Aliona Grati Structuri dialogice în Craii de Curtea-Veche

Oper ă literar ă î şi confirm ă valoarea ori de câte ori trece proba unei noi grile de investiga ţie, f ără ca aceast ă opera ţie s ă-i distrug ă câtu şi de pu ţin misterul sau capacitatea de atrac ţie. Romanul Craii de Curtea-Veche de Mateiu Ion Caragiale este unul dintre acele texte ce au avut parte de nenum ărate exegeze, atâtea încât s-a vorbit chiar despre un adev ărat „cult matein” viabil pân ă în zilele de ast ăzi. În 2001, o anchet ă a Observatorului cultural claseaz ă Craii pe locul întâi în ierarhia romanului românesc din secolul XX. De unde vine acest succes comparabil poate cu cel al romanului Ulyse de James Joyse printre textele de limb ă englez ă? C ărţile apar cam în acela şi timp: Ulysse vede lumina tiparului în 1922, Craii – în 1926 în Gândirea. Popularitatea romanul englez este explicabil ă, acesta a anticipat tehnicile favorite ale postmoderni ştilor: re-scrierea altor texte (intertextualitate), autoreflexivitatea, pasti şa, parodia, citatul. În ce constă vraja Crailor în stare s ă men ţin ă aten ţia continu ă chiar şi a cititorului dou ămiist? Dup ă Matei C ălinescu, romanul lui Caragiale este „cel mai recitibil din literatura român ă” în virtutea unui „fantastic al concentr ării” tuturor semnifica ţiilor, un „Aleph balcanic” [1. p. 352]. E greu de imaginat c ă un punct static, fie el şi „total”, „punct din univers în care se g ăsesc concentrate toate punctele din univers” ar putea genera vitalitatea necesar ă pentru men ţinerea aten ţiei unui lector cu apetit democratic. De altfel, Craii a generat nenum ărate discu ţii în ce prive şte formula literar ă [2. p.594]. Nara ţiunea la pers. I cu care debuteaz ă romanul ar fi în stare s ă induc ă în eroare şi s ă ne trimit ă cu gândul la formula liric ă, evocatoare a memorialului. Nicolae Manolescu infirm ă aceast ă direc ţie de interpretare: „Nu exist ă propriu- vorbind în Craii nici evocare, nici confesiune: spovedaniile eroilor sau „evoc ările” Povestitorului (numele pe care criticul i-l d ă naratorului) ţin deopotriv ă de o romanesc ă deprindere de a povesti. Povestindu-se, to ţi eroii (deci şi Povestitorul) se inventeaz ă. Nu e nimic „retrospectiv” cu adev ărat, în spovedaniile lor, nici nimic analitic: sensul este proiectiv. Se proiecteaz ă, deci în fic ţiuni, nu se introspecteaz ă; î şi imagineaz ă biografia, nu şi-o evoc ă”. [2, p. 595] Cu alte cuvinte, romanul matein abandoneaz ă conven ţiile romanului realist de investigare a realit ăţ ii sociale sau suflete şti. Personajele sale nu sunt rezultate ale contemplării straturilor abisale, proiec ţii ale eului liric auctorial, a şa cum au încercat s ă-i interpreteze unii critici (Edgar Papu, spre exemplu), iar c ălătoriile – ini ţieri în existen ţă , toate fiind ni şte conven ţii fictive ale textului cu finalitate estetic ă: „cel mai important mister r ămâne în Craii acela al artei îns ăş i. Dintre cele patru hagialâcuri, ultimul, în art ă, este cel mai profund . Celelalte trei – în geografie, în istorie şi în luxur ă – prilejuiesc autorului mari splendori descriptive, vedenii fastuoase şi o limb ă rafinat ă, în dublu registru, patetic şi ironic [...] Valorile prozei lui Mateiu Caragiale trebuie privite ca fiind plane , nu adânci, de şi la fel de inefabile; ţin de o art ă a orizontalit ăţ ii şi a stilului . A şa cum nu urm ăre şte o autenticitate realist ă, romanul lui Mateiu Caragiale nu urm ăre şte nici una simbolic ă: autenticitatea fiind în Craii de natur ă estetic ă, romanul se pune, începând de la limb ă, sub pecetea artei (sublinierile ne apar ţin A. G.)”. [2, p. 604] Credem c ă aceast ă perspectiv ă estetizant ă a existen ţei formeaz ă, în mare parte, vraja de care se las ă atras lectorul postmodern [3. p. 7-123] atunci când îi ofer ă un loc de frunte în ierarhia romanului din secolul XX. Critica literar ă îi recunosc în unanimitate prozatorului rafinamentul stilistic, analizele lor, în linii generale, dezvoltând ideile primilor comentatori mateini care au relevat dou ă registre esen ţiale ale limbajului: „descrip ţionismul exotic” de origine romantic ă [4. p. 308] şi „fosforiscen ţa decadent ă a limbii”[5, p. 251] din combinarea c ărora Mateiu Caragiale devine „promotor al balcanismului literar, acel amestec gras de expresii m ăsc ăricioase, de impulsiuni lascive, de con ştiin ţă a unei eredit ăţ i aventuroase şi triburi, totul purificat şi v ăzut mai de sus de o inteligen ţă superioar ă” [6. p. 900]. Subtilit ăţ ile stilistice ale romancierului nu se reduc doar la aceste acumul ări de cuvinte-abateri de la norm ă, proprii dealtfel şi altor texte, spre exemplu, lirice. Ceea ce face limbajul matein cu adev ărat savuros este dialogul semnifica ţiilor din interiorul cuvântului , jocul de-a du-te-vino al vocilor aflate în raport de reciprocitate în vederea cre ării unui univers artistic în continu ă evolu ţie semantic ă. Interpretarea Crailor din aceast ă perspectiv ă, propus ă de Mihail Bahtin, teoreticianul „discursului dialogic” şi al „dialogului” ca o categorie fundamental ă a romanului, ar pune cap ăt discu ţiilor referitoare la formula literar ă, ar eviden ţia amplitudinea estetic ă a romanului şi ne-ar face s ă-i recunoa ştem scriitorului meritul de a avea intui ţia unei noi viziuni asupra textului, lumii, culturii şi chiar a înse şi existen ţei umane. Esteticianul rus, ideile c ăruia au doar par ţial valorificate în epoc ă, contrapune ideii saussuriene de vorbire şi limbaj literar ca abatere de la limb ă (sistem de norme generale), conceptul de dialog al semnifica ţiilor. În accep ţia sa, cuvântul într-un text literar este „bivoc”, o partitur ă cel pu ţin pe „dou ă voci” aflate în dialog („difon”) şi, la o analiz ă mai fin ă, chiar „polifon”, loc de intersec ţie a accep ţiilor care i se dau în diferite limbaje sociale. Textul în care dialogul se poate realiza pe deplin este romanul, dat fiind faptul c ă acest tip de scriitur ă este mai democratic şi accept ă stiluri diferite, spre deosebire de poezie: „În timp ce principalele variante ale genurilor poetice se dezvolt ă în matca for ţelor unificatoare, centralizatoare, centripete ale vie ţii verbal-ideologice, romanul şi genurile literare în proz ă graviteaz ă în jurul lui s-au format istorice şte în matca for ţelor descentralizatoare, centrifuge. În timp ce poezia rezolva, în cercurile înalte social-ideologice oficiale, problema centraliz ării culturale, na ţionale, politice a lumii verbal-ideologice, în p ăturile de jos, pe estradele bâlciurilor şi iarmaroacelor răsuna plurilingvismul m ăsc ăricilor, ridiculizarea tuturor „limbilor” şi dialectelor, evolua literatura fabliaux-urilor şi a comediilor satirice, a cântecelor de strad ă, a zicalelor şi anecdotelor. Aici nu exista nici un centru lingvistic, dar se derula jocul viu „cu limbajele” al poe ţilor, savan ţilor, c ălug ărilor, cavalerilor ş.a., toate „limbajele” erau m ăş ti şi nu exista un chip autentic, indiscutabil al limbii. Plurilingvismul, organizat în aceste genuri inferioare, nu era doar un plurilingvism pur şi simplu în raport cu limbajul literar recunoscut (în toate variantele de gen), adic ă în raport cu centrul lingvistic al vie ţii verbal-ideologice a na ţiunii şi epocii, ci era conceput ca opusul acestuia. El era orientat, în mod parodic şi polemic, împotriva limbajelor oficiale ale contemporaneit ăţ ii. Era un plurilingvism dialogizat.” [7. p. 127] Dialogul este un pantant al for ţelor unificatoare, „centripete”, împotriva unei autorit ăţ i lingvistice. Un studiu stilistic al dialogului intralingvistic ar valorifica calitatea limbajului de a se înnoi or, principiul dialectic spune c ă doar în polemic ă şi contradic ţie exist ă evolu ţie. În viziunea lui Bahtin, sistemul operei conceput prin analogie cu sistemul limbajului nu poate asigura o evolu ţie, ci dimpotriv ă îngusteaz ă, limiteaz ă semnifica ţiile, s ă zicem, doar la cele impuse de autoritatea indiscutabil ă a autorului. Esteticianul propune o nou ă solu ţie, iat ă o fraz ă profetic ă pentru mecanismele ce se produc în domeniul literaturii şi a ştiin ţei literare mai târziu: „ Dac ă ne-am reprezenta opera ca o replic ă a unui anumit dialog, al c ărei stil este definit de corela ţia ei cu alte replici ale acestui dialog (în ansamblul conversa ţiei )” [8. p. 128]. Ce ar fi dac ă am privi romanul lui Mateiu Caragiale ca pe o replic ă dat ă unui(or) alt(e) text(e) cu care scriitorul se afl ă în dialog? Craii nu se las ă mult aşteptat şi ne propune un discurs dialogal chiar de la început. Dincolo de citatele din Raymond Poincare şi L. Protat, pretexte pentru cercet ări paratextuale, întâlnim un dialog în interiorul textului, f ără vreun indiciu compozi ţional. Iat ă un fragment: „Ur ăsc scrisorile. Nu ştiu s ă fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care s ă-mi fi adus o veste fericit ă. Am groaz ă de scrisori. Pe atunci le ardeam f ără s ă le deschid. Asta era soarta ce o a ştepta şi pe cea sosit ă. Cunoscând scrisul, ghicisem cuprinsul. Ştiam pe de rost nes ărata plachie de sfaturi şi de dojane ce mi se slujea de-acas ă cam la fiecare început de lun ă; sfaturi să purced cu b ărb ăţ ie pe calea muncii , dojane c ă nu m ă mai înduplecam s ă purced odată. Şi, în coad ă, nelipsita urare ca Dumnezeu s ă m ă aib ă în sfânta sa paz ă. Amin ! În halul îns ă în care m ă g ăseam mi-ar fi fost peste putin ţă să pornesc pe orice fel de cale . Nici în pat nu m ă puteam mi şca. De şurubat de la încheieturi, cu şalele frânte, mi se p ărea c ă ajunsesem în stare de piftie. În mintea mea aburită miji frica s ă nu m ă fi lovit damblaua . Nu, dar în sfâr şit m ă r ăzbise. De o lun ă, pe t ăcute şi ner ăsuflate, cu n ădejde şi temei, o dusesem într-o b ăutur ă, un crailâc, un joc . În anii din urm ă, fusesem greu încercat de împrejur ări; mica mea luntre o b ătuser ă valuri mari . Mă ap ărasem prost şi, scârbit de peste m ăsur ă, n ăzuisem s ă aflu într-o via ţă de stric ăciune uitarea.”

Discursul de fa ţă se desf ăş oar ă cel pu ţin pe dou ă voci aflate în dialog: cea a naratorului la pers. I şi cea din scrisoarea p ărin ţilor. Cuvântul „ur ăsc” de la începutul fragmentului instituie tonalitatea serioas ă a vocii naratorului, care îns ă î şi schimb ă registrul din momentul când acesta începe s ă reproduc ă din imagina ţie textul scrisorii cu proeminent ă stilizare parodic ă. De acum încolo aceste dou ă registre formeaz ă un câmp comun în care orice opinie este relativ ă, se afl ă în concurs pentru a fi adev ăr. Limbajul didactic-moralizator al p ărintelui se întâlne şte cu limbajul naratorului (dup ă to ţi indicii, acesta este un tân ăr, de vreme ce prime şte de la p ărin ţi scrisori pov ăţ uitoare), care se complace (tonalitatea cu care naratorul îşi descrie aceast ă perioad ă a vie ţii nu e nici pe de parte una de regretare) în „starea de piftie” de „de şurubare”, într-o „b ăutur ă, un crailâc, un joc”. Pe de alt ă parte, naratorului undeva intuie şte faptul c ă un atare mod („de stric ăciune”) de via ţă nu-i face bine. Cuvântul autoritar „Amin!” (a şa s ă fie) din alineat, îndep ărtat oarecum de concep ţia evlavioas ă a frazei „Dumnezeu s ă m ă aib ă în sfânta sa paz ă” şi pus în fa ţa altui fragment ce evoc ă via ţa depravat ă, se relativizeaz ă şi devine ambiguu. Dar care e pozi ţia lui Mateiu C ălinescu, autorul adev ărat, num ărul I, or naratorul, cel de-al treilea crai este un autor conven ţional, num ărul II? Deocamdat ă el r ămâne refractar şi doar las ă ca între aceste dou ă limbaje s ă se deruleze dialogul continuu, generator de semnifica ţii. Un ochi abilitat ar observa neap ărat un alt fragment de limbaj impropriu naratorului, ce vine din realitatea textelor clasice ale antichit ăţ ii şi ale evului mediu: „...mica mea luntre o b ătuser ă valuri mari. M ă ap ărasem prost...” Nu putem s ă nu vedem nota ironic ă a acestui enun ţ, care ridic ă dialogul la un alt nivel, din câmpul discu ţiilor despre moravuri la dialogul textelor sau cel instituit între felul vechi şi nou de a concepe literatura. Nuan ţe stilistice, întors ătura pe care o ia fraza sugereaz ă inten ţiile autorului de a da o replic ă în cadrul unui dialog mai vast decât dimensiunile acestui text. E adev ărat c ă nici aspectul polemic al romanului matein n-a r ămas f ără aten ţie, critica literar ă a observat şi a comentat numaidecât ambi ţia de a se opune literaturii b ătrânului Caragiale. Ordinea, bunul sim ţ, subiecte veridice din mediul social, personaje-tip etc. ce caracterizeaz ă proza tat ălui sunt contracarate în favoarea extraordinarului şi fictivului. Dac ă am interpreta pe Pa şadia, Pantazi, Pirgu şi pe Narator doar ca caractere morale fie şi excep ţionale de origine romantic ă (curentul pe care tat ăl îl contrazice), am reduce mult din valoarea estetic ă a textului. Concluzia lui Ovid S. Crohm ălniceanu c ă dominanta caragilian ă ar fi „ancorarea în real” şi „gustul caricaturii” are la fel o tendin ţă de îngustare, de limitare. Personajele Crailor sunt figuri conven ţionale, fictive în cadrul textului, care se mi şcă, ac ţioneaz ă şi vorbesc în vederea unui scop diferit de problemele didacticii şi teoriei educa ţionale, sociale etc. Ele reprezint ă, credem, modele de limbaje, texte şi viziuni literare, aflate în dialog continuu, la care subscrie şi autorul. Finalitatea acestui demers este opera de art ă literar ă. Preocuparea pentru stil este replica lui Matei Caragiale dat ă canoanelor estetice precedente. Să citim cu aten ţie fragmentele ce prezint ă figura cea mai conving ătoare a romanului – Pirgu. Iat ă unul dintre ele: Era dat în Pa şte, dat dracului . A! s ă fi voit el, cu darul de a zeflemesi grosolan şi ieftin, cu lipsa lui de carte şi de ideal înalt şi cu am ănun ţita lui cunoa ştere a lumii de mardeia şi, de codo şi şi de şmecheri, de teleleici, de târfe şi de ţaţe, a n ăravurilor şi a felului lor de a vorbi, f ără mult ă b ătaie de cap, Pirgu ar fi ajuns să fie num ărat printre scriitorii de frunte ai neamului, i s-ar fi zis „maestrul”, şi-ar fi arvunit şi funeralii na ţionale. Ce mai „schi ţe” i-ar fi tras, maica ta Doamne! de la el s ă fi auzit dandanale de mahala şi de alegeri. Mai cuminte poate, dânsul se mul ţumea a le pune la cale, a trage sforile şi în aceasta rămânea neîntrecut. A şa cum sucea el treburile, cum le învârtea, cum îl prostea şi zăpăcea de la mic la mare, sco ţându-se pe el basma curat ă, era o minune; un târg întreg îl juca giurgiuna şi noi în şine nu am f ăcut tustrei oare parte din Vicleimul ale cărui p ăpu şi le arunca una înt-alta, le smuncea, le surchidea, f ără s ă se sinchiseasc ă dac ă i se întâmpla s ă le ciobeasc ă sau s ă le sfarme. Mai primejdioas ă jarv ă şi mai murdar ă nu se putea g ăsi, dar nici mai bun ă c ălăuz ă pentru c ălătoria a treia ce făceam aproape în fiecare sear ă, c ălătorie în via ţă care se vie ţuie şte, nu în cea care se viseaz ă. De câte ori totu şi nu m-am crezut în plin vis.”

Avem un discurs transpus , cuvintele sau replicile „str ăine” (accentuate cursiv) se prezint ă gramatical în relatarea naratorului, formând un câmp în care nuan ţele semantice ale instan ţei discursive şi cele ale replicii originale întâlnesc şi comunic ă. Atitudinea naratorului, aici homodiegetic , c ăci ia parte la întâmpl ări, este una de antipatie accentuat ă fa ţă de comportamentul şi ambi ţiile lui Pirgu. La fel de antipatic ă îi este şi modalitatea de cunoa ştere a lumii pe care o întruchipeaz ă aceast ă figur ă? Ceva mai târziu, la îndemnul lui Pirgu („Ei, dac ă ai merge în case, în familii, s-ar schimba treaba, ai vedea câte subiecte ai g ăsi, ce tipuri ! Ştiu eu un loc”), naratorul va vizita Arnotenii şi va exclama f ără prea mare entuziasm: „A! da, eram silit s ă recunosc: spunându-mi c ă dac ă voiam subiect de roman s ă fi mers la adev ăra ţii Arnoteni, Pirgu nu m ă dezam ăgise”. Registrele de vorbire se succed ă, la fel şi atitudinile naratorului. Judecând dup ă nuan ţele stilistice în care sunt transpuse unit ăţ ile narative „subiecte”, „tipuri”, „s ă fie num ărat printre scriitorii de frunte ai neamului, i s-ar fi zis „maestrul”, şi-ar fi arvunit şi funeralii na ţionale. Ce mai „schi ţe” i-ar fi tras, maica ta Doamne! de la el s ă fi auzit dandanale de mahala şi de alegeri” şi „via ţă care se vie ţuie şte, nu în cea care se viseaz ă” ş.a. vom descifra substratul polemic fa ţă de viziunea realismului asupra operei de art ă ca loc unde se înregistreaz ă fapte şi personaje autentice. Ultima fraz ă ne confirm ă intui ţia: problema nu ţine de fapte exterioare textului: de cunoa şterea realit ăţ ii sau a visului, ci de cuvântul artistic. Enun ţurile lui Pirgu relev ă cel pu ţin dou ă registre: unul cel al limbajului plin de patos patriotic-na ţional care întâlne şte înfruntarea naratorului şi a celorlal ţi crai: „În schimb Pirgu ajungea s ă se mire el singur cât era de patriot şi nu pot s ă uit cum mergând s ă-l iau de la o adunare de cioclovine îmbr ăcate toate în port na ţional, dar f ără a vorbi una boab ă române şte, m-am crucit şi eu, ca de alt ă aia, când l-am v ăzut, dulce p ăstora ş al Carpa ţilor, cu cavalul în brâu, învârtind o b ătut ă zuralie cu teozoafa Papura Jilava. Decât s ă-şi aud ă terfelit ă bia ţa ţă ri şoar ă, mai bine se lipsea de toate , se scula şi ne p ărăsea, pentru scurt ă vreme îns ă, deoarece se întorcea întotdeauna şi niciodat ă singur. Înso ţitorii şi-i dejuga, f ără s ă mai cear ă încuviin ţare, de-a dreptul la masa noastr ă, la care, în chipul acesta, în mai pu ţin de o lun ă, am v ăzut perindându-se tot ce Bucure ştii avea mai n ăbădăios, mai z ănatic, mai te şmenit şi def ăimat – jegul, lepra şi trânjii societ ăţ ii [...] „ Ah, dup ă militari, infanteri şti, tunari ” ... Pirgu ne aducea de sub ţioar ă pe Poponel. Se f ăcuse cunoscut sub aceast ă porecl ă unul din edecurile ministerului treburilor din afar ă, băiat de mare viitor , ar ătând, ca mul ţi al ţii din breasla lui [...] - Pân ă când , îi r ăspundea acesta, cu asemenea prejudec ăţ i trezite, pân ă când? De ce atâta prigoan ă? Nu cumva ai pofti s ă-ţi fac ă dumitale curte? Nu? – atunci ce ai cu el? Dumneta nu ţii muscal cu lun ă? – las ă-l şi pe el s ă-şi ia turc cu lun ă. Dumitale î ţi cere cineva socoteal ă c ă umbli dup ă marcoave, dup ă şleoalfe? - el de ce s ă nu umble dup ă juni, dup ă crai ?”

Autorul I mânuie şte cu îndemânare unit ăţ ile narative ale naratorului conven ţional şi ale lui Pirgu pentru a eviden ţia discrepan ţele dintre vorbire şi realitate, dintre patriotismul vociferat şi faptele individului compromis de societate. Alt registru verbal al lui Pirgu este „zeflemeaua” alimentat ă din argou: perlele de exprimare ale locatarilor de cartiere m ărgina şe. Nicolae Manolescu men ţioneaz ă faptul c ă Pirgu la fel ca şi Pantazi este un artist al exprim ării. Deci, Pirgu nu este un tip de caracter, individ care folose şte un limbaj argotic, vulgar pentru a reprezenta o anumit ă categorie social ă, ci îns ăş i imaginea unui limbaj care în contextul dialogului prezint ă atitudinea realismului fa ţă de cuvânt. Personajele romanului au în comun un limbaj cu sonorit ăţ i multiple. Discursurile lui Pantazi reunesc fericit pl ăcerea de fabula ţie a povestitorului popular, tendin ţa de c ălătorii în spa ţii ale marinarilor, cucernicia c ărţilor sfinte ale evului mediu, expresiile pre ţioase ale artistului baroc din secolele XVII-XVII, patimile eroilor lui Racine, nostalgiile sfâ şietoare ale romanticilor: toate comunicând în serviciul Frumosului. Simpatia naratorului, a c ărui discursuri insereaz ă, în mare parte, vorbirea acestui personaj „p ătima ş dup ă Frumos şi ad ăpat la izvorul tuturor cuno ştin ţelor, care citea în original pe Cervantes şi Camo ёns şi vorbea cu cer şetorii ţig ăne şte, cavalerul Sfântului-George al Rusiei...”, dureaz ă doar pân ă în momentul când comunicarea dintre ei nu mai e posibil ă. Când dimensiunea artistic ă nu e în joc, dialogul cu „un str ăin” nu are nici un rost („Stam în vagonul restaurant la o mas ă, fa ţă în fa ţă , şi nu g ăseam s ă ne spunem unul altuia nimic”). Nici chiar Pirgu nu-l pune pe narator în situa ţia s ă nu poat ă da o replic ă. Ţinta lui Mateiu Caragiale nu reprezintă literatura realist ă, ci nonvalorile ce nu au nimic a comunica sau, mai degrab ă, nu pot comunica cu alte texte întru perpetuarea esteticului. Mai pu ţin manifest verbal, nesociabil, închis în sine, misterios ziua, Pa şadia ilustreaz ă literatura modern ă de investigare a profunzimilor, a valorific ărilor semantice pe vertical ă. Vorbirea acestui personaj ne parvine la fel indirect, prin filiera discursului naratorului, de unde afl ăm c ă ar fi un retor neîntrecut la nivel academic, c ă cufundarea în noapte şi în trecut îi prilejuia o deschidere spre povestire şi scriitur ă. Casa în care locuie şte îi completeaz ă imaginea: s ărac ă şi near ătoas ă afar ă, aceasta e „o somptuoas ă sih ăstrie” cu „scump ătăţ i rare”, cu icoane şi tablouri vechi în ăuntru. Privit în opozi ţie cu Pirgu, vorbirea c ăruia e diversificat ă social, Pa şadia este monoton, univoc în ambele vie ţi pe care le „tr ăia cu schimbul”. De şi naratorul îl consider ă „fiin ţă aleas ă, cât ă deosebire între dânsul şi ceilal ţi, ce pr ăpastie!”, nu poate s ă nu-i desconsidere hot ărârea de a-şi nimici crea ţia (autorul probabil îl vizeaz ă pe Kafka, Rimbaud ş.a.), singura în stare s ă autentifice aceast ă „pr ăpastie”, diferen ţa sau replica în dialogul textelor. S ă fi vestit oare moartea personajului Pa şadia pe cea a literaturii angajate în metafizic. Sfâr şitul suprema ţiei unui „metalimbaj universal” va avea drept consecin ţă impunerea, la mijlocul secolului XX, a unei pluralit ăţ i nesfâr şite a limbajelor. Tendin ţa totalizatoare a modernismului, începe s ă fie înlocuit ă de tendin ţe plurilingvistice , descentralizatoare , centrifuge, instituind o nou ă paradigm ă – postmodernismul, a c ărui m ărci devin fragmentarismul , eclectismul, dialogul textelor, a limbajelor şi a poeticilor. În plan artistic se creeaz ă condi ţiile pentru o estetizare general ă a existen ţei. Visul naratorului eternizeaz ă al ături de crai şi pe Pirgu, p ăpu şarul şi bufonul, for ţe simetrice de unificare dar şi de diversificare, de atrac ţie şi respingere în continu ă concuren ţă şi comunicare. Autorul nu privilegiaz ă nici un personaj prin a-i acorda în întregime viziunea sa, nici chiar naratorul. Discursul acestuia se ţese din multiple unit ăţ i narative str ăine: ale autorului, ale lui Pa şadia, Pantazi, Pirgu, Masinca, ale Arnotenilor şi ale altor multe persoane cu care intr ă în disputa punctelor de vedere, a aprecierilor, a accentelor semnificative etc. Formula literar ă şi stilul unit ăţ ilor textuale sunt la fel diferite: evocare, epistol ă, confesiune, observa ţie realist ă, fic ţiune; patos retoric, deduc ţii ştiin ţifice, repro şuri familiare etc. Se creeaz ă, în felul acesta, o stratificare semantic ă ce permite şi cheam ă cititorul spre valorific ări infinite. Romanul Craii de Curtea-Veche î şi p ăstreaz ă vivacitatea datorit ă intui ţiei revelatoare pe care a avut-o Matei C ălinescu de a prefera autoritarismului modern, perspectivismul şi dialogismul. Romanul ne ofer ă, ne permitem s ă perifraz ăm exegezele mateine, o călătorie antrenant ă în dialog.

Referin ţe bibliografice 1. Matei C ălinescu, A citi, a reciti. C ătre o poetic ă a (re)lecturii . Polirom 2003; aici criticul face o compara ţie cu textul şi Jorge Luis Borges „Alephul borgesian esre, reamintesc, un punct din univers în care se găsesc concentrate toate punctele din univers, un punct total, care se înf ăţ işeaz ă, în povestirea titular ă, sub forma unei mici sfere în transparen ţa c ăreia se reflect ă miniatural întreaga lume şi întreaga ei istorie” 2. vezi Nicolae Manolescu. Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc. Ed. 100+1 Gramar, Bucure şti, 2003. 3. vezi Partea I-II din Mircea C ărt ărescu. Postmodernismul românesc . Bucure şti: Humanitas, 1999. 4. Tudor Vianu. Arta prozatorilor români. Editura Litera, Chi şin ău, 1997. 5. Eugen Lovinescu. Istoria literaturii române contemporane. Editura Litera, Chi şin ău, 1998. 6. George C ălinescu. Istoria literaturii române de la origini pân ă în prezent. Editura Minerva, Bucure şti, 1988. 7. M. Bahtin. Discursul în roman // Probleme de literatur ă şi estetic ă. Bucure şti, Editura Univers, 1982. 8. M. Bahtin. Plurilingvismul în roman // Probleme de literatur ă şi estetic ă. Bucure şti, Editura Univers, 1982.

Vasile Cucerescu Comedia urban ă joycian ă: Biblie şi vodevil

Joyce imortalizeaz ă Dublinul ca un comediant veritabil, provocând râsul şi ridiculizând rela ţiile sociale, politice, economice, etice, estetice, tipurile umane, moravurile, etc. Doar jocul infinit al cuvântului în limbaj ne permite s ă gândim a şa,