ALEX MIHAI STOENESCU ISTORIA LOVITURILOR DE STAT IU ROMÂNIA 1821-1999 Vol.2 Eşecul Democraţiei Române
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Fiului meu, VLAD ALEXA ALEX MIHAI STOENESCU ISTORIA LOVITURILOR DE STAT IU ROMÂNIA 1821-1999 vol.2 Eşecul democraţiei române Cuprins Introducere Capitolul I DOUĂ GUVERNĂRI DECISIVE:LASCĂR CATARGIU (1871-1876) ŞI MAREA GUVERNARE LIBERALĂ (1876-1888) Capitolul II - RĂSCOALA DIN 1888 Capitolulul III - MAREA RĂSCOALĂ DIN 1907 Capitolul IV - O FARSĂ SINISTRĂ: „RESTAURAŢIA" (7-13 IUNIE 1930) Capitolul V - EVOLUŢIA DREPTEI ROMÂNEŞTI ÎNTRE 1880 ŞI 1930 CINCI DECENII DE NELINIŞTE Introducere Am văzut în primul volum că perioada de început a constituirii statului modern român poate fi identificată între 1859 şi 1871, avînd drept repere limită Unirea şi guvernarea salvatoare a lui Lascăr Catargiu. Extensiile preliminare ale acestei periodizări formale au atins problematica afirmării instituţionale a naţionalităţii prin componenta naţională a mişcării lui Tudor Vladimirescu, precum şi prin meandrele ezitante, dar progresiste, ale revoluţiei din 1848. Nici unul dintre aceste evenimente nu a creat instituţii; ele au fost impuse prin lovitura de stat din 2 mai 1864 şi prin regimul cezarist al lui Alexandru loan Cuza. Deceniul opt debutează cu primele măsuri sistematice de consolidare a modelului democratic prin opera remarcabilă a guvernării Lascăr Catargiu (1871 - 1876), dar aduce la luciditate şi o serie de tendinţe radicale a căror evoluţie nu era pe deplin oprită. Abia „Marea guvernare liberală" (1876 - 1888) pune bazele statului democratic consolidat. Procesul revoluţionar — aşa cum este el definit prin modificările de structură întinse pe perioade lungi de timp — era deja evident, bine conştientizat de toate forţele politice şi ajunsese cu prelungirile sale reformiste şi educaţionale pînă la nivelul ţărănimii. Ceva fundamental se petrecuse în relaţia ţăranului cu statul său: „statul" venea la el şi îl informa asupra unor procese politice care urmau să-i schimbe soarta; „statul" îl anunţa că face parte dintr-o naţiune în care el, ţăranul, constituie baza. Eşecurile proceselor revoluţionare iniţiate de paşoptişti şi bruscate de Alexandru loan Cuza şi-au găsit cauzele în persistenţa rezistentă a imaginii de stat-agresor pe care o avea noua administraţie în ochii ţăranului. Abia în momentul în care reformele instituţionale — în primul rînd cele educaţionale şi funciare — au ajuns la nivelul comunităţilor rurale şi „statul" a fost identificat drept o putere care încearcă să-i amelioreze condiţiile de viaţă, ţăranul a început să creadă într-o relaţie cu această putere. Fenomenul nu 1-a mai apucat pe Cuza, dar a surprins în plină evoluţie şi maturizare forţele politice. Tipul de relaţie cu puterea oferit ţăranului a fost votul, cu tendinţa sa de sufraj universal. Aici, aşa cum vom vedea, relaţia a fost parazitată de la început de felul în care i-a fost pus la dispoziţie votul, în această perioadă, pe un interval de numai trei ani, românii au fost supuşi la trei plebiscite înscenate de puterea politică şi evocate savuros de Caragiale prin personajul Farfuridi din O scrisoare pierduta. Nimeni nu poate crede astăzi în veridicitatea acelor plebiscite, în al doilea rînd, problema sufragiului universal a copiat tara genetică a statului român, astfel încît bătălia generoasă a unui Nicolae Bâlcescu sau Mihail Kogălniceanu pentru ca ţăranul să înţeleagă dependenţa statului de el, s-a transformat repede într-un nou tip de agresiune, cea politică. Ideea că ţăranul trebuie să conştientizeze puterea pe care o are în mînă, prin simpla votare a unui reprezentant politic, că acesta depinde de votul său şi că guvernarea aleasă are obligaţia să-şi întoarcă serviciile către cel care a votat stă la baza oricărei democraţii sănătoase, în România, încă de la început, votul ţăranului a fost smuls. Ţăranul a fost nevoit să-1 dea, a fost constrîns să-1 ofere unui anumit candidat sau pedepsit pentru că nu 1-a dat cui trebuia, întregul sistem politic românesc sprijinit pe agresiunea asupra libertăţii de a alege a denaturat de la început sistemul democratic din România. El a devenit curînd clientelar. De la pragul dintre secole, destinul statului 1 modern român a depins de capacitatea partidelor de a se adapta proceselor complexe pe care le-a presupus trecerea la sistemul democratic şi la economia capitalistă. Fenomenele parazitare prezentate mai sus au fost generate de blocajul conservatorilor într-o concepţie tradiţională asupra economiei, dar imposibil de pus în practica, anume că România nu poate fi decît o ţară agricolă, construită fundamental pe relaţia armonioasă dintre moşier şi ţăran. Liberalii, mai ales gruparea tînârâ condusă de Ionel I.C.Brătianu, priveau situaţia ţăranilor în perspectiva transformării, cel puţin a jumătate dintre ei, în proletari, pe măsura dezvoltării unei industrii autohtone. Ei au fost mai aproape de proiectul realist şi mai convinşi de necesitatea descongestionării mediului rural românesc de o masă a ţărănimii ameninţată de sărăcie. Ceea ce se instalase în România după lovitura de stat din 1864 era considerat un sistem democratic bugetar, care nu se sprijinea pe muncă, pe eficienţă şi pe producţie capitalistă, ci pe un dirijism birocratic montat la putere, ca un aparat gata făcut, pentru a gestiona centralizat deficienţele de construcţie ale statului, în realitate, suveranitatea obţinută prin lupta întinsă pe mai multe decenii a avut nevoie de împrumuturi masive din străinătate — mai ales din Franţa şi Germania — cu care s-au finanţat administraţia şi partidele, acoperindu-se prin artificii bugetare lipsa de eficienţă a economiei, fragilitatea bogăţiei care se putuse acumula prin exportul de grîne şi materii prime. Independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a României erau realităţi incipiente, risipa enormă de resurse materiale şi energii politice împiedicînd, de exemplu, organizarea teritorială a unei armate susţinute logistic de o economie prosperă, după modelul german, astfel încît orice tentativă de presiune să primească o ripostă imediată pe cele două căi în care românii au excelat: o diplomaţie activă şi flexibilă, dublată de vitejia şi spiritul de sacrificiu al militarilor săi. Nu trebuie uitat nici o clipă că, în configuraţia de atunci a României (fără Transilvania şi Basarabia), o armată bine echipată şi instruita, dispusă într-o amplasare teritorială strategică, avea posibilitatea să descurajeze orice agresiune venita prin una din cele trei direcţii strategice, simultan cu o asigurare diplomatică pe altă direcţie strategică. Era, oricum, un cîştig important faţă de situaţia României din trecut, cînd teritoriul său reprezenta doar un coridor de trecere. Tot ca o consecinţă a erorilor de construcţie, precum şi prin efectul dependenţei financiare de exterior, mă încumet încă de pe acum să afirm că ceea ce numin curent corupţie politică — cu aspectul trivial al „tragerii" banilor şi foloaselor din orice afacere cu statul — a fost un fenomen inevitabil. El este tipic democraţiilor bugetare şi birocratice, iar prevederile constituţionale şi legile aspre împotriva corupţiei au suportat fie blestemul ridicolului, fie pe cel al caducităţii. A lupta contra corupţiei înseamnă a lupta contra unui astfel de stat. Nu îl schimbi din temelii, nu omori corupţia. Mai devreme sau mai tîrziu, cine porneşte lupta împotriva corupţiei, arestînd oameni şi falimentînd instituţii, şfîrşeşte în abuz paradoxal, se blochează într-un loc de unde nu poate merge mai departe, pentru că ar lovi baze fundamentale ale statului, sau se prăbuşeşte în eşec personal. Problemele cu care se confruntă ţara noastră in anii 2000 nu sunt o noutate, nici măcar nu sunt determinate de celebrul complex al trecerii inedite de la comunism la capitalism. Ele sunt copii fidele şi la fel de insurmontabile ale fenomenelor prin care România a trecut în multe crize politice, economice şi sociale anterioare perioadei comuniste. Structural, între statul din 1864 şi cel din 2000 nu este nici o diferenţă. Astăzi, la 130 de ani de la momentul de cumpănă al abdicării domnitorului Carol I şi de la salvarea naţiunii prin guvernul Lascăr Catargiu, avem privilegiul de a putea cerceta cu atenţie actele publice şi secrete ale puterii politice din trecutul nostru şi avem dreptul de a trage concluzii. Aceste concluzii pot avea efecte asupra electoratului şi clasei politice de astăzi, în măsura în care de ambele părţi — cercetător şi cititor — funcţionează clipa de luciditate a desprinderii din fascinaţia pe care continuă să o producă „istoria" despre sistemul democratic implantat artificial în 1864. Numai acel ochi capabil să iasă din peisajul obişnuit al mecanismelor stereotipe oferite de societatea românească va reuşi să înţeleagă faptul că tipul de stat şi modalităţile de implementare a acestuia au fost greşite din start, alese după un model frumos, dar nepotrivit. Ideea dominantă, pentru care m-am încumetat să analizez crizele României, marcate prin lovituri de stat şi revolte populare, este aceea că o cunoaştere profundă şi necosmetizată a istoriei noastre ar trebui să ne împiedice să repetăm erorile acelor timpuri. Trebuie să înceteze mania găsirii vinovatului în afara ţării, printre duşmani ireductibili. Toate crizele majore care au zguduit statul român îşi au originea în interior. Numărul mare al acestor crize si repetarea lor ciclică sunt o expresie a erorilor de construcţie ale statului. Necorectarea la timp a acestor erori va conduce la repetarea crizelor după acelaşi patent. Cititorul va putea observa uşor că între atitudinea Armatei în tulburările de la Craiova din 1860 şi cea de la Timişoara din 1989, că între numeroasele mişcări de stradă provocate sub acoperire socială, dar urmărind scopuri politice, şi mineriade este o similitudine izbitoare, că mişcarea separatistă de la Iaşi din 1866 şi mişcările etnice de la Tîrgu Mureş din 1990 seamănă în comportamentul 2 forţelor angajate, inclusiv în ce priveşte apariţia noilor servicii de informaţii, că descrierea clasei politice româneşti este aceeaşi în 1907, de exemplu, cu cea de astăzi. Şi de fiecare dată, în fiecare deceniu critic, învăţaţii, ziariştii, oamenii simpli au arătat cu degetul către modele de societate şi de stat din Occident. Pe cit este de clar că aceste modele nu vor fi atinse niciodată, pe atît de necesar este ca România sâ-şi găsească, în sfîrşit, propria formă de civilizaţie moderna.