Michelangelo
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
lULIU T. MERH DIN ŢARI STREINE CU PORTRETUL AUTORULUI HRHD, 1011. „TRIBUNH“ INSTITUT TIPOIj- RTSF1C NICHIN ŞI COJSS. Q Cuvânt înainte. Şina este o fruntaşă comună în comitatul Ara dului. Aici s’a cristalizat din bătrâni gândirea şi sim ţirea românească într’un cult naţional. Atanasiu Mera a fost preotul acestui cult naţional şi fiul său iubit, Iuliu Traian, cu acest patrimoniu sufletesc a plecat la liceul din Timişoara. Sufletul lui artistic, însă, era stă pânit de idealul culturei naţionale, care l-a mânat din Timişoara la liceul românesc din Braşov. Vrăjit de taina culturei naţionale, la care s’a adăpat în acest liceu măreţ, tînărul Mera ia condeiul şi, student încă, scrie şi publică primele sale încercări literare în „Familia“. In Braşov încolţeşte în sufletul lui dragostea pentru şcoala literară a Junimiştilor ; dragoste care, mai apoi, trece în legături intime cu aceea şcoală şi, îndeosebi, cu cel mai distins reprezin- tant al ei, Titu Maiorescu. Student universitar în Viena, publică lucrări în Convorbiri literare“. îşi apleacă urechea spre inima poporului şi de acolo scoate comoara poveştilor fru moase, pe cari le publică mai întâi în „Convorbiri“, apoi, la 1906, într'un volum „Din lumea basmelor Medic specialist, a scris „Lithiasa biliară şi apele de Carlsbad". A fost un credincios colaborator al „ Tribunei“ pînă la sfârşitul vieţii lui. In acest ziar şi-a publicat studiile sale igienice şi o parte a schiţelor de călătorii pe cari le publicăm în acest volum. Sezonul de vară îl petrecea în Carlsbad, unde se îndeletnicia cu practica medicală. Celealalte luni ale IV anului le petrecea ín călătorii prin Italia, Germania, Franţa, Belgia, Elveţia, Olanda, Suedia, România, Serbia, Bulgaria şi Turcia. Vorbia 7 limbi: româ neşte, nemţeşte, franţuzeşte, italieneşte, englezeşte, un gureşte şi sârbeşte. In floarea vrîstii de 48 ani, l-a răpus o boală crâncenă, cancerul. S ’a stins cu gândul la cultura naţională a neamului său, lăsând o fanda- ţiune de 90.000 coroane pentru tinerimea română uni versitară. , Ziua de sfta Mărie din anul 1909 a fost o zi de jale naţională. Adunatu s’au toţi, „delà Vlădică până la opincăla Şiria, ca să dea cinstea din urmă celui ce numai cinste a adus neamului său. Cu sufletul cernit de durere i-am zugrăvit atunci, eu preotul, înaintea coşciugului, chipul viu cum l-am cunoscut pe acest dulce prieten câtă vreme a fo st■ in mijlocul nostru. Fie-i eternizată figura neasemănat de frumoasă cu acest epitaf luai din discursul meu panegiric : Jalnici ascultători. Când te-am văzut întăiadată aici în Şiria era ziua sf. Marii, întoc mai ca şi astăzi. Erai ca un Făt frumos din poveşti. Bătrânii fericeau pe părinţii binecuvântaţi cu un aşa odor de fiu şi în privirea blândă cu care obicinuesc a înveli pe cei tineri era ceva mai mult decât mândria — era binecuvântarea ta. Tinerii cuprinşi de vraja fiinţei tale delicate, ca un cor îngeresc te serviau ca pe stăpânul lor spiritual. Erau zilele cele fru moase când tu ca un geniu aduseşi pe scena diletanţilor formaß de tine poezia vieţii naţionale: moravuri, cântece şi jocuri româneşti, cu carefer- mecai lumea romanească de aici. Atunci îmi ziceam: tu eşti fătul cel frumos din poveşti? După aceea inima ta cea bună, altruismul inerent firii tale, te-a dus la isvorul tămăduirilor, la medicină, şi te-ai ales fala doctorimei şi nădejdea bolnavilor. Şi când te vedeam în vârtejul lumei celei mari din Carlsbad, cum cucereai inimile, şi alergai acela neastâmpărat al tău, ab negaţia cu care îţi îngrijiai bolnavii, îmi aduceam aminte de vârtejul co pilăriei tale din Şiria şi îmi ziceam : tu nici ca bărbat n’ai astâmpăr cum n’are apa din mare« - tu eşti munca întrupată. Liniştit erai numai V atunci când veneai intre noi aradanii, să-fi vorbim »de casă«. Ce mult iubeai această casă ! Uite, acum eşti aici acasă între aL tăi. Dar cum ? Tu, in care a fost întrupată armonia natúréi: frumusefea trupească şi sufletească, tipul şi asemănarea lui Dumnezeu, te-ai cutropit sub povara vieţii în acest îngust sicriu. Dar numai trupul s’a cutropit. Prinosul iu biră tale de biserică şi neam, jertfa ce ai adus-o pe altarul calturei ro mâneşti prin ultimul act al vieţii tale generoase, se înalţă ca un monu ment neperitor, aere perennius, cum zice străbunul nostru poet. Toată viaţa ta este un luminiş. Numai peste acest luminiş îndrăs- nesc să ating durerea adâncă ce ne striveşte în faţa acestui scump sicriu. — jalnici ascultători ! Viaţa omului este de 70 de ani, ce este mai mult are dar deosebit delà Dumnezeu, zice profetul. Răposatul nici vârsta hătrăneţelor n’a ajuns-o decum să se împărtăşească de deosebitul dar al vieţii îndelungate. Fiinţa lui delicată n’a putut suporta munca grea cu care s’a pus la luptă să sdrobească zăvoarele morţii ca să-şi mântu iască pe semenii săi, ci s’a frânt precum se frânge stâlpul sub povara mai mare decât puterea sa. Adevărul este, că cheia delà zăvoarele morţii este în mâna lui Dumnezeu, mână omeneşti este dat numai balsamul durerilor, însăşi viaţa însă este a lui Dumnezeu. A fost însă mână bine cuvântată de Dumnezeu în lecuirea boalelor. D-rul Mera era un înger păzitor al suferinzilor. Dar iată, şi o viaţă atât de scurtă este destulă, ca să se facă nemuritoare. Numele Dodorului Mera este scris cu litere de aur în analele tuturor aşezămintelor noastre culturale. Unde a fost vorba de jertfă pentru binele obştesc, acolo era şi Dr. Mera cu mâna sa cea darnică. N ’a fost lnsă numai vistiernicul cultură ci a fost şi apostolul ei. Precum albina adună mierea pentru coşniţa sa, aşa a adunat Dr. Mera mierea cultură europeneşti, şi a îmbrăcat-o în haina nevinovăţiei, scriind pentru copii Din lumea basmelor«, iar pentru ju n i şi bătrîni zugrăvind tablourile cul tură europeneşti şi filozofia vieţii româneşti. El şi-a asigurat loc de o- noare în literatura noastră. A voit însă să cuprindă toată mărirea, toată fericirea, să urce culmi cari nu sunt date omului să le ajungă aci pe pâ- mînt. Nici nu le-a putut urca. S’a prăbuşit chiar când era să-şi pună pidorul pe acele culmi. Ce n’a putut însă ajunge aci pe pământ a ajuns după moarte, lată monumentul viu ce şi l-a ridicat prin fundaţiunea sa menită să se crească din ea tinerii români din întreagă măropolia la studii academice. Iată culmea mărirei şi fericirei ce n’a putut-o ajunge aci pe pământ. Pe mormântul lui vecinie vor creşte flori vii, bursierii lui, care vecinie vor preamări numele binefăcătorului lor, şi odorul acestor flori vii vecinie se va înălţa ca un miros de bună mireasmă la culmile de cari el VI viscţ. Şi vecinie va ajunge la Tatăl ceresc prinosul iubirei sale de biserică, căreia i-a închinat avutul şi sufletul său blând, crescut la sânul bisericii- Aşa îşi eluptă virtutea şi din mormănturi mărirea sa. Virtutea nu moare, ea numai trece la destinul etern de a revărsa lumină şi peste mor- mănturi, — lumina şi tăria popoarelor. Volumul acesta e menit să servească ca mângâ iere mamei şi soréi, cari şi-au secat lacrâmile lă mor mântul acela scump din Şiria. Le piai rămâne numai această mângâiere de-a vedea adunate şi publicate scrierile inedite ale sufletului lor pierdut. La acest act de pietate se asociază, însă, şi nota zilelor frământate de astăzi, când cultura naţională c pusă sub obroc. • 1 ată o înălţătoare pildă cură se păstrează şi îm bogăţeşte patrimoniul sufletesc prin cultura naţională şi în sferele cele mai înalte ale culturei universale, în cari s'a ridicat Dr. Iuliu Troian Mera. Arad, Iunie 1911. Roman Romul Ciorogariu. DIN ŢÂRI STRÂINE. Raffael. Epoca de glorie a renaşterei italiene a fost scurtă; după o pregătire lungă de două veacuri, ea abea a durat 50 de ani. Trei nume au ilustrat mai ales acea epocă: Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarotti şi Raffaelo Santi. Dar dintre toţi Raffael s’a bucurat de cea mai mare popularitate şi escep- ţionala sa celebritate se menţine până în zilele* noa stre, nu numai la profani, ci şi la cei mai mulţi critici şi istoriografi ai artelor. Melani, Lefèvre, Viar- dot, Chirtani şi alţii îl numesc pe Raffael principe al picturei. Dacă studiăm bine arta lui Raffael şi starea culturală a acelei interesante epoce ne vom convinge, că popularitatea sa era naturală, fiindcă pictorul din Urbino a fost prototipul Italianului din Cinquecento, el a întrunit toate calităţile, toate idealurile acelor timpuri şi creaţiunile sale de artă au fost scoase din tesaurul de gândire şi simţire al tuturor Italieni lor. Cum să nu captiveze un astfel de artist, în ale cărui creaţiuni fiecare individ al acestui popor, cu cel mai puternic simţ al frumosului, vedea realizate visurile şi idealurile sale? Leonardo da Vinci era mai mult un învăţat, care se ocupa cu pictura numai în orele sale libere şi făcea din această artă obiect de studiu voind să schimbe şi perfecţioneze tehnica ei. De aceea operele sale sunt foarte rari şi vivacitatea. colorilor sale a I. T. Merci : — Din ţări străine. 1 2 DIN ŢĂRI STRĂINE suferit de multe ori chiar atunci, scurtă vreme după terminare. Despre principala sa lucrare «11 Cena- colo» din refectoriul mănăstirei Santa Maria delle Grazie din Milano, terminată la 1497, se zice, că după trei ani colorile suferiseră; iar Giorgio Vásári, istoriograful artistic al Renaşterei, ne spune, că la anul 1566, când a văzut el frescul, acela era într’o stare deteriorată. Prin urmare, lipsia chiar posibilitatea, ca lumea să se entuziasmeze pentru creaţiunilef sale. Concepţiunile lui Leonardo da Vinci erau prea mari, gândirea sa prea profundă, pentruca fie-cine să le poată înţelege şi pătrundă; dar chiar işi cu noscătorii găsesc în operele sale până astăzi enigme nedeslegabile.