Aliona Grati Structuri dialogice în Craii de Curtea-Veche Oper ă literar ă î şi confirm ă valoarea ori de câte ori trece proba unei noi grile de investiga ţie, f ără ca aceast ă opera ţie s ă-i distrug ă câtu şi de pu ţin misterul sau capacitatea de atrac ţie. Romanul Craii de Curtea-Veche de Mateiu Ion Caragiale este unul dintre acele texte ce au avut parte de nenum ărate exegeze, atâtea încât s-a vorbit chiar despre un adev ărat „cult matein” viabil pân ă în zilele de ast ăzi. În 2001, o anchet ă a Observatorului cultural claseaz ă Craii pe locul întâi în ierarhia romanului românesc din secolul XX. De unde vine acest succes comparabil poate cu cel al romanului Ulyse de James Joyse printre textele de limb ă englez ă? C ărţile apar cam în acela şi timp: Ulysse vede lumina tiparului în 1922, Craii – în 1926 în Gândirea. Popularitatea romanul englez este explicabil ă, acesta a anticipat tehnicile favorite ale postmoderni ştilor: re-scrierea altor texte (intertextualitate), autoreflexivitatea, pasti şa, parodia, citatul. În ce constă vraja Crailor în stare s ă men ţin ă aten ţia continu ă chiar şi a cititorului dou ămiist? Dup ă Matei C ălinescu, romanul lui Caragiale este „cel mai recitibil din literatura român ă” în virtutea unui „fantastic al concentr ării” tuturor semnifica ţiilor, un „Aleph balcanic” [1. p. 352]. E greu de imaginat c ă un punct static, fie el şi „total”, „punct din univers în care se g ăsesc concentrate toate punctele din univers” ar putea genera vitalitatea necesar ă pentru men ţinerea aten ţiei unui lector cu apetit democratic. De altfel, Craii a generat nenum ărate discu ţii în ce prive şte formula literar ă [2. p.594]. Nara ţiunea la pers. I cu care debuteaz ă romanul ar fi în stare s ă induc ă în eroare şi s ă ne trimit ă cu gândul la formula liric ă, evocatoare a memorialului. Nicolae Manolescu infirm ă aceast ă direc ţie de interpretare: „Nu exist ă propriu- vorbind în Craii nici evocare, nici confesiune: spovedaniile eroilor sau „evoc ările” Povestitorului (numele pe care criticul i-l d ă naratorului) ţin deopotriv ă de o romanesc ă deprindere de a povesti. Povestindu-se, to ţi eroii (deci şi Povestitorul) se inventeaz ă. Nu e nimic „retrospectiv” cu adev ărat, în spovedaniile lor, nici nimic analitic: sensul este proiectiv. Se proiecteaz ă, deci în fic ţiuni, nu se introspecteaz ă; î şi imagineaz ă biografia, nu şi-o evoc ă”. [2, p. 595] Cu alte cuvinte, romanul matein abandoneaz ă conven ţiile romanului realist de investigare a realit ăţ ii sociale sau suflete şti. Personajele sale nu sunt rezultate ale contemplării straturilor abisale, proiec ţii ale eului liric auctorial, a şa cum au încercat s ă-i interpreteze unii critici (Edgar Papu, spre exemplu), iar c ălătoriile – ini ţieri în existen ţă , toate fiind ni şte conven ţii fictive ale textului cu finalitate estetic ă: „cel mai important mister r ămâne în Craii acela al artei îns ăş i. Dintre cele patru hagialâcuri, ultimul, în art ă, este cel mai profund . Celelalte trei – în geografie, în istorie şi în luxur ă – prilejuiesc autorului mari splendori descriptive, vedenii fastuoase şi o limb ă rafinat ă, în dublu registru, patetic şi ironic [...] Valorile prozei lui Mateiu Caragiale trebuie privite ca fiind plane , nu adânci, de şi la fel de inefabile; ţin de o art ă a orizontalit ăţ ii şi a stilului . A şa cum nu urm ăre şte o autenticitate realist ă, romanul lui Mateiu Caragiale nu urm ăre şte nici una simbolic ă: autenticitatea fiind în Craii de natur ă estetic ă, romanul se pune, începând de la limb ă, sub pecetea artei (sublinierile ne apar ţin A. G.)”. [2, p. 604] Credem c ă aceast ă perspectiv ă estetizant ă a existen ţei formeaz ă, în mare parte, vraja de care se las ă atras lectorul postmodern [3. p. 7-123] atunci când îi ofer ă un loc de frunte în ierarhia romanului din secolul XX. Critica literar ă îi recunosc în unanimitate prozatorului rafinamentul stilistic, analizele lor, în linii generale, dezvoltând ideile primilor comentatori mateini care au relevat dou ă registre esen ţiale ale limbajului: „descrip ţionismul exotic” de origine romantic ă [4. p. 308] şi „fosforiscen ţa decadent ă a limbii”[5, p. 251] din combinarea c ărora Mateiu Caragiale devine „promotor al balcanismului literar, acel amestec gras de expresii m ăsc ăricioase, de impulsiuni lascive, de con ştiin ţă a unei eredit ăţ i aventuroase şi triburi, totul purificat şi v ăzut mai de sus de o inteligen ţă superioar ă” [6. p. 900]. Subtilit ăţ ile stilistice ale romancierului nu se reduc doar la aceste acumul ări de cuvinte-abateri de la norm ă, proprii dealtfel şi altor texte, spre exemplu, lirice. Ceea ce face limbajul matein cu adev ărat savuros este dialogul semnifica ţiilor din interiorul cuvântului , jocul de-a du-te-vino al vocilor aflate în raport de reciprocitate în vederea cre ării unui univers artistic în continu ă evolu ţie semantic ă. Interpretarea Crailor din aceast ă perspectiv ă, propus ă de Mihail Bahtin, teoreticianul „discursului dialogic” şi al „dialogului” ca o categorie fundamental ă a romanului, ar pune cap ăt discu ţiilor referitoare la formula literar ă, ar eviden ţia amplitudinea estetic ă a romanului şi ne-ar face s ă-i recunoa ştem scriitorului meritul de a avea intui ţia unei noi viziuni asupra textului, lumii, culturii şi chiar a înse şi existen ţei umane. Esteticianul rus, ideile c ăruia au doar par ţial valorificate în epoc ă, contrapune ideii saussuriene de vorbire şi limbaj literar ca abatere de la limb ă (sistem de norme generale), conceptul de dialog al semnifica ţiilor. În accep ţia sa, cuvântul într-un text literar este „bivoc”, o partitur ă cel pu ţin pe „dou ă voci” aflate în dialog („difon”) şi, la o analiz ă mai fin ă, chiar „polifon”, loc de intersec ţie a accep ţiilor care i se dau în diferite limbaje sociale. Textul în care dialogul se poate realiza pe deplin este romanul, dat fiind faptul c ă acest tip de scriitur ă este mai democratic şi accept ă stiluri diferite, spre deosebire de poezie: „În timp ce principalele variante ale genurilor poetice se dezvolt ă în matca for ţelor unificatoare, centralizatoare, centripete ale vie ţii verbal-ideologice, romanul şi genurile literare în proz ă graviteaz ă în jurul lui s-au format istorice şte în matca for ţelor descentralizatoare, centrifuge. În timp ce poezia rezolva, în cercurile înalte social-ideologice oficiale, problema centraliz ării culturale, na ţionale, politice a lumii verbal-ideologice, în p ăturile de jos, pe estradele bâlciurilor şi iarmaroacelor răsuna plurilingvismul m ăsc ăricilor, ridiculizarea tuturor „limbilor” şi dialectelor, evolua literatura fabliaux-urilor şi a comediilor satirice, a cântecelor de strad ă, a zicalelor şi anecdotelor. Aici nu exista nici un centru lingvistic, dar se derula jocul viu „cu limbajele” al poe ţilor, savan ţilor, c ălug ărilor, cavalerilor ş.a., toate „limbajele” erau m ăş ti şi nu exista un chip autentic, indiscutabil al limbii. Plurilingvismul, organizat în aceste genuri inferioare, nu era doar un plurilingvism pur şi simplu în raport cu limbajul literar recunoscut (în toate variantele de gen), adic ă în raport cu centrul lingvistic al vie ţii verbal-ideologice a na ţiunii şi epocii, ci era conceput ca opusul acestuia. El era orientat, în mod parodic şi polemic, împotriva limbajelor oficiale ale contemporaneit ăţ ii. Era un plurilingvism dialogizat.” [7. p. 127] Dialogul este un pantant al for ţelor unificatoare, „centripete”, împotriva unei autorit ăţ i lingvistice. Un studiu stilistic al dialogului intralingvistic ar valorifica calitatea limbajului de a se înnoi or, principiul dialectic spune c ă doar în polemic ă şi contradic ţie exist ă evolu ţie. În viziunea lui Bahtin, sistemul operei conceput prin analogie cu sistemul limbajului nu poate asigura o evolu ţie, ci dimpotriv ă îngusteaz ă, limiteaz ă semnifica ţiile, s ă zicem, doar la cele impuse de autoritatea indiscutabil ă a autorului. Esteticianul propune o nou ă solu ţie, iat ă o fraz ă profetic ă pentru mecanismele ce se produc în domeniul literaturii şi a ştiin ţei literare mai târziu: „ Dac ă ne-am reprezenta opera ca o replic ă a unui anumit dialog, al c ărei stil este definit de corela ţia ei cu alte replici ale acestui dialog (în ansamblul conversa ţiei )” [8. p. 128]. Ce ar fi dac ă am privi romanul lui Mateiu Caragiale ca pe o replic ă dat ă unui(or) alt(e) text(e) cu care scriitorul se afl ă în dialog? Craii nu se las ă mult aşteptat şi ne propune un discurs dialogal chiar de la început. Dincolo de citatele din Raymond Poincare şi L. Protat, pretexte pentru cercet ări paratextuale, întâlnim un dialog în interiorul textului, f ără vreun indiciu compozi ţional. Iat ă un fragment: „Ur ăsc scrisorile. Nu ştiu s ă fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care s ă-mi fi adus o veste fericit ă. Am groaz ă de scrisori. Pe atunci le ardeam f ără s ă le deschid. Asta era soarta ce o a ştepta şi pe cea sosit ă. Cunoscând scrisul, ghicisem cuprinsul. Ştiam pe de rost nes ărata plachie de sfaturi şi de dojane ce mi se slujea de-acas ă cam la fiecare început de lun ă; sfaturi să purced cu b ărb ăţ ie pe calea muncii , dojane c ă nu m ă mai înduplecam s ă purced odată.