CONTRIBUŢII LA CUNOAŞTEREA CENTRELOR DE OLAR.IT DIN BEIUŞ, MARGIIlTA ŞI TILEAGD de TEREZA MOZFS Cercetarea ceramicii populare din Bihor a stat în atenţia specialişti­ lor mai cu seamă în ultimele două decenii. Cărţile1, studiile apărute în acest răstimp, au urmărit să dezvăluie alături de caracterele specifice prelucrării lutului (modul lui de extracţie, depozitare, tehnicile de lu­ cru, categoriile de vase etc.)2, documente inedite referitoare la dezvol­ 3 tarea istorică a centrelor • Unele din centrele de olari care au activat în zonă produc şi astăzi, cum ar fi cele din jurul Vaşcăului (Leheceni, Să­ lişte de Vaşcău, Criştiorul de Jos, Leleşti etc.) sau cel de la Vadul Cri­ şului. Despre altele cunoaştem informaţii prin care aflăm că au renun­ ţat la practicarea olăritului destul de recent: Marghita, Salonta. De ase­ menea, sînt o serie de centre unde meşteşugul a dispărut cu destui de mulţi ani in urmă: Tileagd, Grădinari, Beiuş, Săcuieni, Poiam1, Ccta­ riu etc. După volumul Ceramica populară din regiunea Crişana, care a stu­ diat principalele centre active în Bihor în perioada anilor 1965, recent a apărut lucrarea Zona etnografică Crişul Repede4 în care au fost tratate mai pe larg o serie de centre din acest teritoriu: Oradea., Tileagd, Vadul Crişului. Referitor la centrele dispărute de cîtva timp a văzut lumina 1 Barbu Slătineanu, Ceramica românească, Bucureşti, 1938; B. Slătineanu, P. H. Stahl, P. Petrescu, Ceramica, Editura ESPLA, Bucureşti, 1958; FI. B:"Florescu, Tereza M6zes, Ceramica populară din regiunea Crişana, Oradea, 1967. 2 T. Bănăţeanu, Arta populară în satele specializate din sudul raionului Beiu.:;, regiunea Oradea, în S.<:.L4., nr. 1-2, Bucureşti, 1954; B. Zderciuc, Cu privire la situaţia social-economică în localităţile din sudul raionului Beiuş, specializate în meşteşuguri artistice populare (de la mijlocul sec. al XVIII-Zea pînă la începutul sec. XX), în Studii şi cercetări de etnografie şi artă populară, Bucureşti, 1965. a V. Maxim, Gh. Mudura, Valorificări etnografice din fondurile arhivistice, in Biharea, TT, Oradea, 1974, p. 61-63; I. Godea, Caracteristici ale culturii populare din Bihor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977, p. 120-131; M6zes Terez, Gondolatok a kărăsrevi fazekassiigr6l, in Korunk, Cluj-Napoca, 1980, nr. 12, p. 106-109; M6zes Terez, A kărăsrevi es barodi fazekassiigr6l, în Nepismereti Dolgozatok, Editura Kri­ terion, Bukarest, 1976, p. 97-102. 4 Tereza M6zes, Zona etnografică Crişul Repede, Editura Sport-Turism, Bucu­ reşti, 1984, p. 67-78. https://biblioteca-digitala.ro 390 Tereza M6zeş 2 tiparului un studiu privind ceramica de Oradea5 şi este în curs de apari­ ţie materialul privind ceramica populară din Salonta. €eramica populară din Bihor - în special vechile centre româneşti de prin părţile Vaşcăului (Leheceni, Criştiorul de Jos, Sălişte de Vaşcău, Leleşti, Valea de Jos, Cărpinet etc.) - prezintă o unitate sub raportul tehnicii de confecţionare, a formelor, a tehnicii de decorare, a decorului însuşi şi a cromaticii. Caracterele specifice ale acestor centre reflectă probleme de geneză şi evoluţie, precum şi gustul artistic al comunităţii unde a luat naştere acest olărit. €eramica populară din aceste centre apare ca o formă de cultură materială profund tradiţională. Forma sveltă, de mare eleganţă a vaselor, cromatica, reflectă tradi­ ţia ceramicii romane. Cromatica realizată prin folosirea humelor natu­ rale în ornamentarea vaselor nesmălţuite, într-o bi- sau tricromie per­ fectă impresionează şi prin decorul simplu dar rafinat şi acesta de veche tradiţie. Benzi circulare, drepte ori ondulate, buline, spirale, linii între• tăiate etc., în variate combinaţii, sînt forme care amintesc de lumea în• conjurătoare sau de figuri din domeniul credinţelor. Ceramica smălţuită din aceste centre, relativ mai nouă, s-a dezvoltat pe filiera celei tradi­ ţionale. Faţă de cele de mai sus, se constată deosebiri destul de pregnante în cazul produselor ceramicii populare din centre maghiare ca: Marghita, Salonta, Tileagd etc. Şi această ceramică este de un aspect rustic, fiind confecţionată mai ales pentru populaţia de la ţară. Forma vaselor apare totuşi mai rotunjită, iar decoraţia, realizată mai mult cu pensula, este de altă factură. Motivele ornamentale, de natură vegetală, apar mai ales la Marghita, pe un fond de angobă albă sub smalţul incolor. Vasele din centrul Salonta deseori au fost smălţuite monocrom în verde sau maro. La toate centrele din Bihor se constată o mare asemănare în pri­ vinţa uneltelor de muncă folosite şi în primul rînd în forma cuptorului de ars vase, care este tronconic, cu vatră neorganizată, fără grătar. Lucrarea de faţă şi-a propus prezentarea rezultatelor cercetărilor de pînă în prezent asupra olăritului din centrele Beiuş, Marghita şi Tileagd. După bibliografia studiată pînă în prezent, documentele privind meş­ teşugul prelucrării lutului din Beiuş datează din anul 1645, cînd Gh. Ra­ 6 koczy a confirmat statutul breslei • După cunoştinţele noastre de astăzi, această breaslă ar fi fost prima breaslă de olărit din Bihor, precedînd-o pe cea din Oradea7, care a fost confirmată în anul 1820, dar care se pare 8 că ar fi existat în forma iniţială la o dată mult anterioară, în anul 1658 • Menţionăm însă că urbariul domeniului Beiuş la anul 1600, publicat de " Dr. Tereza M6zes, Consideraţii privind istoricul olăritului din Oradea, in Hiharea, X, Oradea, 1982, p. 127-155. 6 Szadecky 1.ajos, A czehek Wrteneterol Magyarorsztigon, Budapest, 1889. 7 Arhivele Statului - Filiala Oradea (în continuare: ASO), fond Episcopia ro­ mano-catolică de Oradea, Acte economice, Oradea - Olosig, Bresle, dos. 4457, f. 130-135. 8 Kresz Maria, Illusztraci6k az erdelyi fazekassag tortenetehez killănos tekin­ tf'ttel a keso-haban kertimiara, în Etnographia, 1972, nr. 2-3, p. 219-247; Tereza M6zes, op. cit. https://biblioteca-digitala.ro 3 Contribuţii la cunoaşterea centrelor de olărit 391 academicianul D. Prodan9, preeum şi conscrierea domeniului Beiuş la anul 1721, puse la dispoziţia cercetătorilor de Ana Bea, Gh. Mudura şi Vero­ nica eovaci10 nu fac referiri la acest însemnat centru din punctul de ve­ dere al olarilor existenţi, probabil, şi la acele date. Cercetînd conscrierile urbariale ale domeniului Episcopiei din anii 1809, 1810, 1811, 1813 şi 1815, aflate la Arhivele Statului, Filiala Ora­ dea11, nu am găsit nici o menţiune cu privire la practicarea olăritului din Beiuş, deşi însemnate date au fost consemnate privind existenţa cup­ toarelor de ars oale în alte localităţi din jurul Vaşcăului. In 1808, după aceste documente au fost două cuptoare la Vărzarii de Sus, 36 la eărpi­ net, 65 la Leheceni, 49 la Sălişte, 3 la Poiana, 6 la €riştior~ în total 161 de cuptoare12 . In 1811, numărul cuptoarelor s-a ridicat la 18213. Şi totuşi, urmărind cu atenţie registrele de stare civilă aparţinînd secolului trecut din localitate ne convingem că o seamă de olari au practicat meşteşugul în Beiuş. Matricolele parohiei ortodoxe româneşti din Beiuş dintre anii 1772- 1844 nu conţin rubricatură în privinţa ocupaţiei 14 • Deci, chiar dacă au fost olari, ei nu au fost consemnaţi. Primele menţiuni le-am găsit înce• pînd din anul 1830 în registrele parohiei greco-catolice. Intre anii 1830- 1880 în registrele botezaţilor, cununaţilor şi răposaţilor au fost înregis• traţi în total 38 de olari, dintre care 25 la parohia greco-catolică 15 , 9 la romano-catolici16 şi 4 la reformaţi 17 • Intre nume de olari figurează: George Morariu, P. George Morariu, George Ardelean, Ioan Dringo, P. Ioan Dringo, Roza Teodor, Botia Teodoru, Macovei Georgiu şi alţii. După frecvenţa unor nume de familie, ca de exemplu Morariu, Macovei, Dringo etc., se pare că au existat familii de olari, meşteşugul transmiţîndu-se din tată în fiu. După evidenţele financiare din anii 1844-1847 se poate urmări creş­ terea numerică a celor impuşi, respectiv a meseriaşilor. Astfel, în anul 1844/45 au fost 62 de meşteşugari, numărul lor a crescut la 79 în anul 1845/46 şi la 98 în anul 1846/47. Cîţi dintre ei au fost olari nu se men­ ţionează18. Din deceniul al VII-lea al secolului trecut au rămas unele evidente privind cotizaţia meşteşugarilor la Camera de Industrie şi Comerţ. In 1860 figurează 3 olari şi un lulear (care făcea pipe),, plătind o cotizaţie anuală de cîte 16 coroane19. In anul 1862/63 au fost oonsemnaţi 5 olari, 9 D. Prodan, Domeniul Beiuşului la 1600, in Anuarul Inst. de Ist. din Cluj, V, 1962. 10 A. Ilea, Gh. Mudura, V. Covaci, Conscrierea Domeniului Beiuş la anul 1721, în Crisia, IX, Oradea, 1980, p. 353-452. 11 ASO, Conscriptionum Episcopalis Domini Varadiensis, dos. 2416 (1808, 180\l, 1810, 1811, 1813, 1815). 12 Ibidem (1808). 13 Ibidem (1811). 14 ASO, Registre de stare civilă - Beiuş, Inv. 89, 90. 15 Ibidem, Inv. 91-94. 16 Ibidem, Inv. 96-100. 17 Ibidem, Inv. 102. 18 ASO, fond Primăria oraş Beiuş, 1840-1849, Inv. 35, f. 277. 19 Ibidem, Inv. 50, f. 405. https://biblioteca-digitala.ro :'l92 Tereza M6zeş cu o cotizaţie de cite 48 coroane, probabil pe doi ani2°. In 1864 figurează aceiaşi olari21 , în 1868 numai 4 cu cîte 16 coroane, cu menţiunea că unul dintre ei, Hoza Togyer a murit22. Nu cunoaştem produsele centrului de olărit Beiuş. Se pare că ele nu au supravieţuit pînă astăzi. Totuşi unele documente, cum ar fi unele procese-verbale sau facturi păstrate în fondul Primăriei oraşului Beiuş, aduc o însemnată contribuţie la cunoaşterea felului şi preţurilor acestor produse. In prima parte a secolului trecut s-au confecţionat: oale, ulcioare, cratiţe, blide, cănţi. Astfel, în 1840 s-au cumpărat 3 oale mari cu 27 X şi un lighean mare cu 21 X 23• Tot atunci, pentru 3 cratiţe s-au plătit 1 fl. pentru 5 blide mari (tal), 30 X.,, pentru 2 ulcioare 6 X., pentru 4 fedee (capace) 14 X. O cantă mare a fost vîndută de însuşi olarul Haza Mikulaj24. Olarii din Beius nu s-au rezumat numai la confectionarea vaselo1· de Jut. Numeroase documente consemnează că ei au fost· în acelaşi timp şi sobari.