Ion Dumeniuk, Căzut În Marea Bătălie Pentru Limba Română Din Basarabia
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
28 ROMÂNĂ Nicolae MĂTCAŞ Ion Dumeniuk, căzut în marea bătălie pentru limba română din Basarabia Prin 1957, când, în mare, tineretul studios din fosta URSS, fascinat de aportul în știință al unor nume „grele” din lumea universita- ră și academică gen Olga Lepeșinskaja, Pavel Alexandrov, Alexandr Alexandrov, Igor Kurceatov, Alexandr Nesmejanov, compa- triotul nostru Nicolae Dimo etc., era atras N.M. – filolog, lingvist, prof. mai mult de biologie, matematică, fizică, chi- univ., publicist, traducător, om de stat. Ministru al mie, geologie decât de umanitare, conside- Ştiinţei şi Învăţământului din rate o preferință a genului simpatic, iată că la Republica Moldova (1990- filologia și istoria de la Universitatea de Stat 1994). Fondator al revistei din Chișinău băieții cuminți și romantici „Limba Română”. Membru din lumea lui Eminescu, Esenin, Ahmatova, al Uniunii Scriitorilor din România şi din Republica Vâsoțki, Evtușenko, Ocudjava, Rojdestvenski Moldova şi al Uniunii concurau pe picior de egalitate cu simpatice- Jurnaliştilor din Moldova. le domnișoare, ba chiar, pe ici-pe colo, în loc Autor şi coautor, redactor şi coredactor a peste 30 de Evocând figura luminoasă a ucraineanului Ion Du- manuale, elaborări metodice meniuk, primul redactor-șef al revistei „Limba Ro- şi alte ediţii didactice şi mână”, autorul textului vorbește cu emoție și nostal- a peste 250 de articole şi gie despre vremi și oameni de acum câteva decenii, studii. Semnează în 2010 când speranța în victoria cauzei naționale a unit ca volumul Calvarul limbii niciodată intelectualii basarabeni. E adevărat, de-a române din Basarabia, 552 p., lungul anilor nu toți participanții la evenimentele in- editat de Casa Limbii vocate au susținut examenul timpului, unii dintre ei Române „Nichita Stănescu”. plătind vamă încercărilor vieții, dar asta deja e altă Publică mai multe volume poveste... Crâmpei al luptei pentru afirmarea spiritu- de versuri, între care lui românesc între Prut și Nistru, scris de către unul 4 volume din colecția Opera dintre principalii martori și actori ai mișcării pentru Omnia, apărute la Iași în renașterea națională, articolul este un pios omagiu 2016. adus celor ce au crezut cu toată ființa lor în „revoluția lingvistică” de la 1989. DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII NOASTRE 29 Nicolae MĂTCAȘ, colegul nostru și unul dintre ctitorii revistei „Limba Română”, e aniversar! Reputatul lingvist, profesor, om de cultu- ră și de stat, născut pe 27 aprilie 1940, în satul Crihana Veche, Cahul, este un cu- noscut participant la mișcarea de elibe- rare națională a românilor basarabeni și unul dintre autorii legislației lingvis- tice din Republica Moldova. În calitate de ministru al științei și învățământului din Republica Moldova în decisiva peri- oadă 1990-1994, Nicolae Mătcaș a re- format structura sistemului educațional național, creând premise pentru reveni- rea și utilizarea în școală a alfabetului latin, sincronizând învățământul din statul nou-apărut cu cel românesc și eu- ropean. Cărțile, articolele, comunicările, studiile publicate de-a lungul anilor (vezi volumul Calvarul limbii române din Basarabia http://limbaromana.md/ carte/d26.pdf) dezvăluie în mod pregnant caracterul, profesionalismul, competența și perseverența cetățeanului și omului de știință Nicolae Mătcaș, care s-a aflat în epicentrul dezbaterilor privind denumirea corectă a limbii vorbite și a etnonimului ce definește apartenența națională a populației majoritare din Republica Moldova. Astfel, Nicolae Mătcaș și-a înscris numele cu litere de aur în rândul personalităților cu cea mai valoroasă contribuție la elucidarea și impunerea adevărului privind identita- tea etnolingvistică a românilor basarabeni. Destituit din funcție de către forțele ostile procesului de emancipare, ministrul „românizării” (cum îl etichetau cei veniți la pute- re după 1994) nu a mai reușit să obțină un post de lucru în Republica Moldova, din care motiv trece Prutul, fiind angajat până la pensionare ca expert superior în Direcția Români de pretutindeni a Ministerului Educației din România. La București, Nicolae Mătcaș îmbină preocupările științifice și publicistice cu o bogată și apreciată activitate literară, adunată în volume poetice de referință, fiind considerat „unul dintre cele mai fascinante profiluri ale culturii și literaturii contemporane” (Theodor Râpan, 2016). La ceas aniversar, îi dorim domnului profesor Nicolae Mătcaș sănătate, inspirație și succes în munca de creație, cărți noi și cititori fideli! La mulți ani! Colegiul de redacție al revistei „Limba Română” 30 ROMÂNĂ să le cedeze galant locurile, le mai și furau, urmare a notelor obținute la admitere, câte un loc-două din pretinsa egalitate de gen. În grupa noastră academică, ajunsă la finele anului I drept cea mai bună grupă („grupa celor temerari și solidari”) și premiată cu o (promisă, dar nere- alizată) excursie la Odessa, eram, de exemplu, 12 flăcăi (Petru Rabei și Ion F. Roșca deja căsătoriți) și 13 domnișoare. Cam aceeași era situația și la celelalte cursuri. Că i-am pierdut pe parcursul anilor pe câțiva din- tre ei (Ion Dumeniuk și Gheorghe Mazilu își luaseră câte un an conce- diu academic pentru a se mai „înțoli”, vorba profesorului nostru de li- teratură clasică Ion Osadcenco; Mircea Druc, venit prin transfer de la Pedagogicul „Ion Creangă”, în curând se transferă, în plin agiotaj castrist și cheguevarist, la Limbi romanice de la Leningrad; Victor Bacinschi, proaspăt demobilizat și cu patalama de felcer, îndrăgostit până-n urechi de olimpiana Filomena Hlib, dispăru și el la un moment dat ca o navă în Triunghiul Bermudelor) este un tribut plătit selecției naturale. Venit ceva mai târziu la facultate din Crihana Cahulului din cau- za unui conflict mai vechi cu fostul director de școală (fapt relatat de mine într-un interviu mai vechi cu dl poet Florin Grigoriu), mi-a atras de la început atenția prin vorbirea molcomă și firea calculată, prin seriozitatea cu care-și lua notele de lectură, subliniind în culori atenționante cu meticulozitate de pedant rândurile din conspecte ca- re-i păreau lui esențiale, un băiat aparent taciturn și, din această cauză, oarecum ursuz, de la nordul republicii, ceva mai în vârstă decât mine, dar care tocmai prin caracterul său calculat mă și impresionase, pre nume Ion Dumeniuk. Nu locuiam în același cămin, eu cu studenți de la alte facultăți în căminul 3, el cu o ceată de colegi de grupă în fostul „ungheraș roșu” din căminul 4 de pe aceeași stradă Pirogov (actuala Kogălniceanu), având chiar în față (azi) fostul stadion republican. Ne întâlneam la cursuri; după, când găseam locuri disponibile, la sala de lectură a Bibliotecii universitare, rareori – la ședințele Cercului lingvis- tic, iar în timpul sesiunii de vară, împreună cu alți câțiva colegi, rupând conspectele de lectură și pierzându-ne vocile de atâta reproducere a materiei, în cimitirul central de pe strada Armenească. Reușisem, într- un fel, să ne apropiem, având aceleași interese, aspirații, pasiune față de limba maternă, setea de a asculta cum discută probleme de limbă colegii de la alte cursuri. Aflai, surprins, că până la 7 ani nu ne vorbea limba, născut din părinți ucraineni, trăitor într-un sătișor (Socii Noi) DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII NOASTRE 31 1988. Casa Presei, revista „Moldova”. Ion Dumeniuk. Poză cu Ștefan cel Mare 32 ROMÂNĂ din raionul Fălești cu populație majoritar ucraineană, care populație nu vorbea „moldovenește” (în terminologia sovietică a vremii) și nici ucrainește (decât în familie și, sporadic, între unii consăteni), ci în rusește, cum era „moda” (a se citi obligația) timpului, limba rusă fiind considerată, după cum se știe, pentru neruși, „a doua limbă maternă”. La aflarea veștii că e ucrainean, îl întrerupsei și începui să-i fredonez în limba ucraineană imnul Ucrainei pe versurile scriitorului clasic ucrainean Taras Șevcenko (directorul școlii mele din Crihana Veche, bulgarul Piotr Sergheievici Alexandróvici, profesorul nostru de rusă și de „moldovenească”, terminase Școala Normală (pedagogică, în no- menclatorul de atunci) din orășelul Balta, fosta capitală a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldovenești în componența RSS Ucrainene, și cunoștea bine limba ucraineană, iar ca internaționalist ce era, ne învățase la cor să cântăm, cu vocile noastre pițigăiate de copii, impetuosul, dar extrem de liricul imn: „Revé ta stóhne Dnipr shirókyj,/ Serdítâi víter zavivá” („Mugește, geme Niprul falnic, /Vuiește vântul, supărat”). Dumeniuk, deloc surprins, reia versul al treilea și unde nu-i tragem un duet în continuare: „Dodóliu vérbi hne vysóki, / Horámi chvýlju pidiymá” („Îndoaie sălciile jalnic,/ Din valuri face Ararat” – trad. n.), de se uita lumea ca la doi tineri săriți de pe fix. 1988. Casa Presei, revista „Moldova”, cab. 524. De la stânga la dreapta: Nicolae Mătcaș, Constantin Tănase, Alexandru Bantoș, Ion Dumeniuk, Emil Mândâcanu și Alexandru Gromov DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII NOASTRE 33 Ceea ce mă mai surprinse (plăcut) în relatarea colegului era faptul că, în timp ce mulți copii moldoveni din născare și din familii în care se vorbea românește, care aveau posibilitatea să-și facă studiile medii în limba maternă, erau orientați de către părinți și „binevoitorii” rusofoni, în vederea unei cariere viitoare mai reușite, spre învățământul preuni- versitar în limba rusă, copilul acesta ucrainean get-beget (îndărătnic, încăpățânat ca tot natul de hahóli) insistă să meargă la studii în școala moldovenească de șapte ani din comuna Călugăr, după care studiile medii complete să le finiseze de asemenea în limba „moldovenească” (așa era numită limba