Transilvanie încinsă cu munţi.s) Inima geografică a pământului era, totodată, şi inima etnică a neamului. Observaseră aceasta chiar şi anticii. Cel mai clar o exprimă Annaeus Florus (în acel des invocat pasagiu din Epi- tomele sale): „Daci inhaerent montibus (în timp ce)... Sarmatae patentibus campis inequitant“. La fel şi Pliniu cel Bătrân, când spune: „Daci... montes

1) „Tota Transilvania ad nos venit” este strigătul de alarmă (v. mai jos) — astfel formulat într’un document din 1773 — cu carc populaţia din Principate întâmpina în secol. XVIII exodul de populaţie ardeleană ce imigra în Muntenia şi Moldova. 2) Pe urmele Descălecatului din Sud, Extras din Buletinul S. R. R. de Geografie, tom. LVIII, p. 10. 3) Getica, pp. 81, 278, etc. 12 ION GONEA

vero et saltus tenent“.1) Dacă aşa stăteau lucrurile pe vremea Sarmaţilor, cei cu cari Dacii au trăit mai mult în relaţii amicale decât încordate, cu atât mai mult, aşa dar, vor fi ţinut Dacii mai ales centrul înnalt şi oaspeţii mai ales marginea joasă pe timpul celorlalţi năvălitori. In pauzele de rela­ tivă linişte, Geto-dacii se lăsau şi spre şesurile joase, spre a le părăsi — nu total, bineînţeles — de îndată ce spre poale începea iar vântul să bată. Aşa că, fără să stea nicăiri scris, clar exprimat, lucrurile în Evul Mediu nu se puteau decât aşa petrece: Massa etnică centrală a românismului aci a pulsat dinspre citadela centrală spre margini, aci s’a strâns, chemându-şi spre inimă răsadurile împinse uneori prea departe. Să venim mai încoace, în vremurile mai apropiate de noi, la cele două sau trei secole ultime. Cine nu ştie, în România, că Bărăganul de pildă, a fost populat, începând cu secolul XVIII şi continuând cu întreg se­ colul XIX, în mare măsură de ardeleni ? Referindu-se la lipsa lui de apă ca şi la slaba lui densitate de populaţie, Hasdeu nu pregetă să considere Bă­ răganul, chiar pentru vremea lui, drept o „Sahară a României“. Ei bine> această Sahară s’a populat recent de tot, în răstimpul amintit, cu populaţie coborîtă dinspre dealurile şi depresiunile subcarpatice ale Munteniei, dar şi cu multă de peste Carpaţi. Harta Moldovei a lui Dimitrie Cantemir arată, pentru vremea ei —deci pentru începutul sec. XVIII, ochiuri încă goale de populaţie în Moldova dinspre Nistru, pe care chiar le numeşte campi de­ şerţi, după cum harta Olteniei ridicată prin 1719—1720 de ofiţerul austriac Friedrich Schwanz von Springfels, arată şi ea sudul acestei provincii pre­ sărat cu foarte puţine sate faţă de centrul şi mai ales faţă de partea ei din­ spre munte. Şi în Moldova, ca şi în Oltenia şi Muntenia, periferia de şesuri a fost relativ recent populată, cu aport—cum spuneam—nu numai dinspre dealurile şi munţii celor două principate, ci şi de pe versantele ardelene ale Carpaţilor. Vom reveni mai jos. Aşa stând lucrurile, teoria istoricului maghiar Iancso Benedek ne apare cel puţin stranie. Ea, în adevăr, e formulată astfel: Actualul mare număr al Românilor în Transilvania (lucrarea în care el îşi formulează teoria—cu titlul, în traducere, „Istoria străduinţelor naţionale ungureşti“, a apărut în' 1896) se explică prin massele de emigranţi valahi din cele două Principate în sec. XVII şi mai ales VXIII : fugind de regimul intolerant al domniilor fanariote—şi mai ales de regimul fiscal excesiv al acestora—ţăranii munteni şi moldoveni îşi părăseau gospodăriile şi treceau în masse la nord şi vest, de Carpaţi. N’a fost suficientă, aşa dar, negarea Continuităţii daco-romane în nordul Dunării, n’a fost suficientă teoria—cu scopuri evident şi naiv po­ litice—după care Românii ar fi început a se strecura în Transilvania, venind din sudul Dunării, abea prin secolele XII şi XIII: trebuia şi acest veritabil

I) Nai. Hiat., IV, 12 (25), 80. „TOTA TRANSILVANIA AD NOS VENIT” 13 deus ex machina cu teoria lui I. Benedek: Românii, cei mai mulţi, ar fi aşa dar oaspeţi de tot recenţi în Ardeal: abea din veacurile XVII şi XVIII, înainte de a arăta în ce chip stau în realitate lucrurile, nu ne putem opri sâ nu ne întrebăm, chiar de pe acum : Cum de a fost posibil ? Am stat mult, şi noi, şi ne-am întrebat: Cum de a fost oare posibil ? Şi am găsit că răspunsul e simplu de tot: Fiindcă până azi noi am tăcut şi au vorbit numai e i; au vorbit singuri Ungurii despre acest fel de pro­ bleme care interesau basinul şi versantele Carpaţilor româneşti—şi pe care, deci, le prezentau cum credeau ei de cuviinţă, totdeauna pro domo; le prezentau Apusului ca realităţi incontrolabile oarecum, deoarece din regiuni quasi-necunoscute, depărtate, şi-şi permiteau, drept aceea, să spună orice şi oricum voiau, odată ce ştiau că n’are să vină altcineva să spună că reali­ tatea e alta, pe acolo. Sau îşi vor fi spus: In problema aceasta, a secularului nostru diferend cu Românii, suntem angajaţi ca într’o cursă de întrecere: cine ajunge întâi şi-şi strigă din răsputeri ăreptmiierMC£la~M&r-eâştiga—cel puţin pentru răstimpul până va sosi la potou şi adversarul mai s ab la fugă; până atunci, putem induce în eroare, putem spune orice, pentru că trebuie să câştigăm cu orice preţ, Şi s’a mers până acolo, că teoria aceasta a lui I. Benedek s’a văzut adoptată <^e chiar istoriografia oficială maghiară: „Iuliu Szekfu, istoricul oficial al Ungariei de astăzi (şi unul din creatorii mitului contemporan al Coroanei Sf. Ştefan) a înserat-o în tomul VIII al volumi­ noasei sale istorii a naţiunii maghiare“... J) Iar în preziua tratatelor dela Versailles şi Trianon, contele Bethlen o purta în buzunar şi o flutura Ia Londra şi în toate capitalele Apusului şi o spunea, mereu şi mereu, în toate conferinţele pe care le ţinea, în toate convorbirile intime pe care le avea, aplicând fidel cu ea, pentru el şi pentru alţii, metoda d-rului Coue. Nu vom numi această teorie altfel decât stranie, iar astăzi, dacă au­ torul ei ar trăi, ,1-am invita la două excursii: una pe versantul muntean şi moldovenesc al Carpaţilor, şi alta pe cel ardelean—şi după ce i-am arăta, noi, în cea dintâi, câte sate de ardeleni se odihnesc în soare la sud şi est de Carpaţi, mai toate datând tocmai din secolele pentru care el afirmă con­ trariul, l-am ruga—în cea de a d oua-să ne arate şi el nouă câte sate de munteni şi moldoveni cunoaşte el sub versantul carpatic ardelean, înte- meeate în secolele XVII şi XVIII: că, doar, aşa cum satele de ardeleni în- temeeate în Muntenia şi Moldova în ultimele două secole există şi pot fi văzute de oricine, tot aşa trebuie să ne închipuim că ar fi cazul şi cu cele mutate dfe dincoace şi reînfiinţate dincolo: că doar, încă odată, şi acestea ar trebui să existe la fel. Sau, dacă nu ne-ar putea arăta dincolo sate în­ tregi de munteni şi moldoveni, l-am ruga să ne ducă şl să ne arate măcar

1) v. A. GOLOPENŢIA, A josl Transilvania în veacul al XVlll-lea ţiniă sau punct de plecare de migraţii romaneşti? — în „Geopolitica şi Geoistoria”, I, p. 91. . 14 ION CONEA exemplare din aceştia, indivizi risipiţi prin diversele sate ardelene preexis­ tente imigrării lor acolo. Nici de aceştia, însă, nu ne-ar putea arăta, fiindcă n’ar avea de unde să-i găsească. Sau, în sfârşit, l-am ruga să ne prezinte, ce-1 puţin, oarecare toponimie ardeleană de origine valahă sau moldo- veană, aşa cum noi i-am arăta din belşug, dincoace, una de origine arde- teană. Dar de unde aceasta, când nu există celelalte două? Am cercetat versantul nordic al Carpatilor Meridionali din Poarta-de- Fier transilvană (la hotar cu Banatul) şi până aproape de Braşov, pe urma unui subiect care ne-a pasionat totdeauna: Funcţia Istorică a Carpaţilor Meridionali ') şi putem spune, ca o formulare a celui mai sigur şi mai evident adevăr: Nu există, sub tot versantul nordic al Alpilor Transilvaniei, nu un singur sat cu populaţie venită în întregime de pe versantul sudic, dar nici măcar o singură uliţă de sat, undeva, cu astfel de populaţie. Doar ici-colo câte un păzitor de vite sau câte un cioban la câte o stână, care s’a luat cândva după o turmă ardeleană trecută să ierneze în Principate. Aceasta-i tot ce ar putea constata un expert sau un arbitru străin, venit din proprie hotărîre sau trimis de un for de justiţie internaţională, care for şi-ar propune, să zicem, să cântărească la faţa locului cât adevăr zace în teoria lui Iancso Benedek. Transilvania, încăodată, a fost ca o casă de izbuc pentru poporul ro­ mânesc în tot decursul istoriei: a fost casa de vreme rea (deci permanentă) a lui, în timp ce şesul i-a oferit astfel de condiţiuni numai pe anumite por­ ţiuni restrânse, mai ales cele îmbrăcate în pădure. Aşa a fost pe vremea lui, Florus, a lui Plinius, aşa pe vremea lui Jordanes, aşa în toată perioada de năvăliri ')• Procesul de populare serioasă a câmpiilor periferice nu da­

1) Din care o parte a fost tratată în Ţara Loviştei, Buc. 1935. 2) Să nu fim greşit înţeleşi: nu ne este străină — şi suntem cu totul de acord cu ea (vezi chiar, în viitorul număr al Revistei, comentariile noastre în juru-i) — teoria domnului (vezi chiar, în acest număr al Revistei, comentariile noastre în juru-i) — teoria domnului Ernst Gamillscheg, care afirmă, în Vlăsia de pildă, o insulă de românism medievală, şi nu ne simt străine nici „Revelaţiile toponimice pentru istoria neştiută a Românilor” ale lui N. Iorga, pe care le-am comentat în numărul trecut al acestei reviste şi care ne atestă prezenţa unei insule de români în pădurea vecină Vlăsiei, a Teleormanului, în acelaş Ev. Mediu şi ştim deasemeni că chiar Bărăganul, cel considerat de către Haşdeu ca o „Sahară a României” pentru vremea lui, şi-a avut şi el, ici-colo, în antichitate chiar, aşezările lui omeneşti — izolate pe câte un „pisc” sau păzind câte o răspântie de cale comercială (v. de pildă, RADU VLĂDESCU-VULPE, Bărăganul in antichitate, în Buletinul S. R. R. G., tom. XLI, 1922, pp. 133-146) — dar toate acestea nu infirmă cu nimic adevărul din constatarea lui Pârvan că Transilvania a fost vatră şi centru de roire în jur a Geto-dacilor, ca şi constatarea lui Pliniu cel Bătrân (egală cu a lui A. Florus şi egală, mai ales, cu a lui Jordanes care merge până acolo, încât consideră ca Dacie numai Podişul Transilvaniei). Centrul şi inima au fost şi au rămas mereu, până deunăzi, în podiş şi sub străşinile am­ belor versante ale cingătorii lui de munţi. Unul din făuritorii Atlasului Limbii Române, d. Emil Petrovici, crede şi exprimă, dacă l-am înţeles noi bine, exact acelaş lucru,, (Transilvania, vatră lingvistică, în nr. 2 al Rev. „Transilvania” pe 1941). „TOTA TRANSILVANIA AD NOS VENIT” 15 tează de prea multă vreme. Arăturile înalte din Carpaţi, mai ales acelea din depresiuni, sunt o dovadă sigură că în trecut populaţia românească se îngrămădea, de nevoie, mai ales înspre Carpati şi se ferea de şesurile pe­ riferice expuse. Generalul Bauer constată şi exprimă clar, şi el, această stare de lucruri'). Este, prin urmare, un adevăr evident în constatarea că, în genere în tot cursul istoriei româneşti, ţara-stup, ţara de roire etnică în jur, a fost Transilvania împreună cu centura ei de munţi, dealuri, depresiuni. Aşa a fost mereu, din antichitate şi până deunăzi, şi cel mai mult a fost aşa în Evul Mediu. Iar când începe a se ridica ceaţa acestui Ev Mediu de pe aceste locuri, constatăm — într’unul din primele documente, chiar — tocmai această tin­ dere spre margine a populaţiei ardelene şi carpatice. Vestita Diplomă a Ioaniţilor — căci de ea este vorba — ne-o spune clar. 2) In secolele urmă­ toare procesul se continuă acelaş, fără întrerupere.8) Pentruca tocmai în secolele XVII şi XVIII, secole în care Iancso Benedek îşi hazardează strania teorie cu imigrarea contrarie, tocmai în ele să constatăm un aflux de populaţie ardeleană în Principate mai puternic decât în oricare din secolele anterioare. Dar, pentrucă nicio afirmaţie şi nici un document nu poate egala va­ loarea şi evidenţa faptei, noi vom face o excursie pe sub munţii Olteniei şi ai Munteniei, cu popasuri în toate satele a căror populaţie e de obârşie ardeleană. Am alcătuit şi harta respectivă. Această hartă îşi aşteaptă cu seninătate replica pentru versantul nordic al Carpaţilor, aşteaptă !cu alte cuvinte ca acei autori unguri — istorici, geografi, statisticieni, geopolitici — cari jură pe teoria lui Iancso Benedek, să alcătuiască una la fel, pe care să ne prezinte satele ardelene de origine sud-carpatică, cum ceream şi mai sus. începem cu Oltenia, pe ale cărei sate „ungureneşti“ subcarpatice le cu­ noaştem de proprio visu, pe toate. Şi, ceeace este de reţinut în primul rând, e că aproape toate aceste sate au fost întemeeate exact în secolele XVII

1) V. în Ţara Loviştei, cap. despre Populaţie, unde e şi literatura respectivă (Iorga, Viilsan, Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu). 2) Apud I. NISTOR, Emigrările de [tesle munţi, Buc. 1915; ION CONEA, Ţara Loviştei, Buc. 1935; ION CONEA, Pe urmele descălecatului din Sud, Buc. 1940. 3) I. NISTOR, op. cit.; v. şi ION CONEA, Cel dintâi hotar politie pe creasta munţilor Olteniei, în revista „Soveja” nr. 3 pe 1938; v. şi ECATERINA ZAIIARESCU, Vechiul judeţ al Saacului, în Buletinul S. R. R. G., tom. XLI; v. şi I. BOGDAN, lelaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul; v. şi ANDREI VERESS, Păstoritul Ardelenilor in Moldova şi Ţara Românească (fană la 1821), Buc., 1927; v. şi ŞTEFAN METEŞ, Păstori Ardeleni in Principatele Române, Arad, 1925; v. HURMUZACHI, passim, passim; v. IORGA, Studii şi documente, idem; etc. etc. 16 ION GONEA

şi XVIII, ale Iui Iancso Benedek ‘) Au fost şi altele mai vechi, ungureneşti, acelea, însă, fie că şi-au schimbat numele, atunci când topirea populaţiei lor ardelene se desăvârşea, fie că nu s’au numit niciodată Ungureni. Alte ori se întâmpla că populaţia ardeleană admigrată se aşeza în sate autohtone pre­ existente, cohabitând şi topindu-se cu vremea în massa autohtonă a satului sau satelor în care se stabilea. Să începem deci cu Oltenia — şi să începem cu capătul ei vestic. Am notat pe hartă şi satul Cloşani din munţii Mehedinţului. Aceasta, de­ oarece însuşi numele lui e de dincolo. In adevăr, în satul bănăţean Come- reua — vecinul de peste munte, dacă se poate spune, al Cloşanilor Mehe­ dinţului, Cloşanu e cunoscut ca nume de familie, hipostasă în care dincoace nu-1 surprindem. înseamnă, deci, că întemeetorul lui e foarte probabil să fi fost un ungurean 'Cloşanu. De altfel, populaţia acestui sat are legături de rudenie atât cu Banatul cât şi cu Haţegul (există, în onomastica lui, şi numele Haţeganu, iar în satul Clopotiva din Haţeg unii bătrâni îmi spuneau că au rude în... Cloşani). Urmează satele Titirleştii şi Mărăşeşti, care — fără să se cheme Ungureni — sunt, iată, tocmai cu astfel de populaţie. Popu­ laţia din jur numai aşa le spune: „Ungurenii dela Titirleşti şi Mărăşeşti“. Satul Titirleşti a fost întemeiat în sec. XVIII de emigranţi şi păstori arde­ leni 2) cari şi-au făcut aici o biserică de piatră, zugrăvind pe peretele din faţă un cioban care cu bâta mână oile. Deasupra tabloului, o inscripţie: „Această biserică este făcută cu banii oilor.“ 8)— In satul Costeni, dincoace în Gorj, cea mai înstărită spiţă de oameni — Icleanu — se ştie că e de origină „de dincolo“. Şi mai incoace, lângă Tismana, e un sat, aparţinător şi aproape lipit de ea, Ungurenii numit. Populaţia fui, exclusiv ungu- renească. In sud-est de aceeaşi Tismană, iarăş aproape lipit de dânsa, e cătunul Vânătă, cu populaţia pe jumătate din „Rumâni“ şi jumătate din Ungureni. Originea populaţiei din Titirleşti şi Mărăşeşti e, în special, din Poiana Sibiului. A celei din Ungureni şi Vânătă, din părţile Clujului, ale Sibiului (aceeaşi nesecată Poiană) şi ale... Făgăraşului (familii Gălăţescu, care-şl ştiu originea în satul Galaţi de lângă Făgăraş). La răsărit de Tismana, în satul Gornoviţa, regretatul învăţător Neferescu ne spunea adesea că nu­ mele neamului lui, din bătrâni, a fost... „Ungureanu“, iar tradiţia spune c ă : „după câte spuneau bătrânii, mai toată lumea din Topeşti şi Gornoviţa e de fel de dincolo, din Ardeal“. Nu e sat, după aceea, din cele care se în- şirue deaici încolo spre răsărit, pe sub munte, unde —- dacă stai mai mult

1) In lucrarca noastră: Pe urmele Descălecatului din Sud, am arătat că un singur sat Ungureni, astăzi astfel numit, păstrează acest nume din vremea lui Mircea cel Mare şi până azi (acela, pe stânga Jiului, la Sud de Poiana, in Gorj). 2) ION IONESCU DELA BRAD, Monografia judeţului Mehedinţi, p. 394. 3) ŞTEFAN METEŞ, Păstori ardeleni în Principatele Române, în Biblioteca „Se­ mănătorul”, Arad, 1925, p. 66.

* MISIUNEA ISTORICĂ A UNGARIEI 17

şi ştii întreba — să nu afli că, „de felul lor“, mulţi din locuitori sunt... „de dincolo“. Iată-i, de pildă, pe cei din Bălţa şi Bâltişoara, cărora satele din jur le spun: Ungureni. Vorba lor, portul lor, sunt de dincolo; „ăia nu-s Români, sânt Ungureni“ — ne spunea acum vreo zece ani un bătrân din Brădiceni (care şi acest sat Brădiceni, puţin mai spre sud de Bâlta, este — după tradiţie — întemeeat şi el de un... ungurean). Cătunul Măzăroiu de lângă Stăneşti e numai din Ungureni: la fel şi satele Preajba Mare şi Mică de lângă Tg. Jiu. Iar Gurenii — centru de viaţă carpatică primitivă — după trei zile de stat în ei, am putut descifra că şi ei sunt... tot de dincolo. In Schela, care păzeşte capătul de dincoace al vestitei trecători a Vâlcanului (cum şi numele o arată), multe nume de familie te trimit cu gândul dincolo. In Porcmii dela ieşirea Jiului în depresiune, ca şi în Bumbeştii de pe malul opus, unele nume de familie, ca Ungureanu, Lascu, Ardeleanu, Moga — dovedesc aceeaşi origine. In Porceni e şi o Uliţă a Ungurenilor—ungureni vechi, însă, pe care numaj numele îi trădează de atare; iar Bumbeştii, cum ne spune un document din vremea lui Constantin Brâncoveanu, se mai chemau cândva şi... Schela Polătişlii ‘), ca unii cari, ca şi Schela de peste Jiu, păzeau -în capătul sudic al unei alte trecători peste munţi, între basinul Pietroşanilor şi Gorj. Dar şi mai interesant, parcă, e faptul că însuş oraşul Tg. Jiului este de fapt o... ctitorie urbană ungurenească. Negustorii de frunte ai lui sunt, de neam, din... Poiana şi Răşinari şi chiar dinspre Făgăraş şi Braşov, îi avem notaţi pe nume, pe cei. mai mulţi, cu locul de origine. Vorbeam, acuma vreo zece ani, cu venerabilul profesor Bobancu Ştefan: „Eu, de neam, sunt din Braşov. Am trecut în Ţară după ce fusesem profesor în Braşov, apoi redactor la „Gazeta Transivaniei“. în 1888, după ce am făcut 6 luni de închisoare politică la Vaţ, mă hotărăsc să trec în România Mică. Am fost numit director al gimnaziului nou înfiinţat, aici în Tg. Jiu.—Iar cei dintâi negustori de aici, află dumneata, au fost ungureni dela Poiana. Alimănuţii (Alimănuţ) sunt din Poiana de' fel; apoi Chirceştii, Şufanii, Voniceştii, Pro- danii—sunt, cari dela Poiana, cari dela Săliştea Sibiului. Unii sunt veniţi chiar ei, altora le-au venit părinţii, altora moşii, etc. Au venit anume pen­ tru făcut negustorie. Treceau peste munţi cu toată familia, fără paşapoarte, în 1890, când am venit eu în Tg. Jiu, tot ce era aici negustor de seamă era originar de dincolo. Autohtonii de aici n’au făcut altceva decât să-i imite, să se ridice câte unul din ei în umbra poienarilor şi săliştenilor, la cari îşi începeau cariera ca băeţi de prăvălie. Şerban, negustorul, e tot de

]) O copie-traducere a documentului, făcută de ALEX. ŞTEFULESCU, am găsit la un ţăran în Bumbeşti. începe aşa: ,,Io Costandin Voivod şi Domn al Valahiei, dă domnia mea această poruncă a Domniei mele lui Pătru Dănăeaţă cu frate-său Nicola de la Bum­ beşti din Schila Polatiştii”... 18 ION CONEA dincolo; Călinoiu, la fel“. Alăturea de noi, stă şi ascultă Ion Alimănuţ, ne­ gustor de vază al Târgului: „Dar eu, n’am plecat şi eu, tot dela Poiana şi am trecut dincoace, la fel? Am trecut cu Ion Vâlcu, cumnatu meu, care era negustor ambulant - cu căruţa—ca şi cu Dumitru Ghibu. Dar d. Bo- bancu, chiar, n’a fost, şi dânsul, şi negustor“ ? Comşa, Dobrotescu, Prodan, Oanţă, Cândea, Maniţu, Toma, Roşea, Olaru, Dragomir, Udroiu—io\\, sunt de pe la Poiana, Sălişte şiSăcele“.—Să lăsăm Tg.-Jiul, despre care iată ce lucruri importante ar putea afla susţinătorii de peste Tisa ai teoriei Iancso Benedek, şi să trecem mai departe. Cele două Prejbe, de lângă Tg. Jiu, sunt de ungureni curaţi (fără să le cheme, însă, astfel: Ungurenii). La fe şi Crasna Ungureni, la fel şi Bengeştii-Ungureni, la fel Novacii-Ungureni; la fel, tocmai pe Olt, Băbenii, Şirineasa, Măgura. Dar citadelă de Ungu­ reni, curată şi puternică, e mai ales aceea a Vaideenilor Vâlcii. Acum vreo opt ani, când i-am cercetat la faţa locului, Vaideenii aveau 60.000 de oi. în anii de dinaintea răsboiului mondial aveau, am aflat, nu mai puţin de 150.000! Umpleau, cu ele, iarna, lunca Dunării teleormănene şi vlăşcene. Pe dreapta şi pe stânga Oltului, două drumuri—dela Slatina în jos—erau (şi sunt, încă!) parcă numai ale lor, toamna când coborau spre Dunăre, primăvara când suiau spre munte.—Iar la apus de Vaideeni, aproape, cel mai de seamă sat al Gorjului sunt Polovragii. Nu e cunoscut, ca Vaideenii sau ca Novacii-Ungureni, a fi de obârşie de dincolo, dar portul de sărbă­ toare al locuitorilor e ungurenesc, jocurile—în bună/parte—li-s ungureneşti, limba li-i plină cu elemente de dincolo, organizarea stânii şi a păstoritului în genere li-i ca dincolo, iar dacă cercetezi numele de familii, afli de aces­ tea : Jinaru, Mohanu, Vinereanu, Ştefu, Ghilduţă, ptroe, Dobroiu, Cioranu, Şandru, Melentea, Ţuglui, Moga, Dobrotă, Hanciu, [apoi Sebeşeanu, Rodeanu, etc., dintre care unele (cele subliniate), trădează şatele de dincolo, din care familia sau familiile respective sunt originare, celelalte nume fiind şi ele curente în Poiana sau în alte .şate din jurul Sibiulni. în/ Şandru şi Moga cine ar putea să nu recunoască, oare, o sigură origine de dincolo ? Hotărît — Poiana aceasta şi cu aretul din juru-i au fost ca una din acele Pays-ruche de care vorbeşte J. Cvijic: adică un centru de vitalitate extraordinară, care a roit necontenit în juru-i, a trimis roiuri-roiuri de populaţie la sud de Carpaţi. Nu este impresionant, în adevăr, când, găsindu-te la Titirleşti în Mehedinţi, afli că cei mai mulţi din Ungurenii de acolo sunt poienari ? Şi iată dincoace, la Novaci: „Suntem, unii, de obârşie de pe la Şugag şi Lo- mani din judeţul Alba, alţii dela Livezeni pe Jii (basinul Pietioşanilor), alţii de pe la Cimpa, Pietroşani, Lonea (idem), dar cei mai mulţi suntem de fel din Poiana Sibiului sau din âretul ei; Jina, Rod, Răşinari. Ne tragem din satele de sub munţii Sibiului, sămânţă de mocani sau mărgineni, cei mai mulţi; ardeleni (şi prin „Ardeal“ ei înţeleg inima Transilvaniei, podi- „TOTA TRANSILVANIA AD NOS VENIT” 19

şui propriu zis, aparte de depresiunile subcarpatice interioare, care sunt ţinuturi de „margine“, „ţări“ aparte); ardeleni, suntem mai puţini.

Aceeaşi e constatarea pe care o îace cercetătorul pe teren şi la est de Olt, începând din acesta şi până la graniţa Moldovei—pentru ca, şi de de acolo înainte, pe sub straşina Carpaţilor şi până în Bucovina inclusiv— dar regiunea aceea trece de cadrul în care ne-am propus să urmărim fapteie. Mai întâi, aproape că şi aici, în Muntenia, nu e sat în care să nu descoperi şi populaţie originară de dincolo. Dar să vorbim lucruri precise. Iată pe Topolog: Ceparii-Ungureni şi Ciofrângenli-Ungureni, fiecare lângă respectivul sat de Pământeni (sus, în depresiunea Loviştei dintre Olt şi Topoiog, am arătat în altă parte *) ce însemnat procent de populaţie de origine ardeleană lo­ cuieşte). Mai spre Est, pe Argeş, patru sate de ungureni curaţi: Căpăţâ- nenii-Ungureni, Oieştii- Ungureni, Albeştii-Ungureni, Cerburenii- Ungureni, iarăşi, şi aici, fiecare din ele aşezat lângă respectiva aşezare, preexistentă, de Pământeni. Acestea, încăodată, sunt aşezări exclusiv ardeleneşti. Ele­ ment etnic de dincolo se găseşte, însă, în aproape toate satele — cum am spus. Iată, de pildă, vechiul sat cu nume încă enigmatic al Arefului, între ale cărui nume de familii întâlnim: Moldoveci (formaţie onomastică sigur şi exclusiv ardelenească: sufixul eci); Mohanu (arătând originea din satul Mohu din apropierea Sibiului); Juga, Moga, etc. Şi aceeaşi e situaţia în toate satele de pământeni de pe Topologul şi Argeşul de sus. — Urmează, mai spre est, pe valea Vâlsanului, satul Galeşul, al cărui nume te duce îndată cu gândul la Galeşul Sibiului: ca aspect, Galeşenii sunt ungureni neaoşi. Fizionomia lor, îmbrăcămintea, obiceiurile, păstoritul (ca ocupaţie principală), trădează originea de dincolo, origine pe care, însă, cel mai mult ne-o confirmă afirmaţia bătrânilor satului: suntem de dincolo, de neam ) Mai spre Est, pe Râul Doamnei, satele Corbi, Stăneşti şi Domneşti, fără să fie originare—ca populaţie - în întregime de dincolo, sunt în mare mă­ sură astfel. Cei din Corbi, cu portul în întregime ungurenesc, afirmă cu toţii—ştiu_că se trag din vestitul sat Jina din apropierea Sibiului. Se ştie şi vremea venirii strămoşilor: tocmai secolele XVII şi XVIII. Aşa e şi după socoteala bătrânilor, exact aşa afirmă şi documentele. Prima emigrare din Jina spre Corbi (şi, în mai mică măsură, spre B âbenifdhi Vâlcea şi Mil- co vu îdin Olt, lânga~SIătina) are loc pe la Î700, a doua e din a doua ju­ mătate a secolului (1760—1790) şi e în legătură cu înfiinţarea regimen­ telor româneşti de graniţă3). N’am spus, despre celelalte sate de până acum, din Argeş şi Muscel, dar întemeerea lor datează la fel, din aceeaşi epocă: ultimii 200-250 ani. Dar prezenţa elementului ardelean respiră aici, ca să 1) ŢARA LOVIŞTEI, ultimele două capitolc. 2) MARA N. POPP, Contribuţiuni la viaţa pastorală din Argeş şi Muscel; originea Ungurenilor, în Buletinul S. R. R. de Geografie, tom. LII, pp. 234 seq. 3) Apud MARA N. POPP, op. cit., pp. 265 seq. 20 ION CONEA spunem astfel, din tot şi din toate. O constaţi peste tot. Iată: un excursio- nist curios se duce la Schitul Brădet de pe valea Vâlsanului, sub munte, şi deschide la întâmplare un evangheliar vechi—şi citeşte pe marginea unei file, scris cândva de mână omenească: „Eu popa Marcu din Viştea (sat din Ţara Făgăraşului, n. n.) de Sus am vint Ia mănăstirea Brădetu ca preot ieromonah“ ')■ In satul Nucşoara, sub munţii Muscelului, lângă acea Bahnă a Ursului, unde Regele Fereinand avea casă de vânătoare, şi acolo o parte din onomastică îti trădează pe cei originari de dincolo. - Şi mai spre est, iată, pe Dâmboviţa; Bădenii-Ungureni, urmaţi de Berevoieştii-Ungureni. In satele de pe Dâmboviţa, influenţa şi aportul etnic ardelenesc se simte la tot pasul.

Ne-am mărginit, până acum, la regiunea de sub munte. Putem coborî, însă, şi mai spre şes, ba chiar în şesul însuş, pe Dâmboviţa şi Argeş, pe Vedea. Iată-1 pe d-1 Ernst Gamillscheg, care descoperă că, în mare parte, populaţia din Şerbăneşti- Tiiuleşti, de pe apa \fezii (Vedea) e şi ea originară tot de dincolo, şi anume din Ţara Oltului: o femigrare de acolo aici, emi­ grare care începe „cel mai târziu“ în sec. XVII '-)—ceeace înseamnă, dacă începe în acest secol, că se petrece în cursul Hui şi, poate, în cel următor: adică exact secolele lui... Iancso Benedek. Dar lucrurile nu se termină aici: Catagrafia din 1810, făcută de Ruşi în Muntenia, ne arată cinci sate de Ungureni în judeţul Dâmboviţa, la sud de Târgoviştes) : Drăgăeştii-Ungu- reni, pe stânga Dâmboviţei, aproape de Târgovişte şi peste apă de Dră- găeştii-Pământeni; Lucienii-Ungureni, din sus de cei Pământeni cu acelaş nume, pe dreapta râului, ambele; Ungurenii (puri), tot pe Dâmboviţa, a- proape de satul Lunguieţi; Lazuri, pe valea Ialomiţei, mai jos de Târgo­ vişte (aici se aflau şi „Rumâni“, dar majoritatea locuitorilor: 188 din 272, erau „Ungureni“, cu preotul lor „de neam ungurean“) ; şi Băseşti, pe valea Potopului, între Argeş şi Dâmboviţa, la sud-vest de Târgovişte (acesta e dintre satele, cum se vede, care sunt de Ungureni fără să se numească, totuş, aşa). Un alt sat Ungureni, pe Dâmboviţa, în plasa Bolintin mai spre sud, e dat ca dispărut. Dar lucrul cel mai interesant e altul: Toate aceste cinci sate de origine ardeleană au fost întemeeate spre sfârşitul sec. XVII şi înce­ putul celui următor4) adică iarăş secolele în care Iancso Benedek voia să

1) Op. cit., p. 236. 2) ERNST GAMILLSCHEG, Die Mundart von Şerhăneşti-THuleşti3 Gerichtsbezirk Olt, Kreis Vedea. in*. Berliner Beiträge zur Romanischen Philologie, vol. VI, 1-2, Jena und Leipzig, 1936, pp. 133 şi 191. 3) Diaconul N. M. POPESCU (academicianul de azi, n. n.), Judeţul Dâmboviţa în anul 1810, în Anuarul de geografie şi antropogeografie, II, (1910-1911), p. 151. 4) „Cum aceste sate nu se găsesc trecute în Perigrafi, 1789, putem hotărî că ele au apărut între această dată şi 1810” (op. cit., p. 151). „TOTA TRANSILVANIA AD NOS VENIT” 21 populeze Ardealul cu Munteni şi Moldoveni. Dar şi judeţul Ilfov ne este arătat, în aceeaşi Catagrafie din 1810, cu un număr mai mare de sate, în care o parte din populaţie era de origine ardeleană: Drâgoeşti, Cătruneştii, Pan- telimon, Tânganul, Sineşti, Pârlita, Obileşti, Cheseletul, Ulmeni ')• Catagrafia spune: sat cu locuitori de două feluri: Rumâni şi Sudiţi sau: Rumâni şiSudiţi chezariceşti sau nemţeşti. Ce erau aceşti Sudiţi chezariceşti, dacă nu Ungu­ reni? De altfel, lucrurile se pot verifica de oricine, azi, în toate numitele sate.—Dar şi în Bărăganul de alături, cum spuneam, au contribuit mult Ardelenii la recenta lui populare2), aşa cum şi în Teleormanul dinspre apus aportul etnic ardelenesc a fost, cantitativ, destul de important3).

Spre nord-est de Ilfov şi Dâmbovita zăcea cândva (amintit documentar pentru prima oară în 1645 şi desfiinţat în 18454) judeţul Saacului sau al Săcuenilor. O idee despre cât element etnic ardelenesc intra odinioară sau intră şi astăzi în compunerea populaţiei lui, ne-o dă Dionisie Fotino, când spune că, în anul 1815, judeţul Saacului numără 834 familii ungureneşti, pe când judeţele vecine ale Prahovei şi Buzăului de abea numărau, respectiv, 330 şi 30 familiiB). In judeţele Saaculului, ca şi în Gorj, admigarea de peste Carpaţi e dovedită documentar încă din primele secole ale Ţării Româneşti libere6), dar şi aici, ca în ti ate judeţele şi regiunile de care a fost până acum vorba, tot în cele două secole: XVII şi XVIII, a trecut munţii dincoace cea mai mare parte din populaţia ungurenească, ce se găseşte risipită pe toată suprafaţa fostului judeţ7)» Pe harta întocmită de noi se pot număra, din vestul Teleajenului şi până dincolo de apa Buzăului, nu mai puţin de 26 aşezări omeneşti cu populaţia total sau parţial ungurenească. Autorul după care le luăm (Ecat. Zaharescu) şi-a redactat lucrarea în urma cercetării pas cu pas, pe teren, a regiunii. Cităm din această lucrare: „Toponimia ţinutului e plină de sate cu nume ce amintesc colonizarea (din Ardeal), nemai vorbind de vechile sate de pământeni în care, în urmă, s’au aşezat şi Ardeleni fără să lase urmă în numele satului, cum am văzut că e cazul cu Fântânelile,

1) NICOLAE M. POPESCU (acelaş autor de mai sus), Catagrafia, Eparhiei Ungro- Vlahiei în 1810, Judeţul Ilfov, pp. 42, 46, 47, 49, 59, 64, 74, 75, 83. 2) v. S. MEHEDINŢI, Die rumänische Steppe, in vol. „Zu Friedrich Ratzels Ge- dächtniss”, Leipzig, 1904. 3) Vezi recentele „Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a Românilor”3 ale lui N. IORGA (tipărire postumă în publicaţiile Academiei Române, Buc., 1941 — Memoriile Sccţ. istorice). Pe harta noastră, regiunea e cea haşurată la S. W. de Roşiorii-de-Vede. 4) ECATERINA ZAHARESCU, Vechiul judeţ al Saacului, in Bul. S. R. R. de Geo­ grafie, tom. XLI (1922), pp. 149 şi 160. 5) FOTINO, Istoria Daciei, trad. Sion, tom. III, p. 152 seq. 6) ECATERINA ZAHARESCU-, op. cit., p. 150. 7) ECATERINA ZAHARESCU, 0p. cit., passim. 2 2 ION CONEA

Ceptura şi atâtea altele. Iată satele cu populaţie ungurenească : comuna Tohani, foarte veche, cu locuitori aduşi din satul Tohani din Transilvania, Valea Şcheilor de lângă Mizil, Tohăneanca-Ungureni, Popeşti-Ungureni, Tie- şanii-străini (cari, fiind sub munte, au fost probabil populaţi în mare parte tot cu Ungureni), Homorâci-Ungareni, Poseşti-Ungureni, Bughea-de-jos, Bughea-de-sus, Ungurelu-Cătun, Ungurenii-ot-Poiana-Mierlii, Valea Stâl- pului-Ungureni, Târleşti, nume care arată foarte clar formarea satului în jurul târlei fixate ; Mânecii-Ungureni, Sibiciu, format din colonişti veniţi din Sibiu (şi jur), Chiojdu, Valea Anii-Ungureni, Valea Vii-Ungureni, Calvini, din Saşi de data aceasta, veniţi în sec. XVII-lea din pricina persecuţiilor religioase. Apoi afară de numele satelor, găsim : o Vale a Mocanului în comuna Vâlcăneşti, altă Vale a Mocanului udă Cornetul-Crâcov, apoi Plaiul Ungurului în comuna Cislău *), Pârâul lui Mogoş ce dă în Teleajen, Valea Ungurilor în comuna Lapoş2), Ungurenii—o subdiviziune a comunei Cislău, moşia Vereş ce ţine de Calvini şi încă multe“5). Toponomia şi* onomastica ardeleană din regiunile de sub munţii Olte­ niei—şi mai ales în depresiunile subcarpatice — sunt neaşteptat de bogate. Vom veni, pentru judeţul Gorj, cu un singur exemplu— un nume de sat— care sperăm să-i facă plăcere deosebită istoricului dela Budapesta, dela al cărui nume (de împrumut, însă!) vine numele satului nostru: Tămăşeşti. Şi cu acestea, să ne apropiem de încheere: Carpaţii Meridionali n’au fost niciodată hotar între populaţiile de pe cele două versante ale lor, populaţii care de fapt erau una singură : româ­ nească. Cea de pe versantul sudic întreţinea legături strânse cu cea de pe cel nordic, dar n’a trecut mai niciodată dincolo, spre a întemeea acolo aşe­ zări nouă, alăturea de cele autohtone preexistente, sau spre a se aşeza în acestea, în mijlocul populaţiei locale. De dincolo dincoace, însă, a fost tot­ deauna curent de imigrare şi de fondare de sate noi, sub straşina Carpaţi- lor mai ales, dar şi până în malul Dunării. Sulzer, Raicewich, Del Chiaro, Fotino, etc., cu toţii vorbesc de un procent însemnat de populaţie arde­ leană emigrată şi fixată sub versantul sudic al Carpaţilor. Cauza principală stă, desigur, în transhumantă, acest milenar du-te vino al păstorilor arde­ leni între „patria lor de vară“ — muntele şi „patria cea de iarnă“ — Balta Dunării şi şesurile periferice: „Dans leurs migrations périodiques de Ia montagne à la plaine, les pâtres des Karpates, pour la plupart d’origine transylvaine, semblent nous présenter le symbole de la longue évolution qui a amené le peuplement de toute la Valachie par une population rou­ maine. On ne traverse pas constamment un pays riche et fertile sans être

1) Cislăul însuş e nume ungUre(ne)sc (notă I. C.). 2) Idem (notă I. C.). 3) ECATERINA ZAHARESCU, p. 157. Conea, -Tota Transilvania ad nos venit» U'v. RSG/C/A/SA ' s/eiuLu/ TAPA FAGARASULU!

TARA HATEGu LU/

'VO/NEÀSA ' . C H /0 7 0 r 1' O S S i/S ? ® . 0 S /ß /C /O va S TAPCWO/Ô '■ \ 6V H A v ^ ^ VA? ^ 9 O SJO S i 1^1 \^lCi ) fw ' / UA/G i/PE/zX

BADE A '/'in / t/A'GG'ÂE/Z/W' w 5 ©V^^?^4// _r r LIÙA/GGPSN// , A \ 0/EST/\(/A/Gl/AÈb/f . paSASj/OSSr/- \ C V v 0£$riYuNG U/$£ft7\$TA A/EŞT/ f CA//GC//PS//P

c e p~ a q /* k \ •\oo/w//£sr/ u/sotbsM' ■PBi/PEA// [ ' ! • / 'S SOS GlAPOSi/- VSCM o a / gc/ p e a /. M/CLOSAAJ// ^ O P SST /- j 0 ASOVAC' • IAA/Gl/PEA// P O EA/A P f,C/OSPÂ/VGEAZ/' PA ACUL S S T /VSC//S//L OP J ZA PO / Z m o c s s t T • t o p a /// 'O A/G l/PSAZ/ • TO/AAA/SA /ZOA-OA/GPA T/LOV' OPA GA CST, iZ/VGCZPEAZ. (ZA/GGPE/// /C - Ş/P//VC.

• L/MGiZPE/Z/

, VA G /i/L E S T / - CZAGL/PEA//

iWV G (/P /T1 O A Z G O P•7-Az/ rS M n/SPÄRur.

OA'GcZPc'/Z/]

rAZZG A ZZtZL

C///GL/PSA■

(ŞCAA/OVA q S/Z/SST/

ML/■/£///

R Ö S iO R U D E VEDE

LOCALITATI MUNTENE si OLTENE CU POPULATiE de ORIGiNÂ ARDELEANA

• SATS OS (CU)UNGUPEN! ONE CU APORT ET.NJC APOSLEAN.

PCOTET

Fig. I. Aşezări omeneşti în Oltenia şi Muntenia, a căror populaţie este — a oraşelor, in parte; a satelor, afară de câteva excepţii, in întregime — de origine transilvăneană, cea mai multă „descălecată* in sec XVII şi XVIII. Vor veni, de sigur, studii care vor arăta că aportul etnic ardelenesc e, in realitate, mult mai important. — Villes et villages de „Valachie1', dont la population est originaire — en partie ou, le plus souvent (les villages), presque totalement — d’au delà des Carpathes. L’immigration qui en est à la base: les XVII-e et XVIII siècles. f I ! t i „TOTA TRANSILVANIA AD NOS VENIT” 23 tenté de s’y établir. Le fait a dû se produire maintes fois ; on en trouve la trace dans les nombreux villages situés au pied de la montagne, qui sont formés de deux hameaux qualifiés l’un de roumain (români, pământeni), l’autre de transylvain (strein, ungurean)“ *). Dar nu e numai transhumanta cauza. Ci, cum văzurăm, au mai fost şi altele, în frunte cu persecuţiile religioase, ca şi cu militarizarea, din jumătatea a doua a sec. XVIII, a ţinuturilor ardelene de sub graniţa carpatică, care veneau, şi unele şi cealaltă, pentru Români, cu condiţii de viaţă into­ lerabilă. Persecuţiile religioase, cum toată lumea ştie, au atins maximum de intensitate în jurul anului 1700 şi S’au prelungit mai ales în secolul XVIII, tot ;2) militarizarea grănicerească a avut şi ea loc, cu toate conse­ cinţele ei— în primul rând emigrarea de Români ardeleni în Principate — în acelaş secol XVIII3). Fapt este că amândouă aceste cauze se înmănunchează şi ajung Ia paroxism în cel de al treilea pătrar al sec. XVIII. Iar expresia acestei cul- minări a rămas gravată în acel strigăt de alarmă pe care, spune un docu­ ment ardelean din 1773, îl ţipau în gura mare locuitorii celor două Prin­ cipate Muntenia şi Moldova, speriaţi de năvala peste ei a Românilor arde­ leni : „Tot Ardealul vine peste noi“ : „... ut ipsi Moldavi Valachique po- puli hominum ad se venientium turmis stupefacti vociferări auditi sunt : Tota Transilvania ad nos venit“4). .... Ca să se vadă, cu alte cuvinte, ce puţin adevăr zace în teoria lui Iancso Benedek : că, adică, majoritatea populaţiei române din Transilvania ar fi venit acolo din cele două Principate în exact acele două secole de care ne ocuparăm : XVII şi XVIII — şi în care, cum văzurăm, s’a petrecut tocmai contrariul. IO N CONEA

1) EM. DE MARTONNE, La vie pastorale et la transhumance dans les Karpates méridionales, in vol. „Zu Friedrich Ratzels Gedăchtniss”, Leipzig, 1904, p. 243. 2) P. Aceste persecuţii religioase şi consecinţa lor in emigrări de Români in Prin­ cipate, v. mai ales, I. NISTOR, Emigrările de peste munţi, pp. 30 seq. 3) Pentru ce a însemnat această militarizare în viaţa Românilor ardeleni de pe gra­ niţă, şi pentru consecinţele ei ca emigrări în Principate, v. interesantele date pe care lc notează (pentru satul Jina in special) d-na MARA N. POPP, op. cit., pp. 268 seq.; v. dea- scmeni I. NISTOR, op. cit., pp. 35 seq. şi, în special, v. CHRISTIANUS RALL u. G. G. OBST. Musterungsliste vom 20 Mai 1777, ed. de G. Bariţiu sut titlul: Materialuri pentru istoria regimentului I de Grăniceri din Transilvania, în „Transilvania”, XV, 1885. 4) Apud A. BUNEA, Episcopii P. Aron şi D. Novacovici, p. 259. PREOCUPĂRI BIOPOLITICE UNGUREŞTI5 „NE TREBUESC 20 MILIOANE UNGURI“ — „BASINUL CARPAŢILOR TREBUE SĂ FIE LOCUIT NUMAI DE UNGURI“.

Contribuţia oamenilor de ştiinţă maghiari Ia acţiunea politică a Un­ gariei nu se mărgineşte la scrierile cu caracter de propagandă, care tratează despre drepturi istorice, misiunea europeană a statului maghiar, ideologia Coroanei Sfântului Ştefan, despre contribuţia Ungariei la civilizarea popoa­ relor cu care se găseşte în litigiu, despre caracterul de imigranţi târzii al acestora, despre nivelul lor cultural scăzut şi incapacitatea lor politică. E drept că în cercurile largi ungureşti şi în străinătate pătrund mai mult a- ceste producţii, publicate în numeroase reviste, dintre care multe în limbile de mare circulaţie ale lumii. Oamenii de ştiinţă ai vecinului nostru dela Apus îşi îndeplinesc şi datoria de informare a conducerii de stat asupra realităţilor Ungariei de azi şi asupra problemelor pe care le ridică ea, ca şi datoria de elaborare a planurilor pentru remedierea neajunsurilor constatate. „Planul nouii reforme agrare“ trasat de Profesorul Matolcsy (1934), lucrarea despre „Problema agrară ungurească“ a profesorului M. Kerék (1939), lucrările cu privire la reforma administraţiei ungureşti ale Institutului de ştiinţă a administraţiei, condus de profesorul Z. Magyari, apoi planurile care stau la baza acţiunei sanitare şi eugenice desfăşurate de Crucile Verzi, sunt tot atâtea dovezi de înaltă pricepere tehnică şi de simţ al răspunderii pentru viitorul poporului unguresc. Nu trebuesc uitate cu acest prilej lucrările aşa zişilor „sociografi“ maghiari cari, ca să stârnească acţiunile de remediere, au descoperit cu cru­ zime multe răni sociale aie Ungariei contemporane în monografiile lor re­ gionale. Aceste scrieri, destinate conducerii de Stat şi opiniei publice ma­ ghiare, şi scrise în limba ţării, n’au pătruns în străinătate, datorită numă­ rului restrâns al cunoscătorilor limbii maghiare. Guvernul dela Budapesta le socoteşte dăunătoare prestigiului Coroanei Sfântului Ştefan, pe cele mai îndrăzneţe, şi a condamnat chiar la pedepse de închisoare pe unii din au­ torii monografiilor regionale pomenite. De curând apare, sub impresia achiziţiilor teritoriale din ultimii doi PREOCUPĂRI RIOPOLITICE UNGUREŞTI 25

ani, un gen nou de scrieri ale oamenilor de ştiinţă maghiari. In ele, pro­ punerile de reformă sunt puse în legătură cu aspiraţiile politice ale litera­ turii de propagandfi. Prin programele de înfăptuiri concret trasate, aceste aspiraţii sunt adâncite şi umplute de cuprins practic. Efectul, nedorit de si­ gur de autori este, însă, că natura problematică a acestor aspiraţii devine evidentă. Pe temeiul drepturilor istorice şi al unor misiuni europene recla­ mate se poate cere mult, fără dificultate. Dar e greu să mai poti susţine aceleaşi pretenţii, când eşti nevoit să arăţi calea lungă de până la umple­ rea cu conţinut unguresc a celor cerute.

Două scrieri recente din această categorie nouă a sintezelor de aspi­ raţii politice şi de planuri construite, plecând dela realitatea Ungariei con­ temporane, ne sugerează aceste reflecţii: broşura lui Andrei Korponay: Husz millió Magyart (ne trebuesc 20 de milioane de Unguri), editată în 1941 de „Magyar Nemzetbiologiai Intézet“ (Institutul maghiar de politică etnică) şi articolul lui Paul Vida, intitulat Magyar Karpatmedencét (Bazinul Carpa- tilor trebue să fie locuit de Unguri), care a apărut în numărul pe Septem­ brie 1941 al revistei „Kárpátmedence“ (Bazinul Carpatilor). Asupra lor vrem să informăm publicul cetitor românesc. Aspiraţia politică în prespectiva căreia sunt scrise aceste două lucrări e vădită de chiar titluri. Populaţia Ungariei antebelice din cadrul monarhiei Hasburgilor număra, la recensământul din 1910, 20,9 milioane locuitori, dintre care numai 10,1 milioane au declarat că folosesc obişnuit limba ma­ ghiară. Problema stăpânirii definitive, fără riscuri de emancipare a nema­ ghiarilor, a acestui teritoriu poate fi soluţionată, fără îndoială, numai când întreaga lui populaţie va fi ungurească. Titlul articolului lui Paul Vida ex­ primă fără înconjur acelaş obiectiv. Problema practică, la care caută să dea răspuns cele două scrieri pe care le prezentăm, este problema căii de ur­ mat pentru atingerea acestei stări, dorite, a unanimităţii maghiare pe teri­ toriul fostei Ungarii. Korponay se achită, de tema pe care şi-a pus-o, după justificări prea­ labile. Arată că revizuirea de frontiere nu este o problemă de kilometri pătraţi, ci o problemă de populaţie, că fără numărul suficient de Unguri, cu care să fie acoperiţi kilomerii pătraţi revendicaţi, stăpînirea lor rămâne pur politică, deci precară. Face un istoric al evoluţiei numărului marilor popoare europene şi subliniază corespondenta perfectă între mărirea politică sau declin şi creşterea, stagnarea sau diminuarea numărului de suflete al acestor popoare. Programul demografic pentru ridicarea Ia 20 milioane a cifrei de azi de 11,0 — 11,5 milioane a Ungarilor de pe teritoriul fostei Ungarii printr’o bătălie a naşterilor, care constitue tema broşurii de 87 pagini a lui Korponyai, este desvoltată abea după aceste preambule, care ocupă întâile 36 pagini. 26 ANTON GOLOPENŢIA

Articolul lui Vida tratează această problemă a atingerii cifrei de 2C milioane de Unguri în perspective mai largi, dar şi mai superficiale. Trece în revistă, pe lângă bătălia naşterilor, şi celelalte căi de urm at: asimilarea şi repatrierea în Ungaria a Ungurilor de peste hotare.

Atât prefaţa Institutului maghiar de politică etnică, cât şi cea a Iui Korponyai, la broşura „Ne trebuesc 20 milioane Unguri“, spun răspicat dela început că puterea şî mărirea statelor nu e urjmarea teritoriului întins, ci a numărului mare al naţionalilor. De un interes excepţional este prefaţa lui Korponyai, intitulată „For­ ţele etnice în istorie“, care cată să convingă pe cetitorii maghiari despre ne­ cesitatea unei acţiuni demografice printr’o aspră şi sângeroasă critică a i- deologiei curente în Ungaria a poporului ales, potrivit căreea tot ce râv­ neşte îi va cădea în poală prin forţa lucrurilor, în urma calităţilor sale ex­ cepţionale şi a existenţei unor graniţe naturale şi istorice, care fiu pot fi schimbate. Nu cunoaştem un rechizitoriu mai lucid şi mai concis al ideilor directoare ale acţiunii politice maghiare postbelice. N’a scris-o niciun străin atât de fără cruţare, ca acest om de ştiinţă maghiar, îngrijorat de soarta poporului său. Transcriem cu emoţie şi profund respect pasagiul acesta, exemplar pentru orice om de ştiinţă, în acest veac în care propaganda sechestrează multe din minţile, care ar avea menirea să descopere realitatea. Iată: „Suntem un popor mic, dar o mare naţiune. In această frază, deve-j nită atât de populară în ultima vreme, şi-a găsit expresia cea mai potri­ vită credinţa poporului maghiar *că un neam care are în urma sa realizări istorice de importanţa celor ale noastre, nu poate fi socotit drept naţiune mică, oricât ar fi scăzut numericeşte, pentrucă „nu cifra populaţiei sau a kilometrilor pătraţi constitue mărimea unui popor, ci puterea de viaţă a fiilor lui, credinţa lui într’un viitor mai bun, conştiinţa lui naţională“. „Oricât am *recunoaşte însă şi am aprecia acele formidabile valori mo­ rale pe care le reprezintă pentru un popor credinţa lui în drepturile sale su­ perioare de existenţă, trebue să constatăm, totuşi, că îndreptarul de viaţă bazat pe afirmaţia popor mic, dar naţiune importantă a avut, cel puţin în ultimul timp, mai degrabă un efect păgubitor şi destructiv asupra gândirii politice. A pălit cu încetul înţelesul de stimulent al adevărurilor, pe care le include, şi în semnificaţia lui nouă a devenit una din acele lozinci ireale- prin care epocile de decadenţă caută să-şi ascundă putregiunea lăuntrică, indolenţa criminală, şi care joacă, în mod regretabil, un rol atât de mare în îndrumarea vieţii şi a gândirii ungureşti. A devenit una dintre cele mai primejdioase în seria lozincilor cum sunt „eşti frumoasă, eşti minunată Un­ garie“, „Timpul lucrează pentru noi“, „Rîurile curg spre noi“, „Dreptatea PREOCUPĂRI BIOPOLITICE UNGUREŞTI 27

maghiară va birui“ şi alteie (care sunt atât de periculoase, tocmai pentru- că aparent evenimentele le-au confirmat). Aceste lozinci ne-au făcut să credem că nu e nevoie de mari sforţări colective, de jertfe, de renunţări, spre a clădi un viitor nou pentru noi şi urmaşii noştri. Nu trebue să miş­ căm nici un deget şi lucrurile se -vor aranja totuşi — fiind vorba de noi- Sub vraja lui „suntem un popor mic, dar o naţiune importantă“, am putut să ne obişnuim să credem că nici nu e nevoie să devenim popor mare ca să fim naţiune mare, pentru simplul motiv că suntem Unguri. Această lo­ zincă a devenit, în acest înţeles, o otravă cu gust agreabil şi fin, care a contribuit îndeosebi la adormirea în Unguri a acelei ştiinţe instinctive, trea­ ză în orice popor sănătos, că nu este cu putinţă ascensiune şi asigurare de viitor mai bun fără spor numeric, fără înmulţire sănătoasă. „Faptul că societatea maghiară a răstălmăcit complet însemnătatea acestei funcţiuni deosebit de importante în viaţa naţiunii, a vitalităţii bio­ logice (mai bine zis nu şi-a dat deloc seama de ea), s’a vădit şi într’o a- numită unilateralitate a viziunii noastre istorice şi a pricinuit între altele împrejurarea că iredenta noastră, înflorită după lovitura dela Trianon, a prezentat, în fata opiniei publice, învierea Ungariei ca o problemă exclusiv geografică. Chiar dacă facem abstracţie de faptul că această iredentă, care s’a domolit mai târziu devenind revizionistă, n’a reprezentat totdeauna o- norabil, molâe cum era, ideea mare cuprinsă în denumirea sa, este încă incontestabil că ea se găsea într’o mare eroare de obiect atunci când, în ideologia sa, realizând un sentimentalism minor şi propagată în toată lumea largă pe paginile tipărite frumos în culori ale anumitor cotidiane, aştepta soluţionarea tuturor problemelor „rinascimento“-ului maghiar, numai dela o nouă lărgire a frontierelor noastre geografice. Astfel o problemă teritorială, problema redobândirii „frontierelor milenare“, a devenit, în mod cu totul unilateral, punctul decisiv şi socotit singur mântuitor al gândirii noastre politice. Numai puţini au simţit şi au înţeles de ce potenţare a energiei noastre morale, de ce multiplicare formidabilă a forţei vegetative a neamului nostru ar fi nevoie, spre atingerea ţelurilor mari şi ultime ale poporului maghiar şi încă mai mult pentru menţinerea rezultatelor atinse. Numai o prea mică parte a societăţii maghiare acceptă să creadă că un popor nu-şi poate funda fiinţa lui istorică şi fericirea pe plocoânele unor conjuncturi poli­ tice trecătoare sau pe darurile amicale ale celor mai buni prieteni, trebuind de multe ori să scoată din sine însuşi, cu sacrificiu şi încordări, totalitatea acelo energii istorice, enorme şi durabile, care singure pot asigura stator­ nica schimbare în bine a soartei lui. „Numai puţini înţeleg că şi acele probleme teritoriale ridicate între noi şi popoarele vecine, care sunt într’adevăr vitale pentru noi, nu pot fi so­ luţionate pentru secole nici prin hotărârea unui areopag european, nici în 28 ANTON GOLOPENŢIA virtutea dreptăţii (care este din păcate de o valoare foarte subiectivă) ş nici chiar printr’un război purtat în constelaţii favorabile şi câştigat. „Iar rezultatele obţinute pe acest teren nu pot fi menţinute în perspec tive seculare nici prin acoperirea celui mai puternic şi durabil sistem d alianţe, nici prin baionetele armatei, nici prin instrumente constituţional care să reglementeze, pe baza cutărei sau cutărei formule de drept public convieţuirea neamurilor sau prin abilităţi de guvernare. Orice popor trebu să stârnească în sine forţe mult mai adânci şi mai originare—spre a-şi păstr dreptul la existentă în lupta marilor comunităţi omeneşti şi ca să-şi câştig cu lupte într’una reînoite putinţa unei înălţări în rang—decât aceste practic eficiente pentru moment dar foarte superficiale, ale aflării în treabă omeneşt „Problema sporului se găseşte în rândul acelor energii mari istorice care influenţează soarta popoarelor irecuzabil şi în mod cu adevărat decish Istoria ne învaţă că între ascensiunea popoarelor şi creşterea lor numeric subsistă o corelaţie strânsă şi de nedesminţit. In conştiinţa politică maghiar faptul acesta s’a estompat cu totul. Am atribuit multă vreme o însemnătat deosebită anumitor factori juridici (şi chiar de drept public), culturali, eco nomici şi geografici şi dibăciilor minore ale politicii cotidiane. Departe d a voi să subestimăm greutatea acestor factori: ştim că unii dintre ei repre zintă forţe considerabile în slujba evoluţiei istorice şi suntem gata, cu drag inimă, să recunoaştem însemnătatea celorlalţi. Nimic nu e mai departe d intenţiile noastre decât să devenim purtătorii de cuvânt ai unui raţionamen exagerat până la unilateralitate şi livresc. Socotim însă necesar ca tocma acum, când începem să punem temeliile viitorului nou al poporului maghiar să conturăm, în cadrul acestui scurt studiu, şi acele putinţe care ni se des cfrid în perspectivă istorică şi să privim drept în faţă şi cu capul limpedi acele îndatoriri şi misiuni care ne aşteaptă pe acest plan“ (8—10). Potrivit concepţiei sale pragmatice, Korponay îşi culege ideile direc toare din istorie. Arată cu cifre statistice cum mărirea din veacul al XV-le« a Spaniei coincide cu importanţa numerică pe care o deţin Spaniolii îi Europa acelei vremi; cum Anglia îi ia din veacul al XVI-lea locul în lume în urma sporului masiv care a făcut ca populaţia ei dela 1920 să fie di 13 ori mai mare decât cea dela 1480 (în acelaş interval populaţia Spanie s’a dublat de abea). Apogeul Franţei în vremea napoleoneană este uşor df înţeles, dacă ţinem seamă că la 1680 Francezii erau poporul aproape ce mai numeros în Europa (cu 8,8 milioane, fată de 10,6 milioane ale Anglie, cu Scoţia şi Irlanda, şi faţă de 12,6 milioane ale Rusiei) şi că la 1780 nu-i întreceau decât Ruşii (25 faţă de 27 milioane). înfrângerea dela Sedan coincide şi cu deplasarea cumpenii numărului populaţiei în favorul Prusiei care, cu 5,4 milioane locuitori la 1780, ajunsese să aibe 27,3 milioane în 1880, egalând aproape Franţa, care, cu ritm de naşteri încetinit, abea se ridicase la 37,4 milioane. PREOCUPĂRI BIOPOLTTICE UNGUREŞTI 29

In perspectiva aceasta e trasat tabloul evoluţiei numerice a poporului maghiar, în care-şi sitijează Korponay programul biopolitic. In număr de cel puţin 500.000 la descălecatul lor în Panonia, Ungurii ar fi sporit, cu toată catastrofa năvălirii mongole din veacul al XlII-lea, până la 4,5-5 mi­ lioane suflete la sfârşitul veacului al XV-lea, Importanta Ungariei lui Matei Corvinul îşi are temeiul în această expansiune numerică şi în faptul că atunci 75-8O0/o din această populaţie ar fi fost maghiară. „Deabia dacă ne dăm seama că în aceeaşi epocă po­ pulaţia Angliei însuma 3,7 milioane, a Prusiei 2,1 milioane, a Rusiei 800.000 suflete, putem înţelege greutatea politică enormă pe care o avea împărăţia Regelui Matei în raport cu celelalte state europene. în acea vreme numai două monarhii omogene ale Europei întreceau numeric Imperiul: Spania şi Franţa“ (29-30). La începutul veacului XVI creşterea poporului maghiar e curmată prin catastrofa dela Mohaci. „Poporul maghiar încheie veacul al XV-lea ca una din puterile conducătoare ale Europei. La începutul veacului XVIII este o ţară strivită, lipsită de vlagă şi de însemnătate, care-şi menţine neatârnarea mai ales pe filele legiuirilor ei, fiind în realitate un Stat com­ ponent al imperiului Habsburgilor până la destrămarea monarhiei. Explica­ ţia firească a acestei întorsături tragice a istoriei noastre este că pe când. la sfârşitul veacului al XV-lea, trăiau în ţara cu 5 milioane locuitori 4 mi­ lioane Unguri, în epoca Sancţiunii pragmatice populaţia Ungariei nu era decât de 2 milioane şi jumătate, dintre care numai ceva mai mult de un milion Maghiari. Pe când între timp Anglia şi-a dublat aproape populaţia (cu tot începutul de emigrări), numărul de suflete al patriei noastre s’a înjumătăţit, iar cifra Ungurilor ş’a redus la un sfert. în timp ce pe vremea Regelui Matei trăiau în basinul Carpaţilor numai 20, cel mult 25 /d străini, in insule şi neorganizati, la 1720 dimpotrivă: proporţia neamurilor străine s’a ridicat la 55% şi aceste masşe etnice însemnate ocupă în blocuri com­ pacte teritoriile linguistice cândva pur ungureşti ale ţării. „Aceste cifre îngădue, deabea, înţelegerea deplină a dimensiunilor tragediei noastre etnopolitice, ca şi a naturii şi a cauzelor ei: Prăbuşirea puterii politice maghiare esie identică cu prăbuşirea numerică a Ungurilor (31). „Este tragedia cea mai mare a vieţii maghiare că, din populaţia de 21 milioane dela 1910 a Regatului maghiar, numai 10 milioane erau cu „limbă maternă“ maghiară. Dar şi în aceste 10 milioane sunt cuprinşi şi 700.000 Evrei şi numeroşi alţi străini asimilaţi numai aparent. Massa Un­ gurilor de sânge nu întrece în nici un caz 9 milioane, în propria lor pa­ trie. în răstimpul în care poporul francez, cu sporul său redus din vea­ cul trecut, şi-a întreit numărul, iar poporul englez a devenit cel puţin de 8 ori mai numeros, Maghiarii abea au putut să se ridice la îndoitul cifrei lor iniţiale, 30 ANTON GOLOPENŢIA

„Aceste cifre ilustrează dimensiunile sumbre ale scăpătării maghiare şi tot ele exprimă consecinţa îndoită a diminuării noastre numerice şi cel< două fete ale problemelor ungureşti: a) -Scăderea poziţiei şi importantei politice a poporului maghiar (sau într’un înţeles mai larg, a Ungariei) în cadrul Europei; b) Clătinarea situaţiei lui de popor majoritar şi a funcţiei lui unifica« toare şi echilibrante de popor dominant fată de neamurile străine imigrat^ în urma pierderii majorităţii lui indiscutabile din trecut şi, ca o consecinţă lăsarea în părăsire, fără temeiu şi lipsită de conştiinţă, a moştenirii spiritu ale, militare, morale şi culturale a trecutului maghiar şi dărâmarea de mâin brutale a unei lumi deosebite maghiare, care trăia după legile ei propri (33-34). „Neamurile străine din Ungaria şi-au continuat, în parte, o viaţă na' ţională proprie, în parte s’au asimilat superficial. Conducătorii maghiar dela sfârşitul veacului trecut au crezut că pot întrece slăbiciunea numeric« a poporului lor, prin paleativul acestei asimilări, pe care au fortat-o. „Poporul maghiar a stat cu totul nedumerit în faţa acestor fapte şi î promovat chiar cu o anume bucurie naivă umflarea populaţiei ţării, respeo tiv a massei ungureşti. Societatea acestei epoci visa un popor maghiar d< 30 milioane de Unguri, dar nu-şi asuma sarcina realizării celei mai fireşti i acestei idei şi, anume, ca pe aceşti 30 milioane de Unguri să-i nască marnt maghiare, ci a crezut, cu comoditatea ei burgheză, că e un procedeu ma lesnicios şi mai productiv dacă fii numeroşi ai mamelor străine vor fi asi­ milaţi de Unguri. în timp ce sute de mii de suflete ungureşti se prăpădeai în vreuna din fundăturile întunecoase ale morţii, iar alţii plecau în mână ci toiagul pribegiei să caute ţară nouă dincolo de mare şi alţiif nu mai erai născuţi, noi frunzăream cu bucurie copilărească cifrele noui ale statisticiloi şi dările de seamă ale presei de bulevard pestane înstrăinate, care aduceai vestea despre cele mai recente cuceriri ale „miraculoasei noastre puteri df asimilare“ (34-35), Korponay nu ezită să citeze analogiile descurajatoare pe care le gă­ seşte în istorie. Căderea Romei n’a mai put fi evitată, de îndată ce nu s’au mai născut destui Romani şi s’a căutat umplerea golurilor prin ficţiunea juridică a extinderii lui „jus romanum“ asupra provincialilor şi apoi prin înlocuirea armatei romane cu seminţii năvălitoare plătite. Concluzia acestoi analize prealabile şi punctul de plecare al planului demografic pe care- propune Korponay, afirmă necesitatea de a asigura viitorul Ungariei prin- tr’un spor natural-mărit al ungurimii şi nu prin asimilare. „Condiţia de temelie a învierii maghiare, a nouii ascensiuni a poporului unguresc, este lichidarea necruţătoare a politicii de populaţie construită pe himera asimi­ lării şi fundamentarea viitorului maghiar pe întărirea numerică a Ungurilor de sânge: acceptarea ideii biopolitice maghiare drept program de Stat“ (38). PREOCUPĂRI BIOPOLITTCE UNGUREŞTI 31

Situaţia defavorabilă a Ungariei în raport cu toate neamurile vecine este evidenţiată deschis de Korponay. Ruşii, Slovacii, Germanii, Croaţii, Sârbii şi Românii sporesc toţi în mai mare măsură decât Ungurii. Situaţia îngrijorătoare în raport cu Românii, Croaţii şi Sârbii, e subliniată. „Sporul natural al Românilor a fost totdeauna mai bun decât sporul natural al Un­ gurilor. încă înainte de război (1914-1918), sporul natural al Românilor întrecea în mijlociu cu 2-3 la mie . sporul populaţiei Ungariei. Este fără îndoială probabil că, în raport cu populaţia de neam maghiar, sporul lor era şi mai ridicat, de vreme ce în proporţiile medii ale Ungariei erau cu­ prinse şi sporul Românilor din Ardeal, ca şi al altor neamuri cu un spor puternic. După războiu sporul Românilor s’a urcat la îndoitul sporului Un­ gurilor" (40-41). Sporul natural ridicat al Românilor şi al Sârbilor este explicaţia şi justificarea desmembrării Ungariei: „Sporul lor natural puternic, care supra- , licita cu sută la sută pe cel al Ungurilor, le-a îngăduit impregnarea şi apoi umplerea unor teritorii cândva indiscutabil ungureşti de către neamul lor şi, la sfârşit, detaşarea acestora dela noi. Poporul maghiar are însă nevoie de teritoriile detaşate pentru organizarea siguranţei lui şi spre a-şi putea continua viaţa istorică. E regretabil aşadar faptul că societatea ma­ ghiară, naivă şi răsfăţată, mai trăeşţe încă şi acum în credinţa că aceste teritorii ne pot reveni pentru un alt mileniu printr’un războiu încoronat de succes, printr’un nou arbitraj şi prin introducerea cutărui sau cutărui sistem de guvernare şi de administraţie. Ea crede că, într’o. conjunctură favorabilă, vom putea avea din nou cu astfel de mijloace, sub sceptru maghiar, nea­ murile spornice şi virulente ale acestor teritorii, în timp, ce acasă, favori­ zat de indiferenţa unei societăţi indolente, Ungurul va putea continua să n’aibă decât un copil. Societatea maghiară şi, în mod regretabil, la iei şi reprezentanţii conducerii noastre de stat şi şefii mişcărilor de reformă care au înscris pe drapelele lor ideea renaşterii maghiare, n’au recunoscut, în realitatea lui implacabilă şi de.neocolit, faptul că nu putem să ne asigurăm pentru alţi o mie de ani hotarele de altă dată ale ţării noastre decât atunci când vom fi în stare să cucerim pentru noi teritoriile necesare în acest scop, aşa şi cu aceleaşi mijloace cu care au izbutit vecinii noştri, decât dacă vom produce şl noi acele masse maghiare care sunt necesare pentru um­ plerea cu Unguri a Transilvaniei, a Bacicăi, a Banatului şi a terituriiior de Nord şi vom obţine măcar majorităţi relative în aceste teritorii, cu aceeaşi tenacitate, lipsă de pretenţii şi consecvenţă cu care acele popoare, sporind veacuri dearândul, s’au revărsat cu prisoasele lor de populaţie în aceste teritorii şi şi-le au însuşit. Gândiţi-vă în perspective mari istorice, Ungaria renăscândă nu poate deveni o formaţiune trainică şi capabilă de a rezista la furtuni, decât atunci când puterea de cimentare a aceluiaş proces de expansiune etnică (—în sens invers, însă) ne va ataşă teritoriile pe care 32 ANTON GOLOPENŢIA

le-am pierdut..': Un războiu victorios sau judecata unui areopag european, j obţinute prin forţa împrejurărilor, nu pot fi decât începutul, urmarea sau încoronarea acestui proces istoric, deoarece cuvintele oricărui tratat de pace sau protocol nu vor fi decât monedă sunătoare şi ţambal vibrant, cât timp acest pământ nu va fi cucerit de însăşi Ungurimea, de poporul maghiar. „Căci ne putem oare imagina ca Transilvania sau teritoriile de Sud să rămâie din nou ale noastre, atât timp cât poporul român şi cel al Sla­ vilor de Sud îşi vor menţine avantajul de spor actual? In valea Dunării trăiau, în 1930, aproximativ 13 milioane Români1), 12 milioane de diferiţi Jugoslavi (sârbi, croaţi, sloveni şi alţi slavi) şi 10,5 -11 milioane Unguri. Dacă poporul maghiar se menţine la sporul actual de 6 la mie, iar massele româneşti şi de Slavi de Sud vor spori şi pe mai departe cu apro­ ximativ 12 la mie, atunci dapă 200 ani numărul Românilor şi Slavilor de Sud va fi de 4'/2 ori mai mare decât cel al Ungurilor. „Judece oricine are minte limpede, dacă, în cazul unei astfel de evo­ luţii în proporţia numerică a celor 3 neamuri, un răsboiu câştigat cu ajutorul unei alianţe de un fel sau altul sau orice altă întorsătură favorabilă pentru noi a sortii, ar putea să ne asigure în mod trainic stăpânirea Transilvaniei şi a celorlalte teritorii ?! Se poate imagina oare că ne putem alipi pe veci teritorii întinse, cu milioane (mâine, poimâine, poate cu zeci de milioane) ale popoarelor străine care le locuesc, prin trucul artificios al „Ungurilor de limbă străină*?! „Dacă însă poporului maghiar îi va isbuti să întreacă cu 5-6 la mie proporţia sporului blocurilor românesc şi slav de sud, atunci vom putea nivela superioritatea numerică de azi a acestor neamuri încă dela sfârşitul generaţiilor viitoare şi vom putea depăşi, după o altă generaţie, cu câteva milioane cifra în parte, de atunci, a Slavilor de sud cât şi a Românilor. Iar dacă poporul maghiar ar putea menţine acest ritm al sporului timp mai îndelung, atunci am putea ajunge ca, după 150 de ani, să trăiască mai mulţi Unguri în basinui Dunării decât Români şi Slavi de sud, luaţi îm­ preună! Şi, în acest caz, este sigur că nici duşmanii noştri cei mai înver­ şunaţi n’ar putea desmembra, cu barbaria unui nou Trianon, Ungaria uni­ tară şi locuită în toate părţile ei de Unguri“ (41-43). Planul biopolitic propus de Korponay reclamă un spor anual de 18 la mie, adică o natalitate de 32 la mie, ţinând seamă că mortalitatea este în Ungaria de 14 la mie. Natalitatea de 32, la rândul ei, presupune ca fiecare familie maghiară să aibă în mijlociu 6 copii, rezultat care nu poate fi atins decât dacă toti Ungurii se vor căsători în mijlociu înainte de a fi împlinit 24 ani şi vor avea câte un copil tot la doi ani. Măsurile practice

!) Notă A. G.: De fapt, 15 milioane (... în România Mare, în Banatul sârbesc, în Timoc, în Bulgaria de Nord, în Transnistria). PREOCUPĂRI BIOPOLITICE UNGUREŞTI 33 mai însemnate, propuse pentru realizarea acestui „postulat cardinal“ al bio- poiiticii maghiare sunt: 1. Schimbarea din rădăcini a concepţiei morale şi de viată a întregii ungurimi (pe care Korponay plănueşte s’o expună într’o altă scriere); 2. o reformă agrară întreprinsă în perspective biopolitice (pământ pentru copii); 3. o politică fiscală hotărât orientată în sensul po­ liticii de populaţie (care să acorde înlesniri sensibile celor care se înca­ drează în programul de 6 copii şi să le ia până la 60 ’/0 din veniturile impozabile celor care i se sustrag); 4. limitarea dreptului de a dispune de succesiunea lor la câte o şesime din avere de fiecare copil în viată; şi 5. repatrierea Ungurilor din străinătate şi colonizarea de popoare înrudite.

In articolul lui P. Vida, apelul grav şi concentrat asupra politicii de naşteri al lui Korponay devine un program complex, plin de tentaţii la opti­ mism şi în care responsabilităţile individuale dispar. Cetitorului maghiar i se oferă dela început satisfacţia afirmaţiei că lozinca „Vrem ca basinul Car- paţilor să fie maghiar“ este cu totul în nota vremurilor care vin, devreme ce întreg procesul de detaşare de ideile liberale, proces impus Europei de Germania şi Italia, îşi are începutul în contra revoluţia dela Seghedin; că, mai mult decât atât, această idee este sortită isbânzii, odată ce s’a impus dela sine în Ungaria, neavând nevoie de dictatori care s’o răspândească. Vida reia argumentarea lui Korponay, arătând că, spre a face ungu­ resc basinul Carpaţilor, este nevoe ca cifra Ungurilor să fie sporită atât pe cale naturală, prin politică de naşteri şi prin reducerea mortalităţii, cât şi pe cale artificială: prin asimilare şi repatrierea Ungurilor din străinătate. Accentul cade asupra acestor din urmă mijloace. Vida distinge între asimilare forţată şi firească: „Trebue să distingem. Asimilaţia firească a avut loc pretutindeni şi totdeauna, se întâmplă şi va mai avea loc. Se înţelege dela sine, că şi la noi. Şi cei cari au devenit Unguri pe calea aceasta, aceia tin de noi fără rezervă, sunt suflet din sufletul nostru şi, mai mult decât atât, trebuesc socotiţi sânge din sângele nostru. Este miopie plină de păcat când, ca reacţiune la procesul de disimilare, anume grupuri rasiste contestă valorile cele mai maghiare ale unor Zrínyi, Pázmány, Petőfi, căzând în celălalt extrem. E un fapt că am avut toate motivele să ne deziluzionăm cu privire la asimilaţia forţată, interesată la ambele părţi, şi deci numai superficială. Renaşterea ideii Sfântului Ştefan, produsă în cursul schimbării pomenite a modului de a gândi maghiar, este semnifica­ tivă. Neamurile care s’au integrat în ideea de Stat maghiară, ca de pildă Bunievaţii, Venzii şi ceilalţi, nu stingheresc obiectivele noastre. A vrea să împiedeci asimilarea firească este o neghiobie. Nici nu se poate. Pentru obiectivele noastre, putem conta şi în viitor pe această asimilare naturală, nu trebue însă să contăm cu ea dela început, nu trebue să construim pe ea“ 284). 34 ANTON GOLOPENŢ1A

Repatrierea Ungurilor de peste hotare constitue punctul culminant al programului trasat de Vida. Operaţia aceasta îngădue menţinerea proble­ mei maghiarizării teritoriului fostei Ungarii pe planul revendicărilor fată de popoarele vecine. Repatrierea grupului celui mai numeros de Unguri de peste hotare, al celor din America, fiind irealizabilă, Vida arată că, în continuarea repa­ trierii Ungurilor din Banovina (aşezaţi în teritoriile Jugoslave ocupate) tre- buesc aduşi în Ungaria Ciangăii din Moldova. Vida declară cu mândrie că problema acestor „Unguri din Moldova“ a fost adusă în conştiinţa publică prin străduinţele lui. Cifra lor el o evaluează la 160.000 — 200.000. Sunt cu totul greşiţi, după părerea lui, cei ce cred că cifra de 24.000 Unguri, constatată de recensământul românesc, nu poate fi decât dublată El îi soco­ teşte Unguri pe toţi romano-catolicii din Moldova (110.000) !) şi adaugă la aceştia zeci de mii de Unguri necunoscuţi până acum, cari s'ar afla pe cursul de sus al Bistriţei Aurii şi pe valea Moldovei, cari se declară Un­ guri, „deşi nu ştiu ungureşte şi sunt de religie greco-orientală“ (285). Nă­ dejdea cea mare a autorului nostru o constitue în această privinţă o „co­ misie de anchetă internaţională“. Situaţia internaţională nu îngădue deschi­ derea completă nici a acestei probleme, spune Vida. In schimb această si­ tuaţie deschide posibilităţi cu totul nesperate de poporul maghiar de a-şi spori considerabil numărul prin mulţimea „Ungurilor dela Răsărit“. Dar, şi mai interesant: Sunt mai mulţi Ungurii decât câţi au fost ţinuţi în evidenţă până acum, continuă Vida. Mai trăesc Unguri şi în părţile patriei noastre origi­ nare de demult, în număr însemnat chiar. „în Caucaz, la Abchazi, mai dăinueşte o oarecare tradiţie maghiară. Tribul cel mai puternic al Cerkezilor, Balcaro-Cabarizii, se socotesc Un­ guri. La fel se declară ca având origină maghiară, Inguşii. Seminţia di- goră a Oseţilor se mândreşte cu originea ei maghiară. în Daghestan sub- sistă urme nediscutabile ale Ungurimii. Ar îi o massă de vreo jumătate de milion şi, dacă adăugăm şi grupurile etnice înrudite, de un milion, Şi tot într’acolo, pe versantul de Sud-vest al Uralilor, unde trimisul regelui nostru Bela al IV-lea, fratele Iulian, i-a mai fost găsit pe acei cosângeni ai noştri cari sunt Başchirii, să nu uităm că ne aşteaptă şi e i: au părăsit de curând scrierea cu cirilice, înlocuind-o cu alfabetul maghiar, pe argumentul răspicat rostit al originii lor comune cu a noastră. „Dacă norocul răsboiului va favoriza ca şi până acum armele noas­ tre 2), oştirile aliate vor ajunge în cursul înaintării lor în regiunea patriei 1) V lucrarea recentă: IOSIF PETRU M. PAL, Originea românească a catolicilor din Moldova şi Franciscanii, păstorii lor de veacuri, Săbâoani, Serafica, 1941, 111 p., în care autorul dovedeşte originea românească a marei majorităţi a acestor catolici (A. O). 2) E vorba de corpul exp2 di{ionar— de 12000 oameni - care luptă pe frontul îm­ potriva bolşevismului (A. G.). PREOCUPAU! liI<)[>

strămoşeşti a Ungurilor şi-atunci se va ivi un prilej, favorabil cum nu va mai fi întâlnit niciodată, pentru ca să ne însuşim planul lui Bela al IV : sâ-i repatriem pe Ungurii dela Răsărit. „Vise ? Fantasmagorie ? In văzul ochilor noştri s’au înfăptuit planuri şi mai îndrăzneţe decât acestea. (285—286)“.

Judecate în ansamblu, aceste două planuri ne arată dificultatea funciară a aspiraţiilor politice maghiare. Cu greutatea lui numerică de azi, poporul maghiar nu poate, cum arată cu mare lux de argumente Korponay, reclama stăpânirea teritoriilor Ungariei din fosta Austro-Ungarie. Ungaria de azi nu poate cere teritoriile foste cândva sub stăpânirea sa, şi în deosebi pe cele alipite în urma hotărârii dela Alba-Iulia la România, decât pe credit: fie în vederea politicii demografice pe care o va duce, fie în vederea acţiunii de asimilare „firească“, de repatriere a Ungurilor de peste hotare, de co­ lonizare a „popoarelor înrudite“, pe care o va desfăşura. A obţine şase copii dela fiecare familie ungurească, când media e de doi copii la familie, iar rezistenţele opuse unei reforme agrare efective mai mari decât oricând, înseamnă a dosi un lucru aproape cu neputinţă în Un­ garia. Iar asimilarea „firească“, imposibilă după decenii de emancipare na­ ţională, e imposibilă faţă de Români fără recursul la forţă. întărirea Unga­ riei prin aducerea seminţiilor mongolice, socotite înrudite cu Maghiarii din Caucaz şi Urali, constitue în sfârşit o problemă de ordin european, pe care Ungurii n’o pot soluţiona în-de-ei, acum când Europa e dominată de ideea rasei. Are nevoie, această Europă, să-şi garanteze civilizaţia faţă de forţele Răsăritului prin întărirea „frontierei ei răsăritene“ cu elemente neariene, semiasitatice ? Analogia istorică a lui Korponay, cu imperiul ro­ man în declin, care dădea paza graniţelor în seama năvălitorilor, ne revine în minte. I-a scăpat lui Vida, dar nu va scăpa neamurilor conducătoare ale Europei, care nu preţuesc popoarele ce-şi maschează declinul şi-şi umplu golurile prin coloniali şi exotici.

ANTQN GOLOPENŢIA >1 :ţ

I

!■ !' t o TEORIE MAGHIARĂ ASUPRA RĂZEŞILOR

In numărul pe Septembrie al revistei maghiare „Kârpâtmedence” un oarecare domn B. S. 1) semnează sub titlul „Moldvai Magyarok” (Ungurii din Moldova), un articol edificator pentru felul în care funcţionează propaganda maghiară. Teza autorului, bazată pe o argumentaţie adusă din condei, pe o hartă şi un tabel cu date statistice, este — pentru a nu spune mai mult — re­ voluţionară. Românii sunt veniţi mai târziu nu numai în Transilvania, ci şi în Mol­ dova. ..Contrar afirmaţiei nedocumentate a Românilor, ... „nu s’au maghia­ rizat o jumătate de milion de secui de origine româneasca’, ci, „sigur, în Moldova s’au românizat aproape un milion de Unguri’. Desigur, autorul nu vrea să folosească „acest fapt dureros” pentru scopuri de propagandă, „ci pentru examinarea conştiinţei şi pentruca tre­ zind forţele ungureşti, „să se apuce” de opera de salvare a ungurilor de sânge, care vor urma să fie”. „Elementul vechi cuceritor de dinaintea năvălirii Tătarilor, sau stra­ tul social care juca un rol dominant în partea de Miază-Noapte a Moldovei era Ungurul”, pentrucă Ia începutul principatului valah (recte moldovean) „Ungurii au jucat totdeauna un rol important. In serviciile principilor din veacul întâi al principatului valah găsim mulţi Unguri”. Se poate dealtfel dovedi cu documente că „între boieri, (ungurii) erau reprezentaţi în nu­ măr frumos”. Afară de aceasta, „mica nobilime a răzeşilor era o instituţie anume făcută pentru Unguri”. Numărul Ungurilor în Moldova a fost deci la început foarte mare. Şi dacă ţinem seama că instituţia răzeşilor era foarte răspândită în primele zile ale voevodatului moldav, ar fi să deducem — nici mai mult, nici mai puţin — că majoritatea populaţiei era ungurească. Numai mai târziu ele­ mentul maghiar „totdeauna în stare de progres, a regresat pe măsură ce puterea regilor maghiari a început a se micşora”. Dacă ungurimea din Moldova şi-ar fi menţinut proporţionalitatea delà începutul secolului XIII — lucru ce nu s’a putut din cauza „persecuţiilor” domnilor români dela Iaşi, nu s’ar fi pierdut astăzi cei „aproape un mi­ lion de Unguri” din Moldova.

1) Af'ăm, după culegerea acestui articol, că autorul ascuns sub iniţialele B. S. este d BAUMGARTNER ‘SÀNDOR, autor de multe alte articole şi lucrări privi­ toare la Ciangăii din Moldova. 38 TUL)OU \I.K\ \M)I!I STOJ ANOVIC1

..Această situaţie teribilă” il Tace pe autor să examineze ..puţin mai aprofundat” chestiunea. Cercetarea toponimiei Moldovei pe văile Şiretului, Moldovei, Bistriţei si Putnei îi dă impresia (desigur) că ar umbla „prin mijlocul Pustei ma­ ghiare”. E numai o impresie. Iar numele ca: Botos, Pohár, Kaláka, Bor, Korlát, Lukácsfalva, Folt, Lökös, Forrás, Miklósfalva, Kas, Sár, Ortö, Hold, Acélfalva, Szarka, Kopó, Árpás, Farkas, Balos. Csutora», Béres, V eres, Turul, pe care ni le serveşte autorul pentru această regiune, nu sunt decât o simplă invenţie. Ce dovedeşte însă, aceasta, pentru istoricul maghiar? Că Românii ,,au venit după (unguri), aşa că ei au fost nevoiţi să primească numirile topo­ nimice ale băştinaşilor. Interesant. Interesant şi nou, totodată. „Poporul maghiar a dominai atât de mult acest linut, încât, valahii cari au venit după el, au fost nevoiţi să primească numirile ungureşti de munţi, de râuri şi locuri, deşi ei au întemeiat principatul şi constituţia din 1369” (?). Aceste fapte demonstrează că Ungurii au fost în număr mare... în Moldova, că „regiunile locuibile au fost populate de Unguri şi că acest teritoriu a fost foarte intins, aproape la fel cu întinderea Ardealului '. Ce s’au făcut aceşti unguri în decursul vremurilor istorice? Unii au dispărut în cursul ultimelor năvăliri, alţii au fost asimilaţi dela început, iar alţii, organizaţi în instituţia răzeşilor, au rezistat cât au putut, terminând în cele din urmă prin a fi şi ei românizaţi. O situaţie „teribilă” în adevăr, cum se exprimă autorul nostru. Cu toate loviturile, însă, o bună parte din maghiari se mai păstrează in secolul XIX, rezistând necontenit „înaintării valahilor”. O ultimă măr­ turie asupra lor este statistica răzeşilor a lui Petre Poni care găseşte că, „în Muntenia 20,9 °/0 din totalul populaţiei sunt descendenţi din răzeşi, în Moldova 24,3 °/0,. (iar) în Oltenia Valahă 39,9 la sută. In baza acestor date urmează că în provinciile vechei Românii 26,2 °/0 din populaţia totală sunt de origine răzeşi, adică 2.000.000 suflete”. La aceştia mai trebuiesc adău­ gaţi desigur şi Ungurii cari n’au fost primiţi în instituţia răzeşilor, veniţi după întemeierea voevodatului moldav. Autorul crede atât de mult în această teorie imaginară, încât nu numai că găseşte numele instituţiei ca fiind de origine maghiară, dar găseşte chiar că ■ „satele răzăseşti rareori au nume româneşti”, cele mai multe fiind un-, gureşti sau ceangăeşti. Bazat pe autonomia răzeşilor in cadrul Voevodatelor române, autorul maghiar trage şi de aici aceeaşi concluzie, sau mai bine zis caută să-şi în­ tărească concluziile. Asemeni din câteva fraze ale lui Andronache Doniéi. Iată frazele şi comentarul d-lui B. S.: „Răzeşii moldoveni au fost stăpâni pe pământul lor încă înainte de O TEOlilK MACH LAHĂ ASL'PHA IlAZEŞiLOR 39 venirea lui Dragoş Vodă in Moldova. Răzeşii n'au nevoie de cărţi de pro­ prietate. pentrucă însuşi faptul că cineva este răzeş, este dovadă că el po­ sedă ace! drept străvechi de proprietate. Soluţionarea stipulată în dreptul constituţional al Moldovei este dovada clară a faptului îndeobşte cunoscut că r ă z e ş i i sunt străvechi locuitori pe teritoriul Moldovei”... „Insă vechii lo­ cuitori iu Moldova au fost Ungurii... „După toate acestea este neîndoios că instituţia răzeşilor nu este de origine românească. Ea îşi trage origina din vrem ea când principatul valah nu exista nici măcar in nucleu. Toate do­ vezile militează pentru concluzia că instituţia răzăşească este de origine un- o'urească, ş i că în această instituţie răzăşească erau organizaţi ungurii, cian- găii, precum şi cumanii maghiarizaţi”. Iată ultimul rod al unei anumite propagande. Punctele de sprijin sunt deci: a) cei mai vechi locuitori ai Moldovei au fost Ungurii: b) pentru a se apăra de năvălitori şi de înaintarea valahă, a c e ş t i a s'au organizat în instituţia răzăşească; c) organizaţia chiar a acestei instituţii dovedeşte aceasta; d) toponimia satelor răzăseşti arată acelaşi lucru: e) numele însăşi al instituţiei e unguresc.

Vom căuta să răspundem la aceste aserţiuni ale autorului maghiar. Nu ştim pe ce se bazează când susţine toate aceste lucruri, însă e destul că le susţine. Asupra originei numelui de ..răzeş” s’au propus până acum mai multe ipoteze. Unii susţin că este de origine latină, alţii de origine maghiară, iar alţii de origine poloneză. Nicolae lorga. în Geschichte des rumänischen Volkes (I, 333, şi II. 85), derivă cuvântul dela rază, cu înţelesul francezului rayon — compartiment, regiune. Răzeşul deci este cel care deţine un compartiment dintr’un teritoriu. Etimologia este acceptată şi de domnul Giuglea (Daeo-Romania, I, 496), punând insă cuvântul în legătură cu raz — lat. radinm. Altă ipoteză e aceea a domnului Longinescu. Fără să-i conteste pro­ venienţa latină, d-sa porneşte dela latinescul radius, pentru a ajunge la un românesc raz, iar de aici, prin derivaţie, la verbul a se razi — a se învecina, atestat, după cum arată domnia sa (Pravila Moldovei din vremea lui Vasile Lupu, p. V, Iaşi, 1912), într’un document muntenesc din 28 Aprilie 1785: „având eu. împreună cu fratele meu Istodor, 150 stânjeni de moşie hotărâţi deşi, în moşia Zăgăi, care stânjeni se răizesc cu moşia d-lui Didoviţă”. A doua teză este a celor care văd o origine maghiară a cuvântului. Fr. Cihac (I)ict. d’etym., 1879, p. 523) şi Tiktin (Dicţ. p. 1314) derivă pe răzeş din ung. Reszes-coproprietaire, copartageant, Teilhalber, observând, însă, în acelaşi timp, şi dificultatea fonetică a acestei derivaţii: Z .— S Z, în faţa lui chezeş — ung. kezeş şi dă etimologia (Tiktin) numai ca probabilă. La le! Radu Rosetti (Pământul, sătenii şi stăpânii in Moldova, p. 168). Ultima ipoteză, şi cea mai probabilă, este cea emisă de d-1 Grigore 40 TUDOR M.KXANDIU; STOIANOVICI

Nandriş (Revista Filologică, an. I, nr. 3. p. 326): originea polonă a cu vântului. După domnia sa cuvântul derivă din polonul rycerz — germ Ritlcr. Trecerea lui y polon, care se apropie de â românesc, în ă românesc nu prezintă dificultăţi. Mai grea este explicarea trecerii lui c (— ts) poloi în z românesc. Semivocala c (ts) a devenit siflantă sonoră în limba români prin slăbirea cluziunii. Poate că trecerea lui ts — z s’a făcut peste un dz în acest caz avem o sonoritate consonantică, ajutată şi de amuţirea lui rz — i final. în ş. Dela forma mold. rădzeş (dată şi de d-1 Giuglea in D. R., I 496), s’a ajuns la răzeş, răzăş. Schimbarea accentului la trecerea cuvântului din limba polonă în limba română se explică prin analogie după cuvintele româneşti care au aceeaşi formă. Ipoteza ni se pare cu atât mai verosimilă cu cât cuvântul nu se gă­ seşte decât în Moldova. Dacii termenul ar avea o origine maghiară, ceea ce e imposibil de explicat pe cale fonetică, ar trebui să-l găsim şi in Muntenia pentru aceeaşi instituţie. Ori. instituţia există şi cuvântul nu. Aceasta de­ notă că nu poate fi vorba de o presiune maghiară din Ardeal spre Ţările române, ci de o cu totul altă presiune, exercitată numai asupra Moldovei. Ori, la epoca aceasta, singura ţară care putea exercita o puternică înrâu­ rire politică şi culturală în Moldova nu putea fi decât Polonia, ţară cu care ştim că voevodatul moldav a avut strânse legături din chiar primele zile ale naşterii sale ca Stat (C. Racoviţă, începuturile suzeranităţii Polone asupra Moldovei, în Revista Istorică Română, voi. X). înseamnă, totuşi, că instituţia nu este românească? Că fiind cuvân­ tul de origine polonă este şi instituţia polonă? Că primii locuitori ai Mol­ dovei au fost polonezii? Nici decum. înseamnă pur şi simplu o influenţă şi nimic mai mult. Nu originea unui cuvânt defineşte o instituţie. Şi, dacă n’ar fi rău intenţionat, ar trebui să recunoască şi d-1 li. S. acest lucru (acea­ sta, pentru cazul când nu ştia mai dinainte). Rezultă deci că răzeşul este rycerz-ul polon, schimbat ca sens mai târziu din cauza evoluţiei sociale a voevodatului. La început, în epoca cnezatelor, răzeşul a fost soldatul călare in slujba colectivităţii, aşa cum, „judeţele” din Ţara Românească nu era la început, decât acelaşi lucru. Acest fapt ne e confirmat de un pasagiu din învăţăturile j lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie: „Când se apropie timpul răz- boiului, zice într’un loc Neagoe, să nu stai la luptă în mijlocul curţii tale, ; căci asupra ei se vor năpusti vrăjmaşii, ci, înconjurându-te de cei m a i, buni 60 de voinici înarmaţi, să cauţi în oastea ta unde sunt cei mai iubiţi 1 ai tăi, şi judeţele şi ostaşii care au avut milă şi cinste dela tine şi care te 1 iubesc mai mult”. E evident din context chiar că „judeţele” nu este altceva decât oastea de ţară, care la această epocă se aranja obişnuit în linia doua, in mijlocul ei stând Voevodul şi curtea lui. Această organizare sătească a armatei era O TEORIE MAGHIARĂ ASUPRA RĂZEŞILOR 41 tot atât de bine cunoscută în Moldova ca şi în Ţara Românească, ceea ce face pe Ştefan cel Mare să puie într’o inscripţie privitoare Ia lupta dela Râmnic cu Basarab cel Tânăr: ,,a fost mare pieire a satelor lui Basarab” (Kosak, Inschriften in Bukouvina, p. 46), (deci este organizat pe sate de oşteni). , A Cu timpul, cuvântul a început să nu mai însemne acelaşi lucru. Apa­ riţia oştenilor specializaţi a desfiinţat o mare parte din oastea de ţară. De­ căderea economică a Moldovei prin tăierea celor două mari drumuri co­ merciale de către Turci a grăbit şi mai mult prefacerea răzăşiei. Prin apariţia oşteanului mercenar, specializat în mânuirea armelor de foc, răzeşul a căzut pe planul al doilea. Drumul către o nouă clasă so­ cială de opresiune i-a fost tăiat, devenind el însuşi element năpăstuit în mijlocul unei societăţi în plină prefacere. Un prim element hotărîtor a fost deci schimbarea tacticei de luptă. Obligaţia de a se echipa singur pentru războaie, devenită imposibilă după sărăcirea progresivă a lui prin cucerirea cetăţilor dunărene de către Turci şi tăierea comerţului de transit pe la noi, se adaugă ca un al doilea motiv. Al treilea motiv care pecetlueşte definitiv soarta răzăşiei, este in­ teresul divergent de clasă. Idealurile nobilimei nu mai erau în concordanţă cu ale ţărănimei libere, organizată nu pe baze etnice — de care nu se putea vorbi la această epocă în niciun caz — ci pe baze economice în răzăşii. | ! Un prim simptom al acestei lupte e relatarea lui Ureche despre lupta dela Războieni din timpul lui Ştefan cel Mare, luptă pe care ţăranii o pă­ răsesc pentru a-şi apăra pe cont propriu vetrele cotropite. Că episodul nu e o simplă întâmplare, ci un început dintr’un lung şir de lupte ce vor urma, stau mărturie atât necontenitele revolte răzăseşti, cât şi nenumăraţii pretendenţi ridicaţi de aceştia. Şi aici e de remarcat că toate aceste revolte şi ridicări de domni „dintre ei” nu le fac Ungurii, ci Românii. Curios? O fi pentru d-1 B. S., cel care e sigur că cei mai vechi locui­ tori ai Moldovei au fost Ungurii şi că „nu s’au maghiarizat o jumătate de milion de secui de origine românească”, ci „sigur (?)... s’au românizat aproa­ pe un milion de Unguri” (?). Pentru noi, însă, nu. Nu mergem, bineînţeles, pană acolo, încât să negăm existenţa maghiarilor în Moldova şi nici chiar nu negăm că ar fi existat şi Unguri organizaţi în aşa numita instituţie a ră­ zăşiei. Din contră, spunem: au existat şi răzeşi unguri. Dar de aici şi până la a spune că instituţia răzăşiei a fost creată „special” pentru Unguri, e o cale destul de lungă. O cale pe care numai d-1 B .S. a străbătut-o. Meritul, deci, de prim explorator îi revine în întregime. A vorbi, însă, la această epocă (sec. XIII, XIV) de o organizaţie socială pe neamuri, de o solidaritate etnică, e un non sens. înseamnă a judeca pur 42 TCDOR ALKXANDIU; STOlANOVICf

şi simplu un secol prin ideile altui secol, a judeca simplist, dând proble­ melor care te preocupă acum valoare universală pentru toate timpurile ş toate locurile. Secolele au totdeauna problemele lor. A Ie amesteca înseamnă a ni putea înţelege, a judeca strâmb. Totdeauna ceva se petrece aşa şi nu alt minte rea. Trebuie însă descifrată cauza: de ce aşa şi nu altfel. Ceeace ari valoare azi nu avea ieri şi nu va avea mâine. Alte fapte se agită necon. tenit în spatele aşa numitei ..istorii politice”, determinându-i caracteru Că o anumită instituţie socială se găseşte, fie sub acelaşi nume, fi sub nume schimbat, pe o anumită arie teritorială, aceasta nu dovedeşte - cel puţin pentru secolele care ne preced — că toţi câţi se află pe acea teritoriu şi în această organizaţie sunt de acelaşi neam. Nicidecum! (suni am spus, idei care se aplică unui secol, şi idei care nu se aplică acelu secol). Asta dovedeşte numai atât: că desvoltarea economică fie acea ari şi la acea Vpocă era identică pentru toţi locuitorii acelui teritoriu, indiferen de naţionalitatea lor. Atât şi nimic mai mult. Nu e nicio problemă de Neam de Origine etnică. Naţiunile care trăesc pe un acelaşi teritoriu, la o desvol tare economică egală se vor organiza social la fel. Din momentul în car acest echilibru s’a rupt şi, prin acumulare de bunuri, o parte dintre indiviz: acelei societăţi a luat-o înaintea celorlalţi, atunci şi forma de viaţă social a acelei societăţi, împreună cu întreaga ei concepţie despre lume şi viaţă, s’ schimbat sau se va schimba şi ea. E, pentru a nu ne menţine numai in teorie, însăşi cazul Ungariei (n menţinem pe poziţia istorică a d-lui B. S., pentru a vedea şi d-sa cât dreptate are, judecând aşa cum judecă). La această epocă, crede d-sa, 11a Lumile se organizează asemănător, indiferent de locul unde se găsesc. Dac organizaţia socială dintrun anumit loc este asemănătoare cu cea din ţar mea, atunci înseamnă că mă găsesc in faţa aceluiaşi popor care, din anumit cauze, şi-a pierdut mai târziu — caracterul etnic. Foarte exact. Poporu maghiar a fost, însă, — şi continuă încă — să fie organizat pe baze feu dale. Ce înseamnă asta? Că maghiarii nu sunt maghiari pentrucă instituţi feudală nu e de origine maghiară, ci franco - germană ? După d. B. S., d< După noi, nu. După noi înseamnă doar că Ia aceeaşi epocă, aceleaşi con diţii economice au stat şi la baza unora şi a celorlalţi. Pe măsură ce ins într’o parte condiţiile economice s au schimbat, în urma marilor descoperii geografice şi a mutării drumurilor acolo unde condiţiile de viaţă au răma aceleaşi, a rămas şi organizaţia socială aceeaşi. Toată „cheia” problemei pe care n’a înţeles-o d-1 B. S. După toate cele spuse până aici, mai este oare atât de „neîndoios c instituţia răzeşilor nu este de origine românească”, ci „este de origine uri gurească, în ea fiind organizaţi ungurii şi cumanii maghiarizaţi’ ? O TEORIE MAGHIARA ASUPRA RĂZEŞILOR 43

],, cccacc priveşte desvoltarea ulterioară a răzăşiei ..persecutate de D om nii valahi — pentrucă era maghiară desigur (!). — caracterul econo­ mic c a r e i-a dat naştere i-a fost hotăritor. Oprimată din ce în ce mai mult. pe măsură ce sistemul economiei de transit se destrăma, de către marea hoérimc latifundiară, răzăşia a fost aservită. S’a păstrat din ea numai atât cit a fost necesar. Sau. mai bine spus. atât cât a fost necesară pentru paza boerimei ni a prosperităţii ei. Câte o oază la fiecare din capetele drumurilor internaţionale de comerţ. Una la Câmpulungul-Moldovenesc, alta în Putna si alta in Orhei şi Lăpuşna. Şi asta dovedeşte odată mai mult că instituţia n’a fost naţională, ci pur şi simplu economico-militară. Nu ura de neam — pe care secolele trecute n’au cunoscut-o — i-a dat lovitura de graţie, ci lupta intereselor de clasă. Şi proverbul românesc ,,eu boier, tu boier, cine mai trage cişmele”, e edificator în această privinţă, pentru ilustrarea luptei. Fără îndoială, pentru a întări şi mai mult teoria d-Iui Korponay András din cartea de curând apărută „Húsz millió-Magyart” (Vrem 20 milioane de unguri) articolul d-lui B. S. e făcut să sperie opinia publică maghiară. E făcut, cum singur mărturiseşte autorul, pentru „examinarea con­ ştiinţei şi pentruca, trezind forţele ungureşti, să se apuce de opera de sal­ vare a ungurilor de sânge care vor mai urma să fie”. In perspectiv a istorică — şi vecinii ştiu şi ei asta — un popor posedă in mod sigur atâta pământ cât este capabil să umple cu proprii săi fii. Celelalte fantoşe moderne: cultura sau incultura unor popoare, o formă sau alta de guvernământ, o organizaţie militară mai tare sau mai slabă pentru un moment, toate acestea nu cântăresc nimic în cumpăna istoriei. Diferendele care s’au ivit între vecinii noştri şi popoarele din jur cu o forţă biologică mai mare, nu pot fi socotite ca rezolvate pentru veşnicie prin sentinţa unui areopag european şi nici măcar printr’un război câştigat sub constelaţii favorabile. Căci, aşa cum însuşi d. Korponay András o spune: „Avantagiile câştigate astfel h u pot fi menţinute în decursul istoriei nici chiar prin protecţia celor' mai puternice şi durabile sisteme de alianţă, nici cu ajutorul armelor, nici cu manevre guvernamentale şi cu şiretlicurile co­ dului dreptului internaţional. „Iscusinţa omenească poate aduce un succes momentan, dar fie­ care naţiune trebuie să producă energii mult mai adânci şi mai au­ tentice decât aceste mijloace mult prea superficiale pentru a-şi păstra drep­ tul la viaţă în lupta marilor comunităţi omeneşti pentru a cuceri din nou şi din nou posibilitatea ridicării sale pe scara valorilor” (Korponay András, op. cit., p. 10). Şi aceste posibilităţi, Ungaria — care va deveni in scurt timp o cu­ riozitate etnică a lumii — nu le are. Agitaţia d-lui B. S. e zadarnică. Şi 44 TUDOR ALEXANDRU STOIANOV1CI chiar dacă lucrurile ar sta aşa cum le crede d-sa, asta ar dovedi odată mi mult neputinţa biologică a cuiva. Atât.

TUDOR ALEXANDRU STOIANOVICI

TARTALOM ') (Rezumat)

A Kárpátmedencze cimii magyar gazdasági lap szeptemberi száma bán B S. úr ált hirdetett , Moldvai Magyarok" — cimii cikkből kitűnik, a magyar propaganda működése. szerző tudományos tényezőkkel azt akarja bebizonyítani, hogy a „részes intézmény, kizárol magyar eredetű — üldözve lévén a román vajdáktól Hogy a fentartások nem felelnek megavalóságnak, bizonyítja az, hogy ez az intezmé nem nemzeti, hanem kizártan egy modern probléma, amelyről a X III ik században szó sí lehetett, sem pedig gazdasági és katonai jellegekről, E magyar tudós nem értette meg, (mert m i nem tagadjuk, hogy az ősrégi részes i tezményben léteztek magyarok is) hogy az ugyanolyan terüdeten élő nemzetek, gazdasi fejlődése azonos lévén, társadalmi szervezetük is azonos. Szerinte ha két társadalmi intézmény azonos, két különböző országban ez feltétler azt jelenti, hogy azt a területet, ugyan az a nép lakta, amelyik azonban idöteltével különbé okok miatt elvesztette etnikus jellegét. E teória azonban megtámadható, mégpedig azért, mert a magyar nép szervezeti alaf feudális jellegű. E teória alapján azt lehet következtetni hogy a magyar nép franko-német származói mivelhogy a feudális intézmény is franko-német eredetű, ami nem felelhet meg a valóságnt B, S. úr cikke határozottan rémitö hatású a magyarság részére. A magyarok észreveszik, hogy egy nép annyi földet birtokolhat, amennyit saját fiait képes benépesíteni. A többi argumentumok csak arra szolgálnak, hogy saját biologiai képtelenségükn más magyarázatot adnak. E képesség nélkül semm i sem lehetséges, A z a Magyarország amelyik rövid időn bel a világ etnikai kérdése lesz, nem birtoka e képességnek. B. S. úr fentartásai hiába valók és ha éppen valók lennének nem tesznek md minthogy minnél jobban felszínre hozzák a magyar nemzet biologiai képtelenségét. Annyi száz éve haldoklik már e nemzet, úgy hogy, bármilyen próbálkozás tárgytala

1) Traducerea tn ítmba maghiară a fost făcută d-ra Elena Lipovan. r o m â n i i d i n b u l g a b j a d e e s t a EVULUI MEDIU ) (SEC. XII şi XIII)

X. In anul 1253 călugărul minorit Wilhelm de Rubruquis întreprinde o că­ lătorie ..ad partes orientales”, Ia Tătarii din stepele Ucrainei, cu scop de a-i cu­ noaşte si a transmite apoi apusenilor relaţii asupra acestor noi barbari cari, cu doisprezece ani mai înainte, la 1241, străbătând şi păsurile Carpaţilor unde înflo- riau voevodatele româneşti ale lui Litovoiu şi Seneslau — pustiiseră îngrozitor până în inima Ungariei şi până Ia hotarele germane. Arătând care sunt teritoriile supuse Tătarilor, W. de Rubruquis pomeneşte şi de Vlachia Iui Asan, ce se întindea dela gurile Dunării spre miazăzi, în direcţia Constantinopolei, până în munţii Baleani, precum şi de Bulgaria-mică, în deosebire de Bulgaria-mare dela Volga, lângă Urali, dar şi de Valahia Asanizilor. Iată şi acest preţios pasaj din itinerarul călu­ gărului minorit Rubruquis: „Dela gura Donului în spre apus şi până la Dunăre, totul le este supus. Ba chiar şi dincolo de Dunăre, către Constantinopole, Valahia care este ţara lui Asan şi Bulgaria mică până Ia Salonoma, totul Ie plăteşte tribut. Ba încă, în afară de tributul pomenit, ei au ridicat în anii din urmă de fiecare casă câte o secure şi tot grâul pe care l-au găsit, în massă” 1).

*) Nota Red. Sub titlul Vlahia Albă — Vlahia lui Asan, acest articol a apărut în „Arhiva Dobrogei”, voi. II, 1919, Buc., 1920, pp. 18-31. U reproducem pentru acelaş motiv pentru care am reprodus, în numărul 1 al Revistei noastre, şi articolul România în marginea continentului al profesorului Mehedinţi, publicat acum un sfert de veac: pentru valoarea lui în sine, mai întâi, şi pentru tâlcul lui actual, după aceea. Dar acest aşa zis tâlc actual să nu ne fie răstălmăcit, rău înţeles. La revista noastră lumea nu e concepută ca putând fi văzută şi considerată numai dela Bucureşti, in funcţie numai de interesele şi idealurile noastre româneşti. Ştim, dimpotrivă, că o viziune a lumii se poate avea şi dela Sofia, ca şi dela Belgrad sau Budapesta. Când Naţiunile şi Statele vor ajunge a judeca şi „viziona"’ lumea „punându-se şi din punctul de vedere al celuilalt”, atunci omenirea va trăi o nouă vârstă de aur. Reproducând acest articol, un singur lucru am urmărit: să se gândească vecinii noştri dela Sud (articolul va apărea şi în ediţia germană a revistei) la cât substrat românesc zace în componenţa fizică şi morală a naţiunii lor. Şi să se gandească, iarăş, la relativitatea aşa ziselor drepturi istorice, pe baza cărora, într’un Septembrie de acum nu mijiţi ani, ne-au cerut ei o amputare la care noi, tocmai fiindcă ştim că lumea poate fi vizionată şi de pe alte meleaguri decât ale noastre, am trebuit să...! Revista noastră vrea să ajungă o punte de înţelegere şi iubire intre noi şi vecini, cu condiţia însă: să nu uităm de relativitatea numitelor drepturi şi să ne gândim la rănile pe care, pripiţi, le-am putea deschide în gândul şi simţirea altora. 1) ,,Ab orificio Tanais versus occidentem usque ad Danubium, totum est subditum. Etiam ultra Danubium versus Constantinopolim, Valakia, quae est terra Assani et minor 46 C. B1UTESCU

II. Despre Vlahia Asanizilor mai vorbesc şi cronicarii francezi ai imperiul latin dc răsărit (1204—1260): Geofl'roy de Ville-Hardouin şi Henri de Valeneie; nes, apoi o cronică anonimă în vechiul dialect din Valenciennes; iar despre Vlal şi Cumanii lui Ioniţă, — ,,li Blak et li Coumain’", „li Biacois et li Coumain”, „1 Blas” — cari prind pe contele Balduin de Flandra, îl ţin în închisoare şi-l viei vorbeşte şi o cronică rimată a cuceririi Constantinopolei dc către Franci, de Ph lippe Mouskes, episcop de Tournay (1274— 1282) 1). In Geoffroy de Ville-Hardouin, loniţă, împăratul Românilor şi Bulgarilc este intitulat „Iohannis”, sau mai simplu „Iohan, le roi de Blaquie”, ,,Ie roi i Blakie” (de 14 ori în cuprinsul întregii cronice), dar şi „roi de Blaquie et i Bogrie”, „roi de Blakie et de Bougrie” (de 13 ori). Acest Ioniţă e recunoscut . Vlah: „Et cil Iohannis si ere uns Blaque” (p. 80). In .armata sa sunt menţiom mai adesea Vlahii şi Cumanii: „li Blac et li Comain”, „Comains et Blas” (passii şi foarte rar Bulgari şi Greci: „Bougrcs”, „Grieu”, „Grieux”. — Prizonierii, ■ eari-i ia loniţă din sudul Balcanilor, sunt duşi în Vlahia dintre Dunăre şi Balcai „ainz Ies fist prendre et tolir tot or avoir et mener en Blakie, nuz et deschai et â pie” (p. 154); de asemenea, după ce cuceri oraşele Neapole şi Panedor (Pi nion), luă captivi „et Ies fist mener en Blaquie”; idem la Heraclea (p. 163). Ij tr’un rând „Vlahii şi Cumanii” ajung cu incursiunile lor până la porţile Constai tinopolei: „Lors coururent li Comain et li Blac devant Ies portes de Constantin' ple...” (p. 164) şi luând mulţi captivi, îi duc de asemenea „în Vlahia”. Vlal aceştia locuesc, ca popor independent, la nord de munţii Balcani şi tnai ales spre M. Neagră. Ei au în mânile lor strâmtorile munţilor Balcani, iar partea r săriteană a ţării dintre aceşti munţi şi Dunăre se numeşte Vlahia, după cum r zultă şi din acest pasaj: „Şi a doua zi el sc opri şi călări spre ţara lui Ioniţă, şi călări patru zii Iar în a cincea zi ajunse la poalele munţilor Vlahiei, la o cetate ce se num Elin, pe care Ioniţă o populase de curând cu oameni. Şi când oamenii acelui I văzură oastea venind, părăsiră cetatea şi fugiră în munţi 2). împăratul Henr după ce face multă pradă în grâu şi vite, porneşte spre defileuri unde „se găsii clisuri foarte tari şi unde se adunaseră Vlahii ţării” 3), cari aduseră multă pagul şi la cai şi la oameni.

Bulgaria usque ad Solonomam, omnes solvunt cis tributum. Et etiam ultra tributum col dictum sumpserunt annis nuper transactis de qualibet domo securim unam ct lotum i'n mentum quod invenerunt in massa”, în „The principal navigations, voyages, traffiques ai discoveries of the englisch Nation etc., -vol. I, Londra, 1599). Naraţiunea lui Rubruquis poar titlul: „Itinerarium fratris Wilhclrai de Rubruquis de ordine iratrum minorum, anno gr; tiae 1253, ad partes orientales” şi e dedicată „Lodovico Dei gratia Regi Francorum”. 1) Ediţia I. A. Bouchon, Paris, 1828. 2) Et lendemain si mut et chevaucha vers la terre Iohannis, et chevaucha par quat jors. Et ai cinquiesme jor si vint al pie de la montagne de Blaquie a un eitè qui avo uoiu Elin, que Iohannis avoit nouvelement repoplée de gent. Et quant le gent de la ter virent l’ost venir si guerpirent la eitè ct fuirent es montaignes” (p. 189). 3) „Si trovèrent les destrois mult forz et li Blac del pais se furent assemblé assemblèrent à aus et lor firent mult grant domage et d’homes et de chevaus” (p. 189-19C Despre Vlahii din aceste părţi, precum şi despre armata de Vlahi şi Cumani a lui Ioni se vorbeşte într’o scrisoare a lui Henric, administratorul imperiului latin dc Constantinopol către Papa Inocenliu III, din anul 1205, în care sc spune că Grecii dela Adrianopole s’a JUlMAiMI DIN BULGARIA DE EST A EVL'LUl MEDIU 47

I)c aci sc v ede clar că. Balcanii răsăriteni erau locuiţi - 1^^)- adică Romania Bvzantinilor. In munţii dimprejurul oraşului Messinoplc" însă pomeneşte de Bulgari ,,li Bougres de la terre”, cari rănesc cy o s-Veatâ pe marchizul Bonifaciu de Monferrat şi-i laie capul, lrimiţându-1 lui loniţă libanul 1207. Cronicarul însă distinge bine pe aceşti „Bougies’ şi niciodată nu-i confundă cu Vlahii: şi dacă cronica sa e plină de faptele Vlahilor, aceasta în­ s e a m n ă că Românii erau foarte numeroşi în aceste părţi şi mai presus de toate •ictivi în deosebire de Bulgari, cari erau mai puţini ca număr şi mai pasivi. Continuatorul lui Geoffroy de Ville-Hardouin este Henri de Valenciennes. In cronica acestui cavaler se vorbeşte, între altele, şi despre rivalităţile între Esclas (4san) şi Burilă, urmaşii lui loniţă; iar în armatele lor se pomenesc veşnic ace­ iaşi Vlahi şi Cumani „li Comain et li Blac ’, „Blas et Comains”, ca şi când Bul­ garii nici n ar fi existat 1). Ţara dinspre Constantinopole e numită şi aci „Romenie” (p. 269) si se mai vorbeşte şi de o ţară „Vlahia-marc”, „Blaquie-la-grant”, pe care Uenris o promite lui ..Esclas” (Asan) împreună cu fiica sa de soţie, „se Dieu plaist” ([>. 213). Dar această Vlahie-marc este cea dinspre Grecia şi nu are a face nici cu Vlahia Asanizilor din spre gurile Dunării şi nici cu Vlahia din /lordul acestui fluviu. Ir» sfârşit. în cronica anonimă, scrisă în vechiul dialect din Valenciennes, se vorbeşte de „lobannis, qui estoit roi de Blaquie” (p. 287); de lupta lui Balduin de Flandra în contra Vlahilor, Cumanilor şi Grecilor lui loniţă: „Ies Blaks, Ies Comains et Ies Gregs” (p. 288) — de Bulgari nu se pomeneşte nimic — şi de „ţara Vlahiei de unde loniţă, pentru a combate pe Latini, ridică toată populaţia capabilă dc a purta arme şi, împreună cu încă 10.000 de Cumani şi cu mulţi Greci, porneşte spre miază-zi: ,,il avoit tous ceulx de la terre de Blackye qui armes povient porter et bien dc dix miile Comains et grant plente de Gregeois” (p. 288). Iată. prin urmare, cum doi scriitori din acelaş secol, dintre cari unul yor- beşte de la nord de gurile Dunării, iar altul dela sud de Balcani — Rubruquis şi Ville-Hardouin — sunt de acord în a numi ţara dintre Dunăre şi Balcani în acelaş fei: Vlahia lui Asan, sau'mai simplu Vlahia. Să vedem acum ce scrie un "alt contemporan, care priveşte ţara Asanizilor din spre apus. IU. Aceasta este Ansbertus, cronicarul expediţiei cruciate a lui Frederic liarbă-roşie 2). Ştirile sale despre Vlahia lui Asan poate că sunt si mai precise. # Inlr: un pasaj Ia pag. 24 el scrie: „Pe lângă accasta, în cea mai mare par te a Bulgariei, precum şi către Dunăre, unde se varsă în mare (adecă în Dobrogea),

revoltat şi au chemat în ajutor pe loniţă, care a năvălit cu oastea sa dc Români şi Cumani şi l-au prins pe Balduin: „Andronopolim... quae civitas est Gracciac munitissima, et moiitihiis tantum interpositis Blachorum affinis populis...”: „Porro audito a Iohannitio Blachoruni domino quod Latini...”, „...iruit subito Blachus iile Iohannitius -in nostros cum mmtilurfiiH' baibarorum înnumera, Blachis videlicct et Commanis et aliis...” 1) l’aji. 196, 197, 201, 202, 203, 205, 209, 219, 235, 267. 2) „Fontes rcrum Austriacarum”, tom. V, partea I: „Istoria de expeditione Fri- derici imperatoris, edita a quodam auslriensi derico, qui eidem interjuit, nomine Ansbertus”. 48 C. BRĂTESCU

stăpânia un oarecare Român Calo-Petru şi fratele său Crasian, împreună cu su puşii lor Românii” 1). E vorba de cei doi Asanizi: Petru şi Asan. In determinarea ţării stăpâniti de ei, vedem că se face o distincţie, căci se zice: „în cea mai mare parte a Bulî gariei”, deoarece primii Asanizi nu cuceriseră dela Bizantini toată Bulgaria, şi apoj se adaugă „precum şi către Dunăre, unde se varsă în mare”, adecă Dobrogea şj Bulgaria răsăriteană de azi; de unde rezultă că Ansbertus nu numeşte ţinuturile dinspre M. Neagră ca aparţinând Bulgariei. Pentru Ansbertus, Petru e un Român, „Flachus”. Acesta poartă apoi titula tura de „Domn al Românilor”; supuşii săi îl numesc „împărat al Greciei”, adici al imperiului Bizantin: „Kalopetrus Blachorum Dominus, itemque a suis dictus im perator Greciae” (p. 54). Ca supuşi, Petru are pe Români şi pe cea mai mari parte din Bulgari: „Kalopetrus, Blachorum et maximae partis Bulgarorum in hortii Traciae Dominus” (p. 44). El stăpâneşte însă cu Vlahii săi: „cum subditis Flachis” Lui Frederic Barbă-roşie îi oferă un ajutor de 40.000 Români şi Cumani cu arcul şi săgeţi împotriva Constantinopolului, cu condiţia ca împăratul german să-i oferi coroana imperială a Bizanţului 2). Din toate acestea se vede că pe la anul 1188, când porneşte cruciada lu Frederic Barbă-roşie, Petru, Român de neam, stăpânia ţinutul dintre Balcani şi Du- năre; că acest ţinut mai spre apus se numia Bulgaria, dar mai spre răsărit, cătri M. Neagră, era un teritoriu deosebit. Poporul stăpânit de Petru e format din Ro mâni şi Bulgari, iar armata lui din Români şi Cumani. Dintre aceste popoare însă cel care juca rolul istoric principal era acela al Românilor, căci Ansbertus şti< precis că între Balcani şi gurile Dunării „stăpâniau Calo-Petru Românul şi fraleli său Crassian, împreună cu supuşii lor Românii”. Că aceşti Vlahi erau numeroşi ş locuiau nu numai muntele — cum par a afirma unii — ci acopereau ţara ci aşezările lor, se vede şi din cifra cea mare de 40.000 luptători Români şi Cuman pe cari-i promite ca ajutor Petru lui Frederic Barbă-roşie; se vede şi din multele războaie pi care le-au purtat Asanizii cu Bizantinii şi cu Latinii aşezaţi în Con' staritinopole, în care războaie sunt pomeniţi ca luptători, de toţi cronicarii contem­ porani, aproape întotdeauna numai Vlahi şi Cumani. O parte din aceşti Vlahi ve- niau şi din nordul Dunării, ca aliaţi ai fraţilor lor Asanizi; însă grosul lor îl for> mau Românii din Dobrogea, răsăritul Bulgariei şi dela clisurile Balcanilor, căc de n’ar fi locuit aici o massă compactă de Români, nu s’ar fi numit ţara „Valahii lui Asan”, sau mai simplu „Valahia” 3).

1) Preterea Bulgariae in maxima parte ac versus Danubium, quousque mare influiţ quidam Kalopetrus Flachus et frater ejus Crassianus cum subditis Flacliis tyrannizabat” 2) „... Se imperatorem et coronam imperialem regni Greciae ab co sibi imponi effla- gitat seque ei circa initium veris quadraginta millia Blacorum et Comanorum tenentiuir arcuş et sagittas adversus Constantinopolim transmissurum constanter asseverabat” (p. 44) E surprinzător cum Jirecek în „Geschichte der Bulgaren”, pretutindeni unde izvoarele dai Vlachi, pune in locul lor pe Bulgari. 3) Români, de altfel, locuiau pe la 1188 şi în celelalte părţi ale Bulgariei, spre apus, precum şi prin Serbia, după mărturia aceluiaş călugăr Ansbertus. Amintim în acesi loc şi chestiunea aceasta spre a înlătura neadevărurile lui St. Romanski, care intr’un articol intitulat „Caracterul etnografic al Dobrogei” din publicaţia „Die Dobrudscha”, Sofia, 1918, afirmă la pag, 90 că „Românii din nordul Bulgariei şi din răsăritul Serbiei au venit în ultimii doi secoli de peste Dunăre, etc. Or fi venit! Dar iată că Ansbertui ne spune că la 1188, între Dunăre şi Sofia, pe unde au trecut cruciaţii prin „silva longissima Bulgariae”, ei au fost atacaţi cu săgeţi otrăvite de „Greculi”, „Bulgari” , „Şerbi” ROMÂNII DIN BULGARIA DE EST A EVULUI MEDIU 49

In sfârşit Ansbertus pomeneşte şi e l de o Vlahie, o „terra Blacorum” (p. 48) nu d e p a r t e de Salonic: „regionem opulenlam Flachiam dictam, non multum a Thes- s a l o n i c a distantem...” (p . 42). Era plină peninsula Balcanică de Vlahi şi de Vlahii! Era o Vlahie-mare: \W o:/yj. ia Thesalia; o Vlahie-mică: Mixpâ BXa^ia, în Pind; o Vlahie de sus AvcofiXa"/«, în Epir; iată şi o „FJachie” lângă Salonic, unde marea Egee, până târziu, în sec. XIV şi XV, s'a numit ,,Marea Valahică” — ^Valachisches Meer” 1). Valahia Asanizilor însă nu era nici una din aceste pomenite mai sus, ci era între Balcani şi gurile Dunării. Această Vlahie, în deosebire de celelalte, se mai numia şi Vlahia-Albă. Acest nume apare într’o glossă la cronica lui Geoffroy de Ville-Hardouin (ed. Du Fresne), unde se dă titlul lui Ioniţă: „Iohannis ijui ere roi de Blakie et de Bougrie” (p. 81); iar într’o notă marginală după ediţia Vige- nere (Paris 1585), se adaugă: „et des habitans du Mont Haemus qui est la basse Mysie, s’appelant maintenant Blankis Blakie, et de Bulgarie”, deci: „şi al locuito- riior din muntele Hemului (Balcani), care este Mysia inferioară, numindu-se acum Valahia-Albă, precum şi al Bulgariei’^. După această glossă, Ducange, în notele la cronica lui Ville-Hardouin (p. 303-304) admite o Vlahie-albă: „blanche ’Blaquie ou Valachie” între gurile Dunării şi Balcani, în deosebire de Valahia-neagră din nordul fluviului. De asemenea Hopf în „Istoria Greciei”, la pag. 165 scrie: „Die Zwischen Hămot und Donau lebenden Wlachen deren Land meist als Weiss- Wlachien bczeichnet wird”, adecă: „Românii ce locuesc între Balcani şi Dunăre, a căror ţară este mai adesea numită Valahia-albă”. După Hopf se conduce şi Jirecek în „Istoria Bulgarilor” (p. 218), precum şi Hofler în opera sa: „Românii ca în­ temeietori ai celui de al doilea imperiu. bulgar” (p. 233) 2). D. Onciul, pentru a-si susţine teoria sa că Radu Negru nu e altceva decât personificarea domniei Asanizilor în Muntenia, trece peste toate aceste isvoare şi caută Vlahia lui Asan în nordul Dunării 3), părere care nu se dovedeşte prin nici o mărturie contempo­ rană şi a fost respinsă de N. Iorga 4) şi alţi istorici. IV. Un alt scriitor care ne dă relaţii despre Vlahii din muntele Hemului, este cronicarul bizantin Nicetas Choniates. Fost prefect al Filipopolei, deci al unui oraş vecin cu Românii din Balcanii răsăriteni şi centrali, apoi martor ocular al eveni­ mentelor — „căci şi eu am însoţit pe împăratul ca scriitor” 5) afirmă el — spusele sale sunt tot aşa de preţioase ca şi ale celuilalt martor ocular de mai târziu, ale lui Ville-Hardouin. Şi mai presus de toate Nicetas Choniates este obiectiv şi un bun observator, însuşiri care caracterizează spiritele superioare. Lectura acestui cronica:- este de un preţ deosebit pentru noi, fiindcă ne arată că la crearea impe-

şi „Flaci”, deci şi de Români (p. 20); iar în drum, dela Niş spre apus, de „Grecis et Flachis”; dar că şi cruciaţii, la rândul lor, au stârpit mulţi tâlhari Bulgari „perplures e Bulgaris latrunculis” (p. 26). Şi se vaetă bietul călugăr Ansbertus de cruzimile săvârşite de „sălbăticia şi prostia” Bulgarilor asupra pelerinilor lui Christos cu aceste vorbe: „in tran- situ suo per Bulgariam vidisset, proh dolor! omnium pene peregrinorum Christi inibi in via sepultoium corpora immani feritate seu vesana stultitia Bulgarorum effosa ad ignominiam excrcitus Christi...” (p. 47). 1) SCHILTBEBGERS (aus München), Reise in den Orient, etc. München, 1814, pag. 83. Pentru Vlahiile din peninsula Balcanică vezi şi ROESLER: Rom. Stud., p. 105. 2) ln Sitzungsber, d. K. Akad. d. Wiss. Wien, 1879, Ph. h, CI, XCV. 3) In Originile Principatelor române. 4) ln Geschichte des rumänischen Volkes şi alte opere. 5) Eovs'ftöji/ifjv fa p '/.5T. aütös BaţiXeî oîro'fpa|AţJ.a,:s6u)V, § 518, Patrologia, Migne. 50 C. BRĂTESCU riului numit „româno-bulgar” Românii au fost capul, Românii au fost sufletul şi tot Românii, cu ajutor Cuman, au fost braţul 1). Este surprinzător cum scriitorii slavi, de altfel dintr'un sentiment uşor de explicat, caută să exproprieze în folosul Bulgarilor această operă curat românească, care e răscoala Asanidă şi întemeere^ statului Asanid. Intre aceşti scriitori slavi cităm pe Drinow, Wassiliewski şi... în­ suşi Jirecek! Dar izvoarele contemporane, izvearele martorilor oculari, afirmă tocmai contrariul şi oricine îşi poate da seama ce şubredă este temelia argumentelor lor, citind numai aceste isvoare. Aşa dar, Nicetas Choniates ne povesteşte cum împăratul bizantin Isaac An- gelul, jefuind localităţile din spre Anchialos, pentru a-şi procura venituri în ve­ derea nunţii sale cu fiica regelui ungur Bela, şi-a făcut „neîmpăcaţi duşmani pe acei barbari ce locuesc peste tot cuprinsul muntelui Hemus, şi cari mai înainte se numea Mysi, iar acuma Vlahi se chiamă” 2). „Aceştia — scria mai departe cronicarul — bizuindu-se pe clisuri şi sume- ţindu-se în cetăţile lor, de care foarte multe sunt şi se înalţă drepte pe stânci pră­ păstioase... au făcut răscoală înfricoşată. Cei cari au iscodit răul şi au vânzolit întreg neamul erau Petru şi Asan, doi fraţi din aceeaşi seminţie” 3), adecă doi Români! Dar pasagiul cel mai preţios, din care se vede şi mai bine originea româ­ nească a Asanizilor, este acela în care se vorbeşte de războiul între Vlahii lui Asan şi comandantul bizantin1, sevastocratul Isaac. Acesta cade în luptă rob împreună cu un preot grec care „se ruga de Asan, grăindu-i în limba lui, ştiutor fiind de limba Vlahilor, să aibe milă de el şi să-l lase liber” 4). Pretutindeni în cronica sa, Nicetas Choniates vorbeşte de Vlahi şi iarăşi de' Vlahi, când se ocupă de evenimentele din Balcani. Chiar şi în munţii mai dinspre miazăzi conducătorii răscoalelor în contra Bizantinilor sunt tot Românii. Aşa s. ex. Hryses, care „pune mâna pe Strumiţa şi pe cetatea Prosacon”, unde-şi face „scaun de domnie”, era un „Vlah de neam” 5); apoi Ivancu, cel care porneşte răscoala în ţinutul Filipopolei şi care-şi schimbă numele în Alexe, este tot un Vlah, căci cro­ nicarul spune precis despre dânsul că într’o vreme a fost comandantul oştilor bi­ zantine în părţile Filipopolei, care oşti „împiedicau valul Vlahilor cei de un neam cu dânsul” 6). Ca să capete forţele necesare răscoalei şi proclamării independenţei de Bizanţ, acest Ivancu-Alexe „îmbogăţea cu daruri pe cei de un neam cu dânsul” şi îşi „sporia oastea cu oameni din neamul său, împuţinând pe Greci...” (§ 676); apoi intră în legături cu Ioriiţă Asanidul, care domnia la N. de Balcani (§ 679) şi, întărindu-şi cetăţile „ridicate pe culmile munţilor din faţa muntelui Hemus”, răscoală toată ţara la sud de Balcani până la M. Egee (Abdera), omorând pe Bi­ zantini, „pe când pe cei de un neam cu dânsul, cari voios se alăturau de el, ii lăsa liberi să rămână acasă la ei” (§ 680). Trebue prin urmare să nu confundăm

1) Pasagiile privitoare la Asanizi şi la Românii din Bulgaria răsăriteană, ca ţi din ' Rodope şi din Macedonia, au fost traduse de d. Gh. Murnu în Analele Academiei Rqmâne, ‘ Seria Ii, tom. XXVIII. 1905-1906. 2) Too? xazâ iov At[i.ov zb #poţ papJ3âpoţ)?,. oi Mocsot npozepov (ovojjiâCovro vuv't Ss BXoc/o'. xixXvjaxovtai. § 482. 3) risTpoc xa i A a iv . ojAO-^vt? xai zwioanoizoi. § 482. 4 ) 5i’ ojj.&ipwvia'; &<; Văpiţ rţ]? twc BXa^wv siasXsov autov sbot,aXot>|isvoc. § 617. 5) Tjv 8 o Hpoao? BXâ)[oc zb fevoţ. = S i era acest Hrysos Român de neam. § 643. Şi la § 665 : BXor/oţ wv zb Y£V0C= Vlah fiind de neam (Hrysos). 6 ) zoi? 6 |j.0 Yîvsotv aî)Tti> BXor/oiţ. 110MÂN11 DIN BULGAR [A DE EST A EVULUI MEDIU 51

.. „„ili iii'u acestor Vlahi, a căror origine românească scriitorii slavi caută să jitii ion

1) HXâ/OL 7.7.'. Xx’J&ai. în loc de Vlahi zice uneori VIt>'50î= Mysi, şi în loc de se zice KojJ.ávot (S 561). Oastea Vlahului Ivanco de asemenea era „de un neam cu el“. § 678. 2) U TTjv iratpíSa Mvaia (§ 489). 3) T(.) apyovti rrfi Zoqopa? 'IwâvvYj (§ 679). 4) Kat. tYjv twv Mv3ü>v xai Tw^liauX'j'âpwvv SuvotccsEav sic sv aovâ

şi astfel sa întemeieze o domnie „precum a fost odinioară”; căci dacă acest pasa s’ar interpreta în sensul că Asanizii voiau să uniască cu ţara lor şi ţara dela nordu Dunării, atunci Nicetas Choniates s’ar fi exprimat altfel zicând: „voind să uniasci domnia Vlahilor de dincoace cu a Vlahilor şi Cumanilor de dincolo de Dunăre” fiindcă despre Asanizi şi poporul lor ne-a spus de la început că sunt Vlahi 1). Aceşti Români Asanizi, de asemenea, nu erau numai vulturii din munţi, car stăpâniau cetăţile romantice dela clisurile Balcanilor răsăriteni şi nici numai nişti ciobani sprinteni ce se caţără pe coaste ca şi caprele sălbatece, căci, ca atare, n’ai fi putut realiza fapte aşa de măreţe ca acelea de care ne vorbesc cronicarii şi marş torii oculari ai vremii. Pentru asemenea fapte epice se cere un popor numero şi cu un prisos de energie, pe care de fapt l-au avut Vlahii Asanizi. De und‘< atâta mulţimr de Români cari poartă războaie cu Bizantinii şi mai apoi cu ca­ valerii latini din Constantinopole ? De sigur, nu numai dintre rarii păstori ai mun­ ţilor Balcani, ci şi dintr’o populaţie agricolă numeroasă, populaţie de Vlahi, car locuiau podişul Bulgariei dintre Dunăre şi Balcani. Căci iată ce scrie în aceasti privinţă Nicetas Choniates: „împăratul, măcar că nu găsi nici o piedică în Mysia şi putea s’o cutreeri toată şi să aşeze armie de straje în toate cetăţile de acolo, de care multe sun de-alungul Hemului, însă cele mai multe, sau mai toate clădite sunt pe râp stâne oase şi pe culmi acoperite cu nouri, — n’a făcut nimic din toate acestea, c dând foc secerişului strâns în snopi şi ademenit fiind de vorbele înşelătoare al Vlahilor cari i s’au înfăţişat, se grăbi să se întoarcă înapoi”. (§ 487). Dar Vlahii Asanizilor locuiau şi în oraşele Bulgariei răsăritene, ca Târnovi şi altele, şi încă în număr mare, unde, ce e drept, sunt pomeniţi alături cu BuL gării, de către un geograf arab. Forma sub care ni se comunica este următoare^ Acest oraş este locuit de Vlahi şi de Bulgari”. Românii mai sunt pomeniţi în Dobrogea, precum şi lângă M. Neagră pe li Anchialos şi mai departe, pe la Vizya, în anii 1095, 1164 şi 1284.2). Cronicaru Ioannes Cinamus (sec. XII), vorbind despre războaiele purtate de Manuil Com nenul în contra Ungurilor, scrie că armata lui Ion Batatzes, care avea ordin si atace pe inamic „din spre părţile vecine cu M. Neagră”, era alcătuită „mai alei dintr’o imensă mulţime de Vlahi, despre cari se zice că au fost colonişti dii Italia” 3). Expediţia avu loc la 1166 şi Dunărea fu trecută în stânga ei prin Do brogea de cătrc această armată românească. Pe când, dar, în nordul Dunării şi mai ales în Moldova poporul român încă rar şi oarecum oprimat de barbarii ce se găsiau pe acelaş teritoriu — Cumani — nu poate păşi, unit într’un stat mai mare, pe scena istoriei, ci duce o viaţi mai modestă în cnezate şi voevodate independente unele de altele, — Români din dreapta Dunării, de la gurile ei şi până la clisurile Balcanilor, iar mai apo şi dincolo de Balcani, dau dovadă de un aşa prisos de energie, în cât reuşesc, ci ajutorul venit şi dela miază noapte, să clatine din temelie imperiul bizantin şi si ţie piept şi cavalerilor latini stabiliţi în Constantinopole. IV. Despre corespondenţa papală cu Ioniţă nu ne vom ocupa aci. Deşi îi repeţiţe rânduri Inocenţiu al III-lea aminteşte lui Ioniţă de originea sa romană

1) Nici N. Iorga, nici Jirecek nu admit stăpânirea Asanizilor în N. Dunării. 2) După JIRECEC: Gesch. der Bulgaren. Praga, 1876, p. 218. 3) Cinamus, VI § 260, col. 626 ed. M igne: xai BXâywv rcoXov SjuXov, .oi tâ> ’ItaXtac ajroixot 7iaXat stvai Xâfovtai, sx Ttov îtpo? tio Eu£eiv<{> xaXovfjivc îrdvTtj) ^topuov l[A(3aX£iv sxeXsosv st? tijv Ouvvwajv.... ROMÂNII DIN BULGARIA DE EST A EVULUI MEDIU 53

c u m ş j de „sângele roman” ce curge în vinele supuşilor săi Vlahii); deşi în această corespondenţă Ioniţă e arătat ca Domn al „Bulgariei şi Vlahiei”, iar epis­ copul său, Vasile, ea p rim a t al bisericii „întregii Bulgarii şi Vlahii”, — totuşi tru noi ea arc o însemnătate secundară, pornită fiind pe de o parte din depăr­ tata cancclarie papală, unde lucrurile din Balcani se cunoşteau din auzite, iar de altă p a r t e din cancelaria slavă a lui Ioniţă unde se cultivă amintirea vechilor ţari bulgari, pe urma cărora voia şi el să meargă. Vestitul pasaj din această corespon­ d e n t ă papală, prin care Ioniţă e arătat ca descendent din vechii ţari 2 ), pasaj atât de mult exploatat de istoricii bulgari, nu numai că e în contrazicere cu celelalte, în care se face menţiune de originea romană a lui Ioniţă şi a Vlahilor săi; nu numai că e în contrazicere cu toate mărturiile contemporane ale scriitorilor, — dar, pe (:;li rezultă din actele diplomatice mai sus pomenite, este isvorât d i n ne­ c e s i t a t e a ce o simţia Ioniţă de a-şi crea oarecare drepturi legitime, pentru a putea obţine coroana imperială, el, Românul fără strămoşi iluştri din muntele Hemului. Considerăm acest pasaj ca o minciună voită, oficială, spre a înlesni obţinerea unui titlu. Pentru noi prin urmare şi pentru tema noastră, corespondenţa papală nu are valoarea afirmărilor unor martori oculari ca Ville-Hardouin, Choniates sau Ansbertus. ■ i | i ! Astăzi îi’, părţile de răsărit ale Bulgariei aproape nu mai găsim Români. Până la 1877 a fost acolo o massă compactă de Turci. După 1877 începu o colo­ nizare bulgăreasca mai întinsă. Ce s’a făcut oare massa aceasta de Vlahi ,după care şi ţara loi dintre Balcani şi gurile Dunării s’a numit Vlahia? Această ches­ tiune foarte importantă poate forma subiectul unei nouă cercetări; ea iese din cadrul articolului nostru. Scopul nostru a fost să arătăm, după izvoare contemporane şi mai ales după acelea care au valoarea spuselor unor martori oculari că, dacă pe la 1253 călugărul Rubruquis numeşte ţara dintre gurile Dunării şi Balcani „Vlahia lui Asan”; dacă cu puţin mai înainte, un cronicar francez numeşte munţii Balcani de răsărit „munţii Vlahiei”; dacă în alte isvoare mai târzii acelaş teritoriu poartă denumirea de „Vlahii: albă”, — aceasta n’a fost o nomenclatură topică zadarnică, ci se în­ temeiază pe existenţa în acest teritoriu a unei masse puternice de Români ai căror conducători, de acelaş sânge cu ei, au reuşit să joace un rol destul de în­ semnat în istoria universală. C. BRĂTESCU

1) „nos autem, audito quod de nobili Urbis Romae prosapia progenitores tui ori­ ginel« traxerint, et tu ab eis et sanguinis generositatem contraxeris...” Anno 1199. Hurmu- zachi. Docum. vol. I, p. 1, nr. 1. 2) „populus terrae tuae, qui de sanguine Romanorum se asserit descendisse. Ibid. vol. I, nr. I l l p. 3-4. 3) laţii şi acest pasaj: ...„duo fratres, Petrus videlicet et Iannitus de priorunj regum prosapia descendentes”. Ibid. vol. I, nr. XXXIV, Anno 1204. PĂMÂNT SI$ LIMBĂ CUVÂNTUL PLAIU

u) Origine, semnificaţii. 1

Configuraţia geografică a pământului sileşte pe individ să se adapteze mediu; lui şi-i impune, pentru multe secole, oeupaţiunile lui principale. Pentru Români aspectul teritoriului dacic a fost de o importanţă hotărîtoare atât în ce priveşti păstrarea cuvintelor autohtone şi latine, precum şi în ce priveşte evoluţia înţele­ sului lor de-a-lungul secolelor. Pentru a cunoaşte mai precis trecutul neamului românesc, cercetătorul est* nevoit să facă temeinice cercetări, aplicând metode de investigaţie care în a!t< părţi ale Europei au dat rezultate interesante. In orice domeniu, ea şi în studii]* de limbă, se impune, pentru realizarea unui progres vădit, o cât mai documentata cercetare a situaţiei actuale, pentru ea din această examinare să se aruncc mă« nunchiuri de lumină spre trecutul lipsit adesea de informaţiuni istorice., I In România, regiunile din Garpaţi şi, în parte, cele din Munţii Apuseni, an determinat şi au facilitat în largă măsură păstoritul, spre deosebire de regiunii* de şes, unde s’a desvoltat şi se desvoltă agricultura. Din aceste motive e firesc sî] constatăm păstrarea terminologiei pastorale în regiunile de munte, iar terminologia agricolă în regiunile de şes. 1 Legătura strânsă care există între pământ şi limbă se poate recunoaşte astăzi mai uşor prin cercetările dialectale pe care le-am făcut în 301 comune, locuita de Români. Pe baza acestor cercetări personale, public Atlasul Linguistic Român II care oferă cercetătorului cea mai bogată şi cea mai extinsă anchetă în domeniul dialectologiei române. Cu cât vor trece ani, cu cât va fi mai accentuat amestecul! dintre diferitele graiuri româneşti, cu atât vor fi mai importante şi mai instruc-j tive documentele de limbă pe care le înfăţişez în Atlasul limbii române, care a în curs de apariţie. J In cele ce urmează doresc să mă opresc, din cei peste 2000 de termeni cer-l cetăţi în 301 de comune, numai asupra cuvântului PLAIU, care ilustrează strânsa legătură care există între pământul şi limba românească. j Cuvântul românesc PLAIU continuă pe latinescul PLAGIUM, care avea, ini latină, înţelesul de „Seilc”. „Kiiste”. In limba latină cuvântul este de origine greacă,! i o Tckafiov. Acest cuvânt vechiu românesc este, la origine, identic cu neologis-I mul plajă, intrat în limba română, în timpul din urmă, după francezul plage. Cu-| vântul plaiu este păstrat de-a-lungul secolelor de Români, pe când plajă este uni neologism, cunoscut mai ales de orăşeni, care au obiceiul de a petrece vara pel ţărmul Mării Negre sau pe alte ţărmuri din Apus. j Cercetarea unor cuvinte din limba noastră care n’au înţeles precis şi care nul sânt cunoscute de toţi Românii, reclamă cercetătorului o atenţie deosebită, pentru! a le putea stabili întinderea şi valoarea lor semantică. In harta alăturată, în carej arăt expansiunea actuală a cuvântului PLAIU, comunele studiate sânt menţionate! prin cifre. Cercetătorul poate afla numele comunelor în prima hartă din Atlasul; Linguistic Român I, vol. I, sau în Atlasul Linguistic Român colorat (Micul Atlas! Linguistic Român I, vol. I, fascicola de introducere). Pentru a putea redacta harta PLAIU, în toate cele 301 comune pe care le-am studiat, am întrebat pe informatorii mei, care erau de cele mai multe ori oameni fără de cunoştinţă de carte sau cu cunoştinţe foarte reduse (ştiau să-şi PAMANT ŞI LIMBA 55

scrie numele): Ziceţi PLAIU? şi apoi: La ce ziceţi PLAIU? Răspunsurile pe care le-am primit îmi permit să stabilesc actuala valoare semantică a cuvântului în domeniul limbii române, precum şi expansiunea acestui cu v ân t. Cifrele care nu au nici o indicaţie pe harta cuvântului plaiu (v. Micul Atlas; pe hartă fiecare comună e notată cu câte o cifră) reprezintă comune în care cuvântul nu este cunoscut de ţăranii noştri.

b ) Sensurile cuvântului PLAIU.

Actualele înţelesuri ale lui PLAIU, după cercetările făcute pe teren, sânt următoarele: 1. La Aromâni prin PLAIU se numeşte „faţa”, „versantul” unui munte sau al unui deal sau chiar „partea de subt vârful dealului, care este despădurită”. Dic­ ţionarele aromâne menţionează înţelesuri identice sau apropiate de cele pe care le-am înregistrat în cercetările mele 1). Dialectele istroromâne 2) şi meglenoromâne 3) nu cunosc cuvântul şi nici noi nu l-am putut înregistra în anchetele făcute. 2. Munte (100, 800, 815) cu partea superioară în formă de poiană (550, 584, 730), picior de munte (versant) în 269; creastă de munte 4) (582); deal (125), vârf de deal 5) care are un loc întins, înconjurat de pădure (194, 392, 596, 780, 803, 848), deal cu un şes deasupra (94, 708), pe care se poate merge pe jos (554, 588, 535, 768) sau chiar cu carul (378). Acest înţeles l-am înregistrat în 24 de comune. 3. Teren mai mare (90, 98), întins (859), lucrat sau nelucrat (3), cât vezi cu ochii (922), câmp în general (865, 970) şi mai ales bucata de pământ pe care se culivă vita de vie (808, 810, 856, 857, 860, 874, 880, 885, 898, 932) 6). Acest înţeles l-am întâlnit în 18 comune. 4. Drumul sau cărarea naturală (nelucrată) pe care se urcă la munte sau la deal vitele (mai ales oile), omul pe jos sau cu calul care transportă alimente la stână (în comunele 18, 26, 93, 118, 122, 129, 166, 174, 200, 217, 223, 268 , 348; 354, 359, 361. 370, 532, 556, 578, 592, 740, 782, 772, 798, 820, 837; 840); dru-

1) La Fărşeroţi cuvântul este sinonim cu caii (lat. CALLIS), deci acelaşi sens pe care-1 întâlnim şi în dialectul dacoromân. I. DALAMETRA (Dicţionar macedoromân, Bu­ cureşti, 1906, s. v.), înregistrează sensurile de „plaiu”, „lăture de munte”, hoară in plaiu „sat pe laturca muntelui”, iar ST. MIHĂILEANU (Dicţionar macedoromân, Bucureşti, 1901, s. v.), şi sensul de „platou”. 2) Cuvântul este cunoscut în toponimia din nord-vestul Peninsulei Balcanice. 3) La Meglencromâni, la această întrebare am primit răspunsul: drum prin sprivar, „drum mai scurt, care taie o curbă a şoselei”. Sprivar este bg. preval (TH. CAPIDAN, Dicţionar meglenoromân, Bucureşti, j v.j. 4) In comuna Drajn« (jud. Prahova) „coama unui deal sau ramură de munte, care se prelungeşte de la şes spre muntele cel mai mare” (din fişele Dicţionarului Ac. Române). 5) La Anon. Car. „cacumcn montis, amplitudo, spatium”. 6) Iată câteva exemple înregistrate: plai dă muncă „pământ arabil” (900), plai dă grau, dă porumb „locul unde se cultivă grâu sau porumb” (900); am acolo un plai dă loc „am acolo.o bucată de pământ” (98); plaiu mieu, plaiu altuia „pământul mieu, pământul altuia” (90); mă duc in plai „mă duc la câmp, afară din sat” (870); un plai „terenul cât ?1 poţi cuprinde cu ochii” (922); plai de vii (808, 810, 856, 857, 932), sau plaiul viilor „terenul unde se cultivă via” (880, 885). PĂMÂNT ŞI LIMBĂ CUVÂNTUL PLAIU

a) Origine, semnificaţii. j 1 Configuraţia geografică a pământului sileşte pe individ să se adapteze mediul lui şi-i impune, pentru multe secole, ocupaţiunile lui prineipalc. Pentru Români] aspectul teritoriului dacic a fost de o importanţă hotărîtoare atât în ce priveşt« păstrarea cuvintelor autohtone şi latine, precum şi în ce priveşte evoluţia înţelel sului lor de-a-lungul secolelor. 1 Pentru a cunoaşte mai precis trecutul neamului românesc, cercetătorul est« nevoit să facă temeinice cercetări, aplicând metode de investigaţie care în alt« părţi ale Europei au dat rezultate interesante. In orice domeniu, ca şi în studiil« de limbă, se impune, pentru realizarea unui progres vădit, o cât mai documentat! cercetare a situaţiei actuale, pentru ca din această examinare să se arunce măi nunchiuri de lumină spre trecutul lipsit adesea de informaţiuni istorice.. In România, regiunile din Carpaţi şi, în parte, cele din Munţii Apuseni, au determinat şi au facilitat în largă măsură păst ori tul, spre deosebire de regiunii« de şes, unde s'a desvoltat şi se dcsvoltă agricultura. Din aceste motive e firesc sa constatăm păstrarea terminologiei păstorale în regiunile de munte, iar terminologia! agricolă în regiunile de şes. 1 Legătura strânsă care există între pământ şi limbă se poate recunoaşte astăzi mai uşor prin cercetările dialectale pe care lc-am făcut în 301 comune locuita de Români. Pe baza acestor cercetări personale, public Atlasul Linguistic Român IJ care oferă cercetătorului cea mai bogată şi cea mai extinsă anchetă în domeniul dialectologiei române. Cu cât vor trece ani, cu cât va fi mai accentuat amestecul! dintre diferitele graiuri româneşti, cu atât vor fi mai importante şi mai instruc-j tive documentele de limbă pe carc le înfăţişez în Atlasul limbii române, care a în curs de apariţie. 1 In cele cc urmează doresc să mă opresc, din cei peste 2000 de termeni cer-J cetăţi în 301 de comune, numai asupra cuvântului PLAIU, care ilustrează strânsa) legătură care există între pământul si limba românească. j Cuvântul românesc PLAIU continuă pe latinescul PLAGIUM, care avea, ini latină, înţelesul de „Seite”, „Kuste”. In limba latină cuvântul este de origine greacă,] TO wXayiOV. Acest cuvânt vcchiu românesc este, la origine, identic cu neologis-j inul plajă, intrat în limba română, în timpul din urmă, după francezul plage. Cu-1 vântul plaiu este păstrat de-a-lungul secolelor de Români, pe când plajă este lin neologism, cunoscut mai ales de orăşeni, care au obiceiul de a petrece vara pe ţărmul Mării Negre sau pe alte ţărmuri din Apus. | Cercetarea unor cuvinte din limba noastră care n’au înţeles precis şi care nuj sânt cunoscute de toţi Românii, reclamă cercetătorului o atenţie deosebită, pentruj a le putea stabili întinderea şi valoarea lor semantică. In harta alăturată, în care] arăt expansiunea actuală a cuvântului PLAIU, comunele studiate sânt menţionate prin cifre. Cercetătorul poate afla numele comunelor în prima hartă din Atlasul Linguistic Român I, voi. I, sau în Atlasul Linguistic Român colorat (Micul Atlas Linguistic Român I, voi. I, fascicola de introducere). Pentru a putea redacta harta PLAIU, în toate cele 301 comune pe care le-am studiat, am întrebat pe informatorii mei, care erau de cele mai multe ori oameni fără de cunoştinţă de carte sau cu cunoştinţe foarte reduse (ştiau să-şi PĂMÂNT ŞI LIMBĂ 55

scrie numele): Ziceţi PLAIU? şi apoi: La ce ziceţi PLAIU? Răspunsurile pe care le-am primit îmi p e r m i t s ă stabilesc actuala valoare semantică a cuvântului în domeniul limbii române, precum şi expansiunea acestui cuvânt. Cifrele care nu au nici o indicaţie pe harta cuvântului plaiu (v. Micul Atlas: p<- hartă fiecare comună e notată cu câte o cifră) reprezintă comune în care c u v â n t u l nu este cunoscut de ţăranii noştri.

b) Sensurile cuvântului PLAIU.

Actualele înţelesuri ale lui PLAIU, după cercetările făcute pe teren, sânt următoarele: 1. La Aromâni prin PLAIU se numeşte „faţa”, „versantul” unui munte sau al unui deal sau chiar „partea de subt vârful dealului, care este despădurită”. Dic­ ţionarele aromâne menţionează înţelesuri identice sau apropiate de cele pe care le-am înregistrat în cercetările mele 1). Dialectele istroromâne 2) şi meglenoromâne 3) nu cunosc cuvântul şi nici noi nu l-am putut înregistra în anchetele făcute. 2. Munte (100, 800, 815) cu partea superioară în formă de poiană (550, 584, 730), picior de munte (versant) în 269; creastă de munte 4) (582); deal (125), vârf de deal 5) care are un loc întins, înconjurat de pădure (194, 392, 596, 780, 803, 848), deal cu un şes deasupra (94, 708), pe care se poate merge pe jos (554, 588, 535, 768) sau chiar cu carul (378). Acest înţeles l-am înregistrat în 24 de comune. 3. Teren mai mare (90, 98), întins (859), lucrat sau nelucrat (3), cât vezi cu ochii (922), câmp în general (865, 970) şi mai ales bucata de pământ pe eare se culivă viţa de vie (808, 810, 856, 857, 860, 874, 880, 885, 898, 932) 6). Acest înţeles l-am întâlnit în 18 comune. 4. Drumul sau cărarea naturală (nelucrată) pe care se urcă la munte sau la deal vitele (mai ales oile), omul pe jos sau cu calul care transportă alimente la stână (în comunele 18, 26, 93, 118, 122, 129, 166, 174, 200, 217, 223, 268 , 348; 354, 359, 361, 370, 532, 556, 578, 592, 740, 782, 772, 798, 820, 837, 840); dru-

1) La Fărşeroţi cuvântul este sinonim cu caii (lat. CALLIS), deci acelaşi sens pe care-1 întâlnim şi în dialectul dacoromân. I. DALAMETRA (Dicţionar macedoromân, Bu­ cureşti, 1906, s. v.), înregistrează sensurile de „plaiu”, „lăture de munte”, hoară in plaiu „sat pe laturea muntelui”, iar ST. MIHĂILEANU (Dicţionar macedoromân, Bucureşti, 1901, 8. v.), şi sensul de „platou”. 2) Cuvântul este cunoscut în toponimia din nord-vestul Peninsulei Balcanice. 3) La Megleneromâni, la această întrebare am primit răspunsul: drum prin sprivar, „drum mai scurt, care taie o curbă a şoselei”. Sprivar este bg. preval (TH. CAPIDAN, Dicţionar megleneromân, Bucureşti, ». v.). 4) In comuna Drajn* (jud. Prahova) „coama unui deal sau ramură de munte, care se prelungeşte de la şes spre muntele cel mai mare” (din fişele Dicţionarului Ac. Române). 5) La Anon. Car. „cacumen montis, amplitudo, spatium”. 6) Iată câteva exemple înregistrate: plai dă muncă „pământ arabil” (900), plai dă grau, dă porumb „locul unde se cultivă grâu sau porumb” (900); am acolo un plai dă loc „am acolo o bucată de pământ” (98); plaiu mieu, plaiu altuia „pământul mieu, pământul altuia” (90); mă duc în plai „mă duc la câmp, afară din sat” (870); un plai „terenul cât >1 poţi cuprinde cu ochii” (922); plai de vii (808, 810, 856, 857, 932), sau plaiul viilor „terenul unde se cultivă via” (880, 885). 56 SEVER POPP mul pe culmea dealului (552. 582); drumul prin pădure (214, 347, 350, 575, 388, 393); drumul printre dealuri (186). Se mai numeşte plaiu şi drumul strâmt care merge la munte, pe care se poate merge şi cu carul (215, 229, 351, 391, 764, 770, 835, 396). Acest drum de car în regiunile deluroase este prin pădure (116, 178, 218. 594, 831) sau chiar în hotarul comunei (227). Acest înţeles 1) este cunoscut în 52 de comune. Un sens special primeşte cuvântul plaiu în regiunile unde se exploatează pădurea. In aceste locuri plaiu se numeşte locul amenajat prin tăierea arborilor pentru ca să coboare copacii tăiaţi din vârful dealului în luncă (337, 367). Şi în acest caz este vorba de un fel de drum. Deoarece plaiul trece pe culmile dealurilor, în comuna 385 cuvântul plaiu are şi înţelesul de „trecătoare peste munte”, „pas”. Din anchetele făcute în diferite regiuni muntoase mai cunosc şi înţelesul de „păzitor de noapte al satului”, „gardian”, „strajă” 2). Dicţionarele (H. Tiktin, Dicţionar român-german şi I. A. Candrea, Dicţiona­ rul enciclopedic ilustrat), cunosc cuvântul şi cu înţelesurile: 1) regiune, ţinut; 2) diviziune administrativă în regiuni de munte, corespunzătoare plasei de la şes; 3) titulatura veche a unuia din cci doi mitropoliţi ai Munteniei (Mitropolit al Târ- goviştei, exarh al Plaiului şi a toată Ungrovlahia). Omonim cu PLAGIUS este plai cu înţelesurile: „instrumentul cu care mă­ soară zidarul peretele unei case” (324), „creion”, „buşteni care merg ca plute pe Dunăre” (11). Dintre derivate menţionez pe: plăiaş (plăieş), cu sensurile: 1) locuitor din plaiu sau din munţi”; 2) „grănicer care păzeşte frontierele în regiunile muntoase” (CDE); plăieţ, plăiuţ (LEX. BUD.); plăet „domain, pays” (N. Iorga, Studii, V, 473); plainic „umilit, supus” (Grai şi Suflet, 1, 138)3); plăişor (Teodorescu, Poezii pop., 591). 5. In nouă comune plaiu este cunoscut numai ca nume topic. După Marele Dicţionar Geografic al României, cuvântul plaiu este răspândit ca nume topic numai în judeţele din regiunea subcarpatină. Astfel, în Bucovina denumeşte: tre­ cători sau păsuri (Plaiul Mestecănişului, jud. Câmpulung; Plaiul Paltin, jud. Cer-

1) In unele comune plaiu este sinonim cu: hăţaş (370), cărare (268); cărare cu cioplaşuri „adică acela care, din distanţă în distanţă, are câte un arbore cioplit, ca să evite rătăcirea” ; colnic „cale prin pădure” (96); opcină (355). In comuna 170 plaiul este drumul pe munte numai pentru vite, iar hăţaş este drumul pentru oameni. In punctul 835 se cunoaşte un plai mic şi un plai mare. Se poate zice merg pe plai (592, 772, 798), sau ies la plai (840). 2) Există, în unele sate, obiceiul ea un membru din fiecare casă (cu excepţia mem­ brilor din consiliul comunal, a preotului şi a învăţătorului) să facă (de obiceiu câte doi, din două case din comună) pe păzitorul de noapte. Serviciul este obligator şi fără plată. El începe după ce se întunecă şi ţine până în zorii zilei. Aoest serviciu benevol astăzi, după introducerea jandarmilor şi gardianului permanent al comunei, se face împreună cu. aceştia. Scara persoanele (sau persoana) cârc intră în serviciu se prezintă la primărie, de unde ia un ciomag anume făcut (adesea cu minunate gravuri, făcute cu briceagul) şi se plimbă dealungul comunei, pentru a preîntâmpina scandaluri, a anunţa incendiile, a evita furturile, etc. E probabil ca acest serviciu să reprezinte un vechiu sistem de apărare a satelor româneşti, înainte de organizaţiile administrative pe care le avem astăzi. 3) Cunosc cuvântul şi din partea de nord a jud. Năsăud, în expresia: nu m a n i dat plainic, „n’am aprobat, nu m’am supus”. PĂMÂNT ŞI LIMBĂ 57 imuţi; Plaiul Şurdin, Plaiul Vanciu), dealuri (Plaiul Paltin, jud. Cernăuţi), aşezări omeneşti construite mai primitiv, târle (Plaiul Mustăţii, Plaievca, jud. Câmpulung) şi cătune (Plaiu, atât în regiunea Vijniţa cât şi în jud. Storojineţ). 1). In vechiul Regat denumeşte munţi (Plăieţul, jud. Gorj; Plăişorul şi Plăişoarele, în judeţul Muscel; Plăieşul, în jud. Râmnicul-Sărat): piscuri (Plăeţul, jud. Vâlcea); păduri (l’lăişorul, jud. Muscel, Plăeţul, jud. Vâlcea şi jud. Prahova); cătune (Plăişorul. jud. Buzău); sate şi comune (Plăeşul, jud. Neamţ; Plăineşti, jud. Râmnicu-Sărat) 2). In Transilvania, ca nume topic, se întâlneşte în judeţele: Năsăud (com. Suplai), Maramureş (T. Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925), Sc- cuime (Sabin Opreanu, Ţinutul Săcuilor, Cluj, 1927) şi în Hunedoara 3). Trebuie să reţin interesantul fapt că toate aceste numiri topice există în zona în care am înregistrat personal acest cuvânt în anchetele făcute. Această zonă este .cea a regiunilor deluroase subcarpatice. In Dicţionarul geografic al Ba­ sarabiei nu întâlnesc niciodată topicul Plaiu, tot astfel nici într’altă regiune de coline sau de şes din restul ţări% In limba română deci lat. PLAGIUM 4), de la înţelesul de „lăture”, „coastă” (a unui deal), înţeles păstrat în dialectul aromân, a trecut la cel de munte, deal pc care se poate merge cu piciorul sau chiar cu carul. înainte de construirea şoselelor, care fac astăzi legătura între un versant şi celălalt al Carpaţilor şi în general a drumurilor care brăzdează regiunile mun­ toase (cazul Munţilor Apuseni), unde este atestat cuvântul, precum şi a regiunii muntoase din Banat, comunicaţia se făcea pe culmea dealurilor. Această culme conducea apoi spre munte, care era trecut nu pe creasta lui, ci prin regiunea ime­ diat superioară bradului (Abies), la o altitudine care variază între 1200-1800 m. 5). După cunoştinţele noastre (valabile pentru masivul Rodnei) plaiurile există de la zona în care nu mai creşte bradul (Abies), până la zona în care încetează să crească Iuniperus. Destul de des aceste plaiuri trec chiar prin vegetaţia de lu­ ni perus sau în regiunea imediat superioară. Deci, de la înţelesul de „munte”, „deal întins” (cf. picior de plaiu, ceea ce înseamnă „coasta dealului”, şi expresiile: am apucat-o pe picior la deal, adică am luat cărarea care urcă pe dunga dealului) Românii au desvoltat înţelesul de drum pe munte şi apoi, în regiunile deluroase, înţelesul de drum prin pădure sau pe deal. Aceste drumuri, care se numesc şi plaiuri în Munţii Rodnei, erau căile de legătură între Transilvania, Bucovina şi Moldova. Comunicaţia era foarte frec­ ventă, mai ales în epoci de foamete, atât de o parte si de alta a Carpaţilor. Trans------1 i 1) La I. IORDAN, Rumänische Toponomastik, Bonn, 1924, p. 16 şi Plaiul bătrân. in jud. Suceava. ! ; 2) Lista s’ar putea completa şi din Indicatorul statistic al satelor şi unităţilor ad­ ministrative din România (1930). 3) Celelalte comune, ca Plăeşii-de-Sus, Plăeşii-de-Jos din jud. Ciuc sânt numiri de dată recentă, date de autorităţile administrative. Aceste toponimice Ie găsim, scoase din documente, in lucrarea lui N. Drăgan, Româri'i in veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticei, Bucureşti, 1933, p. 369. 4) Vezi W. MEYER-LUEBKE, Mitteilungen des Rumänischen Instituts an der Uni­ versität Wien, I, Bd. Heidelberg, 1914, 4-10 şi REV. 3. 6564. 5) Pentru limita la care creşte bradul, v. V. MIHĂILESCU, România, Geografic fi­ zică, Bucureşti, 1936, p. 184. — Pentru drumuri la altitudine aproape de 1800 m. in Munţii Rodnei, v. E. DE MARTONNE, în Lucrările Institutului de Geografie din Cluj, vol. I (1922), p. 173. * 58 SEVER POPP portul se fâeeu pc câte 10-20 (chiar 30) de cai, legaţi unul de coada celuilalt 1). Prin accslc artere de comunicaţie şi prin deplasările de populaţie se explică iden­ titatea de graiu a părţii nord-vestice a Transilvaniei cu Bucovina şi Moldova. înţelesul de ..teren mare, întins cunoscut în Munţii Apuseni, în regiunile sudicc ale teritoriului României, la Românii din Bulgaria, precum şi la insula de Români (formată din vreo opt sate) de pe Morava (nr. cartografic 3), de lângă orăşelul sârbesc Cuprija 2), ar putea să fie rezultat din înţelesul pe care-1 avea PLAG1UM, aplicat la o întindere de teren pe şes 3). Când plaiu şi-a pierdut înţelesul propriu, el s’a izolat în toponimie. Pe hartă se poate observa că cele nouă comune în care Plaiu este nume topic sânt aşezate aproape la periferia ariei lui plaiu cu înţelesurile menţionate.

c) Expansiunea cuvântului PLAIU.

Harta (v. Micul Atlas Linguistic) arată limpede aria actuală a cuvântului plaiu, cu înţelesurile arătate. Din 301 de comune pe care le-am anchetat, plaiu este cunoscut numai în 108 puncte. Toate localităţile care-1 păstrează sânt situate în masivul carpatic, în Carpaţii de Apus (Munţii Apuseni), precum şi în regiunile de dealuri precarpatice. Singura abatere o formează regiunea de sud din Oltenia şi din Muntenia şi satul Batinae (nr. 3) de lângă Cupraja. Numărul 859 este Alovo, situat lângă Zajecar, în apro­ pierea munţilor din regiunea Timocului 4). deci şi în acest caz este vorba de o regiune deluroasă.

1) Informaţia o reţin dela luminii mieii (mort in vârstă de 100 ani), care îşi mai amintea de vremea când se făceau asemenea transporturi. Plaiul Moldovei, ca nume topic, este cunoscut în Munţii Rodnei. Pentru drumurile Moldoveneşti, v. C. ALINESCU şi N. PAŞA, Vechile drumuri moldoveneşti, Anuarul de Geografie şi Antropogeografie, 1914- 1915, p. 3-43. Legătura cu partea nordică a Transilvaniei este foarte sumar tratată. 2) Această insulă este situată la 153 km. de Belgrad şi la 95 km. de Niş (dis­ tanţa am calculat-o pe calea ferată). 3) Ar mai fi posibil şi un amestec cu cuvântul lat. PLAGA „bande de terre, etendue, contrcc”, care ar fi putut exista şi 1 1 1 limba română (cf. REW3 6562 a), subt forma plagă sau plaie. Dispariţia lui ar fi fost pricinuită fie prin omonimie cu plagă ,,blessure” (PLAGA, REW 3 6562), fie prin înlocuirea lui plaie prin cuvântul plai, situat geografi- ceşte astăzi într’o regiune învecinată. Transhumanţa păstorilor din depresiunile subcarpa­ tice ale Olteniei şi ale Munteniei spre valea Dunării se confirmă prin fenomenele de limbă şi in alte cazuri. La lat. PLAGA (PLAGIUS) s’au gândit I. A. CANDREA şi O. DENSUŞIANU, în Dicţionarul etimologic, ui limbii române, Elemente latine, fasc. IV, nr. 1400. 4) In această comună din frontiera Bulgariei vorbindu-se astăzi un graiu cu par­ ticularităţi apropiate graiului oltenesc, cuvântul ar putea fi adus din Oltenia. Personal cred insă că dialectul dacoromân s’a întins, chiar din epoca românei comune, şi in Sudul imediat al Dunării. Transhumanţa şi chiar deplasări do populaţie din Nordul fluviului au fost posibile şi sunt atestate istoriceşte până aproape de timpurile noastre. Astăzi Ro­ mânii din Timoe trec Dunărea la lucru în diferite epoci ale anului, dar mai ales toamna, la Românii din Banatul sârbesc, rămânând miraţi între altele şi de faptul că aceşti din urmă au in biserică serviciul divin în limba română, pe când la ei se face numai m sârbeşte. G. GIUGLEA, 1 1 1 Dacoromania, V, p. 523-538, are dreptate, când arată existenţa unoi" apropieri intre balada Mioriţa şi Cântecul Dunării, cules de la Români din Timoc. PĂMÂNT ŞI LIMBA 59

Acest interesant element românesc exista la Ruieni 1), la Ungurii 2) din Transilvania, la Sârbi 3) şi, probabil, şi la Albanezi 4). Această pătrundere. în cazul l ngurilor, s’a întâmplat de sigur pe cale de împrumut direct. în cazul Rutenilor prin transhumanţa păstorilor români în Carpaţii nordici, unde ei au lăsat şi alte urme despre prezenţa lor 5), precum şi prin desnaţionalizarea lor. la Sârbi prin ( lementül românesc care înaintează, prin sec. XIII şi XIV, spre litoralul dalmatin, dcsnaţionalizându-se aproape în întregime 6). Studiile de toponomastică şi în deosebi importanta lucrare a lui N. Drăganu ne permit să recunoaştem întinderea lui Plai ca nume topic în Carpaţii nord-estici de pe teritor cehoslovac şi polon 7). Vitalitatea cuvântului Plaiu în această regiune o demonstrează multele derivate, arătate de N. Drăganu, pe care le are acest cuvânt. Dacă cercetătorul ar avea la dispoziţie hărţi linguistice pentru regiunile cehe, slo­ vace, polone, ungureşti, croate, sârbeşti, etc., ar putea recunoaşte prezenţa elemen­ tului românesc în aceste ţinuturi, unde el este menţionat de documente istorice. Din cele expuse rezultă că latinescul PLÁGIUM a păstrat sensul primitiv în părţile Olteniei şi Munteniei (înţelesul de „loc înclinat, pantă’’, înţeles existent şi in limba greacă). Dc la acest sens de ,,loc înclinat”, s’a ajuns la cel de „coastă”, „fată”, „versant” al unui deal sau al unui munte. Elementul românesc care se ocupa cu păstoritul, urcând versantele munţilor, spre a ajunge la regiunea bogată în păşuni, necesară oilor, a desvoltat înţelâsul de ..munte”, „platou” şi cel de „cărare”, „drum pe munte”. Acest din urmă sens este frecvent în regiunile car­ patice. Această evoluţie semantică n’a fost posibilă decât prin intervenţia împreju­ rărilor de ordin geografic. E probabil ca Plaiurile din Carpaţi să continue arterele de comunicaţie din secole îndepărtate, căci elementul românesc, prin intensul păs­ torit pe care l-a practicat, a stăpânii întotdeauna acest masiv din centrul României. Caracterul curat românesc al acestor regiuni este demonstrat şi de numirile topice tic munţi, dealuri şi ape din Carpaţi. Evoluţia înţelesului lat. PLÁGIUM în limba

1) Rutcnescul plai (cu dim. plaicok) are înţelesul de „Fusssteg”, „Fusspfad”, „Reit­ weg im Gebirge”. Eu l-am notat şi de la subiectul huţul (dc 60 de ani) din Vijnicioara, subt forma plai, ca singurul termen pentru a denumi drumul pe munte. El există şi în toponimia locală sub forma Plaj. (N. DRAGANU, o. c., p. 368-369). 2) In ung. plájás, pulujâs, cu sensul de „grănicer”, „păzitor al câmpului”, in jud. Arad şi Braşov (J. SZ1NNYEI, Magyar Tájszótár, !,• ]>. 173). 3) La Sârbi subt forma plaj, ,cu derivatul plaja i i (P. SKOK, Zeitschrift f. rom. Phil., XIII, p. 152, 756); S. PUŞCARIU, Studii istroromâne, II, p. 292; cf. şi scrbocr. plag. „Kleine Ebene am Fuss von Bergen”, P. Skok, Z. f. rom. Phil., XLI, p. 152 şi REW3 6564. 4) La Albanezi este atestat de N. JOKL (Linguistisch-Kulturhistorische Untersuchun­ gen aus dem Bereiche des Albanischen, Berlin, 1923, p. 174-175), subt forma p l’ajé „Abhang, Seite”, întregind lista de cm inte româneşti intrate in limba albaneză dată de Tli. Capidan, în DR., II, p. 677-679 şi de N. Jokl, Rumänisches im Albanischen, in Re­ vista Filologică, I (1928), p. 246-264. 5) v. Articolul interesant al lui GR. NANDR1Ş, Păstoritul. românesc in Carpaţii poloni, in lumina Atlasului linguistic al Poloniei subcarpatice, în Dacoromania, VIII (1934- 35), p. 138-148. 6) S. PUŞCARIU, Studii Istroromâne, II, p. 292. Ultima insulă de Români din Munţii Serbiei sânt Românii din Istria. 7) A se vedea din lucrarea lui N. DRĂGANU, în deosebi pag. 360, 368, 382, 396, 397, 398 şi, pentru rest, indicile lucrării, cf. şi DR., VII, p. 245. 60 SEVER POPP

română ilustrează importanţa factorului de geografie umană în studiile de limbă. Cuvântul Plaiu poate fi grupat alături de cuvintele latine CALLIS (de la sensul latin de „potecă”, la Cel românesc de „drum”), CARRARIA (de la sensul latin de „drum de care”, la cel românesc de „drum pentru picior”) şi PONTEM (de la înţelesul latin de „pod”, la cel de „buştean răsturnat”, „scândură” de trecut cu piciorul peste o apă mai mică), toate arătând strânsa legătură a elementului Ro­ mânesc de-a-lungul secolelor cu masivul carpatic. Expansiunea actuală a cuvântului PLAIU coincide cu regiunile de intens păs­ torit din România (cf. L. Someşan, în Revue de Transylvanie, I, 1935, nr. 4, pp. 465-476), împrejurare care ne demonstrează că fenomeuele de limbă sânt strâns legate de realităţi etnice şi economice şi că ele oglindesc fidel aspecte importante ; din trecutul sbuciumat al neamului românesc. i înţelesurile actuale ale cuvântului PLAIU, pe baza cercetărilor făcute pe > teren, cred că vor putea lămuri prezenţa acestui cuvânt în titulatura lui Mircea j cel Bătrân (v. D. Onciul, Titlul lui Mircea cel Bătrân şi posesiunile lui, în Convor- s biri Literare, XXX, 1901, pag. 1033 ş. u.) şi în cea a mitropolitului Ungrovlahiei. ' O hartă geografică a tuturor plaiurilor din Carpaţii noştri cred că ar putea j reprezenta o imagine a drumurilor preistorice dintre cele două versante, cel tran- i silvănean şi cel din vechea ţară românească. Tradiţiile înregistrate de cercetători : (Tib. Morariu, Viaţa pastorală în Munţii Rodnei, Bucureşti, 1937, p. 6, 7, 101,; 108, etc.)', demonstrează marea importanţă pe care au avut-o Plaiurile în trecutul , românesc. ■ In toponimia Transilvaniei, pe lângă numirile Plaiu din hărţile militare aus- triace ,există în diferite sate acest termen, fără ca el să fie semnalat de cercetători.; Faptul că în comuna Lăpuş (jud. Someş) se întrebuinţează, pentru o parte din hotar, denumirea Plaiul cel bătrân, ne arată că prin această regiune se făcea le­ gătura, înainte vreme cu regiunile învecinate. ■ înţelesul de „drum”, „cărare”, îl are cuvântul Plaiu chiar şi atunci când e l, numeşte un „părău”, cum este cazul denumirii Plăiuţ (din comuna Lăpuş, jud.;; Someş şi din comuna Apşa, din Slovacia).- Trebue accentuat că lat. PLAGIUS a primit sensul de „drum”, „cărare” pe munte numai în dialectul dacoromân, pe când în aromână se păstrează cel de ! „versant”, „faţă” a unui deal sau a unui munte. înţelesul de „loc întins”, „teren mare” sau cel de „loc înclinat” bun pentru cultivarea viilor, există numai în Oltenia:: şi Muntenia şi în regiunea Munţilor Apuseni. In celelalte limbi romanice nu este atestat înţelesul de „cărare”, „drum”, din; limba română. La scriitorii italieni este întrebuinţat cu sensul de „întindere de! teren” (Petrarca), „panta mai dulce a unui munte” (Boccacio) şi de „plajă” (Dante).: înţelesul de „plajă” a putut fi determinat în italiană de configuraţia terenului de : pe malul mării (cf. P. Aebischer, t*recisions sur Ies origines' Iointaines du ir. plage, în Vox Romanica, I, 1936, p. 225-234). ' Această împrejurare dovedeşte că evoluţia înţelesului cuvântului Plaiu în limba română a fost determinată de configuraţia geografică a pământului României.; Intre pământiii şi limbă românească este o strânsă şi indiscutabilă legătură, -l pe care n’au putut-o sdruncina epocile vitregi prin care a trebuit să treacă po-: porul românesc în cursul secolelor. Harta linguistică Plaiu mărturiseşte că frontierele politice de pe catena Car- paţilor n’au putut împiedeca desvoltarea semantică a acestui cuvânt şi că aceleaşi înţelesuri se întâlnesc în Carpaţii sudici şi în cei nordici, din regiunea Maramu­ reşului. - ' CARP AŢII HOTAR NATURAL? 61

Prezenţa cuvântului românesc Plaiu în Carpaţii nordici slovaci, ca şi în alte regiuni, stărue ca un memento pentru cercetător despre prezenţa elementului ro­ mânesc în aceste regiuni în secolele trecute. In limba fiecărui popor se oglindeşte trecutul, căci în ea s’au imprimat multe din vicisitudinile istoriei. Pământul pe care locueşte un popor de veacuri a influ­ enţat asupra limbii, determinând evoluţii pe care cercetătorul nu le poate pune în adevărată lumină decât printr’o perfecţionare a mijloacelor de investigaţie şi printr’o cunoaştere temeinică a realităţilor geografice. Cuvântul Plaiu reprezintă o pagină interesantă din trecutul nostru, păstrată în mintea şi pe buzele celor care răstoarnă de două milenii glia pământului ro­ mânesc. SEVER POPP F

\ i CARP AŢII HOTAR NATURAL? ') j 8 j In 1936 a apărut la Budapesta un volum de propagandă revizionistă cu titlul: 1 Ardealul Istoric. Intr’unul din capitole, unul din autorii volumului scria, între al- | tele: „Mutarea de pe Carpaţi a frontierei nu este numai un act de violenţă împo- \ triva naţiunii maghiare, dar este şi o adevărată injurie adresată lui Dumnezeu”, j Iar domnul Andrei Rónai, proaspătul profesor la catedra special înfiinţată pentru j| dânsul la Universitatea din Budapesta (v. nr. 1 al Revistei noastre, pp. 114-115), J scrie şi el că munţii cari ne despărţeau politic până în 1918, constituiau, între | România Mică şi Ungaria Mare, „une chaîne tout à fait fermée et puissante” 2). |

D. Rónai şi cü toţi confraţii şi compatrioţii lui geografi cari scriu astfel, do- • vedese că au rămas, ca să spunem aşa, cu secole în urmă, în ceeace priveşte cu- '■ noştiinţele geografice; ei par a fi nu contemporani de pi noştri, ci din vremea j când „Ies montagnes n’étaient rien autre que des „chaînes” de hauteurs, difficiles j à gravir et s’interposant entre les pays comme autant de murs construits par la Providence. Obstacle, simplement, et muraille, la montagne n’était jamais consi- * dérée en elle-même, étudiée pour elle-même: c’était une! frontière et non pas un j pays” 3). Dar aceasta... fuit quondam! E mult, în adevăr, de când studiile de geo- ' grafie umană şi istorică au arătat că munţii, ca şi fluviile, mai degrabă au unit ; decât au despărţit pe oameni în trecut. Munţii, spune Vidai de la Blache, sunt ; „conservatori şi evocatori de vechi populaţii”. Hotar etnic n’au fost nici Pirineii, ; ■nici Alpii, nici chiar Himalaia 4). Cu atâta mai puţin Apeninii cari, departe de a‘j fi jucat rolul de barieră între dominaţii rivale, au văzut dimpotrivă „des Etats < nombreux à toutes les époques se répartir à l’est et à l’ouest de leur arête, comme ; la double besace sur l’épaule d’un homme fort” 5). Cu atâta mai puţin Balcanii, 1

1 ) De curând, vecinii cari au interes s’o facă au început să vânture din nou ideea v (şi teoria, dacă vreţi: câte teorii nu ne vin de pe acolo?!): C arpaţii— hotar natural. In' discuţie e amestecat însuş Dumnezeu care, cică, ar fi şi el de părere. 2) ANDRÉ . RONAI, Biographie des frontières politiques du Centre-Est européen, Budapest, 1936, p. 39. 3) LUCIEN FEBVRE, La Terre et Vévolution humaine, introduction géographique h l’histoire (în ciclul: L’Evolution de l’humanité, synthèse collective, dirrigée par Henri Berr) Paris, 1922, p. 362. 4) JACQUES ANCEL, Géopolitique, Librairie Delagrave, Paris, 1936, pp. 61-66. 5) LUCIEN FEBVRE, op. cit., p. 363. CARPAŢII HOTAR NATURAL? 63 coloană vertebrală a unuia şi aceluiaş stat prins de ambele lui laturi oa aripile de trupul unei pasări. Şi cu atâta mai puţin, decât oricari alţi munţi, Carpaţii româneşti. Cari, mai întâi, nu sunt un lanţ, cum spune d. Rónai, ci sunt un complex muntos în care intră deopotrivă: masivul Bihorului, masivul Poiana Ruscăi, masivul Banatic, Car­ paţii Moldovei, Alpii Transilvaniei. Carpaţii sunt o imensă fortăreaţă de munţi: Das Bollwerk Europas (Petermann’s Mitteilungen, 1912, p. 3). Ei sunt o ţară innaltă, sunt o zonă sau un ansamblu de regiuni naturale, — nu sunt un lanţ. Această regiune carpatică românească are peste tot aceeaşi constituţie geologică, prezintă aceeaşi fizionomie, aceeaşi viaţă vegetală o acoperă, aceeaşi massă etnică o locueşte. Iar podişul Transilvaniei, privit în această lumină, riu este altceva decât uria — - e drept, cea mai importantă — din numeroasele depresiuni care însoţesc la tot pasul trupul regiunii carpatice româneşti. Iar masivul munţilor Bihorului, care închide podişul dinspre apus, e departe de a fi un simplu accident de relief, cum vor a-1 considera Ungurii: ci el are o suprafaţă cât a întregului podiş tran­ silvănean. Acest podiş, prin urmare, putem considera că spre apus e şi mai bine închis de cât spre miazăzi şi răsărit. Cu alte cuvinte, dacă vecinii noştri vocsc numai de cât hotar natural spre est, dece nu se opresc ei cu pretenţiile pe Apuseni, ci vin cu ele tocmai pe culmile Alpilor Transilvaniei şi ai Moldovei? Mai ales că — aşa cum numele însuş de Trans-Silvania o arată — latinitatea medievală măr­ turisea prin el că dincoace de Munţii Bihorului (cari sunt „Silvania”!) se întindea o altă lume decât aceea a Pustei ungureşti: altă geografie, alţi oameni. Cine spunea Transilvania, acela recunoştea însuş că, escaladând Apusenii şi trecându-i, a pătruns pe moşie străină. N Dar cine umblă după hotare naturale... predestinate — şi crede în ele! — acela (în speţă d. Rónai şi toţi autorii unguri, cari caută unul între noi şi ei) va trebui să recunoască, în cazul pe care-1 discutăm, că hotarul între noi şi unguri Dumnezeu l-a fost pus în altă parte: acolo unde arată d. Walther Vogel, profe­ sorul de geografie istorică la Universitatea din Berlin, în cartea sa Politische Geographie (Leipzig-Berlin, 1922), la pp. 33-34: în lungul zonei inundabile a Tisei, zonă decât care, până acum câteva zeci de ani, nici mlaştinile Pripetului nu al­ cătuiau un hotar mai bun. Era o barieră geofizică unică în toată Europa: pe o lungime de aproape cincisute de km. şi pe o lăţime care uneori era de cincizeci, — oridecâteori, primăvara sau toamna, când se t*peau zăpezile sau cădeau ploi pu­ ternice, — o adevărată mare de apă dulce se revărsa, despărţind complet Ungaria de regiunile carpatice. Oare nu Ungurii sunt aceia cari se laudă că, cu câte canale au construit ei pentru drenarea şi asa!narea regiunilor inundabile ale Tisei, s’ar putea uni cele două ţărmuri ale Atlanticului? Nu mărturisesc ei, prin aceasta, in­ direct, că niimita zonă inundabilă fusese ca un hotar pus de însuş Dumnezeu între noi şi ,dânşii? Oare nu este d. Benda László acela care, într’o lucrare apărută acuma câţiva aţi la Budapesta 1), spune că zona cea inundabilă a Tisei acoperea odinioară nu mai puţin de 25000 de km. p.? — adică mai mult decât întreaga suprafaţă a podişului Transilvaniei? Şi când, peste toate acestea, s’a putut dovedi 2) — pe bază de documente exclusiv ungureşti — că chiar populaţia şesului asanat din stânga Tisei era, până acum un veac, în marea ei majoritate românească, — lunca

1) Apud LAURIAN SOMEŞAN, în Le peuplement de la plaine de la Tisa, ,,Revue de Transylvanie”, tome IV, nr. 3-4, p. 242. 2) ŞTEEAN MANCIULEA, Graniţa de Vest, Blaj, 1936. 64 ION CONEA cea largă şi plină de mlaştini a Tisei ne apare cu adevărat ca fiind fost — vorbd ungurilor! — de însuş Dumnezeu pusă (sau clădită) să fie hotar între Unguri şi Români. Dar cum populaţia acestui şes asanat, din lungul Tisei, a fost desnaţioi nalizată prin aparatul de stat unguresc în decursul ultimului secol, la Trianorj România a cerut să-şi mute hotarul spre apus numai până acolo până undej venind dinspre apus, izbutise acea operă de desnaţionalizare a elementului româ'l nesc. Hotarul de apus al României a urmat, cu alte cuvinte, linia în lungul cărei« înceta predominarea etnică românească la acea dată, conform principiului etnii sau naţional, care stă la baza actualului statut politic al Europei şi al întregej lumi civilizate. J

Astfel fiind, înseamnă că acei Carpaţi cari mărginesc spre est şi sud podişuj Transilvaniei, departe de a constitui un hotar — cum spun Ungurii — constitui« dimpotrivă, ceea ce a spus geograful german H. Grothe încă din 1909: coloana vertebrală a pământului şi poporului românesc. Incepâjid cu primii strămoşi aj Românilor — Dacii — neîntrerupt, din antichitate şi până azi, o una şi aceea» formaţie etnică a populat ambele versante ale acestor munţi, revărsându-se pânj departe, în dreapta şi stânga, oridecâteori împrejurările şi condiţiile de viaţă nu fost mai favorabile în această parte a lumii. Carpaţii pe care alerga vechiul hotid silnic dintre noi şi Unguri, sunt, pentru noi Românii, ceea ce este Dunărea pentri poporul şi statul unguresc: axă centrală de sprijin şi fixare teritorială. | N’am vrea, însă, să mergem mai departe înnainte de a înlătura şi afirmaţii că, independent de toate cele de mai sus, Carpaţii din estul şi sudul podişului Transilvaniei ar constitui azi — sau ar fi constituit cândva — un hotar antropoj geografic, adică un vid de umanitate. 1 Carpaţii pe care mergea vechiul hotar dintre noi şi unguri sunt departe da a prezenta însuşirile geografice necesare unui aşa zis hotar natural. Ei sunt, maj întâi, do altitudine mijlocie: linia medie a înnălţimilor oscilează între 1100—1300 rdj pe cei din estul podişului şi între 1300—1500 pe cei din sudul lui. Lăţimea lai oscilează între 30—60 de km. In plus — şi aceasta constitue unul din caractere« lor icumenice esenţiale — ei nu se termină sus, in creastă, ca alţi munţi, ci sfl termin» în terasă, ca o casă arabă din ţări calde. Cu alte cuvinte, cine-i priveşa de sus, îi vede ca nişte suprafeţe tabulare, ca nişte câmpii slab ondulate, pe caii o putere nevăzută le-a ridicat la actualele altitudini 1). Aşa se face că — cel n u l de aproape cunoscător al lor, d. Emm. de Martonne — a putut scrie că, dela 1 anumită înălţime (după ce le-ai suit povârnişul) ascensiunea pe ei devine... o plina bare: „Cela n’est qu’une-promenade”2). Una din cele mai vechi şi mai inten|| vieţi pastorale din toată lumea veche s’a desvoltat, drept aceea, pe aceşti munţi Documentele istorice ne vorbesc de o sumă de munţi cu numele de Nedeea — nun» care ne arată că târgurile de fete se ţineau cândva în mare număr pe ace» înnălţimi tabulare, târguri la care participa nu numai populaţia de păstori, ci ■ cea sedentară din satele de sub ambele versante carpatice. Era, deci, viaţă intens» şi continuă pe ei. Dar mai e ceva: niciun alt sistem de munţi din Europa na mai posedă atât de multe depresiuni în interiorul sau în poalele lui, ca aceşlj Carpaţi româneşti. Ele se ţin lanţ pe sub ambele versante, în tot lungul Ion Şi tocmai din ele, atât în nord, cât şi în sud, în est şi vest, au răsărit primea

1) Studiile d-lui Emm. de Martonne au dovedit că, în fond, aceasta şi sunt Carpaţii nişte vechi pencplene (lat. paene, planities) ridicate prin mişcări epirogenetice ulterioare. ? 2) Recherches sur l’évolution morphologiques des Alpes de Transylvanie, p. 146. ; CARPAŢII HOTAR NATURAL? 65

organizaţii politice din a căror contopire aveau să ia naştere primele voevodate mari româneşti. Puterea noastră politică, la fel cu cea etnică, a pornit şi a crescut din centrul de munţi spre margini. — Şi se înşeală acei cari, privind la hărţile etnografice, văd Carpaţii noştri acoperiţi de o foarte slabă pânză de po­ pulaţie. Vara îi umple o populaţie de păstori mai densă decât pe oricare alţi munţi ai Europei. In masivul Parângului dintre Olt şi Jiu: „J’ai pu calculer que la zone des pâturages de ce massif nourrit en été une population de 42 bergers et 200 moutons par km ” 1). Şi să nu ne lăsăm induşi în eroare, încăodată, de hărţile etnografice care ne arată un vid de populaţie in lungul Carpaţilor. E vorba, aici, de o confuzie. In adevăr, nu trebuie să uităm că dacă aşezările ome­ neşti propriu zise — satele — nu suie până pe culmile carpatice, in schimb po­ pulaţie satelor aşezate sub versantele carpatice îşi scoate hrana din aproape to­ talitatea ariei carpatice, pe care o exploatează până sus, pe culmi. Spaţiul vital al satelor de pe un versant suie până sus pe culme, unde se întâlneşte cu spaţiul vital al satelor de pe celălalt versant. Un sat de câmp îşi scôate hrana din şesul înconjurător, un sat de pescari îşi scoate hrana din Deltă, din Balta Dunării sau din Mare, fără ca locuinţele lui să stea, totuş, pe apa acestora. Aşa şi satele din poala munţilor noştri. Pe hartă, satele acestea sunt nişte simple puncte. In natură, însă, adică în realitatea geografică locală, vom constata un lucru foarte important: suprafaţa de teren de pe care satele acestea îşi scot hrana prin tot felul de îndeletniciri (păstorit, lemnărit, exploatare d% mine, industrii de tot felul) se întinde până în . culmea muntelui ; cu locuinţele, aşa dar, nu stau oamenii chiar în munte — dar îl exploatează pe acesta până pe culmile cele mai înnalte. Satele îşi crează largi arii de circulaţie şi de folpsire a muntelui din jur, cu atât mai largi cu cât ele nu se pot hrăni din simpla cultură intensivă a solului din imediata apropiere, ci prin metode care cer o exploatare de suprafeţe cât mai întinse 2). v Cât de umblaţi au fost Carpaţii totdeauna, cât de mult au trăit Românii ca lipiţi de ei, se vede şi din mulţimea drumurilor populare (suntem ispiţi să le spunem: naturale) care-i traversează la fiece pas. Un colonel german, Begennau, a ridicat la jumătatea secolului trecut o hartă a acestor drumuri (pastorale, cele mai multe) în Carpaţii meridionali: ele prind într’o adevărată reţea toată aria acestor munţi, de jos şi până pe culmile ultime. Iar culmile alpine carpatice se poate spune că sunt o inextricabilă împletire de astfel de drumuri. Doi istorici saşi din Transilvania: Ackner şi Neugebauer au ajuns a identifica chiar unele dru­ muri dace în plină inimă carpatică. Nu e nicio mirare, drept aceea, dacă unele săpături şi cercetări recente au descoperit vetre de cetăţi dace până pe la 2000 de m. înnâlţime. De aici, şi ceeace spuneam mai sus: că spaţiul vital al satelor de sub versantele carpatice îşi au spaţiul vital permanent pănă sus, pe culmi. Intr’o cercetare mai de aproape asupra genurilor de viaţă rurală in Carpaţii din Ţara Haţegului 3), am constatat — am trăit, am putea spune, — fiindcă în adevăr am trăit-o, vara şi iarna deopotrivă — o stare de lucruri care, in or­ dinea de idei care ne preocupă, prezintă o importanţă şi o semnificaţie, peste care

1) EMM. DE MARTONNE: La vie pastorale et la transhumance dans les Karpates méridionales, in „Zu Friedrich Ratzels GedâchtnÎ8s”, Leipzig, 1904, p. 227. 2) C f., G. VÂLSAN, Transilvania în cadrul pământului şi statului român, în voi. jub. „Transilvania”, I, Bucureşti, 1928. 3) v. Clopotiva, un sat din Haţeg, Ed. Institutului de Ştiinţe Sociale al României, vol. I, pp. 49 seq., Buc. 1940. 66 ION CONEA nu se poate trece uşor: viaţa satelor de sub straşina munţilor nu se ţese numai jos, în şesul depresiunii, ci ea se ţese, permanentă, până adânc în munte: vara până pc culmile înnalte, iarna până la circa 15 km. depărtare de sate. Până la această din urmă adâncime, iarna e plin muntele de aşa numitele sălaşe, pe care greşit le califică geografii de locuinţe temporale: ele sunt locuinţe permanente. Aria lor corespunde cu aria fâneţelor : vara, în adevăr, începând din Iunie, cositul şi strânsul fânului nu cunoaşte întrerupere până în Septembrie, când coboară tur­ mele dinspre păşunea alpină; fânul se face clăi pe loc, în jurul sălaşelor; aci, în staulele numeroase din jurul sălaşelor, rămân oile toată iarna şi mănâncă fânul din clăi. E o viaţă de munte extrem de interesantă, aceasta, — aceeaşi, azi, ca şi pe v remea — nu zâmbiţi ! — lui Decebal şi a lui Burebista. Carpaţii, aşa dar, au fost totdeauna locuiţi, în trecut — cu tot hotarul politic silnic, care alerga pe ei 1). Cu atât mai folosiţi şi mai puşi în valoare vor fi ei dc acum înnainte, când acel hotar a dispărut. *

I Nimeni, până azi, n’a explicat aşa de mult prin geografie istoria unui popor, cum a explicat Camille Jullian istoria Franţei, din începuturi şi până azi, prin calităţile geografice — el le numeşte „forţe eterne” — ale pământului galic. Sunt regiuni, pe faţa pământului, unde liniile reliefului se îmbină parcă anume spre a construi patrii. Una din cele dintâi ale lumii e, fără îndoială, Franţa. Să transcriem, aici, minunata caracterizare a lui Strabo, aşa cum şi-au tradus-o flâncezii; La Gaule... c’est un „organisme composé à souhait, comme en vertu d’une prévision intelligente” 2). Camille Jullian reia şi duce mai departe gândul lui Strabo. El numeşte Franţa „un corp uman”: aşa de adânc cetise el în cartea pământului galic, a cărui „structură interioară, armonioasă şi logică” face din el „une terre d’unité, non point seulement par le cadre qui l’enveloppe, mais surtout par le réseau de ses routes tracées par les âges de la création... Et cette unite de la Gaule” — continuă marele istoric (şi reproducem acest pasagiu fiindcă îl so­ cotim necesar pentru un altul, care urmează) — „tenait surtout à la concordance de ses fleuves.... Voyez combien est simple le schéma de ses lignes fluviales. D’un côté, six tracés de rivières qui s’acheminent vers l’Océan, a distance médioqre l’une dc l’autre : Adour, Garonne, Loire, Seine, Meuse et Moselle ; de l’autre côté, en direction de la Méditerranée, une seule ligne, mais très longue, faite de la Saône ; et du Rhône, qui court du nord au sud, presque à toucher les têtes des fleuves ; qui partent pour le couchant. Et cela vraiment est un cheï-d’oeuvre, sur lequel j s’extasiaient les géographes grecs, experts en beauté en tant qu’Hellènes” 3).

Nu poate exista geograf sau istoric care, aruncându-şi privirile pe trupul geo­ grafic al Daciei, să nu recunoască în ea nu numai o izbitoare asemănare cu arhi- ■ tectura geografică a Galiei, ci şi, în plus, o construcţie telurică şi mai unitară, şi mai precisă, şi mai armonic structurată, chiar decât a Galiei. Apele èi au o îm- ; păjţire spaţială şi mai simetrică, toate pornind din donjonul de munţi care zace ;

1) In „Soveja”, rev. Soc. Stud. în geografie (num. jub., 1938), am arătat — in arti­ colul: Cel dintâi hotar politic pe creasta munţilor Olteniei — că, pe Carpaţii dintre Olt şi Porţile-de-Fier, nici n’a existat un hotar politic, precis, până în anul 1520: sus, pe culmi, păşunea era un fel de ţară comună pentru Olteni şi Românii dp pe versantul opus. 2) Apud ERNEST GRANGER, La France, 1938, p...... (după STRABO, IV, I, 14). 3) Au seuil de notre histoire, voi. I, p. 177. CARPAŢII HOTAR NATURAL? 67

în chiar inima ei, nu cum zace donjonul podişului Central francez, într’o regiune care pentru ochi nu spune un echilibru perfect. — Şi mai interesant, însă, ţiecât pasagiul precedent din Jullian, e cel care urmează (cel precedent a fost necesar, doar, pentru înţelegerea valorii celui care urmează). In acesta, marele istoric francez se adresează celor cari ar fi înclinaţi să vadă în domurile şi in munţii podişului Central o piedică pentru unitatea umană şi istorică a Galiei: „Mais la nature, à ce rapprochement entre les „chemins qui marchent” (e vorba de apele Franţei, dintre care unele, cum am văzut, coboară spre Atlantic şi altele spre Me- diterana), a mis un rude obstacle, en soulevant le „dos” des montagnes centrales, Petites Pyrénées, Cévennes, Auvergne, Morvan et Vosges. Et c’est une paroi rocheüse qui s’est bâtie entre deux aspects de la terre et du ciel même, l’horizon de l’Océan et celui de la Méditerranée : voilà la Gaule partagée en deux morceaux, que la montagne empêche de se joindre”. — „Rassurez-vous”! — calmează Jullian pe cei ce ar împărtăşi această teamă: — „La montagne ne rebutait pas à nos ancêtres. ' Ils vivaient en elle, ils vivaient par elle Elle, était le lieu de leur sécurité militaire et le lieu de leur fraternité religieuse. Avant de se grouper dans le bas-fond du Tibre, les Latins ont eu sur les montagnes voisines le centre de leur rendez-vous avec les dieux; et Jupiter, avant de s’installer près du fleuve, a longtemps séjourné au faîte du mont Albain. Cherchez les plus grandes villes de la Gaule originelle: elles s’étalent sur les aires 'des hauts sommets, Gergovie sur un puy d’Auvergne, Bibraete sur une terrasse de Morvan; et, plus haut que Bibraete et que Gergovie, encore plus près du ciel, vous contemplerez, au Puy-de-Dôme, la résidence de la divinité des tribus gau­ loises... Le montagne, c’était le noyau résistant, l’énorme et naturel donjon autour duquel se constituaient et se serraient les sociétés politiques. Vercingétorix, cham­ pion et martyr de toute la Gaule, est le fils de sa plus haute montagne”! (op. cit., p. 179). Orice român care cunoaşte mai de aproape istoria războaielor penţru cucerirea Daciei de către Romani, va trăi o pdâncă emoţie cetind rândurile de mai sus : schimbând numai numele proprii, el va vedea în ele însăşi viaţa şi istoria strămo­ şilor lui Daci şi Daco-Romani: In loc de Vercingétorix el va ceti Decebal, în nu­ mele Gergoviei va vedea pe al Sarmizegetusei dace din munţii Sebeşului (1250— 1300 m. altitudine), iar în rezidenţa divinităţii supreme a Galilor de pe Puy-de- Dôme, el va vedea o replică a marelui templu dacic dela Grădiştea Muncelului, sau a peşterii lui Zamolxis şi Deceneu în muntele sacru Cogaeonum. Rassurez-vous, messieurs les géographes transtissiens ! C’est toujours là, en ces massifs des montagnes de Sebeş et de Cindrelu, élevés, solides et dominateurs, =que s’est formée l’unité psychique et militaire de nos ayeux les Daces. Et ce sont tou­ jours nos montagnes, qui conservent et qui évoquent par chaqun de leurs sommets et par chaqun de leurs larges bassins et valées intérieures, notre passé le plus glorieux et le plus chéri. Nos montagnes, loin de nous avoir séparés en morceaux divers, elles nous ont toujours appelés à eux, nous ont toujours rassemblés et nous ont fondus dans une unité qui —rassurez-vous, encore une fois — n’est point d’hier. Nos ancêtres vivaient en elles, ils vivaient par elles. Elles étaient le lieu de leur sécurité militaire et le lieu de leur fraternité religieuse; ils vivaient en elles, ils vivaient par. elles.

Şi, în locul injuriei aduse Iui Dumnezeu cu afirmaţia că: „Mutarea de pe Carpaţi a frontierei (în 1919) nu este numai un act de violenţă împotriva naţiunii maghiare, dar’ este şi o adevărată injurie adresată lui Dumnezeu”, să oferim — drept răspuns — apostrofa geopolitică a ţăranului nostru Badea Cârţan. 68 ION CONEA

Odată, într’una din multele lui treceri în curmeziş peste Carpaţi — era înna- inte dc unirea din 1918, fireşte — Badea Cârţan se oprise în popas pe culmea Ducegilor. Era cald — şi asudase: dăsagii de pe umeri erau, doar, ca totdeauna, pline dc cărţi luate din „Ţară” pentru cei de dincolo. A pus dăsagii jos, la umbra unui brădui, şi a rămas în picioare. A dat căciula de pământ, s’a şters pe frunte cu mâneca, s’a uitat spre sud — de unde venea — şi şi-a şoptit ca pentru sine, ne­ dumerit şi strâmbând niţel din nas: „ţară românească”!— ; a privit apoi spre nord— încotro mergea — şi iar şi-a şoptit ca pentru sine, strâmbând niţel din nas: „ţară românească”! şi odată a izbucnit, deşi singur, să-l audă toţi munţii: „Da’ cine dracu a pomenit hotar prin mijlocu Ţării”? Şi a mai adaos el ceva, tot tare, dar nu mai spunem ce. Se întâlnise, se vede, ţăranul român din Ardeal, gând în gând cu geograful german H. Grothe, care scria în 1906 că nu sunt altceva, Carpaţii, decât şira spinării, a neamului şi a pământului românesc, deopotrivă.

ION CONEA MIGRAŢIUNI DIN ARDEAL PESTE CARPAŢI IN LUMINA TOPONOMIEI

Răspunzând unor afirmaţii ale istoricilor unguri, reînnoite recent, d. A. Go- lopenţial) a readus în dezbatere problema, considerată închisă prin limpeziciunea ei, a direcţiei migraţiunilor peste lanţul carpatic. D-sa afirmă încăodată că Tran­ silvania a fost punct de plecare, iar nu ţintă a migraţiunilor. In marginea acestei discuţii, voi nota câteva argumente ce se pot desprinde din studiul toponimiei în favoarea acestei teze, trimiţând la articolul citat pentru altfel de argumente. 1. Din punct de vedere linguistic, vestigiile curentului de migraţiune din­ spre Transilvania către Muntenia şi Moldova s’ar putea recunoaşte în Unele par­ ticularităţi dialectale discordante faţă de graiul pe aria căruia se întâlnesc, dar în concordanţă cu graiuri ardelene. Pentru o astfel de cercetare ar trebui, însă, să existe anchete dialectale pentru fiecare sat, iar în fiecare sat pentru mai mulţi indivizi, ceeace acum e numai un deziderat pentru viitor. Date bogate şi preţi­ oase va putea aduce deasemeni studiul onomasticei, când vom avea la îndemân^ liste lesne de consultat ale numelor de familie purtate de toţi locuitorii de pe întreg cuprinsul ţării: nume ca Mureşanu (dela Mureş), Someşan (dela Someş), Haţeganu (din Haţeg), Densuşianu (din satul Densuş în Ardeal), etc., când se întâlnesc dincoace de munţi, mărturisesc originea ardeleană a purtătorilor, iar frecvenţa lor în anumite aşezări ar fi dovada unei emigraţiuni compacte. Deo­ camdată, însă, numai toponimia poate fi pusă, cu uşurinţă, la contribuţie. De cele mai multe ori, aşezările întemeiate de imigranţi primesc un nume care vădeşte, într’un fel sau altul, calitatea lor de noi veniţi şi chiar, în mai puţine cazuri, aminteşte locul lor de baştină. Acesta din urmă poate fi stabilit cu precizie mai mare sau mai mică. Unele toponimice indică provincii şi regiuni întregi: astfel, numele de sat Ardeleni arată că locuitorii au venit din Ardeal; Ungureni, toponimic des întâlnit, dovedeşte că locuitorii satelor respective sunt veniţi de dincolo de munţi, din ţara Ungurilor (fără a însemna însă că locuitorii sunt Unguri); Secueni se referă la locuitori veniţi din regiuni locuite de Secui: Sălăgeni trimite la ţinutul Sălajului. Alte toponimice notează numai originea et­ nică a noilor veniţi: Sasul, Secuiul, Unguri etc., şi, evident, întâlnindu-se în altă parte decât centrele de aşezare ale popoarelor respective, capătă o semnificaţie pentru problema ce ne interesează. Mult mai dificile la interpretare sunt toponi­ micele caţe arată chiar localitatea, râul sau muntele de unde sau de lângă care au venit locuitorii: Băr^oani (din Bârgău), Briţcani (din Breţeu), Simz&neşti (din

1) A. GOLOPENŢIA, A fost Transilvania în veacul al XVIII-lea ţintă sau punct de plecare de migraţii româneşti?, Geopolitica şi Geoistoria, I, p. 90 şi urm. 70 C. RACOVIŢĂ

Sânzieni), etc. Aici. pentru a nu cădea în eroare, se cere multă prudenţă şi. pentru o cercetare exhaustivă, utilizarea unor informaţii complimentare din do­ menii străine de liriguistică. Nu se poate determina, numai pe baza numelui, dacă un sat ca Dăeni, de ex., îşi trage obârşia dela Daia din Gorj, dela Daia din Odorhei, din Sibiu sau din Vlaşca. In alte cazuri. în privinţa obârşiei nuui toponimic derivat în -eni sau în -eşti există îndoială dacă se trage dintr’un aii nume de sat sau deadreptul dintr’un nume de persoană: Nenciuleşti poate deriva din Nenciu, nume de sat în Buzău şi în Teleorman, sau direct dela numele de persoană Nenciu. presupus întemeietor al aşezării; Hăsnăşeni trimite aparent la Hasnaşul, toponimic din Ardeal, dar într’un document vechi se vede că şi-a luai numele dela un proprietar Dragomir Hasnăş (Costăchescu, Doc. mold. înainte de Şt. c. M., I, 184). De aceia voi cita numai puţine toponimice din această cate­ gorie. Mai există obiceiul de a se boteza un sat nou cu numele satului, fără schimbare, din care au plecat coloniştii respectivi (cf. mulţimea de toponimice din Statele Unite, identice cu toponimicele din Lumea Veche). Astfel de topo­ nimice se identifică numai cu greutate şi cu puţini sorţi de a nu greşi. Astfel, faptul că numele de sat Cacova se întâlneşte de patru ori în Transilvania şi numai de două ori în Muntenia ar părea să sprijine ipoteza că cele două sate din Muntenia sunt întemeiate de Ardeleni; dar tot aşa de bine se poate ca aceste două nume să fie creaţii independente, din acelaş fond al limbii slave care este întemeiat de colonişti veniţi din Zarojanii din Hotin. In consecinţă, toponi- mentară din tradiţia locuitorilor satului Zarojeni din Bălţi, pentru a şti că el este întemeiat de colonişti veniţi din Zarojanii din Hotin. In consecinţă toponi- micile de acest fel rămân în afara discuţiei. 2. Materialul, care nu este, dealtfel, complet, este extras din Indicatorul Statistic al satelor şi unităţilor administrative din România, Bucureşti, 1932 şi completat, în largă măsură, cu cel adunat cu atâta atenţie şi cu ştiuta sa stă­ pânire a materiei, de d. Iorgu Iordan în Rumänische Toponomastik, I, II, Bonn und Leipzig, 1924, 1926. Nu voi face deosebire pe naţionalităţi în discuţia ma­ terialului, deoarece scopul notelor de faţă este să arate numai existenţa unui curent de deplasare dinspre Transilvania întreagă. a) Toponimice arătând regiunea de baştină. Ardeleni (Vlaşca): Ardeal. Bârseşti (Gorj, Putna), Bârseştii-Budeşti (Argeş), Bârseştii de Jos şi Bar- seştii de Sus (Argeş, Olt), Bârsăneşti (Bacău, Botoşani): Bârsa. Secueni (Bacău), Săcueni (Dâmboviţa, Roman, Suceava): regiunea Săcuilor. Săseni (Covurlui, Gorj, Orhei), Săsenii Noi, Vechi şi pe Vale (Buzău): re­ giunea Saşilor. Sălăgeni (Botoşani, Fălciu, Lăpuşna): Sălaj. Ungureni (Argeş — de trei ori, — Bacău, Botoşani, Dâmboviţa, Gorj — de trei ori, — Mehedinţi, Olt, Prahova — de trei ori, — Putna, Roman, Romanaţi, Tecuci — de două ori, — Vâlcea, Vlaşca). Ungureni-Ciulei, Ungureni-Isăcescu, Ungureni* Jianu (Botoşani), Ungurei (Olt): ţinutul Ungurilor, adică ţara stăpânită de Unguri sau locuită în parte de ei (Ungurenii sunt toţi Români). La aceasta se adaugă satele care poartă, pe lângă numele lor, menţiunea Ungureni, foarte des având o paralelă în sate vecine cu acelaş nume, dar cu menţiunea Pământeni, adică băş­ tinaşi, de ex.: Căpăţîneni-Ungureni şi Căpăţîneni-Pământeni (Argeş). Iată lista lor: Albeşti-Ungureni (Argeş), Băbcni-Ungureni, (Vâlcea), Bădeni-Ungureni (Mus­ cel), Berevoieşti-Ungureni (Muscel), Biţina-Ungureni (Ilfov), Brătăşanca-Ungurcni (Prahova), Căpăţîneni-Ungureni (Argeş), Ceparii-Ungureni (Argeş), Crasna-Ungu- MIGRAŢIUNI DIN ARDEAL PESTE CARPAŢI 71 reni (Gorj), Chiroiul-Ungureni (Ilfov). Ciofrângeni-Ungureni (Argeş), Drăgoieşti- Ungureni (Dâmboviţa), Dealul-Musci-lJngureni (Argeş), Filipeşti - Ungureni (Pra­ hova), Humorâciul-Ungureni (Prahova).. Lipovul-Ungureni (Dolj), Lecea-Ungureni (Bacău), Măneciu-Ungureni (Prahova), Oeşti-Ungureni (Argeş), Lucieni-Ungureni (Dâmboviţa), Păşcăneuca-Ungureni (Ilfov), Ulmeni-Ungureni (Ilfov), Văgiuleşti- Ungureni (Mehedinţi), Valea-Ungureni (Olt). b) Toponimice arătând originea etnică. Sasu (Pufna), Sasa (Roman), Sasul (Muscel), Şasea (Suceava), Sasca Mare, Mică şi Nouă (Baia), Săscioara (Vâlcea). Sasova (Vaslui), Sascut (adică Fântâna Sasului, Putna), Târgul Sascut (Putna), Biserica Săsească (Dorohoi, Suceava), Po­ iana Sasului (Roman). Raiul Saşilor (Prahova), Valea Sasului (Argeş): Sas. Secuia (Vaslui). Săcui (Dolj), Piatra Săcuiului (Putna), Gruiul Săcuiului (Bacău), Neagra Săcuilor (Suceava), Piciorul Săcuilor (Suceava): Săcui. Unguri (Soroca, Tecuci), Ungurelu (Gorj), Unguriu (Buzău), Unguroaia (Bo­ toşani), Unguriţi (Vâlcea), Unguraşul (Putna), Arşiţa Ungurului (Prahova), Corni- Unguri (Fălciu), Mărgineni-Unguri (Bacău), Prăjăşti-Unguri (Bacău): Ungur. Aici se adaogă şi Boangherul (Romanaţi), dela porecla dată Ungurilor, „boanghen”. In această categorie pulem clasifica şi derivatele dela mocan, această de­ numire fiind specifică Ardealului : Mocani (Neamţ, Prahova, Tutova), Mocanu (Râmnicul Sărat). c) Toponimice care pot fi puse în legătură cu o localitate din Ardeal. Bărgăoani (Neamţ): Bârgău (Năsăud). Batereni (Olt): Bater (Bihor). Berevoeşti (Dâmboviţa, Muscel): Berivoii (Făgăraş). Berindei (Argeş), Berindeşti (Argeş, Bacău): Berindia (Arad); Berindu (Cluj). Blăjani (Buzău), Blejeni (Olt, Vâlcea — de trei ori), Blejeşti (Vlaşca), Blăjeri (Tecuci): Blaj. Coporani (Cahul): Copru (Cluj). Dobârceni (Botoşani, Vaslui): Dobârca (Sibiu). Horlăceni (Iaşi): Horlacea (Cluj). Lăpuşani (Muscel): Lăpuş. Lăpugiul, Lăpuşel (Hunedoara, Satu-Mare, Someş); dincoace de munţi se întâlnesc numai derivate în -n: Lăpuşna, etc. Păţăligeni (Neamţ): PăţaI. (Sălaj), Păţăluşa (Sălaj). Topliceni (R. Sărat): Topliţa (mai multe toponimice în Ardeal; dincoace acest toponimic este foarte rar). Simzăneşti (Tutova): Sânziciii (Trei-Scaune). 1) 3. In lumina materialului expus, se pot face câteva constatări sumare, în ceeace priveşte caracterul migraţiunilor studiate.

1) Nota Red. Pe harta ca re însoţeşte studiul: Tota Transilvania ad nos venit in chiar acest număr al revistei noastre, se mai pot vedea numele de sat Tămăşeşti in Muscel şi Tămăşeşti în Gorj, care ne trimit la nişte probabili întemeetori Tamaş(i), descălecaţi din Transilvania cândva. Deasemeni numele satului Dozeşti de pe Olteţ ne trimite la un inte- meetor Doza-Doja, nume care, după câte ştim, tot pe versantul ardelean al Carpaţilor îşi are originea. Un document unguresc din N sec. XIV (1371) ne vorbeşte de satul românesc Peştiş din comit. Hunedoarei, sat existent şi azi, şi punct de plecare, poate, al unei migra­ ţii care a putut să stea Ia originea satului Peştişani din Gorj. , Dar mai sunt o sumă de dublete interesante: satul Marga de pe Bistra Banatului şi satul cu ace laş nume din podişul Mehedinţului; Ohabele şi Hobiţele din Haţeg şi cele din Gorj; Rucărul Făgăraşului şi acela al Muşcelului, etc. etc. (Ion Conea). 72 C. RACOVIŢĂ

In primul rând, din însuşi faptul că migraţiunile au lăsat urme în toponimie, ■ şi anume în nume de sate mai mult decât în alte toponimice, se impune concluzia că ardelenii au venit în grupuri compacte, capabile să întemeieze o aşezare de sine stătătoare. Nu e mai puţin adevărat că şi o singură familie sau numai două- trei pot aşeza un cătun, care cu vremea poate creşte în sat sau în târg; totuşi este greu să uzăm de această presupunere cu privire la toate satele menţionate. Repartizând toponimicele pe judeţe, constatăm o frecvenţă a lor mai ridi­ cată în judeţele care mărginesc Carpaţii, dela Mehedinţi până în Neamţ. Mai puţine se întâlnesc în celelalte judeţe ale Olteniei, Munteniei şi Moldovei, iar in Bucovina, Bugeac, Bărăgan şi Dobrogea lipsesc cu totul în despuierea sumară ce am făcut. Aceasta ne arată clar că emigranţii nu au avut drept ţel puncte de destinaţie dinainte' determinate şi nu au gravitat spre anumite centre, ci, pornind pe calea cea mai scurtă, s'au oprit la cel dintâi Ioc disponibil care le oferea condiţii favorabile de trai.--v • In limita acestei constatări ne explicăm dece frecvenţa ungurenilor este mai redusă în judeţele Mehedinţi, Muscel şi Neamţ, deşi acestea se află chiar la hotarul Ardealului. Spre aceste judeţe nu se deschid trecători largi peste Car- paţi, nici plaiuri largi, deci prin ele nu trec drumuri umblate dinspre Ardeal. Judeţul Mehedinţi este la periferia văii Jiului şi nu putea primi direct pe emi­ granţi, ci numai în măsura în care aceştia nu-şi găseau aşezare în Gorj. Spre Muscel se deschide pasul Bran, odinioară mult umblat, dar calea de trecere spre regiunea de dealuri îl atinge numai în colţul nord-estic, îndreptându-se îndată, pe valea Dâmboviţei, spre alte judeţe. Spre judeţul Neamţ se deschid cheile Bica- zului, prin care însă nu puteau trece cu uşurinţă carele băjenarilor 1); aceleaşi di­ ficultăţi opuneau văile Bistriţei şi Bistricioarei. „ Ardelenii au căutat, deci, drumul cel mai scurt şi mai lesnicios, şi nu căutau ( să-l prelungească dincolo de ceeace le satisfăcea necesitatea primordială: a trece i munţii, adică graniţa. Semnificativ este în această privinţă că cei mai mulţi s’au oprit în regiuni de dealuri, deci în general într’un mediu de producţie similar cu cel părăsit. Se impune concluzia că motorul migraţiunii nu a fost căutarea de regiuni mai productive, cât căutarea de ţinuturi în care existau alte condiţii de prelucrare şi de folosire a produselor naturale. Un alt caracter al migraţiunii ardelenilor ni-I semnalează răspândirea to­ ponimicelor respective pe toată întinderea graniţei dintre Ardeal şi Vechiul Regat. Ea n’a fost redusă, aşa dar, la un curent local, pornit dintr’o regiune de mică în­ tindere, ci a avut un caracter general. La ea a participat întreg Ardealul cuprins • între crestele Carpaţilor. Si această constatare întăreşte concluzia că migraţiunea a fost, provocată nu de insuficienţe locale ale produselor naturale, ci de condiţii de altă natură, aceleaşi pe întreg, cuprinsul Ardealului (în primul rând cele so­ ciale şi fiscale). In ceeace priveşte cronologia, toponimia nu ne oferă decât posibilităţi foarte reduse de orientare, în datarea migraţiunii. Singurul lucru care se poate spune cu precizie, este că ele au avut loc într’o epocă recentă, după secolul al XVI-lea,

1) Nota Red. Băjenarii nu treceau, însă, totdeauna „cu carele” in Vechiul Regat; ba, încă, putem spune că în foarte rare cazuri se petrecea acest lucru. Ci românii ardeleni treceau dincoace pe potecile înguste, şi mai puţin păzite, ale Carpaţilor: cel mult cu zestrea încărcată pe cai, de multe ori pe picioare, cu ce puteau duce pe umeri. MIGRAŢIUNI DIN ARDEAL PESTE CARPAŢI 73

în orice caz 1). Aceasta ne-o arată aspectul fonetic şi sistemul derivaţiunii. Desigur, au exista^ migraţiuni mai vechi, dar aceasta ne-o vor arăta toponimice de altă natură. Îaptul că nu întâlnim toponimice de felul citat în Bărăgan, poate sprijini părerea că migrafiunile sunt anterioare începutului defrişării lui, deci anterioare jumătăţii secolului al XlX-Iea. înainte de a încheia, trebue făcută o precizare importantă, pentru a nu da loc la o interpretare greşită. Toponimicele studiate nu dau întreaga măsură a intensităţii migraţiunii ardelenilor: ele o subevaluează.' O mulţime de sate, al că­ ror nume dă de bănuit că ar fi fost întemeiate de ardeleni, au fost lăsate la o parte aici, deoarece nu prezintă siguranţă. Mai există, pe urmă, sate al căror nume nu ne spune nimic: toţi Vălenii, Izvoranii, Costeştii, etc. dintre care unele vor fi fiind sate de colonişti. Şi mai este mulţimea de ardeleni răzleţi care s’au aşezat în sate dinainte existente, s’au risipit printre băştinaşi. Ştim astfel că în Bucovina au imigrat ardeleni, deşi toponimicele cercetate aici nu ne-o arată. Dar stabilirea intensităţii curentului, şi a tuturor celorlalte probleme ce se pun şi pe care le-am atins în treacăt sau nu le-am atins deloc, revine altor discipline. To­ ponimia ne spune numai atât, dar ne spune precis: Transilvania a fost, şi într’o epocă mai nouă, punct de plecare, iar nu ţintă de migraţiuni.

C. RAC O VIŢĂ

9

)

1) N ota Red. Şi aici e de observat că toponimia, ea chiar, nc stă mărturie pentru migraţii ardeleneşti în Principate mai vechi decât sec. XVI. Iată de pildă acel sat din Gorj care apare, pentru prima oară, intr’un doc. dela Mircea cel Mare, sub forma Ugri, pentru ca în alte documente ulterioare să apară sub forma Ugurei (1424) şi Ungureni (1428). Pentru o mai completă lămurire, a se vedea: ION CONEA, Pe urmele descălecatului din Sud, în Buletinul Şoc. Reg. de Geografie, tom. LVIII, Buc. 1940. GRUPUL ETNIC ROMANESC DIN JUGOSLAVIA j REZULTATELE ANCHETELOR EFECTUATE ÎN LAGĂRELE DE PRIZONIERI ■;

1. Prin victoria forţelor militare germane asupra armatelor jugoslave şi prin | aducerea în ţară a unui număr de prizonieri sârbi, s’a creiat un deosebit prilej | pentru cercetarea situaţiei grupului etnic românesc din cuprinsul fostului stat dela f graniţa noastră sud-vestică. | Institutul Central de Statistică a delegat, între 9-22 Maiu 1941, un grup J de referenţi dela Oficiul de Studii 1) cu efectuarea unei anchete în lagărele de ^ prizonieri sârbi de origine etnică română dela Curcani-Ilfov; Odăile-Teloerman: I Chiroaia, Remetea, Bucovăţ şi Moşniţa Nouă de lângă Timişoara şi Bălănoaia- J Vlaşca. I Datele culese sunt rezultatul convorbirilor avute cu fiecare prizonier în parte J din cei aproximativ 4.000 câţi erau de origine etnică română. Intru cât însă an-I cheta nu s’a limitat numai la problema etnică, ci a îmbrăţişat deopotrivă şi as- 3 pectele cultural, economic şi politic, acestea nu vor întârzia să facă obiectul unor! alte prezentări, mai l^gi. \ Rezultatele fiecărei anchete în parte, din cele 7 lagăre, au fost confruntatei cu o deosebită grijă, pentru a oferi în cea mai mare măsură adevărata faţă a.; unei probleme asupra căreia, nu din vina noastră, lipsesc studiile documentate realmente statistic. 2. Datorită atât creşterii permanente a populaţiei româneşti din Nordul Du-j nării, cât şi stării financiare din principate — mai ales în epoca fanariotă — s au, înregistrat, din timpuri îndepărtate,, migraţiuni continui spre Sudul Dunării. In- tr’adevăr, în afară de grupul etnic românesc, care în mare măsură a fost asimilat,:; au avut loc imigrări in Sudul Dunării şi în special în regiunea dintre Morava şi Timoc. Imigrările acestea datează în deosebi din secolele XV şi XIX, translaţia^ efectuându-se dinspre Oltenia şi Transilvania. Infiltraţiunile elementelor etnice româneşti constitue o verificare a forţei biologice a neamului nostru 2). ______N 1) Anastase Carataşu, Gh. Reteganul, Tudor Alcx. Stoianovici, Camil Sueiu, Mirce» Tiriung şi semnatarul acestor rânduri. 2) Dar Românii din Sud-Vest, — în afară de cei proveniţi in urma „descălecărilor şi' infiltraţiunilor, — sunt în aceste locuri şi din vremuri anterioare venirii actualelor popoare conlocuitoare. După cum afirmă şi istoriograful sârb V . Carich, în ţinuturile locuite a z i j de Români, la venirea lor „Sârbii au găsit o populaţie rustică română şi rămăşiţe latini/,atu de ale populaţiilor autohtone, mai cu seamă Iliri şi Traci, cari se îndeletniceau cu păsto-' ritul şi trăiau la munţi sau prin locurile deluroase, numiţi Vlaşi”. „Urmele acestor locuitori GRUPUL ETNIC ROMANESC DIN JUGOSLAVIA 75

3. Prezinlarca paralelă a datelor recensământului jugoslav din 1921, singurul din cele 2 recensăminte efectuate după război, ale cărui rezultate au fost publicate pe naţionalităţi, pe deoparte, şi a datelor Doctorului Petre Râmneanţu dintr’un studiu documentat suficient pe baza mai multor autori competenţi în această, pro­ blemă 1), pe de alta. credem că ne-ar prilejui considerarea datelor culese prin anchetele din lagărele de prizonieri într’o perspectivă mai apropiată de realitate. După datele definitive ale recensământului Iugoslav din 1921, publicate în 1932, în cuprinsul fostului Stat Jugoslav se aflau 231.068 români. Aceştia erau repartizaţi astfel: în Banatul Jugoslav 67.897 români, în districtele Krajna, Po~ zarevac, Timoe şi Morava 145.028, iar restul Iugoslaviei 18.143 români. După o evaluare în cifre minime, bazată pe recensământul din 1921, dis­ tribuţia românilor la 1940 ar fi următoarea: în cuprinsul Banatului Jugoslav 65.000 români, în Krajna, Pozarevac, Timoc şi Morava 175.600, iar în restul Jugoslaviei încă 20.000 români, adică în total ar fi în 1940 circa 260.000 români. Pentru a împrumuta o rază de lumină în plus datelor recensământului din 1921, cu toate că, la efectuarea acestuia, legile obiectivităţii statistice au fost pe alocuri desconsiderate, prezentăm distribuirea românilor în aceleaşi regiuni după medii. Proporţia românilor din Banatul Jugoslav, Krajna şi districtele înve­ cinate ar fi, pentru mediile întrunite de 17.3 °/0, pentru mediul rural, în schimb, ar atinge 19.3 °/0, iar în mediu] urban numai 1.5 °/0. Numai în Banatul Jugoslav proporţia românilor este dată 12.4 °/0 în me­ diile întrunite, 14.9 °/() în mediul rural şi 1.6 °/e în cel urbsji. In Krajna şi dis­ trictele învecinate: 21.7 °/0 în mediile întrunite, 22.7 0/° în mediul rural şi 1.3 °/0 în cel urban. Recunoaşterea unei masse puternice de români în mediul rural, din ţinu­ turile aici în discuţie, chiar de oficialitatea Jugoslavă, credem că denotă o aglo­ merare românească din timpuri îndepărtate, satele constituind populaţia veche, iar oraşele populaţia ulterioară. In faţa cifrei de 231.068 români, oferită de recensământul jugoslav din 1921, sau evaluată pentru anul 1940 la 260.000 români, în funcţie de acelaş recensă­ mânt, care constituie «umărul minim de români, stau datele sintetizate de Dr. Petre Râmneanţu după mai mulţi autori competenţi în această materie şi care se pare că reprezintă numărul maxim posibil de români. Intr’adevăr, acesta ajunge la o evaluare totală pentru românii din Jugoslavia, pentru anul 1931, data ultimului recensământ jugoslav, de 645.808 2) sau repar- străvechi, abia de se mai găsesc azi în Serbia, afirmă în continuare V. Carich, fie prin anecdotele populare, care ne-au fost transmise prin tradiţiune, fie în numirile râurilor, satelor, ba chiar şi ale unor ţinuturi întregi. In cuvântul Vlah îşi au originea lor numele a peste 250 de sate din Serbia”. [După Delatimoc (C. Constante), Românii din Serbia, Monografie etnică şi statistică; Bucureşti, 1907, p. 23]. 1) Delatimoc, Românii din Serbia, Bucureşti, 1907; Stoian Romansky, Makedonski, Makedonski Pregled, Sofia, 1925, Nr. 1, pag. 33-68; Sandu Cristea, Românii dintre Morava si Timoc, în „Timocul”, an. VII, 7-12, p. 25; C. C. Giurescu, Vlahia Asăneştilor, Cluj, 1939; I. Max. Popovici, Situaţia Românilor Macedoneni, în „Buletinul Ministerului Agricul­ turii, 1930, Nr. 5-6, p.- 255; Pericle Papahagi, Numiri etnice la Aromâni, Academia Ro­ mână, Mem. Seeţ. Literare, Bucureşti, 1929, etc. 2) Dr. Petre Râmneanţu, Românii dintre Morava şi Timoc şi continuitatea spaţiului lor etnic cu al Românilor din Banat şi din Timocul bulgar, în „Buletinul Eugenie şi Bio- politic”, voi. XII, Nr. 1-4 (Ianuarie-Aprilie 1941), p. 40-62. 76 NICOLAE MARIN-DUNARE

Uzată pe regiuni: în Banatul sârbesc 78.112, în Vestul Jugoslaviei 12.150, în Sudul 'j Serbiei Vechi 62.213, între Morava şi Timoc 253.333 şi în Macedonia Sârbească 240.000 români. J La cifra totală a românilor din Jugoslavia adaugă şi pe cei 43.432 români ■ din Timocul bulgari), ceeace înseamnă că, cu excepţia românilor din cuprinsul.,; Greciei şi din restul Bulgariei, în sudul Dunării ar putea fi 689.240 de români. * 4. Pe baza datelor rezultate în urma anchetelor din lagărele de prizonieri ţ sârbi de origine etnică română, a fost posibil aflarea situaţiei pe sate şi plăşi ; (srez-uri), atât în ce priveşte numărul clădirilor, cât şi compoziţia etnică a satelor.

TABLOUL PE PLĂŞI Clădirile şi compoziţia etnică a Timocului şi Banatului Sârbesc

Rezultatele anchetelor efectuate în lagărele de prizonieri

Locui­ Alţii PLASA Case tori Ro . âni Sârbi Germani Unguri Ţigani

TOTAL 114.175 616615 469.484 123.528 19.223 1.213 2.450 717 % . — 100.0 76:1 20.0 3.1 0.2 0.4 0.1 Morava 4.875 26.635 18.845 7.745 10 5 — Pozarevac 6.700 34768 19.381 15.405 -- — — — • Ram 3.133 17.720 13.360 4.280 --- — 10 70; Belica 560 4.380 4.380 — -- — — — ' Boljevac 5.555 30.615 22 585 7.730 -- — 300 — ' Porec 1.980 17.721 17.721 — -- -■* — —: Brza Palanka 5.545 25.526 21.926 3.600 - — — ' Despotovac 1.700 12.540 7.820 4.720 — —— — ; Golubac 730 11.496 10.007 1.489 -- — — — ■ Homolje 3.700 19.907 15.807 3900 -- . — 200 r j Kljuc 5.491 26.965 25.350 1 600 — — 15 — Mlava 2.190 23.394 23.394 -- — . _ — ■ Krajna 2.384 14146 10.896 3.250 -- —— — Negotin 7.090 41.624 29.384 5.740 6.500 — — — Paracin 200 4.125 4.125 ——— — — ; Ravanica 1.200 9.310 8.515 795 — — — —1 Resava 2.704 22.439 15.725 6.414 — — 300 —i Zajecar 5.574 32.492 30222 2,070 — — 200 — i Zvizd 4.625 26.015 23.850 2.015 — — 150 —1 Dobric 250 1.300 — 1000 — —- 300 Vrsac 12.465 «2.945 55.1« 6 6 550 89 391 4 V. Beckerek 10.575 46.500 45.200 1.300 _ — — —| V. Kiklnda 6.000 28000 6.000 15 000 7.000 — — —1 Takovo 6.500 3.250 3.250 — ■ — — — Alibunar 5.154 23.415 18.080 4.135 304 12 22 Bela Crkva 5.200 24.775 11.115 12.460 400 600 204 Kovacica ___ 6.000 6.000 — ——— Kovin 2.750 16.600 7.300 5 950 3.080 200 534 Pancevo 3.060 12.600 9.200 1.150 1.850 — 6 40d Posavina 1.602 4.920 1420 3.500 — — — Rasince 63 200 — ——— 200 Razanj 450 2.200 500 1.700 — —

1) Dr. PETRE RÂMNEANŢU, op. cit., p. 58. GRUPUL ETNIC ROMANESC DIN JUGOSLAVIA 77

Situaţia se referă exclusiv la localităţile asupra cărora s’au cules datele prin intermediul prizonierilor aflători în lagăre. In spaţiul deţinut de plăşile enumerate în acest tablou, la recensământul iugoslav din 1921 au fost înregistrate 524 comune, ceeace înseamnă că ancheta Institutului Central de Statistică, privind 269 comune, a cuprins 51.1 °/0 din totalul celor aflate în acelaş spaţiu administrativ. Date referitoare la numărul clădirilor au fost considerate ca întrunind mai mare valabilitate numai 207 comune, iar în ce priveşte numărul locuitorilor toate cele 269 comune. Numărul mediu al clădirilor este de 516 pentru o comună, iar al locuitorilor de 2.292. Raportând numărul mediu al clădirilor dintr’o comună la acel al locui­ torilor, reese că fiecare clădire adăposteşte 4,2 locuitori. Evaluare într’adevăr mi­ nimă, dacă se cunoaşte structura, familiei în aceste ţinuturi, cu până la 12 mem­ bri. Răspunsul prizonierilor, în această privinţă, era acelaş: „Păi tata, mama, muerea, copiii, tata tatălui meu, mama bătrână... iaste câte 12, câte 15 şi câte 16. La noi sunt trei fraţi şi nu se împart” 1). La recensământul jugoslav din 1931 au fost înregistrate 2.436.534 clădiri care adăposteau pe cei 13.934.038 locuitori, ceeace revenea în medie 5,7 locuitori pentru o clădire, depăşind prin aceasta evaluarea noastră. Din totalul de 616.615 locuitori evaluaţi în urma acestor anchete, românii ating cifra de 469.484, ceeace revine la 76.1 °/0; sârbii 123.528, adică 20.0 °/0; germanii 19.223, adică 3.1 °/0; ţiganii 2.450, ceeace revine 0.4 °/0; ungurii 1.213, adică 0.2 °/0; iar alte naţionalităţi însumând 717 suflete, adică 0.1®/q. Prezenţa covârşitoare a elementului românesc este evidentă. Pe plăşi (srez-uri), cu rözerva că ancheta noastră n’a cuprins toate comu­ nele din aceste plăşi, situaţia s’ar prezenta aproximativ în modul următor: Porec, Mlava, Belica, Kovacica, Paracin, în întregime româneşti; Kljuc 94.0 °/0, Zajecar 93.0 °/0, Zvizd 91.7 °/0, Ravanica 91.5 °/0; după acestea Golubac cu 87.0 °/0 şi Brza Palanka 85.9 ° /0; Homolje 79.4°/o> Alibunar 77.2°/0) Krajna 77.0 °/0l Ram 75.4 °/o Boljevac 73.8 °/0, Pancevo 73.0 °/o> Morava 70.8 °/0, Negotin 70.6°/0, Resava 70.1 °/0, Despotovac 62.4 °/0, Pozarevac 55.7°/0, Bela Krkavâ 44.9°/o Kovin 44.3 °/o ŞÎ Po- savina 28.9 °/0. Nu mai puţin important, —* şi aceasta credem că este contribuţia anche­ telor din lagărele de prizonieri, — ar fi de ştiut că din totalul de 269 comune a căror populaţie a fost evaluată de noi, 218 sunt cu majorităţi româneşti, 27 cu majorităţi sârbeşti, 23 mixte şi 1 asupra căreia răspunsurile n’au fost destul de precise. Aceleaşi plăşi cuprind de fapt, după recensământul jugoslav din 1921, 524 comune, dintre cari 141 erau recunoscute chiar cu majorităţi româneşti, 212 cu majorităţi sârbeşti, 40 mixte, 19 cu alte majorităţi şi 11 neclare. Tabloul de mai jos redă pentru fiecare plasă această situaţie, pe de o parte după rezultatele anchetelor în lagărele de prizonieri, pe de altă parte după re­ censământul jugoslav din 1921.

1) Bogoliub Jivanovici, 38 ani, căsătorit, Kaona-Pozarevac. 78 NICOLAE MARIN-DUNÀRE

GRUPAREA LOCALITĂŢILOR DUPA MAJORITĂŢILE ETNICE

După anchetele în lagăre După recens jugoslav din 1921 1

3 PLASA Total Total 4)° -~.«î j13£ Sale maj. cise maj. cise cise * E «} sâib. mixte Nepre- Nepre- Cu alleCu român. Sate Sate cu CO. Sate cu Sate Sate cu j j 1 i ! ! maj. român. 1 1 maj. I I j Sate 1 mixte

Total 269 218 27 23 1 524 141 212 40 19 ii

Morava 11 7 _ 4 _ 17 3 14 _ _ __ Pozarevac 8 2 4 1 1 34 —— —— — Ram 16 11 4 1 — 30 2 27 1 — — Belica 3 3 -— 30 ———— — Boljevac 12 10 1 ! — 21 10 ——— 11 Porec 10 10 — - 11 8 2 1 —— Brza Palanka 12 10 1 1 a 11 10 1 — — — Despotovac 6 2 2 2 -- 22 2 17 3 •— — Golubac 10 8 — 2 — 19 — —— — — Homolje 13 12 1 —— 15 12 — 3 —— Kljuc 16 15 — 1 — 17 14 2 1 —— Krajna 12 10 1 l — 19 6 12 1 —— Mlava 12 12 ——— 34 7 26 1 — — Negotin 23 21 2 — — 26 14 12 — — — Paracin 3 3 —— — 18 ———— - Ravanica 5 5 ——— —- ——— — Resava 15 10 3 2 — -26 2 22 2 ___ — Zajecar 15 14 1 —— 27 13 14 ——— Zvizd 16 15 1 —— 14 11 2 1 __ — Vrsac 17 15 2 —— 15 10 3 1 1 _ V. Kikinda 1 7 — 1 — 24 4 5 9 6 — V. Beckerek b —— 1 — 9 3 2 4 ___ Alibunar 7 5 1 1 — 17 5 8 2 2 Bela Krkava 8 4 2 2 19 4 12 2 1 _ Kovacica 1 1 — — — 13 1 9 - 3 ___ Kovin 3 2 - 1 — 9 1 3 3 2 — Pancevo 3 3 ——— 13 2 4 7 ——

Posavina 3 1 1 1 — 14 — 14 — — —

5. Incontestabil că, ilintre toate aşezările româneşti din Jugoslavia, grupul etnic românesc dintre Timoc şi Morava este cel mai puternic, întrunind deosebitul avantaj că este mărginit de trei ape care-i consolidează unitatea geografică şi eco­ nomică: râul Morava la Vest, Dunărea la Nord şi Timocul la Est. Paralelogramul se închide perfect prin valea muntelui Ratnia, ajutată de râurile Cernica şi Ti­ mocul Negru. Având în vedere evaluările făcute de cei competenţi în problema românilor din Sud-Vest şi rezultatele anchetelor efectuate de Institutul Central de Statistică, credem că o cercetare la faţa locului ar da rezultate concludente în sprijinul tezei româneşti. Sar verifica şi cu acest prilej continuitatea blocului românesc din Sudul Dunării cu acela din Nordul Dunării. Această continuitate se observă deopotrivă atât între aşezările româneşti din Banatul de Vest cu acelea din Banatul dc Est, cât şi între Timocurile Sârbesc şi Bulgar pe de o parte şi Oltenia Sud-Vestică pe de altă parte. Ţinuturile acestea se integrează natural în spaţiul sud-vestic românesc, în­ trucât în afară de lanţul muntos în plină-continuare cu cel carpatic, râurile din aceste locuri se orientează toate spre Nord, iar Dunărea, prin arcul ce-1 face pe la Sudul Banatului, constitue o graniţă între lumea slavă balcanică şi spaţiul ro­ mânesc nord-dunărean. NICOLAE MARIN-DUNĂRE GRUPUL ETNIC ROMANESC DIN .IUGOSLAVIA 79

Fig. 2. Cum era şi de aşteptat, recensămintele oficiale nu redau aspectul etnic real în regiunea aici înfăţişată.

/ OBSERVĂRI ASUPRA TOPONIMIEI POPULARE')

Cunoaşterea însemnării numelor topice este de mare importanţă; în această privinţă istoricii sânt de acord cu filologii, şi unii şi alţii folosind în cercetările şi studiile lor cunoştinţele şi informaţiunile date la iveală de toponimie sau studiul numelor de localităţi. De vreo cincizeci de ani s’au publicat numeroase cercetări privitoare la nu­ mele topice, însă resultatele la care au ajuns istoricii şi filologii n’au fost puse la îndemâna marelui public, încât să facă parte din cunoştinţele de cultură generală. In dicţionarele limbii române nu sa ţinut seamă de anumite înţelesuri ale cuvintelor păstrate ca o comoară de preţ numai de toponimie. Orice colţişor de pământ, ori ce apă, orice accident de teren, a căpătat un nume potrivit cu împrejurările şi mediul ambiant. N’am putea precisa la cât se ridică procentul de numiri topice în legătură cu configuraţia terenului. O termi­ nologie geografică românească este de dorit, dar trebue să mai aşteptăm câtăva vreme până s’o avem. Numii i topice precum Bălceşti, Boldeşti, Boteni, Costeni, Comana, Comăniţa ş. a. n’au a facc cu un bătrân sau moş comun, Bale, Bold, Boţea, Costea, ci în­ seamnă locuitori dela sau din preajma balcii, boldului, botului de deal, coastei, coamei. Nu se poate tăgădui apoi importanţa ca element al vieţii faptul că, în vremurile turburi de acum câteva secole, ceeace căutau în primul rând întemeietorii de aşezări era siguranţa vieţii şi a avutului — foarte relative de altfel. Mai mult simţul prevederii şi nădejdea unei bune apărări la caz de nevoie prezidau la ale­ gerea locului de aşezare. Mai ales pădurile şi înălţimile ofereau mijloace de apărare./ Deci, în această direcţie trebuesc îndreptate în primul rând cercetările privitoare la numele topice. Studiind termenii entopici din limba română, ajungem la convingerea că teoria aşezării Românilor pe văile râurilor sufere oare cum o scădere. In ce priveşte moşul comun, se va ţine seamă numai când se va dovedi do­ cumentar existenţa lui. Categoria toponimicelor provenite din patronimice nu va mai fi deci aşa de voluminoasă ca până acum. O lucrarc care să se ocupe cu însemnarea numelor de localităţi va fi vastă, dificilă şi migăloasă. Ne dăm bine seama de aceasta. E preferabil ca o asemenea lucrare totalitară să se întemeieze pe lucrări par­ ţiale. De aceea vom începe să contribuim la toponimia ţării mai întâiu cu ter-

1) Publicăm aceste „Observări” ale domnului profesor Anton Oprescu din convingerea că — dacă nu chiar toate juste — ele exprimă observaţii şi gânduri de care chiar cel mai rafinat filolog-toponimist va avea de câştigat, cetindu-le. OBSERVĂRI ASUPRA TOPONIMIEI 81 menii entopici, adică scoţând la lumină acele cuvinte, care sânt în legătură cu situaţia topografică, cu hidrografia locală, cu expunerea către soare, cu aşezările omeneşti şi cu alte fenomene geografice ale solului. Abrad— Numire veche în judeţul Dolj. „In dreptul văii Brădeşti, de-a stânga râului Jiu, se află o cetăţue veche ale cărei şanţuri se află umplute cu zi­ duri vechi”. Frunzescu — Dicţionar topografic şi statistic. Abrad — a, brad, unul din puţinele topice în care surprindem preposiţiunea latină ad. Ar însemna prin urmare lângă, la brad. Ac — In nici un dicţionar al limbii române nu se înregistrează la cuvântul ac înţelesul de: Vârf subţire şi ascuţit de munte. In toponimia românească de asemenea n’am întâlnit până acum vreun munte cu numele românesc Acul. Totuşi mai ales în descrierile geografice ale d-lui prof. I. Simionescu, vârfurile ascuţite ale munţilor sânt comparate cu nişte ace. In locul cuvântului curat românesc, de origine latină, întâlnim însă numiri derivate din cuvinte de origine slavă, precum bold, igliţă, ş. a. In Franţa, Aiguille-montagne à pic — în departamentul Isère, înalt de 2097 m, ceeace înseamnă munte înalt cu vârful ascuţit sau mai scurt ac. Acăţari — Numele acesta de localitate nu este înregistrat de Ilasdeu în Ety- mologicum magnum Romaniae. De unde derivă acest nume? In primul moment mintea ne duce la verbul a se acăţa— cu înţelesul de a se sui, a se urca, a se atârna. Analogiile nu lipsesc: cf. Cobor, Urca, Atârnaţi ş. a. Nu surprinde prin urmare numele de localitate Acăţari din jud. Mureş. In Transilvania este întrebuinţat acaţ, pl. — i, cu care se numeşte salcâmul (Robinia pseudo-acacia). Putem admite cu deplină siguranţă că Acăţari derivă de la acaţ — salcâm. N’avem la îndemână elementele, care să hotărască definitiv. Nar fi exclus ca unii cercetători să fie dispuşi a vedea în numele topic Acăţari cuvântul latin acliates — un fel de cuarţ, care conţine o piatră de diferite colori (albastră, roşie), cu zone concentrice şi care se poate lustrui frumos, rom. agat şi mai vechiul ahat. Este de văzut ce spun geologii. Se găseşte în preajma acestei localităţi astfel de cuarţ? In dicţionarul Transilvaniei, Banatului ş. c. 1. de Martinovici şi Istrati, nu­ mele unguresc al comunei Acăţari este Akosfalva. Aceasta ar fi un punct de reazăm pentru a susţine Că Acăţari nu este străin de achates. Şi n’ar fi dc mirare ca alţi cercetători să susţină că Acăţari nu se poate despărţi dc Sf. Achatius, bazându-se tocmai pe numirea ungurească Akosfalva. In acest caz Acăţari ar fi unul din numeroasele nume topice medievale de prove­ nienţă creştină. A curţi— Cătun în jud. Vâlcea. Frunzescu — Dicţ. top. şi stat. Şi în acest nume topic surprindem prepoziţiunea latină ad. însemnare: lângă curţi. Adânc — fem. -ă, adj. — cu fundul depărtat de la suprafaţă, de la margine, de la intrare. Dc aceea adjectivul adânc serveşte ca determinativ al unor substan­ tive precum apă, gârlă, baltă, fântână, vale, genune, ş. a. Sinonim afund. A. In ce priveşte configuraţia terenului, adânc este opus adjectivului înalt. D. ex. „Munţi înalţi şi văi adânci” într’o colindă din Transilvania, Colecţia Bibi- cescu. Contrastul resultă din faptul că adânc se consideră de sus în jos, iar înalt de jos în sus.

„Munţi ’najţi se cutremurau Văi adânci îmi răsunau”. 82 ANTON OPRESCU

Anton Pann, Moş Albu, II, 68 — Valea Adâncă, jud. Iaşi. Sânt cazuri când nici nu este nevoie ca adj. adânc să se alipească de subst. vale spre a da numele de localitate. D. ex. Adânca—jud. Dâmboviţa. Adânca—vale în com. Ariceşti, jud. Prahova. Adânca — pârâu în com. Gornetu-Cuib, jud. Prahova. B. Adjectivul adânc însoţeşte şi substantivul pădure. Pătrunderea în pădure a fost socotită dc poporul românesc ca o coborîre în adâncimea întunecoasă. Aceeaş părere despre pădure o întâlnim şi la Francezi: „il perce des forets la sombre profondeur”. Castel. Nu numai la Români, dar şi la alte popoare, nu se sgune despre pădure ce mărime are, cât este de lungă, cât e de largă, ci cât e de adâncă. Adânca — pădure în jud. Dâmboviţa. Adâncat, fem. -ă — Ca nume propriu topic întâlnim adjectivul adâncat mai deseori de cât adjectivul adânc, fie scobitura terenului mare, fie ori cât de mică. De la văi foarte adâncate, ca şi de la văi adânci, îşi trag numele de Adâncată numeroase localităţi în judeţele Cetatea Albă, Constanţa, Dolj, Dorohoi, Prahova, Buzău, StorcJineţ, Teleorman. Adâncata — sat al comunei Buneşti, jud. Argeş. Numele îi vine de la vale. In aceeaş comună două cătune cu numele Valea Mare şi Valea Moşului. Observăm că adâncate nu sânt numai văile, ci pot fi şi pădurile. „Şi de cânt câte odată In pădurea adâncată, Soarta mea este să cânt”. Gr. Alexandrescu — Meditaţii. Adâncata — pădure în jud. Buzău. Iorgulescu — Dicţionarul geografic al jud. Buzău. Adunat — strâns la un loc, în opoziţie cu risipit şi împrăştiat. „In seeolii trecuţi şi până sub Regulamentul Organic, ţăranii români pără- siau vetrele lor şi se risipiau de groaza năvălirilor din afară, a dărilor către Dom­ nie şi a jafurilor din lăuntru. Administraţia ţării şi stăpânii moşiilor întrebuinţau toate mijloacele pentru a face ca fugarii să se înapoieze la vetrele lor şi uneori izbuteau a-i aduna, fie cu de-a-sila, fie prin făgăduieli”. Hasdeu. — Etym. magn. Rom. Adunaţi — în judeţele Dâmboviţa, Prahova, Brăila, Teleorman, Olt, Vâlcea. Adunaţii Copăceni — jud. Vlaşca. Adunaţii de Geormane — jud. Dolj. Adunaţii Secului şi Adunaţii Teiului — jud. Mehedinţi. Adunaţi — sat al com. Bârlogu, jud. Argeş. A.dunaţi — sat al com. Negraşi, jud. Argeş; de aceea i se mai zice şi Adu- naţii-Negraşi. Adunaţi are câte odată un sens ironic: de adunătură, d. p. în com. Pietroşiţa, jud. Dâmboviţa. A fanai, fem. -ă — rar, rărit, neaşezat, puţin îndesat. Afânat este contrariul noţiunii de îndesat, mai rar în structură, mai puţin compact. Ex. „Ploile cele multe au afânat pământul”. De la însemnarea de afânat, numele topic Afânata în jud. Vâlcea. Afeniş — Mulţime de afini (Vaccinium myrtillus). Alinul este o tufă care creşte prin locurile stâncoase şi umede din pădurile muntoase şi subalpine (adică subcarpatine) şi prin păşunile .pietroase din regiunea alpină (carpatină). OBSERVĂRI ASUPRA TOPONIMIEI 83

Coasta Afenişului. Numire dată părţii de Nord a muntelui Feţele, jud. Buzău; e acoperită dc păduri şi afene. Iorgulescu — Dicţ. geogr. al jud. Buzău. A ii net — Maramureş: Afeniş. Agrij — In Etymologicum magnum Romaniae, Hasdeu se rosteşte despre cu- vânlul agru cu următoarele cuvinte: „Sinonim mai ales cu ţarină... al nostru agru, departe dc a fi neologism, e foarte des în vechile texte româneşti, iar în unele localităţi sa păstrat până astăzi in graiul ţăranului”. Hasdeu citează exemple din: Codicele Voroneţian circa 1550; Radu din Maniceşti, 1574; Coresi, 1577; Noul Testament, 1648. Alt sinom este holdă. Continuând, Hasdeu scrie: ,,In Oltenia şi anume la Gorjeni, cuvântul agru, cu înţelesul dc câmp cultivat, circulă până astăzi în gura poporului; de asemenea în Banat, unde însă el mai are şi înţelesul de suprafaţă. Paiohul Liviu Iancu din comuna Visug, jud. Caraş Severin, a comunicat lui Hasdeu următoarele: „Alături cu ogor şi arătură, se aude ici şi colo zicându-se şi agru; agru mai înseamnă încă pe la noi un strat deasupra”. In Dicţionarul limbii române al Academiei, se atribue cuvântului agru în­ ţelesurile acestea. Ţarină, ogor, arătură, holdă, câmp, ţinut. In al său Dicţionar al limbii româneşti, August Scriban înregistrează numai înţelesul ogor, arătând că agru este un cuvânt vechiu. Ovid Densuşianu a arătat în ce împrejurări şi din ce motive a rămas în graiul nostru, la munte, cuvântul agru. A fosl nevoie să spunem acestea, reamintindu-le, fiindcă regăsim cuvântul agru şi în toponimia românească din Transilvania şi Banat. Astfel: Agriş în jud. Arad, ung. Almâsegres. Agriş, în jud. Bihor, ung. Belegregy. Agriş, în jud. Sălaj, ung. Felsöegregy. Agriş, în jud.' Satu Mare, ung. Egri. Agriş, în jud. Turda, ung. Ruhaegres. Agrişul Becleanului, în jud. Solnoc Dobâca, ung. Betlenegres. Agrişul dc jos şi Agrişul de sus în jud. Someş. Cu privire la acest nume topic, în Etym. magn. Rom. aflăm doar acestea: „Agriş — nume propriu de localitate. Două sate româneşti în Banat, din care unul foarte mare, nu departe de Arad, se chiamă Agriş, ungureşte Egres. (Hor- nyanszky -— Geogr. Lexikon d. König. Ungarn, p. 4)”. Hasdeu s’a înşelat în două privinţe. Intâiu în privinţa frecuenţei sau răspândirii numelui Agriş, fiindcă se întâlneşte în vreo şapte judeţe, nu numai în două. Al doilea, în privinţa originii acestui nume, căci n’are nimic comun cu ung. Egres, caic înseamnă agriş (Ribes grossularia). Numele topic Agriş este format din rad. agru — suf. — iş. Avem astfel un cuvânt neaoş românesc cu înţelesul „mici ogoare, mici ţarini”, format în acelaş mod ca Pietriş dc la piatră, Ariniş de la arina, ş. a. Dreptatea trebuia să iasă cândva la lumină şi să biruiască. Alb — E greu să se dea definiţia exactă ce înseamnă alb. De aceea n’o găsim în Dicţionarul limbii române al Academiei. „Cea mai deschisă din toate colorile, în opoziţie cu negru, care este coloarea cea mai închisă”, zicea Hasdeu. ,.De coloarea zăpezii sau laptelui”, zice prof. Scriban. La pag. 704 din Etym. magn. Rom., Hasdeu atrage atenţiunea că epitetul aglutinant dc alb e foarte des în nomenclatura topografică. Intr’un document moldovenesc din a. 1644 se precizează hotarul unei moşii cu aceste cuvinte: „iasă 84 ANTON OPRESCU

în gura drumului şi drept la fântâna albă şi intr’o moviliţă unde iaste drumul vechiu şi dc acolo iarăşi în pietrile albe, de unde s’a început hotarul”. întâmpinăm adj. alb în următoarele numiri de localităţi: Balta Albă — jud. Râmnicu Sărat. Măgura Albă — trup din moşia satului Cerna de sus, jud. Hunedoara. Malul Alb — jud. Tecuci. Piatra Albă — în jud. Buzău, Mehedinţi. , .Râu Alb — jud. Hunedoara. Râu Alb — jud. Dâmboviţa. Poiana Albă—-munte în jud. Vâlcea. în toponimie, alb există şi independent, adică fără să fie alipit pe lângă un substantiv. Alba — pârâu în jud. Putna. ,,'Esce pârâul cel mai mare care se varsă în Şuşiţa (lonescu — Agric. în jud. Putna, pag. 41)i Alba — în jud. Dorohoi, Putna. La plural, de genul femenin, înţelegându-se subst. pietre: Albele —- jud. Baeău. Albele -— munte în jud. Neamţ. La cuv. Albele, Hasdeu scrie că la localităţile care poartă numele de Albele, se subînţelege pietre, ape, case sau alt substantiv dispărut cu timpul. Albele— numele unei păduri în jud. Vlaşca. Albac— Nici un dicţionar nu înregistrează înţelesul adjectivului format din aib — sul', ac. Ştim însă eă ;sufixul — ac este de origină tracică şi că îşi păstrează caracterul diminutival. Et) m. magn. Rom. menţionează un sat românesc în regiunea Bihorului, care poate fi acelaş cu cel din Indicatorul statistic din 1932: Albac — jud. Turda, ung. Fehervolgy. Aibâii, fem. albâie — albior, albuţ, Nuanţă augmentativă. Dicţionarul limbii române al Academiei a omis acest cuvânt; toate exemplele din textele vechi le aflăm la albiu, albie. Jntr’un act moldovenesc din 1615, satul Doljeşti din judeţul Roman e pus pe apa Albâia, adică pe apa albicioasă. Azi pârâul se numeşte Albuia. (Vezi Mo- nogr.aiia Mănăstire! şi comunei Doljeşti, de Preot Ath. Vasilescu). Albeasca — In Dicţionarul topografic şi statistic întocmit de Dimitrie Frun- zeseu (Bucureşti, Tip. Statului, 1872), se menţionează un sat Albeasca şi el ţinea de contuna Berendei, jud. Argeş — şi o vale Albeasca în jud. Muscel. Valea Al­ beasca, Hflsden credea că înseamnă „a lui Alb”. Despre satul Albeasca credea că înseamnă ,,parte Albească”. j Ca să, lămurim aceste nume topice în felul cmn presupunea Hasdeu, trebuie maţ întâi se dovedim că au existat persoanele cu numele Albu. Dacă nu găsim atestate prin documente asemenea persoane, putem presu­ pune că numele topice derivă de la adj. alb, în legătură cu coloarea solului, a apei sau a unor obiecte de prin prejur. ' .'-A ÎL. casca— cătun al com. Gălăşeşti, jud. Argeş (Indicator, 1887). Âibeneşii —? Aflăm în Dicţionarul geografic al judeţului Argeş alcătuit de George Ioan Lahovary (Bucureşti, Socec & Teclu, 1888). Albeneşti—: sat al com. Lăunele de jos; nu-1 găsim înregistrat nici în Ety- mologicurn ral lui Hasdeu, nici în Dicţionarul topografic al lui Frunzescu, nici în Indicatorul comunelor din 1887. OBSERVĂRI ASUPRA TOPONIMIEI 85

La prima vedere s’ar părea că un asemenea nume topic s’ar fi format ca ardelenesc din Ardeal, câmpenesc din câmp, ş. a. De sigur că e vorba de Albineşti. Albeşti — „Rude sau moştenitori ai unei persoane numită Albu”, a scris Iiasdeu şi după el mulţi istorici şi filologi. „O mulţime de sate poartă numele de Albeşti, plural de la patronimicul Albesc — fiul lui Albu”. Insă nu toate satele cu numele Albeşti presupun un moş comun cu numele Albu. Căci Constantin Brâncoveanu (Condica Vistieriei, 1694), scrie: „23 jum. taleri s’au dat pietrarilor de la Albeşti pentru nişte pietre ce au tăiat de treaba caselor domneşti”. Iată deci numele topic Albeşti explicat prin coloarea albă a pietrelor. Altele se vor- explica de sigur prin alte împrejurări. Albeşti în jud. Argeş, Botoşani, Buzău, Constanţa, Dolj, Fălciu, Ialomiţa, Iaşi, Muscel, Târnava Mare, Teleorman, Vaslui, Năsăud, Prahova, Olt. Albeşti — jud. Bihor, ung. Feherlak. Albeşti—Brăteşti — comună în jud. Ar^eş (Indicator 1887). Albeşti pămân­ teni şi Albeşti ungureni — cătune ale numitei comune Albeşti, moşie a Eforiei Spi­ talelor civile din Bucureşti, menţionată în document a. 7064 (1556) Noemvrie 1, publicat în Bul. Comis, istorice a Rom., voi. 3 (1924). Albie — Dim. Frunzescu. înregistrează în al său Dicţionar topografic şi sta­ tistic Albia ca nume al unei gospodării isolate în jud. Râmnicu Sărat. Albie înseamnă în general copaie, covată, troacă. înseamnă însă şi locul dintre malurile unei ape curgătoare. Sinonim pat, matcă. „Capul Turcului săria Şi de-a dura se ducea In albia Nistrului Lângă Piatra Corbului. (Miron Pompiliu), In balada bănăţeană Io van Iorgovan: . ' „înceată, înceată, , , Cerna mea curată, Că-ţi voi arunca In albia ta Şi-ţi voi da eu ţie Mreană argintie”. • A ieşi din albie — a se revărsa. Lui Hasdeu i s’a comunicat că în comuna Boldeşti, judi Vaslui, albie se numeşte şi locul mai jos, adică scobitura, valea dintre două dâlme. Pentru lămurirea înţelesului unui nume, cercetătorul va ţine seamă nu nu­ mai de ortografie ci şi de ortopedie, adică de pronunţarea sau rostirea corectă lo­ cală. Căci dacă Albie se rosteşte în partea locului Albie (cu tonul pe i), este evi­ dent că avem a face cu adj. albiu, albie — albicios, albui. In acest caz Albie ar însemna Albicioasă (subînţeles dâlma, coasta, ş. a.}. Vezi albiu, albie. Nu sc poate admite chiar aşa de uşor aşezare omenească în matca unui râu, nici în valea dintre două dâlme. Albiu — adjectiv format din alb — suf. — in — albicios: fem. albină — albi­ cioasă. In Dicţionarul Academiei se dă ca exemplu: „Albină — numele unei vaci cu părul alb”. Etym. magn. Rom. menţionează Albina ca nume propriu de localitate. 86 ANTON OPRESCU

In Dicţionar topografic şi statistic al lui Frunzescu, sunt înregistrate urmă­ toarele nume topice: Albina— munte în jud. Argeş. Albina — vre-o trei ostroave în Dunăre (unul în dreptul satului Chiselet, jud. Ilfov; altul în dreptul satului Surlari, jud. Ilfov; al treilea în dreptul satului Cio­ căneşti Sârbi, jud. Ialomiţa). Indicatorul statistic din 1932 înregistrează: Albina — în jud. Constanţa. Albina — în jud. Tighina. Albina — în jud. Timiş Torontal. Albina — în jud. Tutova. Poate că numele ostroavelor înseamnă „nisip alb”. Numele localităţilor ar însemna Albitură — pământuri albicioase. Căci nu este de crezut că numele de localităţi pot fi puse în legătură cu albină, insectă mică. Albinari — Frunzescu menţionează cătunul Albinari al comunei Păltineni, jud. Buzău. La Hasdeu, greşit Albinarii (articulat). Albinari nu înseamnă totdeauna crescători de albine, ci mai de grabă „lo- cuitoii de la Albina” — locuri albicioase, pietre albe, nisip alb. Albinari de la Albină, ca Poienari de la Poiană, Pietrari de la Piatră, Cre- menari de la Cremene, Rovinari de la Rovina, ş. a. Albinari-Curmătura-deal pe care e aşezată comuna Ariceşti, jud. Prahova. Moşneni Albinari — pădure şi moşie în com. Ariceşti, jud. Prahova. Albineşti—-Numele acesta este înregistrat în Etvm. magn. Rom. ca existent în jud. Argeş, fără a se mai adăoga altceva. La Frunzescu, Albineşti, sat al comunei Lăunele de jos, prin urmare acelaş sat pe care-1 aflăm în Dicţionarul geografic al lui Lahovari cu numele Albeneşti. In Indicatorul din 1887 nu este menţionat. Numele satului Albineşti ne îndreptăţeşte să admitem existenţa unei Albine în preajma Lăunelor, fără să fim nevoiţi a presupune un moş, sau bătrân cu nu­ mele Albină. Albineţ — Pământ alb (sărăturos); înţelesul acesta îl dă numai T. Porucic în Lexicon de termeni entopici. Dicţionarul Academiei dă următoarea lămurire: „albineţ exprimă toate nuanţele de colori între albicios şi gălbuiu, însemnând mai cu seamă palid şi bălan”. Un nume de localitate ca Aibineţi — jud. Bălţi ar putea însemna: Locuitorii de la pământul bălan. înţelesul obicinuit al cuvântului albineţ fiind „cu pieliţa albă”, este de văzut dacă nu cumva numele localităţii vine de la coloarea feţii oamenilor de acolo. Albiş — încă un cuvânt neînregistrat de lexicografie. Este format din alb — suf. - iş însemnarea va fi deci „pământuri albe, pietre albe, în ori ce caz o albitură. Ca nume topic îl aflăm în Indicatorul statistic din 1932: Albiş — jud. Bihor, ung. Albio. Albiş — jud. Trei Scaune, ung. Kezdialbis. Albiţii —-Cuvânt format din adj. alb — suf. - iţar. Este numele unei mici plante ierboase din familia Cruciferelor, numită şi Disculeţ sau Ciucuşoară (Alys- sum Calycinum) (Alyssum incanum). Albiţa — sat în jud. Fălciu. (Buciumul Român, I, 36). Etym. magn. Rom. înregistrează acest nume topic, dar nu dă nicio lămurire. Indicatorul statistic din 1932 înregistrează numele Albiţa. OBSERVĂRI ASUPRA TOPONIMIEI 87

Poate o plantă să dea numele său unei localităţi? Răspunsul este afirmativ, dacă planta creşte acolo în mare cantitate. Nume de localităţi de la nume de plante găsim destule. D. p. Bozieni, Brus­ turi, Buciniş, Colelia, Edera, ş. a. Dar Albiţa ar putea însemna şi Alba mică. Cf. Băiţa de la Baia. Alhota — Cuvânt format din alb — suf. - otă. In Dicţionarul topografic şi statistic al lui Dim. Frunzescu aflăm numele Albola dat la moşii, sate şi la un pârâu din Basarabia. Albota — moşie în jud. Muscel. Albota de jos şi Albota de sus — sate în jud. Argeş. Albota Tutanei şi Albota Beştelei — în jud. Argeş. Albota — sat în jud. Iaşi. Albota — pârâu în jud. Cahul. Albota —- sat în jud. Cahul. Albotti — în jud. Vaslui. In Etym. magn. Rom. nu se explică însemnarea acestui cuvânt întrebuinţat şi ca nume de persoană şi ca nume topic. In Indicatorul statistic din 1932, numele Albota apare de mai puţine ori. Alboteşti— Un cătun al comunei Albota, jud. Argeş, se numeşte Moşneni Alboteşti (Indicator 1887). Albuc — Cuvânt format din alb — suf. - uc, diminutival. însemnarea unui astfel de cuvânt n’o găsim în niciun dicţionar. In Etym. magn. Rom., Hasdeu îl înregistrează ca nume de localitate ^după Frunzescu): Albuceşti — sat în jud. Brăila, despre care adaugă că „presupune un nume propriu personal Albuc”. Faptul că numele topic Albuceşti îl întâlnim în jud. Brăila, ne pune pe gânduri şi găsim că explicaţia dată de Hasdeu nu este convingătoare. Albuleşti — „Aşa se cheamă mai multe sate, prin pluralul de la AlbulesC — fiul lui Albul1’. Etym. magn. Rom. Insă suf. - esc nu îndeplineşte numai funcţiunea de a forma patronimice. Ca nume de localitate: Albuleşti — în jud. Mehedinţi şi Muscel, înregistrate şi de Dicţionarul topo­ grafic al lui Frunzescu la 1872 şi de Indicatorul statistic din 1932. In ce priveşte vechimea satului Albuleşti din jud. Mehedinţi, avem următoarea indicaţiune: La 1647, jupâneasa Paraschiva a lui Necula Paharnic din Ugrumi, vinde lui Mateiu Vodă Basarab „tot satul Albuleşti ot sudstvo Meh. den câmpu şi den pădure şi den apă şi den şăzutul satului, de peste tot hotarul şi cu tot venitul şi cu viile şi cu rumânii”... Actul se găsia în Arhivele Statului, M-rea Strehaia, nr. 8. Citaţie după Etym. magn. Rom. Albuţa — Pârâu în jud. Muscel. Albute — fem. plur. de la albut, iar acest cuvânt e format din alb — suf. - ut. Nu cunoaştem precis însemnarea numelui. O împrejurare ne vine în ajutor spre a stabili echivalentul din limba slavonă. Astfel: Albute — sat în jud. Muscel; făcea parte, împreună cu satele Negreşti şi Zgripţeşti, din comuna Beleţi. * In Etym. magn. Rom., Hasdeu făcea următoarea constatare: Beleţi e tra­ ducerea slavică a numelui Albute. Negreşit este antitesa numelor Albute şi Beleţi. tr 88 ANTON OPRESCU

Albuteni —- Un cătun al com. Priboeni, jud. Muscel, se numia Albuteni- Eneşti. Locuitorii, în parte, sânt veniţi din partea de Apus a judeţului, de pe râul Doamnei, în prima jumătate a secolului al 19-lea.

Am văzut cât de numeroase sânt localităţile al căror nume derivă de la adj. alb. Vom vedea că tot atât de numeroase şi variate sânt şi numirile derivate de la paleoslavnicul bel — alb.

ANTON OPRESCU

NOTĂ.- Iată cum apreciază ţăranul pământul alb: „Pământii hăl alb să ţâne cu cleiu”. I. CONEA — Om şi natură în '['ara Haţegului. „Pământul alb e potrivit pentru ovăz în unii ani”. Altfel, ţăranul îi spune: pământ de oale, pământ de lulele. D e viris illustribus:

FELDMAREŞALUL MANNERHEIM i)

Comandantul suprem al armatei finlandeze, Feldmareşalul Mannerheim, şi-a dobândit un renume mondial prin faptul că, în fruntea unei armate mici, opune pentru a treia oară o rezistenţă victorioasă unui duşman ale cărui mijloace ma­ teriale şi umane îi dădeau posibilitatea unei victorii certe, dar care de fiecare dată a trebuit să plece steagul. In Decembrie 1917 Finlanda se declară stat independent şi rupse astfel că­ tuşele care, cu toate aparenţele de largă autonomie, o legau de Rusia. Dar această independenţă nouă nu era apărată de nicio forţă militară, căci guvernul rus, cu puţin înaintea începeţii răsboiului mondial, desfinţase armata finlandeză... Trupele ruseşti se mai găseau încă în Finlanda la isbucnirea revoluţiei bol­ şevice, pe care o sprijiniră. In această situaţie disperată reuşi generalul de brigadă, mai târziu feldmareşalul Mannerheim, să alcătuiască în câteva săptămâni o armată de ţărani care, înarinându-se din garnizoane ruseşti, curăţă şi recuceri cea mai mare parte a ţării de duşmani, înăbuşind în acelaş timp revoluţia care isbucnise. Aceasta se făcu în trei luni şi jumătate. Talentul strategic, care păstra iniţiativa şi ajungea la ţintele propuse, pus astfel la încercare, câştigă atunci şi mai târziu recunoştinţa lumii întregi şi puse baze renumelui mondial al mareşalului Manner­ heim, ca excelent strateg. Acest talent şi acest renume nu se micşorară prin faptul că Germania, pentru a împiedica formarea unui nou front contra Rusiei în Nord, angajă Rusia prin pacea dela Brest-Litowsk să-şi retragă trupele din Finlanda şi că, din acelaş motiv, dar mai ales pentru a ajuta guvernul finez, trimise trupe acolo. Principala rezistenţă era deja înfrântă, dar aceste măsuri contribuiră la -B Sap B :)R od IS-BS BpUCţUTJ 8.1130 UI d l l l l j ‘BJHABUIIjd Ut B U s d BIUţSaOB B a-iiuanqsţ •Hiruur; t>s uţind jaa nes ‘j b u u b id ijju o d inun t!.).nntuy|s;>p aaţpatduit us ajooBojCjui a:p:oţ nud şojaaui b .kkir o q ‘tunSuis ajdnţ bs b jio a b u jj b a Bpirepuj Ba buibo s B ap a p iá-lé BJJSBOU BJBUIJB BţBlUJBUI BJ8 qB|S 33 ' BIUB9S Bapgp léi ‘»JBUOi J b U ŢI.IB.lBdB |B njţsiiiţtu ap 0ţB i]|B 0 ut ‘unaq.iouiiBj,^ ‘6£6I U!P Tbui.ib ţnjnţoŢţjuoa nnizaad iij •o u i.tB ap aiîţi.ij ynou o bj aJBodod Bnop aţao pufimat].) ‘yţadaj as utnac ojbd ‘aSuBS ap ajţjal’ uţjd zauţj jao ap uBuwaS jm odod B-reSaj ţs ejuapuadapui ap ţnjnioqsBJ ţiiBUŢUijaţ Ba.iBjaţaaaB

1) Dam îu traducere această prezentare a Mareşalului din Nord, semnată — in nu­ mărul pe Septembrie 1041 al ltcv. germane „Zeitschrift fur Politik” -de profesorul T. M. KivimSki, ministrul Finlandei la Berlin. In numărul viitor vom reproduce, dintr’un număr ulterior al aeeleeaşi reviste, prezentarea Mareşalului din Sud. 90 SERGIU-NICOLAE M1HAILIDE

vârşi într’o oarecare măsură înarmările. Sovietele însă erau, încă din vremea în care delegaţiile ei discutau raporturile dintre cele doua ţări vecine, ferm hotărîte să cucerească Finlanda — şi de aceea nu acceptară propunerile mareşalului Manner- heim. Astfel începu răsboiul dintre Finlanda şi Rusia din iarna 1939-40. Rusia era ferm convinsă — şi nu-şi ascundea de loc această convingere — că va cuceri Finlanda în câteva zile. In armata finlandeză nici nu erau echipaţi cu puşti toţi oamenii. In contra avioanelor sovietice, care sburau câte 5-600 pe zi peste gra­ niţă în interiorul ţării, Finlanda nu avea să opună decât câteva zeci de aparate. Pe un frig uneori de — 50°. unii soldaţi umblau în uniformă de vară, neavând alta. Cu toate aceste condiţii vitrege, această armată a rezistat eroic timp de 3 luni şi jumătate, presiunii mult superioare a inamicului şi a rămas până la sfârşit neînvinsă. Acesta a fost meritul mareşalului Mannerheim. care nu numai în com­ paraţie cu planurile strategilor ruşi s’a dovedit mult superior, dar a ştiut să îm­ bărbăteze şi să întăreaşcă sufleteşte trupele sale, chemân lu-le la datoria, care în acel moment se numea salvarea patriei. încheierea păcii era inevitabilă, căci ar­ mata era complet lipsită de artilerie grea şi muniţii. Pacea din Moscova dela 13 Martie 1940 se arăta chiar dela început, însă, — aşa da Rusia să se înţeleagă, — ca fiind doar un armistiţiu: cucerirea Finlande-i şi ieşirea la oceanul Atlantic erau, doar, încă din vremea Rusiei ţariste, ţelul final în această regiune a Husiei, iar Uniunea sovietică se vedea acum cât de colo că-şi însuşise cu totul acest ţel. In calitatea sa de comandant suprem al armatei, mareşalul Mannerheim nu vroia să-şi ia răspunderea unui răsboiu ce se anunţa inevitabil, fără să-şi prepare ţara altfel decât în răsboiul trecut. Şi astfel începu, imediat după încheierea păcii, înarmarea într’un ritm foarte viu, înarmare care a dat posibilitatea atâtor victorii armatei finlandeze în actualul răsboiu, dus alături de Germania şi aliaţii ei contra Uniunii Sovietice. Bineînţeles, conducerea armatei a fost încredinţată tot mareşa­ lului Mannerheim, şi acum. Cariera militară a mareşalului începe odată cu intrarea într o şcoală de cădeţi din patria sa şi continuă apoi în Rusia ţaristă, unde mulţi finezi intraseră în ca­ drele armatei. In armata ţaristă a fost repede avansat. A făcut campania ruso- japoneză din 1904-1905 şi luptă în răsboiul mondial pe frontul austro-ungar, în calitate de comandant al unei brigade de cavalerie. In vremea aceasta deja i s au adus multe elogii. încă din anul 1905, pe vremea când era încă colonel, i se încredinţă din partea Marelui Stat Major rus o misiune importantă. Trebuia să întreprindă o ex­ pediţie în Turkcstanul rus, în provinciile centrale ale Asiei, în lungul frontierii Chinei până la Peking, pentru a studia posibilităţile aducerii aci de material mi­ litar important, pentru a studia posibilitatea unei eventuale apărări a acestor pro­ vincii şi pentru a-şi da seama de numărul soldaţilor chinezi disponibili. Călătoria deveni faimoasă, nu numai din punct de vedere politic şi militar, ci şi pentrucă luă caracterul de expediţie arheologică. Mannerheim vizită ţinuturi întinse necunoscute şi, din centrul Asiei, aduse câteva lăzi cu obiecte străvechi, precum şi unele notări, care nu după mult timp deveniră foarte importante pentru cercetările arheologice, etnografice şi filologice asupra Asiei. întâietatea în diferite domenii, pe care Mannerheim a dovedit-o şi în această călătorie, îi este o caracteristică. Această aptitudine a fost caracteristică întregei familii Mannerheim, ale cărei jertfe pentru patria lor au fost considerabile. Stră­ moşul său, care după cucerirea Finlandei (1808-1809) ieşi din cadrele armatei, se retrase pe moşia sa, fără, însă, să rămână inactiv în momentele grele prin care FELDMAREŞALUL MANNERHEIM 91 trecea patria sa; juca, astfel, un rol important în fixarea raporturilor dintre Rusia şi Finlanda. Bunicul mareşalului era deasemenea un politician remarcabil, fiind în acelaş timp şi un savant apreciat. Adevăratul aspect al problemelor vitale pentru Finlanda, precum şi răspunderea de liberator şi unificator al ţării, i se arătară, mareşalului de mai târziu, imediat ce acesta părăsise Rusia şi luase conducerea răscoalei din Finlanda, care isbucnise în momentul acela. Pe baza recunoştiinţei şi admiraţiei dobândite în decursul răsboiului mon­ dial şi al răsboiului finlandez de independenţă, el reuşi să atragă multe simpatii în Franţa şi Anglia, unde făcu o călătorie în toamna anului 1918. La Versailles el reuşi să împiedice abaterea nenorocirii asupra ţării sale: readucerea Finlandei sub jugul rusesc. Mai târziu reuşi să aducă în ţara înfometată alimente din Ame­ rica. In Decembrie 1918 fu ales preşedinte-guvernator al ţării. Această funcţiune o menţinu până când, după constituţie, trebuia să se facă alegerea noului preşedinte. Constituţia fusese alcătuită tot în vremea guvernării sale. Faptul că el înăbuşise o răscoală a lucrătorilor îl împiedică să fie ales preşedinte definitiv al republicii. Cât de greşit înţelese au fost aptitudinile sale politice de către acele cercuri, se dovedi mai târziu. A fost un mare merit al mareşalului Mannerheim că a ştiut să cimentezi' relaţiile dintre clasa lucrătorilor şi celelalte clase şi tocmai asta a impresionat Uniunea Sovietelor în atacul ei din iarna anului 1939, aceasta aştep- tându-se să cucerească uşor o ţară, în care avusese loc nu de mult amintita răs­ coală a muncitorilor. In trecutul anilor, Mannerheim a accentuat de multe ori că, în cazul unei noi primejdii, nu se va observa nicio distincţie între „Albi” şi „Roşii”. Această înţelegere îşi poartă şi acum roadele. Şi, în afară de aceasta, el a avut întotdeauna o mare înţelegere pentru nevoile ţării, cu toate că şi-a trăit cea mai mare parte din viaţă în afara graniţelor. Grija pentru generaţiile viitoare îl frământa totdeauna şi astfel înfiinţă o ..Organizaţie pentru apărarea copiilor” care-i poarti numele şi care a dat un exemplu de felul cum trebuie să fie edu­ caţi copiii. In fruntea „Crucii Roşii” el a luptat întotdeauna pentru ţeluri uma­ nitare — şi nu mai numim şi alte multe organizaţii, în fruntea cărora el se gă­ seşte în calitate de conducător sau preşedinte de onoare, cum e mai ales la or­ ganizaţiile Lotta, Svard ş. a., care toate nu cunosc decât un ţel: apărarea patriei. Titlul de feldmareşal i-a fost acordat lui Mannerheim în anul 1933 de către poporul recunoscător. Portretul mareşalului n'ar fi însă complet, dacă nu s’ar aminti şi contribuţia sa personală la politica externă a Finlandei. Răspunzător fiind de apărarea naţio­ nală, nu putea rămâne nepăsător faţă de politica externă. In faţa acestor pro­ bleme a dovedit multă clarviziune şi pricepere... Drumul spre siguranţa statului trebuia căutat acolo unde interesele se alăturau sau păreau că se alătură. Din această cauză Mannerheim, în lupta sa contra Uniunei Sovietice, a aprobat fără şovăire colaborarea cu Germania. Astfel, în toate momentele hotărîtoare ale Finlandei libere, mareşalul Man- nerheim a fost, datorită calităţilor sale, o putere centrală, un sprijin pentru re­ publică. Că Finlanda a putut suporta şi înfrânge aceste clipe grele, se datoreşte în marc parte influenţei şi personalităţii mareşalului Mannerheim. El a dat po­ porului credinţa în viitor şi poporul are încredere în el.

Trail. SERGIU-NICOLÂE MIHAILIDE

DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI *

0 SENSAŢIONALĂ DESCOPERIRE ARHEOLOGICĂ IN TRANSILVANIA ‘) 2)

Nu este, cred, intelectual român care să nu cunoască atât importanţa cât şi în­ delungatele străduinţe depuse de învăţaţii români şi streini, pentru dovedirea continuităţii elementului daco-roman în Dacia de după Aurelian. Ceea ce părea atât de firesc pentru istoricii, cronicarii şi geografii medievali şi pentru umanişti, încât devenise un fapt incon­ testabil că Românii (Valachii) din Nordul Dunării şi cei din Ardeal rejjresintă autentic pe foştii colonişti romani contopiţi într’un singur popor cu populaţia băştinaşă dacică, începu să fie pus la îndoială tot mai categoric de către istoriografia maghiară sau de cea influenţată dc aceasta, încă de prin sec. XVII. Discuţia pornită, mai ales de pe la sfâr­ şitul secolului XVIII, intre partizanii continuităţii şi cei ce o tăgăduiau cu înfocare, a avut, în ultimii 150 de ani, mai multe reprize înverşunate. In anii dc după războiul mon­ dial, desbaterea problemei a luat din nou proporţii întinse, uneori pătimaşe, în special din partea adversarilor continuităţii, aceştia aproape fără excepţie istorici, linguişti şi, mai nou, arheologi unguri. Argumentele de ordin istoric, linguistic şi arheologic, aduse de în­ văţaţii români şi streini (în special germani), pentru a combate încăpăţânarea negativă a

1) In legătură cu recenta publicaţie a d-lui K. IIOREDT, Eine lateinische Inschrift des 4. Jahrhunderts ans Siebenbürgen. Extras din „Anuarul Institutului de Studii Clasice” al Universităţii Regale Ferdinand I, Cluj-Sibiu, vol. IV, Sibiu 1941. (Nota autorului). 2) Nota Redacţiei GEOP. ŞI GEOIST.: D-l C. Daicoviciu, profesorul de arheologie dela Sibiu, este, la noi, ceea ce se cheamă o autoritate în materie. Dânsul este, în adevăr, autoritatea noastră primă, astăzi, în problema Continuităţii. Am publicat, in nu­ mărul trecut al revistei noastre, aprecierile istoricului german Wilhelm Enszlin dela Uni­ versitatea din Erlangen asupra recentei lucrări despre Continuitate a domnului Daicoviciu: „ ... i se poate recunoaşte (domnului Daicoviciu) că temeiurile sale precaute despre con­ tinuitatea (în Dacia) a unei populaţii romanizate pot fi acceptate”... Nu c puţin lucru, înseamnă că lucrarea sa a mai câştigat, pentru Continuitate, încă (cel puţin) un învăţat german. Iată pentru ce ţinem de datoria noastră să reproducem, din nr. pe Octombrie 1941 al revistei „Transilvania”, notările: sale pe marginea „Senzaţionalei descoperiri arheo­ logice în Transilvania” a domnului K. Horedt dela Institutul de studii clasice al Uni­ versităţii din Sibiu. Sunt constatări şi concluzii de istorie naţională, care trebuiesc să poposcască în cât mai multe cugete şi suflete româneşti. 94 C. DAICOVICIU, ION CONEA

adversarilor care se opuneau, principial şi din motive nu întotdeauna ştiinţifice, unui adevăr atât de elementar, au dat naştere la o recentă şi bogată bibliografie. E adevărat că în discuţia dintre specialişti s’au amestecat şi oameni care nu aveau nici competinţa, nici cunoştinţele necesare, fie că negau, fie că apărau continuitatea. Argumentele acestora, fireşte, nu numai că nu au contribuit cu nimic la soluţionarea definitivă a problemei, ci, dim­ potrivă, atunci când susţineau cu oricc preţ şi cu dovezi şubrede această continuitate, slăbiau poziţia tezei româneşti, permiţând adversarilor să triumfeze uşor şi cu multă pa­ radă asupra argumentelor invocate de ei. Acesta a fost motivul pentru care subsemnatul am văzut: întotdeauna cu ochi răi inoportuna imixtiune a diletanţilor în discuţia continui­ tăţii, stăruind mereu în a pretinde ca problema să fie lăsată numai pe seama celor che­ maţi şi ca ea să fie discutată calm şi cu obiectivitatea ştiinţifică cuvenită. Nu mă îndbiam niciodată că numai în felul acesta, şi bazaţi pe solide argumente, se va putea înfrânge şi cerbicia adversarilor şi — de ce n’am spune-o? — rezerva discretă a acelor învăţaţi streini care nu se pronunţaseră încă. Eram, pe de altă parte, convins că la ponderoasele argumente scoase din domeniul linguistic, hotărîtoare în deosebi în urma publicării pri­ melor volume ale Atlasului Linguistic Român, trebue să se adauge şi acelea trase din domeniul arheologiei. Ele au şi fost aruncate în cumpănă, în parte chiar de cel ce sem­ nează aceste rânduri, căutând a dovedi condiţia primordială a întregii probleme, adică rămânerea în Dacia şi anume în Transilvania 1), a unui număr însemnat de locuitori ro­ mani sau romanizaţi, după retragerea autorităţilor şi a armatei romane, ca şi putinţa dăinuirii şi a desvoltării acestei populaţiuni sub stăpânirile barbare în aşa măsură, încât să poată da naştere poporului român de astăzi. Deşi argumentele de ordin arheologic, trase din observarea atentă şi din interpre­ tarea obiectivă a materialului scos din pământ (din morminte, tezaure îngropate sau din diferite alte aşezări omeneşti), duceau în mod imperativ la admiterea persistenţei popula- ţiunii daco-romane în Ardeal, nu ne făceam de loc ilusia că ele vor convinge imediat şi pe colegii maghiari. Nu doar că dânşii ar mai li perseverat să nege existenţa unor „resturi neglijabile’ de populaţie romanică în Dacia postaureliană (aşa ceva nu mai puteau tă­ gădui faţă de probele aduse), ci continuau să susţină că aceste rămăşiţe au dispărut în secolele următoare şi că tot ceea ce noi atribuim poporului daco-roman în sec. IV şi urm. este fie foarte puţin ,fie de origine barbară. Evident, toate aceste obiecţiuni ale arheologilor unguri pierdeau din valoare pe măsura în care descoperirile se înmulţeau iar cercul cunoştinţelor noastre se lărgea, reuşind a descoperi precis din mulţimea obiectelor arheologice ce este autentic strein (german, avar, etc.) ş'i ce intră în patrimoniul necon­ testat al băştinaşilor. Acelaş lucru s’a întâmplat şi cu unele semne de creştinism din sec. IV, pe care le revelasem pe nişte monumente de piatră din Cluj şi aiurea, dar pe care, natural, arheologia maghiară s’a grăbit să le conteste a priori ca ceva imposibil de ima­ ginat. Fiind vorba însă, până acum, numai de material arheologic „mut”, adică lipsit de caracterul epigrafic ce nu suferă controverse, părerile contrare, oricât de fără te­ meiuri solide, nu puteau să ne surprindă. Era oarecum în firea lucrurilor, mai cu seamă că în ridicarea feluritelor obiecţiuni şi contestări intra o aşa de mare doză de patimă pa­ triotică. Eram sigUr că totul se va clarifica şi verifica pe deplin prin cercetări tot mai asidue şi prin descoperirile ulterioare. Ceea ce, mai curând decât mă aşteptam chiar eu, s’a şi întâmplat. Şi s’a întâmplat în chipul cel mai desăvârşit cu putinţă, dovedindu-se nu numai o populaţie organizată care vorbeşte latineşte în Dacia Superioară de după pă­ răsire, dar care era şi creştină! După o serie de fapte şi fenomene arheologice anepi-

1) Că în Sudul Daciei şi anume în Sudul Olteniei şi al Munteniei a mai dăinuit vieaţa romană oficială, până prin sec. VI, e lucru cunoscut şi recunoscut de toţi. Cheia problemei era însă Ardealul. DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI 95

grafice, desvăluite până acum. iată că, din dulapurile bogatului Muzeu Brukenthal din Sibiu, priceperea şi hărnicia unui tânăr arheolog, fost elev al Universităţii româneşti din Cluj şi actualmente colaborator ştiinţific la Institutul de Studii Clasice al aceleiaşi Uni­ versităţi, a d-lui Kurt Horedt, scoate la iveală mult aşteptata inscripţie latină din epoca de după abandonare, întovărăşită de obişnuitul monogram al lui Christos înscris într’un cerc (vezi planşa dela începutul volumului). Nu voiu insista aici asupra amănuntelor acestei fericite descoperiri şi nici asupra judicioaselor verificări prin care elevul nostru K. Horedt stabileşte exact şi mai presus de orice îndoială localitatea unde a fost găsită inscripţia, acum 165 de ani, arătând şi motivele plausibile pentru care ca a rămas, totuşi, nerelevată şi nevalorificată de cercetătorii de până acum. Localitatea în care a fost găsită inscripţia este comuna Biertan din judeţul Târnava Mare, la Sud de Dumbrăveni. Textul inscripţiei, scris cu litere „ajurate” pe o tăbliţă de bronz, e simplu: Ego Zenovius votum posui, adccă „Eu Zenovie pusei (această) danie”. Dania e, in cazul de faţă, cercul de bronz cu monogramul lui Christos (X grecesc =C h, şi P grecesc = r), în forma in care acest monogram e întrebuinţat de pe vremea lui Constantin cel Mare 1). Cu dreptate relevă însuşi autorul publicaţiei că forma literelor şi, în deosebi, monogramul lui Christos ne trim it la sec. IV şi în niciun caz la un secol anterior. Dar şi stilizarea textului (Ego Zenovius...), ca şi întrebuinţarea tăbliţei de bronz cu cele două urechi triunghiulare şi cu inscripţia în litere ajurate, ne confirmă aceeaşi dată târzie, după sec. III, deci posterioară retragerii legiunilor din Dacia. O dată mai precisă nu se poate stabili. E foarte puţin probabil ca ea să fie ulterioară secolului IV. Fireşte că in legătură cu această inscripţie latină se pune, in primul rând, între­ barea, cine e acest Zenovius şi pentru ce aşează el la Biertan o pisanie creştină cu semnul Mântuitorului. Că e un creştin, nu încape nicio îndoială! Va fi fost, însă, un localnic, credincios al Evangheliei, sau un misionar ce propovăduia cuvântul mântuirii pe aceste plaiuri? Răspunsul nu e uşor de dat. Pentru calitatea de localnic ar pleda lucrarea mai simplă, cu caracter local, a inscripţiei (monogramul putând fi achiziţionat dintr’un atelier din împărăţia romană), iar pentru calitatea de misionar ar vorbi numele Zenovius, care e destul de rar şi ne trimite înspre Orientul creştin, deşi nimic nu ne împiedică a presupune că şi un localnic, primind botezul, şi-a putut lua acest nume după vreun misionar necunoscut. Motivul pentru care se aşează la Biertan această danie nu poate fi altul decât acela că aici se afla o comunitate creştină în jurul unui sanctuar sau Ioc de cult creştin. Cine erau aceşti creştini, e o întrebare pe care trebue s’o discutăm mai amănunţit. In primul rând, limba latină întrebuinţată în inscripţia votivă ne dă o indicaţie în sine suficientă: credincioşii erau de limbă latinească, deci Romani sau romanizaţi. Dar aceştia nu puteau fi, în inima Transilvaniei, decât populaţia daco-romană rămasă pe loc, cu tot ordinul de retragere al lui Aurelian. Astfel vede explicarea inscripţiei latineşti şi d-1 K. Horedt (o. c. p. 8). Faptul că monogramul lui Christos e grecesc nu înseamnă nimic, deoarece el e un simbol devenit general pentru toţi creştinii, indiferent de ce limbă vorbeau (cum e de pildă, pe troiţele noastre, A şi Q sau Nf-KA, tot de origine greacă). Constatarea noastră se întăreşte prin faptul că localitatea Biertan e cunoscută ca aşezare romană mo­ destă şi din sec. II şi III. E adevărat că in secolul al patrulea, adecă pe timpul când datăm inscripţia creştină, Dacia e stăpânită de poporul german al Visigoţilor. Din Biertan insă nu avem până acum nicio dovadă arheologică gotică, ceea ce, evident, nu e un ar­ gument decisiv că nu ar fi putut exista şi Goţi in jurul lui. Despre aceşti Visigoţi ştim că primiseră, in parte, creştinismul în forma lui ariană şi că au avut chiar un episcop, pe Ulfila, care predica în greceşte, latineşte şi în limba gotică. Dar toate ştirile ce le

1) Toartele ce se văd la ambele obiecte servesc pentru a putea atârna obiectele. 96 C. DAICOVICIU, ION CONEA avem despre ei şi despre creştinismul lor se referă la Goţii din Gotia, adecă din şesul Munteniei şi Sudul Moldovei. Chiar şi acel creştinism al lor, propovăduit de Ulfila şi alţi misionari, e pus, cu bună dreptate, tot in legătură cu populaţia daco-romană creştină dela Nordul Dunării de jos, căci cui era să predice Ulfila în latineşte, dacă nu acestora? E sigur că la înrădăcinarea şi răspândirea printre Goţi a creştinismului a jucat un rol hotărîtor mulţimea creştinilor daco-romani supuşi vremelnic de ei. De altfel, creştinismul Goţilor nu prea era pe placul conducătorilor lor care, foarte curând, pornesc o groaznică prigoană împotriva lui, alungând pe Ulfia şi pe ceilalţi misionari dincolo de Dunăre. Ad­ miţând însă, dintr’un exces de prudenţă, că la Biertan era o comunitate creştină gotică, ne întrebăm de ce Zenovius îşi scrie pisania în latineşte şi de ce nu o scrie in greceşte dacă e misionar din Orient, sau în limba gotică (dacă era localnic got)? Răspunsul e simplu: fiindcă sau era cl însuşi un daco-roman sau se adresa intr’o limbă cunoscută şi vorbită de credincioşii săi. Aceşti credincioşi, chiar dacă erau Goţi sau numai Goţi, nu puteau cunoaşte însă accastă limbă "decât numai dela supuşii lor din regiunea Biertanului, ceea ce tot la singura concluzie istorică ne duce: la admiterea existenţii unei populaţii daco-romanc de limbă latină şi de credinţă creştină în Dacia Superioară de după Aurelian. Că această populaţie romanizată a vieţuit la un loc cu Goţii şi, mai târziu* cu Gepizii care s’au perindat la stăpânirea politică a Daciei, e un bun câştigat pentru is^ toria începutului Evului mediu al acestor ţinuturi. Convieţuirea lor se vede şi din alte descoperiri arheologice. Nici nu se putea altfel! Din această convieţuire, micile resturi ale - naţiunii gotice şi gepide, care au rămas aici şi după prăbuşirea puterii lor politice, au sfârşit prin a se contopi total cu Daco-romanii dela care au luat şi limba şi cre­ dinţa cea nouă. Descoperirea dela Biertan ar putea ii, după cum se vede, chiar şi în ipoteza cea mai rezervată, cazul tipic al acestui proces de prefacere. Prin creştinismul

împăciuitor şi blând, predicat 111 limba latină şi cucerind şi pe „varvari”, s’a realizat nu numai păstrarea romanităţii din Carpaţi, ci şi întărirea şi desăvârşirea acestei ro- romanităţi. Iată de ce am crezut de folos să mă opresc mai pe larg asupra importantei des­ coperiri cu care d-1 Horedt a îmbogăţit atât de norocos cunoştinţele noastre despre o epocă dintre cele mai puţin cunoscute din istoria pământului românesc.

C. DAICOVICIU

UN ISTORIC ARE CUVÂNTUL: „CU PRIVIRE LA ORIGINEA ROMÂNILOR”

Recent, d-1 Dr. N. Lupu a readus la viaţă teoria lui Neculai Densuşianu despre Originea Românilor. Vâlva stârnită în presă, între nespecialişti, a fost interesantă. Spiritul, veşnic tânăr şi în veşnic neastâmpăr, capabil să se entuziasmeze de toate câte cuprind mistere şi frumuseţi (nobilă trăsătură!) al d-lui Brătescu-Voineşti, a vibrat cel mai mult. Marele nostru prozator, care cetise cândva, ca şi d-1 Dr. Lupu, pe Neculai Densuşianu, a şi anunţat, de îndată, o comunicare la Academia Română — aşa cum, pe vremuri, en­ tuziasmat de piesa (într’un act, parcă) a d-nei Lucreţia Petrescu, a făcut la aceeaşi Academie o comunicaţie (cum spunea N. Iorga) despre piesa, dacă nu ne înşelăm, Anuţa. — De data aceasta, însă, co-nemuritorii s’au opus şi d-1 Brătescu-Voineşti a fost nevoit să-şi transforme comunicarea într’o conferinţă publică 111 sala Dalles, în ziua de 22 Dec. 1941. N’am putut asculta Conferinţa. Am cetit doar o dare de seamă într’un ziar de a doua zi. Am reţinut, de acolo, afirmaţia că doar trei sunt istoricii români cari s au ocupat în chip vrednic de luat în seamă de originea Românilor, până azi: Neculai Den­ suşianu, Dr. N. I. Istrati (cel care prefaţează „Dacia preistorica ’ a precedentului) şi ge­

I DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI 97 neralul Portocală. Urma, după aceea, expunerea teoriei autorului. Dacă ar fi trăit Nicolae Iorga, intervenţia lui —jnăcar printr’o „cartă poştală” in „Neamul Românesc” — ar fi descreţit multe frunţi întunecate; dar aşa, nimeni — sau quasi-nimeni din istoricii de spe­ cialitate — n’a intervenit. Ne întrebăm, drept aceea, ce va fi gândind d-1 Rrătescu-Voineşti despre istoricii colegi de Academie cu d-sa: din necompetenţă, din invidie, din ce, oare, n’au intervenit ei?! Ne gândim ce interesant subiect pentru un eseu psihologic în jurul diletanţilor ar fi fost acesta pentru un Anatole France, de pildă. Dar a venit intervenţia, foarte necesară şi' lăudabilă, după noi, a d-lui Alex. Roldur, profesorul de istoria Românilor la Universitatea din Chişinău. Am spus necesară şi lău­ dabilă, deoarece o problemă ca aceea a originii Românilor, mai ales după ce a fost pusă şi desbătută în presă — fie chiar şi de oameni cu totul în afara specialităţii istorice, dar cu nume care înseamnă ceva în viaţa publică românească — nu trebuie lăsată fără să-şi fi spus cuvântul cei mai în măsură a o face s istoricii. Opinia publică — şi mai ales tineretul de carte — pot rămânea cu impresia că în România nu există istorici, pur şi simplu; sau că există numai istorici de cei, pe cari cu un singur articol de gazetă îi poţi face knock-out în propria lor specialitate. Ce frumoasă şi la locul ei ar fi fost intervenţia unui academician istoric, care să fi spus, în treacăt, şi pentru ce d-1 Brătescu- Voincşti n’a fost lăsat să-şi spună cuvântul la Academie. Pe câtă vreme, aşa, multă lume are să rămână cu impresia că d-1 Brătescu-Voineşti e mai mare istoric, de pildă, decât Vasile Pârvan, care a scris undeva — în Getica, dacă nu ne înşelăm -— că Dacia Preistorică a lui Neculai Densuşianu este, pur şi simplu, un „basm fantast”, cum de altfel, şi credem că j>e drept, crede toată lumea de specialitate. Dacă ni-i permis, noi am recomanda, pentru încheere, d-lor Lupu şi Brătescu-Voineşti, să cerceteze, pentru întrebarea asta pri­ vitoare la originea Românilor, mai ales următoarele trei lucrări (care, de altfel, — suntem siguri că nu le sunt străine): Originea Românilor a lui Alex. Philippide, Getica lui Vasile Pârvan şi primele două volume din l’Histoire des Roumains el de la Românite Orientale a lui Nicolae lorga. Pe nimeni mai mult decât pc Philippide şi Pârvan nu l-a chinuit între­ barea aceasta privitoare la originea Românilor. O viaţă întreagă, asta au făcut şi asta au gândit, amândoi. Iar în problema aceasta, lucru foarte esenţial este să stabileşti de unde vrei — şi de unde trebuie, mai ales — să începi dibuirea; fiindcă, dacă ai să te cufunzi prea mult îndărăt, în vreme, te-ai putea pomeni în timpuri şi locuri (şi între oameni) care să nu mai aibă nimic sau aproape nimic aface cu Originea Românilor. Dar uitasem: oaspetele nostru ilustru, care este d. Gamillscheg, a avut şi dânsul de spus un cuvânt cu privire hi originea Românilor. Sumar expis, acest „cuvânt” a apărut de mult, chiar şi 111 româneşte (in amănunte, va apărea in curând). Dar să în- cheem. Şi reproducem, ca încheere, articolul interesant al d-lui Al. Boldur, publicat în „Curentul” eu data de 20 Decembrie 1941. Se numeşte: CU PRIVIRE LA ORIGINEA ROMÂNILOR; ramificaţiile poporului strămoş şi fondul etnic românesc. E, încăodată, o intervenţie de laudă şi foarte probabil conformă cu adevărul (pentru vremurile de care este vorba). Iată: „Poporul strămoş indo-european a început să se împartă in grupuri etnice distincte aproximativ in al treilea mileniu î. de II. împărţirea aceasta seamănă cu filiaţia omenească, cu grade descendente. Prima împărţire a fost împărţirea în popoare indo-europene orientale şi popoare indo-europenc occidentale. Unele popoare şi-au păstrat consoanele palatale intacte, pe când altele le-au transformat in dentale. De exemplu, numeralul „suta” în limba latină se pro­ nunţa „centum” (lcentum), pe când în limba iranică veche „satem”. Iu aceste două categorii se împart toate limbile indo-europene. Avem „popoare satem”: Iranieni, Induşi, Armeni, Letoni, Slavi, adică popoare orientale, şi „popoare ccn- tum”, anume: Romani, Greci, Celţi, Germani, adică popoare occidentale. 98 C. DAICOVICIU, ION CONEA

In afară de această împărţire principală, au mai avut loc şi împărţiri ulterioare parţiale, de grup. Indienii şi Iranienii au format grupul „arian” (dela cuvântul lor „arya”, nobil). Un alt grup formau Letonii şi Slavii. Nu ar fi de loc imposibil ca şi grupul popoarelor romanice să se fi prezentat la început ca ceva mai mult sau mai puţin unitar, după exemplul grupurilor arian şi leto-slavon. Italicii nu locuiau în peninsula apenină. Asemănarea dintre limbile italiene (Umbrii şi Oscii) şi limba celtică ne obligă să căutăm patria primilor la Nord de această penin­ sulă. Apropierea intre ambele aceste populaţii, romanică şi celtă, probabil a avut loc pe la cursul mijlociu al Dunării. Tocmai de aci puteau să pornească pentru diferenţieri ulte­ rioare diferite ramuri ale poporului prae-romanic sau prae-latin. Aceste afirmaţii nu sunt decât simple deducţii din materialul, pe care ni-1 înfă­ ţişează Schrader. Să treccm acum la examinarea poporului român, atât din punct de vedere al fon­ dului etnic, cât şi al limbii. Poporul român are la baza sa pe Daci şi Geţi din seminţia Tracilor. Probabil a avut loc şi un amestec de sânge iliric, Ilirii fiind al doilea popor mare din peninsula balcanică. Au avut sau nu aceste popoare atunci şi un adaos, pro­ venit dela popoarele neindo-europene, nu se poate stabili. In timpul istoric primul popor indic cu care Geţii şi Dacii au venit in contact încă în secolul al Vl-lea î. de H. sau şi mai de vreme, au fost Sciţii. Ei au jucat în procesul de formaţiune a poporului român un rol considerabil. Sciţii făceau legătura între Arieni (Indieni şi Iranieni) şi ceilalţi Europeni, fiind alezaţi pe malurile nordice ale Mării Negre şi ale Mării Caspice. Limba lor, după cât se poate deduce din câteva nume proprii, păstrate la Herodot, e foarte apropiată de limbile ariene. Grecii de pe malurile Mării Negre fiind ameninţaţi in funcţionarea normală a comerţului lor de către Sciţi, au chemat în 118 i. d. H. in ajutor pe regele Pontului Mitridate, care i-a biruit pe Sciţi, i-a supus, încât Strabon, scriitor din sec. I al erei noastre, nu mai ştie de Sciţi intre Dunăre şi Tanais (Don), punând în locul lor pe Geţi, Sarmaţi, Bastarni şi Roxolani. Pliniu atestă că numele de Sciţi a cedat pretutindeni locul său Germanilor şi Sar- maţilor, iar despre Sciţi, care au mai rămas în vechea lor patrie, nu vorbeşte decât ca de o populaţie „degenerată şi de origine servilă”. E în afară de orice îndoială că Sciţii devin de acum înainte o massă amorfă, supusă unor triburi noui, şi serveşte ca un material de construcţie pentru formarea popoarelor noui. Care sunt ele? Pe de o parte Slavii, pe de altă parte Românii, urmaşi ai Geto- Dacilor. Atât o parte din Slavii orientali, şi anume ramura sudică a acestei slavonităţi, cât şi Geto-Dacii, au primit în cursul istoriei lor un amestec de sânge scitic, un puternic ingredient în procesul lor de formaţiune, ca popoare, ca naţiuni. Asemănarea care există intre aceste popoare şi de care s’au ocupat Veselovschi, academicianul Sobolevschi şi unii alţi autori, nu se poate explica altfel, decât prin sângele scitic. Grupurile nordice ale slavonităţii orientale, dela care se trag Velico-ruşii, au avut în trecutul lor mai puţine legături şi un infim amestec de sânge cu Sciţii. Dela însuşi începutul desvoltării lor preistorice aceste grupuri aveau ca vecini pe Fini. Numai după ce a fost „digerată” această massă fineză de Slavii de Nord, s’a creat ginta velicorusă. In ce priveşte desvoltarea limbii ei putem stabili următoarea filiaţie, începând cu timpul preistoric: 1) limba poporului strămoş indo-curopean; 2) limba popoarelor indo- europene orientale; 3) limba leto-slavonă; 4) limba paleo-slavă; 5) limba Slavilor orientali: velicorusă, belorusă, ucraineană. Elementul slav îi uneşte pe Velicoruşi şi Ucraineni. Ii despart însă Finii pe o parte şi, în marc măsură, Sciţii cu Tătarii posteriori, de altă parte. Pe Români ii desparte de ramura sudică a slavonităţii orientale fondul geto-dac la Români, şi fondul slavo-tătăresc la Ucraineni. DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI 99

A contribuit la deosebirea între aceste popoare şi proporţia influenţei cumane, mai puternică la aceiaşi ramură slavă şi mai slabă la Români. (Vezi toponimia istorică de pro­ venienţă cumană la Români în lucrarea mea Istoria Basarabiei, Voi. I, cap. 9, precum şi in lucrarea d-lui DrSganu). Perzistenţa culturei slave la Români se explică, făcând abstracţie de cauze istorice mai noui, mai ales prin amestecul la Români al sângelui scitic. Slavii au apărut la Nord de Dunăre în secolul al V-lea d. H.; s’au întărit în secolul al Vl-lea, dar în secolul al VI.1-lea au început să se retragă spre Nord (V. Klincevschi). Fost-a posibil ca această influenţă să producă un efect atât de puternic, cu o durată de mai multe secole, fără un substrat oarecare la temelie? Nu e de crezut. Dimpotrivă, acest efect îşi găseşte imediat o explicaţie cuvenită, dacă admitem că el s’a sprijinit pe o structură psihofizică asemănătoare, pe un amestec de sânge scitic la Români, amestec pe care îl au şi o parte din Slavi, dar mai ales Ucrainenii. Toate aceste transformări iu baza etnică a Românilor (elementele scitic, slavon, cuman) au avut loc in timpul istoric şi nu sunt in contrazicere cu eventualitatea existenţei unui popor prae-romanic la cursul mijlociu al Dunării, acolo de unde puteau să por­ nească diferenţieri in massa popoarelor romanice”. A. BOLDUR

CETĂŢILE DACE l)

(UN MEMORIU CĂTRE CONDUCĂTORUL STATULUI)

Pământul Daciei — România Mare, în hotarele ei naturale, şi întregi, — poate fi caracterizat cu aceleaşi cuvinte cu care geograful Ştrabo caracteriza Galia, acuma două mii de ani: „un organism compus ca după dorinţă, parcă în virtutea unei previziuni inteli­ gente”. Numele de Dacia este, în adevăr, unul din acele nume „care fac corp cu o regiune naturală aproape perfectă”; forma ei e rotundă, hotarele ei sunt naturale, iar piesele geografice care-i umplu spaţiul se articulează şi sunt solidare intreolaltă aşa cum sunt organele şi membrele care compun corpul unei fiinţe vii. Ca şi Camille Jullian despre pământul Franţei, aşa putem noi spune despre al României: La Terre roumaine este une personne. Iar inima geografică, etnică şi geopolitică a României o formează un enorm bastion natural, podişul încins cu brâu de munţi al Transilvaniei. Pe vremea lui Burebista şi a lui Decebal inima geopolitică a Daciei bătea in munţii Sebeşului. Cari munţi sunt cuprinşi intre: Mureş la m. noapte, Strei la apus, Sebeş la răsărit şi masivul Parângului spre miazăzi. In aceşti munţi odihneau in adevăr,, la înăl­ ţimi nebănuite (şi unice, in toată istoria veche a Europei), capitalele celor doi mari regi amintiţi: Sarmizegetusele dace (cele veritabile sarmizegetuse, nu acea Ulpie Traiană Au­

1) In Mai 1941 un memoriu a fost înnaintat Conducătorului Statului, prin care se făcea propunerea să se purceadă de îndată la săparea sistematică şi integrală a Cetăţilor dace din munţii Sebeşului, cu mână de lucru în primul rând stadenţească şi sub condu­ cerea specialiştilor în materie dela universităţile noastre. Memoriul era semnat, între alţii, de dd. Gheorghe I. Brătianu, C. Daieovibiu, C. Rădulescu-Motru, S. Mehedinţi, Ion Si- mionescu, general Costandache, Scarlat Lambrino, Mircea Vulcănescu, Ion Conea, Anton Golopenţia, Col. Gheorghiu din Institutul Geografic al Armatei, etc. — Conducătorul Sta­ tului şi-a dat, îndată, întreg asentimentul. Se găsiseră şi fondurile necesare. Rămânea să se purceadă, în curând, la lucru. Am fi asistat la un lucru cu adevărat măreţ. A venit, însă, Războiul de întregire în răsărit şi, vorba cronicarului, împrejurările l-au mai învins odată pe om. Dar ideea a rămas, pentrucă ea nu trebuie, nu poate să piară. Poate că la vară... Iată de ce ne-am gândit să reproducem aici părţi din memoriul acela. 100 C. DAICOVICIU, ION CONEA gustă din Haţeg, de sub poarta de Fier transilvană, capitala Daciei romane, şi care numai în amintirea vechilor capitale dace s’a numit şi ea Sarmizegetusa). Se poate fără exagerare spune că munţii Sebeşului sunt plini de cetăţi dace, de ruinile acelor cetăţi. Cei cari au bănuit pentru prima oară identitatea şi întinsa arie geografică a acestor cetăţi au fost nişte istorici saşi din Transilvania, acum aproape un Veac: Ackner, Gooss, Neugebauer. Iar dintre istoricii români — lucru de necrezut, s’ar spune! — primul care s’a simţic cel mai aproape de problemă şi care s’a dovedit cel mai cu înţelegere pentru dânsa, a fost Neculai Densuşianu. Despre uriaşa cetate dacă de pe muntele Muncelului (Sarmizegetusa Regia) «aşa spune el, cu dreptate, undeva: „această formidabilă cetate a Daciei”. Iar istoricii saşi amintiţi vorbesc şi ei, deopotrivă de entuziasmaţi despre această lume de cetăţi şi capitale, care toate sunt din vremea celor doi regi amintiţi sub care — cum scrie undeva Camille Jullian — „la Roumanie forma un grand empire avec Ies Daces”. — Au venit, apoi, săpăturile făcute de profesorul Teodorescu dela Universitatea din Cluj, cercetările şi comentariile lui Vasile Pârvan (Getica), etc. Câţi dintre Români ştiu, chiar astăzi, că Burebista şi Dccebal îşi aveau capitalele in inimă de munte, pe piscuri care trec — unele — de 2.000 m. înălţime? Până şi in marea Istorie a Românilor, scrisă de N. Iorga cu puţin înainte de moarte, stă scris (eroare!) că tot la Grădiştea-de-Haţeg (deci pe locul fostei Ulpii Traiane) şi-au avut cei doi regi daci capitalele. Vrem să spunem că extrem de puţini Români ştim unde au fost, cu adevărat, acestea. Dar nu acesta e lucrul cel mai important, ci altul: acela că peisagiul sau cadrul de natură, în care aceste cetăţi dace odihneau, este de o măreţie pe care, cine n'a umblat pc acolo, cu greu şi-o poate închipui. De pe Vârful lui Patru (2.133 m.) — pe care istoricul englez Davies situează ultimul „burg” al lui Decebal (la 2.133 m.!) — de pe acest măreţ: Vârf, repetăm, privirea cuprinde spre apus toţi munţii Retezatului, spre ră­ sărit se opreşte pe silueta Negoiului, spre nord aleargă pe o bună parte din Apuseni. Priveliştea care se oferă ochilor de acolo este, cu adevărat, din acelea care, la cri vechi, adoratori ai forţelor şi formelor naturii, însemna „o înfiorare religioasă, care acţiona din plin apoi, asupra acţiunii lor politice şi militare”; este din acelea care, „poezie pentru noi modernii, erau filozofic şi religie pentru cei vechi”. Muntele sfânt Cogaeonu/n al Dacilor aşteaptă să fie identificat in careva din piscurile cele mai înalte de acolo, după cum în acelaş loc. va trebui găsită şi identificată şi peştera în care Decebal şi-a pus la adăpost comorile. Ei bine, acest tezaur geo-istoric fără pereche pe pământul şi in preistoria Europei, aceste blazoane de nobleţe istorică unice in felul lor, sunt ca şi necunoscute. Au săpat puţin lingurii la Grădiştea Muncelului şi Costeşti, dar s’au oprit repede — din motive uşoare dc înţeles: să nu facă lumină pe cele mai măreţe pagini ale trecutului românesc, lumină care... ar fi întunecat atât de mult şi de umilitor toate teoriile şi pretenţiile şovine ale istoriografiei transtisiene! In vara anului 1915 umbla pe acolo — vârf cu vârf, munte cu munte — istoricul englez amintit, Davies. In două numere din vestita revistă The Journal of Roman Studies el scrie, după aceea, două articole care, până azi, cuprind cele mai substanţiale pagini — atât prin afirmaţiile, cât şi, mai ales, prin sugestiile ce dau — despre epopeea războiului de cucerire a Daciei. Am făcut şi noi, e drept, — dar ce mo­ deste şi puţine! — săpături, Ia Grădiştea Muncelului şi la Costeşti. Cu cât am făcut, abea se poate spune că am zgâriat comoara dedesupt. Şi aceasta, acum... un deceniu. De atunci, au încetat cu totul... din lipsă de fonduri! Şi fie-nc permis să spunem, totuş, că desgroparea acelor sacre ruine din munţii Sebeşului, scoaterea lor la lumină şi descifrarea istoriei care stă prinsă in litera pietrelor şi a cărămizilor de acolo, ar însemna o sporire năvalnică, dc nebănuit, a forţei sufleteşti a neamului românesc, şi mai ales a tineretului; a acestui tineret care, astăzi, e aşa cum DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI 101

îl ştim: fără pârghie sigură sufletului! Câţiva din noi spuneam odată, unui fost Preşedinte de Consiliu, ceeace ne-am permite să spunem azi Conducătorului Statului Român: „Dacă aţi putea merge până acolo şi aţi vedea priveliştile de munte, în cadrul cărora şi-au zidit Burebista şi Decebal marile lor cetăţi şi capitale şi s’au dat luptele pentru cucerirea Daciei, între Decebal şi Traian — atunci, din inaugurarea şi ducerea la bun sfârşit a săpăturilor pentru desgroparea cetăţilor dace din acei munţi, suntem siguri că v’aţi face idealul vieţii” ! „Nu e vremea!” a fost răspunsul. Vai! Tineretul de azi al ţării, cel de universitate şi cel din anii ultimi ai şcolilor secundare, şi-ar încălzi sufletul ca la o dogoare sfântă, în cadrul acela de munţi, lângă ruinile desgropate şi interpretate. In adevăr, în starea sufletească de astăzi o desgropare metodică şi amplă a ruinelor care acoperă zeci de vârfuri . de munţi, acolo, la înălţimi între 600 şi 2.133 m.. ar în­ semna o întreprindere de cea mai înnaltă semnificaţie ştiinţifică şi naţională. Ea nu ar întârzia să aducă drepturilor noastre istorice şi etnice o nouă întărire, a cărei valoare s’ar multiplica şi prin adâncile ei resonanţe asupra simţimântului iubirii de ţară, mai înse- toşat ca oricând de o viziune mistică a trecutlui. O asemenea lucrare — efectuată cu mâna de lucru studenţească (cei mai buni din studenţii Universităţilor noastre, selectaţi, pentru că va fi o cinste pentru cei chemaţi să desgroape acele ruine, sub conducerea specialiştilor noştri) o asemenea lucrare va dobândi, prin firea lucrurilor, caracterul unei adevărate ex­ pediţii cruciade către „locurile sfinte” ale străvechei şi nobilei noastre autohtonii dace. Tineretul universitar, sub conducerea unui stat major de specialişti, se va dărui cu însu­ fleţire şi cu devotament pentru această operă, care, înnainte chiar de a înregistra cele dintâi rezultate, de pe acum sigure, va da vieţii sale un conţinut şi un scop în oadrul înnaltelor aspiraţii de consolidare naţională a neamului nostru. Un mit şi o mistică is­ torică— vor umple sufletul acestui tineret. Unii din tineri vor lucra acolo, sub cer la 2.000 de m.; în tabere de muncă temeinic organizate, iar ceilalţi — toţi — vor sui rânduri- rânduri în excursii spre culmile cu cetăţile, cu toţi umplându-şi sufletele şi călindu-şi voinţele în vederea zilei de mâine. Şi, paralel, s’ar începe o subscripţie naţională pentru o statuie a lui Decebal, care, de pe Vârful lui Pătru dela 2.000 de m. înălţime (unde odihnea ultimul — cel mai în munte — burg al lui Decebal) va privi şi va arăta cu mâna spre nord, în direcţia inimii noastre geografice (şi a lui!) mutilate! S’o facem să fie mai mare şi mai frumoasă, această statuie a lui Decebal, decât a lui Arminius din Teutoburger Wald. Să desgropăm acele cetăţi. Să le desgropăm şi să le „solicităm” să vorbească. Când aceasta se va face — dacă se va face — atunci, da!, contemplarea acelor măreţe privelişti de munte, în cadrul cărora s’a desfăşurat ultimul act din epopeea, istorică şi geografică deopotrivă, a cuceririi Daciei — atunci contemplarea acelor privelişti, repetăm, va fi şi pentru tineretul român de azi exact ceeace era pentru dacii lui Decebal: „prilej de în­ fiorare religioasă, care să acţioneze asupra vieţii politice şi militare”. S’ar putea obiecta, poate, că... „nu e vremea’, pentru aceasta. Amarnică eroare! Unii din noi stăruim şi intervenim de mulţi ani, continuu, pentru săparea cetăţilor din munţii Sebeşului. Ni s’a răspuns totdeauna la fel: „Nu e vremea pentru asta! Cine stă pentru asta, acum ?” Dar iată că toţi aceşti mulţi ani, dacă privim înapoi spre ei, apar ca unii cari — dimpotrivă — ar fi fost cei mai nimeriţi pentru opera naţională de care vorbim. Suntem convinşi că tineretul studios al ţării ar fi avut azi, deja, o viziune mis­ tică a trecutului — şi poate că, astfel, multe nu s’ar fi întâmplat din câte s’au întâmplat. Prezentul se înţelege şi se slujeşte cu atât mai înţelept şi mai cu înflăcărare, cu cât e trecutul mai cunoscut, mai preţuit, mai iubit. Şi prin nici o altă operă, astăzi, nu s’ar putea mai uşor şi mai bine ajunge la cunoaşterea, preţuirea şi iubirea trecutului românesc decât prin scoaterea la lumină, prin contemplarea şi interpretarea epocii lui Burebista şi a lui Decebal care se aşteaptă cetite în ruinile de care vorbim. Ca niciodată vor fi 102 C. DAICOVICIU, ION CONEA valabil»' cuvintele: Etiam labides loquuntur. Să nu se spună că tincrtul trebue să fie la vară sub arme, cu ochii la hotarele ţării. Mai întâi, nu va fi chemat acolo tot acest tineret. Şi, după aceea, de nicăeri nu poate fi gândul mai treaz spre hotare ca de acolo de lângă acele ruini; de nicăieri îndreptăţirea hotarelor noastre întregi, ca şi nevoia şi porunca dumnezeească de a se reveni la ele, nu pot fi înţelese şi trăite aşa de intens, ca de acolo. Tinerii cari cu târnăcoapele vor da pământul la o parte depe zidurile care l-au adăpostit pe Decebal, cari-şi vor odihni privirile peste priveliştile pe care acesta le-a odihnit pe ale lui, cari vor călca pe chiar acele poteci de munte, pe care Traian şi Decebal s’au urmărit şi s’au măsurat în lupte, despre tinerii aceia nu se va putea spune că nu şi-au făcut cu prisosinţă... concentrarea şi instrucţia. Iar chiar dacă ar fi ca de acolo să plece pe neaşteptate şi direct spre hotarele care i-ar chema, cu atât mai bine: de lângă ruinile unor străbuni pentru cari dispreţul de moarte in lupta pentru patrie era însuşirea de căpetenie, vor pleca suficient de pregătiţi pentru a mânui cu egală competenţă, în locul târnăcopului, „arma”... Comitetul de iniţiativă a organizat, după aceea, un ciclu de cinci conferinţe: 1DEEA DACICĂ, pentru introducerea în problemă a publicului din Capitală şi care s’au ţinut toate în sala Dalles, la datele şi cu subiectele următoare: I. Duminică, 18 Mai, ora 11, S. Mehedinţi: Ideea dacică în cugetarea geografică românească; II. Marţi, 20 Mai, ora 18, C. Daicoviciu: Spaţiu şi popor dac; III. Sâmbătă, 24 Mai, ora 18, Ion Conea: Virtuţile eterne ale pământului dacic; IV. Miercuri, 28 Mai, ora 18, Dan Botta: Spiritul dacic în lume şi V. Sâmbătă, 31 Mai, ora 18, Mircea Vulcănescu: Ispita dacică.

GEOPOLITICA & GEOISTORIA

O INTERESANTĂ IPOTEZĂ CU PRIVIRE LA ORIGINEA DACILOR

D-l Georges Poisson, fostul preşedinte al Societăţii franceze de Preistorie şi fost profesor la Şcoala de Antropologic din Paris, a publicat acum doi ani, la Payot, lucrarea: Le peuplement de l’Europe 1). Ultimele două pagini ale cărţii (347-349) cuprind un mic capitol, care pentru noi este de o deosebită importanţă: Origine des Daces. II vom pune, tradus, sub ochii cetitorilor noştri şi ne vom permite, la urmă, să facem câteva obser­ vaţii. Iată-l: Originea Dacilor. —• „Cele mai vechi populaţii pe care ni le arată istoria ca lo­ cuind pe teritoriul actualei Românii, sunt Geţii şi Dacii. Cel dintâi apare numele Geţilor şi, anume, la Herodot, în legătură cu trecerea Dunării de către Darius, in expediţia lui împotriva Sciţilor (515). Vedem pe Geţi, după aceea, în luptă cu regii Macedoniei şi cu Celţii. Apar, apoi, între Timiş şi Nistru, în Basarabia actuală 2), unde în 292 Lysimah îi va ataca şi va fi bătut de regele lor Dromichoetes. Ovidiu, in exilul lui la gurile Dunării, în anul VIII al erei noastre, nu cunoaşte şi el decât pe Geţi. — Numele Dacilor apare, pentru prima oară, ceva mai spre apus şi nord de Geţi, în secolul I în. de Chr. şi capătă o mare importanţă prin regele Bocrebistes. E mult probabil ca Geţii şi Dacii să fie unul şi acelaş popor, care avea să fie cunoscut sub imperiul roman numai sub numele cel din urmă, mai ales în epoca supunerii lui de către Traian. — Regiunea ocu­ pată de Daco-geţi a fost, în epoca preistorică, sediul unei civilizaţii speciale (de care

1) GEORGES POISSON, Le peuplement de L’Europe... avec 6 cartes et 13 plan­ ches, Payot, Paris, 1939. 2) Cam labil şi confuz, ca sens geografic. Iată cuvintele autorului: Puis ils appa­ raissent entre le Temès et le Dniester, dans la Bessarabie actuelle... DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI 103 a fost vorbn în capitolul V), aceea a ceramicei pictate. S’a văzut, acolo, că această ci­ vilizaţie şi-a avut originile în Asia, la Susa, în Mesopotamia şi în Iran, dar şi — ceeace aici trebuie notat — în sudul Turkestanului, la Anau. Or, unele date istorice par să implice o legătură între Daco-geţi şi Turkestan. Numele Geţilor apare, în compoziţie, în mai multe nume de vechi popoare. II recu­ noaştem 111 numele Thysageţilor, adică al Geţilor de la Tisa, apoi în acela al Tyrageţilor, Geţii de pe Nistru (Tyras). Dar îl mai găsim, încă, in numele Massageţilor, popor din Turkestan deosebit de Sciţi, faimos prin accea că a învins şi ucis pe Cyrus. Dar Eusebiu ne spune că acest popor se mai numea şi Daoe, nume sub care, el, avea să lupte mai târziu împotriva lui Alexandru 1). Geografii greci ni-1 arată ca locuind la est de Caspica; Strabon, insă, adaogă explicarea că ei sunt nişte emigraţi din alţi Daoe, cari îşi aveau patria pe ţărmul nordic al actualei Mări a Azovului. Arrian îi găseşte chiar şi pe malurile Donului (Tanais). — Acest nume Daoe este identic cu acela de Dâoi, sub care îi cunoşteau Grecii pe Daci. E numele sclavilor ce figurează în comediile greceşti, nume pe care comicii latini l-au tradus prin Davus, ceea ce este o dovadă că forma greacă presupune un digamma între cele două vocale. Numele de Daci, cunoscut de Romani, comportă din contra o guturală, anterioară labializării care apare in numele grec. In afară de această evoluţie lingvistică bine cunoscută, cele două nume sunt identice şi se întâlnesc din Tur­ kestan şi până în Carpaţi, ca şi numele Geţilor. Aceste raporturi lingvistice confirmă raportul stabilit de Preistorie după indicaţiile ceramicei pictate”...

Avem de făcut, pe marginea acestor rânduri, două observaţii. Una, pentru istorici: Strabo, cum am văzut, spunea că acei Daoi din răsăritul Caspicei veniseră acolo de pc malurile Mării Azovului. Dar pe aceleaşi maluri ca şi, de altfel, în tot sudul Rusiei ştim că trăiau, în preajma anului 1000 de dinaintea erei creştine, vestiţii Cimme- rieni — aceia despre cari Pârvan spunea că au năvălit de acolo in Dacia în jurul anului 900, împinşi din urmă de Sciţii iranieni. Dar aceşti Cimmerieni cari, deci, umpleau pe acea vreme, spaţiul dintre Dacia şi Caspica în nordul Mării Negre, nu erau — şi ei — allccva decât Traci, aşa cum Traci erau şi Geţii şi Dacii. Intre cei cari susţin această origine pentru Cimmerieni, vom nota pe Taltgrcn (cit. cu aceasta de d-I Georges Poisson chiar, la p. 315 a lucrării din care am reprodus cele de mai sus) cum şi pe învăţatul francez 11. Hubert, în volumul doi al lucrării sale: Les Celtes et l’expansion celtique (Paris, 1933, p. 115). Dacă acceptăm această origine tracică a Cimmerienilor, atunci lucrurile încep să se limpezească: Traci erau, în primul mileniu în. de era crcştină, în răsăritul Caspicei (acei Daoi), Traci locuiau (Cimmerienii) in tot sudul Rusiei din Caspica la Carpaţi—şi Traci (Geto-dacii) locuiau in aceeaşi vreme nu numai în citadela carpatică, ci şi pe ambele maluri (Tracii pr. zişiţ ale Dunării de jos. — Concluzia generală, deci, ar suna: Daco-geţii vin din est, de dincolo de Caspica, şi a fost o vreme (prima jumătate a mileniului I de din. de era creştină) când ei se întindeau între Hinducuş şi Carpaţi în linie neîntreruptă. Iar Daco-geţii s’au desprins ca o verigă aparte din acest lanţ, prinzând rădăcini puternice, pentru totdeauna, in Carpaţi. Şi cealaltă observaţie e aceasta, pe care ne permitem s’o adresăm mai ales către d-nii dr. N. Lupu şi Brătescu-Voineşti: d-1 Georges Poisson, dacă ar fi privit lucrurile în felul d-lor Lupu şi Br.-V., ar fi trebuit să-şi intituleze capitolul reprodus de noi nu: Originea Dacilor, ci: Originea Românilor. E o eroare şi o confuzie de perspectivă, deci, ceea ce fac domniile lor. Originea Românilor, ca şi aceea a Ungurilor, a Francezilor, a Ruşilor, etc. s" fixează şi se leagă de o epocă, una singură: aceea imediat premergătoare

1) Nota autorului: „Se află şi azi, la est de Caspica, o regiune numită Dahistan (ţara Dahilor, formă iraniană pentru grecescul Daoi”). 104 C. DAICOVICIU, ION CONEA

datei (in sen- larg) când apare in istoric un popor cunoscut sub acest nume, cu o limbă şi o personalitate şi o ţară ale lui: cu limba de azi, in ţara de azi, cu alcătuirea rasială — în linii mari — de azi. Ce e dincolo de acestea toate, in vremea din spate, aceea este altă — sau aproape altă — chestiune. Altfel judecând, ar însemna să conchidem că şefii (să presupunem că i-am cunoaşte pe nume) sub conducerea cărora au luptat acei Daoi de lângă Caspica împotriva lui Alexandru cel Mare au fost nişte foarte viteji Români, şi ei. Ori, a susţine aşa ceva este cel puţin a-ştiinţific. Nu! Originea neamului românesc se fixează, în timp, odată cu consumarea procesului de contopire daco-latină in Dacia şi se exprimă aşa, etno- şi antropologic: neamul românesc este ca un fluviu rezultat din împreunarea a două ape mai mici: una dacică, aborigenă, şi alta romanică, a coloniştilor aduşi de Romani în Dacia. H. //.

„ U - 570”

O gazetă elveţiană ocupându-se, nu de mult, de capturarea, de către un hidro- avion englez, a submarinului german U-570, face în legătură cu acest fapt o serie de foarte interesante consideraţii. — In actualul războiu, notează gazeta, numai trei submarine au fost „prinse vii” până astăzi — unul englez, unul italian şi unul german. Şi nimic mai greu de cât capturarea de viu a unui submarin. Această dificultate se explică prin uşurinţa şi rapiditatea cu care un submarin poate fi scufundat de propriul lui echipaj. Dacă este atins de o grenadă submarină, atunci el sau se scufundă definitiv sau iese ime­ diat la suprafaţă. In acest din urmă caz, echipajul — puţin numeros — iese pe paserelă, se aruncă în apă, în timp ce un singur om se sacrifică pentru a manevra aparatele de scufundare — şi pentru a încerca, după aceea, să se salveze, lucru care nu-i totdeauna chiar aşa dc uşor. Toate acestea se petrec în câteva secunde. Şi se înţelege că e de cea mai marc importanţă să nu laşi un submarin să cadă teafăr in mâinile inamicului. Nu numai că acesta îl va reînarma, spre a-1 folosi după aceea împotrivă-ţi, dar il va şi examina şi-i va descifra toate- detaliile tehnice, îi va afla poate şi detaliile cărţii dc bord, poate şi instrucţiile date comandamentului — şi, astfel, inamicul îşi va modifica dispoziţiile strategice în consecinţă şi va adopta noi metode tactice pentru a ataca submarinele. Dar ceea ce este de natură să ne atragă in cel mai mare grad atenţia este nu­ mărul—-sau numele, ca să spunem astfel — acestui submarin german. In Septembrie 1939, la izbucnirea războiului, marina germană nu poseda decât c. 60 de submarine. Presa germană, însă, asigura că şantierele Reichului vor fi capabile să construiască câte un submarin pe fiece zi. Promisiunea aceasta, cum se vede, a fost aproape realizată, odată ce mai mull de 500 de submarine noi au fost construite în cei doi ani de războiu. Constatarea aceasta trădează amploarea efortului german pentru bătălia Atlanticului şi explică marele lor succes din primăvară. — După aceea, un comunicat al Amiralităţii bri­ tanice comunica nu de mult scufundarea unui submarin german de 1000 de tone, tonaj care iarăş ne cheamă să reflectăm. La începutul războiului Germania poseda trei tipuri de submarine: de 250, de 500 şi dc 750 tone. Ai fi crezut că, pentru a ajunge la totalul impresionant de unităţi submersibile pe care l-am văzut, Germania se va mărgini să construiască numai submarine mici, mai ales că, prin ocuparea şi folosirea porturilor franceze de pe coasta Atlanticului, distanţa de parcurs pentru submarinele plecate la vânătoare pe Atlantic şi în apele mărilor engleze, diminua în chip simţitor. Constatăm că, dimpotrivă, Germania a construit submarine şi de câte o mie de tone. — Efortul depus de Germania e mai mult decât considerabil, iar aşa numita bătălie a Atlanticului rămâne îmbrăcată în multe mistere, pe care le vom ceti — lămurite — în istoria acestei bătălii, la cine ştie cât după încheerea — eheu, nec fugaces labuntur dies — acestui războiu. I. c. DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI 105

PE PUNTEA DINTRE EUROPA ŞI ORIENTUL APROPIAT

Războiul se dezlănţuie cu toată furia, din Libia şi până la Murmansk: pe uscat,

111 Africa; pe apă, 111 toată Mediterana mijlocie şi răsăriteană — şi, iarăş pe uscat, dela

Dunăre şi până 111 ţărmul arctic. Gândindu-ne la ceeace ascunde Caucazul 111 măruntaiele lui — odinioară acolo era lâna de aur, astăzi zace acolo lichidul pe ale cărui valori s’a spus (şi 1111 rău) că se câştigă războaiele. La primăvară armatele germane şi aliate vor trece din nou de Rostov— pentrucă trebuie — şi vor privi din colţul cel ascuţit al Mării Azovului spre munţii cu fruntea veşnic în zăpadă şi cu rădăcina veşnic în cuptoarele cu zmoaiă ale lui Hefaistos. — Dar, pe lângă aceste cuptoare, mai sunt şi altele, nu chiar aşa departe: acelea din Irak; Iar drumul spre acelea ar putea să fie mai scurt pe altundeva. Şi tot 111 partea aceea şerpuie prin deşert una din cele mai vitale conducte de petrol ale războiului actual. Pe acolo este ceea ce se cheamă Orientul Apropiat, piesă vitală în dispozitivul geo-strategic englez şi într’acolo, drept aceea, s’ar putea să asistăm la o răbufnire a războiului în primăvară. Una din pietrele de moară care macină cel mai mult în acest războiu, se învârte tocmai 111 această regiune. Şi nu este deloc exclus ca ea să macine şi mai puternic peste câteva luni. Axa are mare interes să dea o lovitură de graţie acestui dispozitiv, vital pentru Anglia. Iar Anglia, dacă se va fi gândind să.Aîncerce vreodată crearea unui front nou în Europa, este extrem de probabil că gândul ei spre aceleaşi meleaguri sud-estice merge. Suezul şi întregul Orient Mijlociu ar fi baza de plecare, ţinta fiind meleagurile de dincoace de clasicele ţărmuri şi strâmtori. Ajunge o simplă privire a hărţii şi o cunoaştere cât dc sumară a geografiei economice din această parte a lumii, pentruca aceste consideraţii să pară în suficientă conformitate cu realitatea. La mijloc, însă, între Orientul Apropiat şi Sud-estul european, se întinde puntea anatolică. Şi oricât de destoinic ar mai ţine năerul de cârmă, vasul tot arc să se lo­ vească de stâncă. — In cabinetele lor de lucru, generali tăcuţi pregătesc planuri pe care le vom vedea înflorind, odată cu florile, la primăvară. Va fi primăvara anatolică.

/. C.

GEOGRAFIE INTR’UN AN CÂT ALTĂDATĂ IN SECOLE...

Aparatul de radio ne pune zilnic sub priviri imaginea globului; presa ne inundă şi ea cu informaţii şi cu numiri geografice de pe toate meridianele. Niciodată n’a simţit omul aşa de mult ca astăzi nevoia de a cunoaşte imaginea acestui pământ, care ne poartă şi ne rabdă p? toţi deopotrivă. Fără această imagine şi fără această cunoaştere nu este de închipuit, pentru omul modern om, nici măcar o lectură inteligentă a gazetei zilnice; iar cine nu ştie ceti inteligent gazetele de azi, acela, suntem de acord cu toţii (şi chiar cu acest acela — însuşi) — nenorocit este. Drama pe care omenirea o trăieşte azi, şi care ne este a tuturor deopotrivă, — participăm doar cu toţii la ea, direct sau indirect — e impo­ sibil de descusut şi, deci, de înţeles, fără o înţelegere, cât de cât, a hărţii. Şi 1111 mai e nevoie să adăogăm că, înnaintea oricui, omul de stat — conducătorul politic, în genere — e cel mai. dator, pentru sine şi pentru poporul a cărui conducere o are, cu această în­ ţelegere a hărţii lumii, a mediului politic şi geografic planetar. Scrie undeva, într’un vestit tratat de geopolitică german, că în zilele noastre popoarele sunt datoare să nu mai în­ găduie azi, în fruntea trebilor publice, oameni fără această înţelegere. Iar cât de mult a devenit realitate acest postulat în Germania de azi, se poate înţelege şi din următoarea 106 C. DAICOVICIU, ION CONEA afirmaţie, p? care am auzit-o din gura părintelui geopoliticei germane, acuma un an şi jumătate, la München: „Domnul X? (era vorba de unul din primii conducători ai Ger­ maniei de azi)... Dar domniasa este un adevărat amant pasionat al hărţii frumoase şi... exacte. N’o ştiai?...” Şi, ca să revenim la ce spuneam la începutul acestei însemnări: Hendrik van Loon, unul din cei mai buni interpreţi, prin geografie şi geopolitică, ai vieţii politice planetare din vremea noastră, face undeva următoarea afirmaţie: „In cele patru secole câte s’au scurs delà Columb şi până în 1914, lumea a învăţat mai puţină geografie decât în cei patru ani de războiu mondial: 1914-1918”. Şi e inutil să adăogăm că nici pe departe n’a în­ văţat lumea atâta geografie in primul războiu mondial câtă a învăţat (deja! şi cine ştie cât mai are să) în actualul al doilea războiu mondial. In cel dintâi, aproape că nu vedeai — în tot cazul, rareori — schiţă de hartă in gazetele româneşti, pe câtă vreme acum avem ziar? care aproape că n’au număr fără o hartă care să ajute la înţelegerea mersului opera­ ţiilor pe unul sau altul din fronturi. Era interesantă observaţia pe care, nu de mult, o făcea o publicaţie în limba franceză: trăim în era cartografilor. I. C.

PLANETA INSTANTANEE

S'a dus de mult vremea diligenţei, a calului de olac; parcă nici n’a fost. La ve­ nirea în ţară, domnitorul Carol a făcut două zile delà Severin la Bucureşti, cu cei câte patru sau şase sirepi la trăsură, din popas în popas schimbaţi. Iar Ion Ghica ne spune undeva că pe la mijlocul veacului trecut făceai mai mult de o săptămână dela Bucureşti la Iaşi. Rapiditatea — rapiditate să-i zicem — a transportării dela un loc la altul nu era, pe vremea aceea, cu nimic în progres faţă de aceea din zilele lui Decebal. Iar astăzi... astăzi citim zilnic telegrame de felul acesteea, datată cu zece zile înnainte de izbucnirea războiului între Japonia şi Statele Unite: „Domnul Kurusu, trimisul Japo­ niei spre a trata la Washington modalităţile de aplanare a fricţiunilor care ameninţă cu izbucnirea războiului între cele două mari puteri păzitoare ale ţărmurilor Pacifice, a sosit la Washington. Domnul Kurusu a străbătut Pacificul în zbor propriu zis in două zile”. Bietul Jules Verne, cu ale lui 80 de zile, gând cu care contemporanii nu se voiau fami­ liariza!’ Astăzi, dacă aţi observat, oamenii de stat germani, englezi, italieni, americani, se deplasează — ai zice instantaneu — pe distanţe care altădată ţi s’ar fi apărut ameţitoare. Bietul generalul Wavel, de pildă, a ameţit de când avionul îl poartă între Singapore,: Ciung-King, Rangoon, Caucaz şi Cairo, în răstimpuri în care un bucureştean plecat din Urbe n’ar ajunge mai departe de Timişoara. Dar iată încă o telegramă, publicată de ga­ zetele româneşti din 17 Nov. 1941 : „Cu un avion Clipper au sosit ieri din America la Lisabona, în drum spre Londra, maiorul Aţtlee şi d. Harriman, împreună cu cinci membri ai Congresului Statelor Unite şi cu preşedintele Comisiunii militare a Camerei Reprezentanţilor”... Bietul Cristofor Co­ lumb, cel plecat din Europa la 3 August şi ajuns în America abea la 11 Octombrie! E drept, însă, că aceasta se petrecea în 1492 — şi nu în Noembrie ce trecu. Ci totuş — ce distanţă! Que les temps sont changés! In 1927 Lindberg (à propos!), îmbrăcat in că­ maşa morţii, străbătu Atlanticul în 33 de ore. Astăzi, o zi ajunge. Distanţele s’au mic­ şorat, continentele s’au apropiat, iar acel „splendide isolement” al Marei Britanii e de mult în lume? Umbrelor: Tunurile cu tragere lungă delà Calais scurmă neîncetat cu „râturile” lor coasta de la Dover. Dar à propos de Atlantic, cel străbătut de Columb în aproape două luni şi jumătate: In 1830, vapoarele de comerţ îl străbăteau, între Hâvre şi New-York, încă în nu mai puţin de 737 de ore; în 229 ore in 1867, în 210 în 1877, în 200 în 1887 şi 162 în 1900 — şi aşa până ce, acum câţiva ani, pacheboturile Normandie DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI 107

şi Queen Mary se gelozeau care să-l taie in mai puţin de patru zile şi c. o treime (cât număra ultima performanţă). Lui Lindberg, am văzut, i-au trebuit 33 de ore; lui Molisson, in 1937, i-au ajuns 11, iar astăzi d. Harriman et comp., cu ceaiul luat in zori acasă în America, admiră seara apusurile de soare atlantice de pe cheiurile Lisabonei! Pământul, se spune, are 510.000.000 km. p. Iţi vine să spui că avea, fiindcă iţi vine parcă greu să crezi că-i mai are. Comentând o seric de fapte similare, cineva scria nu de mult că planeta noastră a ajuns instantanee. — Şi sunt măreţe, fireşte, aceste cu­ ceriri ale ştiinţei tehnice moderne, pentru care distanţele aproape că pier. Spaţiul e învins, intemperiile dispar, oamenii străbat tot mai mulţi, şi tot mai mult, pământurile — fără teamă că-i voi doborî valurile, vânturile. Şi vor fi măreţe, mai ales, consecinţele pc plan moral şi social, pentru oamenii de după noi. Pentru că tehnica modernă, aceasta < care spuneam că ţese depărtările, apropie şi înrudeşte în acelaş timp şi visările omului, cum spune poetul: aprinde gândul, încălzeşte inima, stârneşte întrebările şi visările. Şi vor înţelege, poate, unii, că ei au prea mult spaţiu vital şi alţii de loc, că pământul nu e făcut să fie numai al unora, ci al tuturora, ba, mai degrabă, mai ales şi mai mult al acelora care-1 pot împodobi mai mult şi mai frumos cu munca lor. Că are şi pă­ mântul o inimă: nu spuneau oare bătrânii că ei puneau urechea la pământ şi ascultau cum îi bate in adâncuri inima?

/. C.

UN NUME PREDESTINAT ŞI ALTE NUME

Nu de mult, ziarele au scris dgspre decorarea, de către Führer, a locotenentului aviator german Golob, cu cea mai innaltă distincţie de războiu: frunza de stejar în aur la crucea de cavaler a Crucii de Războiu. Numele acestui aviator erou pare să fi fost predestinat (dacă presupunerea care urmează e6te adevărată): Golob, după câte mi-aduc aminte că no spunea d-1 August Scriban, in orele de latină la Liceul Internat din Iaşi, e cuvânt rutenesc — slav, deci — şi înseamnă: porumbel (pe moldoveneşte... Hulub). Ce nume, altul, mai la locul lui decât acesta — şi care alt aviator care să-l merite mai mult decât tânărul cu frunza de stejar în aur la crucea de cavaler al Crucii de războiu: locotenent Golob ? Şi fiindcă veni vorba, iată încă — prin asociaţie de idei: Acum vreo cincisprezece ani mă găseam în satul Frânceşti de sub munţii Gorjului, acolo unde Bistriţa gorjană iese din defileu în depresiune: „Cine stă în casa asta?” am întrebat pe omul care mă însoţea, arătându-i cu mâna spre o casă, la răspântia din mijlocul satului. — „Păi, stă Ion Borc — cine vrei să stea ?•” Iată, mi-am zis, un nume interesant, care nu poate fi decât dacic! De sigur, nici până azi nu s’a făcut lumină completă, pentru mine, în jurul acestui nume. (N. Iorga spune parcă undeva că numele Borcea (şi, deci, şi Borc) ar fi cuman. — Anul trecut, însă, mă plimbam atent pe Friedrichstrasse, la Berlin. Urmăream firmele, să le văd numele. Când, una din ele, una din cele mai mari şi mai frumoase, mi-a adus aminte de Ion Borc al meu, cel din Frânceştii Gorjului, de acuma vreo cinci­ sprezece ani: Alexander Bork. Să fie oare acelaş nume? — mi-am zis. La Innsbruck, peste câteva zile, citeam pe o firmă numele Blaha, care nu putea să fie decât Blaga, un fost Blaga. Şi gândul iarăş a fugit spre numele însuş al Berlinului, pe care un prieten român mi-1 apropia de onomasticul dela noi Bârlea şi care ar fi însemnând, la origine, locuinţă lacustră fie ţăruşi, exact ca şi numele vechiu al Parisului: Luteţia. I. c. 108 C, DAICOVICIU, ION CONEA

ROMANII VĂZUŢI DE ALŢII Şl DE EI ÎNŞIŞI

Institutul de Istoric Universală din Bucureşti, întemeiat de N. lorga şi sub direcţia, azi, a domnului Gheorghe I. Brătianu, a organizat un ciclu de şapte conferinţe cu tema: Românii văzuţi de alţii şi de ci înşişi. Conferinţele se vor ţine în sala Institutului, între 7 Februrie — 21 Martie, cor. Iată ordinea lor, cu subiectele şi autorii respectivi: Ion Conea: Poziţia geopolitică a României — 7 Februarie 1942. Ernst Gamillscheg: Problema Continuităţii in lumina lingvisticei — 14 Febr. 1942. Const. Daicoviciu: Date şi concluzii noi în problema Continuităţii — 21 Febr. 1942. ijou Moga: Transilvania în economia şi politica ungară — 28 Febr. 1942. Miliail Berza: Cruciada împotriva Semilunii, misiune europeană — 7 Martie 1942. Wilhelm Weber: Consideraţii în jurul Continuităţii daco-romane— II Mart. 1942. Gh. I. Brătianu: Poziţia istorică w poporului român, văzută de alţii şi de el însuş — 21 Martie 1942. Afară de aceea a domnului Wilhelm Weber, care se ţine într’o zi de Joi, toate celelalte sunt fixate Sâmbăta, pentru ora 18. Se vor tipări toate într’un volum. Domnul Wilhelm Weber, profesor de istorie antică la Universitatea din Berlin, este unul din frun­ taşii de astăzi în această specialitate, în Germania şi întreaga Europă. H. II.

STĂPÂNIREA NORD-DUNĂREANA A LUI CONSTANTIN CEI, MARE

Intre comunicările mai recente, făcute la colocviile Institutului de Istorie Naţională de pc lângă Universitatea din Bucureşti, aceea a domnului D. Tudor despre Cuceririle nord-dunărene ale lui Constantin cel Mare, a fost de o importanţă deosebită. Avem câteva ştiri literare vechi, care afirmă categoric că acest împărat a extins stăpânirea romană „mult în nordul Dunării” de jos. Limitele acestei stăpâniri rămân să fie precizate, însă, de săpăturile arheologice. Acestea, atâtea câte s au făcut până azi — mai ales în Oltenia, la Turnu-Severin şi Celeiu-Romanaţi — nu mai lasă nicio îndoială asupra stăpânii ii ,cel puţin în Dacia de sud, a lui Constantin cel Mare. Acest împărat a ridicat fortificaţii la Drobeta (T. Severin) şi Sucidava (Celeiu). ba în dreptul celei din urmă a zidit peste Dunăre şi un mare pod de piatră. „Acest pod nu a fost construit ea o simplă legătură între două localităţi sau ca să folosească unei simple expediţii armate în Dacia. In cea mai mare parte e făcut din piatră, ceeaee indică o zidire necesară unui îndelungat timp şi o legătură intre două mari şi importante regiuni. Romanii fac poduri de piatră peste Dunăre atunci când stăpânirea lor pătrunsese adânc spre nord. aşa cum procedase Traian între cclc două războaie, după ce anexase Oltenia şi Banatul. Dar când barbarii sunt prea aproape de fluviu, ei leagă doar poduri de vase — şi exemple avem: cu ocazia expediţiei prin Banat a lui Traian în 101, sau a celei lui Valens pe la Olteniţa în 367”. Constantin cel Mare a restaurat şi vechiul drum roman ce ducea dela Sucidava spre Carpaţi. La gura Argeşului, după aceea, tot Constantin cel Mare zideşte cetatea Constan- tiniana Dapline. Iar între cele trei mari baze strategice dela Drobeta, Sucidava şi C. Daphne, Aurelius Victor spune că erau şi alte „cetăţi, castele şi turnuri, zidite în nume­ roase locuri potrivite”, toate pe malul dacic al Dunării. Până unde se întindea, la nord de Dunărea, stăpânirea lui Constantin cel Mare în Dacia? Domnul D. Tudor spune că până la aşa zisa azi „Brazdă a lui Novac”, care DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI 109

şi ea ar fi operă a aceîuiaş împărat. Pană acum, istoricii crezuseră şi afirmaseră că această „Brazdă’ ar data din sec. I d. Chr., tot operă romană fiind. D-l Tudor, insă, spune — şi susţine cu argumente — că ea este, dimpotrivă, sigur, opera aceluiaş Constantin cel Mare. In treacăt fie spus, această „Brazdă” a cam dat mult de lucru, până acum, şi — dacă ne este permis să ne exprimăm o îndoială — iat-o: Nu cumva originea ei, ca să spunem aşa, vine mai de departe decât vremile romane amintite? Cum de n’o men­ ţionează niciun izvor? De ce n’o aminteşte acel Aurelius Victor? Pe vremea Romanilor, pe cea mai mare parte din traseul ei la răsărit de Olt se întindeau păduri mari. Trecea ea prin păduri? Nu e de crezut. Oricum, ceeace rămâne sigur e că împăratul Constantin cel Mare a readuc sub stăpânire romană şesul Olteniei şi Munteniei — cel puţin o parte din el — „punând ordine în lumea barbară din Dacia, pe care o pacifică şi o aduce în stare de vasalitate faţă de imperiu pentru o durată de 35 de ani”, ceeace aduse, în nordul Dunării, o înflorire etnică şi culturală a românismului. Concluziile autorului simt re­ zultatul aproape exclusiv al săpăturilor şi cercetărilor pe teren întreprinse de el însuş. E o contribuţie de o importanţă deosebită, care-1 onorează pe autor şi care, mai ales astăzi, poate îmbrăca şi valoarea unei rezonanţe sufleteşti. /. C.

UNDE A FOST SARMIZEGETUSA

La collocviul din 15 Ianuarie cor., al Institutului de istorie naţională din Bucureşti, domnul colonel Zagoritz — autorul eruditului şi frumosului studiu despre Trecătorile Te- leajenului (publicat odinioară în „Anuarul de geografie şi antropogeografie”) — a făcut o comunicare su subiectul: Unde a fost Sarrnizegetusa. Cum se vede, titlul comunicării nu era urmat de semnul întrebării, cum poate c’ar fi fost de aşteptat. Şi nu, deoarece d-l Zagoritz ştie (ştia. mai bine spus) precis unde a zăcut capitala lui Decebal. Anume: la Subcetale, pe creştetul promontoriului sub care zace, la ieşirea Streiului din ţara Haţegului, gara — şi satul, dacă nu ne înşelăm — cu acelaş nume. DomnuJ Zagoritz şi-a expus şi în scris ipoteza, mai de mult. I s’a răspuns, însă, că sigur (dacă poate fi ceva sigur pe lumea asta, apoi aici chiar că e cazul s’o spunem) că sigur nu, n a fost acolo. Răspunsul a fost al d-lor: Daicoviciu, Floca, Moga, oameni cari se pricep... niţel în tot ce priveşte Sarrnizegetusa. Domnul Zagoritz, insă, n’a putut fi convins. O, nobilă pasiune întru cău­ tarea cuibului lui Decebal! Un subiect care şi pe noi ne omoară, de frumos! Cine, dintre cei cari au atingere cu preocuparea, n’ar fi fericit să se vadă în situaţia de a spune: Iată, aici a fost. Aşa că, deşi cu aparenţă de glumă, mărturisim în chipul cel mai serios că purtăm toate sentimentele de preţuire şi simpatie pentru oricine umblă după urmele Sarmizegetusei — şi rugăm pe d-l Zagoritz să nu se supere, dacă scriem aşa. Numai că, din nefericire, aceasta n a fost acolo unde crede d-l colonel Zagoritz c’a fost. Şi am avut impresia că, la amintitul collocviu, in loc ca d-l Zagoritz să câştige auditoriul pentru teza ce susţinea, a fost domniasa convins de contrariu: că n’a fost acolo. Şi cu atâta de puţin convins, de contrariu! Aceasta dovedeşte, în treacăt fie spus, cât de slab era fundamentul (nu al Sarmizegetusei). In adevăr, noi am începe prin a spune că tocmai „militarul”, cel dintâi, nar trebui să spună că Sarrnizegetusa ar fi fost pe pro­ montoriul dela Subcetate. Dar cum despre acest subiect nu se poate vorbi cu folos decât la faţa locului, in excursie pe teren, cu texte şi hărţi ajutătoare, ca şi cu ceva ima­ ginaţie şi putere de adaptare la împrejurările şi concepţia omului de atunci în ceea ce priveşte alegerea locului pentru o capitălă ca a lui Decebal, — nu mai continuăm discuţia. Ar fi zadarnic. Fapt e, insă, că Sarrnizegetusa n’a putut fi la Subcetate. E sigur. Dar, ca încheere, ne-am permite să spunem: cine n’a fost la Costeşti, la Grădiştea Muncelului, la Căpâlna, şi n’a văzut ce «’a desgropat până azi din cetăţile sigur dace de acolo, acela 110 C. DAICOVICIU, ION CONEA

porneşte sigui la insucces când îşi propune să stabilească, totuş, şi încă sigur, locul unde Sarmizegetusa dacică odihnea. Şi d. Zagoritz, cum insuş ne-a mărturisit-o, n a vizitat nici Costeştii, nici Căpâlna, nici Piatra Koşie, nici Grădiştea Muncelului, după cum n’a întrebat nici pc Dio Cassius ce părere are despre ipoteza domniei sale... Şi a cercat, totuş, loca- lizarea Sarmizegetusei. Face, iarăş, să mai spunem că d. Zagoritz, când a fost întrebat ce e cu numitele cetăţi (pe care nu le văzuse) a răspuns oarecum supărat: acelea, după părerea mea, nu sunt cetăţi dace, acelea sunt cetăţi AVARE. Am înţeles, atunci, că toată discuţia fusese... inutilă. Poate că veţi întreba, însă: Dar unde a fost, atunci, Sarmizegetusa? Cercetările dc până azi, şi logica, par a indica: Grădiştea Muncelului. Şi se va convinge, de sigur, şi autorul acelui într’adevăr remarcabil studiu despre Trecătorile Teleajenului, de aceasta. Cu condiţia, însă, să treacă pe la numitele, nevăzute de d-sa până azi. cetăţi, toate.

H. H.

UN NOU MIT1)

L-am numit nou, cu toate că nu e chiar aşa de nou. II mai vânturaseră şi alţii nici nu aşa de demult. Dar, cu toate acestea, m it a rămas. II credeam definitiv amorţit şi surghiunit în camera de culcare a copiilor, împreună cu Iovan Iorgovan, Ileana Co- sânzeana şi cu Alisandru Machedon, eroul „român şi creştin” al „Alexandriei” noastre populare. Se vede, însă, că vremurile de azi sunt prielnice spre a mai încerca odată să se reabiliteze, îmbrăcând veşmântul pretenţios al teoriilor ştiinţifice. Şi e păcat, căci îi sta atât dc bine şi de frumos în gura uncheşilor sfătoşi, cu copilaşii de jur împrejur, clipind a somn din gene... Poate că ar mai fi un regret, mic şi neînsemnat, tocmai acum când n’ar trebui să ne pretăm la amuzamente de copii, fie ei şi bătrâni: acela, că ne cam facem de râs în faţa unei lumi, care nu vrea să ştie că „Românul e născut... poet”, chiar în materie de istorie. Cred că aţi ghicit cu toţii despre ce e vorba. De mitul pan-tliracic, după care noi, Thracii dela Dunăre, am fi părinţii celor mai multe popoare din Europa (şi, logic, şi din celelalte continente, ca America latină, de pildă), al Italienilor, Francezilor, Spaniolilor, etc., cărora tot noi, de aici din Carpaţi, le-am dat şi limba, o limbă care semăna perfect cu latina vorbită de „Taica” (pardon: ,,nepoţelul”) Traian. Vi se pare, poate, că glumesc? Deloc! Aşa ni se spune, chiar acum recent, de Sf-tele Sărbători ale, Naşterii Domnului, de către oameni cu vază în societatea românească, între ei şi de academicianul scriitor, d-1 I. Al. Brătescu-Voineşti, a cărui conferinţă ţinută în sala Dalles din Bucureşti o am, in rezumat, în faţă (V. „Curentul” din 25 Dec. 1941, p. 18). După cum am spus, povestea nu e nouă. E destul de veche, mai veche chiar decât lucrarea lui Nic. Densuşianu, rămasă în manuscris şi publicată, apoi, în 1913, de profesorul şi academicianul (la secţia medicală-ştiinţifică!) Dr. C. I. Istrati. Nici atunci, publicarea acestei cărţi nu ne-a făcut mare cinste; o ştim toţi aceia care trebuia să roşim cetind asprele, dar îndreptăţitele judecăţi ale cercurilor ştiinţifice străine asupra acelei lucrări,

1) Un specialist despre „teoria Brătescu-Voineşti” d-1 A. Boldur, stârnit de cele scrise şi vorbite de d-nii Dr. N. Lupu şi I. Al. Brătescu-Voineşti, a rostit cuvântul cinstit şi de răspundere al omului, in oarecarc măsură, de specialitate, cuvânt pe care-1 văzurăm. Iată, însă, un specialist cu adevărat la locul lui in materie, pentru vremurile răscolite de cele două condee amintite. Ca totdeauna, d. Daicoviciu vorbeşte fără ocoluri; dânsul spune clar ce are de spus, convins că vremea nu trebuie pierdută cu discuţii care să „treneze” fără ro*t. DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI 111 ca şi jignitoarele aprecieri, de astă dată fără temeiu şi de rea-credinţă, despre nivelul ştiinţei româneşti. Căci ce vină purta serioasa ştiinţă istorică şi filologică românească de pe acele vremi — pentru o publicaţie pe care nu şi-a însuşit-o niciodată, după cum a respins categoric şi fără apel şi lucrarea de mai târziu a generalului Portocală? Că tocmai aceste două cărţi stau la căpătâiul „teoriei” celei noi — nu ne miră. Ne întrebăm doar nedumeriţi: oare numele şi activitatea unor savanţi români cu renume universal, care s’au ocupat cu problema originii neamului nostru, nu a tras nici măcar atât 111 cumpănă la formarea unei judecăţi din partea d-lui Brătesc-Voineşti, încât să trezească cel puţin o rezervă, dacă nu o îndoială, faţă de ceea ce scriseseră, fără succes, din fantasie fără de frâu, Densuşianu şi Portocală? Ni se spune că autorul conferinţei e gata să renunţe la teoria sa, dacă i se a r­ gumentează cu dovezi peremptorii că n’are dreptate. Ispititoare ofertă... dar, cu regret, n’o putem accepta. Nu, din mai multe pricini, întâi, pentru că n’am vrea să apărem ca distrugători de mituri, tocmai noi care din mi­ tologie ne-am făcut o pâne... Apoi, fiindcă suntem convinşi de-abinelea că orice argument am aduce, c zădarnic. Pe deasupra, e lucru nespus de greu, căci ar trebui să începem dela ABC-ul ştiinţei istorice şi filologice, dela concepţia despre ea a dela metodă, dela logica specifică ştiinţei, dela cele dintâi elemente ale ei, pentru a ajunge, abia atunci, la imensul tezaur de cunoştinţe precise, câştigate definitiv şi care nu mai pot fi răstălmăcite, nici confundate. A amesteca, bunăoară, pe Pelasgi şi Tirşi cu Geţii şi Tracii, e ca şi cum ai spune că Bănăţenii şi Turcii sau Tătarii sunt de acelaş neam. A susţine eă monumentul dela Adam-Klissi e cu o mic de ani înainte de Romani, sună cam la fel cu vorba despre cartofii prăjiţi dela masa lui Burebista. E foarte posibil ca cineva, chiar intelectual fiind, să nu ştie nimic despre existenţa unei limbi dacice, identică cu cea thracă, dar să afirme că nici alţii nu ştiu de aceasta, mai mai că ne-ar supăra (dar, fireşte, nu ne supără, ci ne amuză). Ei, iată, o spun, 111 şoaptă, ca să n’o audă multă lume (căci mă angajasem să nu dau argumente): noi ştim îndeajuns de mult despre limba thracă şi daco-getă, încât să putem afirma, fără frică de păcat, că nu e aceeaşi limbă cu latina, nici „cu mici”, nici fără „mici diferenţieri”. Sunt două limbi şi încă djn două tabere ale marei familii indo-europene. Dar, oricum, ca basm, teza d-lui I. Al. Brătescu- Voineşti e fermecătoare.

Prin urmare, e clar că 1111 ne putem întinde la discuţie. Dar, poate, mă veţi ispiti: „La ce bun, atunci, şi aceste rânduri, menite, pare-se, totuşi, să destrame vălul mitului?” Răspund imediat şi cinstit: pentru cetitorii acestei reviste, pentru intelectualii noştri, între care şi mulţi elevi de-ai mei. Pentru dânşii a trebuit să scriu cele de mai sus. Nu pentru a-i îndemna să nu dea crezare unor afirmaţii rostite fără frică, numai şi numai pentru că cel ce le face ignorează rezultatele unor cinstite şi îndelungate eforturi ştiinţi­ fice, din ţară şi străinătate, nici de teama că se vor închipui grozav de tot văzându-se, dintr’o dată, nu „nepoţi”, ci bunici ai lui Traian. Bănuesc, dar poate să mă ’nşel, că, ştiind anumite lucruri, ei vor fi aşteptat un cuvânt şi din partea celor ce se cred — vai, ce nume de ocară! — specialişti... Lor le-am destinat, dar, rândurile de mai sus, cu gândul de a-i preveni şi a mi-i face aliaţi, atunci când îl rugam stăruitor pe d-1 I. Al. Brătescu-Voineşti, scriitorul, să ne dea cât mai curând romanul cu „Baba Dochia şi cei cinci feciori de împărat”.

C. DAICOVICIU 112 C. DAICOVICIU, ION GONEA

BULETINUL INSTITUTULUI ROMÂN DIN SOFIA

Vasăzică avem, la Sofia, un Institut român. Un fapt de semnificaţie şi importanţă cu totul deosebite. Mănunchiul de intelectuali români de acolo a realizat ceea ce va trebui să realizăm în toate capitalele statelor vecine. In sistemul de politică al lui Rudolf Kjellen — întemeetorul geopoliticei, disciplina care trebuie să stea in centrul preocupărilor fiecărui om de cultură din vremea noastră — primul capitol se ocupă cu aşezarea geopolitică ii statului şi defineşte această aşezare ca fiind: un „studiu al vecinilor”, datorie primă pentru orice popor şi stat. Iar acum câţiva ani de zile, vizitându-ne Mitropolitul Varşoviei, pa­ triarhul nostru din acea vreme îl întâmpina cu cuvintele din scriptură: „E mai de preţ vecinul apropiat decât ruda îndepărtată” — unul din principiile de bază ale geopoliticei. Iar noi — şi nu numai noi — umblăm după capitale îndepărtate şi strălucitoare, ne­ glijând aproape cu totul iscoada inteligentă, de cunoaştere, în vecini, când tocmai cu această cunoaştere trebuie început. Cine vrea să se definească pe sine — şi aceasta, azi, c o datorie pentru orice stat din aria civilizată a planetei — acela trebuie să se cunoască şi să se facă cunoscut, şi definit, tocmai în raport cu vecinii lui, în primul rând. Azi. viaţa politică şi economică a planetei se ţese şi se trăeşte pe zone, pe sectoare. Iar în aceste zone sau sectoare e de obiceiu câte unul care iese mai în relief peste ceilalţi toţi. Acelui unu organizatorii de mâine ai continentului îi vor încredinţa răspunderea primă in partea de lume respectivă. — Iar noi, tocmai aceasta constituim şi suntem: unul din aceia câte unul. Dar, pentru aceasta, trebuie să ne pregătim. Şi să ne pregătim, tocmai arătând ce suntem în raport cu toţi cei din juru-ne. Nu vrem să se înţeleagă, prin acestea, nimic peste ceea ce e de înţeles din cuvântul înnainte al numărului unu al revistei noastre: Ceeace, dacă pentru noi ar fi bine, nici pentru vecini n’ar fi rău. Definirea şi cunoaşterea între ei a vecinilor (vecinilor, în speţă, din ceea ce se cheamă Sud-Estul european), aceasta e o (poruncă de fier a vremei noastre. Cinjd i se sustrage, propriului său interes se sustrage. Dar, în această ordine de idei, multe ar fi de spus. Se înţelege, însă, şi din atât — ce vrem să spunem. Iată pentru ce noi salutăm cu deosebită bucurie acest prim număr din Buletinul Institutului Român din Sofia (tiparul „Cartea Românească”, Bucureşti, 1941), care tocmai pe calea de mai sus e chemat să lucreze, între noi şi unul din vecini. Iată, din „Cuvântul înnainte” semnat de d. Gavril Barbul, directorul Institutului: „Institutul Român din Sofia a luat fiinţă în anul 1934, ca desvoltare firească a şcoalei' primare româneşti, care există aici din anul 1895. Au trecut numai 6 ani dela naşterea lui, dar acest timp, relativ scurt, poartă cu sine nenumărate valuri stârnite de năzuinţele mari ale oamenilor care s’au perindat şi au muncit aici. Astăzi este adăpostit în clădire proprie. Are un liceu cu 8 clase, organizat şi înzestrat modern şi o şcoală primară; dovezi vii de muncă şi conştiinţă românească”... Şi, mai departe: „Este lucru ştiut că popoarele (mai) mici îşi pot păstra fiinţa numai muncind din greu şi desvoltând intre ele sentimentul de solidaritate în gradul cel mai înnalt. Românii şi Bulgarii au trăit sute de ani în cea mai sinceră prietenie, în­ fruntând împreună furtuna care-i ameninţa şi purtând la fel greul ce-i apăsa în cursul vremii. Mâna de ajutor ce şi-o întindeau cu prietenie la încercări grele, i-a scos la lu­ mină şi pe unii şi pe alţii”. Adică—ceva în felul celor ce scriam noi la începutul acestei însemnări. Şi iată, acum, conţinutul Buletinului: Emile Turdeanu (redactorul publicaţiei, tânărul învăţat care a poposit în studii de ani la toţi vecinii noştri, afară de cei din est): La broderie religieuse en Roumanie. Les etoles des XV-e et XVI-e siecles; Pr. I. Runcu: Excepţiuni metrice în muzica populară română; Pr. I. Dorobanţu; Însemnarea din „Sbornicul Lovcean” şi aducerea moaştelor Sfintei Filofteia la Argeş; Val. Gr. Chelaru: Influenţe literare româneşti în opera dramaturgului bulgar Dobri P. Voinikov; Vasile DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI 113

Cristu: Aromânii din Giumaia-de-Sus; apoi, între altele: Constantin Velichi: Documente moldoveneşti (1607-1673) din arhiva metohului Sf. Mormânt din Constantinopol; Emile Turdeanu: Problèmes sud-est européens dans Voeuvre d histoire littéraire du professeur N. Cartojan; Stela A. H. Petrova: Südesteuropaisehe Probleme im Werke Prof. Dr. M. Ar- naudovs; Val. Gr. Chelaru: lorgu Caragiale şi Bulgarii; Const. N. Velichi: întinderea im­ periului româno-bulgar - (o comunicare, în care se arată cum istoricul bulgar V. Zlatarski, în lucrarea lui: Istoria statului bulgar în Evul mediu, vol. III, Sofia, 1940, nu a reuşit a dovedi întinderea la nord de Dunăre a Imperiului româno-bulgar). — Urmează, în sfârşit, o seamă de recenzii, din care cea dintâi ne atrage în chip deosebit atenţia şi în care e vorba de o carte recent apărută la Sofia: Prietenii Bulgariei şi semnată Zorz Nurizan. Autorul recenziei, d. Victor Andrei, semnalează mai întâi un articol de fond din ziarul bulgăresc „Dnes” (13. VI. 941), articol din care citează: „Iată unul dintre vecinii noştri, Românul, cu care in adevăr putem fi prieteni pe veci, nemai având chestiuni de rezolvat”. Trecând la analiza cărţii amintite, autorul citează din ea: ,,Este interesant de remarcat — scrie autorul bulgar — că deşi legăturile de sânge dintre Bulgari şi Ruşi erau aşa de strânse, ccle mai multe dintre acţiunile de Renaştere (bulgară) au găsit o mai însufleţită primire în România decât în Rusia”. Mai departe, autorul bulgar constată că „numai în 70 de ani de surghiun al marilor bărbaţi bulgari, şi de luptă pentru eliberare, s’au tipărit (in România) peste 300 de cărţi în limba bulgară. Intre anii 1852-1877 au fiinţat (în România) 40 de ziare bulgăreşti. Şi tot pe pământ românesc a apărut primul cotidian in limba bulgară”... „Dar această simplă ospitalitate n’ar fi însemnat nimic, dacă nu ar fi fost şi sufletul românesc care să ia parte activă la lupta de reînviere bulgărească... Marii luptători bulgari Gheorghe Sava Racovski, Liuben Karavelov şi Hristu Botiov găseau sprijin material şi moral , la Românii cari se numeau C. A. Rosetti, Brătianu, Kogălniccanu, Hasdeu şi domnitorii Sturza, Cuza şi Car ol I. Toate acestea au făcut ca atunci când a sunat ceasul, Românii să treacă Dunărea plini de însufleţire şi să ia parte cu multă vi­ tejie la luptele dela Rahova, Vidin şi Griviţa, dând cam 10.000 de suflete jertfă pentru eliberarea Bulgariei”. Şi recenzia sfârşeşte astfel: „Nota de obiectivitate care predomină paginile care ne privesc, dovedeşte că sunt întru totul justificate cuvintele din prefaţa (la carte, a) domnului profesor delii Universitatea din Sofia G. Ghenov, că Bulgaria „nu va uita niciodată pe toţi aceia cari au ajutat-o în grelele momente ale luptelor duse pentru renaştere şi liberare”. Geopolitica, între scopuri, îl are în primul rând pe acela: ca fiecare popor şi stat să cunoască mediul politic in care sunt puse să trăiască; să-şi cunoască, cu alte cuvinte vecinii — cari ei, în primul rând, constituesc acest mediu. Să-i cunoaştem, deci, noi pe ei, şi să le uşurăm sarcina de a ne cunoaşte şi ei pe noi. Şi unii şi alţii, — nu vom avea decât de câştigat. Şi vom câştiga mai ales noi Românii, cari, din socoteala reciprocă cu oricare din vecini, nu putem apărea decât plini de încredere în noi şi în destinul nostru. E şi motivul principal pentru care salutăm cu atâta mulţumire apariţia Buletinului Insti­ tutului Român din Sofia. RED.

„GEOPOLITICA” ..ZEITSCHRIFT FUR GEOPOLITIK” „ZEITSCHRIFT FUR POLITIK”

Până acum apăreau în Europa (după câte ştim noi), două reviste de studii geo- politice: „bătrâna” — să-i zicem — „Zeitschril’t für Geopolitik” a Germaniei (din 1923) şi „Geopolitica” Italiei. Şi de geopolitică mai sunt şi alte, ‘dar nu pure, ca cele două numite. Aşa şi la noi, de pildă, excelenta „Affaires danubiennes” (pe care, totuş, câţi o 114 C. DAICOVICIU, ION CONEA

cercetează?), în care s’au publicat atâtea studii, prin excelenţă geopolitice; dar vorbim,

cum spuneam, de reviste de pură specialitate geopolitică. — Iată, de 1111 an încoace, încă una, în Germania — şi una foarte bună: Zeitschrift fur Po/ilik, editată dc „Institutul de ştiinţă german pentru studiul străinătăţii” — „Deutsches auslandswissenschaftliches Institut”, Berlin. E o publicaţie foarte vie şi exclusiv actuală — şi apare cu o regularitate, lunară, matematică. Dintr’unul din numerele-i recente am reprodus şi noi portretul Mareşalului Mannerheim, după cum dintr’un altul vom reproduce, într’un număr viitor, pe acela al Mareşalului Antonescu (aproape în fiecare număr al acestei reviste germane e prezentat, sub titlul general de „Kopfe der Weltpolitik”, câte un portret de om de stat din largul lumii). — Am vrut, cu acestea, numai să anunţăm revista germană. Altădată, ne vom ocupa de ea mai de aproape. I. C.

LINIA MAGINOT = 1 27 .0 00 HA ARABILE

După ce au cucerit-o, Germanii au pornit la „asanarea” ei, aşa cum ai porni la dre- narea şi punerea în valoare a unui teren mlăştinos. Scrie undeva Horaţiu: „unde era odi­ nioară un port, în ale cărui ape veneau să poposească nave din depărtări, vezi azi plugul arând şi crescând grâul care o să ne dea pâine... Aşa se preschimbă toate pe lumea asta . Aşa, ar spune el, şi soarta liniei Maginot, al cărei autor — pentru că s’a fost crezut in inexpugnabilitatea „liniei” — odihneşte astăzi in Pantheon (şi poate că nu, totuş, pe ne­ drept: ce e el de vină că a încăput „scula” pe mâini nevoiaşe?). îndată după cucerire, Germanii au păşit — cum spuneam — la „asanarea liniei”. S’a lucrat mai mult de un an şi jumătate la „curăţirea” terenului, cu c. 13.000 muncitori zilnic, până să se ajungă la ceeace ni se comunică azi: pe locul — adică pe suprafaţa câtă — a fostei linii Maginot, râd azi în soare peste 250.000 de pogoane arate şi semănate. Elveţia, toată, nu dispune dc mai mult dc 200.000 de pogoane arabile. In vreme ce inginerul Todt tivea, pe de o parte, cu fortificaţii inexpugnabile ţărmurile Franţei dinspre Atlantic şi Mâneca, alte or­ ganizaţii ale lui, făcând să răsune de cântecul muncii lor valea Rinului, scoteau din mă- runtaele pământului cazematele, spre a le da la o parte şi a face ca în locul lor să vină şi să crească holdele. H. H.

ŞTIINŢA DREPTULUI ÎNCLINĂ PENTRU O DESCĂLECARE ŞI IN ŢARA ROMÂNEASCĂ

Am asistat, în ziua de 11 Februarie, la o comunicare a d-lui Dinu Arion, confe­ renţiarul dela Facultatea de drept, cunoscut şi din alte comunicări (şi lucrări) în legătură mai mult sau mai puţin, cu acelaş subiect al Originii celor două Principate Române, am asistat — zic — la o comunicare a d-sale la Academia de Studii Morale şi Politice, cu subiectul: Ce înţeles au avut actele de donaţiuni domneşti de pământ la începuturile l'oc- vodatelor? Contribuţie la studiul întemeerii Voevodatului Munteniei. In problema aceasta, atât de grsa. a întemeerii celor două Principate, spunea con­ ferenţiarul, — „noi credem că şi Dreptul, prin procedeele sale de comparaţie şi de ana­ logie, poate aduce servi iile sale”. Şi mai departe (am obţinut, după aceea, textul comu­ nicării dela d-1 I). Arion): „Suntem îndrituiţi, după cunoştinţele ce le avem, să susţinem

că Domnul a fundat Statul, că, adică, la 11:1 moment dat, o căpetenie politică — un Yoevod, în speţa Munteniei şi Moldovei — şi-a putut întinde stăpânirea asupra regiunilor ce formau ţările respective şi şi-a putut stabili autoritatea asupra societăţilor omeneşti DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI 115

ce le locuiau, centralizând 111 mâinile sale conducerea lor”.!. „Domnul a fost Statul şi s’a confundat cu el, înnainte ca aceste două noţiuni să se despartă”... Şi în Muntenia, ca şi în Moldova, cronicile vorbesc de o descălecare de peste munţi, „descălecare în înţeles de fundare a Statului de către Voevodul descălecător”. Nu numai în cazul Principatului Moldovei — a cărui intemeere prin descălecat „de dincolo” toată lumea o admite — dar şi in cazul Principatului Muntean, spune d. Arion, „trebuie să ţinem seama de faptul că „cronicele, actele şi inscripţiile vorbesc cu insistenţă tot de o descălecare”, deci tot de o intemeere venită de dincolo. Şi d-1 Arion credo că, în adevăr, acesta pare să şi fie adevărul: Intemeerea şi a Munteniei tot prin descă­ lecat: „Ne obligă la aceasta, intre altele, o constatare foarte interesantă: anume asemă­ narea de înţeles a descălecării din diplomaticele munteneşti şi moldoveneşti cu înţelesul lui „desccncus” al diplomaticei ungare din acea vreme, care asemănare merge, in anume privinţe, până la identitate de înţelesuri”. Accl descensus din actele diplomaticei ungare din sec. X III şi XIV, de care vor­ beşte d. Arion, însemna: „descinderea de pe cal... şi luarea în stăpânire a unei întinderi de pământ... şi organizarea ei din punct de vedere administrativ şi judiciar”. Şi cum şi descălecatul cronicelor noastre acelaş lucru înseamnă: „luarea în posesiune”... „şi deci şi organizarea”... „şi deci fundarea Voevodatului”... iată un argument, spune d-1 Arion, care trebuie să ne oprească şi reţină serios atenţia. „Noţiunea de descălecare în acest sens nu e proprie Românilor, ci ei au adoptat-o dela Unguri”, Românii nefiind, nici atunci nici altădată, un popor de călăreţi, ci „un popor de agricultori, de păstori, de oameni ai ogoa­ relor, ai câmpului, ai munţilor, ai codrilor, de oameni ai pământului, de ţărani”, pe când pentru Unguri, — „popor de barbari călăreţi ce nu puteau lua în stăpânire decât descălecând”, termenul se potriveşte de minune. Dar donaţiile, donaţiile acestea din chiar titlul comunicării, ce fel erau? şi în ce fel, şi ele, ar vorbi ■— după d-1 D. Arion — despre o fundare tot în sensul lui descensus a Statului muntean? Primele acte de donaţie de moşii ale Domnilor noştri ni-i arată pe aceştia ca fiind „proprietari ai întregului pământ al ţării”: „Domnul este ţara şi, astfel, Statul, deoarece ţara este a lui, este proprietatea lui”. Dar aceasta, spune d-1 Arion — „este concepţia feudală a domniei şi a proprietăţii pământului” —• „este concepţia feudală a pa- trimonialităţii Statului în beneficiul Domnului”. — Noi nu credem, continuă autorul — „că această concepţie a patrimonialităţii ţării în beneficiul Domnului — idee de bază a siste­ mului feudal apusean — nu credem ca ea să fi fost produsă de stările de .fapt şi de spirit ale societăţilor româneşti din Muntenia — fie ele din Argeş sau de aiurea — din sec. X III şi prima jum ătate a sec. XIV”. Şi concluzia sună aşa: această concepţie, produs al lumii feudale apusene, a descălecat şi ea, la noi, odată cu descălecatul de adineaori, adică ne-a fost transmisă de Apusid feudal prin aceiaşi vecini Unguri, de sub care s’au eliberat unii Voevozi români transilvăneni, trecând Carpaţii spre est şi sud şi întemeind cele două Principate. întâmplarea face că şi cel ce semnează aceste rânduri s’a ocupat, fără să fie istoric, cu „Descălecatul din sud”, in care el îşi îngăduie licenţa să creadă. Un descălecat nu, bineînţeles, în sensul că dincoace era gol de populaţie şi că de dincolo a venit, odată cu Domnul, şi poporul care a umplut locurile; nu, ci în sensul că de dincolo ar fi venit un Voevod mai cu experienţă .şi autoritate politică şi care, prin lupte (sau chiar numai prin bună înţelegere) s’a impus voevozilor mai mulţi şi mărunţi de dincoace, cari l-au recunoscut cap peste ei toţi, cap al Ţării — întemeetor de ţară. Şi ştim că există chiar istorici cari cred aşa, crezând fără să scrie. Fapt e că cronicele şi inscripţiile, şi actele — cum spune d-1 Arion — prea insistă. D. Onciul venea cu descălecatul muntean dinspre sud-vest; noi l-am bănuit pornit din Haţeg şi trecut în Oltenia, mai întâi, şi de acolo peste Olt la Argeş, în cele din urmă. Se pare că stăpânirea Voevodului' întemeetor a fost, 116 C. DAICOVICIU, ION CONEA la început, pc ambele versantb carpatice şi că, voind acest Voevod să se elibereze de tutela ungurească, a renunţat la posesiunile lui de pe versantul nordic, rămânând, liber, numai cu cele de pe cel sudic. Descălecatul — în sensul acesta (s’a mai spus!) ar trebui înţeles, se pare. Originile Principatului Muntean nu sunt, oricum, încă bine lămurite. Că lipsesc documentele pentru aceasta? Dar nu e obligator, numaidecât, să le avem. Şi, apoi, vorba lui Camille Jullian: „Le silence des textes n’est pas, en histoire, une preuve déci­ sive” — sau, cum spunea N. Iorga: „Ceea ce vă spun eu nu stă scris nicăiri, dar ceea ce vă spun eu a trebuit să se întâmple” (nu, însă, în legătură cu Intemeerea de care vorbim a spus el acestea). Totus, la argumentul al doilea din comunicarea d-lui Dinu Arion — argumentul cu ţara — moşia Domnului — ni se pare că se poate veni cu o întâmpinare foarte serioasă — şi anume: Nu numai în Apus era această concepţie, pe vremea aceea şi mai înnainle, ci şi dincoace, la est şi sud-vest de noi. Iată, în adevăr, ce se poate ceti la p. 12-3 a cu­ noscutei Histoire de Russie (par Paul Milioukov, Ch. Seignobos et L. Eisenmann, tome I... nouv. édition, Paris, 1935): '„l’idée que le Souverain est le propriétaire de tout le territoire de l’Etat... est commune à l’Empire des basileis de Byzance, des califes et des padichahs musulmans, comme à celui du tzar moscovite”. — Astfel fiind, e întrebarea dacă acea concepţie de care vorbea d-1 D. Arion nu e, cumva, venită (dacă va fi fiind, numai decât, nevoie să ne fie şi ea „venită”) din altă parte decât din Apus, şi prin Unguri. Facem această observaţie deşi, cum spuneam, suntem şi noi din puţinii cari crcd în descă­ lecatul din sud. In comunicarea sa, d-1 Arion nu conchide pentru o certitudine a acestui descălecat, bine înţeles, ci conchide doar că se pare că ar fi motive să... „Dar — sunt ultimile cuvinte ale comunicării — „mi s’a părut mai ales interesant a stabili că printre ştiinţele ajutătoare ale Istoriei noastre putem număra şi ştiinţa noastră, a juriştilor: Dreptul”.

PAŞI MARI SPRE O SCHIMBARE LA FAŢĂ • Primul războiu mondial, prin „concursul cerut atunci de europeni populaţiilor co­ loniale, prin promisiunile pompoase făcute atunci acestora, prin aducerea de lucrători co loniali în oraşele Europei, prin sugestiile de independenţă contractate astfel de aceştia, prin succesul mondial al faimoasei declaraţii a Prezidentului Wilson asupra „dreptului popoarelor de a dispune de ele însăle”, prin exemplul Japoniei şi al Junilor-Turci şi mai ales prin aţâţările interesate ale puterilor rivale, prin propagandele variate venite din Orientul mu­ sulman, din India, dela negrii din America, dela comunismul moscovit”, — prin toate acestea, trecutul războiu mondial a stârnit la popoarele de mai multă sau mai puţină „culoare” dorinţa de libertate, de viaţă independentă. Astăzi, când ne aflăm în plin alt războiu mon­ dial, mult mai mondial decât acela, şi când toate fcnomenele-cauze de mai sus se repetă pe o scară şi mai mare, e firesc să ne întrebăm: Ce va urma ? Deocamdată observăm cât de mult e preocupată Anglia de problema Indiei şi cât de ademenitoare au început să curgă promisiunile către aceasta. E timpul, timpul greu, în care Henri Decugis se cere iarăş cetit: Le Destin des races blanches. Destinul Europei, mai bine spus.

I. C. DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI 117

RĂZBOIUL

La 17 Noembric trecut u început ultima ofensivă britanică din Africa: „După pre­ gătiri intense, începute acuma o jumătate de an, trupele britanice şi aliate din Africa de nord au dezlănţuit ieri o mare ofensivă împotriva generalului Rommel. Ofensiva e sprijinită de lin număr de avioane cu mult superior aceluia de care dispun trupele duş­ mane, care au de înfruntat ofensiva noastră”, — aşa vorbea a doua zi postul de emisiune din capitala Angliei. Domnul Winston Churehil însuş, luând cuvântul ca totdeauna în asemenea ocazii — când, adică, „acţiunea” se desfăşoară sub auspicii trandafirii — spunea: „iată, e pentru prima oară când ne aflăm faţă în faţă cu adversarul la egalitate de ar­ mament — şi-l batem”. Şi alte multe mai spunea primul ministru, din toate reeşind — direct sau indirect spus — că zilele diviziilor Axei din Africa de nord nu mai aveau să fie multe. Pe de altă parte, generalul De Gaule anunţa apariţia pe acelaş front a unei

divizii franceze alcătuită şi antrenată 111 Siria: „Ea va lupta alături de trupele britanice, sud-africane, nco-zeelandeze, australiene, etc., până la izgonirea sau nimicirea totală a inamicului din Africa, până la eliberarea completă şi a Tripolitaniei. Vom apărea in gra- niţile Tunisiei, de unde vom începe „eliberarea” şi a Africei de nord franceze”. — Şi săptămâni dearândul postul de radio Londra anunţa: „ce a mai rămas din resturile mo­ torizate ale generalului Rommel se retrage în dezordine spre Tripolitania”. Şi tot aşa mereu până ce, într’o zi, veni vestea că „ce a mai rămas” s’a făcut la loc, ba încă şi mai... mare ca înnainte, şi... a început ofensiva. El-Agheila, Agedabia, Benghazi. asistară

iarăş la reintrarea Î11 ele (ca şi anul trecut) a vechiului stăpân.

MALAYISCHE

HALBINSEL

flughafcn f|p

igoon-: »Hafen' Garnilon/^ Rcfervoir

il- Flughafen'

SINGAPORE SINGAPORE-INSEL

P2 BuKum

Fig. 3. Singapore, fala Angliei. Se poate spune că insula întreagă era — atât prin făptura feţii pământului ei, cât şi prin ceea-i adâogase omul — o imensă şi unică fortăreaţă.

Japonezii, insă, cu pierderea a 25.000 de oameni, cum înşişi au anunţat, au cucerit-o 111 c. două săptămâni (fortăreaţa pr. zisă, în şase zile). Dacă s ar putea trimite belinograme şi în imperiul Umbrelor, Stamford Raffles, cel care a dat Angliei, acum 120 de ani, Singaporul, ar privi şi el cu groază la ce imagini, din luptele acolo date, ar primi. 118 C. DAICOVICIU, ION CONEA

Şi cine ştie dacă lucrurile se vor opri — se vor putea opri — aici! Englezii vorbesc acum de „întăriri carc sosesc mereu” generalului Rommel pe mare şi prin aer, de mari avioane de transport carc aduc trupe pană şi din Grecia — şi mai ales de lungi corn oaie care, fără să mai fie „distruse” ca înnainte, pleacă mereu din Sicilia şi mereu debarcă trupe la Tripolis. Cu alte cuvinte — constată şi, de nevoie, acceptă. S'au dus speranţele. ... Tocmai începuse ofensiva engleză din Africa de nord, cănd d. Kurusu, ministrul dc externe al Japoniei, pleca cu avionul peste Pacific spre Washington, să trateze cu d-nii Roosevelt şi Cordel Huli problemele şi rănile Pacificului şi ale Extremului Orient. V’aduceţi aminte dc condiţiile mai mult decât umilitoare pe care Statelc-Unite le puneau Japoniei: să părăsească dc îndată teritoriile ocupate in China, să-şi retraga gar­ nizoanele din Indochina franceză, să părăsească...! „Dar pregătite trebuie să mai fie St. Unite, ca să ţină un astfel dc limbaj” — m i-am zis cu şi ţi-ai spus d-ta şi şi-a spus tot omul care s’a obişnuit sa creadă că trebuie să fie o logică in toate. Şi şi-a mai spus, omul de pe stradă: „Se vede cât de colo că Statele Unite caută războiul cu lumanarea; pun aşa condiţii Japonezilor, că doar, aceştia, nu le-ar primi ’. ... Şi a venit, ca un trăznet din senin, lovitura din Hawai, dela Pearl Harbour: cuirasate, crucişetoare, port-avioane, multe din ele cu nume dc triburi de Piei-ltoşii, „envoyés par le fond” — în minute, nu ceasuri. Au urmat la rând Guam, V\ ake şi ce-

.Fig. 4. Peninsula Malacca este, astăzi, cucerită în întregime: 50 °/0 din producţia de cauciuc a lumii, 60 0J din producţia de cositor. Borneo, a cărei soartă-la-fel nu va putea fi evitată, producea c. un mii. şi jum. tone petrol, anual. Centrele vitale ale Sumatrci — şi cea mai mare parte din întreaga ei suprafaţă — sunt deasemeni ocupate de Japonezi. Sub ea şi sub Borneo, mai spre dreapta, zace insula lava cea cu bogăţii nesfârşite: mirodenii, ceai, cafea, cacao, trestie dc zahăr, tutun, cauciuc, oleaginoase, argint, cositor, fier, nichel, aur, diamante, petrol şi cu, mai ales, cele 40 mii. locuitori ai ei. Din primele zile ale lui Martie 1942, lava s’a îmbrăcat în haine de flăcări. DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂRI 119

lclalte. Iar dincoace, spre colţul de sud-vc3t al Pacificului, în sectorul englez al acestuia, tot în câteva minute la fund două din cele mai puternice unităţi ale flotei engleze: liepulse (gonise şi el după Bismark, in Atlantic) şi Prince >of lVales. „A fost cea mai grea zi a Imperiului Britanic, din câte, grele, le-am trăit eu” — spunea d-1 Churchil. Şi o spunea cu atât mai mare durere, cu cât tot el, numai cu câteva zile mai innaintc, declara în Camera Comunelor: ,,A fost o măsură de prudenţă, de care trebuie să ne felicităm, aceea că am trimis aşa de-la-timp în apele malaeze cele două mari vase de luptă: Repulse şi Prince of Wales. Prezenţa lor acolo ne da încredere şi acoperă cu prestigiu englez mările şi teritoriile din sud-vestul Pacificului. Mai la timp nu putea ii luată o iiiăsură”. — Şi iată, in aer, a doua zi chiar, bombardierele japoneze. Nu multe, dar cele mai multe din ele, vii. Şi s’a întâmplat ce am spus. Nu putem spune, insă, că nu ne-a impresionat şi dela englezi ceva: Mărturisirea francă a pierderilor — şi a durerii: „Cea mai grea zi a Imperiului britanic, din câte le-am trăit eu”. A urmat debarcarea in Malaezia, străbaterea ei in lung — peste 700 de km. — în 70 de zile; apariţia Japonezilor pe ţărmul strâmtorii Johore, dincolo de care — la numai

Fig. 5 (sus): Linia întreruptă K anton • arată drumul pe care-1 va urma i Hongkong./' j viitorul canal Kra, pe care de mult intenţionau să-l sape Japo­ 'C alcutta nezii. El va reduce mult ocolul, GOLF VON spre India, pe la Singapore. Jos : BE NGALEN îngustimea istmului Kra se ob­

servă şi mai clar. Dacă nu s’ar i M adras fi opus Englezii (ca şi, odini­ \7sthmus oară, la tăerea Suezului) acest ** **Kra canal ar fi fost săpat şi în func­ CEYLON ţie, azi. Nu este exclus, dacă războiul va dura, ca Japonezii Colomt>o\ să-l şi inaugureze chiar înainte de încheerea păcii — In stânga, ^S in g a p o re cele două arhipelaguri, încă, 5 ooHtn kMALÂKKASrR/4SSf astăzi, ale Englezilor: Anda- mane şi Nicobare. goif von) BURMA La vest. dincolo de aceste BENGALEN I două arhipeleaguri, se întinde Oceanul Indian, „lacul engle­ zesc“, despre cafe se credea că va rămâne până la sfârşitul răz- boiulut la adăpost de atacurile FRZ submarine inamice. După ocu­ INDO­ parea Singaporelui, însă, subma­ CHINA rinele japoneze vor putea - cu marea rază de acţiune pe care ANDAMANEN GOL! VON Siam o au - să acţioneze până în coastele de răsărit ale Africei. Pak chan ra Convoaiele engleze, venite pe Matthew la Capul Bunei Speranţe, vor In to n a Point • trebui şi aici escortate, în dru­ mul spre Golful Persic şi India. De altfel, anglo americanii au NIKOBAREN şi început să se gândească la un drum pe uscat, peste Africa, spre a scurta — astfel — drumul lui... Vasco de Gama. P e nang 120 C. DAICOVICIU, ION CONEA

câţiva km. peste apă — insula cu fortăreaţa cea mai puternică a imperiului: Singaporclc, fala Angliei. Debarcarea în insulă, înnaintarea prin ea exact ca şi prin Malaezia, ajungerea sul) zidurile — să zicem — ale cetăţii, cucerirea acesteea numai în şase zile (Port-Arthur rezistase în 1904-1905 nu mai puţin de 11 luni — şi oricât ,,comparaison n’est pas raison” totuş comparaţia tot se cere niţel făcută); generalul Percival tratase capitularea (şi mai fusese o capitulare, uitasem: a Hong-Kongului). - Intre timp, generalul Wavel, comandantul suprem al tuturor forţelor anglo-ameri- cano-neerlandeze din Pacificul de sud-vest îşi mutase sediul la Soerabaia, în lava.— Lupte aeriene şi navale se succed, tot mai înverşunate, şi mai numeroase, în braţele de mare care despart puzderia de insule a lnsulindiei. Japonezii debarcă în care din ele vor. Şi, amănunt interesant care iarăş trebuie subliniat: amiralul american, comandant al forţelor navale aliate din zona de luptă a Pacificului, este înlocuit cu amiralul neerlandez Helfrich. Nicio întârziere japoneză: o parte din trupele rămase disponibile după ocuparea Singa- porelui se îndreaptă spre Birmania, o alta debarcă în Sumatra. Curând, alte trupe debarcă în Bali, est de lava, în Timor, Loembok, etc. — Se speră într’o salvare a lavei, se parc. Debarcarea se face, totuş, şi în ea — şi încă în trei puncte dintr’odată. Rezistenţa este, insă, învierşunată. Uitasem, â propos dc rezistenţă, d.; singura adevărată rezistenţă opusă Japoniei: aceea din Filipine, a generalului Mac-Arthur, care încă şi acum rezistă. Dar mă uit pe hartă şi văd spre est de Noua Guineea o puzderie de alte insule, care de care mai mărunte: sunt insulele coraligene ale Polineziei. Putea-vor oare încerca, în unele din ele, anglo-americanii, vreo rezistenţă? E greu să credem. Sunt insule mici, abea depăşind cu faţa lor plată nivelul oceanului. Spre sud-est, însă, în direcţia Noii-

Fig. 6. Flotele de războiu ale marilor puteri stăpâne în Pacific. In vreme ce, însă, flota dc războiu a Angliei e mai toată în Atlantic sau aiurea şi în vreme ce a St. Unite e cel puţin jumătate în acelaş Atlantic angajată, aseea a Japoniei e toată pentru Pacific. Unităţile aici indi.ate erau în serviciu acuma doi ani. De atunci, fiecare din beligeranţi a lansat, de sigur, unităţi noi (altfel, ar însemna ca St. U., de pildă, să nu mai aibă decât cel mult două vase port-avioane). E de observat, de asemeni, ce puţine unităţi na­ vale are Anglia pentru Pacific. DOCUMENTE NOTE ÎNSEMNĂM 121

Zelande, acoperind Australia din acea parte, se iuualţă cu relief continental câteva insule, mai mari, intre care şi cea, franceză, a Noii-Caledonii. Şi, cea mai mare din ele toate, marc cât un continent (7 mii. km. p.), dar cu o populaţie abea cât a Greciei (8 mii. locuitori) — Australia. Port Darwin a intrat de mult intre obiectivele aviaţiei de bom­ bardament japonez, cum au intrat după aceea şi unele localităţi de pe coasta de vest a Australiei. Ce va urma ? Nu toată lumea ştie, insă, că pierderile economice, ca să le spunem astfel; pe care Anglo-americano-neerlandezii le-au suferit până acum in războiul cu Japonia, sunt mai grele — dacă mai . e cazul să stăm să comparăm — decât cele teritoriale. E destul să spunem că numai peninsula Malacca, ea singură, produce j umal af e din tot cauciucul lumii, ca şi jumătate din tot cositorul planetei. Cântăreşte greu, după aceea, şi producţia de cauciuc şi staniu a Sumatrei, ca şi, in sfârşit, petrolul acesteea şi al lavei. Date fiind aceste multe şi variate bogăţii ale arhipelagului Sondelor (Sumatra, lava, Bali, Loembok, Sumba, Sumbava, Timor, Flores) şi ale peninsulei Malacca, englezii şi neerlandezii efectuează distrugeri pustiitoare în retragerea lor. Plantaţiile de cauciuc din Malaezia au fost distruse (în măsura, fireşte, in care înnaintarea rapidă a Japonezilor o va fi îngăduit-o). Iar lava, spun telegramele ultime, este o mare de flăcări: „Plantaţiile de orez, de cafea şi cereale, pădurile uriaşe, sondele petrolifere şi celelalte instalaţii, totul e dat pradă focului, iar minele de cărbuni şi de cositor sunt distruse; toată insula lava, declară ziarele americane, are aspectul unei interminabile masse de flăcări”. Thcodor Roosevelt (Preşedintele celălalt, nu cel de azi) şi Alexandru Herzen, pu­ blicistul rus, au spus cândva, acuma vreo patru decenii: „Istoria lumii, începută in Me- diterana şi trecută după aceea în Atlantic, se mută azi pe nesimţite în Pacific”. Şi nu se poate spune că, la fel ca la orice mutat, nu e suficient... spectacol. (Schiţele cartogr. 3, 5, 6, după W alther Pahl, Das politische Antlitz der Erde).

QUIÜAM

Clişeu Ion Conea, Iulie 1936.

Fig. 7. Rodna, pe valea Someşului Mare, fotografiată dela 1500 m altitudine. Pe această vale şi prin Rodna au trecut, pustiind totul în cale, Tătarii—la 1241. Pe aici, spun izvoarele vremii, s’au împlântat Tătarii în inima Transilvaniei, atunci, Dar, după jafurile şi durerea multă pe care le-au semănat, au dispărut ca pulberea în vârtej.

Revista GEOPOLITICA ŞI GEOISTORIA institue următoarele premii cu subiecte date, fiecare de câte 5000 lei şi purtând numele donatorului:

Prof. Gheorghe I. Brătianu: Nuclee de rezistenţă românească in Evul-Mediu.—Ion Conea şi Anton Golopenţîa: Ţinutul Porţilor-de-Fier în funcţia lui istorică românească. — Mircea Vulcănescu: 1) Care ar fi cea mai bună împărţire admi­ nistrativă a României, ţinându-se seama de realităţile geoistorice şi geopolitice? 2) Depre­ siuni şi drumuri carpatice în istoria aşezărilor umane româneşti. — Octavian Neamţu: Ţara şi Banatul Severinului. — C. Ş. Făgeţcl: Oraşe, târguri şi nedei în Oltenia medievală. — D. C. Amzăr: Ţara Loviştei, astăzi. — A. Iftimescu: Vrancea, „ţară'’ veche românească. — N. Dragoş: Românii de peste hotare.— Emil Răuţ: Târgul Râurenilor în legăturile comerciale cu Ardealul. — Ion Băloi: 1) Cele două maluri ale Dunării oltene privite sub raportul etnic şi etnografic; 2) Sate dispărute în Oltenia de jos. — Mihail Bărăgan: Vechi căi de negoţ în regiunea Oltului

Manuscrisele se vor preda cel mai târziu la 1 Oct. 1942, urmând a ii cercetate de un comitet alcătuit din colaboratori ai revistei. E dela sine înţeles că nu se poate cere autorilor să epuizeze subiectele date, in toate cazurile. Dar cu atât mai bine când aceasta se va putea. Când nu, lucrările vor rămâne un îndemn, pentru alţii, de a fi duse mai departe.

Apare in curând: IO N CONEA ROMANIA

s t k u c t o e A, p o z iţ ie ş i m is iu n e geopolitica RAMURI CBAIOVA