Condiţia Umană
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
1 Hannah Arendt CONDIŢIA UMANĂ Traducere de Claudiu Vereş şi Gabriel Chindea Editura Idea Design & Print Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj, 2007 ISBN (13) 978-973-7913-53-1 Hannah Arendt The Human Condition 1958 2 CUPRINS Nota traducătorilor Prolog Capitolul I. CONDIŢIA UMANĂ 1. Vita activa şi condiţia umană 2. Termenul vita activa 3. Eternitate versus Nemurire Capitolul II. DOMENIUL PUBLIC ŞI CEL PRIVAT 4. Omul: animal social sau animal politic 5. Polis-ul şi locuinţa domestică 6. Ascensiunea socialului 7. Domeniul public: ceea ce e comun 8. Domeniul privat: proprietatea 9. Socialul şi privatul 10. Locul activităţilor omeneşti Capitolul III. MUNCA 11. „Munca trupului nostru şi lucrul mâinilor noastre” 12. Caracterul-de -obiect al lumii 13. Munca şi viaţa 14. Munca şi rodnicia 15. Caracterul privat al proprietăţii şi al bogăţiei 16. Instrumentele lucrului şi diviziunea muncii 17. O societate de consumatori Capitolul IV. LUCRUL 18. Durabilitatea lumii 19. Reificarea 20. Instrumentalitatea şi animal laborans 21. Instrumentalitatea şi homo faber 3 22. Piaţa de schimb 23. Permanenţa lumii şi lucrarea artistică Capitolul V. ACŢIUNEA 24. Dezvăluirea agentului în vorbire şi în acţiune 25. Reţeaua relaţiilor şi povestirile puse în scenă 26. Fragilitatea treburilor omeneşti 27. Soluţia greacă 28. Puterea şi spaţiul înfăţişării 29. Homo faber şi spaţiul înfăţişării 30. Mişcarea muncitorească 31. Înlocuirea tradiţională a acţiunii cu fabricarea 32. Acţiunea ca proces 33. Ireversibilul şi puterea dea ierta 34. Neprevăzutul şi puterea promisiunii Capitolul VI. VITA ACTIVA ŞI EPOCA MODERNĂ 35. Înstrăinarea de lume 36. Descoperirea punctului arhimedic 37. Ştiinţă universală versus ştiinţe ale naturii 38. Apariţia Îndoielii carteziene 39. Introspecţia şi pierderea simţului comun 40. Gândirea şi concepţia modernă despre lume 41. Răsturnarea ordinii dintre contemplaţie şi acţiune 42. Răsturnarea din vita activa şi izbânda lui homo faber 43. Înfrângerea lui homo faber şi principiul fericirii 44. Viaţa ca bun suprem 45. Victoria lui animal laborans Mulţumiri Index 4 Nota traducătorilor Ediţia englezească folosită la traducerea Condiţiei umane a fost Hannah Arendt, The Human Condition, The University of Chicago Press, Chicago & London, 1958. În cuprinsul acestei ediţii există numeroase citate sau expresii în alte limbi decât engleza, dintre care o parte însoţite de traducerea autoarei înseşi. Drept urmare, ne-am abţinut de la traducerea originalului grecesc, latinesc, franţuzesc sau german al acestor fragmente, preferând să ne folosim de traducerea deja existentă, pentru a rămâne cât mai aproape de intenţiile, de limbajul şi de conceptele autoarei. În schimb, în cazul expresiilor sau al citatelor străine lăsate netraduse în ediţia englezească, am tradus în româneşte direct originalul, marcând intervenţia noastră cu paranteze drepte. (Citatele din limba germană au fost traduse de George State, căruia îi mulţumim.) Tot între paranteze drepte am trecut explicaţiile sau completările pe care le-am adăugat ori de câte ori am crezut că este nevoie de o lămurire sau de o întregire a textului. Cât priveşte traducerea cărţii propriu-zise, există o alegere care trebuie semnalată şi explicată ca atare: e vorba de felul în care am hotărât să îl redăm pe work, care împreună cu labor (muncă) şi action (acţiune) reprezintă un concept fundamental al Condiţiei umane. Dificultatea traducerii a venit din semnificaţia complexă pe care Hannah Arendt i-o conferă lui work: distins de labor, termenul este, pe 5 deasupra, polisemie, desemnând, pe de o parte, activitatea de producere a unui obiect, iar, pe de altă parte, rezultatul unui asemenea proces, adică obiectul însuşi. Din păcate, nu am reuşit să găsim în româneşte un echivalent unic şi lipsit de echivoc, care să cuprindă în sine amândouă înţelesurile. Astfel, pentru work luat ca activitate, cuvântul românesc cel mai potrivit ni s-a părut a fi lucru. Într-adevăr, lucrul (work) se deosebeşte de muncă (labor), fiind, de asemenea, corespondentul grecescului ergazesthai, al latinescului facere sau fabricari, al franţuzescului ouvrer, sau al germanului werken, de care Hannah Arendt aminteşte explicit. Totuşi, produsul lucrului, care în englezeşte poate fi desemnat tot prin work şi care este echivalentul grecescului ergon, al latinescului opus, al franţuzescului œuvre, sau al germanului Werk, nu poate fi exprimat în româneşte prin lucru fără un anume echivoc. În plus, este cu neputinţă a mai folosi lucru atunci când e vorba de work of art, care, pentru Hannah Arendt, reprezintă însă forma eminentă în care se poate întrupa rezultatul activităţii productive. În schimb, varianta cea mai convenabilă în ultimul caz ar fi operă. Dar, etimologic, operă nu are nicio legătură cu lucru. Mai mult, operă ni s-a părut prea pretenţios pentru a desemna produsul meşteşugarului şi cu totul nepotrivit pentru a numi rezultatul activităţii gândirii divine, respectiv actualitatea pură, pe care Hannah Arendt îl are de asemenea în vedere atunci când vorbeşte despre work. Iată de ce am hotărât ca pentru produsul lui work să ne oprim la românescul lucrare, rămânând ca lucru, cu care este atât de înrudit, să se refere la work ca proces şi activitate. Claudiu Vereş şi Gabriel Chindea 6 Prolog În 1957, un obiect născut pe Pământ şi făcut de mâna omului a fost lansat în Univers, unde s-a învârtit timp de câteva săptămâni în jurul Pământului, după aceleaşi legi ale gravitaţiei care fac să se rotească, ţinând în mişcare, corpurile cereşti – Soarele, Luna şi stelele. Fireşte, satelitul produs de om nu era lună sau stea, nici vreun corp ceresc care să îşi urmeze traiectoria circulară un răstimp care pentru noi, muritorii legaţi de timpul pământesc, dăinuie o veşnicie. El a reuşit totuşi să rămână pentru o vreme pe bolta cerească, găsindu-şi locul şi mişcându-se în vecinătatea corpurilor cereşti ca şi când ar fi fost acceptat, cu titlu de încercare, în sublima lor companie. Evenimentul, neîntrecut în importanţă de niciun altul, nici chiar de fisiunea nucleară, ar fi fost întâmpinat cu neştirbită bucurie, dacă nu ar fi existat stânjenitoarele împrejurări militare şi politice care l-au însoţit. Dar, oricât de curios ar părea, bucuria nu a fost triumfală; nu mândria sau uimirea în faţa formidabilei puteri şi măiestrii omeneşti au umplut inimile oamenilor, care, ridicându-şi acum privirile spre ceruri, puteau zări acolo un obiect produs de ei înşişi. Reacţia imediată, de moment, a fost de uşurare la vederea primului „pas făcut către evadarea omului din starea de prizonierat de pe Pământ”. Iar această ciudată declaraţie, departe de a fi fost scăparea întâmplătoare a unui reporter american, repeta fără să ştie cuvintele extraordinare care, cu 7 mai bine de douăzeci de ani în urmă, fuseseră gravate pe piatra funerară a unuia din marii savanţi ai Rusiei: „Omenirea nu va rămâne pentru totdeauna legată de Pământ”. Asemenea sentimente sunt de la o vreme locuri comune. Ele ne arată că omul nu este niciodată prea încet pentru a prelua şi pentru a se adapta la descoperirile ştiinţifice şi la progresele tehnice, ci că, dimpotrivă, le-a devansat cu decenii întregi. În această privinţă, ca şi în altele, ştiinţa a înfăptuit şi a confirmat ceea ce omul anticipase în vise care nu erau nici nebuneşti, nici deşarte. Nou e doar faptul că unul dintre ziarele americane cele mai respectabile a publicat în sfârşit pe prima pagină ceea ce fusese până atunci îngropat în deloc respectabila literatură ştiinţifico-fantastică (căreia, din păcate, nimeni nu i-a acordat încă atenţia pe care o merita ca vehicul al sentimentelor şi al aspiraţiilor de masă). Banalitatea declaraţiei nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea caracterul ei excepţional; căci, deşi creştinii au vorbit despre Pământ ca despre o vale a plângerii, iar filosofii şi-au privit trupul ca pe o temniţă a minţii sau a sufletului, nimeni în istoria omenirii nu s-a gândit vreodată la Pământ ca la o închisoare a trupurilor omeneşti şi nici nu s-a străduit atât de mult pentru a pleca cu adevărat pe Lună. Oare emanciparea şi secularizarea epocii moderne, începute nu neapărat cu o respingere a lui Dumnezeu, cât a unui dumnezeu care era Tatăl din ceruri al oamenilor, se vor încheia printr-o chiar mai fatală repudiere a unui Pământ care a fost Mama tuturor făpturilor vii de sub soare? Pământul este tocmai chintesenţa condiţiei umane şi, după câte ştim, natura terestră este poate unica din univers care le asigură fiinţelor omeneşti un mediu de locuit în care se pot mişca şi pot respira fără efort şi fără a se folosi de mijloace artificiale. Artificialul lumii create de om separă existenţa umană de orice mediu pur animal, însă viaţa ca atare se află în afara acestei lumi artificiale şi, prin intermediul vieţii, omul rămâne legat de toate celelalte 8 organisme vii. De ceva vreme, o bună parte din strădaniile ştiinţifice sunt îndreptate spre transformarea vieţii înseşi în ceva „artificial”, spre retezarea ultimei legături prin care până şi omul se numără printre copiii naturii. Aceeaşi dorinţă de a evada din prizonieratul terestru se vede în încercarea de a crea viaţă în eprubetă, în tendinţa de a combina la microscop „plasmă embrionară congelată, provenită de la persoane cu aptitudini dovedite, pentru a produce fiinţe umane superioare” şi „pentru a (le) modifica mărimea, forma şi funcţia”; iar năzuinţa de a scăpa de condiţia umană, bănuiesc eu, stă de asemenea în spatele speranţei de a prelungi durata de viaţă a omului cu mult peste limita de o sută de ani. Acest om al viitorului, pe care savanţii ne spun că îl vor produce în nu mai mult de o sută de ani, pare stăpânit de un sentiment de revoltă împotriva existenţei umane aşa cum a fost ea dată, un cadou gratuit venit (în limbaj secularizat) de nicăieri, pe care doreşte să o schimbe, ca să zicem aşa, cu ceva făcut de mâna lui. Nu avem niciun motiv să ne îndoim de capacitatea noastră de a realiza un astfel de schimb, la fel cum nu avem niciun motiv să ne îndoim de capacitatea noastră actuală de a distruge orice formă de viaţă organică de pe pământ.