Epoca Romană
Total Page:16
File Type:pdf, Size:1020Kb
Epoca Romană Dacia romană Prin Epoca Romană, se înțelege perioada de timp cuprinsă între anul 106 en, când romanii au anexat Dacia cuprinsă între râurile Olt și Someș, și respectiv anul 275 en, anul retragerii administrației romane de pe teritoriul Daciei. Împăratul Cezar Nerva Traianus (53-117 en), învingătorul dacilor, a fost pe bună dreptate declarat de Senatul Romei ca Optimus Princeps (cel mai bun conducător). În ziua în care a fost numit Imperator, Traian a înaintat Senatului un document scris de mâna sa prin care se angaja, sub jurământ, că nu va ucide sau dezonora nici un bărbat de valoare. Reputația sa era foarte mare ca urmare a traiului său simplu, a spiritului justițiar și a curajului pe câmpul de onoare. Puternic și inteligent, nu a invidiat pe nici unul dintre contemporanii săi, s-a reținut de la a confisca banii altora, nu a ucis fără judecată. A investit sume uriașe pentru drumuri, piețe și clădiri publice. Dintre acestea au dăinuit până astăzi Forumul împreună cu Coloana lui Traian. După construirea podului de piatră de la Drobeta, cel de al doilea război împotriva dacilor a fost mai degrabă o inavazie, în care coloniștii romani au luat în posesie teritoriile, pas cu pas, fără nici o grabă. Rând pe rând, conducătorii triburilor dacice au acceptat pacea romană și Decebal a fost învins aproape fără luptă. Din ordinul Împăratului Traian, pe locul de campare a Legiunii a V-a Macedonica, la 40 de km de Sarmizegetusa, s-a fondat prima colonie romană denumită inițial Dacica, apoi în onoarea sa, colonia Ulpia Traiana Augusta. Cu o suprafață totală de 30 de hectare, așezarea adăpostea în vremurile de glorie o populație de circa 20 000 de locuitori cu statut de ius italicum (legea romană). Pe lângă castrul militar și școala de gladiatori, așezarea mai cuprindea un Forum, un Amfiteatru, Terme, Palatul Augustalilor și numeroase temple, printre care cele închinate Zeiței Hygieia și lui Esculap, Zeului Silvanus al pădurilor și cîmpiilor, dar și un templu închinat zeului Mithra, protectorul vitelor și al apelor. Tot din ordinul Împăratului, în anul 109 en, la Adamclisi s-a ridicat un imens monument funerar pentru a comemora jertfa celor 3 000 de militari căzuți în anul 102 en. Denumit Tropaem Traiani, monumentul are în preajmă un tumul și altarul roman, o necropolă cu o basilică, cetatea și termele împreună cu un ansamblu de apeducte. În anul 117 en, Împăratul Traian a murit de inimă (edem cardiac). Oasele sale au fost transportate la Roma și apoi îngropate în piedestalul Columnei. Jocurile Parthiene declarate în onoarea sa au durat câțiva ani. Pentru cucerirea Daciei, Împăratul Traian a mobilizat o armată formată din circa 35-40 000 de oameni. Singura legiune care a staționat în Dacia de la cucerire și până la retragere a fost Legiunea a XIII-Gemina, adusă din Panonnia Superioară și cantonată la Apulum. Au mai fost consemnate temporar pe teritoriul noii provincii și efective ale legiunilor: a V-a Macedonica, a I-a Italica, a IV- Flavia, a VII-a Claudia, a XI-a Claudia, a X-a Gemina și a XXII-a Primigenia. Fiecare legiune avea un efectiv de 5 600 militari, format din 10 cohorte, împărțite la rândul lor în centurii. Foarte numeroase au fost și trupele auxiliare, aduse în Dacia din întreaga Europă, purtând numele semințiilor din care au fost recrutate. Dintre acestea au fost consemnate istoriografic următoarele: 1. din Thracia (Vespasiana Dardanorum, Thracum Germanica, Flavia Bessorum) 2. din Dalmația (Delmatarum) 3. din Pannonia (Pannoniorum Breucorum) 4. din Raetia (Raetorum Vindelicorum) 5. din Galia (Claudia Gallorum Capitoniana, Gallorum Bosporanorum, Gallorum Dacica, Gallorum Pannonica, Gallorum Macedonica) 6. din regiunea Rinului (Batavorum, Urbiorum, Cannanefatium, Lingonum), din Hispania (Hispanorum Campagonum, Hispoanorum Pia Fidelis, Hispanorum Veterana, Flavia Ulpia Hispanorum, Hiospanorum Cyreneica) 7. din Munții Alpi (Alpinorum) 8. din Britania (Aurelia Brittonum, Brittonum Malvensis, Brittonum Miliaria, Augusta Nervia Pacensis) 9. din Orient (Palmyrenorum Porolissensium, Ituraeoum Sagittariorum, Tyriorum Sagittariorum, Flavia Commagenorum) și din Africa (Afrorum, Flavia Numidarum). După 25 de ani de serviciu militar (honestia misia), acești soldați ai imperiului primeau cetățenia romană și totodată recunoașterea căsătoriei (connubium), drept atestat prin niște diplome militare emise personal de Împărat. Fiecare veteran primea o efigie din bronz ce atesta dreptul lor inalienabil și un lot de pământ, impozitat după legea romană (censium). Toți acești soldați și veterani romani, din etnii policrome dar vorbitori ai limbii latine, țineau în subordine circa 500 000 de daci, fără drepturi constituționale. Dacii nu aveau dreptul să dețină, să cumpere sau să vândă pământ și nu puteau pătrunde pe pământul romanilor decât atunci când executau munci plătite foarte prost. Istoricul Flavius Eutropius din secolul al IV-lea en, în breviarul său despre viața romană, spune că Împăratul Traian a adus în Dacia din toată lumea romană mulțimi nesfârșite de oameni, pentru a cultiva ogoarele și a popula orașele. Numărul lor nu a fost chiar nesfârșit, dar probabil că au fost câteva sute de mii de oameni și animale, suficienți pentru a contrabalansa populația autohtonă. Acești coloniști, dar și o parte dintre dacii autohtoni, au primit pământ (adsignatio) fără să întemeieze colonii sau orașe romane, mulți dintre ei fără să fie cetățeni romani. Fără cetățenie, acești peregrini constituiau și ei așezări omenești dar acestea nu puteau deveni orașe de drept roman, municipii sau colonii. Dintre coloniștii străini, o notă aparte o formează cei aduși din Dalmația, specializați în exploatări miniere și stabiliți la Alburnus Maior, unde au format așezări de tip castella sau vicium. Alții au întremeiat mici ferme fortificate, de tip vilae rustica. Pe lângă colonizarea oficială, organizată din ordinul Împăratului, în Dacia au mai pătruns și numeroși coloniști veniți din liberă inițiativă, din toate colțurile imperiului, ca urmare a zvonurilor despre bogățiile proverbiale ale munților încărcați de aur. Toți acești coloniști cu origine etnică diferită, au adus cu ei numeroasele culte și culturi, inclusiv credința creștină. Stau dovadă numeroasele temple închinate unor zei romani sau păgâni, dar și obiecte de cult paleocreștine, în formă de pește sau cu simbolul crucii. Diversitatea etnică, "ex toto urbe Romano", se regăsește și în onomastica identificată pe diversele inscripții. Dintre cele aproximativ 2 600 de denumiri inscripționate, circa 1940 sunt de tip italic, 340 sunt grecești, 110 sunt ilirice, 58 sunt traco getice iar restul sunt celtice și orientale. Mulți dintre purtătorii de nume romane aveau însă originea etnică diferită de cea a numelui. Toți erau însă purtătorii culturii materiale și spirituale romane, toți erau mai mult sau mai puțin vorbitori ai limbii latine și cunoscători ai obiceiurilor și tradițiilor romane, contribuind astfel la romanizarea prin vigoare a Daciei. Fenomenul de romanizare a Daciei este mai pregnant în Transilvania, Banat și Oltenia, dar este prezent și în afara limitelor provinciei romane, semn că numeroși coloniști au pătruns cu curaj și în teritoriile controlate de dacii liberi. Principalele edificii ridicate de romani au fost niște complexe de clădiri înconjurate de sisteme de apărare și fortificație, cunoscute sub denumirea de castrum. Pentru fortificațiile mai mici utilizate de unități auxiliare se utiliza denumirea de castellum. Castrele, de formă rectangulară, erau străbătute de două căi de acces (Via Principalis, Via Pretoria) situate în cruce și terminate prin patru porți. Căile de acces conduceau spre principalele clădiri: Principia (clădirea comandantului), Horreum (Grânarul), Contubernium (barăcile soldaților), Stabulae (grajurile), Latrinae (toaletele), Thermae (băile publice). În Transilvania, au fost identificate până în prezent următoarele castre militare romane: Alba (Alba Iulia-Apulum, Cetatea de Baltă, Ighiel, Războieni, Șugag), Bistrița (Ilișua, Livezile, Orheiu Bistriței), Brașov (Cincșor, Feldioara, Hoghiz, Râșnov), Cluj (Cluj-Napoca, Bologa, Cășeiu, Gherla, Gilău, Mihai Viteazu, Turda-Potaissa), Caraș Severin (Berzovia, Caransebeș-Tibiscum, Cornuțel, Duleu, Iaz, Mehadia, Pojejena, Surducu Mare, Teregova, Vărădia, Voislova, Zăvoi), Covasna (Boroșneu Mare, Brețcu), Hunedoara (Baru Mare, Bănița, Bucium, Cigmău, Costești Deal, Târșa, Vețel), Harghita (Inlăceni, Odorheiu Secuiesc, Sânpaul), Mureș (Brâncovenești, Călugăreni, Cristești, Sărățeni, Sighișoara, Târnăveni), Sibiu (Ocna Sibiului), Sălaj (Buciumi, Jac-Porolissum, Românași, Sutoru-Zimbor, Tihău), Timiș (Cenad-Morisena, Foeni- Bacaucis). În Muntenia, castrele militare au urmat cursul Oltului și al Jiului sau malul Dunării: Argeș (Câmpulung-Jidava, Purcăreni, Săpata de Jos, Urluieni, Voinești), Dolj (Cioroiu Nou, Desa, Plosca, Răcarii de Jos), Gorj (Bumbești, Bumbești Jiu, Valea Perilor), Mehedinți (Turnu Severin-Drobeta, Izvoarele), Olt (Albești, Corabia, Ghioca, Piatra Olt-Arcidava, Slăveni), Prahova (Ploiești, Drajna de Sus, Sfârleanca-Mălăiești), Teleorman (Băneasa, Islaz, Traian), Vâlcea (Copăceni-Pretorium, Ionești-Pons Aluti, Păușa-Arutela, Racoviță, Sâmbotin-CastraTraiana, Titești). În Moldova, singurul castru roman din secolul al II-lea este cel de la Fedești-Vaslui. Dintre acestea, doar Apulum și Potaissa au fost castre de legiune, celelalte adăpostind unități mai mici. Și așa, numărul castrelor îl depășește pe cel al unităților militare deplasate în Dacia, semn că au fost construite la intervale de timp diferite. Termenul