LIMBA ROMÂNĂ. PARCURS DIACRONIC 73 Theodor CODREANU Cuptorul lui Heraclit Casa Limbii Române din Chişinău (înfiinţată în 1998) a devenit sălaşul revistei „Limba Româ- nă” care împlineşte două decenii de existenţă. Nu exagerez deloc zicând că alcătuiesc împre- ună principala formă instituţională de rezisten- ţă în faţa rusificării Basarabiei, care n-a încetat după izbânda parţială a mişcării de renaştere na- Th.C. – prof. dr., critic şi ţională din anii 1985-1990. Desigur, avangarda istoric literar, prozator şi a constituit-o Uniunea Scriitorilor, dar în sânul eseist, Huşi. Autor al mai acesteia s-a insinuat, pas cu pas, discordia din- multor volume dintre tre diferite grupări şi dintre orgoliile diverşilor care Dubla sacrificare a lui scriitori care, toate la un loc, au slăbit forţa de Eminescu (a cunoscut trei penetrare în rândul opiniei publice, sfârşind, în ediţii); Complexul Bacovia, ultimul an, cu o adâncire a animozităţilor care Editura Litera, Chişinău, s-ar putea să aibă consecinţe deosebit de grave 2003; Caragiale – abisal, Editura Augusta, Timişoara, şi de lungă durată. Ce să mai vorbim de Frontul 2003; Basarabia sau drama Popular devenit partid şi apoi neantizat de chiar sfâşierii, Editura Scorpion, liderii lui. Avantajul Casei Limbii Române şi al Galaţi, 2003; Duminica mare revistei cu aceeaşi numire constă, pe fundalul a lui Grigore Vieru, Editura dezvoltării teoriei moldovenismului primitiv, Litera, Chişinău, 2004; tocmai în conservarea sintagmei „Limba Româ- Transmodernismul, Editura nă”, pe care regretatul Grigore Vieru a scris-o Junimea, Iaşi, 2005; A doua întotdeauna, din clipa când a fost posibil în spa- schimbare la faţă, Editura ţiul public, cu majuscule. O singură publicaţie, Princeps Edit, Iaşi, 2008; Istoria „canonică” a literaturii cea mai populară din ultimele trei decenii, a mai române, Editura Princeps avut iniţiativa să se declare, pe frontispiciu, pu- Edit, Iaşi, 2009. Laureat al blicaţie de limba română: „Literatura şi Arta”. mai multor premii acordate Faptul mi se pare esenţial, fiindcă, după aproape de Uniunile Scriitorilor din două secole de rusificare, limba română a avut România şi din Republica de luptat cu doi monştri şi după 1989: primul, Moldova. presiunea politică şi economică a Moscovei, du- blată de şantajul militar transnistrian, al doilea, născut din primul, doctrina pseudoştiinţifică a 74 ROMÂNĂ moldovenismului, menită să cimenteze mentalitatea că moldovenii basa- rabeni sunt o altă etnie, cu o altă limbă, plămădită din ramura slavă, dar cu unele influenţe româneşti provocate de „imperialismul” Ţării Româneşti care s-a extins în Moldova, în Ardeal, în Banat. Doctrina moldovenismului s-a cristalizat definitiv în 1924, când a fost înfiinţată Republica Sovietică So- cialistă Autonomă Moldovenească, dincolo de Nistru, spre a pregăti terenul expansiunii sovietice asupra Basarabiei reunite cu patria-mamă la 27 martie 1918. Şi astăzi Basarabia este, proprio motu, o anexă a acestei pretinse Repu- blici Transnistriene, în care doctrina moldovenismului nu constituie decât faza finală de pecetluire a rusificării moldovenilor, argumentul suprem fiind uriaşul depozit de armament rusesc stocat acolo. Şi a redevenit anexă din clipa declanşării războiului transnistrian care a dus la curmarea mişcării de renaştere naţională prin detronarea guvernării Mircea Druc. Tot ce a urmat a stat sub spaima, mai mult sau mai puţin vizibilă, că orice tentativă de con- tinuare a revoluţiei naţionale nu mai are sorţi de izbândă în faţa curentului panslavist. În acest context, pasivitatea politicii româneşti, în context, a spo- rit această îngrijorare de care au profitat agrarienii, apoi comuniştii diriguiţi de Vladimir Voronin. S-a făcut observaţia că, între toate fostele republici desprinse din imperiul sovietic, Republica Moldova are un statut aparte. A produs singura revo- luţie în care marea bătălie s-a dus pentru limba naţională, limba lui Alexei Mateevici, poetul-preot devenit simbol al unui cenaclu de mare răsunet în acei ani. Dacă în Ţările Baltice politicul a fost mai puternic şi a reuşit să triumfe inclusiv asupra limbii de ocupaţie, în Moldova politicul n-a fost la înălţimea păzitorilor limbii române şi, la scurt timp, limba română n-a mai fost recunoscută oficial în Constituţie. Aici au intrat în joc cei care s-au eri- jat în stăpâni ai limbii, prin intermediul hibridului doctrinar sovietic numit moldovenism şi limbă moldovenească, hibrid slujit de pseudospecialişti pre- cum Vasile Stati sau Victor Stepaniuc. Este ceea ce Martin Heidegger a nu- mit uitarea adevărului Fiinţei sub impactul ideologiilor pseudomoderniste totalitare. Am mai invocat cele două enunţuri eminesciene fundamentale cu privire la adevăr şi limbă. Va trebui să le repetăm neobosit atâta vreme cât există şi va mai exista agresiune împotriva adevărului şi a limbii române: „În sfârşit, adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului”1. Şi corelatul cu adevărul limbii: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noas- tră. Precum într-un sanctuar reconstruim piatră cu piatră tot ceea ce a fost înainte – după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea, în genere şi în amănunte, care-a predomnit la zidirea sanctuarului – astfel tre- buie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întâm- plătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în LIMBA ROMÂNĂ. PARCURS DIACRONIC 75 care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi exotice, dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”2. A face să renască fiinţa unui neam oprimat spiritual, lingvistic, cultural şi po- litic timp de aproape două veacuri, aşa cum s-a năzuit prin revoluţia basara- beană, înseamnă exact ceea ce spune Eminescu despre rezidirea sanctuarului limbii române şi, prin el, a însuşi trupului istoric al Basarabiei ca parte organică concrescută în matca românismului. De aceea este atât de mare responsabi- litatea intelectualilor şi a politicienilor basarabeni (dar nu numai) în această fază incertă a istoriei româneşti, pe ambele maluri ale Prutului, pentru ca nea- mul acesta să nu dispară şi să-şi făurească viitorul pe care-l merită. Dar cum să rezideşti „sanctuarul limbii române”, „piatră cu piatră” cu „tot ceea ce a fost înainte”, când ideea românească, aceea „care-a predomnit în zidirea sanctuaru- lui”, a fost umilită, maculată, agresată, interzisă de homunculul bizar care s-a vrut şi încă se vrea a fi stăpânul limbii şi al adevărului sub chipul struţo-cămi- lesc al „limbii moldoveneşti”? Oare câţi înţeleg că problema aceasta nu ţine numai de istorie, pur şi simplu, ci, mai ales, de ontologia fundamentală, aşa cum a regândit-o în secolul al XX-lea Martin Heidegger? Şi ceea ce-i mai tulburător e că reflecţia filozofului german privitoare la adevărul Fiinţei şi al limbii este, în esenţa ei, eminescia- nă. Şi cine a înţeles mai bine drama Basarabiei decât Eminescu? Când intelectualii basarabeni au pariat pe limba română, în renaşterea lor, ei parcă i-au ascultat pe Eminescu şi pe Heidegger. Iată ce spune autorul cele- brei Scrisori despre „umanism” (1947): „În gândire Fiinţa ajunge să vorbeas- că. Limba este locul de adăpost al Fiinţei. În lăcaşul ei trăieşte omul. Cei ce gândesc şi făuritorii de vers sunt veghetori ai acestui adăpost”3. Pe veghetorii aceştia, Heidegger îi numeşte păstori ai Fiinţei. Dacă limba română este una dintre cele mai bogate şi mai complexe din lume (Noica o aşeza alături de greaca veche şi de germana modernă, în ce priveşte posibilităţile de filozo- fare, de gândire a Fiinţei), se datorează, probabil, şi faptului că a fost creată chiar de păstori şi păzită, în veacuri, de păstorii cărturari ai Bisericii Orto- doxe Române, de la diaconul Coresi şi părintele-poet Alexei Mateevici până la mitropolitul Bartolomeu Anania, de la mitropolitul-poet Dosoftei până la Grigore Vieru, care, deşi n-a fost preot, a trăit ca nimeni altul taina care ne apără. În singurătatea păstoriei gândeşte, prin limbă, Fiinţa: „Fiinţa este paza care, în vederea adevărului ei, îl ocroteşte pe om în esenţa lui ec-statică, ast- fel încât ea adăposteşte ec-sistenţa în limbă. Iată de ce limba este deopotrivă loc de adăpost al Fiinţei şi lăcaşul esenţei omului. Şi tocmai pentru că limba este lăcaşul esenţei omului, umanităţile istorice şi oamenii nu pot fi acasă în 76 ROMÂNĂ limba lor atâta vreme cât limba a devenit o simplă carcasă în spatele căreia oamenii îşi văd de uneltirile lor”4. Heidegger face distincţie între ec-sistenţă şi simpla existenţă rătăcitoare a omului în istorie. În existenţă, oamenii îşi pot bate joc chiar şi de limbă, mutilând-o, precum autorul de dicţionare Vasile Stati, dar în „ec-sistenţă” rătăcirea nu e posibilă. Când Mateevici scria despre limba română că este „limba vechilor cazanii”, plânsă şi cântată „pe la vatra lor” de ţărani, el trăia ec-static adevărul limbii, acelaşi cu al Fiinţei. Ce altceva spune Grigore Vieru în cunoscuta poemă În limba ta? O ec-sistenţă care se înalţă în tăcere, cum spune acelaşi Heidegger, îngânat parcă de Vieru astfel: „Iar când nu poţi / nici plânge şi nici râde, / când nu poţi mângâia / şi nici cânta, / cu-al tău pământ, / cu cerul tău în faţă / tu taci atunce / tot în lim- ba ta”. Numai în tăcere glasul Fiinţei poate fi auzit din nou, spune Heidegger: „Omul trebuie, înainte de a vorbi, să asculte din nou glasul Fiinţei, cu riscul ca sub semnul acestui glas exigent (Anspruch) să aibă puţin sau rar ceva de spus. Numai astfel i se restituie cuvântului caracterul nepreţuit al esenţei sale, iar omului lăcaşul pentru a locui în adevărul Fiinţei”5. Heidegger atrage atenţia că locuirea poetică în limbă este hölderliniană, nu idilică, sămănătoristă, senti- mentală. Este locuire în adevăr, în sacru. Este regăsire a patriei pierdute. Ceea ce Mihai Cimpoi a înţeles din drama fiinţei basarabene când a coroborat-o cu mitul homeric al întoarcerii în Ithaca. Întoarcerea lui Hölderlin în patrie (vezi poemul Andenken), subliniază Heidegger, nu e egoism naţionalist, ci întoar- cere cu toate popoarele spre origini, spre Fiinţă.