Sistemul Internaţional Şi Politica Puterilor Minore
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE TEZĂ DE DOCTORAT: SISTEMUL INTERNAŢIONAL ŞI POLITICA PUTERILOR MINORE. CAZUL ROMÂNIEI, 1913-1989 COORDONATOR: DOCTORAND: Prof. Univ. Dr. Mihail E. Ionescu Asist. Univ. Andrei Miroiu BUCUREŞTI, 2004 1 PARTEA I-A PUTERILE MINORE ÎN POLITICA INTERNAŢIONALĂ Această teză de doctorat reprezintă un demers realist de a înţelege comportamentul unei puteri minore, România, în raport cu propriul subsistem al relaţiilor internaţionale. Voi încerca, pe de o parte, să critic teoriile realiste actuale care tratează problematica puterilor minore şi să alcătuiesc o viziune contextualizată pentru principalul obiectiv al cercetării. Pe de altă parte, voi încerca să înţeleg comportamentul României ca actor internaţional axându-mă pe cele mai relevante teste din punctul de vedere al perspectivelor realiste: deciziile privind conflictul militar şi poziţia în sistemele de alianţe. Propria viziune asupra modului în care se structurează politica puterilor minore pornind de la constângerile sistemului internaţional, anunţată în prima parte a tezei, va fi testată în cele două părţi ale lucrării care vizează problematica românească. A doua parte a tezei va viza comportamentul României în momentele deciziilor esenţiale pentru supravieţuirea sau mărirea unui stat, cele privind acceptarea sau neacceptarea conflictului militar, din puctul de vedere al disputei teoretice legate de acţiunile de balansare şi de aliniere. A treia secţiune va încerca, bazându-se pe principiile analizei strategice şi ale analizei diplomatice să înţeleagă rolul României într-un cadru al hegemoniei de pace, determinat de plasarea în blocul estic între 1945 şi 1989-1991. Războiul interstatal a fost perceput în literatura clasică a relaţiilor internaţionale drept fenomenul central al oricărei investigaţii generatoare de teorii în 2 domeniul politicii mondiale1. Realismul aderă la convingerea că războiul e inerent în structura unui sistem alcătuit din state suverane. Statele se identifică în mod istoric prin relaţiile dintre ele, afirmându-şi existenţa şi definindu-şi graniţele prin uzul de forţă sau imanenta ameninţare cu forţa. Atâta vreme cât comunitatea internaţională va fi constituită din state suverane, războiul dintre ele va rămâne o posibilitate2 şi, drept urmare, principalul obiect de studiu al relaţiilor internaţionale. Chiar şi recuperările ulterioare ale unor clasici ai literaturii politologice pentru a se legitima în nota oricărei ştiinţe sociale prin rădăcinile culturale europene ale disciplinei au servit pentru a demonstra acest scop. Războiul peloponeziac al lui Tucidide este considerat astăzi prima operă teoretică de proporţii din domeniul relaţiilor internaţionale şi pentru că s- au găsit în cuprinsul lucrării pasaje care justifică teoriile contemporane ale balanţei puterii, ale formării subsistemelor hegemonice sau ale schimbării politice internaţionale3. Principele lui Machiavelli este citat atât de frecvent astăzi ca altă operă clasică fondatoare a domeniului şi pentru că reprezintă un manual renascentist care leagă pentru prima oară alianţele politico-militare, realităţi imuabile în politica grupurilor umane, de ideea modernă de naţiune, justificând astfel războiul ca modalitate de alcătuire a statului naţional modern, entitatea politică ce a dominat raporturile politice globale în ultimele şase secole4. Leviathan al lui Hobbes este 1 Lucrarea generatoare a cadrului metodologic al relaţiilor internaţionale din perspectivă realistă porneşte tocmai de la analiza conflictelor interstatale, vezi Kenneth N. Waltz Omul, statul şi războiul. O analiză teoretică, (Iaşi: Institutul European, 2001). Vezi pentru centralitatea războiului în ansamblul cercetării de relaţii internaţionale Jeremy Black “War and the World, 1450-2000” în The Journal of Military History, Vol. 63 (July 1999), pp. 669- 681. 2 Michael Howard The Causes of Wars and Other Essays, (Cambridge: Harvard University Press, 1983), p. 25. 3 Thukydides Războiul peloponeziac, (Bucureşti: Ed. Casei şcoalelor, 1941). 4 Niccolo Machiavelli Principele, (Bucureşti: Ed. Minerva, 1994). 3 amintit adesea ca principala contribuţie clasică la formarea unei filosofii sceptice a relaţiilor internaţionale şi pentru că principalele opere realiste operează cu o definiţie a stării anarhice a sistemului internaţional sau cu o definiţie a unei posibile societăţi de state foarte apropiată de cea folosită de gânditorul englez5. Ceea ce reprezintă un lucru uimitor pentru cititorul avizat al relaţiilor internaţionale este schizofrenia între principalele personaje internaţionale ale operelor lui Tucidide şi Machiavelli şi construcţia ulterioară a teoriilor realiste privind structura sistemului internaţional şi comportamentul statelor în interiorul acestuia. Într-adevăr, cei doi autori au formulat nişte proto-sisteme de reflecţie asupra politicii interstatale pornind de la comportamentul prezumat al unor puteri minore. Războiul pentru supremaţie dintre Atena şi Sparta pentru controlul Eladei a fost perceput de cei mai mulţi dintre analişti drept un conflict internaţional într-un sistem interstatal închis (cel al statelor de pe teritoriul actual al Greciei), unii mergând până la a spune că avem aici un prim exemplu de bipolaritate instabilă, care degenerează în conflict deschis între polii sistemului. Aceşti autori operează, însă, doar cu jumătăţi de măsură. Dacă, într- adevăr, puterea Atenei sau a Spartei nu putea fi comparată cu cea a micuţei Corcyra, de la care s-a iscat întregul conflict, nici cele două state-cetăţi nu însemnau prea mult, din punctul de vedere al forţei relative, faţă de hegemonul veritabil al sistemului interstatal din acea perioadă, Imperiul Persan. Departe de a constitui un sistem închis, Elada lui Tucidide reprezintă doar un subsistem de relaţii interstatale situat la periferia sistemului interstatal al secolului al V-lea î. Hr., în care două puteri minore intră, urmând regulile balanţei de putere, într-o competiţie pentru dominarea regiunii bazându-se pe neimplicarea puterii majore din zonă. De-abia şapte decenii după sfârşitul acestui conflict şi după moartea lui Tucidide o altă putere minoră, 5 Thomas Hobbes Leviathan, (London and Melbourne: Dent, 1983). 4 Macedonia, ridicându-se pe slăbiciunile Atenei şi Spartei, va domina subsistemul grecesc al relaţiilor internaţionale şi va concura, ca putere majoră de această dată, Imperiul Persan în lupta pentru hegemonie în Orient. La fel, personajele principale ale lucrării lui Machiavelli care au inspirat suma de reflecţii fondatoare a disciplinei relaţiilor internaţionale erau un număr de puteri minore. Stătuleţele italiene nu mai alcătuiau, în primele două decenii ale veacului al XVI-lea un sistem închis al relaţiilor internaţionale, cum unii autori consideră că ar fi făcut-o în prima jumătate a secolului XV6. Ele nu mai erau decât un set de jucători cu puteri minuscule în lupta pentru dominarea bogatei peninsule, competiţie în care erau angrenate, dinspre anii 1494-95, puterile majore ale sistemului relaţiilor interstatale europene, Franţa, nou formatul regat spaniol şi mai vechiul pretendent la hegemonie în Italia, Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană7. Interesul acestui excurs în receptarea contemporană a operelor antice sau renascentiste mi se pare destul de justificat din perspectiva poziţiilor teoretice pe care încerc să le susţin în prezenta teză. Teoreticienii realişti contemporani au preluat multe din conceptele pe care gânditorii mai vechi le-au introdus în reflecţia politologică. Unele din conceptele care structurează în prezent modul de raţionare realist în problemele internaţionale, cum ar fi anarhia, balanţa de putere, hegemonia, alianţele politico-militare, societatea internaţională sunt regăsite în contexte foarte apropiate de cele folosite astăzi în lucrările clasicilor relaţiilor internaţionale. Dar aici se opreşte, în mare măsură, interesul pe care curentul principal al cercetării 6 Michael Mallett "Condotierul" în Eugenio Garin (ed.) Omul Renaşterii, (Iaşi: Ed. Polirom, 2000). 7 Toate acestea sunt bine prinse în R.G.D. Laffan "The Empire under Maximilian I", J.M. Batista i Roca "The Hispanic Kingdoms and the Catholic Kings" şi Cecilia M. Ady "The 5 domeniului politicii mondiale a înţeles să îl acorde acestori lucrări fondatoare. Nivelul de analiză statal8, preluat tot de la Herodot, Tucidide sau Machiavelli, este alterat datorită susţinerii, larg răspândite mai ales în mijlocul neorealiştilor, după care conceptele şi teoriile contemporane din relaţiile internaţionale sunt valabile doar pentru analiza şi prezicerea comportamentului principalilor actori ai realităţii internaţionale, puterile majore. Deşi clasicii domeniului şi-au pornit analiza şi au format conceptele esenţiale ale domeniului pornind tocmai de la studiul unor puteri minore, şcolile contemporane de reflecţie nu au înţeles să acorde importanţă acestui amănunt. N-ar trebui să ne mire totuşi această indiferenţă radicală faţă de rolul şi semnificaţia puterilor minore. Teoria relaţiilor internaţionale, aşa cum o cunoaştem până în momentul de faţă, a fost elaborată în cadrele sale fundamentale (şi realismul, în ciuda lucrărilor lui E.H. Carr, nu face excepţie) în perioada Războiului Rece. Este foarte uşor de argumentat faptul că pentru înţelegerea proceselor fundamentale şi a competiţiei generale pentru putere din perioada respectivă ne sunt suficiente analizele bazate exclusiv pe cele două puteri mondiale ale perioadei 1945-19919. E mai greu de susţinut însă că acest argument este valabil pentru orice mod de polarizare a