Politologie Şi Doctrine Politice
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Prof.univ.dr. Nicolae FRIGIOIU POLITOLOGIE ŞI DOCTRINE POLITICE Bucureşti 2001 1 CUPRINS TEMA NR. 1 PROBLEME TEORETICE ŞI METODOLOGICE ÎN STUDIEREA DOCTRINELOR POLITICE 2 TEMA NR. 2 IDEOLOGIILE POLITICE 10 TEMA NR. 3 FORMAREA ŞI INTEGRAREA POLITICĂ A INDIVIZILOR 28 TEMA NR. 4 DOCTRINA SOCIAL-DEMOCRATĂ 43 TEMA NR. 5 ROLUL ŞI LOCUL VALORILOR RELIGIOASE ÎN CRISTALIZAREA UNOR DOCTRINE POLITICE 83 TEMA NR. 6 FUNDAMENTELE FILOSOFICE ALE DEMOCRAŢIILOR CRE ŞTINE CONTEMPORANE 98 TEMA NR. 7 CULTURILE POLITICE 104 TEMA NR. 8 DOCTRINE POLITICE ROMÂNE ŞTI – ŢĂRĂNISMUL 118 TEMA NR. 9 NAŢIONALISMUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA INTERBELICĂ 152 TEMA NR. 10 ANATOMIA UNUI REGIM POLITIC: TOTALITARISMUL 170 TEMA NR. 11 DOCTRINA LEGIONARĂ 181 Politologie şi doctrine politice Prof.univ.dr. Nicolae FRIGIOIU TEMA NR. 1 PROBLEME TEORETICE ŞI METODOLOGICE ÎN STUDIEREA DOCTRINELOR POLITICE 1. Consideraţii introductive Aspectele teoretice şi metodologice ale studierii doctrinelor politice în România nu au constituit încă, după ştiinţa noastră, expresia unor preocupări sistematice. Indiferent de încorsetarea ideologică a programelor de învăţământ, de cenzura politică exercitată asupra manualelor şi cursurilor de doctrine politice din perioada 1948-1989, lipsa preocupărilor în această direcţie a însoţit destul de exact drumul lung şi anevoios al constituirii şi recunoaşterii ştiinţelor politice ca discipline autonome, de sine stătătoare în sistemul ştiinţelor sociale şi, pe cale de consecinţă, în învăţământul superior. În plus, coabitarea unor teme de ştiinţe politice în corpusul doctrinar al altor discipline (drept constituţional, teoria generală a statului şi dreptului, filosofie şi sociologie, istorie) a amplificat şi mai mult deruta terminologică, declanşată prin năvălirea bruscă a noilor aparate categoriale şi conceptuale şi de necesitatea asimilării ştiinţelor politice din Occident. Însăşi programele de învăţământ din sfera ştiinţelor politice reflectă cu destulă exactitate ambiguitatea cu privire la sistemul ştiinţelor politice, la disciplinele de graniţă ca şi cu privire la raporturile şi opoziţiile dintre diferitele discipline. Dacă avem în vedere, de pildă, doar „Istoria gândirii politice“ şi „Istoria doctrinelor politice“ sau raporturile dintre „Politologie“, „Sociologie politică“ şi „Filosofie politică“ ne dăm seama de labilitatea frontierelor epistemologice dintre ele ca şi de necesitatea delimitării teoriilor, metodelor şi tehnicilor de investigaţie şi, pe această bază, de necesitatea conferirii unui statut epistemologic clar fiecăreia. În aceste condiţii, nu este de mirare proliferarea discursului ideologic cu rol compensator şi nu numai. La ce bun o muncă sisifică pentru construcţia arhitectonică a unei doctrine sau pentru înţelegerea nivelurilor ei (politic, economic, juridic, moral etc.), când este mult mai uşor să preiei fetişurile ideologice impuse de presiunea unilaterală a paradigmelor de import. Nu este greu, în aceste condiţii, ca forma să se confunde cu conţinutul. Este suficient să pronunţi „Numele“, în baza intenţionalităţii acestor ideologii, şi realitatea se va plia, supusă ca o felină, în faţa Dorinţei. Dar această mentalitate magică, preponderentă în România postdecembristă, ascunde şi ceva mult mai grav, pa lângă oportunismul academic. Ea ascunde teama de a nu deveni ridicoli, conştiinţa de a fi de „bon-ton“ în raport cu moda predominantă, impusă prin validare consensuală tacită, de „patologia normalităţii“. Succesului asigurat prin însuşirea şi propagarea unor astfel de reţete îi corespunde recunoaşterea qvasi oficială a valorii şi a statusului derivat din această recunoaştere. Între timp, realitatea, habitatul uman rămân nemodificate pentru că alternativele de schimbare a ordinii sociale şi politice, în virtutea implementării unui nou sistem de valori, sunt practic, inexistente. Gândirea politică este rezultatul prelucrării procesului cumulativ de cunoştinţe despre viaţa politică la un moment dat. De gradul şi calitatea prelucrării acestei informaţii, produsul va fi o gândire politică primară (idei elementare), rezultate din observarea sau trăirea directă a universului politic. Această gândire politică este strâns dependentă de nivelul atitudinal şi afectiv care se întâlneşte în culturile parohiale şi de supunere. Calitatea ei se diferenţiază însă în funcţie de aria şi calitatea informaţiei, de propria capacitate de percepţie ca şi de prelucrarea specială a informaţiei acumulate cu ajutorul unor tehnici şi metode speciale. Acest rezultat al gândirii politice ar corespunde nivelului intelectual şi apreciativ al culturii politice. 2 Politologie şi doctrine politice Prof.univ.dr. Nicolae FRIGIOIU Reluând distincţia dintre „ideile aristocratice“ şi „ideile democratice“, prezentă în unele „Istorii ale ideilor politice“ s-ar părea că „ideile democratice“ sunt cele care se bucură de o largă adeziune din partea maselor, ele găsind în mentalitatea populară un sprijin pentru manifestarea trendurilor politice ale unei comunităţi. În schimb, ideile aristocratice ar fi apanajul unor elite intelectuale având un înalt grad de abstracţie şi un grad redus de circulaţie. Dar ceea ce împiedică transformarea lor în idei democratice nu este, credem noi, complexitatea intelectuală ci lipsa lor de deschidere spre universalitatea aspiraţiilor unei comunităţi, lipsa lor de aderenţă la spiritul timpului şi incapacitatea lor de înrădăcinare şi rodire în orizontul de aşteptare al comunităţilor. Din cele de mai sus se poate aproxima o schiţă primară a temei pusă în discuţie: raportul dintre ideile politice, teoriile, doctrinele şi curentele politice, pe de o parte; dintre acestea şi teoriile, doctrinele şi curentele aparţinând altor ştiinţe sociale, pe de alta. Dacă „ideea“ şi „gândirea“ sunt termeni neutri şi generali conceptele de „doctrină“, „ideologie“ şi „teorie“ au căpătat contururi noţionale destul de labile în gândirea politică şi economică occidentală; aplicarea lor nediscriminată este sursă de confuzii. Deoarece „orice teorie presupune o explicaţie de ansamblu care leagă între ele o serie de generalizări“, Gaston Bouthoul1 deduce că, în timp ce teoriile nu pot decât să privească trecutul, „doctrinele stabilesc, mai mult sau mai puţin coerent, o conexiune între trecut şi viitor. Ele sunt normative şi incitative şi vor să demonstreze calea care trebuie urmată. Ele sunt şi prospective, adică fac eforturi să-şi reprezinte viitorul şi prin supoziţiile şi predicţiile lor fixează reguli de acţiune şi propun obiective viitoare“2. Un alt mare specialist în sociologia politică, Marcel Prélot, insistă şi el în diferenţierea dintre idei, teorii şi doctrine. Pentru Prélot, „doctrina ar comporta o judecată asupra faptelor şi este însoţită de proiecte de reformă în desfăşurare; teoria corespunde sistematizării obiective a observaţiilor, interpretării lor şi în măsura posibilului, generalizării şi explicării lor“3. În ce priveşte domeniul disciplinelor politice, Prélot mărturiseşte preferinţa sa pentru termenul „idee“, mai adecvat la studiul de graniţă ca şi la accepţiile controversate încă ale politicului: „Noi acceptăm termenul în sensul mai general de reprezentare în spiritul uman a unui fenomen determinat şi fenomenul considerat aici este cel politic“4. Pentru Prélot, particularitatea ideilor politice constă în faptul că ele sunt „construcţii intelectuale care vizează statul ca societate politică şi ca guvernare ca şi fenomenele care derivă de aici“5. Într-o lucrare clasică, Ch. Gide şi Ch. Rist operează o distincţie fundamentală între teorie şi doctrină, cu valabilitate şi în sfera ştiinţelor politice: „Teoria constituie sinteza observaţiei. Teoria se situează pe tărâmul cunoaşterii pozitive. Ea constă, înainte de toate, din constatarea faptelor pe care o depăşeşte pentru a proceda la aplicarea lor. Ea utilizează, în acest scop, ceea ce se numeşte în logica ştiinţelor ipoteze care, verificate, devin legi. În consecinţă, teoria se aplică ansamblului faptelor nu numai constatateşi ordonate, dar şi explicate şi organizate“6. Ca şi teoria, doctrina examinează fenomenele dar, spre deosebire de acestea, ea le apreciază, acceptându-le sau refuzându-le, în funcţie de un ideal imanent statului sau trancendenţei. Doctrinele judecă faptele şi arată căile de urmat pentru a asigura fericirea cetăţenilor sau puterea statului. Din această perspectivă, doctrinele presupun o funcţie normativă implicită întrucât ele oferă alternative la ordinea politică şi socială, considerată perfectibilă sau înlocuibilă. Prin urmare, lor le este inerentă o finalitate etică deoarece, la fel ca şi ideologiile, dar în mod indirect alternativele propuse de ele la ordinea socială existentă au ca fundal conştiinţa superiorităţii proiectului lor societal. Distincţia dintre curent şi doctrină este funcţie de intenţionalitatea, de finalitatea etică a acesteia din urmă. Ca ansamblu de idei, teze, enunţuri politice, structurate logic, o doctrină propune o alternativă la ordinea politică iar factorul propulsiv care incită la acţiune pentru traducerea în viaţă a acestei alternative, considerată superioară, este ideologia. Cei care profesează o anumită doctrină politică recunosc superioritatea sistemului ei de valori, promovat de ideologie şi o fac, de regulă, prin afilierea la un partid politic ai cărui membri, de obicei, sunt. În felul acesta, partidele agregă şi impulsionează spre soluţionare interesele dominante ale grupurilor care se întâlnesc şi se recunosc în ideologia partidului respectiv. 3 Politologie şi doctrine politice Prof.univ.dr. Nicolae FRIGIOIU Spre deosebire de doctrină un curent