3. Alexandru Grama, Mihail Eminescu. Studiu Critic, Ediție
Total Page:16
File Type:pdf, Size:1020Kb
Alexandru Grama • Mihail Eminescu. Studiu critic Editura NAPOCA STAR Piața Mihai Viteazul nr. 34/35, ap. 19 e‐mail: [email protected] www.edituranapocastar.ro tel./fax: 0264/432.547 mobil: 0761/711.484, 0740/167.461 Director de editură: Dinu Virgil‐Ureche Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GRAMA, ALEXANDRU Mihail Eminescu. Studiu critic / Alexandru Gra- ma. - Cluj-Napoca : Napoca Star, 2014 ISBN 978-606-690-067-6 I. Chindriş, Ioan II. Iacob, Niculina 821.135.1.09 Eminescu, M. © Ioan Chindriş, Niculina Iacob, 2014 2 Alexandru Grama Mihail Eminescu. Studiu critic Ediţie îngrijită de Ioan CHINDRIŞ şi Niculina IACOB NAPOCA STAR 2014 3 „Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului.” (2 Timotei 3,7) 4 GRAMA CONTRA EMINESCU Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu au suscitat, în decursul vremii, o întreagă istoriografie literară, vo- lumul lucrărilor dedicate acestor subiecte depăşindu-l substanţial pe cel al textelor eminesciene. În majorita- te, aceste contribuţii, de natură diversă, sunt favorabi- le, elogioase, unele nelipsite de superlative exaltate, contribuind la crearea unui cult eminescian, încă din timpul vieţii poetului. Puţinele glasuri critice care s-au manifestat în scris de-a lungul vremii se pierd în acest cor de cvasiunanimă adoraţie, care l-a situat pe Eminescu, ideatic şi estetic, în postura celui mai mare scriitor român din toate timpurile, iar sociologic în aceea de poet naţional, opera lui fiind percepută, la ni- vel popular, ca o definiţie completă şi convingătoare a esenţei noastre etnice şi naţionale. Din acest complex geminat, orizontal la nivelul istoriei şi criticii literare, dar vertical în adâncul sufletului unui întreg popor, s-a născut un precedent de intoleranţă, în primul caz, de ură, în al doilea, împotriva oricărei opinii ce con- travenea imaginii perfecte a poetului. Nu este un caz singular în aria geografică vecină ţării noastre, Alexandr Sergheevici Puşkin, la ruşi, Adam Mickiewicz, la polonezi, sau Sándor Petőfi, la unguri, bucurându-se aproximativ de acelaşi regim de idoli naţionali intangibili, simboluri ale popoarelor pe care 5 le-au întruchipat sufleteşte, în atmosfera impregnată de romantism a conturării naţiunilor moderne şi a naş- terii noului concept de erou, eroul formator, după reţe- ta consacrată a englezului Thomas Carlyle. În toate cazurile, apărarea geloasă, chiar agresivă, a persoanei şi operei acestor scriitori a fost pe deplin justificată, atâta vreme cât valorile promovate şi reprezentate de eroii spirituali asumaţi erau în stadiu de naştere sau de dezvoltare vulnerabilă, din cauze pe care istoria rezi- duală le pune îndeobşte în calea transformărilor radi- cale ce-i ameninţă continuitatea lineară. Or, toţi scrii- torii amintiţi, Eminescu al nostru cu atât mai mult, au profesat o iconoclastie care ameninţa esenţa intimă a istoriei reziduale, fie ea ruginită sau poleită, prorocind naşterea omului cu gândire şi simţire cu adevărat libe- re. Eminescu este primul român care a gândit şi a sim- ţit liber, desferecat de orice convenienţe ale vremii sa- le, ameninţând cu contagiune imediată şi viitoare, co- rozivă la adresa ideilor, valorilor, convingerilor, poncifelor, locurilor comune, habitudinilor spirituale, comodităţilor de expresie, credinţelor sau ereziilor ca- re întruchipau vechea gândire la momentul apariţiei sale pe cerul literaturii române. Aceste valori îşi aveau, cum este firesc, apărătorii lor în aria literară, şi din rândul acestora s-au ridicat puţinele glasuri contra- re, alarmate, violente. Gândind la ponderea microsco- pică a criticilor adversari, se iscă chiar un sentiment de uimire la gândul că un sistem întreg s-a apărat atât de debil, lăsându-se cuprins de „dulcea subjugare” a lui Eminescu, sau de „jugul lui Eminescu”, după ex- primarea unuia dintre cei mai tenaci dintre aceşti ad- versari, profesorul blăjean Alexandru Grama. 6 Indiferent însă de puţinătatea opiniilor care s-au opus uraganului cultural, dar şi social, provocat de po- ezia lui Eminescu, aceste opinii sunt parte integrantă din uriaşa exegeză care însoţeşte prin vreme opera eminesciană. Indiferent, iarăşi, de trăirea noastră în fa- ţa unei scrieri vrăjmăşeşti, care dă o palmă – sau, mă rog, încearcă să dea o palmă – statuii din piatră, aceas- tă scriere sau altele ca ea constituie piese fără de care imaginea istorică a poetului riscă să fie deficitară. Acest lucru l-a înţeles, recent, istoricul literar Alexandru Dobrescu, adunându-i într-o ediţie integra- lă pe toţi Detractorii lui Eminescu1, gest fără prece- dent în cultura noastră, prin metodologia căreia se su- gerează necesitatea unei atitudini calme, obiective faţă de aceştia, căci, din analiza retortei intime care a pro- dus „detractorii”, posteritatea poetului are mai mult de câştigat decât din ignorarea sau respingerea lor indig- nată. Cea mai importantă constatare, după parcurgerea minuţioasă a materialului cercetat de autorul antologi- ei, este aceea că: „De fapt, cultura română nu cunoaş- te, exceptându-l pe nefericitul Caion, detractori în sen- sul propriu al cuvântului”2. Cine şi ce sunt, atunci, aceşti îngeri negri, ale căror aripi aruncă insignifiante pete de umbră asupra personalităţii şi operei lui Emi- nescu? Cunoaşterea lor punctuală este o datorie chiar faţă de amintirea poetului, este un parametru margi- nal, dar percutant al dimensiunii lui morale, dacă 1 Alexandru Dobrescu, Detractorii lui Eminescu, I, Editura Junimea, Iaşi, 2002, 337[-338] pagini; II-III, Editura Floa- re Albastră, Bucureşti, 2006, 189[-190] + 280 pagini. 2 Prefaţa Critici şi detractori, în vol. I, p. XLI. 7 amintim cunoscutul proverb ţărănesc: „Omul fără duşmani nu face doi bani”. Una dintre cele mai consistente cercetări „duşmă- noase” ale operei lui Mihai Eminescu s-a publicat în Transilvania, la Blaj, la doi ani după moartea poetului. Este cartea intitulată Mihail Eminescu. Studiu critic, publicată în 1891, fără indicarea autorului3. Anonima- tul este o ciudăţenie, pe câtă vreme identitatea autoru- lui a fost cunoscută din capul locului, după cum îşi aminteşte mai târziu Al. Ciura, care fusese, tocmai în anul apariţiei cărţii, elevul autorului acesteia4. El este un personaj apreciat al Blajului vremii, profesorul Alexandru Grama, unul dintre cei mai erudiţi învăţaţi pe care i-a dat orăşelul de la încrengătura Târnavelor în glorioasa lui istorie culturală. S-a născut pe 8 ianua- rie 1850, cu o săptămână înaintea lui Eminescu, la Blaj, unde a urmat şi studiile secundare, în ultimele clase schimbând Blajul cu Sibiul. Ca absolvent al Seminarului Teologic din Blaj, s-a dus la Viena ca să 3 Biblioteca „Unireĭ”. Mihailŭ Eminescu. Studiŭ criticŭ, Blaşiŭ, 1891. Tipografia Seminariuluĭ archidiecesanŭ. An- terior, dar tot în 1891, studiul fusese publicat în foileton în ziarul „Unirea”, cu titlul puţin diferit, Mihailu Eminescu. (Studiu criticu), de asemenea fără indicarea autorului (vezi „Unirea”, I, 1891, nr. 17, p. 134-135; nr. 18, p. 142-143; nr. 19, p. 150; nr. 20, p. 158-159; nr. 21, p. 166; nr. 22, p. 174-175; nr. 23., p. 182-183; nr. 24, p. 190-191; nr. 35, p. 198-199; nr. 26, p. 206-207; nr. 27, p. 214-215; nr. 28, p. 222-223; nr. 29, p. 230-231; nr. 30, p. 238-239; nr. 31, p. 246-247; nr. 32, p. 254-255; nr. 33, p. 262-263; nr. 34, p. 270-271). 4 Al. Ciura, Geneza unei critici, în „Luceafărul”, VIII, 1909, nr. 13, p. 292-294. 8 studieze filosofia, timp de un an, 1871-1872, la în- toarcere fiind „aplicat” profesor de fizică la liceu. S-a hirotonit preot celib în 1873, după care mitropolitul Ioan Vancea l-a trimis la Viena, să aprofundeze studii- le teologice la Institutul „Augustineum”. Revenit la Blaj în 1877, cu un doctorat strălucit în teologie, a fost numit profesor de drept canonic şi de istorie biseri- cească la Seminarul Teologic, funcţie pe care a deţi- nut-o până la moartea lui prematură. „Era un om voi- nic, cu ceafa groasă şi faţa congestionată”5, amănunt care poate explica moartea lui de apoplexie, la numai 46 de ani. A ajuns canonic capitular sub acelaşi mi- tropolit Vancea, în 1889. Posteritatea i-a păstrat ima- ginea unui om erudit, devotat „cu zel şi entuziasm” activităţilor caracteristice unui centru ecleziastic şi di- dactic, cum era Blajul vremii. Activitatea lui scriitori- cească a rezultat în mod firesc din excepţionala erudi- ţie pe care şi-o dobândise. În 1883 a întemeiat şi a condus revista „Foaia bisericească” şi a fost apoi, în 1891, printre fondatorii longevivului periodic blăjean „Unirea”, la care a colaborat activ cu articole pe teme de teologie. Este autorul unor volume care reflectă dubla pasiune pentru activitatea didactică (Introducere în cărţile Sfintei Scripturi, Blaj, 1878; Elemente de is- torie universală şi particulară a bisericii, Blaj, 1779; Istoria universală a bisericii, Blaj, 1779; Istoria Bisericei Române Unite cu Roma, Blaj, 1884) şi pen- tru erudiţia teologică înaltă, oglindită mai ales în mo- nografia Instituţiile calvineşti în biserica românească 5 Oct. C. Tăslăuanu, Spovedanii, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 76. 9 din Ardeal, Blaj, 1895, unică şi neegalată încă în cul- tura noastră, prin dezvăluirile ei şocante6. Toate pre- misele concurau la construirea, în ritm monoton, a în- că unui erudit din galeria clasică a clericilor greco-catolici ardeleni, dintre care contemporani mar- canţi i-au fost Timotei Cipariu şi Ioan Micu Moldovan. Tocmai de aceea, apariţia în 1891 a cărţii Mihail Eminescu. Studiu critic a „a avut efectul unei descărcări de pistol într-o sală de concert”7. Alexan- dru Ciura, autorul inspiratei comparaţii, el însuşi mai apoi profesor la Blaj, încearcă să lămurească geneza acestei „descărcări de pistol” prin prisma unei trăiri personale a profesorului de la Blaj în faţa înrâuririi masive a poeziei lui Eminescu asupra tineretului din Transilvania, Blajul nefiind nicidecum ocolit, ci dim- potrivă. „Tot ce se scria pe atunci purta marca creaţii- lor eminesciene, şi, cum discipolii mai mărunţei sunt mai zeloşi adesea decât maestrul, tinerii poeţi trăiau într-o atmosferă de suspine, cu gândul aţintit spre neantul nirvanei.