CONTRIBUŢII LA CUNOAŞTEREA CENTRELOR DE OLAR.IT DIN BEIUŞ, MARGIIlTA ŞI TILEAGD

de TEREZA MOZFS

Cercetarea ceramicii populare din Bihor a stat în atenţia specialişti­ lor mai cu seamă în ultimele două decenii. Cărţile1, studiile apărute în acest răstimp, au urmărit să dezvăluie alături de caracterele specifice prelucrării lutului (modul lui de extracţie, depozitare, tehnicile de lu­ cru, categoriile de vase etc.)2, documente inedite referitoare la dezvol­ 3 tarea istorică a centrelor • Unele din centrele de olari care au activat în zonă produc şi astăzi, cum ar fi cele din jurul Vaşcăului (Leheceni, Să­ lişte de Vaşcău, Criştiorul de Jos, Leleşti etc.) sau cel de la Vadul Cri­ şului. Despre altele cunoaştem informaţii prin care aflăm că au renun­ ţat la practicarea olăritului destul de recent: Marghita, Salonta. De ase­ menea, sînt o serie de centre unde meşteşugul a dispărut cu destui de mulţi ani in urmă: Tileagd, Grădinari, Beiuş, Săcuieni, Poiam1, Ccta­ riu etc. După volumul Ceramica populară din regiunea Crişana, care a stu­ diat principalele centre active în Bihor în perioada anilor 1965, recent a apărut lucrarea Zona etnografică Crişul Repede4 în care au fost tratate mai pe larg o serie de centre din acest teritoriu: Oradea., Tileagd, Vadul Crişului. Referitor la centrele dispărute de cîtva timp a văzut lumina

1 Barbu Slătineanu, Ceramica românească, Bucureşti, 1938; B. Slătineanu, P. H. Stahl, P. Petrescu, Ceramica, Editura ESPLA, Bucureşti, 1958; FI. B:"Florescu, Tereza M6zes, Ceramica populară din regiunea Crişana, Oradea, 1967. 2 T. Bănăţeanu, Arta populară în satele specializate din sudul raionului Beiu.:;, regiunea Oradea, în S.<:.L4., nr. 1-2, Bucureşti, 1954; B. Zderciuc, Cu privire la situaţia social-economică în localităţile din sudul raionului Beiuş, specializate în meşteşuguri artistice populare (de la mijlocul sec. al XVIII-Zea pînă la începutul sec. XX), în Studii şi cercetări de etnografie şi artă populară, Bucureşti, 1965. a V. Maxim, Gh. Mudura, Valorificări etnografice din fondurile arhivistice, in Biharea, TT, Oradea, 1974, p. 61-63; I. Godea, Caracteristici ale culturii populare din Bihor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977, p. 120-131; M6zes Terez, Gondolatok a kărăsrevi fazekassiigr6l, in Korunk, Cluj-Napoca, 1980, nr. 12, p. 106-109; M6zes Terez, A kărăsrevi es barodi fazekassiigr6l, în Nepismereti Dolgozatok, Editura Kri­ terion, Bukarest, 1976, p. 97-102. 4 Tereza M6zes, Zona etnografică Crişul Repede, Editura Sport-Turism, Bucu­ reşti, 1984, p. 67-78.

https://biblioteca-digitala.ro 390 Tereza M6zeş 2 tiparului un studiu privind ceramica de Oradea5 şi este în curs de apari­ ţie materialul privind ceramica populară din Salonta. €eramica populară din Bihor - în special vechile centre româneşti de prin părţile Vaşcăului (Leheceni, Criştiorul de Jos, Sălişte de Vaşcău, Leleşti, Valea de Jos, Cărpinet etc.) - prezintă o unitate sub raportul tehnicii de confecţionare, a formelor, a tehnicii de decorare, a decorului însuşi şi a cromaticii. Caracterele specifice ale acestor centre reflectă probleme de geneză şi evoluţie, precum şi gustul artistic al comunităţii unde a luat naştere acest olărit. €eramica populară din aceste centre apare ca o formă de cultură materială profund tradiţională. Forma sveltă, de mare eleganţă a vaselor, cromatica, reflectă tradi­ ţia ceramicii romane. Cromatica realizată prin folosirea humelor natu­ rale în ornamentarea vaselor nesmălţuite, într-o bi- sau tricromie per­ fectă impresionează şi prin decorul simplu dar rafinat şi acesta de veche tradiţie. Benzi circulare, drepte ori ondulate, buline, spirale, linii între• tăiate etc., în variate combinaţii, sînt forme care amintesc de lumea în• conjurătoare sau de figuri din domeniul credinţelor. Ceramica smălţuită din aceste centre, relativ mai nouă, s-a dezvoltat pe filiera celei tradi­ ţionale. Faţă de cele de mai sus, se constată deosebiri destul de pregnante în cazul produselor ceramicii populare din centre maghiare ca: Marghita, Salonta, Tileagd etc. Şi această ceramică este de un aspect rustic, fiind confecţionată mai ales pentru populaţia de la ţară. Forma vaselor apare totuşi mai rotunjită, iar decoraţia, realizată mai mult cu pensula, este de altă factură. Motivele ornamentale, de natură vegetală, apar mai ales la Marghita, pe un fond de angobă albă sub smalţul incolor. Vasele din centrul Salonta deseori au fost smălţuite monocrom în verde sau maro. La toate centrele din Bihor se constată o mare asemănare în pri­ vinţa uneltelor de muncă folosite şi în primul rînd în forma cuptorului de ars vase, care este tronconic, cu vatră neorganizată, fără grătar. Lucrarea de faţă şi-a propus prezentarea rezultatelor cercetărilor de pînă în prezent asupra olăritului din centrele Beiuş, Marghita şi Tileagd. După bibliografia studiată pînă în prezent, documentele privind meş­ teşugul prelucrării lutului din Beiuş datează din anul 1645, cînd Gh. Ra­ 6 koczy a confirmat statutul breslei • După cunoştinţele noastre de astăzi, această breaslă ar fi fost prima breaslă de olărit din Bihor, precedînd-o pe cea din Oradea7, care a fost confirmată în anul 1820, dar care se pare 8 că ar fi existat în forma iniţială la o dată mult anterioară, în anul 1658 • Menţionăm însă că urbariul domeniului Beiuş la anul 1600, publicat de

" Dr. Tereza M6zes, Consideraţii privind istoricul olăritului din Oradea, in Hiharea, X, Oradea, 1982, p. 127-155. 6 Szadecky 1.ajos, A czehek Wrteneterol Magyarorsztigon, Budapest, 1889. 7 Arhivele Statului - Filiala Oradea (în continuare: ASO), fond Episcopia ro­ mano-catolică de Oradea, Acte economice, Oradea - Olosig, Bresle, dos. 4457, f. 130-135. 8 Kresz Maria, Illusztraci6k az erdelyi fazekassag tortenetehez killănos tekin­ tf'ttel a keso-haban kertimiara, în Etnographia, 1972, nr. 2-3, p. 219-247; Tereza M6zes, op. cit.

https://biblioteca-digitala.ro 3 Contribuţii la cunoaşterea centrelor de olărit 391 academicianul D. Prodan9, preeum şi conscrierea domeniului Beiuş la anul 1721, puse la dispoziţia cercetătorilor de Ana Bea, Gh. Mudura şi Vero­ nica eovaci10 nu fac referiri la acest însemnat centru din punctul de ve­ dere al olarilor existenţi, probabil, şi la acele date. Cercetînd conscrierile urbariale ale domeniului Episcopiei din anii 1809, 1810, 1811, 1813 şi 1815, aflate la Arhivele Statului, Filiala Ora­ dea11, nu am găsit nici o menţiune cu privire la practicarea olăritului din Beiuş, deşi însemnate date au fost consemnate privind existenţa cup­ toarelor de ars oale în alte localităţi din jurul Vaşcăului. In 1808, după aceste documente au fost două cuptoare la Vărzarii de Sus, 36 la eărpi­ net, 65 la Leheceni, 49 la Sălişte, 3 la Poiana, 6 la €riştior~ în total 161 de cuptoare12 . In 1811, numărul cuptoarelor s-a ridicat la 18213. Şi totuşi, urmărind cu atenţie registrele de stare civilă aparţinînd secolului trecut din localitate ne convingem că o seamă de olari au practicat meşteşugul în Beiuş. Matricolele parohiei ortodoxe româneşti din Beiuş dintre anii 1772- 1844 nu conţin rubricatură în privinţa ocupaţiei 14 • Deci, chiar dacă au fost olari, ei nu au fost consemnaţi. Primele menţiuni le-am găsit înce• pînd din anul 1830 în registrele parohiei greco-catolice. Intre anii 1830- 1880 în registrele botezaţilor, cununaţilor şi răposaţilor au fost înregis• traţi în total 38 de olari, dintre care 25 la parohia greco-catolică 15 , 9 la romano-catolici16 şi 4 la reformaţi 17 • Intre nume de olari figurează: George Morariu, P. George Morariu, George Ardelean, Ioan Dringo, P. Ioan Dringo, Roza Teodor, Botia Teodoru, Macovei Georgiu şi alţii. După frecvenţa unor nume de familie, ca de exemplu Morariu, Macovei, Dringo etc., se pare că au existat familii de olari, meşteşugul transmiţîndu-se din tată în fiu. După evidenţele financiare din anii 1844-1847 se poate urmări creş­ terea numerică a celor impuşi, respectiv a meseriaşilor. Astfel, în anul 1844/45 au fost 62 de meşteşugari, numărul lor a crescut la 79 în anul 1845/46 şi la 98 în anul 1846/47. Cîţi dintre ei au fost olari nu se men­ ţionează18. Din deceniul al VII-lea al secolului trecut au rămas unele evidente privind cotizaţia meşteşugarilor la Camera de Industrie şi Comerţ. In 1860 figurează 3 olari şi un lulear (care făcea pipe),, plătind o cotizaţie anuală de cîte 16 coroane19. In anul 1862/63 au fost oonsemnaţi 5 olari,

9 D. Prodan, Domeniul Beiuşului la 1600, in Anuarul Inst. de Ist. din Cluj, V, 1962. 10 A. Ilea, Gh. Mudura, V. Covaci, Conscrierea Domeniului Beiuş la anul 1721, în Crisia, IX, Oradea, 1980, p. 353-452. 11 ASO, Conscriptionum Episcopalis Domini Varadiensis, dos. 2416 (1808, 180\l, 1810, 1811, 1813, 1815). 12 Ibidem (1808). 13 Ibidem (1811). 14 ASO, Registre de stare civilă - Beiuş, Inv. 89, 90. 15 Ibidem, Inv. 91-94. 16 Ibidem, Inv. 96-100. 17 Ibidem, Inv. 102. 18 ASO, fond Primăria oraş Beiuş, 1840-1849, Inv. 35, f. 277. 19 Ibidem, Inv. 50, f. 405.

https://biblioteca-digitala.ro :'l92 Tereza M6zeş cu o cotizaţie de cite 48 coroane, probabil pe doi ani2°. In 1864 figurează aceiaşi olari21 , în 1868 numai 4 cu cîte 16 coroane, cu menţiunea că unul dintre ei, Hoza Togyer a murit22. Nu cunoaştem produsele centrului de olărit Beiuş. Se pare că ele nu au supravieţuit pînă astăzi. Totuşi unele documente, cum ar fi unele procese-verbale sau facturi păstrate în fondul Primăriei oraşului Beiuş, aduc o însemnată contribuţie la cunoaşterea felului şi preţurilor acestor produse. In prima parte a secolului trecut s-au confecţionat: oale, ulcioare, cratiţe, blide, cănţi. Astfel, în 1840 s-au cumpărat 3 oale mari cu 27 X şi un lighean mare cu 21 X 23• Tot atunci, pentru 3 cratiţe s-au plătit 1 fl. pentru 5 blide mari (tal), 30 X.,, pentru 2 ulcioare 6 X., pentru 4 fedee (capace) 14 X. O cantă mare a fost vîndută de însuşi olarul Haza Mikulaj24. Olarii din Beius nu s-au rezumat numai la confectionarea vaselo1· de Jut. Numeroase documente consemnează că ei au fost· în acelaşi timp şi sobari. Dintr-o factură emisă pentru încartiruirea ofiţerilor reiese că s-au vîndut 7 sobe noi cu cîte 20 X. Construirea lor valora 1,30 fl. Cele 6 sobe ţărăneşti, vîndute cu aceeaşi ocazie, erau socotite în valoare de 24 X., iar construirea lor cu 50 X 25 . Din mijlocul secolului trecut au rămas menţiuni privind taxele va­ male percepute la tîrgurile săptămînale şi anuale. In 1827, după o căruţă de oale, la tîrgurile săptămînale s-au pretins 6,5 K., pe cînd la cele anuale 27 10,5 K. 26• In 1848 aceasta se ridica la 11 K., respectiv la 13 K. • In anul 28 1852 după o căruţă de oale s-au perceput 31/5 Kr., respectiv 4 4/5 Kr. • Mai tîrziu se face diferenţiere după numărul animalelor de tracţiune. Astfel, taxa vamală după o căruţă de oale trase de 2 boi sau 2 cai era 29 de 16 filleri, socotind cîte 8 fil. după fiecare animal de tracţiune în plus • Menţionăm că aceste taxe vamale probabil s-au perceput nu numai de la olarii din Beiuş, ci şi de la cei din vecinătate care veneau la tîrguri.

Centrul de olărit din Marghita a obţinut confirmarea statutului de breaslă la 14 decembrie 172330• Este interesant de menţionat că modelul statutului nu l-au luat după statutul breslei de la Oradea sau cel din ?._eiuş, care după cum am arătat mai sus a fost confirmat în anul 1645, ci după statutul breslei olarilor din Cluj. Probabil, că primele două cor­ poraţii ale olarilor în urma ocupaţiei turceşti şi-au încetat activitatea. Statutul olarilor din Marghita a fost semnat de magistrii breslei Chehi 31 Daniel şi Perlaki Mihăly, cit şi de notarul Isthephani Budai .

20 Ibidem, Inv. 55, f. 99-103. 21 Ibidem, f. 124-129. 22 Ibidem, f. 408-412. 23 Ibidem, Inv. 35, f. 64. 24 Ibidem, f. 67, 68, 76. 25 Ibidem, f. 84. 2 i; ASO, fond Primăria oraş Beiuş, Inv. 50, f. 548. 21 Ibidem, f. 547. 28 Ibidem, Inv. 45, f. 168-172. 29 Ibidem, Inv 59, f. 98. 30 ASO, fond Prefectura, dos. 610, Inv. 41, f. 67-79. 31 Ibidem.

https://biblioteca-digitala.ro 5 Contribuţii la cunoaşterea centrelor de olărit 393

Cum este şi firesc, acest act de bază al meşteşugului reflecta o seamă de aspecte în privinţa practicării meseriei, oglindind în acelaşi timp in­ teresante raporturi economice, sociale, politice, religioase existente între · membrii breslei, precum şi între meşteşugarii breslaşi şi nebreslaşi. Chiar în incinta breslei se deosebeau trei caste de meşteri (condu­ cătorii, staroştii şi meşterii). Staroştii erau în număr de 7, cel de-al 7-lec1 fiind însuşi notarul breslei. Numărul meşterilor cu o stagiune mai lungă era de asemenea limitat. Aceştia, numiţi „leultek", erau în număr de 4. 1n cazuri rare se mai puteau admite încă doi, dar cu condiţia că nu se pot aseza la masă, numai dacă starostele le oferea loc. După această cate­ g~rie urma casta meşterilor tineri, iar la urmă de tot stăteau calfele. în conducere trebuiau să fie prezente cele trei religii de care aparţi,wau membrii breslei şi anume: magistrul principal al breslei era de religie catolică, locţiitorul lui era reformat, iar notarul unitarian. Cel care dorea să exercite meseria de olar era obligat să-şi însu• şească meşteşugul de la un maestru olar breslaş. Condiţiile de primire ale ucenicilor erau severe. Ucenicul trebuia să fie născut din părinţi cin­ stiţi, legitim căsătoriţi. Şi atunci putea fi angajat după o probă de două săptămîni. Durata uceniciei la olarii din Marghita era de trei ani, termen care putea fi redus la jumătate, dacă ucenicul provenea din familie de olar. Taxa de înscriere era de 3 fl. limită. După tnminarea uceniciei, ucenicul era obligat să plătească din nou 6 fl. (dintre care doi intrau în lada de breaslă, iar 4 reveneau tinerilor), totodată trebuia să ofere> o masă numită - collatio, pentru staroşti (la masă participau şi doi maeştri, inclusiv soţiile celor la care a învăţat meseria). Numai după îndeplinire,1 acestor condiţii destul ele costisitoare putea să intre în rîndurile calfelor. De fapt, trecerea de la o categorie la alta era întotdeauna legată de obligaţia de a plăti o taxă, precum şi de a suporta cheltuielile unei mese copioase, ceea ce reprezenta o măsură serioasă de îngrădire ma­ terială. După ce calfa termina anii de stagiune putea să se prezinte în faţa staroştilor, la examenul de maestru. Lucrarea de măiestrie sau capodo­ pera consta la Marghita din 7 probe. Din repertoriul de vase ce trebui~ pregătite putem reconstitui ce fel de vase s-au confecţionat la timpd!' respectiv. Se cerea <>Xecutarea de oale de gătit, cănţi, cancee, ulcioare, cupe de băut, bineînţeles toate la dimensiunile considerabile32 . Lupta dusă împotriva concurenţei meşterilor clandestini, nebreslaşi, este de asemenea oglindită în statut. Dacă un meşter olar era surprins că angajează me~teri nebreslaşi sau că lucrează din materia primă pre­ gătită de un meşter clandestin, eventual că valorifică produsele aces­ tuia, i se confiscau produsele. Meşterii nebreslaşi puteau să desfacă pro­ dusele lor la tîrguri abia după tragerea clopotelor şi atunci numai vase ale căror calităţi au fost înainte verificate. OricP abatere era pedepsi lă prin confiscarea produselor. Două treimi din valoarea lor revenea con­ ducerii oraşului (sfat), o treime breslei33.

a2 Ibidem, art. 22. ~3 Ibidem. art. :12. :l4. :l!'i. :l1î

https://biblioteca-digitala.ro 394 Tereza M6zeş 6

Cu toate restricţiile aduse, în a doua parte a secolului trecut, numă­ rul olarilor care au exercitat meseria în Marghita a crescut mult. Din studiul registrelor de stare civilă reiese că între anii 1863-1883 au acti­ vat 91 de olari34• După această dată numărul olarilor a descrescut. Din diverse documente referitoare la evidenţa locuitorilor, respectiv a mici­ lor meseriaşi din judeţ reiese că în enul 1897 au activat 31 de olari35, în 1904 doar 2036, iar în deceniul al doilea al secolului nostru, în anul 1912, 23 de olari37• Comparînd diverse evidenţe din secolul trecut cu cele din secolul curent se poate deduce că unele nume de familie apar în mod constant. Deci se poate vorbi de familii de olari, de continuitatea meşteşugului în sînul aceleiaşi familii. Intre aceştia menţionăm familiile: Bundik, Aszta­ los, Kecskemeti, Incze, Molnar, Nagy etc. In anii 1960-1964, cînd am cercetat pentru prima dată factura ce­ ramicii de Marghita, mai trăiau 3 olari: Nagy Gabor, Molnar Bela şi Beres Gyula, dintre care numai ultimul mai exercita meseria şi el cu o jumă­ tate de normă, executînd doar ghivece de flori. Datorită acestor trei su­ pravieţuitori am putut înregistra informaţii valoroase în privinţa meto­ delor şi fazelor de lucru, asupra produselor, pieţelor de desfacere etc., care au fost publieate în 196738 şi asupra cărora acum nu ne oprim.

*

Vasele rămase din centrul Tileagd denotă o serioasă. pregătire pro­ fesională într-o perioadă relativ timpurie. Cu toate aeestea, despre exis­ tenţa acestui centru cunoaştem relativ puţin. In lucrările monografice ale lui Fenyes Elek39 şi Borovszky4° este menţionat printre centrele de seamă de olărit, alături de Oradea, Vadu Crişului, 8etariu etc. Cel mai vechi vas cunoscut pînă în prezent din centrul Tileagd da­ tează din anul 1773. Este un vas de breaslă care, după inscripţia reali­ zată în relief a fost făcut la Tileagd pentru breasla cizmarilor din Diosig. Vasul de mare dimensiune ornamentat cu brîuri şi rozete aplicate în re­ lief, acoperit cu smalţ verde de bună calitate astăzi se află la Muzeul de 41torie din Săcueni. Un alt vas, datat din 1806, pe care am reuşit să-l identific prin me­ toda comparativă, se găseşte în depozitul secţiei de istorie din Muzeul Ţării 8rişurilor. Este vorba de un ulcior, aşa-zis „cu tîlc", cu numeroase

:u ASO, Registre de stare civilă - Marghita pentru anii 1860-1883. 35 Nagyvarad es Biharvarmegye czim es Nevtara, Nagyvarad, 1897, p. 132. Js Nagyvârad es Biharvarmegye czim es lakjegyzeke, Nagyvarad, 1904, p. 144- 145. J7 Kemeny L. lgnac, Biharmegyei es Nagyvaradi Cimtar, Nagyvarad, 1912, p. 97. 38 FI. B. Florescu, Tereza M6zes. op. cit., p. 185--188 şi 259, fig. 166. J9 Fenyes Elek, Orszagnak's a hozzakapcsolt tartomanyoknak mostani cilla­ potja statisztikai es geogrciphiai tekintetben (Starea actuală a Ungariei şi a re­ giunilor alipite, din punct de vedere statistic şi geografic), IV, Pest, 1839, p. 49. 40 Borovszky Samtl, Bihar vcirmegye es Nagyvcirad (Judeţul Bihor şi Oradea), Budapest, 1901, p. 301, 538, 566. 1

https://biblioteca-digitala.ro 7 Contribuţii la cunoaşterea centrelor de olărit 395

ţiţc pe buza şi coada vasului, din care se poate bea cunoscînd „tîlcul" prin care se închid cu degetul orificiile. Acest vas este ornamentat cu aceeaşi tehnică de aplicare în relief a rozetelor. Am fi aşteptat ca membrii acestui centru să se fi constituit în breaslă, ca în cazul olarilor din Oradea, Beiuş, Marghita., Olarii din Tileagd s-au mulţumit doar cu faptul ca unii dintre ei să fie afiliaţi breslei olarilor din Oradea. La Arhivele Statului, Filiala Oradea se găseşte un documC'nt datat din 17 decembrie 1827, prin care adunarea generală a judeţului Bihor a aprobat aeeastă afiHere41 • Studiind registrele de stare civilă care se pot urmări între anii 1765- 1888 am găsit mulţi cetăţeni etichetaţi cu ocupaţia „figulus". Intre anii 42 1765-1852 au exercitat meseria 54 de olari , iar de la această dată ~i pînă în anul 1888 alţi 96 de olari43• La sfîrşitul secolului trecut numărul olarilor descreşte brusc. Evidenţa micilor meseriaşi din anul 1897 con­ 4 semnează doar trei olari: pe Butuk Janos, Nagy Karoly şi Vass Sandor \ 4 dintre care în 1904 Butuk,45 iar în 1912 doar Vass mai exercita meseria G_ Din vasele aflate în colecţii particulare şi muzee precum şi din celP cunoscute din bibliografie şi reproduceri, cum sînt cele aflate la Muzeul de etnografie din Budapesta47 se poate crea o imagine asupra produselor ceramice ale acestui important centru, care deja în secolul al XVIII-lea a atins culmi remarcabile. In cadrul prezentei lucrări nu intrăm în ana­ liza detailată a produselor. Facem doar două observaţii: 1. Alături de vase de uz gospodăresc s-au lucrat la un nivel înalt şi obiecte cu funcţii ornamentale; 2. Factura vaselor centrului de olărit Tileagd, în comparaţie cu centrele din apropiere se aseamănă• cel mai mult de factura produse­ lor ceramice din centrul Oradea.

CONTRIBUTIONS A LA CONNAISSANCE DES CENTRES DE POTERIE DISPARUS (BEIUŞ, TILEAGD ET MARGHITA)

(Resume)

Cet ouvragc s·est propos( de faire connaître l'histoire de la floraison de la poterie dans trois C"entres du departement de Bihor, centres ou Ies maîtres potiers ont depuis longtemps cesse leur actîvîte.

41 ASO, fond Episcopia romano-catolică. Actele economice, anii 1822, 1827. 42 ASO, Registre de stare civilă - Tileagd, Inv. 1290, 1291, 1292, 1296. 43 Ibidem, Jnv. 1287, 1289, 1293, 1294, 1295, 1297. " Nagyvcirad es Biharvcirmegye czim es nevtiira, -Nagyvarad, 1897, p. 133. 45 Nagyvcirad es Biharvcirmegye czim es lakjegyzeke, Nagyvărad, 1904, p. lH. 46 Kemeny L. Ignac, Biharmegyei es Nagyvciradi Cimtcir, Nagyvarad, 1912. p. 97. 47 Kresz Măria, A Neprajzi Muzeum Kercimiagyi.ijtemenye (Colecţia de cera­ mică a Muzeului de Etnografie), în „Neprajzi Ertesito", LIX, 1977, p. 17-38, tbl. c·o­ lor 10-11, foto alb-negru, tbl. VI, fig. 4. •/vi.. https://biblioteca-digitala.ro 396 Tereza M6zeş li

A Beiuş, la corporation des potiers a ete confirmee des l'annee 164.5. II est bien possible qu'elle ait precede celle des potiers de Oradea, mentionnee des l'annee 1658. Les documents ecrits sur l'activite des potiers du XVIIIe siecle manquent. En­ tre 1830-1850 on enregistre ă Beiuş 38 potiers. Dans Ies annees suivantes leur nombre est de plus en plus reduit. Au XIXe siecle n'ont travaille que quatre po­ tiers. Les potiers de Beiuş, d'apres Ies documents, ne se sont pas limites a la fabri­ cation des pots seulement. De nombreux documents attestent Ie fait qu'ils etaient a la fois poeliers. Le centre de poterie de Marghita a obtenu la confirmation du statut de cor­ poration le 14 decembre 1723. Ils ont pris comme modele le s·tatut des potiers de Cluj. Ce document d'une grande importance se trouve aux Archives d'Etat de Bi­ hor - Oradea et reflete des aspects inedits concernant la pratique de la poterie et, en meme temps, des rapports interessants de nature economique, sociale, politique et religieuse qui existaient alors entre Ies membres de la corporation et egalement entre ceux-ci et Ies artisans qui ne faisaient partie d'aucune corporation. Dans la deuxieme moitie du dernier siecle, d'apres l'etude des registres d'etat civil, entre 1863-1883, ă Marghita ont active 91 potiers. Apres cette date leur nom­ bre diminue brusquement. En 1897 travaillent encore 31 potiers, en 1904, 20 seulement, et en 1912, 23 potiers. Entre 1960-1964 vivaient trois potiers, mais ce n'est qu'un seul qui travaillait, ă mi-temps. Il faisait des pots de fleurs. La poterie ă Tileagd est une vieille tradition. Comme temoignage on a le vase de corporation, d'une grande dimension, datant de 1773, des cordonniers de Diosig, se trouvant aujourd'hui au Musee d'histoire de Săcuieni. D'apres Ies registres d'etat civil il resuite que, entre 1765-1852, plus de 54 po­ tiers ont active dans ce centre et jusqu'en 1888, 96 autres potiers. Cependant Ies membres de cet important centre ne s'etaient pas constitues en corporation, cer­ tains seulement fai,ant partie de la corporation des potiers de Oradea. Le nombre des potiers actifs s'est reduit dans ce centre aussi. A la fin du dernier siecle ont travaille trois potiers, et au debut de notre siecle, un seul potier. Sur terrain on a decouvert aussi un nombre de pots dans Ies musees et chez Ies particuliers. En Ies ctudiant, ceux-ci et Ies autres mentionnes dans la biblio­ graphie, on peut conclure que Ies produits ceramiques de Tilcagd sont semblables, comme facture, ă ceux de Oradea, et le fait qu'â câte des vases domestiques on a travaille aussi des objets â fonction ornementale.

https://biblioteca-digitala.ro