Eurovision România 2014 22-25 Este Absenţa Eufoniei
Editorial organizează ierarhic, cel Necuratul puţin începând cu faza subordonării, definindu- se prin organicitate, iar şi păcatul nu prin egalitate. În muzica stricată de păcatul constructi- Liviu DĂNCEANU vismului (serialismul fiind avangarda culpei), De la Aristotel încoace muzicile sunt unitatea în diversitate apolinice şi dionisiace, de la Schoppenhauer cunoaşte o certă – vesele şi triste, de la Riemann – masculine degradare sau obscuri- şi feminine, de la Greimas - narative şi zare, supunându-se contemplative, iar odată cu Renaşterea anumitor disfuncţii şi vorbim de muzici angelice şi muzici distorsiuni, fie prin diabolice. pierderea sensului auten- Dar cum se face că o muzică poate avea tic al unităţii, fie prin ceva din sufletul diavolului? Cum de o artă anarhia diversităţilor, atât de dragă îngerilor s-a mânjit cu ceea ce nu este cazul în însemnele Necuratului? Dacă e să ne luăm ordinea serafică a după Denis de Rougemont, cel care, muzicilor sacre. E un fel dezvoltând o intuiţie baudelairiană, afirma de revoltă luciferică la că „scamatoria diavolului nu i-a reuşit consolidata desăvârşire a marii muzici niciodată mai bine decât în epoca contemporană” (Partea renascentisto-baroco-clasice, delimitată liber şi Diavolului, trad. Mircea Ivănescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, ferm de escaladele demonice. Georges Minois 1994, pag.11), atunci e clar că o felie consistentă din muzica (autor care crede, culmea, că „Dracul este un mit secolului 20 s-a desacralizat în aşa măsură încât a etalat doar căruia i-a trecut timpul”) are totuşi o viziune camuflajul ei profan, pierzând în bună măsură conştiinţa suprarealistă a diavolului, ieşită cumva din dimensiunii metafizice, creatura opunându-se tot mai abitir negura unui ev mediu ahtiat după hiperbole, Creatorului, inferiorul aspirând nelegitim la substituirea anticipând genul actual al monştrilor robotizaţi, superiorului, zgomotul concurând neloaial sunetul.
[Show full text]