325 1 Nicolae-Şerban Tanaşoca BALCANOLOGI ŞI BIZANTINIŞTI ROMÂNI SUMAR CUVÂNT ÎNAINTE DESPRE SENSUL ŞI ROSTURILE BALCANOLOGIEI GEORGE MURNU (1868-1957) Un istoric al românilor balcanici Ioan I. Bogdan şi George Murnu în scrisori NICOLAE BĂ NESCU (1878-1971) Bizanţ ul v ă zut de la Dun ă rea de Jos THEODOR CAPIDAN (1879-1953) Istoria în viziunea unui lingvist VICTOR PAPACOSTEA (1900-1962) O viaţă dedicat ă balcanologiei şi solidarit ăţ ii balcanice 1 325 2 CUVÂNT ÎNAINTE DESPRE SENSUL ŞI ROSTURILE BALCANOLOGIEI 2 325 3 Balcanologia, ştiinţ a dedicat ă cunoaşterii Peninsulei Balcanice ∗ sau Sud-Est Europene , poate fi definită ca studiul sistematic, comparat şi interdisciplinar al lumii balcanice sau sud-est europene, sub aspectul unităţ ii ei în diversitate. Ea este rodul unei îndelungate evoluţ ii a studiilor de geografie, istorie, etnografie şi lingvistic ă balcanică , practicate atât în Europa occidental ă , cât şi în lumea balcanică îns ă şi. Bizantinistul grec Dionysios Zakythinos, care i-a schiţ at, în 1970, istoria, a ar ă tat ce anume datoreaz ă aceast ă complexă disciplin ă ştiin ţ ific ă treptatei redescoperiri a lumii balcanice de că tre înv ăţ a ţ ii europeni, pe m ă sura expansiunii civiliza ţ iei occidentale că tre R ă s ă rit şi ce anume n ă zuin ţ ei popoarelor balcanice de a-şi regă si şi reafirma identitatea, ca na ţ iuni libere, în procesul emancipă rii lor de sub domina ţ ia otoman ă . În Introducerea programatică a revistei interna ţ ionale ”Balcania”, un text mai curând uitat astă zi, ca şi în alte pagini teoretice, istoricul român Victor Papacostea a fă cut cea mai complet ă şi mai clar ă expunere a principiilor, metodelor şi obiectivelor balcanologiei. Potrivit lui, lumea balcanică constituie un întreg indivizibil, un conglomerat unic în felul să u de realit ăţ i etnice, lingvistice şi confesionale diverse, structurate mozaical pe întinsul Peninsulei Balcanice, o familie de popoare unite prin permanente legă turi istorice şi profunde afinit ăţ i sufleteşti, care au tră it, în virtutea unui destin comun, în caden ţ ele aceluiaşi ritm de dezvoltare. Balcanologia repudiază , principial, abordarea într-o Denumirea de Peninsulă Balcanică a fost lansată de August Zeune (1778-1853), în 1808, sub impulsul acelui curent din gândirea geografică a vremii, inaugurat de Alexander von Humboldt (1769-1859) şi Carl Ritter (1779-1859) care tindea la înlocuirea diviziunilor politice şi istorice ale globului pământesc cu diviziuni geografice naturale, cărora li se dădeau nume evocând elementele lor cele mai frapante de relief. Lanţul de munţi numit de greci Haemus, iar de otomani Balkan (în turcă balkan înseamnă pur şi simplu « munte ») era socotit un astfel de element încă din antichitate. De aici denumirile folosite de Zeune pentru Peninsula Balcanică : Haemushalbinsel şi Balkanhalbinsel. Grecii folosesc curent şi azi denumirea Χερσό νησος το ό Α ό μου , „Peninsula Haemului”, in paralel cu τό Βαλκ ό νια , „Balcanii”, cu numeroasele lor derivate. Denumirea de Peninsulă Balcanică a fost consacrat de monografia lui Iovan Cvijić, La Péninsule Balkanique, Paris, 1918. Denumirea de Peninsulă Sud-Est Europeană, mai impersonală şi mai vagă, a fost preferată de geografii Theobald Fischer (1846-1910), Hermann Wagner (1840-1929), Karl Oestreich (n.1873) şi alţii, dar nu s-a impus. Din punct de vedere pur geografic, termenii „balcanic” şi „sud-est european” sunt, aşadar, echivalenţi şi nu comportă conotaţii peiorative sau elogioase. Conceptele de Europă sud-estică, Europă centrală, Europă de răsărit au un conţinut preponderent politic şi cultural şi sunt mai recente. Delimitarea acestor din urmă zone pe hartă a făcut şi face obiect de nesfârşite controverse între politologi şi istorici. 3 325 4 optică exclusiv na ţ ional ă a istoriei şi culturii popoarelor balcanice. Ea recomandă , dimpotriv ă , investigarea lor într-o perspectiv ă integratoare, ca pă r ţ i ale inextricabilului complex uman pe care ele îl constituie. Balcanologia se ocupă cu prec ă dere de fenomene comune întregii lumi balcanice şi pune în evidenţă ac ţ iunea factorilor ei de unitate, fă r ă s ă nesocoteasc ă îns ă nicidecum factorii de diferen ţ iere naţ ional ă şi regional ă . Balcanologia este preocupat ă de eviden ţ ierea conţ inutului balcanic al unor forme de organizare politic ă şi de civilizaţ ie, în principiu universale, care s-au impus, succesiv, de-a lungul secolelor, în întreaga Peninsulă , unde au fost prelucrate în chip specific. Balcanologia presupune cu necesitate aplicarea consecventă a metodei comparative în toate domeniile de cercetare - lingvistică , etnografie, folclor, literatură , art ă , istorie politic ă - şi impune strânsa cooperare intelectuală între cercet ă torii din interiorul şi din afara lumii balcanice. Evidenţ iind unitatea în diversitate a acestei lumi, preconizând metoda comparativă , perspectiva zonal ă suprana ţ ional ă şi cooperarea intelectuală interna ţ ional ă în cercetarea ei, balcanologia a devenit un factor creator de conştiinţă şi solidaritate balcanic ă , a dobândit funcţ ii culturale şi politice. Ea a argumentat, legitimat şi promovat cu mijloacele ştiinţ ei obiective ideea balcanică, ideea solidariză rii liber consim ţ ite a popoarelor din Balcani, formulat ă şi susţ inut ă de oameni de stat ca Ion I.C. Br ă tianu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Eleutherios Venizelos, Alexandros Papanastasiou. Ar fi, desigur, o neiertată greşeal ă s ă consider ă m balcanologia drept simplu instrument cultural de propagandă în favoarea unei nobile utopii politice confederaliste. Ar fi însă o greşeal ă şi mai mare s ă credem că acest sistem ştiin ţ ific complex s-a n ă scut din dorin ţ a lumii balcanice de a-şi justifica particularismele, din nevoia ei de a-şi legitima opţ iunea pentru valori proprii, opozabile eventual valorilor lumii europene occidentale. Balcanologia ră spunde pur şi simplu nevoii intelectului cunoscă tor de a se adecva obiectului cercet ă rii sale pentru a-l înţ elege. "Din pricina strânselor lor legă turi reciproce, 4 325 5 popoarele Peninsulei Balcanice trebuie privite întotdeauna, în studiile istoric-etnografice, ca un întreg“ scria, în urmă cu un veac, istoricul vienez Constantin Jireček. S-a spus cândva, sub impresia violentei ”ieşiri din indiviziune“ a naţ iunilor creştine din Balcani, moştenitoarele defunctului Imperiu otoman, că Peninsula Balcanic ă ar fi ”butoiul cu pulbere“ al Europei, focarul cel mai primejdios de conflagraţ ie continental ă . S-ar putea spune, cu mai multă dreptate, cred, c ă aceast ă regiune geografic ă este ”seismograful politic“ al Europei, instrumentul cel mai sensibil de înregistrare şi mă surare a cutremurelor politice continentale. C ă ci Peninsula Balcanică a participat, în felul ei, la toate crizele prin care a trecut vreodată sistemul politic european, le-a resim ţ it acut şi le-a tră it dramatic, mai patetic, poate, decât alte regiuni ale continentului. Să ne amintim de violentele conflicte interetnice care au înso ţ it, aici, ”au carrefour des Empires morts“, procesul formă rii, pe cale revoluţ ionar ă , a statelor na ţ ionale moderne, liberale şi democratice. Să ne gândim la convulsiunile stârnite aici de agonia sistemului politic consfinţ it de Congresul de la Berlin şi, o jum ă tate de veac mai târziu, de criza sistemului politic versaillez. Să reflect ă m la consecin ţ ele care au decurs, pentru lumea balcanică , din nefastul acord germano- sovietic, generator al celui de al doilea ră zboi mondial, în care a fost şi ea curând antrenată şi la tragicele efecte ale marelui compromis sovieto-occidental, în virtutea că ruia Peninsula Balcanic ă şi Europa centrală au fost împ ă r ţ ite în zone de influen ţă şi domina ţ ie, minu ţ ios definite şi riguros respectate timp de aproape cinci decenii. Toate aceste simptome şi sechele balcanice ale crizelor generale care au zguduit continentul nostru au o semnificaţ ie european ă pe care nici istoricii, nici oamenii de stat nu au dreptul să o neglijeze. Departe de a justifica cumva marginalizarea sau autoizolarea popoarelor balcanice faţă de restul Europei, balcanologia pune în eviden ţă , dimpotrivă , comunitatea lor de destin. Acesta mi se pare a fi singurul motiv pentru care tendinţ a oamenilor de ştiin ţă de a înlocui termenii ”balcanologie“ şi ”studii balcanice“, intraţ i în tradi ţ ie şi foarte 5 325 6 expresivi, prin ”studii sud-est europene“ sau ”studii asupra Sud- Estului european“, mai impersonali şi mai vagi, poate fi justificată . Soarta balcanologiei, consacrate studierii unităţ ii în diversitate a lumii balcanice a fost întotdeauna strâns legată de soarta ideii politice de solidarizare a statelor şi popoarelor balcanice. Când deschidea, în 1913, după încheierea p ă cii de la Bucureşti, în prezen ţ a ambasadorilor ţărilor balcanice, al s ă u Institut de Studii Sud-Est Europene, care a pus bazele balcanologiei româneşti, Nicolae Iorga ţinea s ă sublinieze c ă aceast ă institu ţ ie este menit ă s ă contribuie, prin relevarea elementelor comune din istoria şi civilizaţ ia popoarelor balcanice şi prin stimularea cunoaşterii lor reciproce, la întemeierea pă cii şi a solidarit ăţ ii în Peninsula eliberat ă de sub st ă pânirea otomană . Istoricul român, altminteri un vajnic ap ă r ă tor al particularismului naţ ional, a inaugurat, într-adev ă r, prin lucr ă rile sale, în România cel puţ in, procesul reevalu ă rii şi recuper ă rii patrimoniului istoric şi cultural tradiţ ional, comun tuturor popoarelor balcanice. Lui îi revine, în primul rând, meritul, unanim recunoscut, de a fi reabilitat, ca balcanolog şi bizantinst, tradiţ iile de ecumenicitate ale ortodoxiei creştine, rolul istoric al elenismului cosmopolit şi imperial bizantin, valoarea culturală a elenismului fanariot şi chiar func ţ ia balcanică unificatoare a civiliza ţ iei otomane. Toate acestea fuseser ă neglijate sau ră u în ţ elese pân ă la el nu numai de istoriografia românească modern ă , dar şi de istoriografiile balcanice, dominate şi ele fie de un anumit naţ ionalism etnocentric, fie de prejudec ăţ i moderniste liberale, de sorginte occidentală , ostile oric ă rui tradiţ ionalism, dar mai ales celui creştin r ă s ă ritean.