Aspecte Specifice Privind Examinarea Şi Interpretarea Urmelor Criminalistice Pentru Identificarea Victimelor Unor Crime Săvârşite În Timpul Represiunii Comuniste”

,,ASPECTE SPECIFICE PRIVIND EXAMINAREA ŞI INTERPRETAREA URMELOR CRIMINALISTICE PENTRU IDENTIFICAREA VICTIMELOR UNOR CRIME SĂVÂRŞITE ÎN TIMPUL REPRESIUNII COMUNISTE”

Dr. Viorel SISERMAN Procuror militar Colonel magistrat

Examinarea şi interpretarea urmelor criminalistice pentru identificarea victimelor unor crime săvârşite în timpul represiunii comuniste, comportă o multitudine de dificultăţi, ca urmare a faptului că, - regulă generală - aceste crime au fost sau cel puţin s-a încercat să fie deosebit de bine camuflate. Evident că, în toată perioada dictaturii comuniste, conducătorii de atunci ai statului, nu au dorit ca aceste crime să fie descoperite iar atunci când totuşi s-au făcut unele anchete, cum a fost de exemplu în anul 1968, rezultatul acestora nu s-a putut materializa, ca urmare a faptului că, o parte dintre conducătorii partidului – stat, în frunte cu Nicolae Ceauşescu (fost General), erau ei înşişi implicaţi într-o formă sau alta de participaţie (instigatori, complici, tăinuitori sau chiar autori) la astfel de acţiuni abominabile, soldate cu zeci de mii de victime omeneşti. Astfel, s-a preferat muşamalizarea şi ,,punerea la păstrare” a acestor documente, apreciindu-se că nu vor fi descoperite crimele prin împlinirea termenului de prescripţie. Abordând problema prescripţiei, este limpede că, dacă aceste crime ar fi cercetate separat, ajungându-se chiar la stabilirea autorilor nemijlociţi ai faptei termenul de prescripţie este împlinit, de mult. Dacă însă aceste crime sunt analizate global de pe întregul teritoriu al ţării şi pe toată durata dictaturii comuniste, nu se pune problema prescripţiei, întrucât multitudinea cazurilor de suprimare a vieţii opozanţilor politici îmbracă formele crimelor contra păcii şi omenirii, care, potrivit art. 121, alin. 2, din codul penal, sunt imprescriptibile. România, la fel ca aproape toate statele participante la cel de-al II-lea război mondial, a semnat o serie de convenţii şi tratate internaţionale, inclusiv tratatul de la Londra, din 23 august 1944, pentru constituirea tribunalelor militare internaţionale, pentru judecarea criminalilor de război. Este cunoscut faptul că, în baza acestor reglementări dar şi al altora elaborate de statul român, s-au constituit ,,tribunalele poporului” şi tribunalele militare , care au judecat celebrele procese în care au fost inculpaţi mareşalul Ion Antonescu, dar şi alţi conducători politici, printre care, cel mai cunoscut este procesul intentat în 1947 lui Iuliu Maniu şi altor lideri (cazul Tămădău). Aceste procese au continuat, fiind judecaţi şi trimişi în închisoare o mulţime de oameni, practic elita politică a ţării. Împotriva celor cărora nu li s-au putut stabili în sarcină săvârşirea de infracţiuni dar care au avut o poziţie înaltă în conducerea statului în perioada interbelică, au fost luate măsuri represive, fiind pur şi simplu încarceraţi, fără a fi cercetaţi sau judecaţi. Este cazul celor mai mulţi dintre cei închişi în aşa - zisa Colonie de muncă ,,Dunărea”, situată pentru derutarea opozanţilor şi a opiniei publice în celebra închisoare din Sighetu Marmaţiei. În această închisoare au fost aduşi, după o acţiune în forţă ce avut loc în noaptea de 5/6 mai 1950, toţi demnitarii şi generalii României care au condus ţara în perioada interbelică sau au luptat în timpul celui de-al II-lea război mondial pe frontul de răsărit. De asemenea, au fost încarceraţi toţi episcopii Bisericii Române Unite cu Roma, precum şi o parte dintre episcopii romano- catolici care s-au opus dictaturii comuniste şi subordonării României faţă de regimul moscovit, stalinist. Aceste mari personalităţi politice, culturale, militare şi ecleziastice ale tării, trebuiau să fie exterminate. Exterminarea lor fizică în închisorile de acum celebre de la Sighetu Marmaţiei, Aiud, Gherla , Piteşti, Rm. Sărat, Galaţi, Jilava, Văcăreşti etc., dar şi în coloniile de muncă forţată din Insula Marea Brăilei, canalul Dunăre – Marea Neagră sau din Bărăgan etc., se realiza prin supunerea la muncă forţată până la extenuare prin înfometare, prin neacordarea de îngrijiri medicale, prin neasigurarea unor condiţii minime de igienă, prin îngheţare în timpul iernii sau prin dezbrăcarea încarceraţilor, în pielea goală pentru a fi muşcaţi de ţânţari. La acestea se adăuga comportamentul brutal, de cele mai multe ori bestial al gardienilor şi angajaţilor închisorilor regimului concentraţionar. Acest regim a fost de o ferocitate nemaiîntâlnită în istoria ţării noastre, cu deosebire în perioada 1950-1964 şi mai ales în perioada de început, până la retragerea trupelor sovietice din ţară, în anul 1958. Ca urmare a unor sesizări făcute de un număr mare de foşti deţinuţi politici din ţară şi de peste hotare, în vara anului 2006, Secţia Parchetelor Militare, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a început să efectueze o serie de cercetări pentru identificarea victimelor (în măsura în care mai este posibil) şi a celor responsabili de comiterea unor astfel de fapte. Revenind la tema pe care o supunem atenţiei, interpretarea şi examinarea urmelor criminalistice pentru astfel de fapte, presupune o serie de particularităţi. În primul rând, este forte greu de stabilit unde, cum şi în ce împrejurări au fost omorâte şi îngropate victimele, întrucât trecerea timpului a determinat ca acestea să fie , dacă nu şterse în totalitate, în mare măsură să fie estompate. Totuşi, au fost obţinute o serie de rezultate, folosind în managementul cercetării o serie de idei şi principii pe care le supunem atenţiei. Astfel de cercetări sunt pluridisciplinare şi nici nu se poate concepe că ar putea să fie altfel. Dacă ,,regina probelor„ – cea testimonială, este folosită cu prioritate, nici celelalte metode nu pot fi ignorate. Proba testimonială (cu martori) este şi ea îngreunată de faptul că, mulţi dintre cei care au văzut sau au luat cunoştinţă într-un fel sau altul de astfel de crime sunt foarte în vârstă şi sunt greu de găsit. Practic, o dată ce totuşi au fost identificaţi, o dată cu audierea lor este necesară o adevărată arheologie, în memorie, care nu ar fi posibilă fără o temeinică pregătire a anchetatorilor pentru astfel de cazuistică. De aceea, s-a procedat la cea ce noi considerăm că poate fi denumită în practică arheologia în arhive. Spunem că este vorba de arheologie, întrucât documentele care s-au mai păstrat au fost şi sunt ţinute în mare taină, sub cheie, astfel că, se ajunge la ele cu foarte multă dificultate. De aceea este necesară o activitate de investigaţie poliţienească efectuată la cel mai înalt nivel profesional. Pornind de la datele rezultate din arhivă, se poate ajunge şi la persoanele căutate. După aceea folosindu-se, după caz metodele de cercetare centrifugă sau centripetă se poate ajunge de la autor la victime sau de la victime al autori. Pe lângă aceste metode împreună cu specialişti, istorici şi arheologi este folosită ceea ce în zilele noastre tinde să devină o nouă ramură a arheologiei - arheologia contemporană. Aceasta însă nu are eficienţă dacă la astfel de lucrări nu sunt angajaţi medici legişti specializaţi în paleoantropologie medico-legală. Această temă a suscitat şi suscită un deosebit interes ştiinţific, întrucât cercetarea penală este aceea care oferă baza de date necesare cristalizării unor astfel de ramuri ale ştiinţelor mai sus amintite. Dar nu numai acestea sunt suficiente, întrucât nu în puţine cazuri este necesar a se apela la mentalul colectiv, la ceea ce este remanent în diferite colectivităţi, foarte diversificate din punct de vedere cultural, etnic sau religios. Nu în puţine rânduri s-a apelat la memorialistică (scrisă sau orală) – şi chiar la folclor, în ceea ce priveşte evidenţierea unor cutume privind ritualurile de înhumare sau la semantica unor arbori sau plantaţii. Şi acum pentru a exemplifica cele ce preced, cu date concrete, vă prezentăm 2 studii de caz, specifice pentru tema pusă în dezbatere. 1. În lunile iulie, noiembrie 2006 şi martie, mai 2007, s-au efectuat cercetări în cimitirul CEARDA, din Sighetu Marmaţiei, cunoscut şi sub numele de cimitirul săracilor, unde potrivit datelor de anchetă au fost îngropaţi deţinuţii politici decedaţi în închisoare, în perioada 1950-1955. Au fost găsite în urma cercetărilor pluridisciplinare până în prezent un număr de 16 schelete umane. Ceea ce a stârnit curiozitatea este faptul că, un număr de 5 dintre acestea sunt poziţionate invers faţă de modalitatea obişnuită de îngropare, adică având capul spre asfinţit şi picioarele spre răsărit. Deosebit de aceasta, toate cele 5 schelete umane care au fost îngropate invers (adică având capul spre răsărit şi picioarele spre asfinţit) au fost puse pe un rând, în apropierea unui nuc, a cărui vârstă este mai mare de 60 de ani, poate chiar 100 de ani. Alte schelete au fost găsite în zona unui brad, de asemenea cu o vârsta de peste 60 de ani. În popor, bradul este asociat cu omul drept, neînfrânt, chiar se spune că ,,brazii se frâng dar nu se îndoaie”. Este de altfel şi titlul lucrării publicate de fostul deţinut politic condamnat la moarte, Gavrilă Ogoranu, dedicată episcopului martir Ioan Suciu. Nucul este apreciat în popor, îndeosebi în partea de N-V a Transilvaniei, ca fiind un pom al păcii, al liniştii, el având multiple virtuţi: în timp de vară dă răcoare şi miresmă plăcută, alungând ţânţarii; fructele sale au importante calităţi terapeutice prin conţinutul bogat în magneziu şi substanţe oleaginoase, folosite în tratamentul unor boli interne. În prezent, în satele ardelene, aproape în fiecare curte sau la poartă putem vedea acest pom. Şi acum femeile în vârstă , când pleacă duminica la biserică, duc frunze de nuc pe care le pun la icoane. La sfârşitul deceniului 3, din secolul XX, este cunoscut faptul că s-au făcut adevărate campanii de plantaţii. Putem vedea şi în zilele noastre, acolo unde încă n-au ajuns să acţioneze drujbele, pe marginile drumurilor, cu deosebire ale celor din centrul Transilvaniei, astfel de plantaţii de nuci. Cum spuneam anterior, cele 5 cadavre poziţionate invers se află în apropierea bătrânului nuc din cimitirul CEARDA. Se spune că acolo ar fi fost cândva, de mult, o casă dar urme ale acesteia nu s-au găsit. Cercetările efectuate au evidenţiat faptul că, persoanele decedate, îngropate acolo au fost aşezate în sicrie şi nu în gropi comune, aş a cum în mass-media post decembristă dar chiar şi în unele lucrări s-a afirmat fără nici un fel de dovadă. Ajungând în posesia memoriilor cardinalului IULIU HOSU, întemniţat şi el până în 1955 la Sighet şi apoi deţinut în domiciliul obligatoriu până la moarte în 1970, în mănăstirea Căldăruşani, de lângă Bucureşti, unde le-a scris în 3 caiete, până în 1964 (manuscrisul a fost publicat în lucrarea ,,Credinţa noastră este viata noastră” în anul 2003), am putut desprinde concluzii foarte interesante, de mare credibilitate, întrucât provin de la o persoană care a trăit nemijlocit viaţa din puşcărie. Astfel, pe lângă regimul de exterminare pe care episcopul martir îl descrie cu lux de amănunte şi care este confirmat de o multitudine de alte probe, este descris şi cum se făcea înmormântarea. (pag 274 şi urm., din lucrarea menţionată): ,,Auzeam cum se taie scândurile, cum se bat cuiele pentru fabricarea coşciugului; noaptea auzeam între 11.00-12.00, cum intra furgonul în curte, cum se întoarce carul militar, fără îndoială, apoi se auzea bine pe fereastră aşezarea sicriului, zgomotul de lopată aruncată în car şi plecarea. Unde? Mai târziu s-a auzit că în cimitirul rutenilor; toate acestea în miezul nopţii; nu se ştie dacă poartă ceva număr mormântul nu cred că se va mai putea identifica vreunul dintre cei mulţi fruntaşi ai neamului şi ai Bisericii; nici mai târziu nu am putut afla nimic în această privinţă; făcute toate noaptea, în taină, pentru a se pierde orice urmă”. Prin urmare, ipoteza gropilor comune este înlăturată, cu atât mai mult cu cât, făcând o diagramă pe calendarele vremii putem constata că în medie decedau aproximativ 2 persoane pe lună. Într-o singură situaţie este vorba de 2 decese foarte apropiate, temporal: 05-02 1953- Iuliu Maniu şi 07.02.1953, generalul Alexandru Glatz, fost Secretar general la Ministerul Apărării Naţionale, colaborator apropiat al regelui Carol al 2-lea. Este adevărat şi faptul că, potrivit unor documente din arhivă, unele cadavre nu ar fi fost puse în sicrie, ca urmare a sustragerii scândurilor, însă acest aspect nu a fost încă pe deplin elucidat. Revenind la cele 5 cadavre dispuse invers şi examinând lista personalităţilor decedate în închisoare, constatăm că, între acestea sunt 5 importanţi ierarhi ai bisericii, decedaţi în următoarea ordine: - AUGUSTIN MAGHIAR - fost vicar general al Episcopiei de Oradea, decedat la data de 16 iulie 1951, la vârsta de 71 de ani; - ANTON DURCOVICI - fost episcop de Iaşi, decedat la data de 10 dec. 1951, la vârsta de 63 de ani; - VALERIU TRAIAN FRENŢIU - fost episcop de Oradea şi locţiitor de mitropolit la Blaj, decedat la data de 12 iulie 1952, la vârsta de 77 de ani; - IOAN SUCIU, - fost episcop de Oradea şi apoi administrator apostolic al Mitropoliei de la Blaj, decedat la data de 27 iunie 1953, la vârsta de 46 de ani; - TIT LIVIU CHINEZU, fost vicar general mitropolitan şi episcop al Bucureştiului, decedat la data de 15 ian. 1955, la vârsta de 52 de ani. Continuând analiza şi având la bază cercetările efectuate, sugerăm cu titlu de ipoteză, până la epuizarea întregului probatoriu posibil, că acele 5 cadavre îngropate invers ar putea aparţine înalţilor clerici, mai sus-menţionaţi, din următoarele considerente: - episcopii sunt consideraţi ,,capete încoronate”, ei fiind aceia care au întronizat pe domnitori, principi şi regi, desigur şi ei ,,capete încoronate”, ca unşi ai lui Dumnezeu; - de regulă, episcopii se înhumează în bisericile catedrale, sub sau în fata altarului,cu capul spre altar şi picioarele spre uşa de ieşire, la fel ca şi domnitorii, principii şi regii României (ex. Ştefan cel Mare la Putna, regii României la Curtea de Argeş, alţi domnitori în mănăstirile ctitorite, dar şi episcopii Inocenţiu Micu Klein şi Alexandru Todea, în catedrala mitropolitană, din Blaj, Ioan Alexi şi Vasile Hossu, în fosta catedrală arhiepiscopală, din Gherla etc.). Cum de regulă, bisericile şi catedralele creştine de rit bizantin şi latin sunt orientate cu altarul spre E sau S-E, rezultă că, poziţionarea în mormânt a ,,capetelor încoronate” este inversă, deci dacă înmormântarea s-ar face afară ar fi fost puşi în aceeaşi poziţie. Este, spre exemplificare, şi cazul episcopului de Bucureşti Vasile Aftenie, înmormântat în cimitirul Belu, în urma uciderii lui, în anul 1950, în arestul Ministerului de Interne; - din declaraţiile unor preoţi (ortodocşi, uniţi şi catolici) luate fără a şti motivul acestor demersuri, rezultă că acesta este un obicei instituit începând cu mijlocul sec. XIX (pentru clerici) şi are ca raţiune faptul că atunci când va fi ,,Învierea” şi se vor ridica din morţi, episcopii şi conducătorii de stat să fie faţă în faţă cu poporul pe care l-au păstorit; - din documentele de arhivă dar şi din cercetări rezultă că, fostul mitropolit Alexandru Nicolescu şi apoi Ioan Suciu, au avut o preocupare deosebită pentru plantarea de pomi fructiferi, cu deosebire a nucului, pomul păcii şi liniştii. Ipotetic, considerăm că sunt plauzibile şi acele aserţiuni potrivit cărora, oamenii politici, de stat ar fi fost îngropaţi în zona bradului, care ,,se frânge dar nu se îndoaie”; - potrivit Şematismului eparhiei române a Maramureşului pe anul 1932, populaţia română, din zona sa de jurisdicţie era în proporţie covârşitoare (peste 75%) aparţinătoare respectivei biserici. Doi dintre gardienii identificaţi în rândul personalului angajat la închisoarea Sighet, au fost înainte cantori la biserică iar aceştia îl aveau în captivitate chiar pe fostul lor şef, episcopul de Maramureş, Alexandru Rusu, pe care până la 1 dec. 1948 l-au pomenit cu ocazia fiecărei slujbe. Prin urmare este plauzibilă ipoteza potrivit căreia aceşti gardieni dintre care unii sunt chiar lăudaţi în înscrierile memorialistice ale cardinalului Iuliu Hossu şi ale episcopului de Lugoj, Ioan Ploscaru şi el întemniţat la Sighet, ar fi putut influenţa maniera de înmormântare şi îngropare a celor decedaţi. Chiar Iuliu Hossu descrie cum era ritualul în momentul în care vreun episcop deceda. - Analizând datele antropometrice ale scheletelor descoperite şi comparându-le cu imagini foto din timpul vieţii celor decedaţi, ajungem la concluzii interesante, în sensul că, episcopul Ioan Suciu era cel mai scund dintre ei (circa 1,60 cm) iar episcopul Valeriu Traian Frenţiu era cel mai înalt, circa 1,80 cm. De asemenea mai cunoaştem faptul că Augustin Maghiar a decedat şi ca urmare a unui neoplasm la nivelul coloanei vertebrale. Toate aceste date coroborate cu informaţii puse la dispoziţie de către bisericile unde au păstorit dar şi de aparţinătorii lor sau din arhive, ar putea conduce, inclusiv prin aplicarea unui test ADN, la identificarea fiecăruia, în parte. Ţinând seama de cele ce preced, în care am argumentat o ipoteză , lăsăm la aprecierea dvs. răspunsul la întrebarea care de la bun început s-a pus: ,,Cui aparţin cele 5 schelete umane descoperite?” De asemenea, la întrebarea: ,,Cui folosesc toate acestea?”, ne permitem să formulăm un răspuns: poporului român, în fruntea căruia aceşti demnitari şi clerici au fost vreme de decenii, din rândul căruia au fost smulşi fără voia lui şi ucişi, conform modalităţilor mai sus arătate. Poporul român are dreptul să-i fie redate aceste ilustre personalităţi, care i-au făcut cinste.

2. În urma unei sesizări, s-a solicitat Parchetului Militar să cerceteze împrejurările în care, în noaptea de 9/10 martie 1950, pe raza localităţii HĂLMĂŞEU, com. Spremezeu, jud. Bistriţa Năsăud, au fost omorâţi, prin împuşcare un nr. de 6 persoane, fiind indicat şi prezumptivul autor, în persoana celui care avea să deţin ă înalte demnităţi de comandă, în fosta Securitate şi apoi în Ministerul de Interne, col. Briceag Nicolae. Au fost efectuate numeroase investigaţii poliţieneşti, precum şi acte de urmărire penală, stabilindu-se, în final, prin metodele arătate la începutul referatului, cine sunt victimele şi cine sunt aparţinătorii acestora, precum şi locurile unde au fost îngropate. A fost identificat chiar şi un martor ocular, o persoană, de sex feminin, soră cu una dintre victime şi care atunci avea vârsta de 10 ani. Din relatările acesteia şi ale altor martori s-a ajuns la concluzia că una dintre victime ar fi dezertat din armată pentru a veni acasă la prietena sa, cu care dorea să se căsătorească. Ştiind că este urmărit s-a ascuns într-o zonă din munţii Ţibleşului, la un cetăţean, păstor de oi. În noaptea menţionată, Briceag Nicolae, pe atunci locotenent de Securitate, împreună cu subalterni de-ai săi, l-au împuşcat pe militarul dezertor, dar şi pe cetăţeanul care-l g ăzduia. Întrucât în apropiere era o stână de oi, unde se găseau 4 tineri, rude între ei şi cu sora unuia dintre aceştia, care ar fi aflat de comiterea crimei, au fost înconjuraţi, prinşi şi apoi legaţi, după care au fost duşi într-un loc numit la ,,Adăpătură” pe Valea Rea, unde au fost puşi să îşi sape singuri gropile apoi au fost împuşcaţi, în cap. Cercetările efectuate, inclusiv exhumările care au avut loc în primăvara acestui an, au dus la concluzia mai sus arătată. Rapoartele de constatare medico-legale, întocmite după exhumarea victimelor, atestă fără echivoc, faptul că, cele 6 victime au fost omorâte, prin împuşcare în cap, cu o armă de calibru aprox. 9 mm, aşa cum se poate constata şi din imaginile pe care le prezentăm. Se impune însă a se extinde cercetările pentru a evidenţia că aceste crime au fost cunoscute nu după mult timp de către şefii Securităţii, dar cauza a fost muşamalizată, astfel că numitul Briceag Nicolae, a comis şi alte crime pe care în perioada următoare urmează să le cercetăm. Chiar dacă acesta a decedat după 1990, când au fost începute cercetările împotriva lui, există persoane asupra cărora pot fi stabilite responsabilităţi cu reflexii penale, dacă aceste cazuri sunt luate în considerare la nivel global.