Despărţământul ASTRA ,,Vasile Moga” Sebeş Primăria Municipiului Sebeş Centrul Cultural ,,Lucian Blaga” Sebeş



Ilie Stricatu

Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite (1914-1918)

1

2

ILIE STRICATU

Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite (1914-1918)

Ediţie, studiu introductiv, note şi indici de Mihai-Octavian Groza, Gabriela-Margareta Nisipeanu, Iuliu-Marius Morariu

ARGONAUT/MEGA Cluj-Napoca, 2017 3

Seria:

●ISTORIE●DOCUMENTE●MĂRTURII●

Proiect finanţat de Primăria Municipiului Sebeş Centrul Cultural ,,Lucian Blaga” Sebeş

COLECŢIA ,,PERSONALITĂŢI MARCANTE ALE SEBEŞULUI”

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României STRICATU, Ilie

Pe cărările destinului. Romanul unei vieți trăite : 1914-1918 / Ilie Stricatu ; ediție, studiu introductiv, note de Mihai -Octavian Groza, Gabriela-Margareta Nisipeanu, Iuliu-Marius Morariu. - Cluj -Napoca : Argonaut ; Mega, 2017. - 196 p.; 21 cm.

Bibliogr.; Index ISBN 978-973-109-582-0 (Argonaut) ISBN 978-606-543-855-2 (Mega)

I. GROZA, Mihai-Octavian (editor) II. NISIPEANU, Gabriela-Margareta III. MORARIU, Iuliu-Marius 821.135.1-94

94(498)”1914/1918”(0:82-94)

© Despărţământul ASTRA ,,Vasile Moga” Sebeş

Coperta: Argonaut & Myrobiblion

Despărţământul ASTRA ,,Vasile Moga” Sebeş, strada Crângului, număr 14, Sebeş, 515800, judeţ Alba, România, telefon: 0747-920019; e-mail: [email protected].

Editura Argonaut, strada Ciucaş, număr 5/15, Cluj-Napoca, 400545, judeţ Cluj, România, telefon: 0740-139984, fax: 0264-425626; e-mail: [email protected].

4

,,Adevăratul eroism constă în a fi superior faţă de problemele vieţii, în orice formă ne-ar provoca la luptă!” (Napoleon Bonaparte)

5

6

CUPRINS

Cuvânt înainte ...... 9 Un memorialist transilvănean mai puţin cunoscut al Primului Război Mondial: căpitanul Ilie Stricatu ...... 13 Notă asupra ediţiei ...... 41

Ilie Stricatu Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite (1914-1918)

Introducere ...... 46 Capitolul I: Drama de la Sarajevo, mobilizarea Austro-Ungariei în Ardeal, 1914 ...... 47 Capitolul II: În Galiţia, pe câmpul de luptă ...... 54 Capitolul III: Din Sibiu la drum spre ţara mamă ...... 57 Capitolul IV: Peste munţi ...... 61 Capitolul V: La graniţă...... 67 Capitolul VI: De la Voineasa la Râmnicu-Vâlcea şi Bucureşti .. 71 Capitolul VII: La ,,Liga Culturală” încorporarea ca voluntari ... 75 Capitolul VIII: Firuca ...... 79 Capitolul IX: Mobilizarea 1916. Din nou pe câmpul de luptă .. 83 Capitolul X: ,,Grupul Cerna” se retrage ...... 91

7

Capitolul XI: În captivitate ...... 96 Capitolul XII: Viaţa în lagăre ...... 100 Capitolul XIII: Krefeldiştii ...... 107 Capitolul XIV: Repatrierea ...... 110 Capitolul XV: La conul Trifu şi întâlnirea cu prietenii la Iaşi .. 120 Capitolul XVI: În Basarabia ...... 127 Capitolul XVII: Întâlnirea cu Firuca ...... 131 Capitolul XVIII: Cu trenul spre Ardeal şi întâlnirea cu părinţii ...... 135 Capitolul XIX: De vorbă cu un ţăran, fost ostatic ...... 138 Capitolul XX: Un început de revoluţie în Ardeal. Gărzile Naţionale ...... 143 Capitolul XXI: O fotografie ...... 147 Capitolul XXII: În gara Alba-Iulia ...... 149 Capitolul XXIII: O aventură ...... 151 Capitolul XXIV: Un alt vis se împlineşte ...... 155 Rezumate...... 159 Bibliografie ...... 169 Anexă fotografică ...... 184

Indice de nume ...... 189

8

CUVÂNT ÎNAINTE

Era în mod imperios necesar ca doar una dintre ,,cărările destinului” să străbată câteva decenii sau aproape un secol pentru a readuce în faţa noastră, a celor de astăzi, memoria figurii emblematice a căpitanului erou Ilie Stricatu. Există, neîndoielnic, o predestinare în toate cele ale lumii acesteia, dar nimic nu este posibil fără implicarea factorului uman, a unor oameni de bună credinţă, animaţi de dorinţa firească de-a investiga şi de-a scoate la suprafaţă oameni, fapte, evenimente memorabile, fără de care istoria ar pierde mult din rosturile ei statornice. Aşa se face că un grup de tineri cercetători într-ale trecutului mai mult sau mai puţin îndepărtat, s-au angajat să readucă, în spirit constructiv şi deopotrivă obiectiv, viaţa şi activitatea unor personalităţi de marcă din arealul sebeşean. Unii dintre aceşti oameni au lăsat posterităţii scrieri cu caracter autobiografic, studii şi articole în unele publicaţii ale vremii lor sau tomuri consistente pe lângă acele mărturii care s-au păstrat în memoria colectivă. În cartea de faţă, într-o nouă ediţie Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite, editorii ne dezvăluie o veritabilă odisee a căpitanului Ilie Stricatu şi a altor milioane de oameni, trăită nemijlocit în perioada de tristă amintire a Primului Război Mondial. Chiar dacă această conflagraţie s-a soldat cu jertfe inimaginabile, cu imense pierderi umane şi materiale, cum obişnuieşte să se spună în limbaj statistic, a produs o schimbare la faţă a Europei. Ilie Stricatu surprinde şi redă o gamă largă de stări dramatice, trăiri neobişnuite cu un real simţ al realităţii atât de apăsătoare, oferind o imagine terifiantă a acelei confruntări. Absurdul apare când promotorii măcelului şi executorii acestuia realizează că totul este o încleştare zadarnică ce pare fără sorţi de izbândă de o parte şi de alta,

9 dar nu se mai dovedesc capabili să se oprească. Este o disperare malefică, generată de un fanatism morbid. Putem accepta ideea că Ilie Stricatu a avut calitatea de memorialist, dar nu suntem siguri că a aspirat, în mod voluntar, la această ipostază. A urmărit, bănuim, să aştearnă pe hârtie nu numai calvarul existenţei sale pe cele două fronturi şi în prizonieratul cu acel tratament inuman din acea Germanie bântuită de orgolii prusace, ci şi acel final fericit al eliberării. Scriptura sa rămâne, însă, pe lângă unele efuziuni lirice, redate cu un incontestabil talent literar, o carte-document şi nu numai. Această calitate se datorează contribuţiei lăudabile a celor trei editori, care s-au preocupat de întocmirea unui studiu introductiv consistent şi unui aparat critic pertinent în cadrul acestei binevenite reeditări. Cititorul neavizat, dornic doar de o lectură de factură literară, se va vedea asaltat, în mod benefic, de informaţii certe din varii domenii. Se întrevede o osmoză între un ,,roman al unei vieţi trăite” şi un studiu adiacent acestuia, prin notele explicative de la subsolul paginilor care oferă cărţii o valoare documentară debordantă. Se va dobândi un dublu profit spiritual. Singurul handicap, în calea afirmării şi popularităţii, nu va fi cartea în sine, în esenţa ei, ci scăderea dramatică a interesului pentru lectură, oricare ar fi domeniile abordate. Ni se va permite, credem, să dezvăluim, succint, în acest spaţiu, câteva secvenţe privind relaţiile dintre familiile Stricatu şi Limbeanu, după ce, cea dintâi, a devenit vecina noastră, în cocioaba de peste drum, prin decizia acelor autorităţi comuniste infame. Aveau multe de împărtăşit. Printr-o ciudată coincidenţă, tatăl subsemnatului a fost şi el încorporat în armata austro-ungară odată cu începutul Primului Război Mondial. Avea doar 17 ani, dar numai bun, ca şi alte mii de tineri ardeleni, drept carne de tun pentru cauza monarhiei austro- ungare. Ilie Stricatu a fost dus pe frontul din Galiţia, iar tânărul recrut Gheorghe Limbeanu pe frontul din Tirol. După un an, împreună cu 10 alţi camarazi, a căzut prizonier la italieni, unde a stat în lagăr până la sfârşitul războiului. Italienii au manifestat un comportament mai omenos, dacă nu mai tolerant, faţă de români, probabil în virtutea apartenenţei comune la ginta latină. Prea multe facilităţi nu le puteau oferi în timp ce şi ţara lor se confruntă cu o cumplită criză alimentară şi nu numai. Cei doi foşti combatanţi făceau schimb de impresii, cu privire la stările trăite, la necazurile trecute şi prezente. Iarnă, vară, în lagărul din nordul Italiei, timp de peste doi ani trăiţi în cort, frig, mizerie, păduchi. După o malarie cumplită a contractat şi un reumatism care avea să-l suporte întreaga sa viaţă. ,,Domnul Stricatu”, cum i se spunea pe strada noastră, era marcat de starea cumplită de dezmoştenire şi de abuzurile la care a fost supus din partea zeloşilor slujitori ai puterii ,,democrat-populare”. În serile de iarnă se strângeau în casa noastră vecinii apropiaţi ca să-l asculte ca pe un ,,apostol pe cal” ce vorbea frumos şi ştia să spună numai lucruri interesante. Era, într-adevăr, un narator carismatic. Doamna Firuca venea mai rar. Ea trebuia să se culce mai devreme pentru a se trezi dis-de-dimineaţă ca să ajungă la piaţă. Devenise o precupeaţă, de nevoie, pentru a câştiga câţiva lei pentru asigurarea traiului zilnic. Cu mama subsemnatului se înţelegea foarte bine; aceasta ştia să o asculte cu răbdare şi îi împărtăşea necazurile. ,,Ce să facem Firuco, trebuie să ne descurcăm cumva. Sănătoşi să fim, vom răzbi până la urmă!”. Era o femeie puternică, afişând mereu un optimism robust. Trebuie să arătăm că privaţiunilor prin care a trecut, li se adaugă procesele intentate de proprietarul cocioabei, pretinzând chirie sau chiar părăsirea imobilului. Nu accepta faptul că chiriaşii săi nu au venit de bună voie şi îi chema periodic în judecată, deşi nu a avut niciodată câştig de cauză. Chiriaşul îşi pleda cu deosebită abilitate cauza, neavând nevoie de un avocat. Dar, această permanentă hărţuială îi afecta vizibil starea de sănătate. În acel blestemat deceniu al anilor ’50, multă lume era copleşită de tot felul de obligaţii şi frustrări, cote mereu crescânde, 11 impozite împovărătoare. Tatăl subsemnatului era mereu asaltat de diverşi activişti de partid ca să se înscrie în gospodăria agricolă colectivă. În cele din urmă a cedat, ştiind că dacă se opune, copilul său, care se pregătea de admiterea la facultate, va avea de suportat consecinţele. Acestea erau ,,vremurile luminoase” create de noile autorităţi comuniste…

Prof. univ. dr. George Limbeanu Universitatea ,,Lucian Blaga” Sibiu

12

UN MEMORIALIST TRANSILVĂNEAN MAI PUŢIN CUNOSCUT AL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL: CĂPITANUL ILIE STRICATU

(Studiu introductiv)

În contextul comemorării secolului scurs de la izbucnirea Primului Război Mondial şi al celebrării centenarului Marii Unirii, identificarea, prelucrarea şi valorificarea (sau revalorificarea) textelor memorialistice privitoare la aceste evenimente, reprezintă o datorie a istoricilor, în încercarea de a ,,reconstitui memoria colectivă” a unor evenimente cu impact major asupra societăţii româneşti transilvănene.1 Prin dezastrele şi traumele produse, Primul Război Mondial a fost un eveniment de cotitură, un moment de ruptură, dar şi de continuitate cu perioada premergătoare acestuia, cu efecte extrem de complexe asupra societăţii, în general şi indivizilor, în particular, favorizând atât memoria colectivă, cât şi cea individuală.2 Deşi bibliografia consacrată acestor evenimente cuprinde un număr impresionant de titluri,3 care relevă cititorului elemente de natură

1 Nicolae Bocşan, ,,Memoria bãnãţeanã a Marelui Rãzboi şi a Unirii cu România”, în volumul Marele Rãzboi în memoria bãnãţeanã (1914-1919), I, antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 2012, p. 31; Mihai-Octavian Groza, ,,Pagini din ,,memorialistica mãruntã” a Primului Rãzboi Mondial. Însemnãrile lui Radu Mãrgean”, în Astra Salvensis, an II, numãr 3, 2014, p. 88. 2 Nicolae Bocşan, ,,Religia rãzboiului reflectatã în memorialistica bãnãţeanã despre Marele Rãzboi”, în Credinţã şi viaţã în Hristos. Anuarul Episcopiei Sãlajului, numãr VII, 2014, p. 333. 3 A se vedea: Gheorghe Stoean, România în Primul Rãzboi Mondial: contribuţii bibliografice, Bucureşti, Editura Militarã, 1975; ***, ,,Bibliografie româneascã şi central-est-europeanã”, în volumul Anul 1918 în Transilvania şi Europa Central-Esticã. Contribuţii bibliografice şi istoriografice, coordonat de Valer Moga, Sorin Arhire, Cluj- Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2007, pp. 179-382; Oana Mihaela Tãmaş, 13 militară, politico-diplomatică sau economico-socială, memorialistica rămâne, în continuare, o sursă esenţială4 care restituie destinele şi mentalităţile epocii,5 din acest motiv cercetătorii care s-au aplecat asupra istoriei culturale a Marelui Război rezervându-i titlul de sursă ,,fundamentală”.6 Pe tot parcursul desfăşurării conflictului, şi mai pregnant în perioada imediat următoare, îşi face apariţia un personaj nou, necunoscut până acum, soldatul/ofiţerul memorialist, care completează tipul de memorialistică redactată de principalii actanţi politici şi militari, acest aspect constituind unul dintre ,,elementele ce dau unicitate memorialisticii Primului Război Mondial”.7 Toţi cei care şi-au consemnat experienţa belică, au făcut-o convinşi fiind de faptul că, în calitate de ,,subiecţi” ai istoriei,8 au trăit evenimente majore ce trebuiesc consemnate pentru posteritate.9

Rãzboi şi memorie. Scrieri româneşti despre Marele Rãzboi, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2015. 4 Iuliu-Marius Morariu, ,,O mãrturie din Ţara Nãsãudului despre Primul Rãzboi Mondial. Jurnalul colonelului Anchidim Şoldea”, în volumul Sebeş, timp regãsit… Lucrãrile Conferinţei ,,100 de ani de la declanşarea Primului Rãzboi Mondial. Contribuţia sebeşenilor la rãzboi şi Marea Unire” (5 decembrie 2014), coordonat de Rodica Groza, Sebeş, Editura Emma Books, 2014, p. 88. 5 Mihaela Bedecean, ,,Memorialişti bãnãţeni pe frontul din Italia”, în volumul Primul Rãzboi Mondial. Studii, articole, eseuri, coordonat de Corneliu Pãdurean, Eugen Ghiţã, Arad, Editura Gutenberg Univers, 2016, pp. 193-194. 6 Nicolae Bocşan, ,,Memorialişti români din Banat despre Marele Rãzboi. Motivaţia redactãrii scrierilor”, în volumul Primul Rãzboi Mondial. Perspectivã istoricã şi istoriograficã, coordonat de Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tãmaş, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane/Presa Universitarã Clujeanã, 2015, p. 42; Mihaela Bedecean, ,,The Memoirs of the Great War. General Considerations”, în Transylvanian Review, volum XXIV, numãr 4, 2015, p. 3. 7 Rodica Bãluţiu, ,,Atitudinea soldaţilor români faţã de Primul Rãzboi Mondial”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, an XLVI, numãr 1-2, 2001, p. 108. 8 Doru Radosav, ,,Memoria ,,de jos” a rãzboiului. Câteva consideraţii”, în Anuarul Institutului de Istorie Oralã, numãr XIV, 2014, p. 6. 9 Rodica Bãluţiu, ,,Atitudinea soldaţilor români faţã de Primul Rãzboi Mondial”, p. 108; Mihai-Octavian Groza, ,,Pagini din ,,memorialistica mãruntã” a Primului Rãzboi Mondial”, p. 89. 14

Conştienţi de importanţa acestor surse memorialistice pentru studierea istoriei culturale a Marelui Război, urmând exemplul regretaţilor istorici Nicolae Bocşan şi Valeriu Leu care, în anul 2012, au iniţiat un amplu proiect, privind recuperarea memorialisticii bănăţene,10 ne propunem ca în cele ce urmează să prezentăm experienţa de război a căpitanului Ilie Stricatu, originar din oraşul Sebeş, aşa cum aceasta reiese din însemnările sale, publicate, în anul 1940, sub titlul Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite.11 Prin paleta largă de informaţii şi de episoade relatate acestea completează, într- un mod fericit, datele oferite de însemnările filosofului Lucian Blaga,12 ale preotului-cărturar Sebastian Stanca13 şi ale locotenent- colonelului Ioan Guţia,14 privitoare la implicarea românilor din Sebeş în Marele Război, însemnări ce urmează a fi antologizate, alături de documente referitoare la anul 1918, într-un volum. Pentru a înţelege mai bine cele ce urmează a fi relatate, ne propunem, pentru început, conturarea unui mic medalion bio-

10 Pânã în momentul de faţã, în cadrul acestei serii, au apãrut trei volume. A se vedea: Marele Rãzboi în memoria bãnãţeanã (1914-1919), I, antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 2012; Marele Rãzboi în memoria bãnãţeanã (1914-1919), II, Memoriile lui Pavel Jumanca, antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Mihaela Bedecean, Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã/Centrul de Studii Transilvane, 2013; Marele Rãzboi în memoria bãnãţeanã (1914-1919), III, antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Mihaela Bedecean, Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã/Centrul de Studii Transilvane, 2015. 11 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului. Romanul unei vieţi trãite, Sibiu, Tipografia Cavaleriei, 1940. 12 Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, ediţie îngrijitã de Dorli Blaga, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012 (capitolele 28-43); a se vedea şi: Mihai-Octavian Groza, ,,Lucian Blaga: memorialist al Primului Rãzboi Mondial şi al evenimentelor premergãtoare Marii Uniri”, în Tabor, an IX, numãr 10, 2015, pp. 72-80. 13 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului (1916-1919), ediţie, studiu introductiv, note şi indici de Mihai-Octavian Groza, Mircea-Gheorghe Abrudan, Deva/Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei/Editura Argonaut, 2015, pp. 39-73. 14 Ioan Guţia, ,,Crâmpeie din primele lupte din Sud-Tirol. Rovereto”, disponibil online la www.europeana1914-1918.eu, accesat la data de 31.V.2017. 15 bibliografic al căpitanului Ilie Stricatu, cu menţiunea că acesta a putut fi realizat doar pe baza mărturiilor orale, culese de la cei care l-au cunoscut direct. Ilie Stricatu s-a născut la Sebeş, în anul 1896, în casa familiei Nicolae şi Ana Stricatu,15 o familie de ţărani înstăriţi domiciliată pe actuala stradă Călăraşi (fostă Promenad Gasse/Uliţa Promenadei sau Daiagasse/Uliţa Dăii).16 Şi-a început studiile pe plan local la şcoala confesională românească şi la şcoala primară maghiară de stat, continuând cu frecventarea cursurilor Institutului Pedagogic din Sibiu, instituţie care i-a conferit diploma de învăţător.17 După finalizarea Primului Război Mondial, decorat cu Medalia Militară ,,Ferdinand I”18 pentru curajul şi puterea de sacrificiu dovedite pe front, şi căsătoria cu Firuca Săliştean (1922), pentru o scurtă perioadă de timp, a activat ca învăţător în oraşul Hunedoara, după care a revenit la Sebeş, unde s-a implicat activ în viaţa politică.19 A fost un membru marcant al Partidului Naţional Liberal, în intervalul 1927- 1930 şi 1932-1938 ocupând fotoliul de primar al oraşului Sebeş. În calitate de primar s-a îngrijit de achitarea datoriilor contractate de foştii primari, de recuperarea oraşului după prăbuşirile cauzate de marea criză economică, de amenajarea lacului din oraş, precum şi de salvarea gimnaziului românesc aflat în pragul desfiinţării (pledând cauza acestuia, în fruntea unei delegaţii locale, chiar prim-ministrului Nicolae Iorga, în iulie 1931).20 În momentul izbucnirii celui de-al

15 Relatare doctor Nicolae Tudorescu, Braşov, 18.IV.2017. 16 Cãlin Anghel, Evoluţia urbanisticã a oraşului Sebeş, Alba-Iulia, Editura Altip, 2011, p. 287. 17 Nicolae Florin Tudorescu, Adrian Popa, Terra Sebus. Ţara Sebeşului cu locurile, cu oamenii şi realizãrile lor, Sebeş, Tipografia ,,Librãria Daniela”, 2016, p. 117. 18 Decoraţie acordatã celor care s-au distins pe front în anii Primului Rãzboi Mondial sau şi-au adus contribuţia la realizarea Marii Uniri (pentru mai multe detalii, a se vedea: Floricel Marinescu, Ordinul Ferdinand I şi Medalia Ferdinand I, Cluj- Napoca, Editura Mega, 2013). 19 Relatare doctor Nicolae Tudorescu, Braşov, 18.IV.2017. 20 Ibidem; pentru mai multe detalii, a se vedea: Mihai-Octavian Groza, Rodica Groza, ,,Date privind istoria învãţãmântului sebeşean (capitol al lucrãrii Poveste de 16

Doilea Război Mondial, deşi în vârstă de 46 de ani, s-a înrolat voluntar în armata română, dovedindu-şi încă o dată curajul şi puterea de sacrificiu în folosul naţiei. De pe urma acestei experienţe ne-au rămas, în manuscris, însemnările sale zilnice (din păcate risipite) şi o istorie a celui de-al Doilea Război Mondial (rămasă în manuscris, ascunsă într-o colecţie personală din Sebeş).21 După instaurarea regimului comunist, ca fost lider liberal şi ,,exploatator”, pământurile şi proprietăţile i-au fost naţionalizate, drepturile abolite, împreună cu soţia sa fiind obligat să se mute într-un bordei la marginea oraşului, pe actuala stradă Ştefan cel Mare (fostă Joseni),22 doar relaţia de prietenie cu avocatul Ioan Oniţiu (cumnatul primului- ministru Petru Groza) salvându-l de ororile temniţelor comuniste.23 În bordeiul sărăcăcios, lipsit de cele mai elementare utilităţi, sărac (de abia în anul 1971 a reprimit dreptul la o pensie de câteva sute de lei),24 bătrân şi uitat de oraşul căruia i-a dedicat întreaga viaţă, s-a stins în anul 1975. Vestea asasinării principelui moştenitor al monarhiei austro- ungare, arhiducele Franz Ferdinand, l-a găsit pe Ilie Stricatu satisfăcându-şi stagiul militar, ca soldat în termen (teterist),25 în cadrul Regimentului 22 Honvezi din Târgu-Mureş. Din această calitate, la 28 iulie 1914, a fost mobilizat, la Sibiu,26 moment care a marcat începutul participării sale la conflict, iniţial în cadrul armatei austro- ungare, mai apoi în cea română. Cu multă atenţie, Ilie Stricatu a consemnat entuziasmul provocat de decretarea mobilizării generale, manifestat de o anumită

şcolar…)”, în volumul Sebeş-istorie şi tradiţii locale, coordonat de Ionuţ Costea, Sebeş, Editura Emma Books, 2014, pp. 14-46. 21 Relatare doctor Nicolae Tudorescu, Braşov, 18.IV.2017. 22 Relatare profesor universitar doctor George Limbeanu, Sibiu, 23.I.2017. 23 Relatare doctor Nicolae Tudorescu, Braşov, 18.IV.2017. 24 George Limbeanu, Strãfulgerãri, Sibiu, Casa de Presã şi Editurã ,,Tribuna”, 1999, p. 179. 25 Soldaţii în termen, sau teteriştii, erau cei care, absolvind cursurile unei şcoli civile, beneficiau de reducerea stagiului militar. 26 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 9. 17 parte a populaţiei transilvănene, precum şi radicalizarea societăţii, pusă de istoricul Liviu Maior pe seama tensiunilor acumulate atât în Peninsula Balcanică (în urma celor două războaie consumate în intervalul 1912-1913), cât şi în restul continentului european:27 ,,Cântece patriotice maghiare răsunau în toate părţile, în bivuac, în barăci, pe câmpul de instrucţie şi seara, când eram învoiţi în oraş, în toate cafenelele şi restaurantele, nu se auzeau decât cântece patriotice direct provocatoare […] Stai, stai, câine, Serbia/Nu va fi a ta Herţegovina”.28 Încă din primele momente ale mobilizării, în mintea tânărului Ilie Stricatu s-a născut întrebarea, firească de altfel, ,,România ce va face?”. Conştient de faptul că va lupta pentru o cauză străină, alături de un grup de camarazi români, a hotărât ca, atunci când împrejurările vor fi favorabile, să treacă graniţa, în Regatul României: ,,[…] Inima noastră, a tinerilor, nu putea să bată pentru o Austro-Ungarie în care să nu avem zile de bucurie, unde feudalitatea ungurească ne-a strâns şi ne-a rănit până la măduva oaselor. Braţele noastre nu puteau lupta pentru un stăpân care aştepta de la noi sacrificiul sângelui, ca în schimb, la urmă să ne şteargă din ţinuturile noastre, din plaiurile noastre strămoşeşti […] Un grup de tineri ne-am hotărât să ne luăm libertatea de acţiune. În ungherele cazărmii de lângă râul Cibin, apoi pe străzile în grupuri de câte 3-4, şi în cameră la particulari, pe care le aveam închiriate, plănuiam posibilităţile de trecere în România”.29 Însă, punerea în aplicare a acestui îndrăzneţ plan a eşuat, dat fiind faptul că unităţile austro-ungare, concentrate în zona Sibiului, au fost trimise să lupte pe frontul din Galiţia, Ilie Stricatu, în calitate de comandant de pluton, urmându-şi trupa.30

27 Liviu Maior, Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni şi basarabeni în rãzboi (1914- 1916), Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleanã, 2016, p. 39. 28 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, pp. 9-10. 29 Ibidem, pp. 10-12. 30 Ibidem, p. 12; despre operaţiunile şi bãtãliile desfãşurate pe frontul din Galiţia, a se vedea: Ian V. Hogg, Dicţionarul Primului Rãzboi Mondial, traducere din limba englezã de Diana Şipu, Bucureşti, Editura Niculescu, 2007, p. 78; Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu, Mica enciclopedie a Marelui Rãzboi (1914-1918), Bucureşti, Editura Corint Educaţional, 2014, pp. 119-120, precum şi însemnãrile scriitorului şi omului politic Octavian Tãslãuanu, Trei luni pe câmpul de rãzboi: ziarul unui român, ofiţer 18

Timp de cinci luni, tânărul comandant de pluton Ilie Stricatu, alături de alţi doi camarazi din Sebeş (Nicolae Oltean şi Constantin Bozdog), a participat, în Galiţia, la luptele de la Grodek, Starizambor, Stanislau şi San, în urma ultimelor două unităţile austro-ungare fiind respinse, puse pe fugă şi hărţuite de trupele ruseşti până în Transcarpatia, în zona trecătorii Uzsok.31 Îmbolnăvindu-se în timpul retragerii, Ilie Stricatu a fost trimis la Sibiu, pentru a primi îngrijiri medicale în cadrul Spitalului Militar de Garnizoană numărul 22.32 După opt zile de carantină, a fost transferat în cadrul Spitalului Civil ,,Franz Joseph”, iar de aici, după abia două săptămâni, a fost trimis la regiment, în condiţiile în care în acea unitate sanitară erau trimişi soldaţii pentru refacere pe perioade de până la şase luni.33 Fără a beneficia de o învoire semnată de comandantul unităţii, Ilie Stricatu s-a întors acasă, la Sebeş, de unde, auzind zvonurile privind intrarea Italiei şi României în război de partea Antantei (ceea ce însemna că, mai devreme sau mai târziu, va fi obligat să lupte împotriva fraţilor de peste munţi), împreună cu prietenul său, Petru Moga, a hotărât să dezerteze din armata austro-ungară şi să treacă graniţa, pentru a se alătura fraţilor români: ,,[…] În acest timp, prin şoapte, auzeam că Italia şi România, vor intra în curând în hora mare a războiului, alături de Franţa şi Serbia. Da, vor intra, azi sau mâine, noi de aici ce să facem? Să mergem la război contra intereselor neamului din care făceam parte? […] Azi, când Ardealul geme sub călcâiul ungurului şi când vocea fraţilor din regat strigă ,,Vrem Ardealul!”, să nu întind braţul meu de luptă, să mi-l unesc cu cel al fraţilor din regat? […] Cu energia caracteristică tinerilor în

în armata austro-ungarã, ce a luat parte, cu glotaşii români din Ardeal, la luptele din Galiţia, Bucureşti, Depozit General: Librãria Stãnciulescu, 1915. 31 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, pp. 14-16. 32 Ibidem, p. 16; despre aceastã instituţie, a se vedea: Mihai Racoviţan, Gheorghe V. Vlad, Spitalul militar Sibiu. 260 de ani de atestare documentarã şi 140 de ani de medicinã militarã modernã, Sibiu, Casa de Presã şi Editurã ,,Tribuna”, 1999. 33 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 18. 19 astfel de împrejurări, un grup de tineri români, între cari şi prietenul Petru Moga, ne hotărâm cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii, să plecăm la Bucureşti”.34 Planul ,,de evadare”, ticluit de Ilie Stricatu, prevedea plecarea din Sibiu, ,,pe la Sălişte, prin munţi, spre apa Lotrului”.35 Cu ajutorul unei călăuze, contra sumei de 300 de zloţi, aceştia au trecut munţii, în România,36 la graniţă fiind preluaţi de pichetul de grăniceri: ,,[…] Cu bucurie frăţească suntem primiţi între grăniceri. După ce le istorisim tot calvarul nostru, şeful pichetului dă ordin grănicerilor să ne pregătească ceva de ale mâncării […] Dimineaţa, recreaţi, plecăm pe calea indicată de şeful pichetului, cu o adresă către secţia de jandarmi, spre comuna Voineasa”.37 După şapte zile de ,,supraveghere sanitară, în carantină”, de la Voineasa, cei doi au plecat spre Bucureşti, trecând prin Brezoiu şi Râmnicu-Vâlcea.38 În trenul care îi ducea spre Bucureşti, spre surprinderea lor, au întâlnit o cunoştinţă din Sebeş, ,,nana Rafila a lui Vintilă”, care i-a informat în legătură cu prigoana abătută asupra familiilor lor, rămase acasă: ,,[…] Dragii mei, să ştiţi, acasă este bai mare, patrulele de jandarmi şi poliţia a scotocit tot prin casele părinţilor voştri. Bieţii voştri părinţi sunt purtaţi la poliţie şi primărie de dimineaţa până seara. Prin faţa caselor voastre de câte ori treci, sau intră câte un jandarm, sau iese câte o patrulă […] cine intră în curtea d[umnea]voastră, la moment este înhăţat şi condus la poliţie. Auzeam vorbindu-se că azi sau mâine, părinţii voştri vor fi duşi la Cluj la judecată şi de nu vor spune unde sunteţi, pe toţi îi împuşcă. Necaz mare”.39 Cu sufletele şi conştiinţa încărcate de suferinţa produsă celor dragi, au ajuns în Bucuresti, oraş, încă, liniştit şi vesel: ,,[…] Aici era pace, aici nu era război. Acolo erau ofuri şi vaiere, aici era mişcare şi viaţă. În

34 Ibidem, pp. 18-19. 35 Ibidem, p. 19. 36 Ibidem, pp. 21-28. 37 Ibidem, pp. 31-32. 38 Ibidem, p. 34. 39 Ibidem, p. 35. 20

Ardeal era doliu, aici era veselie”.40 Cu puţinele resurse financiare de care dispuneau, au reuşit să obţină un loc de cazare, la hotelul ,,Bratu”.41 Cu sprijinul ,,Ligii Culturale pentru Unitatea Politică a tuturor Românilor”,42 prezidată la acea vreme de cel supranumit ,,Leul de la Şişeşti”, Vasile Lucaciu,43 precum şi cu cel al Casei Şcoalelor, condusă de profesorul şi omul politic Petru Gârboviceanu, în virtutea pregătirii profesionale, Ilie Stricatu a fost angajat ca suplinitor la şcoala din Dudeşti-Cioplea (astăzi cartier al Bucureştilor), iar Petru Moga la cea din Ştubei Orăşti (astăzi Orăşti).44 În contextul în care, încă din anul 1914, România a început să se pregătească pentru intrarea în război, în vederea ,,participării la lichidarea Austro-Ungariei” şi alipirii Transilvaniei,45 la începutul anului 1915, Ilie Stricatu, alături de camaradul său, s-a prezentat la Marele Stat Major, unde şi-a manifestat intenţia de a se înrola, voluntar, în armata română. După un ,,interogatoriu”, referitor la ,,[…] felul de organizare al unităţilor, a echipamentului, a armamentului, despre starea morală a trupelor, de felul de luptă al ungurilor şi al ruşilor, de procentele răniţilor, ale morţilor şi al prizonierilor”, cei doi au fost îndrumaţi spre Direcţiunea Şcolilor Militare şi încadraţi în cadrul Şcolii Militare Pregătitoare pentru Ofiţerii de Rezervă, secţia geniu, ca şi elevi cu termen redus.46 La 1 iulie 1916, la terminarea şcolii militare, Ilie Stricatu, alături de întreaga promoţie, a fost înaintat la gradul de sublocotenent.47

40 Ibidem, p. 36. 41 Ibidem, p. 37. 42 Iniţial, se numea ,,Liga pentru Unitatea Culturalã a tuturor Românilor”. 43 Horia Dumitrescu, ,,Nicolae Iorga şi Congresul Ligii pentru Unitatea Culturalã a tuturor Românilor de la Focşani (13-14 septembrie 1931)”, în Cronica Vrancei, an XIII, numãr 7, 2012, p. 225. 44 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 38. 45 Glenn E. Torrey, România în Primul Rãzboi Mondial, traducere din limba englezã de Dan Criste, Bucureşti, Editura Meteor Publishing, 2014, p. 22. 46 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 40. 47 Ibidem, p. 45. 21

După cum bine se ştie, în vara anului 1914, în urma Consiliului de Coroană de la Sinaia (3 august), împotriva apelului lansat de regele Carol I pentru decretarea mobilizării generale şi intrarea în război de partea Puterilor Centrale, principalii actanţi politici s-au pronunţat în favoarea neutralităţii.48 În vara anului 1916, după îndelungate tratative purtate cu reprezentanţii Antantei, România a semnat un tratat de alianţă şi o convenţie militară cu Anglia, Franţa, Italia şi Rusia, privind intrarea în război, cu scopul eliberării Transilvaniei şi Bucovinei, moment care a declanşat ceea ce în istoriografia românească poartă numele de ,,războiul pentru întregirea neamului”.49 Astfel, la 14 august 1916, regele Ferdinand a emis ,,Înaltul Decret Regal pentru Mobilizarea Armatei”, apel la care proaspătul absolvent al şcolii militare, Ilie Stricatu, a răspuns cu promptitudine, fiind încadrat Regimentului 57 Infanterie, unitate mobilizată pe graniţă, în preajma localităţii Bunoaica (Mehedinţi),50 ca parte a ,,Grupului Cerna”.51 Odată mobilizată, în noaptea dinspre 27 spre 28 august 1916, armata română a trecut Munţii Carpaţi, ocupând Făgăraşul, Braşovul, Secuimea, înaintând până la Topliţa, până în zona Sighişoarei şi până în Mărginimea Sibiului,52 provocând un val de

48 Gheorghe Platon (coordonator), Istoria românilor, volum VII, De la independenţã la Marea Unire (1878-1918), Bucureşti, Editura Enciclopedicã, 2003, pp. 396-403. 49 Mircea Popa, Lucia Pop (coordonatori), Primul Rãzboi Mondial (1914-1918). Texte şi documente, Bucureşti, 1981, pp. 340-342; Mihai Bãrbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, ediţie revãzutã şi adãugitã, Bucureşti, Editura Corint, 2006, pp. 341-342. 50 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 45. 51 ,,Grupul Cerna” era una dintre cele trei grupe ale Armatei I Române, însãrcinatã cu ocuparea poziţiilor austro-ungare din zona Orşovei (pentru mai multe detalii, a se vedea: Ştefan Nicolaescu, Petru Nicolaescu Cranta, Pagini de glorie din rãzboiul pentru întregirea neamului: Grupul Cerna, Bucureşti, s. n., 1923). 52 Mircea N. Popa, Primul Rãzboi Mondial (1914-1918), Bucureşti, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1979, p. 251; Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, ediţia a II-a revãzutã şi adãugitã, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleanã, 2016, p. 354. 22 entuziasm în rândul populaţiei româneşti,53 dar şi derută şi panică în rândul populaţiei maghiare şi germane.54 Regimentul 57 Infanterie, la care Ilie Stricatu a fost repartizat, a fost însărcinat, alături de Regimentul 17, să ocupe tranşeele austro-ungare de pe ,,dealul Matorăţ”, din Munţii Cernei.55 Din acest moment, Ilie Stricatu a intrat în contact cu moartea şi cu imaginea acesteia care domina tranşeele,56 realităţi consemnate cu multă atenţie de memorialist: ,,[…] Bubuitul tunurilor, răpăitul mitralierelor şi pocniturile de armă dădeau impresia că acolo s- au deschis gurile iadului şi se dă o luptă între omenire şi puterea morţii”.57 Operaţiunile desfăşurate în această zonă au presupus schimburi de foc între cele două tabere, acţiuni de patrulare, de cercetare şi interceptare a poziţiilor duşmanului, de ocupare a oficiilor poştale, a posturilor de jandarmerie şi a primăriilor: ,,[…] Lupta se încinge şi după un bombardament puternic de artilerie pornim la atac, fără niciun adăpost în faţa noastră. Ungurii se retrag prin şanţurile de comunicaţie, iar noi revenim sub presiunea focurilor lor de artilerie iarăşi în tranşeele de unde am plecat. Ungurii n-au mai revenit la tranşeele lor, un atac de flanc al vânătorilor noştri i-au silit să se retragă după puţin timp spre comunele Topleţ şi Bârza pe Valea Cernei. Noi eram în urmărirea lor […] Primesc ordinul de la comandantul batalionului să cercetez întreaga zonă de la poziţiile noastre şi până în comuna Bârza […] Cu plutonul al doilea, împărţindu-l în patrule, cercetez restul străzilor din comună, ocupând rând pe rând locuinţa

53 A se vedea: Ioana Elena Ignat, Viaţa cotidianã în Fãgãraş în anul 1916: însemnãrile vicarului Iacob Popa, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2011, pp. 136-170; Ioana Elena Ignat Kisanovici, Participare şi mobilizare în Transilvania în Primul Rãzboi Mondial. Perspective socio-economice şi demografice, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2015, pp. 37-38. 54 A se vedea: Emil Sigerus (editor), Aus der Rumänenzeit. Ein Gedenkbuch an sturmbewegte Tage. Zugunsten der siebenbürgisch-sächsischen Kriegswitwen und-weisen, Hermannstadt, Druck und Verlag von Joseph Drotleff, 1917. 55 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 48. 56 Nicolae Bocşan, ,,Un memorialist bãnãţean mai puţin cunoscut despre Marele Rãzboi: Lae din Banat”, în Restituiri Bãnãţene, numãr 3, 2015, p. 301. 57 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 48. 23 jandarmilor, oficiul poştal şi primăria, punând stăpânire pe toate liniile de comunicaţie”.58 Cu toate aceste succese, la scurtă vreme unităţile româneşti au fost nevoite să îşi abandoneze poziţiile, în sud, la Turtucaia, o armată română, condusă deficitar şi insuficient echipată fiind copleşită şi distrusă de forţele superioare bulgaro-germane.59 În faţa pierderilor suferite pe frontul de sud, Marele Cartier General a ordonat mutarea unor unităţi de pe frontul din Transilvania,60 slăbind poziţiile acestora şi creând condiţiile declanşării ofensivei germano-austro- ungare pentru împingerea trupelor române pe linia Munţilor Carpaţi, iar, în sud, pentru ocuparea Dobrogei de către trupele bulgaro- germane.61 Regimentul 57 Infanterie, din care făcea parte Ilie Stricatu, a primit ordinul să îşi părăsească poziţiile şi să plece spre Câineni, ,,la muntele Robu”, apoi spre Turnu-Severin.62 În ciuda unei rezistenţe eroice, ,,Grupul Cerna” nu a reuşit să facă faţă atacurilor germano-austro-ungare, în 13 noiembrie 1916 capitulând;63 paralel, pe linia Oltului, la Stoeneşti, trupele Puterilor Centrale au forţat frontul, reuşind să ajungă în Câmpia Munteniei şi să spulbere ultima încercare de apărare în apropierea Bucureştilor, pe linia Argeş-Neajlov,64 obligând, astfel, autorităţile române să se

58 Ibidem, pp. 49-50. 59 Petre Otu, ,,Turtucaia. Sfârşitul iluziilor, începutul dezastrului”, în Document, an IX, numãr 1-4, 2006, pp. 6-20. 60 Keith Hitchins, România: 1866-1947, traducere din limba englezã de George G. Potra şi Delia Rãzdolescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 285. 61 Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu, Mica enciclopedie a Marelui Rãzboi, pp. 115-116. 62 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, pp. 51-52. 63 Ibidem, p. 58. 64 Henri Berthelot, Memorii şi corespondenţã (1916-1919), introducere de Glenn E. Torrey, traducere din limba francezã de Mona Iosif, Bucureşti, Editura Militarã, 2015, p. 26. 24 retragă spre Iaşi (frontul fiind stabilizat pe linia Siretului şi de-a lungul Dunării).65 În faţa dezastrului militar şi a prizonieratului, dar mai ales în faţa pericolului de a fi descoperit, deservit curţii marţiale pentru dezertarea din armata austro-ungară şi executat, în mintea sublocotenentului Ilie Stricatu, pentru a-şi salva onoarea şi demnitatea, s-a născut ideea sinuciderii, doar intervenţia ordonanţei împiedicând acest gest: ,,[…] Sigur, dacă voi cădea prizonier, sfârşitul vieţii mele va fi, împuşcarea la zid sau spânzurătoarea! Nu… decât să cad prizonier mai bine un glonte cu revolverul meu. Pierdut şi descurajat, cu vâjâieli în urechi, cu privirea pierdută, scot din port-revolver ,,Steiyerul” şi-l ridic spre tâmplă… O mână puternică mă apucă de braţ. Ce faci? Mă întreabă cineva. Era Ion, ordonanţa mea. Nimic Ioane, vreau să încerc revolverul, cu el nu am tras până acum, trebuie să-şi facă şi el datoria, sau în mine un glonte, sau în neamţul care va pune mâna pe mine”.66 Abandonând acest plan, cu sprijinul tacit al camarazilor şi al superiorilor, a ars toate documentele care îi dovedeau identitatea şi şi-a schimbat numele, din acel moment, pe toată perioada prizonieratului, purtând numele ,,Ilie Popescu”.67 În ceea ce priveşte dimensiunea prizonieratului, în urma confruntărilor militare amintite anterior, armatele Puterilor Centrale au capturat un număr de circa 43.000 de soldaţi români,68 numărul acestora crescând în perioada următoare, istoricul Ioan Bulei lansând cifra de peste 125.000 de prizonieri,69 pe când istoricii Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu şi Andrei Nicolescu avansează, pe

65 Gheorghe Platon (coordonator), Istoria românilor, p. 425; Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pânã la moartea regelui Ferdinand, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 286; Constantin Bacalbaşa, Capitala sub ocupaţia duşmanului (1916-1918), Bucureşti, Editura Vremea, 2017, pp. 20-23. 66 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, pp. 55-56. 67 Ibidem, p. 56. 68 Mihãiţã Enache, ,,Prizonieri români în lagãrele germane în anii Primului Rãzboi Mondial”, în Istoria Redescoperitã, an II, numãr 1 (4), 2014, p. 26. 69 Gheorghe Caracaş, Din zbuciumul captivitãţii. De la 3 noiembrie 1916 pânã la 30 iunie 1918, ediţia a III-a revizuitã, Bucureşti, Editura Corint, 2016, p. 5. 25 baza statisticilor păstrate în arhivele militare, cifra de 110.845 de prizonieri.70 În funcţie de armata în faţa căreia au depus armele, prizonierii români au fost transportaţi, fie în cele 170 de lagăre din Germania, fie în lagărele din Austro-Ungaria şi Bulgaria.71 Astfel, unitatea în care a fost încadrat Ilie Stricatu, care s-a predat în faţa Regimentului 144 Bavarez, a fost internată pe teritoriul Germaniei, la Stralsund (pe insula Dänholm, la Marea Baltică), după o perioadă petrecută în lagărul de tranzit de la Timişoara.72 Pentru Ilie Stricatu a început, astfel, un lung marş către locurile de internare, parte cu vaporul (pe Dunăre, spre Turnu- Severin), parte pe jos şi cu trenul (de la Orşova, la Timişoara, mai apoi de la Timişoara, prin Seghedin, Budapesta, Sopronyék şi Bremen, la Stralsund, iar din 21 martie 1917, la Ströhen Moor).73 Cu multă minuţiozitate, memorialistul a descris condiţiile de viaţă din lagăr: mizeria barăcilor (,,[…] Lagărul era pe câmp, cu barăci şubrede şi cu saltele înfundate cu jurnale vechi, cu reviste, cu blocuri şi cartele de pâine. Pe aşternutul acesta cu noduri nu am putut dormi […] Pătura era din cele pentru trupă ruptă şi foarte uzată”),74 alimentaţia (,,[…] Ni se dădea un k[ilo]gr[am] pâine la săptămână, împarţită în pituşti, câte o ciorbă de sfeclă cu buruieni, un fel de ,,Dörgemuse Supe” cum îi ziceau în lagăr, altădată o supă de

70 Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Alexandru Nicolescu, Calvarul prizonierilor români din Primul Rãzboi Mondial. Mãrturii documentare, volum I, Piteşti, Editura Universitãţii din Piteşti, 2006, p. 37. 71 Ion Gr. Oprişan, Pe cãile robiei. Însemnãrile unui prizonier român (1916-1918), ediţie îngrijitã, note, studiu introductiv de Cosmin Budeancã, Valentin Orga, Cluj- Napoca, Editura Argonaut, 2003, pp. 9-11. 72 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, pp. 59-64; la Timişoara a funcţionat un lagãr ,,de triaj”, unde prizonierii erau supuşi unor controale şi tratamente medicale, iar ,,efectele” acestora dezinfectate şi sterilizate (a se vedea: Hanibal Oraţiu Dobjanski, Memoriale de rãzboi. Rãzboiul Balcanic, Primul Rãzboi Mondial, al Doilea Rãzboi Mondial, ediţie îngrijitã şi prefaţatã de Mircea Popa, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2015, pp. 96-97). 73 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, pp. 62-66. 74 Ibidem, pp. 66-67. 26 varză şi odată pe săptămână un fel de peşte sărat, sec ca iasca aşa-numit Klibfisch”),75 ,,bătălia” pentru întregirea raţiei zilnice, igiena, precum şi modalităţile de petrecere a timpului.76 Zdrobiţi, copleşiţi şi apăsaţi de monotonia unei vieţi fără orizont,77 privirile prizonierilor se întorc către Dumnezeu, realitate consemnată de Ilie Stricatu, pentru prima dată, în momentul predării: ,,[…] Puteam să mor în luptele cu ruşii, puteam să mor la trecerea graniţei, puteam să mor la ,,Alion”, la ,,Robu”, la ,,Cocoşul”, la ,,Severin şi Tia Mare” şi dacă Dumnezeu va vrea să mor voi muri oricând, dar n-aş fi dorit să mor ca prizoneir. De cine să mă tem? Mă tem de unul singur, Dumnezeu! Ajută-mi Doamne şi scapă-mă de toţi duşmanii mei şi ai neamului meu şi fă ca dreptatea Ta să strălucească”.78 Observăm cum sentimentul religios se accentuează spontan, în momentul contactului cu moartea şi cu greutăţile frontului, producând o serie de mutaţii în viaţa sufletească a soldatului care, sub impresia unei vii primejdii, se îndreaptă spre Dumnezeu.79 Oficierea slujbelor religioase, mai ales în perioada

75 Ibidem, p. 66. 76 Ibidem, pp. 67-70. 77 Stéphane Audoin-Rouzeau, Annette Becker, Rãzboiul redescoperit (1914-1918), traducere de Cristina Popescu şi Elena-Tudora Duţã, Bucureşti, Editura Corint, 2014, p. 111. 78 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 62. 79 Dumitru Caracostea, Aspectul psihologic al rãzboiului, Bucureşti, Editura Cartea Româneascã, 1922, pp. 244-246; Gheorghe Negustor, ,,A lupta, a muri, a te mântui-promisiunea vieţii veşnice şi credinţa soldaţilor: 1914-1918”, în volumul Lucrãrile Sesiunii Naţionale a Doctoranzilor în Istorie, coordonat de Mihai D. Drecin, Ioan Horga, Barbu Ştefãnescu, Oradea, Editura Universitãţii din Oradea, 2009, p. 375; Mihai-Octavian Groza, ,,Religia Marelui Rãzboi reflectatã în textele memorialistice”, în volumul Primul Rãzboi Mondial. Perspectivã istoricã şi istoriograficã, coordonat de Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tãmaş, Cluj- Napoca, Centrul de Studii Transilvane/Presa Universitarã Clujeanã, 2015, p. 87; Mihai-Octavian Groza, ,,The Religion of the Great War as Reflected in the Memoirs of the Romanians from Transylvania and Banat”, în volumul Education, Religion, Family in the Contemporary Society, coordonat de Ion Albulescu, Adriana- Denisa Manea, Iuliu-Marius Morariu, Saarbrücken, Lambert Academic Publishing, 2017, p. 216. 27 marilor sărbători creştine, accentua sentimentul religios,80 dovadă stând următorul pasaj, consemnat de Ilie Stricatu: ,,[…] În urma consfătuirii din vinerea patimilor şi din iniţiativa maiorului Adia, comandatura permite să se oficieze în ziua de Paşte un serviciu religios pentru prizonieri. Un preot ortodox este adus în lagăr. Împodobim sala de mese cu crengi de brad şi trei icoane pictate de camaradul Ştefănescu. În timpul serviciului religios, la ieşire mă podidesc şi pe mine lacrimile”.81 Un episod extrem de interesant, reţinut de căpitanul Ilie Stricatu, aproape necunoscut în istoriografia românească, este acela al misiunii desfăşurate de colonelul ,,dezertor” Alexandru Sturdza printre prizonierii români din Germania, cu scopul constituirii unui corp de armată care să lupte, alături de armata germană, pe frontul din Moldova. La data de 7 februarie 1917, însoţit de locotenentul Constantin Wachman, colonelul Alexandru Sturdza a dezertat din armata română, trecând în tabăra germană, convins fiind că doar alături de aceasta ţara putea fi salvată de pericolul rusesc. Planul său viza atragerea armatei române de partea sa şi organizarea ,,[…] împreună cu ea şi cu prizonierii români, care se află în număr mare la germani şi austrieci în taberele lor, un corp de voluntari, care, sub comanda mea, să lupte pe lângă armata germană spre a goni din Moldova armata rusă, salvându-şi astfel ţara”.82 Planul colonelului Sturdza de a-şi atrage armata română a eşuat, rapoartele militare înregistrând doar câteva dezertări izolate (şi acelea determinate de alimentaţia precară sau de atitudinea prea aspră afişată de unii ofiţeri),83 astfel că a încercat să pună în aplicare

80 Mihai-Octavian Groza, Daniela-Maria Stanciu, ,,Die Religion des Großen Krieges widerspiegelt in Memoirs”, în Astra Salvensis, an III, numãr 5, 2015, p. 110. 81 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 69. 82 Cornel Ilie, ,,Trãdarea colonelului Sturdza”, în Historia, numãr 28, 2011; pentru mai multe detalii, a se vedea: Barbu B. Berceanu, ,,Diversiunea colonelului Alexandru D. Sturdza şi judecarea locotenent-colonelului Constantin Gr. Crãiniceanu”, în Europa XXI, numãr 3-4, 1994-1995, pp. 119-149; Petre Otu, Maria Georgescu, Radiografia unei trãdãri: cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Bucureşti, Editura Militarã, 2011. 83 Glenn E. Torrey, România în Primul Rãzboi Mondial, p. 196. 28 un nou plan: organizarea unei unităţi militare formate din prizonierii de război români, care să lupte alături de trupele germane pe frontul din Moldova.84 În acest demers, colonelul Sturdza a fost sprijinit de 180 de prizonieri puşi la dispoziţia sa de către autorităţile militare germane,85 alături de care a început o adevărată periegeză prin lagărele de prizonieri, cu scopul înfiinţării acestei unităţi, lagărul de la Krefeld fiind desemnat drept punct de concentrare. Conform mărturiei căpitanului Ilie Stricatu, iniţial, misiunea colonelului Sturdza a fost primită cu simpatie de prizonierii români (,,[…] toţi credeam în sinceritatea propunerilor colonelului Sturdza, era ofiţer superior, mult timp educatorul şi îndrumătorul a multor promoţii de ofiţeri”),86 aceştia lăsându-se convinşi că armata este înfrântă şi că ,,dorinţa noastră de acum este să salvăm ce se mai poate”, conţinutul conferinţelor susţinute în mijlocul prizonierilor,87 amabilitatea comandanţilor de

84 Pia Alimãneştianu, Însemnãri din timpul ocupaţiei germane (1916-1918), Bucureşti, Imprimeria Independenţa, 1929, p. 99. 85 Constantin Fãtu, Mihaela Moscu, ,,Betrayals in the Nation Union War”, în International Journal of Communication Research, volum VI, numãr 1, 2016, p. 74. 86 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 71. 87 Cãpitanul Ilie Stricatu aminteşte în însemnãrile sale titlurile purtate de aceste conferinţe: ,,Captivitatea de rãzboi în trecut şi în timpurile moderne, despre deformaţiile pricinuite de individ prin captivitate cu concluziuni”, ,,Care pot fi urmãrile unei captivitãţi lungi asupra indivizilor unei naţiuni şi fenomenele de reacţiune dupã captivitate? Cum s-ar putea trata luptãtorii scoşi din luptã în viitoarele rãzboaie?”, ,,Ce formeazã democraţia? Regimul la noi este oare democratic şi cum ar trebui sã se afirme în viitor voinţa poporului?”, ,,Cum se poate înãlţa poporul nostru la maturitate?”, ,,Statele Unite Europene şi noţiunea libertãţii unui stat confederativ într-o uniune cu concluzii pentru români”, ,,Ce înseamnã organizaţiune?”, ,,Asupra spiritului social şi spiritului civic, influenţa dezvoltãrii lor prin familie, şcoalã, bisericã şi administraţie, slãbiciunile noastre în aceastã privinţã şi îndreptãrile pentru viitor”, ,,Dezvoltarea spiritului naţional în România, pe ce punct se gãseşte dezvoltarea sa acum, care este primejdia etnicã cãtre care trebuie sã ne îndreptãm luarea noastrã aminte?”, ,,Care sunt cauzele democratizãrii titlului de învãţãtor, cum o vom duce la înãlţarea lui?”, ,,Care a fost scopul şi rezultatul activitãţii clerului de pânã acum”, ,,Care sunt cerinţele pentru viitor din punct de vedere al educaţiei sufletului, caracterelor naţiunii întregi?”, ,,Care va fi probabil dupã rãzboi starea de spirit, starea materialã a poporului, a 29 lagăr, a ofiţerilor germani faţă de colonelul dezertor, însă, demonstrându-le adevăratul scop al misiunii:88 ,,[…] M-am înscris şi eu în lista cu mulţimea de ofiţeri, dar a doua zi discutând cu prietenul Trifu şi meditând mai adânc asupra acestor propuneri am ajuns la convingerea că în toată chestiunea aceasta nu poate fi ceva limpede […] După ascultarea primelor două conferinţe n-am putut observa altceva decât o foarte mare gentileţe faţă de Sturdza, de către ofiţerii comandaturii germane, care asistau şi ei la conferinţe. După conferinţă, colonelul Sturdza în tovărăşia ofiţerilor germani, pleca din lagăr, probabil în oraş, de dormit nu dormea cu noi în lagăr”.89 Puţinii ofiţeri şi soldaţi recrutaţi, au fost expediaţi în teritoriul românesc ocupat de trupele germane şi repartizaţi ca administratori ai unor moşii sau în administraţia locală, fiind obligaţi să semneze o declaraţie, în doisprezece puncte, prin care se obligau să nu părăsească teritoriul ocupat, să nu mai lupte împotriva Puterilor Centrale, să nu comploteze împotriva ,,intereselor germane”, să nu se implice în viaţa politică, să nu încerce să facă acte de propagandă sau spionaj etc.90 În primăvara anului 1918, după glorioasele lupte purtate de armata română, reorganizată cu sprijinul misiunii franceze conduse de generalul Henri Berthelot,91 pe fondul defecţiunii ruseşti (prin înlăturarea regimului ţarist în februarie 1917, preluarea puterii de către bolşevici, încheierea tratatului de la Brest-Litovsk şi izbucnirea războiului civil),92 România a fost obligată să încheie pacea cu

populaţiunii noastre şi care vor fi, prin urmare, tendinţele noastre de cetãţeni români?”, ,,Dezrobitu-sa poporul român şi în ce limitã? Care ar fi programul dezrobirii viitoare? Ce însemneazã dezrobire, libertate şi anarhie?” (a se vedea: Ibidem, pp. 71-73). 88 Ibidem. 89 Ibidem. 90 Pia Alimãneştianu, Însemnãri din timpul ocupaţiei germane, pp. 114-115. 91 Ion Cupşa, Mãrãşti, Mãrãşeşti, Oituz, Bucureşti, Editura Militarã, 1967; Florian Ţucã, Triunghiul de foc: Mãrãşti, Mãrãşeşti, Oituz, Bucureşti, Editura Sylvi, 1997. 92 Lucian Boia, Tragedia Germaniei (1914-1945), Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, p. 85; André Liebich, De pe celãlalt ţãrm: social-democraţia rusã dupã 1921, traducere din englezã de Bicskei Hedwig, Mihaela Herbel, Irina Pop, Claudiu Ţabrea, Cluj- Napoca, CA Publishing, 2009, pp. 70-86. 30

Puterile Centrale (iniţial, o pace preliminară, în luna martie a anului 1918, semnată la Buftea, urmată de o pace ,,definitivă” în luna mai, la Bucureşti).93 Pe lângă amputările teritoriale prevăzute de tratatul de pace, pe lângă subordonarea economică şi politică a ţării, pe lângă demobilizarea armatei,94 Puterile Centrale au procedat şi la eliberarea prizonierilor de război.95 Fireşte, această iniţiativă trebuie pusă atât pe seama încheierii păcii şi ieşirii României din război, cât şi pe seama puternicei crize alimentare cu care se confrunta mai ales populaţia Germaniei, întreţinerea prizonierilor de război presupunând eforturi considerabile. Momentul anunţării repatrierii a fost descris de Ilie Stricatu ca un moment de uşurare, de eliberare, greu de înţeles, care l-a făcut să uite şi să treacă peste faptul că era suferind: ,,[…] Cu toate acestea, la anunţarea că în ţară s-a făcut pacea separată şi că în seara aceleiaşi zile vom fi repatriaţi, cu toată febra şi slăbiciunea, am sărit din pat, mi-am strâns toate obiectele, castron, tacâmuri, cămaşă, batistele şi mantaua. Câtă uşurare! O bucurie pe care nu o puteam înţelege încă. Este vis, este realitate? Mergem în ţară? Ştirea aceasta, răspândită în lagăr în mod atât de fulgerător, mi-a dat noi puteri de viaţă. Temperatura mea căzuse brusc. Cuvintele de ,,repatriere” şi ideea de libertate au şters din sufletul meu şi din trupul meu toate cutele suferinţelor. Eram sănătos, eram fericit”.96 Întremat şi însufleţit, în compania tovarăşilor de suferinţă, ,,[…] îmbătrâniţi, stafidiţi la faţă, cu îmbrăcămintea zdrenţoasă, cu mantalele zbârcite, pe alocuri arse şi coapte de etuve, cu degetele picioarelor ieşite prin încălţăminte”,97 Ilie Stricatu, cu trenul din gara Breesen, a pornit spre

93 Lucian Boia, Primul Rãzboi Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretãri, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014, p. 77. 94 Glenn E. Torrey, România în Primul Rãzboi Mondial, p. 302, 310-311. 95 Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brãtianu (1914-1919). Cu un adaos de însemnãri (1870-1941), ediţia a III-a revãzutã, note, indici şi ediţie îngrijitã de Elisabeta Simion, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014, p. 212. 96 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 75. 97 Ibidem, p. 76. 31 casă, fără a uita să consemneze ororile războiului întâlnite în gările şi staţiile tranzitate: ,,[…] În gara Budapestei, soldaţii italieni prizonieri lucrau la terasamentul liniilor de cale ferată. Aceşti prizonieri, debilitaţi, cu feţe supte cu privirile strânse, cu mişcări domoale, abia ridicau târnăcoapele pe care le lăsau să cadă fără să se împlânte […] Între santinelele care îi supravegheau erau şi români din armata austro-ungară. Nici aceştia nu se deosebeau mult de italieni […] Resursele financiare şi alimentele se vede s-au terminat şi în Ungaria şi în Germania era acum sărăcie”.98 La Turnu-Severin a aflat că trenul care transporta convoiul foştilor prizonieri va merge în Moldova, cu oprire în Bucureşti pentru ca cei a căror familii au rămas în teritoriul ocupat să se poată întoarce la acestea.99 Însă, în gara Bucureşti, aceştia nu au primit permisiunea de a coborî din vagoane.100 Drumul prin Câmpia Olteniei este marcat de spectrul ocupaţiei inamice, de imaginea terenurilor agricole neîngrijite, de imaginea unei populaţii sărăcite şi resemnate: ,,[…] Ţarinile nelucrate, terenuri nearate, porumburi neprăşite se vedeau în orice direcţie priveai, pe căile de hotar rele şi neîntreţinute, ici colea se vedea rar de tot câte o căruţă ori câte un car, trase de nişte animale atât de slabe, încât îţi făcea impresia că ele se reazemă de ulube şi de oiştea carului. Feţele oamenilor erau posomorâte, înspăimântate, negre şi arse de soare, trişti şi resemnaţi mergeau tăcuţi sau îşi lucrau glia cu sape de lemn, râcâind pământul, cu prăjini, rămas în paragină. Armata de ocupaţie le-au luat animalele bune de lucru, plugurile, sapele, căruţele şi carele”.101 Din gara Mărăşeşti, în ,,partea românească”, Ilie Stricatu a păşit spre libertate, moment care, conform mărturiei acestuia, a pus capăt comunităţii, solidarităţii prizonierilor de război: ,,[…] Prietenii pe care i- am avut, au plecat fiecare la rosturile lor. Omul în libertate nu mai este aşa de bun la suflet. Cei ce sunt în suferinţe se înţeleg mai uşor, pe când cei care sunt în libertate, nu pot înţelege pe cei ce sunt încă în suferinţă. Libertatea trezeşte în sufletele oamenilor dorinţe care nu se pot mărturisi şi interese care trebuiesc

98 Ibidem, pp. 78-79. 99 Ibidem, p. 81. 100 Ibidem, p. 82. 101 Ibidem. 32 soluţionate fără ca să ştie stânga ce face dreapta. În lagăr toţi eram prieteni, ne ajutam cu un ban, cu o ţigară. Aici în libertate ne separăm, fiecare după interesele lui”.102 În libertate, la îndemnul camaradului Paul Trifu, originar din Piatra Neamţ, Ilie Stricatu şi-a petrecut o perioadă în casa acestuia, până la aflarea veştii că Regimentul 57 Infanterie este concentrat la Târgu Frumos.103 Întors la regiment, Ilie Stricatu a constatat, cu multă indignare şi revoltă, că pe lângă Ministerul de Război se aflau ataşaţi ofiţeri germani şi austro-ungari, care aveau misiunea supravegherii acestuia.104 Astfel, se naşte ideea continuării luptei până la sfârşit şi plecării în Franţa, alături de alţi camarazi, pentru a se înrola în rândurile legiunii române.105 A reuşit să obţină un ,,paşaport pentru studii în America”, călătoria spre Franţa urmând să se desfăşoare prin Rusia, cu itinerariul: Vladivostok, Japonia, Hong Kong, Oceanul Indian, Marea Roşie, Cairo, Marea Mediterană, Corsica.106 Însă, în aşteptarea momentului prielnic, s-a produs inevitabilul, prăbuşirea fronturilor,107 şi intrarea României în război: ,,[…] În Bulgaria, la Sofia, era anarhie. Sârbii înaintau victorioşi gonind pe bulgari spre ,,Strumiţa”, în Ungaria Tisza Pista era zăpăcit. Wilhelm al II-lea solicită pacea prin Wilson. Ceho-slovacii aveau guvernul lor, iar sârbii în timpul acesta au ajuns la Dunăre. Bucovina proclamase şi ea unirea cu ţara mamă.

102 Ibidem, pp. 84-85. 103 Ibidem, pp. 85-88. 104 Ibidem, p. 90. 105 Ibidem, pp. 90-91; despre Legiunea Românã din Franţa, a se vedea: Vasile Dudaş, Voluntarii Marii Uniri, Timişoara, Editura Augusta, 1996, pp. 147-179; Idem, Legiunea Românã din Franţa (1918-1919): pagini de istorie militarã şi diplomaticã, Timişoara, Editura Mirton, 1996. 106 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 92. 107 Pentru mai multe detalii, a se vedea: Constantin I. Stan, ,,Prãbuşirea militarã a Puterilor Centrale în Balcani la sfârşitul anului 1918”, în volumul Primul Rãzboi Mondial. Perspectivã istoricã şi istoriograficã, coordonat de Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tãmaş, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane/Presa Universitarã Clujeanã, 2015, pp. 305-321. 33

Trupele franceze trecuseră Dunărea în România pe la Zimnicea, iar germanii se retrăgeau din ţară în panică, lăsând depozitele cu pradă. România face mobilizare nouă”.108 Reîncorporat, Ilie Stricatu a fost trimis, împreună cu unitatea sa, în Basarabia, unde, pe malul Nistrului, la Peribicăuţi, trebuia să organizeze poziţiile fortificate.109 În compensaţie pentru pierderile teritoriale suferite,110 la 27 martie 1918, prin decizia Sfatului Ţării de la Chişinău, România şi-a alipit Basarabia. Profitând de prevederile aşa-numitului ,,decret al naţionalităţilor”, lansat de Lenin la sfârşitul anului 1917, prin care provinciile fostului Imperiu Ţarist se puteau separa de Rusia, Basarabia, organizată ca o Republică Democratică Moldovenească, la 24 ianuarie 1918, şi-a proclamat independenţa,111 iar câteva luni mai târziu, la 27 martie, alipirea la România.112 Paralel, pe fondul problemelor cauzate de trupele ruseşti dezorganizate, Sfatul Ţării a solicitat guvernului de la Iaşi trimiterea armatei, pentru pacificarea provinciei. După cum afirma istoricul Glenn E. Torrey, ocuparea Basarabiei a fost făcută relativ uşor, însă, stăpânirea ei nu era deloc un lucru lejer, administraţia acesteia fiind încredinţată unui guvernator militar.113 Pe fondul acesta, unitatea din care făcea parte Ilie Stricatu a fost trimisă în Basarabia pentru a fortifica, cu ajutorul populaţiei civile, malul Nistrului, acţiune consemnată de memorialist: ,,[…] Pe

108 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 92. 109 Ibidem, p. 93. 110 Lucian Boia, ,,Germanofilii”. Elita intelectualã româneascã în anii Primului Rãzboi Mondial, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, p. 50. 111 Valeriu Popovschi, ,,Sfatul Ţãrii şi formarea Republicii Democratice Moldoveneşti”, în Revista de Istorie a Moldovei, numãr 3-4, 1997, pp. 13-18; Idem, ,,Declaraţia Sfatului Ţãrii de la 24 ianuarie 1918 şi proclamarea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti”, în Destin Românesc, an VIII, numãr 2, 2001, pp. 103-112. 112 Alexandru Chiriac, ,,Însemnãtatea actului de la 27 martie 1918 de la Chişinãu, pentru unirea Basarabiei cu România”, în Academica, an IX, numãr 1-2, 1998, pp. 8- 9. 113 Glenn E. Torrey, România în Primul Rãzboi Mondial, pp. 297-300. 34 malul Nistrului mai ridicat decât cel dinspre Rusia, pionierii noştri trasau defrişarea pădurilor şi săpau la fortificaţii, cu ajutorul populaţiei. Zilnic, de dimineaţa până seara, uneltele şi braţele desfundau pământul pe întindere de kilometri. În fiecare dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, în coloană lungă, lucrători, lucrătoare, încadraţi de soldaţi, plecau din sat în cântece, spre malul Nistrului la lucrările de fortificaţie”.114 În Basarabia, Ilie Stricatu a rămas până la 1 decembrie 1918, când a primit primul său concediu, de care a profitat, întorcându-se în Transilvania, de acum parte componentă a României, pentru a-şi vizita familia.115 Drumul spre casă l-a făcut în compania unor camarazi, ,,Bocan, cu căpitanul Peneş şi locotenentul Sava”, rememorând ,,înfrângerile suferite”, ,,biruinţele câştigate” şi ticluind planuri de viitor, într-o Românie liberă şi unită. În tren a aflat primele informaţii legate de aşa-numita revoluţie din Transilvania, de înlăturarea vechilor autorităţi austro- ungare, de înfiinţarea şi organizarea consiliilor şi gărzilor naţionale româneşti. Din gara Sibiu, i s-au alăturat preotul Sebastian Stanca şi Nicolae Săliştean, originari tot din Sebeş.116 Momentul revederii familiei a fost unul emoţionant, umbrit, însă, de vestea că unul dintre fraţii săi, Simion, a căzut pe front:117 ,,[…] Familia mă întâmpină cu îmbrăţişări în lacrimi de bucurie, iar bătrânul meu tată, sărutându-mă, m-a întâmpinat cu cuvintele din Biblie: ,,Pierdut ai fost şi te-ai aflat, mort ai fost şi ai înviat”, fratele tău Simion este mort şi îngropat în cimitirul din Lintz, vino întru bucuria noastră!”.118 Sfârşitul anului 1918 a marcat începutul unei etape noi în istoria Transilvaniei, în general şi a oraşului Sebeş, în particular, prăbuşirea fronturilor şi destrămarea monarhiei austro-ungare favorizând naşterea organismelor naţionale care au pregătit actul

114 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 93. 115 Ibidem, p. 97. 116 Ibidem, p. 102. 117 Conform mãrturiilor domnului doctor Florin Tudorescu, Simion Stricatu a cãzut în anul 1918, pe frontul din Italia, fiind înmormântat în cimitirul oraşului Linz din Austria. 118 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 103. 35 unirii: Consiliul Naţional Român Central, consiliile şi gărzile naţionale comitatense şi locale.119 În cazul oraşului Sebeş, aceste organisme au fost înfiinţate la începutul lunii noiembrie a anului 1918, urmând îndeaproape indicaţiile formulate de Consiliul Naţional Român Central de la Arad.120 De-a lungul întregii lor activităţi, atât Consiliul Naţional Român din Sebeş, cât şi Garda Naţională Română din Sebeş, s-au ocupat de gestionarea problemelor administrative ale oraşului, de asigurarea ordinii şi liniştii publice, de dezarmarea unităţilor armatei germane aflată în retragere, precum şi de pregătirea populaţiei în vederea participării la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (este cunoscut faptul că Sebeşul a dat cel mai mare număr de adeziuni din întreaga Transilvanie: peste 2400),121 făcând dovada faptului că şi românii au capacitatea de a se organiza şi autoguverna.122 Deşi nu a luat parte, efectiv, la evenimentele din toamna anului 1918, pe baza informaţiilor colectate de la rude, apropiaţi şi prieteni, Ilie Stricatu consemnează, în memoriile sale, şi aceste momente. Conform acestuia, în Sebeş, revoluţia a fost începută de

119 Nicolae Bocşan, ,,Rolul consiliilor naţionale”, în Steaua. Revistã a Uniunii Scriitorilor, an XXXVI, numãr 12, 1985, p. 7; Idem, Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat, Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 1997, p. 232. 120 Serviciul Judeţean Alba al Arhivelor Naţionale (în continuare S. J. A. A. N.), Fond Consiliul Naţional Român Alba-Iulia, numãr inventar 72, dosar 89, f. 1. 121 Ion Popescu-Puţuri, Ştefan Pascu (coordonatori), 1918 la români. Documentele Unirii, volum IX, Bucureşti, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1989, pp. 166-180. 122 Pentru mai multe detalii referitoare la activitatea organismelor naţionale constituite la Sebeş în toamna anului 1918, a se vedea: S. J. A. A. N., Fond Consiliul Naţional Român Sebeş, numãr inventar 1668; Mihai-Octavian Groza, ,,Sebeşul şi Marea Unire. Aspecte privind activitatea Consiliului Naţional Român din Sebeş (3 noiembrie 1918-13 februarie 1919)”, în volumul Sebeş-istorie şi tradiţii locale, coordonat de Ionuţ Costea, Sebeş, Editura Emma Books, 2014, pp. 126-155; Idem, ,,Activitatea Consiliului Naţional Român din Sebeş şi contribuţia sebeşenilor la Marea Unire (noiembrie 1918-februarie 1919)”, în volumul Sebeş, timp regãsit. Lucrãrile Conferinţei ,,100 de ani de la declanşarea Primului Rãzboi Mondial. Contribuţia sebeşenilor la rãzboi şi Marea Unire” (5 decembrie 2014), coordonat de Rodica Groza, Sebeş, Editura Emma Books, 2014, pp. 139-174. 36 soldaţii demobilizaţi care, alături de locuitorii oraşului, în timpul manifestaţiilor, au numit primul primar român, în persoana avocatului Lionel Blaga şi au pus bazele Consiliului şi Gărzii Naţionale Române din Sebeş.123 Cu multă atenţie şi precizie este consemnat un episod care a produs agitaţie în oraş, confirmat şi de documentele de arhivă, referitor la dezarmarea, de către populaţie, a unui tren militar german staţionat în gara oraşului: ,,[…] Trupele germane erau încă tot în retragere cu trenurile prin gara Sebeş. Un grup mai puternic de civili, fără ordinul gărzii naţionale, a voit să dezarmeze un tren militar ce staţiona în gară. Doi dintre civili, Dumitru Muntean şi Nicolae Suciu, care s-au apropiat de tren ameninţând au fost împuşcaţi de germani din tren; Nicolae Suciu a murit pe loc, iar Munteanu a fost rănit la picior. Mulţimea s-a înfuriat. Comandantul gărzii naţionale, d[octo]rul Tecău sosind în gară, ia imediat contact cu ofiţerii germani, îi somează să dezarmeze, dar este deţinut. Gloata populaţiei s-a înşiruit, pe linia ferată, înaintea trenului, desfăcând şinele de cale ferată şi distrugând terasamentul. De teama ameninţărilor mulţimii, germanii au eliberat pe d[octo]rul Tecău. Germanii, coborându-se din tren, cu echipele lor reparau calea ferată stricată şi prin flanc câte unul însoţeau trenul până la ieşirea lui din hotarul Sebeşului”.124 În mod eronat, în mărturiile celor care l-au cunoscut, Ilie Stricatu a fost prezentat drept cel care a condus delegaţia română la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia,125 lucru infirmat chiar de însemnările sale (în care precizează faptul că a revenit la Sebeş după momentul 1 decembrie 1918). Delegaţia românească a fost condusă de către primarul oraşului, Lionel Blaga, precum şi de către preoţii Sergiu Medean (ortodox) şi Ioan Simu (greco-catolic).126 Înainte de a se încheia perioada de concediu, Ilie Stricatu a fost convocat la unitate, pe care urma să o întâlnească la Cernăuţi, iar

123 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, pp. 109-111. 124 Ibidem, p. 112. 125 George Limbeanu, Strãfulgerãri, pp. 178-179. 126 Dumitru-Nicolae Moga, Eugen Moldovan, ,,Sebeşul şi Marea Unire”, în Îndrumãtor Pastoral, volum XXII, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2008, p. 173; Nicolae Dãnilã, ,,Şi Sebeşul a fãcut Unirea!”, în Ibidem, p. 545. 37 de acolo să o însoţească la Lugoj.127 Aici, unitatea a fost cantonată în jurul comunei Lugojel, pe parcursul a trei luni desfăşurând operaţiuni ,,de vâslit şi de facerea şi desfacerea podului de pontoane”. La sfârşitul acestei perioade, unitatea a primit, din nou, ordin de plecare în Basarabia, de această dată fiind cantonată în oraşul Bălţi.128 La scurt timp, Ilie Stricatu s-a întors la Bucureşti, la Centrul de Instrucţie a Geniului, unde a fost avansat la gradul de căpitan, iar cu aprobarea Ministerului de Război a fost demobilizat,129 moment care a pus capăt experienţei belice, un episod care i-a marcat întreaga viaţă, dovadă receptarea în memoria celor care l-au cunoscut direct. Nu puteam încheia acest demers restitutiv, fără a menţiona şi faptul că întreaga experienţă belică a căpitanului Ilie Stricatu se intersectează cu cea a Rafilei (Firuca) Săliştean, care avea să îi devină soţie, originară tot din Sebeş, figură în jurul căreia, de-a lungul anilor, s-au ţesut o mulţime de anecdote şi de legende. Încă din anii copilăriei şi adolescenţei, Ilie Stricatu a manifestat o afecţiune faţă de vecina sa, fiica familiei Săliştean, izbucnirea războiului, depărtarea accentuând acest sentiment.130 Încorporarea tânărului Ilie Stricatu, plecarea acestuia pe front, precum şi plecarea Firucăi la Bucureşti, pentru a urma cursurile Institutului Surorilor de Caritate ,,Regina Elisabeta”, i-a despărţit, legătura lor sufletească dăinuind, deşi s-au revăzut doar pentru o scurtă perioadă de timp, la începutul anului 1915: ,,[…] Legăturile noastre sufleteşti nu s-au rupt, însă din cauza împrejurărilor şi a evenimentelor, nu ne-am mai întâlnit până după război”.131 Imaginea Firucăi l-a urmărit permanent, mai ales în perioada de grea încercare, de suferinţă, speranţa revederii ajutându-l să treacă mai uşor peste acestea. Pe întreg parcursul războiului, ambii au pus dragostea de ţară şi neam mai presus de orice, şi şi-au făcut datoria: Ilie pe front, iar Firuca în

127 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 116. 128 Ibidem, p. 117. 129 Ibidem, p. 126. 130 Relatare doctor Nicolae Tudorescu, Braşov, 18.IV.2017. 131 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 44. 38 spatele acestuia, ca soră medicală, iniţial la Spitalul Central din Bucureşti, iar mai apoi la cel din Corabia.132 Momentul revederii s-a consumat în decembrie 1918, pe străzile Bucureştilor, fiind consemnat de memorialist: ,,[…] Emoţionat mi-am pierdut aproape tot echilibrul sufletesc, nu puteam să zic un cuvânt. Priveam în faţa saniei ca un comandant, salutând milităreşte. Nu ştiu dacă i-am sărutat mâna, dar primele cuvinte ale ei le-am auzit: ,,Ai îmbătrânit Ilie!”. Ea era tot frumoasă, mai frumoasă mi s-a părut. Răspunsul meu a fost spontan: ,,Timpul pe toţi ne îmbătrâneşte!”. Cum ţi se pare că sunt, îmi zice? ,,Eşti schimbată, eşti tot aşa de îmbătrânită ca şi mine”. Un râs plăcut îi deschide buzele care lăsau să se vadă două şiruri de dinţi sănătoşi, albi ca spuma laptelui”.133 Încă de la începuturi, familia Stricatu nu a privit cu ochii buni această relaţie, Firuca fiind considerată o persoană mult prea libertină, superficială, în antiteză totală cu firea serioasă şi responsabilă a lui Ilie, la toate acestea adăugându-se şi activitatea sa de ,,gestionară” a unei case de toleranţă din Sebeş.134 Cu toate acestea, ,,[…] după ce spiritele s- au mai aşezat, când şi unii alţii ai familiei au revenit la sentimente mai bune”, cei doi şi-au oficializat relaţia, prin căsătorie, în anul 1922, fiind binecuvântaţi de ,,părintele Popian” de la Biserica Precupeţii Vechi din Bucureşti (astăzi Biserica ,,Tuturor Sfinţilor”).135 Împreună, s-au stabilit, pentru o scurtă perioadă de timp, la Hunedoara, cu aceasta începând un alt capitol din viaţa familiei Ilie şi Firuca Stricatu: ,,[…] Şi povestea continuă… ,,Mă iubeşti Ilie?”. ,,Te iubesc Firuco!”… şi am simţit că o nouă lume, mai fără de griji, mai liniştită, mai frumoasă, ne învăluie, apoi într-o zi am intrat iarăşi pe cărările spinoase ale lumii cu noi planuri, cu noi dorinţe, deschizându-se o luptă nouă”.136 Constatăm, aşadar, pe baza celor prezentate mai sus, faptul că însemnările căpitanului Ilie Stricatu, iniţial păstrate în manuscris, apoi

132 Ibidem, p. 100. 133 Ibidem, pp. 98-99. 134 Relatare doctor Nicolae Tudorescu, Braşov, 18.IV.2017. 135 Ilie Stricatu, Pe cãrãrile destinului, p. 126. 136 Ibidem, p. 127. 39 publicate, în anul 1940, constituie o sursă importantă, fundamentală am putea spune, privitoare la participarea şi implicarea locuitorilor oraşului Sebeş în Marele Război. Reprezentările, trăirile, experienţele memorialistului ne schiţează o parte a zdruncinărilor, a haosului şi a patimilor generate de izbucnirea Primului Război Mondial, un conflict pentru care omenirea nu era pregătită din punct de vedere moral. Însemnările căpitanului Ilie Stricatu ne prezintă un capitol de istorie trăită, bogat în informaţii privind atât elementele de natură militară, cât mai ales elementele de viaţă cotidiană pe front, de spiritualitate, de trăirile şi emoţiile acestuia, îmbinate într-un mod armonios şi redate într-un stil plăcut, accesibil, chiar literar pe alocuri, toate aceste detalii reflectând o personalitate complexă, a cărui biografie se cere a fi redescoperită şi valorificată. Dat fiind faptul că în ultimul deceniu istoriografia românească a înregistrat o serie de iniţiative privind recuperarea memoriei colective a românilor transilvăneni participanţi la Marele Război,137 care vor culmina cu anul 2018, când vom celebra centenarul Marii Uniri, considerăm că recuperarea şi prezentarea memoriilor căpitanului Ilie Stricatu este mai mult decât binevenită atât pentru comunitatea locală, cât şi pentru întreaga naţie, în speranţa că aceasta va fi completată cu noi informaţii documentare.

137 Pe lângã colecţia iniţiatã de istoricii Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Mihaela Bedecean, a se vedea: Virgil Curta, Growing with the War. A Romanian Volunteer on the Austrian-Italian Front (1915-1917), traducere, introducere şi note de Florin Curta, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006; Árpád Czira, Cãlãtorie în jurul lumii (1914- 1916), ediţie îngrijitã şi comentatã de Viorel Ciubotã, Satu Mare, Editura Muzeului Sãtmãrean, 2007; Mihai Dan, Istoria ce am petrecut în crâncenul rãzboi, ediţie îngrijitã de Viorel Ciubotã, Ion M. Botoş, Satu Mare, Editura Muzeului Sãtmãrean, 2008; Ionel Floaşiu, Mãrturii, ediţie îngrijitã şi prefaţatã de Petre Pop, Cluj-Napoca, Casa de Editurã Paradigma, 2008; Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, volum I, În Rusia sovietelor, Baia Mare, Editura Marist, 2008; Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, volum II, În Siberia lui Kolceak, Baia Mare, Editura Marist, 2008; Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia (1918-1920), Baia Mare, Editura Marist, 2009; Petre Ugliş Delapecica, Jurnal de rãzboi din anii 1914-1919, ediţie îngrijitã de Ioana Rustoiu, Smaranda Cutean, Marius Cristea, Tudor Roşu, Alba-Iulia, Editura Altip, 2015. 40

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Personalitate marcantă a Sebeşului, provenit dintr-o familie de ţărani înstăriţi, Ilie Stricatu a fost unul dintre acele personaje care s- au identificat cu oraşul de origine, având un rol important atât ca dascăl şi om de cultură, cât mai ales ca primar (în intervalul 1927- 1930 şi 1932-1938). Acumulând experienţa Marelui Război, acesta ne-a lăsat moştenire o lucrare memorialistică de o valoare excepţională, total necunoscută astăzi (Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite, publicată în anul 1940), care completează însemnările cunoscute ale filosofului Lucian Blaga, ale preotului-cărturar Sebastian Stanca şi ale locotenent-colonelului Ioan Guţia, originari din Sebeş. Experimentând şi ororile celui de-al Doilea Război Mondial, Ilie Stricatu a lăsat în manuscris, pentru posteritate, alte două lucrări (însemnări şi o istorie a războiului, nepublicate datorită prigoanei îndreptate împotriva sa începând cu anul 1948), una pierdută, iar cealaltă tăinuită, din interese care ne scapă, într-o colecţie personală din Sebeş. Reeditarea volumului Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite, publicat în anul 1940 de căpitanul Ilie Stricatu, se înscrie în colecţia ,,Personalităţi marcante ale Sebeşului”, inaugurată de Despărţământul ASTRA ,,Vasile Moga” Sebeş în 2016, recuperând o sursă memorialistică importantă privitoare la implicarea românilor din Sebeş în Marele Război. Relansăm, astfel, în circuitul istoriografic şi livresc o carte, dispărută de mult, o carte cu un destin tragic, publicată pe spesele autorului şi distribuită doar membrilor familiei, prietenilor şi cunoscuţilor (astfel încât, astăzi, după ştiinţa noastră, mai există două exemplare şi acelea în biblioteca personală a domnului doctor Nicolae Tudorescu şi a domnului profesor universitar doctor George Limbeanu). Din acest motiv lucrarea nu se află în colecţiile

41 marilor biblioteci universitare din ţară şi nu este cunoscută comunităţii academice şi publicului larg, pasionat de istorie. Transcrierea şi editarea însemnărilor căpitanului Ilie Stricatu a ţinut seama de regulile gramaticale şi ortografice prezente. Astfel că, exigenţa de a oferi cititorului contemporan o ediţie reprezentativă ne-a determinat să recurgem la următoarele îndreptări: în cazul formelor abreviate am intervenit prin completarea părţii lipsă (între paranteze pătrate ,,[…]”), am încercat actualizarea timpurilor şi modurilor verbale ieşite din uz, acolo unde a fost cazul am suprimat ,,u” semivocalic final, am unit sau despărţit, în funcţie de caz, scrierea prepoziţiilor, conjuncţiilor şi adverbelor, am remediat greşelile de tipar şi am încercat, pe cât a fost posibil, să evităm cacofoniile. În multe cazuri, din dorinţa de a păstra câte ceva şi din parfumul expresiilor din epocă, am menţinut forma arhaică a cuvintelor, asociindu-le note explicative. Structural, am păstrat împărţirea lucrării pe capitole (24 de capitole), precum şi titlurile acestora: ,,Drama de la Sarajevo, mobilizarea Austro-Ungariei în Ardeal, 1914”, ,,În Galiţia, pe câmpul de luptă”, ,,Din Sibiu la drum spre ţara mamă”, ,,Peste munţi”, ,,La graniţă”, ,,De la Voineasa la Râmnicu-Vâlcea şi Bucureşti”, ,,La ,,Liga Culturală”. Încorporarea ca voluntar”, ,,Firuca”, ,,Mobilizarea 1916. Din nou pe câmpul de luptă”, ,,Grupul Cerna se retrage”, ,,În captivitate”, ,,Viaţa în lagăre”, ,,Krefeldiştii”, ,,Repatrierea”, ,,La conul Trifu şi întâlnirea cu prietenii la Iaşi”, ,,În Basarabia”, ,,Întâlnirea cu Firuca”, ,,Cu trenul spre Ardeal şi întâlnirea cu părinţii”, ,,De vorbă cu un ţăran, fost ostatic”, ,,Un început de revoluţie în Ardeal”, ,,O fotografie”, ,,În gara Alba-Iulia”, ,,O aventură”, ,,Un alt vis se împlineşte”. În altă ordine de idei, după cum se poate observa prin parcurgerea textului, am procedat la realizarea unei ediţii critice, asociind instituţiilor, evenimentelor şi personajelor menţionate note explicative, ce completează informaţiile oferite de autor (lista lucrărilor consultate în vederea întocmirii notelor explicative, precum şi a studiului introductiv, este redată la sfârşitul lucrării). 42

Relansăm, aşadar, un volum memorialistic de excepţie atât prin paleta largă de informaţii oferite, cât şi prin scriitura plăcută, accesibilă, născut ca urmare a experienţei acumulate de căpitanul Ilie Stricatu prin participarea la Primul Război Mondial, un volum cu valoare pedagogică naţională, publicat ,,[…] ca generaţia de acum şi viitoare să nu se teamă de suferinţe, ci în strălucirea credinţei de atunci să lupte oricând va fi chemată, cu străpungătoare credinţă, ca ţara noastră să se ridice şi să lucreze, cu tot devotamentul, păstrând încrederea neclintită în biruinţa dreptăţii, căci suferinţa omenească există pretutindeni şi fiecare dintre noi avem parte din ea pe calea destinului, care nu este trasată, dar, pe această cale dacă mergi pregătit, oţelindu-te prin suferinţe, vei ieşi biruitor”. La finalul acestui demers restitutiv, dorim să îi menţionăm şi să mulţumim persoanelor şi instituţiei care au făcut posibilă apariţia acestei cărţi-document. Ne aducem omagiile şi ne închinăm în faţa memoriei regretatului istoric, profesor, mentor şi prieten drag, Nicolae Bocşan (1947-2016), cel care ne-a încurajat ca, urmând exemplul domniei sale de recuperare a memorialisticii bănăţene privitoare la Marele Război, să iniţiem un astfel de demers şi pentru Transilvania. Deşi modest ca întindere, demersul nostru respectă acest îndemn, motiv pentru care, la un an de la trecerea profesorului Nicolae Bocşan în lumea celor drepţi, îl dedicăm memoriei acestuia. Gândul nostru cel bun şi sentimentele de recunoştinţă se îndreaptă către domnul doctor Nicolae Tudorescu, nepotul de soră al căpitanului Ilie Stricatu, care, cu multă amabilitate, ne-a pus la dispoziţie textul pe care, prin prezentul demers, îl reedităm. De asemenea, domnia sa ne-a oferit o serie de informaţii referitoare la parcursul biografic al eroului nostru, informaţii pe care, din păcate, nu le-am putut repera prin studiul documentelor de arhivă. Sentimente de gratitudine şi preţuire adresăm şi domnului profesor universitar doctor George Limbeanu, apropiat al familiei Stricatu în anii adolescenţei şi studenţiei, pentru informaţiile preţioase referitoare la marginalizarea şi patimile îndurate de Ilie Stricatu în anii regimului comunist.

43

Calde mulţumiri aducem familiilor, prietenilor şi apropiaţilor care ne-au înţeles frământările, ne-au tolerat absenţa din mijlocul lor şi ne-au menajat pe parcursul cercetărilor. Colegilor şi prietenilor Diana-Maria Dăian, Mihaela Tălpaş, Laura Drăghiciu, Tomy Tamás, le mulţumim pentru traducerea rezumatelor în limbile engleză, germană, franceză, italiană şi maghiară. Mulţumim Primăriei Municipiului Sebeş, domnului primar economist Dorin Nistor, Centrului Cultural ,,Lucian Blaga” Sebeş, doamnei Nadia Mitrea care, prin sprijinul financiar acordat, au făcut posibilă apariţia celui de-al doilea volum al colecţiei ,,Personalităţi marcante ale Sebeşului”. Nu în ultimul rând, mulţumirile noastre se cuvin editurilor Argonaut şi Mega, Cluj-Napoca, pentru disponibilitatea şi profesionalismul de care au dat dovadă în definitivarea acestui proiect editorial. În încheiere, ne exprimăm convingerea că acest al doilea volum al colecţiei ,,Personalităţi marcante ale Sebeşului” va trezi atât interesul comunităţii academice, cât şi cel al comunităţii locale, făcând dovada faptului că oamenii trec, faptele rămân…

44

ILIE STRICATU

Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite (1914-1918)

45

INTRODUCERE

Motto: ,,Toate câte veţi cere prin rugăminte, crezând veţi primi” (Matei, cap[itolul] 20)

Am scris această carte, încercând să schiţez patriotismul viguros, dragostea profundă pentru ţară şi rege, a generaţiei care a trăit şi s-a jertfit în timpul războiului mondial 1914-1918; când suferinţele milenare ale românilor din Ardeal1 şi de pretutindeni şi împrejurările care au contribuit la dezlănţuirea războiului au făcut ca viziunea întregirii neamului românesc, să fie întrezărită de toată suflarea românească cu o credinţă care a dat putere tinerei generaţii, să lupte şi să apere pământul românesc. Viziunea întregirii neamului, care la începutul războiului mondial era străvezie, trezise în toţi românii un singur gând, o singură voinţă, o singură credinţă, de a birui, iar braţele tuturor românilor s-au unit şi au luptat pentru înfăptuirea întregirii. O public, ca generaţia de acum şi viitoare să nu se teamă de suferinţe, ci în strălucirea credinţei de atunci să lupte oricând va fi chemată, cu străpungătoare credinţă, ca ţara noastră să se ridice şi să lucreze, cu tot devotamentul, păstrând încrederea neclintită în biruinţa dreptăţii, căci suferinţa omenească există pretutindeni şi fiecare dintre noi avem parte din ea pe calea destinului, care nu este trasată, dar, pe această cale dacă mergi pregătit, oţelindu-te prin suferinţe, vei ieşi biruitor. Dar după cum spune poetul: ,,Va afla că-n ăst pământ/Sunt inimi mari şi mult avânt/Şi nume glorioase,/C’avem şi noi voinici flăcăi/Şi fete dragi şi mândre văi/Şi cântece frumoase”.

1 A se vedea cele 8 volume ale lucrãrii lui Teodor V. Pãcãţian, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungarã, Sibiu, s. n., 1902; Vasile Stoica, Suferinţele din Ardeal, ediţia a IV-a, Bacãu, Editura Vicovia, 2008; David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formãrii naţiunii române, Bucureşti, Editura Enciclopedicã, 2013. 46

CAPITOLUL I DRAMA DE LA SARAJEVO, MOBILIZAREA AUSTRO-UNGARIEI ÎN ARDEAL, 19142

În 28 iunie 1914, când glontele de revolver a lui Princip,3 a răpus viaţa moştenitorului de tron, Ferdinand4 al fostei monarhii austro-ungare, îmi făceam stagiul militar, ca tânăr cu termen redus al Regimentului 23 Honvezi, la Târgu-Mureş.5

2 Pentru evenimentele, cauzele şi personajele care au dus la izbucnirea Primului Rãzboi Mondial, a se vedea: Christopher Clark, Somnambulii. Cum a intrat Europa în rãzboi în 1914, traducere de Cristina Mihaela Tripon, Bucureşti, Editura RAO, 2015. 3 Gavrilo Princip (1894-1918): naţionalist bosniac, membru al grupãrii ,,Tânãra Bosnie”, intrat în istorie pentru asasinarea principelui moştenitor al Austro- Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand şi al soţiei acestuia, principesa Sofia, la Sarajevo, în data de 28 iunie 1914 (a se vedea: David DeVoss, ,,Searching for Gavrilo Princip”, în Smithsonian, august 2000, pp. 42-53; www.firstworldwar.com, consultat la data de 26.X.2015, ora 20:19). 4 Franz Ferdinand (1863-1914): arhiduce al Austriei, numit moştenitor al tronului austro-ungar din anul 1884, asasinat împreunã cu soţia sa, la 28 iunie 1914, în timpul unei vizite la Sarajevo. Austro-Ungaria a folosit acest incident pentru a formula pretenţii inacceptabile faţã de Serbia, ceea ce, de fapt, a dus la declanşarea Primului Rãzboi Mondial (Ian V. Hogg, Dicţionarul Primului Rãzboi Mondial, traducere din limba englezã de Diana Şipu, Bucureşti, Editura Niculescu, 2007, p. 76; Jean-Paul Bled, Franz Ferdinand. Der eigensinnige Thronfolger, Wien, Böhlau Verlag, 2013). 5 În realitate regimentul de honvezi de la Târgu-Mureş purta numãrul 22, cel de la Sibiu purtând numãrul 23. Conform istoricului Ioan I. Şerban, în cursul Primului Rãzboi Mondial au fost încorporaţi în armata austro-ungarã circa 650.000 de români transilvãneni, repartizaţi în 12 regimente de linie (2 Braşov, 31 Sibiu, 33 Arad, 37 Oradea, 5 Satu Mare, 43 Caransebeş, 50 Alba-Iulia, 51 Cluj, 61 Timişoara, 62 Târgu-Mureş, 63 Bistriţa şi 64 Orãştie) şi în 6 regimente de honvezi (21 Cluj, 22 Târgu-Mureş, 23 Sibiu, 32 Dej, 4 Oradea şi 12 Satu Mare). În afara regimentelor de linie cu o componentã predominant româneascã, o parte a românilor transilvãneni 47

Aici, eram concentraţi, pentru un curs de educaţie fizică, toţi teteriştii6 din batalionul de honvezi, aparţinând Corpului 12 Armată.7 Drama de la Sarajevo a produs în sufletele noastre o consternare şi în acelaşi timp o repulsiune faţă de actul terorist al atentatorului. Camarazii, unguri şi germani, cereau răzbunare pentru atentatul săvârşit şi se agitau, noi românii, căci eram mulţi la număr, aşteptam îngrijoraţi ziua de mâine, grupându-ne în număr mic, feriţi, în locuri retrase, discutând evenimentele zilei. -La ce ne putem aştepta?, ziceam noi. -La un război, cu cine? -România ce va face, fiind cu ,,Tripla Alianţă”?8

au fost încorporaţi şi în regimentele de linie 85 Sighet şi 82 Oradea, în Regimentul de Honvezi 24 Braşov şi în Batalionul 23 de Vânãtori de Munte (a se vedea: Ioan I. Şerban, ,,Românii în armata austro-ungarã în anii Primului Rãzboi Mondial”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, numãr 2-3, 1998-1999, p. 206). 6 ,,Teterist”: ,,Soldat în termen care, în baza absolvirii unei şcoli civile prevãzute de lege, beneficiazã de reducerea serviciului militar”. 7 Corpul XII de Armatã austro-ungar din Sibiu cuprindea Divizia 16 Infanterie Sibiu, compusã din Brigada 32 Infanterie Sibiu (Regimentul 17 Infanterie Sibiu şi Regimentul 64 Infanterie Orãştie) şi Brigada 31 Infanterie Sibiu (Regimentul 2 Infanterie Braşov şi Regimentul 82 Infanterie Odorhei); Divizia 35 Infanterie Cluj, compusã din Brigada 69 Infanterie Cluj (Regimentul 15 Infanterie Cluj şi Regimentul 50 Infanterie Alba-Iulia) şi Brigada 70 Infanterie Târgu-Mureş (Regimentul 62 Infanterie Târgu-Mureş şi Regimentul 63 Infanterie Bistriţa); Divizia 38 Infanterie Honvezi Cluj, compusã din Brigada 75 Infanterie Honvezi Cluj (Regimentul 21 Infanterie Honvezi Cluj şi Regimentul 22 Infanterie Honvezi Târgu-Mureş) şi Brigada 76 Infanterie Honvezi Sibiu (Regimentul 23 Infanterie Honvezi Sibiu şi Regimentul 24 Infanterie Honvezi Braşov). La 1 august 1914 Corpul XII Armatã a plecat pe front cu 11 regimente predominant româneşti, totalizând 41.000 militari (a se vedea: Ioan I. Şerban, ,,Românii în armata austro- ungarã în anii Primului Rãzboi Mondial”, p. 207). 8 Tripla Alianţã (sau Puterile Centrale) a fost o alianţã încheiatã în anul 1879, la iniţiativa cancelarului german Otto von Bismarck, între Germania şi Austro- Ungaria, la care vor adera Italia (în anul 1882) şi Regatul României (în anul 1883). Deşi tratatul de alianţã, a fost reînnoit în 1907 şi în 1912, în momentul izbucnirii Primului Rãzboi Mondial atât Italia, cât şi România şi-au proclamat neutralitatea. 48

Nu eram descurajaţi. Eram încă toţi tineri. Educaţie patriotică ni s-a făcut.9 Energie şi voinţă am avut. Aşteptam deci să sune ceasul şi să ni se dea comanda. Ştirile zilnice erau tot mai senzaţionale, aşa că în timpul de la 28 iunie, până la 28 iulie 1914, data când s-a ordonat mobilizarea, eram instruiţi şi pregătiţi pentru un eventual război.10 Cântece patriotice maghiare răsunau în toate părţile, în bivuac,11 în barăci, pe câmpul de instrucţie şi seara, când eram învoiţi în oraş, în toate cafenelele şi restaurantele, nu se auzeau decât, cântece patriotice direct provocatoare: ,,Megálj, megálj kutya Szerbia/Nem less tiéd Hertzegovina”. (,,Stai, stai, câine, Serbia/Nu va fi a ta Herţegovina”). Noi românii nu puteam să cântăm astfel de cântece, ştiam că fraţii sârbi au îndurat aceeaşi soartă ca şi noi românii, înţelegând pe românii şi sârbii din fosta monarhie austro-ungară. Din această cauză, apoi şi pentru motivul că eram români, comandanţii ne supravegheau, iar camarazii dacă simţeau ceva deosebit în atitudinea noastră, dacă vorbeam bunăoară româneşte, presupuneau că punem la cale vreun complot contra statului şi până să fim denunţaţi, câte unuia mai arţăgos dintre ei, încerca să se răzbune. Prin forţa braţelor niciodată nu au reuşit. Din încăierare,

Ulterior, în anul 1915 Italia, urmatã de România în anul 1916, au intrat în rãzboi de partea Antantei (pentru mai multe detalii a se vedea: Şerban Rãdulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţã la începutul secolului al XX-lea: 1900-1914, Bucureşti, Editura Litera, 1977; Gheorghe Nicolae Cazan, România şi Tripla Alianţã: 1878-1914, Bucureşti, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1979). 9 Referitor la loialismul dinastic al românilor transilvãneni a se vedea: Liviu Maior, Românii în armata habsburgicã: soldaţi şi ofiţeri uitaţi, Bucureşti, Editura Enciclopedicã, 2004; Idem, Habsburgi şi români: de la loialitatea dinasticã la identitatea naţionalã, Bucureşti, Editura Enciclopedicã, 2006. 10 În cazul Imperiului Austro-Ungar mobilizarea a fost decretatã la 31 iulie 1914, din Transilvania aproximativ 71.000 de recruţi fiind trimişi pe front la 1 august 1914 (a se vedea: Ioana Elena Ignat Kisanovici, Participare şi mobilizare în Transilvania în Primul Rãzboi Mondial. Perspective socio-economice şi demografice, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2015, pp. 123-124). 11 ,,Bivuac”: ,,Adãpost temporar”. 49 ungurul se alegea cu trânteala românului, iar românul cu înjurătura ungurească ,,vad olàh” (valah sălbatic). De altfel, în viaţa social şi naţională, unde trăiau români şi unguri, se afla şi câte un ungur cu gura mai mare care, prin cuvinte nesocotite, provoca animozităţi. Trufia maghiară a mers aşa de departe încât chiar şi prin legiuirile ce s-au adus, prin dispoziţiile ce se luau de guvernele ungureşti, se tindea la deznaţionalizarea elementului românesc. În astfel de împrejurări n-a fost mirare că mulţi dintre români nu puteau sta cu braţele încrucişate. Inima noastră a tinerilor, nu putea să bată pentru o Austro-Ungarie în care să nu avem zile de bucurie, unde feudalitatea ungurească ne-a strâns şi ne-a rănit până la măduva oaselor. Braţele noastre nu puteau lupta pentru un stăpân care aştepta de la noi sacrificiul sângelui, ca în schimb, la urmă să ne şteargă din ţinuturile noastre, din plaiurile noastre strămoşeşti. Războiul mondial se conturează. Lumea militară şi civilă discută cu enervare cauzele dramei de la Sarajevo. Austro-Ungaria primise în anul 1878, din partea Congresului European ţinut la Berlin,12 mandatul de a ocupa şi administra fostele provincii turceşti, Bosnia şi Herţegovina.

12 Congresul de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878) a fost convocat, în urma conflictului ruso-româno-turc şi a Tratatului de Pace de la San Stefano, de cãtre cancelarul german Otto von Bismarck, nemulţumit de creşterea influenţei Imperiului Ţarist în rãsãritul Europei. Participanţii la acest congres au hotãrât recunoaşterea independenţei României, retrocedarea cãtre Rusia a sudului Basarabiei, retrocedarea cãtre România a Dobrogei, Deltei Dunãrii şi a Insulei Şerpilor. Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia şi Herţegovina, Anglia lua Insula Cipru, iar principatului Bulgariei îi erau restrânse graniţele prevãzute de Tratatul de Pace de la San Stefano (a se vedea: Bogdan Antoniu, Mihai-Rudolf Dinu, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX-XX, Bucureşti, 2005, pp. 49-50; Igor Sava, ,,Congresul de Pace de la Berlin, independenţa României şi sacrificarea Basarabiei”, în volumul Tratatul de Pace de la Bucureşti din 1812. 200 de ani de la 50

La 1908, împăratul Franz Joseph,13 alipeşte aceste provincii monarhiei sale.14 Serbia a protestat şi după ani de zile, un glonte deschide prăpastia şi toate popoarele Europei se mascară în furnicarele lor. Ruşii protejează pe sârbi. Ce va face Franţa, Anglia şi România?15 Dar, la 23 iulie 1914, la Belgrad, ministrul plenipotenţiar al monarhiei austro-ungare, baronul Giessel, a dat ultimatul Serbiei. Serbia nu se învoi, iar monarhia declară, în ziua de 28 iulie 1914, război Serbiei.16 Cursurile noastre de educaţie fizică s-au sistat. Plecăm la unităţile noastre. La Sibiu, majoritatea soldaţilor mobilizaţi eram români. Aici în Sibiu, centru de cultură românească şi naţională,17 unde la mobilizare eram zeci de mii de români, discutam în taină ce atitudine să luăm. anexarea Basarabiei de cãtre Imperiul Rus, coordonat de Sergiu Musteaţã, Chişinãu, Editura Pontos, 2012, pp. 129-140). 13 Franz Joseph (1830-1916): împãrat al Imperiului Habsburgic, din 1867 împãrat al Imperiului Austro-Ungar, rege al Ungariei, Boemiei şi Croaţiei, mare duce al Bucovinei, mare principe al Transilvaniei, marchiz de Moravia, mare voievod al Serbiei din 1848 şi pânã în 1916 (a se vedea: Jean-Paul Bled, Franz Joseph, Bucureşti, Editura Trei, 2002). 14 Acest episod dãdea o loviturã importantã mişcãrii de emancipare a sârbilor şi redeschidea un ultim episod al ,,Crizei Orientale”, în condiţiile în care Austro- Ungaria încãlca prevederile Congresului de la Berlin din 1878 (Austro-Ungaria primise doar în administrare cele douã provincii). 15 Pentru mai multe date legate de participarea României la Primul Rãzboi Mondial a se vedea excelenta lucrare semnatã de istoricul Glenn E. Torrey, România în Primul Rãzboi Mondial, traducere din limba englezã de Dan Criste, Bucureşti, Editura Meteor Publishing, 2014. 16 Implicarea Serbiei în Primul Rãzboi Mondial s-a înscris într-un parcurs temporal situat în prelungirea Rãzboaielor Balcanice, încheiat prin crearea Regatului Sârbo- Croato-Sloven (a se vedea: Voijslav Pavlović, ,,Rãzboiul sârbilor. De la Sarajevo 1914 la Belgrad 1918”, în volumul Marele Rãzboi şi Europa danubiano-balcanicã, coordonat de Francesco Guida, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane/Presa Universitarã Clujeanã, 2016, pp. 101-113). 17 Pentru mai multe detalii a se vedea: Ioan Lupaş, ,,Sibiul ca centru al vieţii româneşti din Ardeal”, în Anuarul Institutului de Istorie Naţionalã din Cluj, an V, numãr 5, 1928-1930, pp. 35-62. 51

Să ne jertfim pentru aceşti stăpâni, care cu toate jertfele ce le vom aduce nu vor decât nimicirea noastră? Ce va face România? Va merge ea alături de Austro-Ungaria sau contra ei? Nu trebuie să meargă alături, noi ştim durerile noastre, ştim ce au suferit moşii şi strămoşii noştrii, părinţii şi noi; şi de vom face de 99 ori bine pentru alţii şi a suta oară să ne cerem drepturile noastre, capul ni se va lua. Un grup de tineri ne-am hotărât să ne luăm libertatea de acţiune. În ungherele cazarmei de lângă râul Cibin, apoi pe străzile, în grupuri de câte 3-4 şi în camere la particulari, pe care le aveam închiriate, plănuiam posibilităţile de trecere în România. Sfătuindu-ne prea mult, planul se zădărniceşte. Unităţile din care făceam parte sunt pornite pe câmpul de luptă. Eugen Goga,18 care era cu noi, cade rănit în mâinile ruşilor, în primele lupte. Din această zi, românii erau supravegheaţi cu mare stricteţe. Fiecare pas al nostru era urmărit de ochiul autorităţii maghiare. Chiar de am fi avut suflet de înger şi inimă de leu în îndeplinirea serviciului, în faţa ungurilor eram consideraţi, ca trupuri ce trebuiau puse în faţa tunurilor şi a mitralierelor ruseşti. Numai Eugen Goga a căzut prizonier? Câţi dintre unguri nu s- au predat sănătoşi în mâinile ruşilor şi câţi dintre ei n-au compromis, mult trâmbiţata demnitate maghiară! Cunosc un caz când trenul militar care ne transporta pe câmpul de luptă, se opreşte la o gară în apropierea frontului galiţian.19 Staţionarea fiind scurtă, în grabă ofiţerii şi soldaţii se dau

18 A se vedea: Eugen Goga, Douã Siberii: din însemnãrile unui ardelean, fost soldat austro- ungar şi prizonier în Rusia, Bucureşti, Editura Librãriei C. Sfetea, 1916. 19 În timpul Primului Rãzboi Mondial, Galiţia constituia cea mai mare provincie a Austriei. Astãzi ea acoperã întreg teritoriul Republicii Slovace, precum şi pãrţi din Polonia şi Rusia aflate în nordul şi estul Munţilor Carpaţi. În timpul Primului Rãzboi Mondial, Galiţia a fost teatrul unor importante operaţiuni militare: la sfârşitul anului 1915 ruşii au declanşat o ofensivã împotriva oraşului Cernãuţi, pentru a împiedica o posibilã acţiune austro-germanã împotriva României şi pentru a-şi urma propriul plan de înaintare spre Caucaz; în acelaşi timp, generalul Bruşilov a iniţiat un atac în zona mlãştinoasã a Pripetului, ocupând Cartorijsk-ul şi gonind 52 jos pentru a se aproviziona pe cont propriu din restaurantul gării, cu ţigări, tutun, vinuri, rachiuri, etc. Soldatul ungur rezervist, nu-i mai ţin minte numele, se aprovizionează şi el cu toate bunătăţile ce erau spre vânzare în restaurantul gării, fără să plătească un ban. Fiind reclamat la ofiţerul de serviciu de la garda gării, drept justificare a felului cum şi-a achiziţionat vinul şi tutunul, şterge două palme zdravene ofiţerului şi o ia la sănătoasa cu vinul şi tutunul, strecurându-se prin aglomeraţia soldaţilor, în vagoanele trenului militar. Trenul se pune în mişcare. Ofiţerul pălmuit sesisează de cele întâmplate pe comandantul trenului. În mersul trenului se încearcă descoperirea soldatului vinovat, însă soldaţii unguri, în spirit de camaraderie, îl tăinuiesc, îndemnându-l să se culce în vagon. Drept răspuns la cercetări, din fiecare vagon se auzeau răspunsurile: ,,Aici nu s-a urcat”, ,,Soldatul vinovat nu este şi nu face parte din regimentul nostru”, ,,Să fie căutat printre soldaţii valahi, din unităţile care au rămas în gară”. Sufletul nostru, al românilor care eram în tren, s-a umplut de grozavă indignare, dar ce puteam face? Faţă de solidaritatea ungurească, precum şi faţă de regimul de atunci, spre a nu fi martori, ca din drepţi să ajungem mincinoşi, ne-am resemnat şi am înghiţit şi găluşca aceasta ungurească. Şi am mers ca boii la junghiere.

armatele austro-germane din Galiţia; în februarie 1916 ruşii au cucerit un cap de pod peste fluvial Nistru la Uscieczko; cu aceste succese ruşii s-au retras în liniile de tranşee, neînregistrându-se schimbãri majore în aceastã parte a frontului pânã la începutul ofensivei Bruşilov din vara anului 1916 (a se vedea: Ian V. Hogg, Dicţionarul Primului Rãzboi Mondial, traducere din limba englezã de Diana Şipu, Bucureşti, Editura Niculescu, 2007, p. 78). 53

CAPITOLUL II ÎN GALIŢIA, PE CÂMPUL DE LUPTĂ

Cinci luni pe câmpul de luptă în Galiţia, cu actualul invalid din război Nicolae Oltean şi cu Constantin Bozdog, fost contabil al băncii ,,Corvineana” din Hunedoara, în luptele de la Grodek,20 la Halici,21 la Starizambor şi San22 luptăm vitejeşte. La Grodek, fiind trimişi în recunoaştere, ne ciocnim cu primele patrule înaintate ale ruşilor. Înaintând cu îndrăzneală, ajungem la liziera unei păduri. În apropiere erau trei case, construcţie primitivă de lemn. Nu puteam pătrunde în pădure înainte de a cerceta aceste case, de unde se trăgeau focuri de armă şi mitraliere. Ordinul era ,,Înainte!”. Pe înserat, fără să primim ajutor de la grosul avangărzii, ne apropiem târâş de prima casă. O înconjurăm şi pătrundem înlăuntru. Aici aflăm doi soldaţi ruşi, unul sub masă şi unul sub pat. ,,Predă-te camarade!”, îl somai… şi dezarmăm, le rupem rozetele de la chipiurile lor, îi scoatem în drum şi cu raport îi predăm unei patrule de husari.23 Noaptea se lăsa ca o taină a morţii şi în întunericul, ce se tot îndesa, păşeam încet, numai ,,ochi şi urechi” cu zvâcniri puternice de tâmple, spre celelalte două case. În mai puţin de jumătate oră o ploaie torenţială ne udă până la piele. La liziera păduricei era pustiu şi întuneric, din când în când, câte un fulger mai despica bolta cerului cu crepături de zig-zaguri, luminând bolta cerului şi pământul.

20 Oraş în Polonia. 21 Oraş în Ucraina. 22 Afluent al Vistulei. 23 ,,Husar”: ,,Soldat de cavalerie în armata maghiarã”. 54

Ce să facem? De la avangardă ajutor nu se vedea. Să mergem sau să ne oprim? După altă jumătate de oră de aşteptare, văzând că regimentul nu se mai apropie, ne-am hotărât să ne facem un adăpost. În lumina fulgerelor, găsim în marginea păduricii, într-un gol de pădure, o şură. În zgomotul picurilor mari de ploaie, cu paşi uşori, intrăm în şură. Pe întuneric şi pe pipăite dăm de ceva paie şi fân, în care ne-am culcat. Să aprindem vreun chibrit nu cutezam. Lumina produsă de el ne-ar fi trădat prezenţa, dacă în apropiere pe undeva ar fi fost ruşi. Dormind iepureşte, uzi leoarcă de apă, în toiul nopţii ne pomenim cu şura invadată de o mulţime de soldaţi. Ştiam că sunt soldaţi, fiindcă auzeam comenzi date în şoaptă, când în limba germană, când în altă limbă străină, pe care nu o cunoşteam, era rusească, sau poloneză nu o pricepeam. Nu ştiam ce să facem. Să ne arătăm, ar fi fost mai bine, căci ne temeam ca nu cumva aceşti soldaţi să sondeze paiele şi aşternutul cu săbiile şi baionetele lor. Nu pricepeam în mâinile cărora suntem. Ruşi? Austrieci? Îndată ne dăm seama că aceştia nu pot fi decât cehi şi slovaci din armata austro-ungară. Ne ridicăm din culcuş şi la lumina felinarelor ce s-au aprins de ceho-slovaci, suntem observaţi şi întrebaţi din ce unitate facem parte. Peste noapte am rămas în tovărăşia lor, iar în zorii zilei, ei şi-au văzut de drum, iar noi am plecat în căutarea regimentului. Spre seară, interesându-ne de la trupele în marş, găsim regimentul adăpostit în corturi, pe nişte versanţi ai dealurilor din apropierea Grodekului. Tunetele din noaptea trecută au fost slabe pe lângă înjurăturile tari cu care ne-au întâmpinat ofiţerii companiei şi ai regimentului. ,,Puneţi-i sub supraveghere!”, răcni comandantul batalionului, maior Szöcs. După ce le-am dat cu o zi în urmă doi prizonieri şi după ce ne- am făcut datorinţa de ostaşi, aceasta să ne fie răsplata? 55

În a patra lună de război ofensiva rusească se înteţeşte. La Stanislau24 suntem respinşi şi retragerea peste râul San se face în cea mai mare dezordine. Fugim care pe unde putem, flămânzi şi multe unităţi fără mantale şi fără raniţe. Căruţe răsturnate, raniţe călcate cu picioarele, cai morţi şi bolnavi, împiedicau trecerea unităţilor, care se retrăgeau în debandadă. Trupele nu mai erau disciplinate, unităţile se retrăgeau pe formaţiuni de turme. În a treia zi de retragere, soldaţii, care îşi aruncaseră raniţele şi mantalele, s-au îmbrăcat cu veşminte de-ale particularilor, luate de prin casele satelor pe unde treceau. Vedeai soldaţi cu căciuli galiţiene, cu mantale negre evreieşti, cojoace şi pieptare ţărăneşti şi mulţi, foarte mulţi, cu umerii şi vestoanele în faţă şi pe spate, plini de făină, din furgoanele cu saci, răsturnate în mijlocul drumului. Ruşii nu ne slăbeau. În două săptămâni, trupele austro-ungare în retragere au ajuns de la Stanislau în Carpaţi la trecătoarea ,,Uzsocului”. De aici i-am lăsat, retrăgându-se prin Ungaria.25 Îmbolnăvindu-mă ajung la Sibiu, la spitalul militar. Oltean Nicolae, în ziua plecării mele la spital, este rănit, oribil mutilat. Ochiul şi faţa complet zdrobite. Toracele şi ambele mâini sfârtecate de glonte, care l-a găsit în poziţie de tragere, culcat. Astăzi, Oltean Nicolae trăieşte, ca invalid din război, în oraşul Sebeş, în totală incapacitate de muncă, neîmproprietărit nici cu loc de cultură, nici cu loc de casă, primind abia în 1938, o pensie lunară de circa 800 lei. Constantin Bozdog a murit şi el, în luptele cu ruşii.

24 Astãzi Ivano-Frankivsk, oraş în Ucraina (Stanisławów în limba polonã, Stanislau în limba germanã), sediu al Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene. 25 Pentru mai multe detalii referitoare la viaţa soldaţilor de pe frontul din Galiţia a se vedea: Octavian Tãslãuanu, Trei luni pe câmpul de rãzboi: ziarul unui român, ofiţer în armata austro-ungarã, ce a luat parte, cu glotaşii români din Ardeal, la luptele din Galiţia, Bucureşti, Depozit General: Librãria Stãnciulescu, 1915. 56

CAPITOLUL III DIN SIBIU LA DRUM SPRE ŢARA MAMĂ

După 8 zile de carantină, sunt internat în fostul spital ,,Franz Josef”. Aici, ungurii şi saşii, prin faptul că au fost pe front, erau trimişi în concediu pe câte 2-3 luni, alţii pe câte 6 luni. Eu, după două săptămâni, sunt trimis din spital, la unitate şi de acolo, fără să am posibilitatea de-a obţine o permisie cel puţin 2-3 zile, să pot vedea părinţii, sunt repartizat la prima companie de marş. Fără să fiu învoit de comandant, în ziua următoare, fiind duminică, plec cu trenul acasă la părinţi. Aici aflu că frumoasa blondină, Firuca,26 plină de energie şi cu foarte mult temperament, pe care o cunoşteam din copilărie, este plecată la Bucureşti, la Institutul Surorilor de Caritate ,,Regina Elisabeta”. În acest timp, prin şoapte, auzeam că Italia şi România, vor intra în curând în hora mare a războiului, alături de Franţa şi Serbia. Da, vor intra, azi sau mâine, noi de aici ce să facem? Să mergem la război contra intereselor neamului din care făceam parte? Cum? Firuca a ştiut că acolo, la Bucureşti, trebuie să-şi facă datorinţa pentru neam şi ţară şi eu să lupt la braţ cu ungurii? Azi, când Ardealul geme sub călcâiul ungurului şi când vocea fraţilor din regat strigă ,,Vrem Ardealul!”, să nu întind braţul meu de luptă, să mi-l unesc cu cel al fraţilor din Regat? ,,România mamă” ne cheamă la luptă! La drum şi la luptă băieţi!

26 Rafila Sãliştean (?-1984): ,,Firuca”, fiicã a unei familii de ţãrani înstãriţi din Sebeş, soţia cãpitanului Ilie Stricatu; fiind absolventã a Institutului Surorilor de Caritate ,,Regina Elisabeta” din Bucureşti a activat ca infirmierã, în cadrul armatei române, în timpul Primului Rãzboi Mondial (informaţii puse la dispoziţie de domnul Nicolae Tudorescu). 57

Cu energia caracteristică tinerilor în astfel de împrejurări, un grup de tineri români, între care şi prietenul Petru Moga, ne hotărâm cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii, să plecăm la Bucureşti. Dintre toţi câţi ne-am hotărât, numai Moga şi eu am plecat la drum către ,,Ţara Mamă”. Plecaţi din cazarmă, luăm o cameră la hotel Bulevard. Sfătuindu-ne încotro să o luăm, spre frontieră sau pe la Sălişte,27 am hotărât că mai bine este pe la Sălişte, prin munţi, spre apa Lotrului. Ne era mai greu şi mult, până să scăpăm din Sibiu. În cazarmă s-a aflat despre plecarea noastră. În toate părţile şi la toate ieşirile din oraş, fiind stare de asediu, erau posturi şi patrule. Planul să mergem pe la Sălişte a fost bun, mai ales că un camarad al nostru, Bratu, ne-a sfătuit să trecem şi prin Tilişca28 şi acolo la o mătuşa a sa, ne putem adăposti, în apropierea munţilor. După ce facem plata camerei, plecând din cameră, lăsăm pe masă un bileţel către prietenul Vinţan, actualmente preot în apropierea Orăştiei, încunoştinţându-l de plecarea noastră. În gara Sibiu, luându-ne bilete de tren, ne strecurăm la vagoane cu mulţimea tinerilor din Sălişte şi Tilişca, care veniseră la Sibiu la revizuire şi recrutare. În vagonul de clasa a II-a eram cu notarul comunei Sălişte şi cu alţi călători. Biletele noastre erau pentru Sebeş, locul nostru natal, intenţionat scoase aşa, ca eventual dacă am fi surprinşi şi urmăriţi, să nu ni se poată aduce acuza de plecare peste graniţă. În gara Sălişte coborându-ne, vedem o patrulă de jandarmi, îndreptându-se către trăsura în care se urcă notarul. De teamă ca să nu fim prinşi, am tulit-o printre vagoane şi de acolo cu grabă am luat drumul către comuna Tilişca. Înaintea şi înapoia noastră nu vedeam pe nimeni. Ajunşi la o cotitură de drum pe lângă ,,Vale” auzim tropot de cal; repede

27 Sãlişte, judeţul Sibiu. 28 Tilişca, judeţul Sibiu. 58 părăsim drumul şi ne cucuim pe nişte blocuri de piatră din marginea apei, adăpostiţi de crăcile de răchită şi arini. Stând în ascunziş, o voce ne întreabă: ,,Ce faceţi acolo? Ieşiţi la drum şi nu mai intraţi prin apă, ştim noi ce aveţi de gând; vreţi să luaţi drumul Cucului!”. Încrezători în chemările acestea, venite de la doi români, ţărani mărgineni, care mergeau cu caii lor, în rosturile lor, îi rugăm să ne spună, dacă sunt din Tilişca, unde locuieşte văduva Bratu? ,,În piaţă, întrebaţi în sat şi o găsiţi”, răspunse unul din ei. Ajunşi la casa văduvei Bratu, fără să o cunoaştem, batem încet la geam şi o rugăm să ne deschidă. ,,Cine sunteţi?”. Ca să putem intra mai repede, prietenul Moga îi răspunde: ,,Eu sunt, Dumitru nepotul dumitale, deschide!”. În casă, femeia aprinde lampa. Înspăimântată, vede doi străini şi pe Dumitru al ei nu. -Unde-i Dumitru? Mătuşe! Fii liniştită! Vine şi el, îi ziserăm… Noi venim de la Sibiu, nepotul dumitale ne-a îndrumat să dăm pe la dumneata. Gândul nostru este, să plecăm peste graniţă şi dacă poţi să ne ajuţi astă noapte cu un om care să cunoască drumul, ţi-am fi foarte recunoscători. -Dragii mei copii! Ce urgie este peste capul vostru! Dragii mamii, să astup deocamdată ferestrele ca să nu se vadă lumina. După ce astupă ferestrele, încuie uşile camerelor pe din afară şi dispăru, spunându-ne să o aşteptăm. În mai puţin de un sfert de oră s-a înapoiat şi ne-a condus, prin o spărtură a gardului din dosul grădinii, la o prietenă a ei. -Va fi mai bine aşa!, zise femeia. Aici la mine nu sunteţi ascunşi destul, poate v-a văzut cineva la intrare. Haidem la o prietenă a mea, unde le vom aranja toate. La noul adăpost se prezintă un bărbat scund, cu ochii mici, cu priviri fulgerătoare, măsurându-ne din creştet până la tălpi. Nu ştiu dacă acesta este călăuzul nostru. Femeia nu ni l-a prezentat. Ei vorbeau de treburile lor gospodăreşti; despre munte, despre oi, despre drumul greu de străbătut la stână. 59

Nu ne întrebă nimic, dar noi încrezători în gazdă şi în tot ce era român, fără ocoliş, îl întrebăm: ,,Te auzim că vorbeşti despre munte, despre stână, ba că drumul e bun şi pe alocurea foarte rău; n- ai face binele să ne conduci în astă noapte spre frontieră? Suntem soldaţi din Regimentul 23 Honvezi Sibiu şi vrem să trecem în România”. -Vă conduc cu plăcere!, ne răspunse omul. Îmi daţi 300 zloţi de fiecare şi treaba-i gata. -Plătim, dar mai uşor nu ne poţi lăsa? Nu avem mai mult decât ceri şi am vrea să ne rămână şi nouă ceva. -Dacă nu aveţi, nu plecaţi!, răspunse mărgineanul. ,,Nu vă pot conduce peste graniţă şi să vă las acolo fără niciun ban, pe urmă aveţi să mă blestemaţi; dar să le împăcăm pe toate, zise iarăşi călăuzul. Facem aşa; mi-aţi spus că sunteţi de la Sebeş; dimineaţă soţia mea va pleca în zorii zilei cu trenul la părinţii d[umnea]voastră, după bani; până mâine seară se înapoiează; iar d[umnea]voastră în garanţia mea aşteptaţi aici, mâine seară vom pleca”. Am spus mărgineanului că îi dăm cei 300 zloţi, ce vom face noi fără parale, va fi treaba noastră. ,,Nu se poate domnilor. Soţia mea va aduce banii de la părinţii d[umnea]voastră, apoi vom pleca. Mai curând nu”. Ne-am resemnat. Facem câte o scrisoare părinţilor noştri prin care îi încunoştinţăm despre cele proiectate de noi şi fiind acum la strâmtoare, neputând da nici înainte, nici înapoi, i-am rugat să nu fie supăraţi şi să ne ajute. În seara următoare, soţia mărgineanului s-a înapoiat cu rezultat bun. Ce nu face un părinte pentru copiii lui! Scrisoare nu ne-a trimis. Au zis doar femeii, spune-le: ,,Dumnezeu să-i aibă în pază şi pe noi care rămânem să ne scape din primejdie”.

60

CAPITOLUL IV PESTE MUNŢI

Acum călăuzul îşi face programul şi planul de plecare. Ne înţelegem că plecarea se face la noapte, el nu mai vine pe la noi, dar să observăm când vor fi doi cai legaţi de poarta gazdei, să-i dezlegăm şi să mergem în urma lor până unde vor merge ei. Călăuzul locuia la marginea satului, aproape de pădure, caii ştiau, noi nu. Dezlegăm caii şi pe urma lor sosim la curtea şi casa călăuzului. Călăuzul era pregătit de plecare. În grabă, pune desagii mărgineneşti cu porumb pe cai. Ne spune să încălecăm, să ne descoperim şi să zicem cu toţii ,,Tatăl Nostru”. Niciodată n-am simţit puterea dumnezeiască aşa aproape de mine, ca în clipa când ziceam cu toţii ,,Tatăl Nostru”.29

29 Lecturând şi analizând numeroasele texte memorialistice referitoare la experienţa Primului Rãzboi Mondial, putem afirma cã aflaţi într-un spaţiu damnat, al mizeriei, unde iminenţa morţii era prezentã la tot pasul, majoritatea soldaţilor apelau la divinitate, la rugãciuni sau la lecturarea textelor sfinte, toate acestea reflectând nevoia de sprijin moral şi de renovaţie, într-o lume de crizã, care ridica multe semne de întrebare asupra realitãţilor prezente şi viitoare. Sentimentul religios se naşte spontan, în momentul contactului cu moartea şi cu greutãţile frontului, inclusiv în cazul indivizilor care nu cunoşteau acest sentiment înainte. Acesta devine frecvent, producând o serie de mutaţii semnificative în viaţa sufleteascã a soldatului, care, sub impresia unei vii primejdii actuale, se îndreaptã spre Dumnezeu. Pentru o analizã a fenomenului ,,religiei rãzboiului” a se vedea: Dumitru Caracostea, Aspectul psihologic al rãzboiului, Bucureşti, Editura Cartea Româneascã, 1922, pp. 244-246; Toader Nicoarã, ,,Repere ale unei istorii a sentimentului religios”, în volumul Viaţã privatã, mentalitãţi colective şi imaginar social în Transilvania, coordonat de Sorin Mitu, Florin Gogâltan, Oradea/Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 1995-1996, p. 169; Nicolae Bocşan, ,,Religia rãzboiului reflectatã în memorialistica bãnãţeanã despre Marele Rãzboi”, în Credinţã şi viaţã în Hristos. Anuarul Episcopiei Sãlajului, numãr VII, 2014, pp. 333-343; Mihai-Octavian Groza, ,,Religia Marelui Rãzboi reflectatã în textele memorialistice”, în volumul Primul Rãzboi Mondial. Perspectivã istoricã şi istoriograficã, coordonat de Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela 61

În clipele când ne rugam, privirea mea era fixată pe crucea de pe şură: ,,Sfântă cruce ajută-ne şi izbăveşte-ne din toate nevoile”. Îmbărbătaţi de credinţa noastră pornim la drum cu semnul Sfintei Cruci. Călăuzul, acum chiar la ieşirea noastră din curte, începuse o doină frumoasă pe care o ştiam, dar îngroziţi de imprudenţa ce ni se părea că o face, îl somăm în şoaptă să tacă. Până am ajuns la poalele muntelui a cântat în continuu. Aici l- am întrebat pentru ce a cântat, se putea să ne observe cineva şi să ne urmărească. -,,Din contra; zice mărgineanul, prin cântarea mea v-am scăpat. În apropierea noastră este postul de jandarmi, nimeni nu poate trece neobservat, dacă nu cântam, jandarmii se interesau şi cercetau cine sunt trecătorii, dar auzindu-mă cântând, m-au cunoscut, nu s-au mai obosit să ne iasă în cale, ştiind că mă duc la stână, la munte, cu grăunţe pentru oi”. De aici, drumul ne-a fost sufleteşte mai uşurat. Pătrunşi în codru am descălecat. Călăuzul cu caii mergea pe potecile bătătorite, iar noi prin pădure, peste trunchi, hopuri şi butuci, paralel cu poteca, de teamă să nu ne întâlnim cu cineva sau să ne urmărească cineva. La stână, călăuzul dă ordin ciobanului şi băiatului, care se aflau acolo, să pregătească o mămăligă bună. Nu ne era foame, alimente aveam cu noi, despre aceasta s-a îngrijit călăuzul: pâine, salam, brânză, slănină şi rachiu, au fost procurate încă din Tilişca şi puse pentru fiecare în câte o traistă. Nu ne gândeam la mămăliga ciobănească, nerăbdători, zoream să mergem înainte. Sângele rece al călăuzului nu se sinchisea de enervarea noastră; în zadar îl rugăm, în zadar îl implorăm, la toate ne răspunde calm şi hotărât: ,,Cu pace şi cu linişte toate se fac bune”.

Tãmaş, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane/Presa Universitarã Clujeanã, 2015, pp. 85-95. 62

De la stână plecăm fără cai, însoţiţi şi de ciobanul moş Stanca, un mărginean blond, adevărat tip de slav, cu pletele unsuroase, sprâncenele stufoase, trupul îndesat, cam gângav la vorbă, dar cunoscător al potecilor. Cu un topor pe braţ, el ne arată drumul prin întuneric după semnele pregătite dinainte cu toporul. Din când în când, când se simţea dezorientat, îl auzeam cum lovea uşor cu toporul în trunchiul copacilor făcându-şi semne drept puncte de orientare şi pentru viitor. Înspre ziuă, sfârşiţi de oboseală, ne oprim şi ne adăpostim contra vântului şi a frigului, într-o râpă mai adâncă, unde moş Stanca ne pregăteşte un foc, la care ne încălzim şi la lumina lui ne scoatem merindele. Aici în adăpost ne spunea călăuzul Gligor: ,,Pe aici am trecut şi cu alţi tineri. Ne este greu până vă trecem pe d[umnea]voastră. La înapoiere venim mai uşor, suntem singuri, chiar şi de ne întâlnim cu cineva, nu ne zice nimic, suntem bătrâni, armata nu mai are drept asupra noastră, patrulele de pe frontieră ne cunosc. Pe aici am trăit în tinereţe, acestea sunt potecile noastre. În vreme de pace treceam şi aduceam oi, cai, porci, vite cornute, din câştigul lor trăiam şi mai puneam şi la o parte. Ehei! Să mai fim odată tineri aşa ca d[umnea]voastră!”. ,,Ei, ce aţi face?”. ,,Am face şi noi ca d[umnea]voastră, am trece în România, dar suntem bătrâni şi nu pune nimeni preţ pe noi. D[umnea]voastră vă croiţi un viitor mai bun, dacă aveţi zile lăsate de la Dumnezeu, căci sunteţi cu carte, dar pe noi bătrânii cine ne mai ia în seamă?”. -,,De, ştim noi de va fi aşa cum ziceţi?” -,,Şi pentru noi este greu, nu avem nici prieteni şi nici rude în România şi vorba d[umnea]voastră, va ţine cineva seama de noi şi de entuziasmul nostru?”. -,,Oricum ar fi, noi credem în destinul neamului nostru, vrem să murim, dacă murim, să murim pentru Țara Românească. Acum a sosit ceasul pentru toată suflarea românească”.

63

-,,Avem această credinţă mai mare decât un grăunte de muştar şi dacă credinţa cât un grăunte de muştar poate muta munţii, credinţa şi braţele tuturor românilor să nu poată muta graniţele?”. -,,Amin!”, răspunde moş Stanca, cu vorbă gângăvită. -,,La drum, zise călăuzul; moş Stancule stinge focul şi să ieşim deasupra!”. Urcându-ne din râpă, continuăm drumul. După o oră se iviră zorile. Amestecul acesta de noapte cu puterea luminii ne ţinu privirile foarte încordate. Instinctul de apărare ne făcu să presupunem, că după fiecare trunchi de copac mai gros, cineva ne pândeşte. -,,N-aveţi teamă, zise călăuzul Gligor, din urmă nimeni nu ne ajunge, înainte poate să ne iasă cineva în cale, rămâneţi şi ne urmaţi la distanţă de vedere”. Călăuzul şi moş Stanca o luară înainte. Din distanţă ne făceau semne cu o căciulă să-i urmăm. Soarele ieşi de după munte şi acum era deasupra pădurii. Ciobanul şi călăuzul se opresc. Ciobanul ne face semn să oprim. ,,Ce este?”, îl întrebăm. ,,Vedeţi, în faţa voastră este un gol mare de pădure. Alte dăţi când am trecut pe aici, am trecut noaptea, acum este ziua. Străbătând poiana ne poate observa cineva. Să ocolim la stânga, nu putem urca stâncile ce se văd şi apoi peste vârfurile acelea n-am mai fost şi ce ştim unde vom ajunge”. Un cuţit parcă ar fi înfipt cineva în inimile noastre. Ce e de făcut? ,,Aici nu putem sta, zise călăuzul, ne înapoiem puţin spre dreapta, mai facem cale de un ceas şi ne adăpostim la stâna lui Pleşa. Stână e pustie, are şi fân sub acoperiş, în stână vă puteţi şi odihni până diseară, zise ciobanul”. Stâna era cu trei încăperi, două din ele erau tixite cu nutreţ, până sus, iar în a treia, care era destinată ca locuinţă pentru băciţe, se aflau nişte cârlige afumate, o căldare de tuci spartă şi o şea de lemn hodorogită, cele din urmă răzimate de un perete al încăperii. Ciobanul ne face semn să ne urcăm pe fân.

64

Căţărându-ne ca pisicile pe bârnele pereţilor stânei, ajungem sus şi ne acoperim cu fân. Aici nu mai eram la larg. De acum eram prizonierii ciobanului şi ai călăuzului. În şoaptă vorbeam cu Moga: ,,Ce ne facem Petre? Noi stăm aici ca la închisoare, dacă o fi să ne simtă cineva nu ne mai putem apăra, ne ia ca din oală! Nu vor fi ai dracului românii ăştia să ne dea pe mâna ungurului!”. ,,Mai ştii”, răspunse Moga. Enervat, se ridică din culcuş, îşi îndreaptă privirile în toate direcţiile pe sub acoperişul stânei şi apoi în şoaptă cheamă numele călăuzilor. Niciun răspuns. -,,Să ştii că ne-au luat banii şi s-au dus dracului! Ce să facem?”, zise Moga. -,,Să aşteptăm până diseară”, îi răspunsei. ,,Să aşteptăm şi să ne păzim”. În loc să ne odihnim, stăm acum de pază când unul, când celălalt, până seara. Către seară auzim în apropierea stânei pas omenesc şi pe cineva de trei ori tuşind. Era ciobanul Stanca şi călăuzul Gligor. Ciobanul ne face semn să ne coborâm, spunându-ne că ei au fost în apropiere la nişte clăi de fân, ca să ne poată feri sau anunţa de vreo primejdie. Timpul se schimbase. Nişte nori negri acopereau pădurea. La început erau mari, apoi mai întinşi şi tot ţesându-se au acoperit într-o clipă toată bolta cerului. O noapte neagră şi rece ne învăluia. -,,Să pornim, zise călăuzul, că de acum dăm de alt necaz, aceştia sunt norii cu zăpadă”. ,,Vârful lui Petru”30 se vedea de cu ziuă, acoperit cu zăpadă, stând ca un moşneag cu plete albe, privind tristeţea codrilor din împărăţia sa.

30 Vârf montan, din Munţii Şureanu, Carpaţii Meridionali, având o înãlţime de 2130 metri. 65

După o oră de marş, pe frunzele şi crăcile uscate se aştern primii fulgi de zăpadă, în altă jumătate de oră stratul de zăpadă era gros şi fiecare urmă a noastră rămânea tipărită. -,,Ce ne facem? Ne rămân urmele! Apoi de; zise călăuzul, ăsta- i necazul despre care am vorbit, dar n-aveţi teamă”. -,,Mai avem mult până la graniţă?”, îl întrebarăm. ,,Mâine pe înserat suntem la graniţă!”, ne răspunse călăuzul. Toată noaptea am mers prin zăpadă, urcând şi coborând, încărcaţi de zăpadă şi uzi la picioare. De mâncat, mâncarăm mergând, din traistă, mai multă brânză, care se sfărâmiţa şi gustam din sticla cu rachiu, celelalte, salamul, pâinea erau îngheţate. După un popas în apropierea frontierei, popas făcut cu toţii culcaţi în zăpadă, cu nasurile, fiecare la rădăcinile mai groase şi mai ridicate din pământ ale copacilor, ni se arată de călăuz pichetul de graniţă unguresc, la punctul de trecere ,,Obârşia Lotrului”.31

31 Obârşia Lotrului este o importantã zonã turisticã din Munţii Parâng, Carpaţii Meridionali, care face legãtura dintre patru masive muntoase: Parâng, Cãpãtânii, Lotrului şi Şureanu. 66

CAPITOLUL V LA GRANIŢĂ

În piepturile noastre auzeam cum bate inima. Doi jandarmi se văd pornind de la pichet pe poteca de patrulare. Călăuzul ne face semn să nu ne mişcăm. După un sfert de oră se ridică, se apropie de noi şi ne dă instrucţiuni. -,,Jandarmii s-au dus pe poteca de patrulare spre celălalt pichet”, ne spune călăuzul. ,,Vor veni tot ei înapoi, sau cei de acolo vor veni la pichetul acesta nu ştiu, dar acum e momentul să trecem”. -,,D[umnea]voastră rămâneţi unde sunteţi şi eu trec primul. Vă uitaţi la semnul meu, când ridic căciula, să şi plecaţi”. -,,De mă va vedea cineva şi mă va prinde eu mă împac cu ei. D[umnea]voastră observaţi şi în cazul acesta aveţi timp să vă apăraţi”. Călăuzul plecă cu pasul obişnuit ciobănesc şi după ce ajunge la poteca de patrulare ne face semn cu căciula. O comandă militară nu se poate executa aşa de bine cum am executat noi porunca dată de călăuz. Din vreo câteva salturi întinse, trecem peste frontieră. Călăuzul rămas în urma noastră ne strigă încet: ,,Opriţi-vă! Acum suntem în România, ungurii nu vă mai pot face niciun rău, să mai mergem încă vreo trei-patru sute de paşi apoi să ne oprim”. ,,Să mergem mai departe, ziceam eu, urmele noastre se văd prin zăpadă, jandarmii când se vor înapoia ne vor urmări”. -,,Nu mai au dreptul, aici suntem în România, aici e mai mare grănicerul român”, zise călăuzul. După vreo patru sute de paşi făcuţi pe teritoriul românesc, călăuzul ne sfătuieşte, din nou, să ne oprim şi să ne odihnim până dimineaţă, spunându-ne că mai departe nu ne poate conduce, misiunea lui, terminându-se.

67

Îl ascultăm şi sfârşiţi de oboseală, ne oprim părându-mi-se că sunt pe altă lume. Simţeam o lume cu totul nouă, nepătrunsă de mine. Visam, aveam înaintea ochilor tot ce s-a petrecut şi presimţeam ce va avea să se întâmple. Prietenul Moga avea şi el atitudinea omului liniştit, trecut prin puternice emoţii. Călăuzul şi ciobanul au strâns la iuţeală crăci uscate de sub zăpadă, ca să facem focul. Curăţim zăpada pe locul unde ne aşezăm şi la jăratecul şi flacăra focului, ne dezgheţăm merindele, iar după ce mâncăm şi ne uscăm îmbrăcămintea, ne culcăm între focuri, pe care din când în când, până dimineaţă, le alimentam cu lemne, când unul, când altul. Dimineaţă ne luăm rămas bun de la călăuzi, mulţumindu-le de osteneala şi binele ce ni l-au făcut, rugându-i să comunice părinţilor că am trecut cu pace şi sănătoşi. -,,Încotro s-o luăm Petre?”. -,,Să mergem să aflăm în apropiere un pichet de grăniceri”, răspunse prietenul Moga. Un vânt subţire, ascuţit şi rece se dezlănţuieşte, aruncând zăpada de pe coroana copacilor peste capetele şi feţele noastre. Cu ochii şi urechile îmbâcsite de zăpadă păşim peste munţii şi codrii acoperiţi şi ei de troiene mari de zăpadă. Poteci şi dacă existau, acum nu se mai vedeau. Numai câte o urmă mai proaspătă de sălbătăciune mai vedeam din când în când. Către seară, după ce am coborât în multe văi, am urcat coaste pe locuri nebătătorite de picior omenesc, zărim în fundul unei văi o căsuţă şi deasupra ei, pe un stâlp, un drapel. -,,Să fie oare pichetul românesc?”. Nu putea fi altceva. Stâlpul cu drapelul erau dovezi că nu putea fi o căsuţă particulară, totuşi o temere ne cuprinse pe amândoi. Putea acea căsuţă să fie şi pe teritoriul Ungariei, graniţa pe la punctul nostru de trecere avea foarte multe sinuozităţi, chiar după o zi de marş, aşa cum l-am făcut noi,

68 după ce ai trecut frontiera, poţi foarte uşor, dacă pierzi direcţia, să ajungi iarăşi la frontieră. Mai era drapelul care trebuia să ne lămurească pe ce teritoriu se află căsuţa. Dar la acest drapel în apropierea amurgului, nu i se putea distinge culorile, fiind şi el vechi şi spălăcit. Deodată zărim la uşa căsuţei un soldat cu pelerină neagră şi cu capelă moţată. Era primul soldat român pe care l-am văzut. Grănicerul ne face semne de chemare. Pichetul era românesc. Cu bucurie frăţească suntem primiţi între grăniceri. După ce le istorisim tot calvarul nostru, şeful pichetului dă ordin grănicerilor să ne pregătească ceva de ale mâncării. Şeful pichetului era un om voinic, frumos şi bine făcut, cu umerii laţi, părea de o putere neobişnuită. Se apropie de noi, ne invită să gustăm un pahar de vin, pe care îl avea într-o damigeană şi gustând câte puţin, şezând cu toţii în jurul unei mese ce servea şi de birou, şeful ne vorbea: -,,Când v-am văzut sus pe culme, ştiam că sunteţi ,,ungureni”,32 ştiam că vă părăsiţi patria; nu fiţi descurajaţi, aici în România, dacă vă purtaţi cu demnitate, veţi trăi fericiţi. Țara noastră încă va intra în război, dar nu se ştie ceasul! Noi nu vă facem mizerii, dacă ar fi să ne ţinem după cum prevede regulamentul, trebuie să vă ţinem arestaţi şi să vă conducem din post în post”. -,,Patria noastră este România domnule şef. Am plecat din Ardeal pentru că am simţit că aici ne este locul! Nu puteam să mai trăim între unguri şi saşi, să le ascultăm laudele, ei liberi şi noi subjugaţi. Nu am fugit de acolo de teama morţii, de murit trebuie să murim odată. Am fugit de acolo fiindcă vrem să murim pentru ţara şi neamul nostru”.

32 ,,Ungurean”: ,,Denumire datã locuitorilor români originari din Transilvania (în special din Mãrginimea Sibiului), care, practicând pãstoritul transhumant, s-au stabilit în Muntenia şi Oltenia, întemeind sate noi”. 69

Un grănicer anunţă că tocana de oaie cu cartofi şi mămăliguţă este gata. Şeful ne invită la tocană. Aburii calzi cu mirosul lor de mâncare, după atâtea zile de hrană rece, ne-a înteţit şi mai mult pofta de mâncare. Tocana era bună, nu prea grasă şi cu gust plăcut de ardei. Vinul şefului, din damigeană, ne-a înveselit pe toţi. Cântecele lor, cu doinele noastre, pentru noi, aici s-au înfrăţit prima dată. Dimineaţa, recreaţi, plecăm pe calea indicată de şeful pichetului, cu o adresă către secţia de jandarmi, spre comuna Voineasa.33 Masivul păduros din apropierea comunei era în exploatare, străbătut de jilipuri34 de plutire. La intrare în comuna Voineasa, se lucra la un podeţ. Muncitorii, între care erau şi mulţi italieni, ridicau o sonată pentru baterea piloţilor. Berbecele sonată, cădea apoi de sus cu o bufnitură înnăduşită de pilot. O voce se auzea mai tare: ,,Sus băieţi!”, după care din piepturile tuturora ieşea un ,,hău-rup!” puternic, jalnic, chinuitor şi cu repetate ,,hăăi-rumpuri”, sonata se înălţa şi cădea pe capătul pilotului.

33 Voineasa, judeţul Vâlcea. 34 ,,Jilip”: ,,Construcţie în formã de jgheab, fãcutã din pãmânt, din bârne, din beton etc., pe versantele cu pante ale munţilor şi dealurilor, folositã pentru scoaterea, prin alunecare, a buştenilor tãiaţi din pãdure”. 70

CAPITOLUL VI DE LA VOINEASA LA RÂMNICU-VÂLCEA ŞI BUCUREŞTI

În comuna Voineasa ne prezentăm postului de jandarmi. Pe pereţi, la post, vedem tablouri cu fotografia generalului Averescu.35 Şeful de secţie ne ia un interogatoriu, în asistenţa primarului şi la terminare ne întreabă: ,,Ce să fac cu d[umnea]voastră?”. ,,Faceţi cu noi ce doriţi, înapoi să nu ne trimiteţi!”, fu răspunsul nostru. ,,Nu, de asta să nu aveţi grijă, eu mă gândeam unde să vă cărtiruiesc. Aici avem ordine severe. Trebuie să staţi 7 zile în supraveghere sanitară, în carantină. Vă dau în grija primarului”. Primarul ne spune că este o casă în care sunt mai mulţi ungureni, muncitori ţărani, între ei şi unul ungur. N-am fost duşi la acea casă, care servea de carantină, căci din bunăvoinţa primarului am fost găzduiţi într-o cameră separată la un ţăran în comună, care pentru plată ne servea şi cu mâncare.

35 Alexandru Averescu (1859-1938): general, mareşal al României, om politic român, absolvent al Şcolii Superioare de Rãzboi din Torino, profesor al Şcolii Superioare de Rãzboi, participat la operaţiunile privind suprimarea mişcãrilor ţãrãneşti din anul 1907, participat la cel de-al Doilea Rãzboi Balcanic, în timpul Primului Rãzboi Mondial comandant al Armatei a II-a, iniţiator al manevrei de la Flãmânda, fondator şi lider al Ligii Poporului (care, în 1920, a devenit Partidul Poporului), ministru, prim-ministru în mai multe rânduri, membru de onoare al Academiei Române (a se vedea: Sorin Radu, ,,Mitul eroului salvator: cazul generalului Alexandru Averescu”, în Apulum, numãr XXXV, 1998, pp. 545-558; Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Bucureşti, Editura Militarã, 2005; Nicolae Nicolescu, Enciclopedia şefilor de guvern ai României (1862-2006), Bucureşti, Editura Meronia, 2006, pp. 46-50). 71

La 7 zile, însoţit de un jandarm, plecăm cu o căruţă, pe care o plătim, la compania de jandarmi, la Brezoiu,36 de acolo la Râmnicu- Vâlcea şi după 2 zile plecăm cu trenul la Bucureşti. În gara Râmnicu, după vreo 10 minute de aşteptare, soseşte trenul. Ne urcăm într-un vagon de clasa a III-a, aici o lampă cu ulei, reflectă razele slabe ale luminii numai în jurul şi deasupra băncilor ce se aflau direct sub lampă. Vagonul era pe jumătate încărcat. Noi ne aşezarăm într-un colţ din fundul vagonului, cu faţa în direcţia mersului. În celălalt capăt al vagonului erau vreo câteva femei ţărance. Dintre toate, una vorbea mai mult, iar celelalte ascultau, schimbând din când în când câte un cuvânt. În zgomotul cadenţat al trenului, nu se înţelegea despre ce anume vorbeau aceste femei. La un moment dat, zgomotul trenului se micşorează, probabil din cauza liniei drepte şi a terasamentului bun al drumului de fier. Atenţia mea se îndreptă cu mai multă concentrare asupra grupului de femei şi la un moment dat înţeleg că se vorbeşte ceva despre Ardeal. Mă ridic, mă apropiu de banca femeilor. O vecină de-a 7-a casă a părinţilor mei, nana Rafila a lui Vintilă, văzându-mă exclamă: ,,Vai bată-vă norocul să vă bată, tocmai de d[umnea]voastră vorbeam până acum”. -,,Dragii mei, să ştiţi, acasă este bai mare, patrulele de jandarmi şi poliţia a scotocit tot prin casele părinţilor voştri. Bieţii voştri părinţi, sunt purtaţi la poliţie şi primărie de dimineaţa până seara”. -,,Prin faţa caselor voastre de câte ori treci, sau intră câte un jandarm, sau iese câte o patrulă”. -,,Vorbit-ai cu părinţii mei nană Rafila?”.

36 Brezoi, judeţul Vâlcea. 72

-,,Nu, dragul meu, eu spun numai ce am văzut şi ce am auzit, dar cu ei nu am vorbit; cine intră în curtea d[umnea]voastră, la moment este înhăţat şi condus la poliţie”. -,,Auzeam vorbindu-se că azi sau mâine, părinţii voştri vor fi duşi la Cluj la judecată şi de nu vor spune unde sunteţi, pe toţi îi împuşcă”. Necaz mare. Ceilalţi din vagon s-au strâns în jurul nostru, punându-ne fel de fel de întrebări: ,,Pe unde aţi trecut?”, ,,De când sunteţi la Râmnicu-Vâlcea?”, ,,Aţi fost pe front?”, ,,V-aţi bătut cu ruşii sau cu sârbii?”, ,,Sunt mulţi români în armata austro-ungară?”, ,,Nu v-a fost frică că vă prinde?”, ,,Unde vă duceţi?”, ,,Aveţi pe cineva în Bucureşti?”, ,,Ce veţi face acolo?”. După ce răspundem la toate întrebările, întreb pe nana Rafila că ce vânturi o aduce pe aici. Îmi răspunde, că are paşaport şi vine la feciorul ei, care e în Bucureşti la brutăria ,,Gagel”. Cu prietenul Moga ne aşezăm la locurile noastre şi cu gândul la părinţi şi la suferinţele lor, adormim cu capetele rezemate de peretele vagonului. Dimineaţa, la orele 5, ne coborâm la gara de nord în Bucureşti. Nana Rafila, cu desagii ei încărcaţi pe umeri, pleacă la băiatul ei, iar noi luându-ne rămas bun, o rugăm să spună părinţilor, că ne-a întâlnit şi că suntem acum la Bucureşti. Ajunşi pe Calea Griviţei, intrăm la o ceainărie. Ceaiul cald cu franzela proaspătă ne-a înviorat puţin. Pe Calea Griviţei circulau acum tramvaiele cu cai şi electrice. Lucrătorii, muncitori la fabrici şi întreprinderi, populau tot mai mult strada Griviţei. Furnicarul acesta de oraş de capitală, cu zgomotul matinal şi cu strigătele vânzătorilor ambulanţi, ne atrăgea ca un vârtej.

73

Uităm de necazurile din Ardealul nostru. Aici era pace, aici nu era război. Acolo erau offuri şi vaiere, aici era mişcare şi viaţă. În Ardeal era doliu, aici era veselie. Alături de ceainărie era hotelul şi restaurantul ,,Bratu”. ,,Proprietarul hotelului trebuie să fie ardelean”, zise prietenul Moga. Intrăm la portar şi cerem o cameră cu două paturi. Ca acte de identitate, am prezentat portarului biletele de liberă circulaţie, eliberate de compania de jandarmi Brezoiu. Cât am stat la hotel pe proprietar nu l-am văzut. Portarul îşi încasa regulat costul camerelor. De mâncat, nu mâncam la restaurantul ,,Bratu”, restaurantul ni se părea prea luxos şi tariful mâncărurilor ridicat faţă de posibilităţile noastre de plată. Trebuia să fim cruţători, nu mai aveam pe tata şi mama la care să apelăm la cazuri de nevoie. Peste drum de hotelul ,,Bratu” era un restaurant modest ,,Giurconiu”. La acest restaurant am tras până când am terminat paralele.

74

CAPITOLUL VII LA ,,LIGA CULTURALĂ”.37 ÎNCORPORAREA CA VOLUNTARI

Necunoscători ai Bucureştilor, aflăm din ziare că există o ,,Ligă Culturală” care se interesează de soarta românilor. La sediul ,,Ligii Culturale” ne întâlnim cu fraţii din Bucovina, Banat, Ardeal şi Macedonia; toţi zgăurând după vreun ajutor sau vreo plasare; noi cerem încorporarea noastră ca voluntari. Erau aici tineri şi bătrâni, muncitori şi intelectuali, foşti militari şi elevi de liceu. D[omnu]l Topârceanu de la ,,Ligă” ne-a împăcat pe toţi cu multă amabilitate. Moga şi eu am fost prezentaţi d[omnu]lui Petre Gârboviceanu38 de la ,,Casa Şcoalelor” ca să fim plasaţi deocamdată ca învăţători.

37 Liga Culturalã a Românilor este o asociaţie culturalã, înfiinţatã la 15 decembrie 1890, la iniţiativa unor studenţi şi personalitãţi ale vieţii culturale româneşti, întruniţi la Universitatea din Bucureşti. Încã de la început, prin programul sãu, Liga Culturalã şi-a asumat un caracter cultural, militând pentru unitatea românilor, egalitatea politico-socialã, pentru limba şi cultura naţionalã. Printre preşedinţii acestei asociaţii se numãrã Grigore Brãtianu, Vasile Lucaciu, Nicolae Iorga, Constantin Angelescu etc. Desfiinţatã de cãtre autoritãţile comuniste în anul 1948, asociaţia şi-a reluat activitatea în anul 1990, sub denumirea de Liga Culturalã pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (pentru mai multe detalii a se vedea: Vasile Netea, ,,Liga Culturalã” şi unirea Transilvaniei cu România, Iaşi, Editura Junimea, 1978; Victor Crãciun, Constantin Gheorghe Marinescu, Vasile Netea, Liga Culturalã pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni: 1890-1948; 1989-2003, Bucureşti, s. n., 2003). 38 Petru Gârboviceanu (1862-1938): profesor de filosofie şi pedagogie, administrator al Casei Bisericii, om politic, membru al Partidului Naţional Liberal, deputat de Mehedinţi, editor al revistei ,,Albina”, alãturi de Constantin Rãdulescu- Motru, George Coşbuc, Petre Dulfu, Vasile Stoicescu etc. (a se vedea: Remus Pricopie, ,,Operele lui Spiru C. Haret-o mãrturie-maraton despre interes public şi 75

Ministerul Instrucţiunii, al cărui titular era Ion G. Duca,39 ne oferă, mie catedra de suplinitor la şcoala din Dudeşti-Cioplea,40 iar lui Moga în comuna Ştubel-Orăşti.41 Locul nu devenea vacant decât după 15 zile, trebuind să suplinesc pe d[omnu]l Ion Nichitescu, care trebuia să treacă la revizoratul42 Ilfov. În intervalul acesta, având banii socotiţi numai pentru camera de la hotel, mâncam la azilul săracilor la ,,Pâinea Zilnică” pe cheiul Dâmboviţei, cu bon eliberat de Liga Culturală. La termenul indicat de revizoratul Ilfov, mă prezint la serviciu. De la hotel Bratu, până la Dudeşti-Cioplea, străbat drumul pe jos. Edificiul şcolii era construcţie mai nouă. Spre stradă era locuinţă, iar mai în fund ceva, era şcoala propriu-zisă, cu două clase de învăţământ şi cu o mică intrare. Locuinţa era ocupată de d[omnu]l Nichitescu, care pleca în fiecare zi la revizorat, cu o cabrioletă43 uşoară, cu două roţi de cauciuc frumos vopsite, cu arcuri noi şi elastice, trasă de un cal mare unguresc, bine înhămat, cu copitele unse, cu coama şi coada împletite în rafie, de vizitiul Mandache.

responsabilitate”, în volumul Operele lui Spiru Haret, I, ediţie îngrijitã, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2009, p. 5, nota 2). 39 Ion Gheorghe Duca (1879-1933): om politic român, membru al Partidului Naţional Liberal, ministru în mai multe guverne, prim-ministru în perioada 14 noiembrie-30 decembrie 1933, asasinat în gara Sinaia de membrii Gãrzii de Fier pentru încercarea acestuia de anihilare a mişcãrii (a se vedea: Nicolae Nicolescu, Enciclopedia şefilor de guvern ai României (1862-2006), Bucureşti, Editura Meronia, 2006, pp. 127-132). 40 Astãzi cartier al Bucureştilor. 41 Orãşti, judeţul Cãlãraşi. 42 ,,Revizorat”: ,,Inspectorat şcolar”. 43 ,,Cabrioletã”: ,,Trãsurã uşoarã, cu douã roţi, trasã de obicei de un singur cal”. 76

Pentru mine nu era altă încăpere, decât antreul44 şcolii; aici, pe o pătură şi mai pe urmă pe o saltea cu paie îmi odihnesc oasele noaptea şi tot aici după plecarea elevilor de la şcoală, îmi pregăteam într-o cratiţă, împrumutată de la d[oam]na Nichitescu, carne friptă şi sare şi niţel piper. Prietenul Moga, în duminici şi sărbători, venea pe la mine. Cu el cutreieram Bucureştii. Străbăteam Calea Victoriei,45 Bulevardul Elisabeta,46 Cişmigiul,47 Calea Griviţei, Filantropia, Şoseaua Kiselef,48 muzeele, Parcul Carol49 etc. Într-una din zile, în Cişmigiu, facem cunoştinţă personală cu un tânăr ardelean. Ni se prezintă: ,,Sunt Bocan Iancu din Pianul de Sus”50 şi îmi spune că mă cunoaşte din Ardeal, era coleg cu fratele meu Simion (mort pe frontul italian şi îngropat la Linz,51 1918). -,,Îmi pare bine de cunoştinţă! Ai vreun rost pe aici, eşti plasat undeva?”, îl întrebai. -,,De vreo două zile sunt în Bucureşti, vin de la Braşov, acolo s-au făcut recrutările pentru clasa noastră, primind ordinul de încorporare pentru Viena, am sosit la Bucureşti”, îmi zise.

44 ,,Antreu”: ,,Prima încãpere (de dimensiuni mici) a unei locuinţe, în care se intrã venind de afarã (vestibul)”. 45 Calea Victoriei este una dintre cele mai vechi artere ale Bucureştilor; actualmente se întinde pe o distanţã de 2700 de metri, cuprinsã între Piaţa Naţiunilor Unite şi Piaţa Victoriei. 46 Arterã centralã a Bucureştilor, nu numai ca poziţie, ci şi pentru ca de-a lungul acesteia se aflã numeroase instituţii politice, administrative, culturale. 47 Parcul Cişmigiu, poziţionat în centrul Bucureştilor, este cel mai vechi parc public, inclus pe lista monumentelor istorice din capitalã. 48 Arterã principalã a Bucureştilor, denumitã astfel în cinstea contelui rus Pavel Kiseleff, ce face legãtura între Piaţa Victoriei şi Piaţa Presei Libere. 49 Parc amenajat în intervalul 1900-1906, inaugurat cu ocazia celebrãrii celor 40 de ani de domnie ai regelui Carol I (în perioada comunistã a purtat numele de ,,Parcul Libertãţii”). 50 Pianul de Sus, judeţul Alba. 51 Linz, oraş în Austria, al treilea ca mãrime, reşedinţã a landului Oberösterreich. 77

-,,Bine ai făcut frate Iancule, decât să faci armata la Viena şi să te sacrifice pentru alţii, mai bine fă-o aici şi o facem cu toţii”, îi zisei. Din momentul acesta am luat cu toţii hotărârea ca să ne prezentăm la Marele Stat Major şi să cerem, de acum, încorporarea noastră ca voluntari. În ziua următoare nu am mai mers la serviciu. La Marele Stat Major am fost primiţi cu simpatie. Ofiţerii ne- au rugat să le istorisim episoade din război, sau interesat de felul de organizare al unităţilor, a echipamentului, a armamentului, despre starea morală a trupelor, de felul de luptă al ungurilor şi al ruşilor, de procentele răniţilor, ale morţilor şi al prizonierilor. Un colonel, dintre ofiţerii Statului Major, ne îndrumă să ne prezentăm colonelului Alimănişteanu, de la Direcţiunea Şcoalelor Militare. După ce ne-am făcut cererile, primim încunoştiinţarea, că suntem primiţi ca elevi cu termen redus la şcolile militare pregătitoare pentru ofiţeri de rezervă ,,Artilerie, Geniu, Marină” secţia geniului. La 15 februarie, deşi cursurile erau începute, suntem îmbrăcaţi în haina de ostaş român.

78

CAPITOLUL VIII FIRUCA

Mulţumit sufleteşte că sunt îmbrăcat acum în scumpa haină de ostaş român, deşi de trupă, dar curate, nu puteam să nu mă gândesc la Firuca, cea plecată de la Sebeş, la Institutul Surorilor de Caritate ,,Regina Elisabeta”. Pe ,,Filantropiei”, când ne plimbam cu Moga, am văzut Institutul Surorilor de Caritate, ştiam că Firuca va fi aici, dar în starea sufletească în care eram, nu îndrăzneam să fac vreo întrebare. Totuşi ea a aflat de mine. Pe când eram la Dudeşti-Cioplea, îmi trimise o fotografie a ei în costum de călugăriţă, între două prietene, pe un format carte poştală. I-am răspuns de primire, sub numele de Viorică. Firuca este fiică de ţăran fruntaş. De mică se remarcă printre toate fetele de vârsta ei, din toate punctele de vedere. Ca fizic, era plăcută: păr blond uniform, cu bucle naturale, ochi albaştri mari şi pătrunzători. Fruntea puţin bombată ce trăda puţină încăpăţânare, faţa plină, roşie, sănătoasă, buzele fin tăiate, gingaşe ca fraga, dinţi frumos rânduiţi, albi, buni pentru reclamă, nas îndrăzneţ simetric, nu prea lung, grumaji albi, îmbrăcaţi cu o piele fină, umerii bine legaţi şi îndeosebi pieptul fraged, nu voluminos, însă tare şi elastic, talia mijlocie, bine legată, cu şoldurile pline, orice haină îmbrăca, ţinuta ei era totdeauna ştrengărească. O cunoşteam din primele clase de liceu. Cu fratele ei, Bucur, eram colegi şi în acelaşi timp foarte buni prieteni. O întâlneam din când în când acasă la părinţii ei. Cupidon52 nu se amesteca în jocurile noastre copilăreşti.

52 Cupidon (,,Eros” în mitologia greacã): Personaj din mitologia clasicã, reprezentând zeul iubirii, dorinţei, atracţiei şi afecţiunii, fiu al zeiţei Afrodita/Venus. 79

Abia mai târziu, la 17 ani, Cupidon îmi trimitea câte o săgeată la Sibiu, unde urmam cursurile de pedagogie la ,,Seminarul Andreian”.53 În vacanţă, în fiecare an ne întâlneam. Întâlniri gingaşe şi inofensive. Nu ne cunoşteam tainele sufletelor noastre; simţeam însă că este ceva înlăuntrul nostru, care ne îndeamnă să ne apropiem, să ne întâlnim, să corespondăm. Într-o zi de târg, târgul de iarnă din ianuarie, fiind acasă în vacanţa de Crăciun, o întâlnesc la plimbare, cu o prietenă a ei, Mariţi. Tic-tac-ul inimii, îmi spunea că o iubesc. Acum eram mare, eram flăcău de 18 ani. -,,D[omni]şoarelor, îmi permiteţi să vă însoţesc, să vă fiu tovarăş de plimbare?”. -,,Să pofteşti, că ne eşti simpatic, chiar te aşteptam”. După ce am colindat tot târgul, întreţinând discuţiile cu fel de fel de banalităţi şi anecdote, le însoţesc la domiciliu. Cu toţii intrăm la locuinţa Firucii. Părinţii primitori, ca toţi ţăranii cu fete ,,domnişoare”, ne invită la un pahar cu vin cald cu zahăr. La masă am rămas acolo. La joc de cărţi ne împrietenim mai cu inimă şi de atunci ne zicem ,,tu”. După masă, la plimbare, ne apropiam şi ne atingeam mâinile. Le încălzeam când în manşonul ei, când în buzunarul mantalei mele. Iată-ne fericiţi, fără să ne mărturisim iubirea. Ne despărţim în pragul porţii casei, furându-i, sau mai bine zis, dându-mi ea primul sărut.

53 Instituţie înfiinţatã la 12 martie 1850, la Sibiu, de cãtre episcopul Andrei Şaguna, pe structura vechii ,,şcolii clericale” existente încã din vremea episcopului Vasile Moga, pentru formarea viitorilor preoţi, la care, începând cu anul 1853, i s-a adãugat şi un curs separat de pedagogie, pentru pregãtirea viitorilor învãţãtori. În anul 1861, corpul profesoral al ambelor secţiuni s-a reunit, rãmânând în aceastã situaţie pânã în anul 1919; cursul clerical a fost ridicat la trei ani de studiu, iar cel pedagogic la doi ani de studiu (a se vedea: Mircea Pãcurariu, O viaţã dãruitã bisericii şi neamului. Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, mitropolitul Trasilvaniei, Sibiu, Editura Andreiana, 2012, pp. 261-284). 80

Am plecat ameţit de fericire. În calea mea nu mai vedeam decât ochii ei mari, albaştri, simţeam buzele ei calde şi moi, mă pipăiam dacă nu cumva buzele ei sunt tot pe buzele mele. Mirosul parfumat şi voluptos de femeie m-a captivat. A doua zi plec la Sibiu, corespondăm regulat, fără întârzieri de răspunsuri. Când ne scriam, eram mai îndrăzneţi, tot ce inimile noastre ne şopteau aşterneam pe hârtie. De multe ori prin corespondenţă ne mai şi certam. Ne certam şi iar ne împăcam. Firuca era amabilă şi cu deosebit tact, era cam egoistă, îi plăcea să fie dominatoare şi de multe ori era necruţătoare faţă de colegele ei şi faţă de toţi prietenii ei. Avea aplecări, îi plăcea mult societatea bărbaţilor, totdeauna era însoţită de câte un tânăr, însă de mică îi prefera pe cei în etate, pe cei mai culţi, simţindu-se mai ocrotită, mai stăpână. Tinerii, câţi o cunoşteau, toţi o curtau. În timpul când corespondam avea şi peţitori. Eu credeam într-o dragoste ideală, la vârsta aceea nu mă puteam gândi la căsătorie. De altfel, nici ea nu se gândea. Totuşi era satisfăcută dacă era anturată şi curtată de toţi tinerii. Întâlneam la ea tineri avocaţi stagiari, studenţi la teologie, preoţi, care îi cereau mâna, ofiţeri şi contabili. Părinţii ei erau veşnic îngânduraţi, din atâţia candidaţi nu ştiau după care s-o mărite. Eu eram bine primit de câte ori mergeam la părinţii ei. Ei mă considerau ca un bun prieten cu Bucur, fiul lor, care plecase la America.54

54 Continentul american a constituit încã de la începuturi, în mentalul colectiv european, un tãrâm al fãgãduinţei, un loc al libertãţii, al egalitãţii şanselor, unde oamenii nu mai sunt prigoniţi pentru orientarea politicã, sau confesiunea lor, un spaţiu înconjurat de o aureolã miticã, un refugiu, un spaţiu unde se putea începe o viaţã nouã. Fãrã îndoialã cã America a reprezentat şi pentru românii transilvãneni un astfel de spaţiu, mai ales dupã încheierea pactului dualist (iunie 1867) şi adoptarea legilor privind uniunea Transilvaniei cu Ungaria, a legilor şcolare şi a legii naţionalitãţilor. Acestor cauze, de naturã politicã, trebuie sã li se alãture şi cauzele economice, pauperismul fiind unul din factorii care au determinat emigrarea 81

Firuca, în plăcerea de a călători cu trăsura şi cu trenul, nu refuza invitările candidaţilor de a face vizite cu părinţii ei în satele şi oraşele lor, pe cheltuiala părinţilor ei, care erau strângători şi nu prea cheltuiau. Mie, însă, îmi spunea ca şi părinţilor ei, nu cu seriozitate prea mare, dar îmi spunea că se mărită. Nu mă supăram, dar ştiam că nu se mărită şi nu s-a măritat. La Bucureşti am întâlnit-o în tovărăşia mai multor surori de caritate, în colţul Poştei Centrale, n-am putut vorbi multe, fiind grăbite; a doua oară am întâlnit-o la ,,Zablovski” la familia Ionescu. Legăturile noastre sufleteşti nu s-au rupt, însă din cauza împrejurărilor şi a evenimentelor, nu ne-am mai întâlnit până după război.

românilor. Nu în ultimul rând, conform istoricului clujean Ioan Bolovan, emigrarea trebuie pusã şi pe seama progresului mentalitãţii şi mobilitãţii individuale a celor care aveau capacitatea economicã şi curajul de a-şi cumpãra un bilet de vapor şi a pleca în lume în cãutarea unei soarte mai bune. Odatã ajunşi aici, românii transilvãneni s-au implicat în investiţiile bancare, în cele industriale, în agriculturã sau în domeniul serviciilor, unii îmbogãţindu-se destul de repede. Cu toate acestea şi-au menţinut tradiţiile româneşti, fãcându-le cunoscute prin intermediul celor douã publicaţii româneşti ,,Românul” şi ,,America”, precum şi prin intermediul celor peste 70 de societãţi culturale (pentru problematica emigraţiei româneşti în Statele Unite ale Americii a se vedea: Nicolae Iorga, America şi românii din America, Vãlenii de Munte, Aşezãmântul Tipografic ,,Datina Româneascã”, 1930; Ştefan Meteş, Emigrãri româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Bucureşti, Editura Ştiinţificã, 1971; Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1918: contribuţii demografice, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000; Elena Andreea Boia, Imaginea Statelor Unite ale Americii în cultura româneascã din Transilvania pânã la Primul Rãzboi Mondial, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2009). 82

CAPITOLUL IX MOBILIZAREA 1916. DIN NOU PE CÂMPUL DE LUPTĂ

La terminarea şcolii militare, promoţia se avansează, la 1 iulie 1916, la gradul de sublocotenent. România, care era neutră din august 1914, avea acum concentrate trupele la frontieră.55 Aliaţii, slăbiţi pe frontul de vest, au grăbit intrarea în acţiune a României, asigurându-i drepturile ei. Italia, intrase şi ea în război din 1915. La 16 august 1916 eram la Halânga,56 cu Regimentul 57 Infanterie, mutat din Bat[alionul] 2 Pionieri, comună lângă oraşul Turnu-Severin. Regimentul primeşte ordin să pornească în marş către frontieră, spre satul Bunaica.57 Ofiţerii şi trupa, concentraţi de multă vreme la regiment, erau în permisie, învoiţi pe câte o zi, două, fiind zi de sărbătoare. Comandantul batalionului, căpitan Macovescu, soseşte primul la batalion. În cantonament, scotocim tot ce aparţinea batalionului: arme, raniţe, efecte militare de ale soldaţilor învoiţi, le încărcăm în trăsurile batalionului şi ale companiilor, iar ceilalţi care erau prezenţi în cantonament, ne rânduim pe companii şi pornim pe şoseaua ce duce spre frontieră.

55 Dupã lungi tratative cu reprezentanţii Antantei, în luna august a anului 1916, România a semnat un tratat de alianţã şi o convenţie militarã cu Anglia, Franţa, Italia şi Rusia. La 14 august 1916, regele Ferdinand a decretat mobilizarea generalã, declanşând ceea ce în istoriografie poartã denumirea de ,,Rãzboiul pentru Întregirea Neamului” (a se vedea: Mircea Popa, Lucia Popa (coordonatori), Primul Rãzboi Mondial 1914-1918. Texte şi documente, Bucureşti, 1981, pp. 340-345). 56 Halânga, judeţul Mehedinţi. 57 Astãzi Bunoaica, judeţul Mehedinţi. 83

Presimţeam că aceasta nu mai este o deplasare obişnuită. Ştirile erau senzaţionale. România va intra în război şi cu preciziune se ştia, trebuie să mergem contra Ungariei, de la care avem de revendicat Ardealul. Populaţia, pretutindeni prin satele pe care le-am parcurs, ne întâmpina cu flori şi cu urale, dar în acelaşi timp se putea citi pe feţele locuitorilor o oarecare teamă de cataclismul ce se va desfăşura peste casele şi avutul lor, strâns cu atâta sudoare şi agoniseală. Trupele mărşăluiau greoi pe drumul proaspăt construit. În urma noastră veneau răsfiraţi călăreţi şi soldaţi, dintre cei aflaţi în permisie. Până la Bunaica, unde am staţionat, efectivele unităţilor erau aproape completate. Deasupra satului Bunaica pe un platou, batalioanele pe linii de companii pun armele în piramidă şi iau pe loc repaus. Ofiţerii sunt chemaţi, să li se comunice noile ordine, la hanul din marginea satului. Aici, cum acoperişul de şindrilă, care era o prelungire a acoperişului casei, în faţa hanului, la orele 12 din noapte la lumina slabă a unei lampe cu petrol, ni se comunică ordinul de mobilizare. Întregii armate i se spunea prin proclamaţie următoarele: ,,Ostaşi, v-am chemat ca să purtaţi steagurile voastre peste hotarele unde fraţii voştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazul58 şi Ştefan cel Mare,59 ale căror rămăşite zac în pământurile ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă ca vrednici urmaşi ai ostaşilor, care au învins la Războieni,60 la Călugăreni61 şi la Plevna.62 Veţi

58 Mihai Viteazul (1558-1601): nobil, dregãtor român, domnitor al Ţãrii Româneşti în perioada 1593-1601 şi pentru o scurtã perioadã de timp, în anul 1600, domnitor al celor trei principate române unificate (a se vedea: Petre P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti, Editura Corint, 2002). 59 Ştefan cel Mare (1433-1504): domnitor al Moldovei în perioada 1457-1504, fiu al lui Bogdan al II-lea (a se vedea: Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldovei (1457-1504), Bucureşti, Editura Enciclopedicã, 1990). 60 Desfãşuratã la data de 26 iulie 1476. 61 Desfãşuratã la data de 25 august 1595. 62 Desfãşuratã în intervalul 30 august-28 noiembrie 1877. 84 lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit. O luptă grea vă aşteaptă, cu bărbăţie să-i îndurăm însă greutăţile şi cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi a noastră. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi”. În proclamaţia adresată întregii naţii se spunea: ,,Români, războiul care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pentru viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru el a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin unirea principatelor, prin războiul independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai o clipă: unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul de veci. În noi, în virtuţile noastre, în vitejia noastră, stă putinţa de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită şi liberă de la Tisa până la mare, să propăşească în pace potrivit datinilor şi aspiraţiunilor gintei noastre. Români! Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor, care are credinţă neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte!”. De trei ori ,,Ura!” şi ,,Trăiască regele şi armata”, răsună spontan din piepturile ofiţerilor. Armele soldaţilor stăteau încă în piramidă. Aceste arme nu mai erau acum instrumente de instrucţie, trebuiau de acum să răspândească moartea. Cu ele trebuia să deschidem primele focuri asupra duşmanului care ne aştepta fortificat la frontieră. După ce li se comunică şi soldaţilor ordinul de mobilizare, se ordonă plecarea spre frontieră, pe formaţiuni de luptă. La orele 4 dimineaţa de la liniile înaintate se aud primele bubuituri de armă. Lupta s-a angajat. 85

Batalionul de sub comanda maiorului Aleman şi alte batalioane din 57 şi 17 Infanterie, ocupa tranşeele ungureşti de pe dealul Matorăţ, artistic lucrate, presărate cu puternice obstacole din drugi de fier şi sârmă ghimpată. Batalionul nostru era la rezervă, staţionat în corturi. În decursul nopţii, ungurii dau contra-atacuri. Bubuitul tunurilor, răpăitul mitralierelor şi pocniturile de armă dădeau impresia că acolo s-au deschis gurile iadului şi se dă o luptă între omenire şi puterea morţii. Pentru mine acest lucru nu era aşa de impresionant ca pentru ceilalţi din jurul meu, am mai trecut prin asemenea momente, nu ca acum când privesc, ci luptându-mă, în luptele cu ruşii în Galiţia. Acolo am fost mai timid în faţa morţii. Acolo nu puteam porunci sufletului să facă acte de bravură, acolo îmi făceam numai datorinţa. Aici sufletul meu nu mai era încătuşat, aici aşteptam să mă avânt cu toată puterea sufletului. La o săptămână suntem introduşi în tranşeele de luptă. Întreg dealul ,,Alion” era fortificat în lung şi în lat. Ungurii erau în faţa noastră la distanţă de 600 metri, adăpostiţi bine în tranşee. În zorii zilei primim ordinul de atac. Primul foc de armă îl trag în nişte mogâldeţe ca muşuroaiele de cârtiţe, mobile, ce se strecurau pe linia tranşeelor ungureşti; erau capetele soldaţilor unguri. Pârâiturile de armă au început acum pe toate liniile. Un adăpost al ungurilor ieşit puţin la suprafaţă necamuflat îndeajuns de bine este izbit de un proiectil de tun şi nimicit. Lupta se încinge şi după un bombardament puternic de artilerie pornim la atac, fără niciun adăpost în faţa noastră. Ungurii se retrag prin şanţurile de comunicaţie, iar noi revenim sub presiunea focurilor lor de artilerie, iarăşi în tranşeele de unde am plecat.

86

Ungurii n-au mai revenit la tranşeele lor, un atac de flanc al vânătorilor noştri i-au silit să se retragă după puţin timp spre comunele Topleţ63 şi Bârza64 pe Valea Cernei. Noi eram în urmărirea lor. În adăpostul dărâmat de tun am găsit un soldat ungur, mort, cu îmbrăcămintea arsă, cu faţa şi pântecele prăjite de foc; iar în tranşeele de tragere soldaţi morţi, împuşcaţi prin cap, rezemaţi cu puşca de peretele tranşeelor; păzeau, pare că, lăzile cu cartuşe părăsite de unguri. Din plutonul meu am avut patru răniţi. De pe culme ni se deschidea priveliştea pe Valea Cernei. În faţa mea, jos în vale era comuna Bârza. A fost primul sat pe care trebuia să-l cuceresc. Un sat al Banatului, era tot ca un sat ardelenesc pentru mine. Aveam speranţe mari, iar credinţa că tot ţinutul românesc va fi dezrobit s-a întărit în mine ca o piatră de granit. Primesc ordinul de la comandantul batalionului să cercetez întreaga zonă de la poziţiile noastre şi până la comuna Bârza. Cu două plutoane desfăşurate în linie de trăgători, cobor încet spre sat. Ultimii soldaţi austrieci se retrăgeau prin comună, furişându- se pe lângă case. Patrulele înaintate pătrund în sat. Cobor cu primul pluton, străbat vreo câteva porţiuni de străzi şi după ce mă conving şi de la locuitori, în care mă încredeam, fiindcă erau români, că ungurii s- au retras şi sunt încă în retragere la ieşirea din comună, aranjez posturi în sectorul cercetat. Cu plutonul al doilea, împărţindu-l în patrule, cercetez restul străzilor din comună, ocupând rând pe rând locuinţa jandarmilor, oficiul poştal şi primăria, punând stăpânire pe toate liniile de comunicaţie. La primărie sunt întâmpinat de mulţime de popor, bărbaţi şi femei, care au închinat comuna, arborând la edificiul primăriei un mare steag alb.65

63 Topleţ, judeţul Caraş-Severin. 64 Bârza, judeţul Caraş-Severin. 65 În perioadele de conflict militar, afişarea steagului alb anunţa dorinţa de capitulare. 87

Între acei care au predat comuna, era şi notarul satului. Nu prea vorbea bine româneşte. Îl întreb dacă e român. ,,Da, mi-s român”, răspunde notarul, dar femeile care stăteau în jurul meu îmi şopteau: ,,E jidov66 domnule”. Îl declar deţinut şi îl trimit la brigadă. În timpul acesta a sosit în comună şi căpitanul Georgescu din 1 Dolj, mai pe urmă maiorul Paraschivescu din 57 Infanterie. Satul a rămas în stăpânirea lor, iar eu spre seară m-am reîntors la batalionul meu. Aici, primesc ordinul să mă duc în comună la locuinţa unui cetăţean ungur, deţinut ca ostatic la Severin şi să ridic după un tablou îmbrăcăminte şi obiecte de toaletă necesare lui ca ostatic. În timpul când împachetam cu personalul casei obiectele în cauză, un bombardament puternic de artilerie s-a dezlănţuit asupra comunei. În intervalul dintre trageri, cu doi soldaţi care erau cu mine şi cu obiectele ridicate ne despărţeam de focul artileriei, plecăm din comună la brigadă, unde am predat obiectele aduse. Poziţiile cucerite de noi s-au păstrat. Ungurii mai încercau din când în când câte un contra-atac, dar au fost întotdeauna respinşi. Orşova încă era ocupată acum de Regimentul 17 Mehedinţi. Pe celelalte fronturi, bulgarii invadaseră Turtucaia, iar Germania ne-a declarat şi ea război prin surprindere. După ce poziţiile aici la Cerna erau asigurate, Regimentul 57 primeşte ordin să plece la Câineni,67 la muntele ,,Robu”. Marşul până la Strehaia68 l-au făcut soldaţii în cântece de fluier. Gârboviţi de povara echipamentului, spre Strehaia, marşăluiau mai greu. În gară, îmbarcându-ne obosiţi, am adormit în vagoane. În Carpaţi, la muntele Robu, era bătălie mare.

66 ,,Jidov”: ,,Evreu”. 67 Câineni, judeţul Vâlcea. 68 Strehaia, judeţul Mehedinţi. 88

Înaintarea trupelor în Ardeal a fost oprită de puhoiul german de sub comanda generalului Falkenhayn.69 Trupele române erau în retragere de la Sibiu. Muntele Robu era linie de rezistenţă. O linie de couville, ce servea la exploatare în timp de pace, pe muntele Robu, era stricată, ici colea vagoane răsturnate şi stropite cu sânge ne arătau că pe aici în proaspăt s-au dat lupte. Linia frontului era mai sus nu chiar pe creastă, acolo pe culme era inamicul. Oricâte atacuri am fi dat ne-ar fi fost imposibil să-i scoatem din poziţiile lor. Nici ei nu puteau pătrunde niciun pas la noi. Fiecare menţineam poziţiile. Aici, zi şi noapte, ţăcăneau mitralierele; pe noapte cu lună, pe noapte întunecoasă, bubuiau grenadele şi tunurile. Exploziile puternice ale proiectilelor de tun cutremurau pământul. Aici s-au prăpădit şi mari şi mici dintre ai noştri. Primul neamţ cu cască aici îl văd, la Robu. Soldaţii plutonului meu erau în prima linie de trăgători, când pentru mine soseşte ordinul să plec la Turnu-Severin. Îmi iau rămas-bun de la fiecare soldat, îi îndemn să lupte cu bărbăţie şi cu credinţă, asigurându-i că oricât am avea de suferit, biruinţa va fi a noastră.

69 Erich von Falkenhayn (1861-1922): militar german, a intrat în armata germanã în anul 1880, urmând mai târziu Academia de Rãzboi şi devenind membru al Statului- Major. În anul 1900 a participat la expediţia din China, iar în 1912 a fost numit şef al Statului-Major al Corpului 4 de Armatã. În anul 1913 a devenit ministru de rãzboi, pentru ca în septembrie 1914 sã ajungã şef al Marelui Stat-Major (post pe care l-a deţinut pânã în anul 1916, când a fost destituit de cãtre Kaiser ca urmare a eşecului atacurilor germane de la Verdun). În septembrie 1916 i s-a încredinţat comanda Armatei 9 pe frontul de est. Dupã ce a alungat armata românã pãtrunsã în Transilvania, a traversat Carpaţii şi a cucerit o parte din România. În 1917 i-a predat comanda lui Mackensen şi s-a întors în Germania, dupã care a plecat în Orientul Mijlociu pentru a conduce operaţiunile turceşti împotriva britanicilor din Mesopotamia şi Palestina. Neavând succes, în martie 1918 a fost rechemat şi i s-a încredinţat comanda Armatei 10 din Lituania. S-a retras din armatã în anul 1919 (a se vedea: Ian V. Hogg, Dicţionarul Primului Rãzboi Mondial, p. 69). 89

La Turnu-Severin se formează un detaşament din două companii, sub comanda sublocotenentului Lăzăroiu; comandant al detaşamentului locot[enent] în rezervă Peşacov. Din Severin pornim iarăşi spre Bunaica, de astădată la muntele ,,Cocoşul”. Aici detaşamentul se măreşte cu unităţi din Regimentul 31 Calafat, sub comanda locotenentului activ Nicolae Măgereanu. Detaşamentul nostru era flancul drept al aripii frontului ,,grupului Cerna”.70 La ,,Cocoşul” prin două atacuri consecutive ne luptăm vitejeşte. Toate fibrele corpului meu erau stăpânite acum de puternicul instinct de apărare. Trebuia să lovesc şi să mă apăr. După o luptă de 4 ore, cu morţi şi de o parte şi de alta, reuşim să pătrundem în tranşeele ungurilor, să ridicăm muniţiunile lor, cazanele de bucătărie şi o mulţime de pături. În noaptea de 10 noiembrie 1916 respingem un alt atac puternic al ungurilor şi după ce îi urmărim dincolo de tranşeele lor, primim ordinul de retragere.

70 Despre operaţiunile desfãşurate de acest corp de armatã a se vedea: Constantin Kiriţescu, Istoria rãzboiului pentru întregirea României: 1916-1919, volum I, ,,Originile şi pregãtirea rãzboiului nostru: Campania din 1916; Pagini de glorie din rãzboiul pentru întregirea neamului: Grupul Cerna”, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice ,,România Nouã”, 1922; Ştefan Nicolaescu, Petru Nicolaescu Cranta, Pagini de glorie din rãzboiul pentru întregirea neamului. Grupul Cerna, Bucureşti, s. n., 1923. 90

CAPITOLUL X ,,GRUPUL CERNA” SE RETRAGE

Ce să fie? Ne întrebăm cu toţii. Mergem pe alt front, sau e vreun pericol la Orşova?71 În dimineaţa zilei următoare dinspre Baia de Aramă72 se aude bombardament puternic de artilerie. La Orşova trupele noastre erau şi ele în retragere, iar oraşul Turnu-Severin, care era în spatele nostru, era ocupat de germani. Linia noastră de rezistenţă a fost ruptă la Jiu şi inamicul înainta şi spre Craiova, iar dinspre Dunăre trupele germane sub comanda lui Mackensen73 înaintau spre Bucureşti. Înconjuraţi de toate părţile, ne retrăgeam spre Turnu-Severin. La Severin, în miezul nopţii, infernul se deshide iarăşi. Pământul clocotea. Soldaţii în trăgători se înşiruiau sub zidurile Severinului.

71 Orşova, judeţul Mehedinţi. 72 Baia de Aramã, judeţul Mehedinţi. 73 Ludwig August von Mackensen (1849-1945): militar german, a intrat în armata germanã în anul 1869, iar în 1908 era general de cavalerie şi comandant al Corpului 17 de Armatã. În 1914 a devenit unul dintre generalii lui Hindenburg, remarcându- se în cea de-a doua bãtãlie pentru Varşovia. În 1915 i s-a încredinţat comanda supremã a forţelor austro-germane care acţionau în Galiţia, apoi a înaintat în sud- estul Poloniei, participând la operaţiunile care i-au silit pe ruşi sã evacueze Varşovia. Avansat la gradul de feldmareşal, la sfârşitul anului 1915, Mackensen a cotropit Serbia. Ca urmare a intrãrii Regatului României în rãzboi, a fost numit la comanda armatei care a invadat Dobrogea în august 1916. Dupã ocuparea unei pãrţi a României, dupã colapsul Imperiului Ţarist şi dupã încheierea Pãcii de la Brest- Litovsk, Mackensen a devenit conducãtorul de facto al zonei ocupate din România pânã la încheierea armistiţiului. Dupã încheierea rãzboiului, a fost internat ca prizonier în Ungaria, dar i s-a permis sã se întoarcã în Germania în anul 1919 (a se vedea: Ian V. Hogg, Dicţionarul Primului Rãzboi Mondial, p. 121). 91

În furnicarul acesta de soldaţi, rachetele luminoase săgetau văzduhul ca apoi să cadă la pământ cu o coadă în formă de cometă, luminând liniile de trăgători. Exploziile puternice ale proiectilelor de tun zguduiau pământul, soldaţii loveau şi se apărau. În faţa Severinului zăceau acum, după cum se spune în Biblie ,,şi cei mari şi cei mici, corpurile celor tari şi a celor slabi. Corpurile cailor, corpurile tuturor, a celor mici şi a celor mari”. Cei rămaşi în zorii zilei, străbătând Severinul, ne refacem în comunele Cerneţi74 şi Pietrele Albe,75 lângă Severin. Descurajat, mă gândesc la deşertăciunea lumii acesteia. Generaţia noastră este de sacrificiu, dar generaţia lui Horea,76 Cloşca77 şi Crişan,78 a lui Iancu79 şi Vladimirescu80 n-au fost tot de sacrificiu? Suntem noi mai buni ca ei? Nu pentru noi s-au jertfit ei?

74 Cerneţi, judeţul Mehedinţi. 75 Pietrele Albe, judeţul Mehedinţi. 76 Horea (Vasile Nicula): delegat al moţilor la Viena, pentru a prezenta împãratului Iosif al II-lea doleanţele acestora, unul dintre liderii rãscoalei ţãrãneşti din 1784 din Munţii Apuseni (a se vedea: Enciclopedia României, consultatã online pe site-ul www.enciclopediaromaniei.ro, la data de 15.VII.2016, ora 14:22). 77 Cloşca (Ion Oargã): unul dintre liderii rãscoalei ţãrãneşti din 1784 din Munţii Apuseni, cel mai apropiat colaborator al lui Horea, pe care l-a însoţit în trei dintre cãlãtoriile sale la Viena (a se vedea: Enciclopedia României, consultatã online pe site-ul www.enciclopediaromaniei.ro, la data de 15.VII.2016, ora 14:29). 78 Crişan (Marcu Giurgiu): militar în armata austriacã, unul dintre liderii rãscoalei ţãrãneşti din 1784 din Munţii Apuseni, organizatorul cetelor de ţãrani rãsculaţi (a se vedea: Enciclopedia României, consultatã online pe site-ul www.enciclopediaromaniei.ro, la data de 15.VII.2016, ora 14:35). 79 Avram Iancu (1824-1872): avocat, revoluţionar român, lider al legiunilor armate româneşti transilvãnene din perioada Revoluţiei şi Rãzboiului Civil de la 1848-1849. Este considerat eroul naţional al românilor ardeleni din veacul al XIX-lea (a se vedea: Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, Editura Ştiinţificã, 1968; Gelu Neamţu, Avram Iancu-mit, realitate şi simbol, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2012). 80 Tudor Vladimirescu (1780-1821): combatant în timpul Rãzboiului Ruso-Turc desfãşurat între anii 1806-1812, decorat cu Ordinul Vladimir, clasa a III-a, comandant al pandurilor, conducãtor al Revoluţiei de la 1821 şi pentru o scurtã 92

Un proiectil de tun se sfarmă deasupra noastră. Inamicul ne anunţă că este în urmărirea noastră. Dinspre Dunăre veneau bulgarii, din Severin ungurii şi germanii, în faţa noastră erau mici detaşamente de cavalerie, ulani.81 Deznădăjduit am pierdut orice speranţă că voi mai scăpa viu. N-am pierdut însă nădejdea victoriei finale. Ştiam că undeva, acolo unde e puterea trupelor române, este un rege, o regină, sunt conducători destoinici care vor şti înfrunta toate loviturile. Veghează cineva asupra destinelor acestui neam, care trebuie să trăiască pe pământul strămoşesc, liber în ţara lui. Dacă sunt toate deşertăciune, eu nu sunt tot deşertăciune? Să- mi urăsc viaţa? Un trup şi un suflet am, pentru ce să-mi iau viaţa? Pentru ce să o urăsc? De teamă să nu cad în mâinile asupritorilor de ieri? Sigur, dacă voi cădea prizonier, sfârşitul vieţii mele va fi, împuşcarea la zid, sau spânzurătoarea! Nu… Decât să cad prizonier mai bine un glonte cu revolverul meu. Pierdut şi descurajat, cu vâjâieli în urechi, cu privirea pierdută, scot din port-revolver ,,Steiyerul” şi-l ridic spre tâmplă… O mână puternică mă apucă de braţ. ,,Ce faci?”, mă întreabă cineva. Era Ion, ordonanţa mea. -,,Nimic Ioane, vreau să încerc revolverul, cu el nu am tras până acum, trebuie să-şi facă şi el datoria, sau în mine un glonte, sau în neamţul care va pune mâna pe mine”. Locotenentul Măgereanu se apropie de noi, gândurile negre mi se împrăştiaseră puţin. N-aş fi dorit să mă destăinuiesc nimănui. Revenit la sentimente mai bune, rog pe locot[enentul] Măgereanu, care era şi comandantul detaşamentului meu, să-mi dea libertatea să mă salvez cum mă voi pricepe.

perioadã de timp cârmuitor al Ţãrii Româneşti (a se vedea: Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Bucureşti, Editura Ştiinţificã, 1971). 81 ,,Ulan”: ,,Soldat din cavaleria uşoarã”. 93

-,,Nu poţi părăsi unitatea, noi mai avem de luptat, trebuie să răzbim spre Bucureşti, ştiu ce soartă te aşteaptă, nu fi descurajat; de azi încolo te numeşti Popescu”. Scotocesc toate buzunarele, îmi strâng toată corespondenţa, fotografia Firucăi în costumul de maică, toate foile de patrulare şi le dau foc. De acum, sub alt nume, păşesc alături de compania mea. La Segarcea,82 fiind la ariergardă, trebuia să oprim înaintarea germanilor. În urma noastră erau Regimentul 144 bavarez şi unităţi austro-ungare. La un post de trecere, unde aveam pe caporalul Purec Petre, se semnalează prezenţa inamicului. Mă duc personal la post. Întăresc postul cu încă o grupă. Observ în imediată apropiere, înaintând pe brânci prin nişte boschete de salcâm, un soldat şi în urma lui pe alţi trei soldaţi austrieci. Îi lăsăm să se apropie. Caporalul Purec, prin surprindere, îi somează să se predea, trăgând un foc de armă. Unul din ei, care era mai în apropiere se şi ridică în picioare, aruncă arma şi se predă. Cu privirea la acesta, pe ceilalţi trei i-am pierdut din ochi. Soldatul prizonier se numea Siebelhasca şi spunea că este de la Viena. Ne-a arătat fotografia cu soţia şi trei copii ai săi şi ne-a rugat să nu-i facem vreun rău. În retragere l-am purtat cu noi. Soldaţii mari puneau pe umerii lui raniţe, câte o manta şi îl obligau să mai ducă când aveau merinde, sacul cu merinde. În apropiere de Tia-Mare83 l-am predat la comandamentul ,,Grupului Cerna”, unde mai erau vreo 200 prizonieri, între care cei mai mulţi cicliştii. La Tia-Mare ocupăm poziţii de apărare. La orele 2 ½ după-masă un pluton din compania mea era desfăşurat în trăgători, un pluton la dispoziţia sublocotenentului

82 Segarcea, judeţul Dolj. 83 Tia Mare, judeţul Olt. 94

Lăzăroiu, care îşi avea două plutoane din compania sa, în şanţurile de trăgători în cimitirul din Tia-Mare; celelalte două plutoane erau cu mine la rezervă tot în cimitir. Cu mine mai era locot[enentul] Măgereanu şi locot[enentul] Peşacov. După ce trimitem comunicările de numărul cartuşelor aflătoare câte trei-patru de fiecare soldaţi, fără posibilitate de a ne mai aproviziona şi după un puternic bombardament de artilerie din ambele părţi (în cimitir lângă noi trăgea Lehoveanu din artilerie) auzim semnalul goarnei de încetare a focului. Sublocotenentul Lăzăroiu se apropie de noi prin şanţuri de comunicaţie şi ne spune că germanii sunt în faţa liniei noastre şi stau în picioare în linie de trăgători. Soldaţii acum fraternizau. Ce să facem? Plecăm cu toţii la brigadă, care se afla la 300 metri. Acolo ofiţerii de la unităţile din Tia-Mare ne încunoştiinţează că ,,Grupul Cerna” a capitulat. La orele 4 după masă, sosesc la brigadă trei ofiţeri germani şi puţină trupă. Ni se ordonă să predăm arme, cai, binocluri etc. Pe calul bălan frumos echipat cu şea, coburi84 şi sabie, al locotenentului Măgereanu încălecă un neamţ, dă pinteni calului şi dispare. În colţul genelor locotenentului Măgereanu se ivesc două lacrimi, care lăsând o dâră de umezeală pe obraz, sau pierdut în barbă. De acum eram prizonieri.

84 ,,Cobur”: ,,Toc de piele atârnat de şa, pentru pistol şi hrana cãlãreţului”. 95

CAPITOLUL XI ÎN CAPTIVITATE

La ora 6 după masă, un ofiţer german ne face apelul în faţa comandantului ,,Grupului Cerna”, colonel Stavrache. -,,Numele şi prenumele?”, mă întreabă neamţul. -,,Domiciliul?”. Aici nu ştiam ce să răspund în grabă. Să zic Bucureşti, presimţeam că va fi ocupat de germani şi austrieci şi la adresa pe care o voi da, se vor interesa de mine şi mă vor descoperi şi chiar dacă dădeam o adresă pe unde am avut locuinţă când eram în Bucureşti, familiile de acolo mă ştiau de ardelean şi apoi nu ştiau că mă numesc Popescu Ilie. Toate aceste planuri mi-au trecut prin minte instantaneu şi în a doua secundă răspund prompt şi apăsat: ,,Domiciliul meu este oraşul Iaşi, str[ada] Verzelor, n[umă]r 4”. Nu ştiam dacă există această stradă în Iaşi, neamţul a notat-o cu numele ,,Werzishur”. După mine, a interogat pe căpitanul Vârvoreanu şi pe el îl notează cu numele Forforeanu. După ce ne înregistrează pe toţi, aproape trei sute ofiţeri, suntem lăsaţi în cantonament, păziţi jur-împrejurul satului şi la fiecare poartă cu santinele. În cameră eram: Lăzăroiu, Erceanu, Baloescu, Popescu Alexandru, Diţescu Hecks şi Toma, la uşă aveam santinelă. Fiind bolnav, răcit şi deprimat, îmi încălzesc puţină apă într-un vas al gazdei şi după ce fac o baie la picioare, obosit mă culc şi încerc să adorm. Planuri şi gânduri negre îmi frământau creierul. Mă vedeam descoperit, vedeam jandarmii cum mă urmăresc, cum voi fi transportat spre batjocura lumii prin Ardeal, pe la părinţii mei, pe la regimentul de la care am plecat, mă vedeam pus la zid sau spânzurat.

96

Când auzeam zgomotul de pas al santinelei care ne păzea şi când intra în cameră la noi eram sigur că vine să mă ridice. A doua zi, 7 decembrie, suntem încolonaţi în stradă; pe şosea se scurgeau în faţa noastră soldaţii ,,Grupului Cerna” în coloană tristă ca o turmă fără păstor şi fără suflet. Un locotenent austriac ne face apelul şi plecăm în marş spre comuna Cilieni,85 aici suntem lăsaţi în cantonament. În casa unei ţărănci din marginea comunei, la lumina unei lămpi, sublocotenentul Scăueriu ne pregăteşte o ciorbă cu găină, cumpărată de la gazdă. Aici avem alţi camarazi, pe Manu, Mărăşescu, d[octo]r Arghir, Diţescu şi Fortunescu. Şi acestora le spun ca şi celorlalţi: ,,Îmi ziceţi Popescu”. La ora 8 dimineaţa pregătim un ceai, zahărul l-a dat Mărăşescu din economiile lui, ceaşca o iau de la gazda casei. Nu apucasem să beau ceaiul şi neamţul ne ordonă să ieşim. Plec cu ceaiul în ceaşcă şi până la locul de adunare îl beau, ceaşca o păstrez în buzunarul mantalei, nemaiputând-o restitui gazdei. Un locotenent austriac călare, ne conduce la Corabia,86 depărtare de 15 k[ilo]m[etri] de la Cilieni. Oraşul Corabia era tixit de trupe germane şi austro-ungare. Pe acoperişurile caselor erau arborate drapele germane, austriece şi ungureşti. La vederea lor am simţit străbătându-mi prin inimă un fior rece. Cu o descurajare îmi reaminteam trecutul. Le-am văzut în oraşul meu natal în timp de pace, le-am văzut aşa cum le vedeam aici în Corabia prin diferite localităţi pe frontul rusesc, dar nu mă aşteptam niciodată ca aceste steaguri să le văd arborate în Țara Românească.

85 Cilieni, judeţul Olt. 86 Corabia, judeţul Olt. 97

În definitiv nu era o minune, dar din floarea sufletului meu, impresia produsă de vederea acestor drapele, făcea să se scuture mereu, mereu câte o petală. O ceaţă deasă, din senin mi se puse ca o preveşteală87 pe ochi, un ţiuit prelung auzeam cu amândouă urechile, o vâjâială tot crescândă îmi umplu creierul şi simţii o ameţeală. Mă sprijini în mers de braţul camaradului Scăuieriu. Deodată auzii o voce ungurească: ,,Ezek között vannak Erdèlyi ès Bànsàgi olàh tisztek” (,,Între aceştia sunt ofiţeri valahi ardeleni şi bănăţeni”), era glasul unui locotenent ungur, care stătea călare, cu un grup de ofiţeri şi priveau la trecerea convoiului de prizonieri. Ridic repede gulerul mantalei, îmi vâr obrazul în cutele gulerului, trag cu putere chipiul pe ochi şi pe urechi şi cu privirea la pământ continui marşul, ferindu-mă de privirea lor. Alte dezamăgiri şi o nouă descurajare mă cuprinse. Această descurajare, însă, îmi aprinse sângele, obrajii mi se încălzesc, era reacţiunea fiorilor reci de adineauri. Teama că acum voi fi descoperit îmi dădea energia, acea energie care se manifestă în fiecare dintre noi când ne simţim în faţa pericolului. Nu-mi mai era frică de moarte, oricare ar fi fost ea, frumoasă sau ruşinoasă; în definitiv o viaţă şi o moarte are omul. Puteam să mor în luptele cu ruşii, puteam să mor la trecerea graniţei, puteam să mor la ,,Alion”, la ,,Robu”, la ,,Cocoşul”, la ,,Severin” şi la ,,Tia-Mare” şi dacă Dumnezeu va vrea să mor voi muri oricând, dar n-aş fi dorit să mor ca prizonier. De cine să mă tem? Mă tem de unul singur, Dumnezeu! Ajută-mi Doamne şi scapă-mă de toţi duşmanii mei şi ai neamului meu şi fă ca dreptatea ta să strălucească. Dă biruinţă neamului meu şi scapă din primejdie pe acei care se roagă ţie. O adiere dulce de linişte îmi atinse tâmplele înfierbântate. Simţeam acum o înălţare a sufletului, o întărire a trupului şi toată fiinţa mea era cuprinsă acum de o resemnare mută.

87 ,,Preveştealã”: ,,Vãl, ceaţã, înceţoşare, împãienjenire”. 98

La casele lui Fană Pop convoiul nostru se opreşte. Ocupăm toate încăperile, ocupăm şi podul caselor. Din scaunele şi mesele mai rele ale proprietarilor casei, aflate în podul clădirii, facem focul, încălzim podul şi camerele şi prin fumul greu şi gros ce s-a răspândit în toate camerele, de la focul făcut în pod, ne dezbrăcăm şi ne curăţim de insecte. Mărăşescu mă tratează cu un ceai. Un locotenent austriac, altul, un bărbos, ne ordonă să ne încolonăm şi să pornim spre port. Escortaţi de soldaţi, între care erau şi români ardeleni, ne îmbarcăm şi înghesuiţi cot la cot, flămânzi, pornim cu vaporul pe Dunăre spre Turnu-Severin. La orele 11 din noapte vaporul soseşte şi se opreşte în Severin. Aici ni se dă prima hrană după patru zile de captivitate, un fel de gulaş servit pe nişte farfurii pentru desert, cu puţină pâine neagră şi amară. Înspre ziuă vaporul pleacă pe un timp ploios şi la orele 10 dimineaţa sosim la Orşova. Părăsim vaporul şi ne îndreptăm spre fostele cazărmi ale honvezilor.88 Pe frontispiciul lor era scris cu slove mari: ,,Regimentul I. n[umă]r 17 Ştirbei Vodă”. Cazarma avea acoperişul ars, pereţii bombardaţi şi găuriţi de gloanţe. Aici în camera cazărmii am legat prietenie frăţească cu Mărăşescu, Scăuieriu, Lăzăroiu, Baboianu, Hacks şi Baloiescu. Din mult puţinul ce-l aveam fiecare, bani, alimente, tutun, ne ajutam, când ne mergea rău ne ziceam: ,,Trai mizerabil” şi societatea ,,Traiul” când trăiam mai bine, numai n-am prea avut zile să trăim mai bine. La orele 12 ziua următoare, coloana noastră la ieşirea din cazarma Orşovei, este prinsă în obiectivul operatorilor fotografi, eu instinctiv îmi feresc faţa să nu fie prinsă în obiectiv. La gara Orşovei ne urcăm în vagoane germane, trecem de la Orşova cu trenul pe la Topleţi şi Bârza spre Timişoara.

88 ,,Honved”: ,,Soldat în armata terestrã maghiara din monarhia austro-ungarã”. 99

CAPITOLUL XII VIAŢA ÎN LAGĂRE89

Lagărul din Timişoara era plin de soldaţi şi ofiţeri români. În zilele de 12, 13, 14 decembrie, ofiţerii prizonieri în monotonia cumplită a vieţii de lagăr îşi căutau distracţie în jocul de cărţi. Banii care îi aveau la ei îi cheltuiau cu mare risipă la baccarat90 şi chemin de fier.91 Crupierul92 încasa şi plătea zeci de mii de lei. În definitiv ce era să facă cu banii? În lagăr nu se puteau cumpăra decât geamantane, brice da ras, bricege şi bastoane, alimente care ne-ar fi fost necesare nu se vindeau. Negustori ambulanţi cu astfel de articole erau destui, în majoritate unguri şi evrei. În alişverişul93 târguielilor un negustor evreu ameninţă violent pe un ofiţer român: ,,Ich habe ihnen sofort eine Kegel im Kopf” (,,Imediat îţi trag un glonte în cap”). Nu m-am interesat de motivele conflictului, ca român ardelean ocoleam certurile şi conflictele; insulta aceasta adusă

89 Pentru situaţia prizonierilor de rãzboi români a se vedea mai multe detalii la: Jean Nouzille, Dumitru Preda, Le calvaire des prisonniers de guerre roumains en Alsace-Lorraine: 1917-1918, ediţia a II-a revãzutã şi adãugitã, Bucureşti, Editura Semne ’94, 1997; Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Calvarul prizonierilor români din Primul Rãzboi Mondial. Mãrturii documentare, volum I-III, Piteşti, Editura Universitãţii din Piteşti, 2006; Luchian Deaconu, Ofiţeri români prizonieri de rãzboi: 1916-1918: mãrturii zguduitoare, Craiova, Editura Sitech, 2013. 90 ,,Bacara”: ,,Joc de cãrţi în care nouarii au valoare, iar decarii, numiţi bacara, sunt egali cu zero”. 91 ,,Chemin de fer”: ,,Joc de noroc asemãnãtor cu bacaraua, la care fiecare jucãtor devine pe rând bancher”. 92 ,,Crupier”: ,,Angajat al unei case de jocuri de noroc, care, la masa de joc, distribuie sau adunã jetoanele sau banii pierduţi şi plãteşte câştigurile jucãtorilor”. 93 ,,Alişveriş”: ,,Vânzare, negoţ, afaceri (reuşite)”. 100 ofiţerului român de un negustor pârlit mi-a răscolit însă toate fibrele până în adâncul inimii. Câtă umilinţă a trebuit să suferim şi am suferit cu resemnare şi cu speranţa care veşnic ne da noi puteri de viaţă. De la Timişoara prin Seghedin,94 la orele 5 dimineaţa ajungem la Budapesta. Prin vânt şi frig, cu mantaua prinsă pe umeri, alerg cu tot grupul de ofiţeri spre nişte barăci, unde ni se dă o ciorbă de fasole cu carne de cal. Ziua întreagă, de la 5 dimineaţa, până la orele 9 seara, suntem închişi în vagoane, care erau manevrate pe toate liniile. Flămânzi, nemâncaţi de dimineaţă, îngheţaţi de frig, ajungem la orele 4 dimineaţa la gara Şoproni. La orele 6 dimineaţa la gara ,,Sopronyék”95 ne aşteptau cu felinare şi torţe aprinse, soldaţii austrieci. Căpitanul Cornicioiu ne face apelul din ordinul ofiţerului austriac. Spre ziuă, soldaţii austrieci sting felinarele şi torţele şi plecăm spre lagăr, trecând prin comuna Sopronyék. Suntem informaţi că în lagărul Sopronyék a fost spital de exantematici; lângă baraca n[umă]r[ul] 71 era cimitirul ruşilor morţi în acest spital. Barăcile erau mizerabile, ploaia se strecura în paturile noastre prin acoperiş. Sublocotenentul Coviltiru punea în pat şi scuipătoarea cu nisip ca să strângă apa ce pica de sus. Frigul se înteţise, cărbunii pentru încălzitul barăcilor îi cumpărăm, contribuind fiecare cu câte o coroană. Hrana a fost apă sărată cu minuscule bucăţi de cartofi. Slăbeam din zi în zi. Crăciunul anului 1916 îl facem în tren, flămânzi şi sleiţi de puteri.

94 Oraş în Ungaria, situat la confluenţa Mureşului cu Tisa. 95 Oraş în Ungaria, aproape de graniţa cu Austria. 101

În gara ,,Mittelwalde”,96 la fosta graniţă a Germaniei, la orele 11 înainte de masă, în ziua de Crăciun, suntem îmbarcaţi şi încuiaţi în vagoane germane şi escortaţi de un major şi soldaţi germani spre Bremen,97 unde abia pe la orele 3 după masă primim câte o ciorbă de sfeclă. La orele 6 după masă sosim la Stralsund,98 lângă Marea Baltică. În gara ,,Stralsund”, vântul sufla puternic rece şi ascuţit. Lagărul era în insula Dönholm. În această insulă, cu cazărmi solide din timp de pace şi cu fortificaţii de coastă erau şi ofiţeri ruşi prizonieri încă din anul 1914. Mai erau vreo câţiva francezi, puţini englezi şi scoţieni cu fustanale;99 toţi în barăci separate. Noi românii eram în micul Dönholm (kleine Dönholm), tot în barăci. Dolmecerul100 de aici se numea Scheffer. Camarazii spuneau că acesta a trăit înainte de război în România ca funcţionar sau ca agent al unei societăţii germane. Nu s-a purtat brutal cu noi, însă din ordinul ,,comandaturii” s- a îngrijit să ne pregătească zilnic o hrană mizerabilă. Ni se dădea un k[ilo]gr[am] pâine la săptămână, împărţită în pituşti, câte o ciorbă de sfeclă cu buruieni, un fel de ,,Dörgemüse Supe” cum îi ziceau în lagăr, altădată o supă de varză şi odată pe săptămână un fel de peşte sărat, sec ca iasca, aşa-numit Klibfisch. La 21 martie 1917, plecăm cu trenul spre alt lagăr. La orele 2 ½ după masă, trenul se opreşte în gara ,,Lübeck”,101 unde am fost serviţi cu câte o lingură de svartz şi această ersatz. La

96 Mittelwalde, oraş în Germania, landul Brandenburg. 97 Bremen, oraş în Germania, al zecelea ca mãrime, important centru comercial şi industrial, oraş portuar, oraş membru al ,,Ligii Hanseatice”, alianţã militarã şi comercialã a oraşelor aflate pe coasta Mãrii Nordului şi Mãrii Baltice (secolele XIII- XVII). 98 Stralsund, oraş în Germania, aflat pe coasta Mãrii Baltice. 99 ,,Fustanelã”: ,,Fustã albã scurtã, largã şi plisatã sau creaţã, care face parte din costumul naţional al scoţienilor, grecilor şi al albanezilor”. 100 ,,Dolmetscher”: ,,Translator”. 101 Lübeck, oraş în Germania, landul Schleswig-Holstein. 102 ora 11 din noapte sosim la Hamburg102 şi de acolo la orele 4 după masă sosim la noul lagăr ,,Ströhen Moor”. Lagărul era pe câmp, cu barăci şubrede şi cu saltele înfundate cu jurnale vechi, cu reviste, cu blocuri şi cartele de pâine. Pe aşternutul acesta cu noduri nu am putut dormi. În ziua următoare îmi desfac salteaua şi mărunţesc toată hârtia din saltea în fâşii subţiri, lungi şi mai scurte. Aveam acum un aşternut mai bun. Pătura era din cele pentru trupă, ruptă şi foarte uzată. Hrana, cea mai rea posibilă. După atâtea luni de captivitate, în acest lagăr eram aproape leşinat de foame. Lagărul Ströhen Moor, era lagăr de represalii. Ofiţeri voinici, robuşti ca locot[enentul] Hasnaş aveau aici siluete de copii şi figuri de moşnegi. Volbură Poiană, poetul, era cu noi cu adevăratul său nume de Năsturaş.103 În Joia Mare la 30/12 aprilie 1917, înainte de Paşti, era vânt şi frig. La ora 4 după masă am cerut o marcă de la locot[enentul] rezervă Cercel, n-avea decât 20 pfenigi,104 mi-a promis însă că de Paşti, se va face luntre şi punte şi mă va ajuta. Seara am mâncat 40 gr[ame] de pâine, bând 3 ceşti de ceai fără zahăr. Mulţi dintre ofiţeri, din cauza debilităţii generale, ameţeau şi ca trăsniţi se rostogoleau ca butucii la pământ. Colonelul Urdăreanu, ca protest contra răului tratament, părăseşte sala de mese, făcând propunere să refuzăm ciorba ce ni s-a

102 Hamburg, oraş în Germania, al doilea ca mãrime. 103 Constantin Nãsturaş (1890-1972): ofiţer (în timpul Primului Rãzboi Mondial a participat la luptele de pe teritoriul Bulgariei), poet român (cunoscut sub pseudonimul Volburã Poianã), colaborator al revistelor ,,Sãmãnãtorul”, ,,Neamul românesc literar”, ,,Viaţa Româneascã”, ,,Cosânzeana”, ,,Familia”, ,,Transilvania”, ,,Patria”, ,,Ramuri”, ,,Cele Trei Crişuri” etc. (a se vedea: Anca Sârghie, Din istoria presei româneşti, Bucureşti, Editura Techno, 2004, pp. 115-116). 104 ,,Pfenig”: ,,Unitate monetarã divizionarã germanã, reprezentând a suta parte dintr-o marcã”. 103 servit, dar ciorba rămasă în castronul său pe masă, este repede sorbită nu pot să ştiu de cine, dar în castron nu a mai rămas. De altfel, ofiţerii în general deşi debilitaţi îşi păstrau demnitatea, dar acum în faţa înfometării mai adunau şi coji de cartofi, fir de iarbă verde din curtea lagărului, resturi de sfeclă de la bucătărie şi cu sare, care era din belşug, mai pregăteam câte o ciorbă în ibrice făcute din cutii de conserve. O mâncare mai savuroasă, am pregătit mai mulţi inşi din carnea de găină, pe care unii dintre ofiţerii camarazi au prins-o în uşa barăcii, scăpată din curtea comandantului, care era alături. În Vinerea Patimilor, zi posomorâtă cu ploaie şi zăpadă, cu frig în cameră, cer o ţigară de la locot[enentul] Pesacov, m-a refuzat, nu avea nici el. Pe la orele 11, înainte de masă ne strângem în jurul locotenentului Boldescu, care ne întreţinea cu anecdote, ne vorbea despre ,,visuri”, despre ,,morţi” şi despre ,,înviere”. Ce sublimă şi ce liniştitoare este această credinţă a ,,învierii”. Cu sufletul împăcat, cu toate simţurile liniştite, serbăm acum această ,,înviere” departe de lagăr. Nu mai auzeam pe cei din jurul meu, eram departe cu gândul, eram acasă în sânul familiei, lângă părinţi, fraţi şi surori, în biserica locului natal, ascultând evanghelia ,,învierii”. ,,La început era cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul. Toate prin trânsul s-au făcut şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut” (Ioan, cap[itolul] 1). Da. Atunci mi-am zis şi acest război prin voia lui s-a făcut. Carnagiile de pe toate fronturile erau semnele Apocalipsei. ,,Şi deschizându-se sigiliul a ieşit cu cai la locul şi acelui ce şedea pe el i s- a dat putere să ia pacea de pe pământ” (Apocalipsa, cap[itolul] 6, vers[et] 4). ,,Şi a ieşit un cal galben şi numele acelui ce şedea pe el era moartea şi infernul urmă după ea şi i s-a dat putere peste a patra parte a pământului să omoare cu sabia şi cu foamete” (Apocalipsa, cap[itolul] 6, vers[et] 8) şi acum am înţeles că a venit ziua mâniei Celui Prea Înalt. O mână mă apasă uşor pe umăr şi o voce îmi zice: 104

-,,Coane Iliucă! Mi-a sosit un pachet cu alimente de la Berna”.105 Era vocea camaradului Paul Trifu. Văzându-mă Trifu atât de liniştit, mă cinsteşte cu un pesmete, îl păstrez pentru ziua de Paşti. Sâmbăta Paştilor, după ce îmi spăl farfuria şi tacâmurile, pe la orele 12 din noapte, scriu o bucată de hârtie cu litere mari urarea de înviere ,,Christos a înviat” şi afişând-o la un loc vizibil lângă soba din mijlocul barăcii, mă culc. În ziua de Paşti mă scol mai mulţumit. Timpul era frumos cu un soare plăcut. În urma consfătuirii din Vinerea Patimilor şi din iniţiativa maiorului Adia, comandatura permite să se oficieze în ziua de Paşte un serviciu religios pentru prizonieri. Un preot ortodox este adus în lagăr. Împodobim sala de mese cu crengi de brad şi 3 icoane pictate de camaradul Ştefănescu. În timpul serviciului religios, la ieşire, mă podidesc şi pe mine lacrimile. Singur, plăpând, trec pe lângă cele două fântâni din curtea lagărului, străbat curtea până la capăt, îmi şterg lacrimile şi intru în camera barăcii uşurat, dar foarte abătut. La prânz în sala de mese ni s-a dat o supă de sfeclă (mâncare de ,,Paşti”). În cameră mănânc pesmetele primit vineri de la camaradul Trifu. Aici soseşte şi camaradul Scăueriu cu 3 mărci primite de la locotenentul Cercel. De bucurie plecăm la cantină, bem câte o limonadă, cumpărăm vreo câteva ţigări şi o sticlă cu vin.

105 Berna, capitala Elveţiei şi reşedinţa cantonului Berna. 105

Camaradul Dumitrescu trimite pe Scăueriu să mai cumpere 4 sticle de limonadă, iar maiorul Adia tratează cu 1 sticlă de vin şi 20 ţigarete pe 12 ofiţeri ,,ai Stubey (camerelor) n[umă]r 28 şi 29”. Le-am mulţumit pentru deosebita grijă şi ajutor şi le mulţumesc şi pe calea aceasta, fiindu-le pururea recunoscător. După masă, în sala de mese, locotenentul Năsturaş, la conferinţă, ne vorbeşte cu talentul său strălucit despre ,,înviere” şi despre suferinţele noastre. Sublocotenentul Todie ne declamă din poeziile sale ,,Dähnholm”, ,,Pituşca”, ,,Nababu” şi ,,Cocorii”, iar locotenentul Băbeanu ne delectează cu frumoase cântece din vioară. După Paşti în 7/20 aprilie ni se micşorează raţia de pâine. Primim ½ k[ilo]g[rame] pâine pe 8 zile. Ne întrunim în sala de mese la o consfătuire pentru a interveni la ,,Crucile Roşii” străine neutre să ne trimită alimente săptămânal, obligându-ne să plătim costul lor la înapoiere în ţară, formându-ne grupuri pe regimente, garantând unul pentru altul şi toţi pentru unul. Suntem cei mai mulţi schelete, cadavre ambulante. Nu mai aveam putere să citesc, mă oboseam şezând. La 3 mai, la intervenţia noastră de a ni se trimite alimente, colonelul Urdăreanu primeşte scrisoare de la Berna, anunţându-ne că ministerul nostru s-a interesat de soarta ofiţerilor prizonieri şi că în curând vom primi alimente şi îmbrăcăminte.

106

CAPITOLUL XIII KREFELDIŞTII

Duminică la 6 mai soseşte colonelul Sturdza.106 Ne-a adus veşti triste, războiul este pierdut pentru noi, armata română este refugiată la Odessa. Dorinţa noastră de acum este să salvăm ce se mai poate şi să-i acceptăm propunerea de a merge în ţară, în folosul populaţiei, fiecare în specialitatea în care se pricepe, ca magistraţi, primari, profesori, învăţători etc. Aceste propuneri au tentat pe mulţi ofiţeri. Toţi credeam în sinceritatea propunerilor colonelului Sturdza, era ofiţer superior, mult timp educatorul şi îndrumătorul a multor promoţii de ofiţeri. Cei mai mulţi din lagăr erau foştii lui elevi din Şcoala Militară de pe ,,Dealul Spirii”. M-am înscris şi eu în lista cu mulţimea de ofiţeri, dar a doua zi discutând cu prietenul Trifu şi meditând mai adânc asupra acestor propuneri, am ajuns la convingerea că în toată chestiunea aceasta nu poate fi ceva limpede. Cine să ne lămurească? Ofiţerii se făcuseră în două tabere, una mare, care urma pe Sturdza şi una mică, care a refuzat propunerile colonelului Sturdza. Tablourile se făcuseră, camaradul Trifu îmi zise: ,,Coane Iliucă mergem în lagărul de concentrare. Vom întâlni pe Sturdza, vom vedea acolo de e bine sau nu să mergem în ţară”. Să rămânem aici suntem învinuiţi că ne place trândăvia şi nu voim să contribuim cu nimic în folosul populaţiei şi iarăşi dacă vom

106 Despre colonelul Alexandru D. Sturdza şi a sa dezertare din armata românã, a se vedea: Petre Otu, Radiografia unei trãdãri: cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Bucureşti, Editura Militarã, 2011. 107 merge ni se va spune că prin acceptarea propunerii Sturdza, lucrăm contra intereselor ţării. Ce este în ţară, noi nu ştim! Acolo ne vom informa şi vom şti ce atitudine să luăm. În lagărul Krefeld107 se ţineau conferinţe cu program stabilit de colonelul Sturdza. S-a conferenţiat despre: 1) Captivitatea de război în trecut şi în timpurile moderne, despre deformaţiunile pricinuite de individ prin captivitate cu concluziuni; 2) Care pot fi urmările unei captivităţi lungi asupra indivizilor unei naţiuni şi fenomenele de reacţiune după captivitate? Cum s-ar putea trata luptătorii scoşi din luptă în viitoarele războaie? 3) Ce înseamană democraţie? Regimul la noi este oare democratic şi cum ar trebui să se afirme în viitor voinţa poporului; 4) Cum se poata înălţa poporul nostru la maturitate? 5) Statele Unite Europene şi noţiunea libertăţii unui stat confederativ într-o uniune cu concluzii pentru români? 6) Ce înseamnă organizaţiune? 7) Asupra spiritului social şi spiritului civic, influenţa dezvoltării lor prin familie, şcoală, biserică şi administraţie, slăbiciunile noastre în această privinţă şi îndreptările pentru viitor; 8) Dezvoltarea spiritului naţional în România, pe ce punct se găseşte dezvoltarea sa acum, care este primejdia etnică către care trebuie să ne îndreptăm luarea noastră aminte? 9) Care sunt cauzele democratizării titlului de învăţător, cum o vom duce la înălţarea lui; 10) Care a fost scopul şi rezultatul activităţii clerului de până acum; 11) Care sunt cerinţele pentru viitor din punct de vedere al educaţiei sufletului, caracterele naţiunii întregi; 12) Care va fi probabil după război starea de spirit, starea materială a poporului, a populaţiei noastre şi care vor fi prin urmare tendinţele noastre de cetăţeni români; 13) Dezrobitu-sa poporul român şi în ce limită? Care ar fi programul dezrobirii viitoare? Ce însemnează dezrobire, libertate şi anarhie?.

107 Krefeld, oraş în Germania. 108

După ascultarea primelor două conferinţe n-am putut observa altceva decât o foarte mare gentileţe faţă de Sturdza, de către ofiţerii comandaturii germane, care asistau şi ei la conferinţe. După conferinţă, colonelul Sturdza în tovărăşia ofiţerilor germani, plecă din lagăr, probabil în oraş, de dormit nu dormea cu noi în lagăr. Într-una din zile, întâlnindu-l prin lagăr îl întrebăm cu camaradul Trifu: ,,Domnule colonel! Acţiunea d[umnea]voastră este în vederile ministerului şi a înaltului guvern?”. Răspunsul cu ,,r” gutural, a fost scurt cu concidere: ,,Domnilor! Mă bucur că vă interesaţi, eu laud pe cei care mă urmează şi aprob pe cei care rămân”. Nu mult după aceasta, comandatura ne-a expediat pe Trifu, locot[enentul] Guliano şi pe mine în alt lagăr la Breesen.108 Aici am stat tot timpul în mizerie, flămânzi, obosiţi, istoviţi, fără putere şi bolnav la pat, de debilitate generală. Medicul care mă trata era un moşneag bătrân, surd tun şi el însuşi neputincios. Gripa spaniolă109 începuse să facă ravagii. Aspirinele, piramidoanele şi ştiinţa bătrânului medic nu puteau ajuta. Luptam contra bolii cu vitalitatea care mai rămasese în mine. Debilitat şi la coloana vertebrală unde în direcţiunea lombară avusesem o lovitură din război, când şi după fierbinţeala luptelor nu i-am dat importanţă, acum debilitată, două săptămâni nu puteam să mă mai mişc deloc din pat.

108 Breesen, oraş în Germania. 109 Gripa spaniolã este o boalã, asemãnãtoare cu gripa aviarã din zilele noastre, apãrutã la sfârşitul Primului Rãzboi Mondial, odatã cu întoarcerea soldaţilor de pe front, în unele zone producând mai multe victime decât rãzboiul însuşi. Contemporanii au botezat-o ,,gripã spaniolã”, pentru cã presa spaniolã, necenzuratã (Spania nu a fost implicatã în acest rãzboi), i-a acordat o atenţie deosebitã. 109

CAPITOLUL XIV REPATRIEREA

Cu toate acestea, la anunţarea că în ţară s-a făcut pacea separată şi că în seara aceleiaşi zile vom fi repatriaţi, cu toată febra şi slăbiciunea, am sărit din pat, mi-am strâns toate obiectele, castron, tacâmuri, cămaşa, batistele şi mantaua. Câtă uşurare! O bucurie pe care nu o puteam înţelege încă. Este vis, este realitate? Mergem în ţară? Ştirea aceasta răspândită în lagăr în mod atât de fulgerător mi-a dat noi puteri de viaţă. Temperatura mea căzuse brusc. Cuvintele de ,,repatriere” şi ideea de libertate au şters din sufletul meu şi din trupul meu toate cutele suferinţelor. Eram sănătos, eram fericit. Nu am cuvinte să descriu această fericire. Ea a fost de scurtă durată, ca toate fericirile omeneşti. A trăi numai în fericire nu este dat oamenilor. Adevărata fericire pământească pe care să o simţi cu toată fiinţa ta, cu tot sufletul, se naşte numai în urma multor privaţiuni şi când realizarea unui ideal, a dorinţelor se face aproape spontan. O astfel de fericire îţi dă noi puteri de muncă, noi planuri de viitor se ţes în mintea omului dornic de viaţă. O nouă luptă, o nouă muncă te aşteaptă şi această muncă, cinstită şi dreaptă, cu roadele ei binefăcătoare, este propriu-zis bucuria vieţii. Bucuria aceasta a vieţii era acum, din nou, sălăşluită în sufletul meu. Ofiţerii din lagăr, care până acum erau îmbătrâniţi, stafidiţi la faţă, cu îmbrăcămintea zdrenţoasă, cu mantalele zbârcite, pe alocuri

110 arse şi coapte de etuve,110 cu degetele picioarelor ieşite prin încălţăminte, mi se păreau de acum întineriţi, cu feţele frumoase şi cu privirile clare. Locotenentul Fană Pop din Corabia,111 vorbind cu un sergent german Schultze, repatriat şi el din captivitatea rusească, îi zice: ,,Ne repatriaţi de teama englezilor, dar să ştiţi că nu veţi scăpa de ei, războiul va fi terminat când vor sosi şi englezii în acest lagăr şi vă va pune pe d[umnea]voastră în locul nostru”. Neamţul zâmbi, probabil înţelegea starea noastră sufletească. Dolmetcherul ne anunţă să fim gata de plecare. Gornistul german sună de trei ori strident, sacadat fără pic de muzicalitate, raa, ta-taa, ta-ta, ta-taaa, semnalul de adunare. În faţa porţii comandaturii ni se face ultimul apel. Cu boarfele strânse în pelerine, în legături de cămăşi, alţii cu geamantanele la mână şi pe umeri escortaţi de un pluton şi doi ofiţeri germani, pornim în drum spre gară. Prin comuna Breesen, erau copii, femei şi bătrâni, sat curăţel însă fără viaţă. Din rândurile convoiului nostru, dintre ofiţerii prizonieri aruncau, din când în când, câte un pezmete copiilor şi femeilor din drum. Copiii şi femeile, la vederea pezmetului, se aruncau grămadă asupra lui, întindeau apoi mâinile, făcându-ne semne să li se mai arunce. Soldaţii germani cu o oarecare sfială faţă de noi îi mustră şi nu- i lasă să se apropie de convoi. Ne-am dat imediat seama că Germania este în criză alimentară.

110 ,,Etuvã”: ,,Aparat metalic format dintr-o incintã etanşã, folosit pentru sterilizare şi deparazitare prin mijloace chimice şi fizice, pentru menţinerea la o temperaturã ridicatã a unor substanţe sau piese”. 111 Corabia, judeţul Olt. 111

În tren ni se spunea de către un soldat german, Baur, de prin Meklemburg,112 că de un an de zile populaţia primeşte pâinea, zahărul şi carnea cu cartelă. În gara Berlin şi Charlottenburg113 acelaşi aspect al înfometării ca şi în comuna Breesen. Ofiţerii aruncau din vagoane pezmeţi pe peroanele gărilor. Mulţimea care staţiona pe aceste peroane, lume bună, burgheză, cucoane şi domni, se certau pentru un pezmete. În sufletul meu simţeam o bucurie, nu fiindcă vedeam acest tablou, dar fiindcă îmi dădeam seama că puterea germană este în declin. Ştiam că de acum, că am terminat noi războiul prin pace separată cu germanii, dar îmi dădeam seama că adevărata luptă se dă acum între germani şi francezi, războiul nu e terminat. O pace ca cea de la Buftea nu era satisfăcătoare, jertfele făcute de români şi bravurile făcute la Mărăşeşti îmi întărea credinţa că pacea de la Buftea,114 prin care ţara era ciopârţită, Dobrogea dată bulgarilor, Carpaţii pe întreagă întinderea lor, pe o adâncime de 20 k[ilo]m[etri] ungurilor, nu era decât ceva provizoriu. În acest timp, Basarabia proclamându-se republică moldovenească independentă, Sfatul Țării din Chişinău votase unirea cu România.

112 Regiune în nordul Germaniei, denumitã dupã castelul Mikilenburg, localizat între oraşele Schwerin şi Wismar. 113 Charlottenburg, oraş în Germania, denumit dupã regina Sophia Charlotte de Hanovra, soţia regelui Frederic I. 114 Dupã prãbuşirea Rusiei, în urma revoluţiei bolşevice din noiembrie 1917, România se vedea lipsitã de orice sprijin. În aceste condiţii, dupã unele preliminarii la Buftea, s-a semnat pacea de la Bucureşti, în ziua de 7 mai 1918. Condiţiile impuse României au fost deosebit de grele: Dobrogea era ocupatã de Puterile Centrale, Austro-Ungaria îşi extindea stãpânirea de-a lungul crestelor Carpaţilor, surplusurile de petrol şi cereale ale ţãrii au intrat în posesia Germaniei, care, îşi instituia un control asupra întregii economii româneşti. Pacea promulgatã de Parlament, nu a fost promulgatã de regele Ferdinand (a se vedea: Nicolae Bocşan, Sorin Mitu, Toader Nicoarã, Vasile Vesa, Manual multifuncţional de istorie modernã a României, Cluj- Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 1998, pp. 195-196). 112

Nu mă îndoiam acum că victoria finală va fi a aliaţilor. Pe frontul franco-german luptele erau violente. Dar la oboseala gândurilor, bucuria că mă repatriez a început să se umbrească, noi gânduri şi planuri îmi frământau creierul. Unde se va face predarea noastră? La Bucureşti? Acolo era ocupaţia germană. Cum şi cu ce forme se va face această predare? Adevăratul meu nume nu este Popescu. Pot să fiu descoperit chiar în ultimul moment. Poate mă vor preda în faţa unor ofiţeri austrieci care mă cunosc. Poate, ofiţerul român care mă va lua în primire, verificând identităţile ofiţerilor, va constata că în tablourile Regimentului 57 Infanterie sau a Batalionului 2 Pionieri, unde am servit, nu există ofiţeri cu numele Ilie Popescu. Poate pe această chestiune în momentul repatrierii se vor naşte discuţii şi iată, mă vedeam descoperit şi reţinut de forţele germane la repatriere. Trenul se apropie acum de Budapesta. Descurajarea aceasta n-a durat mult timp, voi scăpa şi de astă dată, împrejurările ce se vor ivi îmi vor indica ce voi avea de făcut. În gara Budapestei soldaţii italieni prizonieri lucrau la terasamentul liniilor de cale ferată. Aceşti prizonieri, debilitaţi, cu feţe supte, cu privirile strânse, cu mişcări domoale, abia ridicau târnăcoapele pe care le lăsau să cadă fără să se împlânte. Cu feţele arse de soare, nebărbieriţi, fără încălţămite, cu hainele sfâşiate, cu cămăşile unsuroase de sudoare şi cu mâinile noduroase şi murdare, prizonierii italieni, cunoscându-ne că suntem români, ne cereau de mâncare. Între santinelele care îi supravegheau erau şi români din armata austro-ungară. Nici aceştia nu se deosebeau mult de italieni. Îmbrăcămintea lor era aproape tot atât de murdară ca şi a prizonierilor, mai aveau pe ei o centură şi o armă pe care se rezemau.

113

Unul dintre santinele, cu mers obosit, cu călcâiele picioarelor târâind nişte bocanci devocaţi, scorojiţi, mai mari decât laba piciorului, înfundaţi cu obiele, ce atârnau ca nişte zdrenţe la înfrăşurătura tureacului,115 se apropie de noi şi cu aceaşi asemănare de foame ne roagă să-i dăm şi lui ceva de mâncare. N-am avut cu ce-i ajuta. Le-am spus că şi noi suntem prizonieri şi de la plecare n-am mâncat decât o singură dată la o gară în apropierea Berlinului. Resursele financiare şi alimentele se vede s-au terminat şi în Ungaria şi în Germania era acum sărăcie. Încurajat de aceste constatări aveam o siguranţă în puterile mele, un echilibru interior se stabili în sufletul meu, aveam de acum credinţa că războiul se va termina cu înfrângerea ungurilor şi germanilor. Şuierul prelung al locomotivei ne dădea semnalul de plecare. La fiecare uşă a vagoanelor se auzeau vocile înţepătoare ale santinelelor germane ,,aufsteigen”.116 Vreo câteva bufnituri de vagoane, apoi încă o opinteală a locomotivei, un pufăit rar, apoi din ce în ce tot mai des, de locomotivă, pune trenul în mişcare. Priveliştea ce se înfăţişa ochilor era cu totul alta decât în Germania. Aici ţarinele, dealurile aveau înfăţişare mai aproape de sufletul meu, vedeam pământuri arate, lanuri de grâu, oarze, trifoaie, lucerne, oveze, cartofi, sfecle şi plantaţii de vii. În Germania, pe unde am umblat, mi se părea totul artificial, nu am văzut lanuri de grâu, decât la Meklemburg. Porumbul în regiunea de nord a Germaniei nu creşte decât la mărimea firului de ceapă, în schimb pădurile de brazi pe sute de hectare erau plantate pe linii geometrice. Fâneţele şi proprietăţile în apropierea comunelor

115 ,,Tureac”: ,,Parte a cizmei care acoperã piciorul de la gleznã pânã sub genunchi”. 116 ,,Aufsteigen”: ,,Urcarea”. 114

şi chiar în locuri mai îndepărtate erau împrejmuite cu sârmă ghimpată sau cu prăjini. Coşurile înalte de prin comune şi oraşe din apropierea liniei ferate ne indicau că acest popor german trăieşte mai mult din industrie. Casele înnegrite de fumul din fabrică păreau nişte zidiri vechi. În jurul lor nu era viaţă, totul mi se părea rece şi rigid. În Banatul timişan, asemănător cu şesul Olteniei, natura mi se părea că zâmbeşte. Lanurile de grâu se legănau la cea mai mică adiere a vântului, semănăturile de porumb, cartofi, etc., frumos aşezate şi bine lucrate, casele curate. Populaţia care era la munca câmpului se deosebea mult de cea din Germania. Mersul, gesturile, semnele ce ni le făceau aceşti bănăţeni şi bănăţence la trecerea trenului, erau indicii că aici inimile sunt mai deschise, mai comunicative, nu aşa de dârji, închişi ca germanii. La Vârciorova117 intrăm în scumpa noastră ţară. Privim cu toţii la ferestrele vagoanelor. Vedeam poziţiile de luptă părăsite în 1916, vorbim în vagoane despre împrejurările şi întâmplările de atunci. Camarazii care erau din Turnu-Severin emoţionaţi se pregăteau să se întâlnească în gara Severinului cu rudele şi cunoscuţii lor. În vagon era numai vorbă şi mişcare. În gara Severin trenul se opreşte. Pe peronul gării vreo câteva persoane, cucoane şi domni autorizaţi de comandatura germană, am schimbat vreo câteva cuvinte cu vreo câţiva ofiţeri prizonieri. Aici, aflăm de la unul la altul că transportul nostru va merge la Moldova şi se mai vorbea că la trecerea noastră prin Bucureşti, acei din rezervă care au familiile în teritoriul ocupat de germani vor fi lăsaţi la vatră.

117 Vârciorova, judeţul Caraş-Severin. 115

Bucuria între ofiţeri era mare. Cei mai mulţi se gândeau acum la momentele revederii cu familiile lor. Erau destui peste care se vedea o umbră de îngrijorare de viitorul ţării. N-am avut fericirea să mă pot bucura de revederea cu părinţii. Domiciliul meu nu mai putea fi Bucureştiul pe care l-am văzut prima dată în 1914 la venirea mea din Transilvania, nici în Ardeal pe care l-am părăsit. Domiciliul meu va fi acolo unde este puterea armatei române. N-a fost dat sufletului meu să se bucure de această repatriere la fel cu camarazii. Trenul străbătea acum Câmpia Olteniei. Ţarinile nelucrate, terenuri nearate, porumburi neprăşite se vedeau în orice direcţie priveai, pe căile de hotar rele şi neîntreţinute ici colea se vedea rar de tot câte o căruţă ori câte un car, trase de nişte animale atât de slabe încât îţi făcea impresia că ele se reazimă de ulube118 şi de oiştea119 carului. Feţele oamenilor erau posomorâte, înspăimântate, negre şi arse de soare, trişti şi resemnaţi, mergeau tăcuţi sau îşi lucrau glia cu sape de lemn, râcâind pământul, cu prăjini, rămas în paragină. Armata de ocupaţie le-au luat animalele bune de lucru, plugurile, sapele, căruţele şi carele. Oile, lâna, oilor, păsările, ouăle trebuiau să fie predate în comună, la numărul pretins de neamţ, în fiecare dimineaţă. În astfel de împrejurări, sufletul meu nu se putea împăca cu mediul acesta, chiar dacă ar fi fost liber. Mă gândeam acum ce voi avea de căutat dacă voi scăpa teafăr dincolo în Moldova, unde era armata română. Ofiţerii din tren mi se păreau că aveau înfăţisare de oameni liberi.

118 ,,Ulube”: ,,Prãjini prinse de crucea cãruţei, trãsurii, între care se înhamã caii”. 119 ,,Oişte”: ,,Barã lungã de lemn fixatã în crucea cãruţei, trãsurii, de care se înhamã caii”. 116

Din mişcările şi gesturile lor, din discuţiile presărate cu anecdote, îţi făceau impresia că sunt în călătorie de studii sau în excursie. Într-o după-amiază frumoasă, cu soare, cu adiere uşoară de vânt, care ne mai răcorea de căldura înnăbuşitoare din vagon, trenul soseşte în Gara de Nord. -,,Bucureşti! Bucureşti!”, exclamau ofiţerii de bucurie. -,,Să ne dăm jos fraţilor, să mai vedem şi de sufletul nostru, aici e capitala noastră”, exclama un ofiţer. -,,Unde să te dai domnule! Nu vezi că aici în gară tot germanii dau comandă”, răspunse un altul. Şi într-adevăr, ofiţerii germani care ne-au escortat, au dat ordine santinelelor să nu permită nici unuia dintre noi să coboare din vagon. Pe peronul gării erau militari germani. Spre ei se îndrepta un grup compus din doamne şi bărbaţi şi vreo câteva surori de caritate. Grupul acesta al ,,Crucii Roşii” se apropie de comandantul care ne escorta şi împreună cu el şi cu alţi ofiţeri germani, parcurg peronul de-a lungul trenului, prin faţa vagoanelor noastre. N-am cunoscut nicio persoană din acel grup. Surorile de caritate, bucureştence, ne-au servit, prin ferestrele vagoanelor, pâine şi cafea neagră. Din Bucureşti, trenul se îndreaptă spre Moldova, împrăştiind prin gară un miros greu de fum. În apropierea Mărăşeştilor, terenurile de cultură şi de-o parte şi de cealaltă a liniei ferate, erau năpădite de bălării. Roţile vagoanelor retezau buruienile crescute pe terasamentul liniei. Pe toată întinderea nu se vedea fiinţă omenească. Pe această întindere pustie, se vedea numai o dâră groasă de fum, lăsată de locomotiva trenului. Fumul acesta, în pustietatea aceasta, se frământa şi se răsucea, în lupta lui cu elementele naturii, se rarifica şi se înălţa lin, tot mai lin, sus, sus de tot, până când nu se mai vedea. 117

Pământul era şi el frământat, gropile făcute de obuze ne arătau că frământarea pământului aici s-a făcut cu trupurile şi sângele soldaţilor noştri, că s-au dat lupte pe viaţă şi pe moarte. Biruinţa de la Mărăşeşti a lăsat morminte multe şi de-o parte şi de alta, care acum sunt acoperite cu bălării, în loc de flori. Gândurile mele, în faţa acestei privelişti se adunau toate. În toată fiinţa mea se aşeză o linişte şi cu pietate priveam aceste locuri sfinte, unde cu sânge românesc s-a scris şi pus pecetea pe actul de dezrobire a neamului românesc. Dar gara Mărăşeşti, ca şi Oltenia şi Muntenia, erau tot sub ocupaţie germană. O aripă a gării era ocupată de nemţi, iar cealaltă de români. La sosirea trenului în gară, ofiţerii prizonieri se rânduiesc pe peron în flanc câte doi şi în formaţiunea aceasta se apropiau conduşi de ofiţerul neamţ spre un grup de ofiţeri români, care aşteptau echipaţi în ţinută de campanie. Observ imediat că gara Mărăşeşti era punctul unde trebuia să se facă predarea noastră. Trenul cu care sosisem, manevra în gară. O idee îmi veni. Părăsesc coloana şi dintr-o săritură sunt pe scările vagonului. Trenul manevra spre zona românească. Santinela germană mă somează să mă cobor. Sub pretext că mi-a rămas ceva din bagaje în vagon, răspund că mă voi conforma. Vagoanele manevrate ajung repede în zona românească. Aici soldaţii demobilizaţi aşteptau formarea trenurilor ca să poată pleca fiecare la casa lui şi în teritoriul ocupat de germani. În zona românească germanii nu mai aveau putere asupra mea, la postul de trecere, era santinelă română. Cobor din tren în mijlocul soldaţilor şi a ofiţerilor români. Ofiţerul de serviciu, care supraveghea formarea trenurilor cu plecarea demobilizaţilor, la postul de trecere, era locotenentul Maniţiu.

118

În timpul cât stăteam încă de vorbă cu ofiţerul, camarazii rămaşi pe peronul gării Mărăşeşti, erau şi ei liberi în zona românească. Prietenii pe care i-am avut, au plecat fiecare la rosturile lor. Omul în libertate nu mai este aşa de bun la suflet. Cei ce sunt în suferinţe se înţeleg mai uşor, pe când cei care sunt în libertate, nu pot înţelege pe cei ce sunt încă în suferinţă. Libertatea trezeşte în sufletele oamenilor dorinţi care nu se pot mărturisi şi interese care trebuiesc soluţionate fără ca să ştie stânga ce face dreapta. În lagăr toţi eram prieteni, ne ajutam cu un ban, cu o ţigare. Aici în libertate ne separăm, fiecare după interesele lui. În definitiv e ceva natural, în viaţa socială, fiecare trebuie să-şi aibă locşorul lui. În căutarea acestui locşor, neglijam unele prietenii, căutam altele şi o veşnică alegere după mai bine ne stăpâneşte sufletul. La un moment dat mă văd alături de camaradul Trifu. -,,Ce faci acolo coane Iliucă? Încotro o iei?”, mă întrebă Trifu. -,,La regiment m-aş duce sau la vreun prieten”, îi răspund. -,,Vii cu mine la Piatra Neamţ? Acolo am numai pe mama, care ne va îngriji” şi îmi zise în continuare: ,,Ştiu că eşti transilvănean deşi nu mi-ai mărturisit-o prin lagăre, ştiu că nu te cheamă Popescu, am discutat aceasta cu maiorul Calistrat Stoenescu, ştiam cu preciziune că eşti ardelean şi te admirăm cu cât calm ai ştiut răbda, înfrunta şi străbate suferinţele captivităţii”. -,,Ai părinţi coane Iliucă?”. ,,Slavă Domnului că am scăpat din captivitate coane Pavele, am părinţi, dar nu mai ştiu nimic despre ei din 1914 şi văd că trebuie să mai sufăr, nu mă pot duce la ei, nu le pot scrie şi dorinţa de a şti ceva despre ei, de a-i revedea, este un ideal pe care trebuie să-l îndeplinesc”. Şi văzându-mă liber pe câmpia Mărăşeştilor, fără adăpost, m- am decis să plec la Piatra Neamţ, la camaradul Trifu.

119

CAPITOLUL XV LA CONUL TRIFU ŞI ÎNTÂLNIREA CU PRIETENII LA IAŞI

Pe un timp frumos cu soare plăcut de vară, plecăm cu trenul spre Piatra Neamţ, cu o mulţumire sufletească, însă prost îmbrăcat, fiziceşte debilitat, simţeam în venele mele pulsaţia unui sânge proaspăt, care treptat în aerul acesta de libertate mă fortifica. De pe creierul meu atât de frământat până acum, gândurile deznădejdii au dispărut. Fiinţa mea întreagă era ca o păsărică scăpată din colivie. În timp ce treceam cu toată viteza spre Piatra Neamţ, gândurile mele zburau spre casa părintească, spre fraţi, surori. Mai trăiesc, nu mai trăiesc? Singura preocupare care mă chinuia. În tren, întrebam ofiţerii şi soldaţii care călătoreau, dacă cunosc pe vreun prieten al meu, pe Bocan, Moga, pe Sergiu Crăciun. N-am putut afla decât localităţile unde se aflau unităţile lor. De Firuca nu aveam pe cine întreba, nu ştiam dacă este în Moldova sau a rămas la spitalele din Bucureşti ca soră de caritate. La Piatra Neamţ, la familia Trifu eram îngrijit ca la mama acasă. Bătrâna mamă a lui Trifu cu aceaşi dragoste mă privea ca pe fiul ei. Cu Paul făceam vizite pe la prietenii şi rudele sale, alte dăţi mergeam la pescuit. Conul Paul avea toate instrumentele de pescuit cu undiţa, o paliţă120 de trestie fină, elastic şi uşoară cu mecanism de trasul şi aruncatul sforii, apoi o duzină de cârlige speciale şi muşte artificiale.

120 ,,Paliţã”: ,,Coadã, bãţ, nuia, par, prãjinã”. 120

Pasionat, conu Paul de dimineaţă strângea la insecte viermuleţi negrişori, speciali, un fel de larve pentru păstrăvi. Cu răbdarea pescarului pasionat, strângea hrană pentru peste o jumătate de zi, e adevărat că viermuleţii aceia negrişori, se găseau numai pe sub pietrele din albia râului, unde apa era mai scăzută şi erau foarte rari. La pescuit conul Trifu aruncă undiţa cu măiestrie de pescar. Păstravul nu se prinde cu uşurinţă, totuşi spre seară ne-am putut întoarce cu vreo 7 păstrăvi şi vreo 5 lostriţe. Conu Trifu era, de altfel, şi cunoscător al modului de viaţă al peştilor şi îndeosebi al tuturor animalelor şi insectelor. Îmi descria cu multă uşurinţă toate speciile de peşti. Avea darul enarării, cu gust, cu eleganţă, cu simplicitate, era uşor în expresii, fiecare cuvânt era rostit la locul lui, era profund cunoscător al lucrurilor despre care vorbea, vorbea cu pasiune, cu sentiment, cunoştea perfect franceza şi engleza. În lagăre, în captivitate, el mi-a fost instructorul atât la franceză, cât şi la limba engleză. Ofiţerii din lagăr îl apreciau ca pe un bun camarad şi într- adevăr această fiinţă a fost un camarad de suflet. La Piatra Neamţ nu mai puteam rămânea. Trebuia să mă prezint la regiment, guvernul şi ministerul armatei se aflau la Iaşi. Aici, în Iaşi, informându-mă la minister, aflu că Regimentul 57 Infanterie este la Târgul Frumos.121 Ministerul îmi achită un avans pentru a pleca la regiment. Spre gară mă opresc la restaurantul ,,Bejan”; mai era încă mult până la plecarea trenului spre Târgul Frumos. Mă aşez la masă, cer o listă de bucate. Eram singur la masă.

121 Târgu Frumos, judeţul Iaşi. 121

În restaurant, în fund la o masă erau 2 ofiţeri, care cochetau cu nişte ,,duduiţe” drăgălaşe, care consumau şi ele la o altă masă mai îndepărtată de ofiţeri. Pentru prima dată, de la mobilizarea din 1916 sunt liber la restaurant. Aici, în linişte, priveam şi eu cu oarecare mulţumire la figurile atrăgătoare ale duduiţelor. La un moment dat, un ofiţer dintre cei doi, se ridică de la masă, cu priviri pătrunzătoare, cu gesturi şi mişcări involuntare se îndreaptă spre mine, răsturnând în calea lui mesele şi scaunele, cu braţele întinse, cu sabia târâşi, se apropie şi mă îmbrăţişează exclamând: ,,Tu eşti frate Ilie!”. Era prietenul meu, Sergiu Crăciun! Celălalt ofiţer se apropie şi el şi şezând cu toţii la masa mea, la istorisesc din peripeţiile vieţii. Camaradul Sergiu mă informează despre ceilalţi prieteni. Erau în viaţă toţi şi mă asigură că-i voi întâlni. Chelnerul ne turna în pahare vinul comandat de Sergiu. Cu privirile tuturor din local asupra noastră, într-o bucurie ameţitoare, de tăria vinului, de care mă dezobişnuisem, ascultam o muzică de lăutari, care, la un gest de al lui Sergiu, se apropiară de masa noastră. Duduiţele, care cochetau, au fost şi ele invitate; mi se păreau drăguţe, frumoase şi simpatice. În convorbirile noastre nu prea aveam subiecte de discutat, simţeam în apropierea lor, cum renasc în mine dorinţi fireşti, care până acum erau amorţite. Nu îndrăzneam să fac niciun gest care să exteriorizeze sentimentele ce le aveam. Petrecerea noastră se termină pe la orele 6 după masă. Lăutarii sunt concediaţi de camaradul Sergiu, achitându-le un pol.122 Domnişoarele au plecat cu o maşină, însoţite de ofiţerul care a fost cu noi.

122 ,,Pol”: ,,Monedã sau bancnotã de douãzeci de lei (denumirea se aplicã şi unor monede ruseşti şi franţuzeşti de aur, care au circulat în Ţãrile Române în secolul al XIX-lea)”. 122

De atunci n-am mai văzut nici pe d[omni]şoare, nici pe ofiţer. Cu Sergiu am plecat spre strada Lăpuşneanu să ne întâlnim cu Bocan. În acea zi nu am mai plecat la regiment. Pe Lăpuşneanu intrăm la o cofetărie, de acolo când să ajungem la cafeneau Tufli, observ apropiindu-se din direcţia contrară pe prietenul Bocan, însoţit de doi ofiţeri bine echipaţi, cu chipiuri albe, pentru vară, cu bluze frumos croite din stofă gri rusească, pantaloni de gheată cu lămpaş. Îmbrăcămintea mea era tot cea din captivitate, un chipiu alb croit şi făcut de mine din o bucată de cearceaf din lagăr, un veston cu mânecile scurte, cu talia scurtă, decolorat de vreme şi etuvele din lagăr. Pantalonii erau aceia cu care am căzut prizonier, la picioare, aveam bocancii tălpuiţi la Piatra Neamţ. Camaradul Sergiu era îmbrăcat ca şi prietenul Bocan. Îmbrăcămintea lor luxoasă era în contrast mare cu îmbrăcămintea mea. Mergând pe Lăpuşneanu lumea ne privea. L[oco]t[enent]ul Bocan se apropie, ne îmbrăţişăm, ne sărutăm. -,,Mai trăieşti?”. -,,Te ştiam mort! Cineva din regimentul tău, un plutonier mi-a spus că ai murit la Alion, îmi zise Iancu”. -,,Da, am fost în pericol ca oricare soldat în faţa gloanţelor, dar am scăpat. Acum viu din captivitate”. -,,Să mergem undeva la o bere să povestim!”, zise iarăşi Iancu. -,,Mulţumesc dragă Iancule, dar vezi acum venim de la ,,Bejan” de la un pahar cu vin, sunt obosit, mai bine aş dori să iau o cameră la hotel să mă odihnesc niţel, nu sunt obişnuit nici cu băutura, nici cu prea multă plimbare”. După ce ne plimbăm în sus şi în jos pe Calea Lăpuşneanu, luăm o trăsură şi plecăm la locuinţa camaradului Bocan.

123

Peste noapte am rămas la el. În sentimentele acelea de revedere create de emoţiile întâlnirii am discutat până târziu în noapte. În zorii zilei, mă scol recreat. El pleacă la serviciu, eu plec la unitate îmbrăcat cu pantalonii şi chipiul lui de campanie. De atunci ne întâlneam des cu toţii. Regimentul meu era la Târgul Frumos, Batalionul 2 Pionieri se mutase la Podul Iloaiei.123 În duminici şi sărbători eram cu toţii, când la T[âr]g[u] Frumos, la Podul Iloaiei şi de foarte multe ori la Iaşi. La Iaşi pe lângă Ministerul de Război erau ataşaţi militari germani şi vedeam şi destui ofiţeri austrieci. Nu eram mulţumit cu ce vedeam. Cum, adică şi aici unde este regele, unde este guvernul şi armata română să fiu încă sub controlul germano-austriac? La regiment nu mai erau decât cadrele. Trăsuri şi care erau numai cele necesare pentru transportul, combustibilului, a furajelor şi a alimentelor, câte 2 până la 4 cai de regiment. La Târgul Frumos, hrana rece a trupei era carnea de cal. Într-o livadă străbătută de un pârâu, era abatorul de cai. Toţi caii scoşi la reformă, erau aici adunaţi şi din ei, când era necesar, se tăia câte unul pentru hrană. Cartofi şi grâu nu se mai găsea. La popota124 ofiţerilor se făceau toate sforţările ca să se poată pregăti ceva mai bun de mâncare. Satele din apropiere erau pustii, fără locuitori, mulţi nu s-au mai înapoiat de pe câmpurile de luptă şi cei mai mulţi, familii întregi, au murit de tifos exantematic.125

123 Podu Iloaiei, judeţul Iaşi. 124 ,,Popotã”: ,,Cantinã”. 125 Tifosul exantematic este o boalã infecţioasã şi epidemicã gravã, care se manifestã prin temperaturã foarte ridicatã, convulsii şi erupţii pe piele. 124

Tot ce bruma a mai lăsat după plecarea ruşilor, au rechiziţionat germanii. În această Moldovă, atât de ospitalieră altădată, trebuia să trăim din sărăcia ce a mai rămas. Prezenţa ofiţerilor germani şi austrieci prin Iaşi mă neliniştea, mă revolta, nu puteam concepe ca după atâta sacrificiu să fim sub tutelă germană. Fiziceşte mă refăcusem, de echipat eram acum bine echipat, un gând nou se ivi în mintea mea. Vorbind cu colegii, despre tutela germană, nu puteam înghiţi şi umilinţa aceasta, am stabilit să continuăm lupta până la sfârşit. În Franţa erau legiuni sârbeşti, româneşti şi cehoslovace, aşa cum eram informaţi. Războiul între Franţa şi Germania nu se terminase. Pentru ce noi să stăm în completă pasivitate? La stăruinţa energică a camaradului Bocan, ne hotărâsem să întărim rândurile Legiunii Române din Franţa.126 A doua zi ne prezentăm la prefectura Iaşului şi până la orele 12 părăsim prefectura cu câte un paşaport pentru studii în America. Prefectul Petrea era un om de treabă, nu a cunoscut planul nostru. Plecarea trebuia să o facem prin Rusia bolşevizată, cu itinerariul: Vladivostok, Japonia, Hong-Kong, Oceanul Indian, Marea Roşie, Cairo, Marea Mediterană, Corsica şi Franţa. În aşteptarea momentului plecării, care trebuia pândit, apoi în organizarea acestei plecări, care trebuia studiată, evenimentele se precipitau. Ştirile îmbucurătoare veneau din toate părţile.

126 Pentru mai multe detalii a se vedea: Vasile Dudaş, Voluntarii Marii Uniri, Timişoara, Editura Augusta, 1996, pp. 147-179; Idem, Legiunea Românã din Franţa (1918-1919): pagini de istorie militarã şi diplomaticã, Timişoara, Editura Mirton, 1996. 125

În Bulgaria la Sofia, era anarhie, sârbii înaintau victorioşi gonind pe bulgari spre ,,Strumiţa”,127 în Ungaria, Tisza Pista128 era zăpăcit. Wilhelm al II-lea129 solicita pacea prin Wilson.130 Ceho-slovacii aveau guvernul lor, iar sârbii în timpul acesta au ajuns la Dunăre. Bucovina proclamase şi ea unirea cu ţara mamă. Trupele franceze trecuseră Dunărea în România pe la Zimnicea,131 iar germanii se retrăgeau din ţară în panică, lăsând depozitele cu prada. România face mobilizare nouă. Cu Divizia I Acoperire pornesc iarăşi la război. De astă dată itinerariul acestei divizii se schimbă. Regimentul, după o noapte de marş, se reîntoarce la Târgul Frumos. În timpul acesta îmi vine mutarea la batalionul de origine. Sunt la unitate cu locot[enentul] Bocan, la Batalionul 2 Pionieri la Podul Iloaiei.

127 Strumica, oraş în Macedonia. 128 Ştefan (István) Tisza (1861-1918): politician maghiar, prim-ministru al Ungariei în douã rânduri, în perioada 1903-1905 şi 1913-1918, susţinãtor activ al menţinerii dualismului austro-ungar, asasinat în toamna anului 1918, în contextul izbucnirii revoluţiei în Budapesta (a se vedea: Ferenc Pölöskei, István Tisza: ein ungarischen Staatsmann in Kriesenzeiten, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1994). 129 Wilhelm al II-lea (1859-1941): ultimul împãrat al Germaniei şi rege al Prusiei, unul dintre liderii vinovaţi de declanşarea Primului Rãzboi Mondial (a se vedea: Lucian Boia, Primul Rãzboi Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretãri, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014, p. 35). 130 Woodrow Wilson (1856-1924): avocat, istoric, profesor, om politic american, guvernator al statului New Jersey, preşedinte al Statelor Unite ale Americii în intervalul 1913-1921, adept al implicãrii americane în Primul Rãzboi Mondial, promotor al celor ,,14 puncte” privind dreptul popoarelor la autodeterminare (a se vedea: Andrew Scott Berg, Wilson, Bucureşti, Editura RAO, 2014). 131 Zimnicea, judeţul Teleorman, punctul cel mai sudic al României. 126

CAPITOLUL XVI ÎN BASARABIA

În această nouă campanile, batalionul nostru a avut însărcinarea să organizeze poziţii fortificate pe malul Nistrului la Preibicăuţi. Comuna Peribicăuţi132 este la colţul de nord al Basarabiei. Nistrul o înconjoară cu figuri de şarpe încolăcit, lăsând numai o deschidere prin care se face comunicaţia cu întregul cuprins al Basarabiei. Satul era populat cu lume nevoiaşă, erau mulţi la număr, însă toţi în sărăcie. Gospodării înjghebate nu prea erau în comună. Pe malul Nistrului mai ridicat decât cel dinspre Rusia, pionierii noştri trasau, defrişau pădurile şi săpau la fortificaţii, cu ajutorul populaţiei. Zilnic de dimineaţa până seara, uneltele şi braţele desfundau pământul pe întindere de kilometri. În fiecare dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, în coloană lungă, lucrători, lucrătoare, încadrate de soldaţi plecau din sat în cântece, spre malul Nistrului la lucrările de fortificaţie. Între muncitori erau şi femei şi fete harnice şi pricepute. Soldaţii erau veseli în tovărăşia lor, e drept că nu prea ştiau toate româneşte, însă munca în comun i-a învăţat, atât pe unii cât şi pe alţii să se poate înţelege. Cântecele lor erau de minune de frumoase. De la un capăt la altul al tranşeelor era numai veselie. Soldaţii lucrau cu spor, unde erau şi femei printre ei.

132 Peribicãuţi, fostul judeţ Hotin, astãzi raionul Hotin (Ucraina). 127

Un soldat mai sentimental, neputându-şi manifesta sentimentele sale faţă de tovarăşa sa de lucru, muncind cu atâta energie, fără întrerupere, cu un spor mai mare decât al celorlalţi a atras atenţiunea mea. -,,Ce faci Petre?”. -,,Păzeşte că întreci toţi camarazii!”. -,,Ce să fac domnule locotenent! Muncesc să termin porţiunea mea”. -,,Bine măi Petrică, dar tu munceşti mai mult decât doi, mai fă schimb cu fata!”. -,,Nu simţeşti că sudorile curg pârâu de pe tine şi te oboseşti?”. -,,Nu mă obosesc domnule locotenent, am lucrat eu muncă mai grea decât asta”. Soldatul în timpul acesta privea în pământ acolo unde trebuia să lovească cu târnacopul şi pe furiş îşi îndrepta privirile spre mine şi rar de tot spre tovarăşa sa de lucru. -,,Măi Petrică mi se pare că tu ai îndrăgit fata asta. Tu munceşti şi partea ei”. Soldatul se opri din lucru şi după o pauză scurtă îmi răspunse: -,,Sunt şi la noi fete”. Fata oarecum ruşinată, cu faţa aprinsă, arunca pământul scormonit de Petre. În ziua următoare soldatul Petre şi cu fata Nadia erau împreună la o lucrare nouă. Nu erau însă toţi soldaţii modeşti de talia lui Petre, nevestele învăpăiate îi mai întărâtau. Multe aveau pe vino încoace, apoi îndrăzneţe, prietenoase şi cu experienţă îşi puteau permite mai mult decât fetele. Viaţa aceasta simplă, patriarhală îmi reamintea idile şi obiceiuri sentimentale din viaţa ţărănească din Ardeal.

128

Acolo, la horele duminicale, în şopruri133 sau şuri134 ţărăneşti, tineretul se distra dansând, horă,135 învârtită,136 măruntă137 şi câte o polcă138 fără multă politeţe. În obiceiul ţărănesc fetele aşteptau în faţa şurii sau a pavilionului de dans să fie invitate. Invitarea se făcea prin gesturi şi chemări simple şi neprecise. Se întâmpla de multe ori ca la chemarea unei ,,Ane” sau ,,Mării” se porneau 2 sau 3 spre horă, iar tânărul era nevoit să precizeze care anume dintre ele este chemată. În pauză, în dosul şoprului, apoi prin grădină la locuri mai ferite pe unde totuşi se circula, vedeai perechi, perechi de îndrăgostiţi, care acoperiţi pe faţă cu o năframă139 sau sub o pălărie de paie femeiască cu boruri140 mari, se sărutau şi se destăinuiau unii altora. Din aceste întâlniri, în fond inofensive, rezultau cele mai multe căsătorii. În reflexele acestea îmi reaminteam de primul sărut primit de la Firuca înainte de război, eram dornic să o pot întâlni undeva, să o revăd, să-i istorisesc toate suferinţele, să-i spun dorurile, să o îmbrăţişez cu mai mult curaj.

133 ,,Şopru”: ,,Şopron”. 134 ,,Şurã”: ,,Construcţie anexã pe lângã o gospodãrie ruralã, în care se adãpostesc vitele şi se pãstreazã diferite vehicule, unelte agricole etc.”. 135 ,,Horã”: ,,Dans popular românesc cu ritm domol, în care dansatorii se prind de mânã, formând un cerc închis”. 136 ,,Învârtitã”: ,,Dans popular, uneori însoţit de strigãturi, executat în perechi sau în grupuri mixte, care fac mişcãri de rotire”. 137 ,,Mãruntã”: ,,Dans popular care se joacã cu paşi mici”. 138 ,,Polcã”: ,,Dans popular originar din Boemia, în ritm viu, sprinten, care, în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, a devenit unul dintre cele mai cunoscute dansuri de bal”. 139 ,,Nãframã”: ,,Bucatã de pânzã de in, cânepã, bumbac, borangic etc., tivitã pe margini şi adesea împodobitã cu o serie de cusãturi, folositã ca basma, batistã, prosop etc.”. 140 ,,Bor”: ,,Margine circularã (rãsfrântã) care înconjoarã calota pãlãriei”. 129

Simţeam nevoia unei alintări, nu din partea altora, din partea ei. Pe ea o iubeam. Icoana ei mi-a rămas întipărită în suflet şi în tot ce mă înconjura. Eram obsedat de gândul şi dorinţa să aflu dacă mai trăieşte, dacă există pe undeva, dacă va fi tot aşa de frumoasă, tot aşa de veselă, de zglobie, de îndrăzneaţă, de bună şi curajoasă să înfrunte valurile capricioase ale acestei lumi. Părul ei blond, de aur strălucitor, era asemănător cu a multor blondine poloneze, rusoaice pe care le întâlneam la Cernăuţi şi Hotin. Am cunoscut-o la un cinematograf în Cernăuţi. Nu ştia româneşte, vorbea poloneză, rusească şi germană. Dar nici în tovărăşia ei, sufletul meu nu se simţea liniştit.

130

CAPITOLUL XVII ÎNTÂLNIREA CU FIRUCA

După 1 decembrie 1918 obţin primul concediu. Trupele române înaintau vertiginos prin Ardeal spre Budapesta. Locul meu natal era ocupat de trupele vânătorilor 2 de munte cu generalul Dabija.141 Încă în noiembrie 1918, regele şi regina au intrat victorioşi în Bucureşti. La 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia se proclamase şi unirea Ardealului cu ţara mamă. Inamicul era înfrânt. Idealul unităţii era înfăptuit. Visul nostru de veacuri s-a înfăptuit sub marele rege Ferdinand I Întregitorul de neam, care a întregit în graniţele României Mari întregul popor românesc. Aveam acum posibilitatea să-mi revăd părinţii, fraţii, surorile, rudele şi prietenii. Puteam să mă interesez şi să aflu dacă Firuca mai trăieşte sau la Bucureşti, prin care trebuia să trec spre Ardeal sau acasă la părinţii ei. În Bucureşti erau mulţi militari, străini, soldaţi şi grade inferioare şi ofiţeri din misiunea franceză venită odată cu trupele franceze.

141 Gheorghe Dabija (1872-1957): militar român, general al armatei române, comandant de divizie în timpul Primului Rãzboi Mondial, distins în cadrul bãtãliilor de la Mãrãşti şi Oituz, în campania de eliberare a Transilvaniei şi în lupta împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, autor al mai multor lucrãri de specialitate, decorat cu Ordinul ,,Steaua României” în grad de ofiţer, cu Ordinul ,,Coroana României” în grad de ofiţer, cu Medalia ,,Avântul Ţãrii” şi Crucea ,,Meritul Sanitar” (fişa biobibliograficã a generalului Gheorghe Dabija a fost consultatã online pe site-ul www.wikipedia.org, la data de 1.XI.2015, ora 17.04). 131

Restaurantele, cafenelele şi berăriile erau tixite de consumatori, civili şi militari, români, englezi şi francezi. În tovărăşia ofiţerilor francezi petreceam până dimineaţa la ,,Tunelul de sub Hotel France”. Trenul potrivit ca să ajung la Sebeş în dimineaţa zilei următoare era cel ce avea plecarea din Gara de Nord la orele 22 şi 40 de minute. În aerul rece de dimineaţă, după plecarea de la ,,Tunel”, străbat pe jos Calea Griviţei spre ,,Miron Costin” la locuinţa avocatului Alexandru Vasilescu, o cunoştinţă veche dinainte de război. Drumul era troienit de zăpadă. Fulgi mari se învârteau ameţiţi şi în căderea lor uşoară erau aruncaţi pe galantarele prăvăliilor, în ochii drumeţilor, ori câte un vârtej de aer rătăcit mai spulbera după acoperişurile caselor stratul de zăpadă proaspătă, aruncându-l val- vârtej în calea pietonilor. Pe inima drumului circulau tramvaiele cu geamurile semi- îngheţate. În urma şi înaintea lor, sănii frumoase, lăcuite, trase de cai negri muscăleşti,142 alunecau uşor fără zgomot, cu cucoane bine îmblănite şi cu vizitiul acoperit de zăpadă pe cap, pe umeri, pe mustăţi şi barbă, ca un moş Crăciun. În mişcarea aceasta lină a tramvaielor şi a săniilor cu ,,clinchetul de zurgălăi” şi sunetele placate de clopoţel, aud o voce din depărtare care mă cheamă pe nume. Mă opresc şi privesc în direcţia chemării. O sanie frumoasă, cu cai negri cu penaje se opreşte. Din sanie cineva îmi face semn să mă apropii. Fac şi eu semnul întrebător dacă eu sunt cel chemat. La semnele tot mai des repetate, apropiindu-mă de sanie văd pe Firuca. Emoţionat mi-am pierdut aproape tot echilibrul sufletesc, nu puteam să zic un cuvânt. Priveam în faţa saniei ca un comandant, salutând milităreşte.

142 ,,Muscal”: ,,Rus”. 132

Nu ştiu dacă i-am sărutat mâna, dar primele cuvinte ale ei le-am auzit: -,,Ai îmbătrânit Ilie”. Ea era tot frumoasă, mai frumoasă mi s-a părut. Răspunsul meu a fost spontan: -,,Eşti schimbată, eşti tot aşa de îmbătrânită ca şi mine”. Un râs plăcut îi deschide buzele care lăsau să se vadă două şiruri de dinţi sănătoşi, albi ca spuma laptelui. Am fost prezentat prietenei care şedea alături de ea şi după ce îi istorisesc pe scurt motivele prezenţei mele în Bucureşti mă invită ca înainte de plecare să trec pe la ea pe strada Zablovski. Ne despărţim, sania porneşte uşor în sunetul clopoţeilor, alte sănii se înşirau în urmă, o urmăresc cu privirea până când dispăru. Cu pas domol, cu privirea la fulgii de zăpadă şi cu gândul la ea, păşesc prin zăpada proaspătă spre strada Miron Cristea. Întâlnirea noastră pe neaşteptate, apoi invitarea ei pe Zablovski, complimentul acela ,,ai îmbătrânit Ilie” mi-au tulburat sufletul. Cum, adică ea nu mai este soră de caritate? În sanie nu era în uniforma surorilor de caritate. Dacă ar fi soră de caritate m-ar fi invitat la Institutul Surorilor şi nu în strada Zablovski? Voi vedea. Seara, înainte de plecarea trenului sosesc pe Zablovski cu prietenul Iancu. O madamă sau fată în casă ne anunţă. Firuca iese în întâmpinarea noastră. Ţinuta ei era a unei gospodine, părul buclat, frumos pieptănat, cu o rochie tinerească prinsă în faţă, cu un şorţ curat de gospodină, cu ghete galbene la moda de atunci, se străduia să ne trateze ca pe nişte vechi prieteni şi pe mine în special ca pe un fost curtezan143 din copilărie, aşa m-a şi prezentat unei prietene, fiica proprietarului casei.

143 ,,Curtezan”: ,,Persoanã care face curte, care aduce omagii cuiva, mai ales unei femei pentru a-i câştiga favorurile”. 133

În convorbirile noastre povesteşte peripeţiile vieţii ei de soră: -,,Am fost însufleţită de-a face bine pentru alţii, mai mult decât pentru mine. Ca soră am fost neobosită totdeauna la datorie. De superiorii mei am fost bine apreciată. Serviciul ce mi s-a încredinţat l- am purtat cu demnitate şi cu răspundere. Am mulţumirea că în timpul războiului mi-am făcut datoria faţă de ţară cu prisosinţă, mii de bolnavi au fost trataţi şi îngrijiţi de mâinile mele. La spitalul ,,Central” conduceam o secţie, mai târziu, fiind bine apreciată, mi s-a încredinţat conducerea spitalului din Corabia. Invidia camaradelor m-a dezgustat. Eram eu de vină dacă puteam pune mai mult suflet, mai multă energie în îndeplinirea serviciului? Eram invidiată şi pentru că eram mai frumoasă decât altele. Nu era uşor să străbaţi şi să ieşi cu demnitate din această frământare a omenirii. Mulţi mă curtau şi pe toate căile eram ispitită în fel şi forme a mă pierde în rândurile şi moravurile zilelor de acum. Nu s-a mai putut! Tifosul exantematic şi munca obositoare de la Corabia m-au extenuat. De tine nu mai ştiam nimic, bolnavii care îi îngrijeam spuneau că ai murit. Aşa m-am hotărât să părăsesc cariera de soră şi să intru în rândul oamenilor, să-mi fac un rost în viaţă şi să mă mărit. Un cunoscut de la Corabia mă curtează, probabil mă căsătoresc. Fotografia lui e aici. Ce zici?”. -,,Ca prieten din copilărie, îţi spun ca întotdeauna. E bătrân Firuco, e mai bătrân decât mine, tu nu te măriţi!”. Ea zâmbi, ne trata cu o dulceaţă şi îmi spuse să comunic părinţilor ei că ea este sănătoasă şi că în curând îi va cerceta. -,,De altfel, zise ea, eu am fost pe acasă, trăiesc şi ai voştri, sunt aşa cum i-ai lăsat, însă nu le-am putut spune nimic despre tine, tata şi mama au fost ostatici, abia acum au fost puşi în libertate”. După aceste mărturisiri şi informaţii ne despărţim, promiţându- ne că la înapoiere ne vom revedea.

134

CAPITOLUL XVIII CU TRENUL SPRE ARDEAL ŞI ÎNTÂLNIREA CU PĂRINŢII

Cu trenul de seară plecăm spre Ardeal. Drumul acesta îl străbat pentru prima dată în tovărăşia lui Boca, cu căpitanul Peneş şi locotenentul Sava din aviaţie. În tren discutăm despre înfrângerile suferite, despre biruinţele câştigate, despre însufleţirea ce ne stăpâneşte acum, despre planurile de viitor, despre bucuria aceasta naţională. Aveam cu toţii o mândrie modestă de biruitori. În tren era frig. Spre Braşov, trenul se populează cu noi călători. Auzeam vorbindu-se despre revoluţia din Ardeal, despre gărzile naţionale, despre eroismul românilor ardeleni.144 Fiecare călător, vorbea despre felul cum au alungat autorităţile din comunele respective, cum fugeau jandarmii unguri, notarii, cum au dezarmat trupele germane, în retragere prin comunele lor. La Braşov, căpitanul Peneş îşi ia rămas bun cu o revedere la Sibiu, unde avea să sosească cu escadrila sa.

144 Consiliile şi gãrzile naţionale româneşti, constituite la nivelul comitatelor, oraşelor şi comunelor transilvãnene, au inaugurat procesul de organizare politicã, pe baze naţionale a provinciei, constituind nucleul viitoarei organizãri statale româneşti. Înlocuind sau în cele mai multe cazuri subordonându-şi vechea organizare politicã, consiliile naţionale au avut valoarea unor adevãrate organe ale puterii de stat, aducându-şi aportul la bunul mers al vieţii, la aprovizionarea populaţiei, la asigurarea comunicaţiilor, a siguranţei publice şi a bunurilor tuturor cetãţenilor, indiferent de naţionalitate (a se vedea: Nicolae Bocşan, ,,Rolul consiliilor naţionale”, în Steaua. Revistã a Uniunii Scriitorilor, an XXXVI, numãr 12, 1985, p.7). 135

În Sibiu, oraş al amintirilor din copilărie şi din timpul când am plecat peste graniţă în ţara mamă, mă întâlnesc cu primii cunoscuţi din oraşul meu natal. Preotul d[octo]r Sebastian Stanca145 şi fruntaşul ţăran Nicolae Săliştean, unchiul Firuţei, mă întâmpină cu salutul: ,,Trăiască Armata Română!”. Într-o atmosferă mai mult decât sublimă, păşim cu încredere şi mândrie pe peronul gării Sibiu, spre vagoane, mulţumiţi că am contribuit la ,,înfăptuirea idealului naţional”. În Sebeş, gară de linie secundară, întâlnesc pe cumnatul meu Postescu, brutar de meserie, aştepta sosirea trenurilor militare, cu pâini calde, proaspete, să le distribuie soldaţilor.

145 Sebastian Stanca (1878-1947): preot, istoric, scriitor, gazetar, protopop stavrofor şi consilier al Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, preşedinte al Societãţii Literare ,,Petru Maior” în anii studenţiei, fondator, alãturi de alţi intelectuali transilvãneni, al gazetei ,,Luceafãrul”, redactor al ziarului ,,Poporul Român”, ,,Telegraful Român” şi ,,Lupta”, preot în localitatea Vulcan, Sebeş, apoi din 1919 la Cluj, în timpul Primului Rãzboi Mondial încarcerat şi deportat în vestul Ungariei, asesor referent şcolar în cadrul Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, organizator al muzeului eparhial, membru în Adunarea Eparhialã din Cluj şi în Congresul Naţional Bisericesc, membru în secţia istoricã a ASTRA, autor al mai multor lucrãri de istorie bisericeascã, schiţe, amintiri, traduceri etc. (pentru mai multe detalii referitoare la activitatea acestuia a se vedea: Mircea Pãcurariu, Dicţionarul teologilor români, ediţia a III-a revãzutã şi adãugitã, Sibiu, Editura Andreiana, 2014, p. 605; Mihai-Octavian Groza, ,,Un cleric-cãrturar uitat. Protopop stavrofor Sebastian Stanca”, în Astra Salvensis, an II, numãr 4, 2014, pp. 85-93; Mihai-Octavian Groza, ,,Un cleric cãrturar astrist uitat: protopop stavrofor doctor Sebastian Stanca (1878-1947). Viaţa, activitatea şi opera”, în Analele Aradului, an I, numãr 1, 2015, pp. 614-630; Mircea-Gheorghe Abrudan, Mihai-Octavian Groza, ,,Un colaborator destoinic şi ,,prim sfetnic” al episcopului Nicolae Ivan: protopopul cãrturar Sebastian Stanca (1878-1947)”, în Tabor, an X, numãr 2, 2015, pp. 86-106). Recent, în demersul privind recuperarea memoriei acestei personalitãţi, prin strãdaniile istoricilor Mihai-Octavian Groza, Gabriela-Margareta Nisipeanu, Iuliu-Marius Morariu a fost publicat un volum de studii referitor la viaţa şi activitatea acestuia (a se vedea: Mihai-Octavian Groza, Gabriela-Margareta Nisipeanu, Iuliu-Marius Morariu (coordonatori), Sebastian Stanca (1878-1947). Un cleric cãrturar din Sebeşul de altãdatã, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2016). 136

Familia mă întâmpină cu îmbrăţişări în lacrimi de bucurie, iar bătrânul meu tată, sărutându-mă m-a întâmpinat cu cuvintele din Biblie: ,,Pierdut ai fost şi te-ai aflat, mort ai fost şi ai inviat! Fratele tău Simion este mort şi îngropat în cimitirul din Lintz,146 vino întru bucuria noastră!”. Zilele petrecute în concediu, au fost zile de mulţumire sufletească, pentru părinţi, fraţi, rude şi cunoscuţi.

146 Linz, oraş în nord-vestul Austriei. 137

CAPITOLUL XIX DE VORBĂ CU UN ŢĂRAN, FOST OSTATIC

Părinţii Firucii erau şi ei încântaţi de sosirea mea şi de veştile ce le-am adus de la Firuca. Cu lacrimile în ochi îmi istoriseşte şi tatăl ei din suferinţele îndurate ca ostatic. ,,Când a declarat România război Ungariei, eram plecat la Deva cu fraţii mei mobilizaţi. Eu nu eram mobilizat din cauza piciorului. Am plecat cu fraţii mei să le aduc îmbrăcămintea, să nu rămână aruncată, prin podurile cazarmei. La înapoiere, noaptea, încă nu apucasem să adorm, sunt trezit de nişte bubuituri puternice în uşă şi ferestre. O voce aspră mă somează să deschid. Aprind lampa, deschid uşa şi deodată năvălesc asupra mea doi poliţai şi un jandarm, iar alţii doi stăteau în pragul uşii”. -,,Ce-o fi domnilor, de veniţi noaptea la mine?, îl întrebai”. -,,Nici o vorbă!, îmi răspunse jandarmul. Îmbracă-te şi pleacă în faţa noastră la poliţie. Avem ordin să te ridicăm şi să te conducem la poliţie”. -,,Pentru asta nu trebuia să vă osteniţi cinci inşi, eu sunt infirm, nu pot fugi, dar pot merge şi numai cu unul dintre d[umnea]v[oastră] sau chiar singur. Îmbrăcat cu grabă, sunt escortat la poliţie de 5 vlăjgani147 cu baionetele pe armă. Pe drum nu mi s-a permis să vorbesc nimic. La poliţie mă bagă în camera arestaţilor. Imediat soseşte şi şeful de poliţie, sasul Acker, care acum e fugit în Bucureşti şi mi se pare că practică avocatura acolo. Acesta, în faţa jandarmilor, mă somează să depun tot ce am în buzunare. Aveam la mine vreo câteva coroane, un briceag, tutun şi o batistă”. -,,Altceva n-ai?, mă întrebă şeful poliţiei”.

147 ,,Vlãjgan”: ,,Tânãr înalt, voinic, zdravãn”. 138

-,,N-am, dar ce vreţi să faceţi cu mine? Pentru ce sunt eu adus aici?”. ,,Cu o voce, cu un urlet sălbatic, şeful poliţiei îmi strigă: Să ştii că de acum eşti arestat!”. -,,Pentru ce?, îl întrebai eu iarăşi cu aceiaşi tărie în voce”. -,,Vei vedea tu pentru ce!”. -,,Acum eşti arestat şi ai să taci”. Jandarmii închiseră uşa şi eu rămas în arestul poliţiei până dimineaţa. Din Sebeş, fără să ştie soţia şi fără să pot lua contact cu cineva, sunt transportat de un jandarm la Cluj. Nici aici nu mi s-a spus pentru ce sunt arestat, îmi închipuiam eu că nu pot fi arestat pentru altceva, decât numai pentru că Firuca este în România. În Cluj, am fost ţinut tot în arestul poliţiei aproape o lună. Schimburi şi îmbrăcăminte n-aveam decât ce era pe mine, hrana o plăteam din banii mei. În a doua lună sunt condus la nişte barăci unde mai erau şi alţii şi atunci am priceput că suntem arestaţi din cauză că România a declarat război Ungariei.148

148 Pe fondul desfãşurãrii Primului Rãzboi Mondial, al intrãrii Regatului României în rãzboi de partea Triplei Înţelegeri, al ofensivei trupelor române în Transilvania, campanie soldatã cu un eşec datoritã înfrângerilor suferite de români pe frontul de sud, al derutei şi al panicii provocate de trupele române în rândul maghiarilor şi saşilor, respectiv a euforiei trãite de românii transilvãneni, autoritãţile austro-ungare au dispus, prin ordinul ministrului de interne cu numãrul 4845, din data de 31 august 1916, supravegherea şi urmãrirea ,,mişcãrilor naţionaliştilor români”. A doua etapã a mãsurilor guvernamentale a avut un caracter represiv deoarece a prevãzut, pe de o parte, arestarea încarcerarea şi deportarea intelectualilor şi fruntaşilor transilvãneni, acuzaţi de ,,trãdare de patrie”, ,,simpatie faţã de Regatul României”, ,,spionaj în favoarea României”, iar, pe de altã parte, numirea unor comisari ministeriali maghiari în toate ,,preparandiile confesionale române”, precum şi instituirea unei ,,graniţe culturale” de-a lungul lanţului carpatic, de la Orşova pânã la Vatra Dornei, ce însemna de fapt etatizarea şi maghiarizarea tuturor şcolilor confesionale româneşti ortodoxe şi greco-catolice, în interesul ,,siguranţei statului” (pentru mai multe detalii a se vedea: Mircea Pãcurariu, Politica statului ungar faţã de 139

Toţi mă întrebau: ,,D[umnea]ta pentru ce eşti adus la internat?”, ,,Ai lucrat contra statului?”. ,,Eu, cu ce să lucrez contra statului! Mi-am plătit dările la timp, pedepsit nu am fost, apoi ce vor avea ei cu mine, nu pot să ştiu”. ,,Pe timp de iarnă mă trimite de la Cluj,149 în alt lagăr la Şopron.150 Prin zăpada mare, abia puteam să păşesc, piciorul nu mă ajuta şi pe de altă parte eram şi obosit şi flămând. Deodată de la fereastra unui restaurant aud o voce care mă chema. Protopopul Medean151 şi preotul d[octo]r Stanca m-au invitat la ei. Erau şi ei ostatici.152 Ei mi-au spus acolo că şi soţia mea este ridicată de acasă,

Biserica româneascã din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, pp. 240-242; Ioan Bolovan, Primul Rãzboi Mondial şi realitãţile demografice din Transilvania. Familie, moralitate şi raporturi de gen, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleanã, 2015, pp. 33-45). 149 Pentru condiţia celor încarceraţi în temniţele Clujului a se vedea lucrarea memorialisticã a preotului Septimiu Popa (Septimiu Popa, Temniţele Clujului. Din însemnãrile unui popã românesc, Cluj, Institutul de Literaturã şi Tipografie ,,Minerva”, 1937). 150 Şopron, oraş în Ungaria, aproape de graniţa cu Austria. 151 Sergiu Medean (1862-1938): preot ortodox, protopop al oraşului Sebeş, din aceastã calitate având o contribuţie deosebitã la dezvoltarea învãţãmântului primar din zonã, preşedinte al despãrţãmântului ASTRA Sebeş, membru şi preşedinte al Consiliului Naţional Român Sebeş, delegat la Marea Adunare Naţionalã de la Alba- Iulia (a se vedea: Gelu Neamţu, Mircea Vaida-Voevod, 1 decembrie 1918. Mãrturii ale participanţilor. Ioachim Crãciun: documente la un sfert de veac de la Marea Unire, volum I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 195). 152 Pentru mai multe detalii referitoare la ridicarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvãneni în vestul Ungariei a se vedea: Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului (1916-1919), ediţie, studiu introductiv, note şi indici de Mihai-Octavian Groza, Mircea- Gheorghe Abrudan, Deva/Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei/Editura Argonaut, 2015; Mihai-Octavian Groza, ,,Din istoria mai puţin cunoscutã a Marelui Rãzboi. Instituirea ,,graniţei culturale”, arestarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvãneni în Ungaria (1916-1918)”, în Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015, pp. 43-61; Mihai-Octavian Groza, Diana- Maria Dãian, ,,Displacements of Populations in the Years of the Great War. The Arrest, the Incarceration and the Deportation of the Romanian Transylvanian 140 unde este internată, nici ei nu ştiu. Cu hârtiile şi drepturile ce le aveam de la Cluj, mă prezint la poliţia din Şopron, care îmi făcu alte acte pentru internatul ,,Fertö”.153 La ,,Fertö” ostaticii erau liberi în case particulare, dar erau şi mulţi în barăci. Aici, într-o baracă pe priciuri îmi târam zilele cu foame şi plin de păduchi. Nu mai puteam să sufăr. Într-o dimineaţă ies la raport în mijlocul barăcii şi cu glas tare întreb pe ofiţerul care făcea inspecţia. Domnule, eu vreau să ştiu pentru ce sunt arestat? Dacă sunt vinovat să mă împuşcaţi aici pe loc în faţa oamenilor, iar dacă nu sunt vinovat să mă eliberaţi. Ofiţerul m-a ascultat şi mi-a promis că în decurs de 1 săptămână mă va lămuri. La o săptămână, fără să mă lămurească, îmi dă permisiunea să părăsesc barăcile şi să trec şi eu între ostaticii mai liberi, care stăteau în case la particulari. Plecând prin sat, un necunoscut îmi zice: Dumneata eşti nene Ioane? Dumneata eşti soţul nanei Ana? Da, eu sunt, de unde mă cunoşti? Ea ne spunea că eşti şchiop şi că nu mai ştie nimic despre dumneata de astă vară. Am început să plâng şi am intrat în curtea unde îmi arată omul că este soţia mea. M-am îmbrăţişat cu soţia, am plâns amândoi şi apoi liniştindu-se am stat şi eu cu preoţii internaţi şi cu soţia în aceeaşi casă. Pe soţia mea a ridicat-o la trei săptămâni după mine. Ea, în timpul acesta, şi-a îngropat bucatele, a vândut vinul şi-a luat banii la ea, aşa că de acum am trăit destul de bine, pe socoteala noastră. Acasă a rămas tot pustiu. De la ,,Fertö” am fost puşi în libertate cu vreo două săptămâni înainte de 1 decembrie 1918. Acasă am ajuns noaptea. În curte erau trăsuri şi furgoane, dar acelea erau tixite de soldaţi germani. În faţa porţii, în curtea noastră, îngenunchem şi mulţumind lui Dumnezeu că ne-a ajutat de ne-am văzut iarăşi sălaşurile noastre, am sărutat pământul cu şiroaie de lacrimi pe obraji. Cu un muc de lumânare ce îl aveam în buzunar, mă apropii de uşile camerelor, le deschid încet, erau pe pereţi numai puşti şi raniţe, iar pe podeală,

Priests in the West Hungary (1916-1918)”, în volumul Między Geopolityką a Emigracją, coordonat de Robert Mieczkowski, Varşovia, Editura Armagraf, 2016, pp. 11-32. 153 Astãzi Mörbisch am See în Austria, provincia Burgenland. 141 soldaţi germani culcaţi pe paie. Ne-am retras încetişor, am plecat la locuinţa fratelui meu Nicolae, care era în război şi acolo la soţia lui am stat două săptămâni până când a venit armata română”. -,,Dumneata tot nu ştii pentru ce ai fost internat”. -,,Ba, acum ştiu, mi s-a spus de la poliţie, unde trebuia în cele două săptămâni să mă prezint în fiecare zi. Firuca mi-a trimis din Regat o scrisoare pe care ungurii au oprit-o la cenzură. În ea scria că România va intra în război contra Ungariei şi ea va veni cu prima ambulanţă a Crucii Roşii şi cu drapelul românesc peste Carpaţi”. Bătrânul, uşurat că a scăpat din atâtea primejdii, mândru că se vedea la casa lui, turna în pahare vinul adus pe masă de soţia sa şi închinând pentru sănătate pronunţă cu glas puternic: ,,Trăiască România Mare”.

142

CAPITOLUL XX UN ÎNCEPUT DE REVOLUŢIE ÎN ARDEAL. GĂRZILE NAŢIONALE

La el au mai venit şi fraţii lui, Petru şi Nicolae. Nicolae era unul dintre cei mai pricepuţi şi inteligenţi ţărani gospodari din Sebeş. L-am întrebat şi rugat să-mi istorisească cum s-a desfăşurat aşa-zisa revoluţie,154 despre care vorbeau toţi orăşenii. Țăranul îmi istoriseşte următoarele: ,,Venisem de pe front în concediu pe două săptămâni. La expirarea concediului nu m-am reîntors la regiment. Aici soseau soldaţi mai tineri, care simţiseră că ungurii şi germanii sunt învinşi de francezi. Aceşti soldaţi, în trecerea lor prin Viena155 şi Budapesta, erau opriţi şi dezarmaţi de alţi soldaţi,

154 Istoriografia româneascã a aplicat evenimentelor din toamna şi iarna anului 1918 termenii de ,,mişcãri revoluţionare”, ,,revolte”, ,,rãscoale”, ,,revoluţie” sau ,,acţiuni populare”, pe când memoria colectivã le-a catalogat drept ,,revoluţie”, aceasta fiind concepţia epocii. Personal, optãm pentru termenul de ,,revoluţie”, dat fiind faptul cã în urma mişcãrilor din toamna şi iarna anului 1918 a avut loc o schimbare fundamentalã a structurii de putere din Transilvania şi Banat, vechile autoritãţi fiind fie alungate cu forţa, fie obligate sã îşi depunã mandatul, vidul de putere fiind umplut de noile organisme naţionale româneşti: consiliile şi gãrzile naţionale (pentru mai multe detalii a se vedea: Valeriu Leu, Carmen Albert, Banatul în memorialistica ,,mãruntã” sau istoria ignoratã (1914-1919), Reşiţa, Muzeul de Istorie al Judeţului Caraş-Severin, 1995, p. 62, 93; Eugenia Bârlea, Perspectiva lumii rurale asupra Primului Rãzboi Mondial, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2004, pp. 261-266). 155 Pentru organizarea românilor transilvãneni, bãnãţeni şi bucovineni la Viena a se vedea: Mihai-Octavian Groza, Senatul Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2015; Idem, ,,Pagini din activitatea Senatului Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918)”, în volumul Consemnãri despre trecut. Societate şi imagine de-a lungul timpului, coordonat de Anamaria Macavei, Roxana Dorina Pop, Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 2015, pp. 199-210; Idem, 143 unguri, cehi, nemţi, care erau organizaţi în gărzi, nu mai era o conducere unitară, fiecare grup de gardă lucra pe cont propriu. Ce înţeles vor fi având conducătorii politici ai naţionalităţilor, nu ştiam. În Sebeş, revoluţia a început de la un grup de soldaţi care, străbătând străzile, trăgeau focuri de armă. Lumea paşnică s-a retras în curţi şi locuinţe, iar pe străzi în tot oraşul se auzeau numai bubuituri de arme şi mitraliere. Până seara românii care, veniseră de pe fronturi cu arme, grenade şi mitraliere s-au organizat repede în cete de gărzi.156 Saşii la fel erau organizaţi cu garda lor săsească. Ungurii, cu jandarmii şi cu organele poliţiei îşi aveau garda lor, aşa că într-un moment dat erau trei gărzi în oraş cu interese contrare. Mulţimea înarmată cu arme mitraliere şi particulare s-a strâns în jurul gărzii româneşti. Toţi voiau să pună stăpânire pe conducerea oraşului. Saşii s-au retras repede, au rămas însă organizaţi în gardă, pentru apărarea avutului lor. Lupta românilor s-a dat cu gărzile ungureşti, care erau întărite cu soldaţi şi jandarmi din direcţia comunei Vinţ.157 În timpul acesta, trupele regulate germane erau în retragere sub comanda lui Mackensen, prin gara Sebeş. Trenuri militare germane, cu aprovizionări şi pradă din România, se scurgeau pe linia ferată Sibiu-

,,Drumul spre Alba-Iulia trece prin Viena. Activitatea Senatului Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918)”, în volumul Administraţie româneascã arãdeanã. Studii şi comunicãri din Banat-Crişana, X, coordonat de Doru Sinaci, Emil Arbonie, Arad, ,,Vasile Goldiş” University Press, 2015, pp. 163-179; Mihai-Octavian Groza, Diana-Maria Dãian, Iuliu-Marius Morariu, Romanians Defending Vienna. The Romanian Central Military Senate of the Officers and Soldiers, Saarbrücken, Éditions Universitaires Européennes, 2017. 156 A se vedea mai multe detalii la: Mihai-Octavian Groza, ,,Sebeşul şi Marea Unire. Aspecte privind activitatea Consiliului Naţional Român din Sebeş (3 noiembrie 1918-13 februarie 1919)”, în volumul Sebeş- istorie şi tradiţii locale, coordonat de Ionuţ Costea, Sebeş, Editura Emma Books, 2014, pp. 126-155; Idem, ,,Activitatea Consiliului Naţional Român din Sebeş şi contribuţia sebeşenilor la Marea Unire (noiembrie 1918-februarie 1919)”, în volumul Sebeş, timp regãsit. Lucrãrile Conferinţei ,,100 de ani de la declanşarea Primului Rãzboi Mondial. Contribuţia sebeşenilor la rãzboi şi Marea Unire (5 decembrie 2014)”, coordonat de Rodica Groza, Sebeş, Editura Emma Books, 2014, pp. 139-174. 157 Vinţu de Jos, judeţul Alba. 144

Vinţul de Jos. Garda naţională română, pătrunde în localul primăriei. Acolo se somează foştii conducători să predea cheile şi sigiliile oraşului. În fruntea gărzii aveam acum pe d[omnu]l d[octo]r Danil Tecău158 avocat, venit şi el de pe front cu gradul de locotenent. La primărie nu mai erau decât oficianţi inferiori, fostul secretar Aldea pe care îl lăsase ungurii şi saşii cu cheile primăriei nu era aici. Mulţimea înfuriată se îndreaptă spre locuinţa lui Aldea în Calea Viilor. De aici îl ridică cu forţa şi îl somează să plece la primărie să facă predarea. Sosiţi în piaţa din faţa primăriei, garda ungurească, care era ascunsă în străzile din jurul primăriei, deschide focuri de armă asupra mulţimii şi gărzii româneşti. În lupta aceasta neorganizată, se trag focuri de arme de ambele părţi, iar secretarul Aldea este împuşcat mortal, în faţa primăriei, nu se ştie de cine. Mulţimea a pătruns în primărie, unde era şi localul poliţiei, punem stăpânire pe întreg edificiul şi instalăm pe primul primar român, d[octo]r Lionel Blaga159 avocat. Conducerea gărzii se instalase şi ea în camerele destinate poliţiei. La primărie aveam primar cu sfatul naţional, iar la poliţie aveam garda naţională sub conducerea d[omnu]lui d[octo]r Danil Tecău. În oraş nu era încă linişte. Populaţia a început să devasteze depozitul de cherestea, apoi prin oraş unde erau depozite de vinuri, populaţia ducea vinul pe puteri, cu ciuberele şi cu butoaiele.160 De la gară duceau petrol şi benzină din cisternele aduse ca pradă şi părăsite de trupele germane. În cazarmă, unde mai erau încă efecte militare,

158 Danil Tecãu a ocupat funcţia de comandant al gãrzii naţionale române din Sebeş în toamna şi iarna anului 1918, apoi pentru o scurtã perioadã de timp a ocupat şi fotoliul de primar al oraşului. 159 Lionel Blaga: nãscut în 1885 în Lancrãm, în familia preotului Isidor Blaga, participant la Primul Rãzboi Mondial ca ofiţer de rezervã, membru al Consiliului Naţional Român Sebeş, delegat la Marea Adunare Naţionalã de la Alba-Iulia, primar al oraşului în perioada 1918-1919, avocat şi notar public în Sibiu (a se vedea: Gelu Neamţu, Mircea Vaida-Voevod, 1 decembrie 1918. Mãrturii ale participanţilor, p. 50). 160 O descriere plasticã a distrugerilor provocate a se vedea la: Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, ediţie îngrijitã de Dorli Blaga, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, pp. 236-238. 145 depozite de furaje, făină, ovăz şi cai bolnavi, rămaşi încă acolo sub îngrijirea unor soldaţi şi ofiţeri unguri, era adevărata pradă. Garda naţională încă nu pătrunsese în cazarmă. Ofiţerii unguri şi soldaţii din cazarmă nu s-au opus, când populaţia a început să devasteze, ei însuşi vindeau contra cost caii, trăsurile, hamurile, furajele, mesele, scaunele, cu un cuvânt tot ce se putea vinde şi era transportabil. Până să sosească garda naţională s-a cărat tot, dându-se şi foc manejului161 care s-a aprins după cum se spune, nu intenţionat, ci de la nişte butoaie cu benzină care erau depozitate în el. Îndată ce garda naţională a fost organizată, începutul de revoluţie a încetat. Victime omeneşti afară de Aldea, un evreu din strada Dorobanţilor şi comerciantul sas Dahinten. Trupele germane erau încă tot în retragere cu trenurile prin gara Sebeş. Un grup mai puternic de civili, fără ordinul gărzii naţionale, a voit să dezarmeze un tren militar german ce staţiona în gară. Doi dintre civili, Dumitru Muntean şi Nicolae Suciu, care s-au apropiat de tren ameninţând au fost împuşcaţi de germani din tren; Nicolae Suciu a murit pe loc, iar Munteanu a fost rănit la picior. Mulţimea s-a înfuriat. Comandantul gărzii naţionale d[octo]rul Tecău sosind în gară, ia imediat contact cu ofiţerii germani, îi somează să dezarmeze, dar este deţinut. Gloata populaţiei s-a înşiruit, pe linia ferată înaintea trenului, desfăcând şinele de cale ferată şi distrugând terasamentul. De teama ameninţărilor mulţimii, germanii au eliberat pe d[octo]rul Tecău. Focuri nu s-au tras. Germanii, coborându-se din tren, cu echipele lor reparau calea ferată stricată şi prin flanc câte unul însoţeau trenul până la ieşirea lui din hotarul Sebeşului. Acesta a fost ultimul tren cu germani. Între Vinţ şi Orăştie şi aceşti germani au fost dezarmaţi. După el la vreo câteva zile au sosit şi trupele române. Visul nostru de veacuri s-a împlinit! Avem acum conducătorii noştri, armata noastră, ţara noastră mărită. Să le dea Dumnezeu înţelepciunea să o poată stăpâni, a încheiat plugarul Niculae Săliştean”.

161 ,,Manej”: ,,Loc special amenajat unde se dreseazã sau se antreneazã caii”. 146

CAPITOLUL XXI O FOTOGRAFIE

La expirarea concediului plec la unitate. În Bucureşti, trec pe la Firuca, o regăsesc răvăşind şi aranjându-şi corespondenţa. Îmi arată un teanc de scrisori şi ilustrate, corespondenţă de-a mea din anii 1909-1913. -,,Vezi Ilie! Eu păstrez încă toate scrisorile primite de la tine”. -,,Tu le mai păstrezi pe ale mele?”. I-am răspuns că la mine nu mai am, ce am avut le-am distrus când am căzut prizonier, pe acasă la părinţi, poate să mai fie dacă nu s-ar fi distrus şi pierdut în timpul războiului. Îmi dete apoi o fotografie, carte poştală, costumată ca soră de caritate. Îi mulţumesc şi ne despărţim. Nu voiam să lungesc vizita prea mult. De ce să-i fac neplăceri şi să-i stric planul ei de a se căsători. Eu nu eram pregătit, în mintea mea n-a încolţit ideea căsătoriei. Pe Firuca o iubeam, dar această iubire era veche, era ca jăraticul ascuns sub cenuşă. N-a răscolit nimeni în acest jăratic, ea însăşi spunea că se mărită cu altul. Nici ea poate nu mă iubea, poate mă iubea cu pasiune, ea dorea ceva, fără să ştie ce. În tot drumul meu din Bucureşti până în Basarabia, eram obsedat de aceste gânduri. În toamna anului 1919 obţin un alt concediu. Pe Firuca o găsesc acasă la părinţii ei, ştiam că este acasă din scrisorile ce le-am primit de la ea.

147

Mă invită într-un mod mai mult hazliu ca să părăsesc armata ca să-i fiu de ajutor la o întreprindere unde licitase, pe care cu ajutorul meu spunea ea, ar conduce-o foarte bine. Flacăra dragostei a început să-mi încălzească inima. La întâlnirea noastră eram mai intimi, cu toate că ea şi aici acasă îmi spunea că se căsătoreşte, numai pentru motivul că pretendentul mâinii ei, semăna foarte mult cu mine şi avea aceleaşi calităţi sufleteşti ca şi mine. Într-o cameră în casa părinţilor ei, unde eram numai singuri, stând faţă în faţă, mă priveşte drept în ochi şi mă întreabă: ,,Mai păstrezi fotografia mea?”, ,,Mă iubeşti, Ilie?”. Drept răspuns o îmbrăţişez cu putere, o strâng la piept. Sânii ei tari şi elastici mi-au dat senzaţia unei beţii ameţitoare, ochii ei albaştri mari, mari şi strălucitori, faţa ei aprinsă şi buzele, care acopereau dinţii albi sănătoşi, pe care le sărutam, au aprins în sufletul meu flacăra dragostei vechi, care acum simţeam că arde fără posibilităţi de a se mai stinge. Momentele acestea de fericire, au răscolit prin amintirile trecutului nostru cu atâta tărie, încât fără să facem un program de viitor, ne consideram nedespărţiţi. Iubirea adevărată nu are program, ea nu se clădeşte pe calcule, ea este imaterială, este ca o flacără arzătoare şi dătătoare de lumină, această flacără a iubirii poate fi mai vie sau mai slabă, la un moment dat poate lăsa urme de gelozie şi de răzbunare.

148

CAPITOLUL XXII ÎN GARA ALBA-IULIA

Până a nu-mi expira concediul primesc telegramă să mă prezint la batalion, pe care îl întâlnesc la Cernăuţi învagonat, cu destinaţia spre Lugoj. În călătoria prin Ardeal, în gara Alba-Iulia trenul se opreşte mai mult. După ce soldaţii sunt hrăniţi cu hrană caldă, pregătită în tren în bucătăriile de campanie şi după ce examinăm cu ofiţerii batalionului situaţia cailor prin tren, a trăsurilor şi a bagajelor din vagoane, în sunetul plăcut de clarinet şi al vioarelor lăutarilor olteni din unitate, întindem o horă mare pe peronul şi liniile gării Alba- Iulia. Le scriu acestea, fiindcă, pentru mine, originar din aceste locuri, pe care acum le-am străbătut prima dată, liber şi pe care locuri, odinioară eram robi, hora, întinsă cu ostaşi români şi cu muzică oltenească, a produs în sufletul meu, momente de mare înălţare sufletească. Gornistul român, în gara Alba-Iulia sună puternic şi maiestuos semnalul de plecare. Iată un semnal de goarnă, simbolul prezenţei unei forţe armate, semnal care străbate până la Alba-Iulia, răspândeşte groaza între duşmanii neamului nostru şi dă curaj şi nădejde de viitor sufletelor româneşti. Oare tu Horea, Cloşca şi Crişan, care aţi stropit cu sângele vostru pământul cetăţii Alba-Iulia, simţiţi oare că în Alba-Iulia de acum stă de veghe santinela română? Simţiţi oare că trâmbiţele şi tobele străine, care au sunat în faţa a peste 2500 de români aduşi de unguri să vadă supliciul, să vadă tragerea voastră pe roată, au amuţit în faţa gornistului român?

149

Da, Alba-Iulia de acum este a noastră, armata română v-a răzbunat şi pe voi şi pe Mihai Viteazul, ea intră acum victorioasă şi în capitala Ungariei, la Budapesta.162 Cu un ,,pentru rugăciune descoperiţi” în sunetul goarnelor plecam uşor cu trenul spre Lugoj. Lângă Lugoj, în comuna Lugojel,163 aproape de Mureş, batalionul nostru intră în cantonament, în rezervă la dispoziţia diviziei. Cu secţia de pontoane pe apa Mureşului făceam exerciţii de vâslit şi de facerea şi desfacerea podurilor pe pontoane. Pe Firuca am încunoştiinţat-o de trecerea mea prin Alba-Iulia pe o carte poştală, corespondenţa între noi era neîntreruptă. După 3 luni, batalionul primeşte ordin de plecare în Basarabia, de astă dată în oraşul Bălţi.164

162 A se vedea: Gheorghe Mãrdãrescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918-1920), ediţie facsmilatã, Bucureşti, Editura Militarã, 2009. 163 Lugojel, judeţul Timiş. 164 Bãlţi, al treilea oraş ca mãrime din Republica Moldova. 150

CAPITOLUL XXIII O AVENTURĂ

Cu primul transport plec eu cu secţia de pontoane. Încă din Lugojel, trimit ordonanţa la Sebeş, anunţând pe Firuca că voi sosi în ziua următoare la gara Vinţul de Jos cu trenul n[umă]r[ul] 26. Din gara Arad trenul pleacă cu întârziere de 12 ore. Pe linia principală Arad-Teiuş, trenurile personale şi acceleratele circulau rar, din cauza mişcărilor de trupe. În tovărăşia medicului M. Popescu, trenul nostru soseşte seara la orele 10 în gara Deva. Medicului i-am istorisit afecţiunea şi dragostea ce mă leagă de Firuca, îi arătasem şi fotografia ei, pe care o aveam în vagon, pe un perete la căpătâiul aşternutului. Simţeam că sufletul acestui medic mă înţelege. El îmi zicea ,,tată Ilie”, deşi etatea era distanţată de a lui cu vreo trei-patru ani, iar la grad era mai mic ca mine cu o tresă.165 În vagonul nostru mai aveam ca pasageri un preot şi un locotenent din infanterie, care s-au rugat într-o gară, neavând ,,tren de persoane” să le admitem să călătorească cu trenul nostru militar până la Orăştie. În momentul când trenul nostru se opreşte în gara Deva, un alt tren ,,personal”, care venea de la Vinţ, trecea cu viteză progresivă pe lângă trenul nostru. Din zgomotul acela de trecerea vagoanelor peste macazele din gară, desprind că cineva din trenul care trecea mă strigă. Soldaţii din trenul meu mi-au spus că ordonanţa mea şi cu o domnişoară mă strigau din tren ,,Ilie şi domnule locotenent”.

165 ,,Tresã”: ,,Şiret din fire de lânã, de mãtase sau de metal ori bandã de metal care se fixeazã la uniformele militare, pentru a indica gradul”. 151

Mi-am dat imediat seama că d[omni]şoara nu putea fi decât Firuca. Unde se vor fi ducând ei prin bezna nopţii? Ea probabil văzând că trenul militar nu mai soseşte în gara Vinţ, a plecat cu personalul în întâmpinarea mea. Ce este de făcut? Cuprins de nelinişte, las pe medic şi pe pasageri în vagon şi mă îndrept spre biroul de mişcare al gării. Aici, şeful de gară mă anunţă că logodnica mea este la un canton în apropierea gării Deva şi mă invită să vorbesc la telefon cu dânsa. Mă mai liniştisem, însă nu mă pricepeam cu ce pot să ajut în împrejurarea aceasta. Logodnica mea? Da, dar ea nu era încă logodnica mea. Se vede că în dorul, în nerăbdarea de a mai aştepta în gara Vinţ şi în graba de a mă întâlni mai repede, a pierdut întâlnirea şi acum apelează să o salvez. Da, este logodnica mea domnule şef, ,,a vorbit de mult la telefon cu d[umnea]ta” şi fără să mai aştept răspunsul şefului de gară, repezindu-mă la telefon aud cuvintele ei disperate: ,,Fă ce poţi şi ia- mă de aici”. -,,Aici nu e gară, e o haltă de unde vorbesc”. -,,Peste noapte nu pot rămâne aici”. Am rugat-o să fie liniştită şi să mă aştepte acolo. În acel moment îmi veni ideea să plec cu locomotiva trenului şi să o aduc la Deva. Nu am destăinuit acest plan decât medicului Popescu. Pe şeful secţiei l-am întrebat dacă pe linie mai circulă curând vreun tren. Fără să-şi dea seama de ce îi pun această întrebare, şeful gării îmi răspunde că până la 1 după miezul nopţii linia este liberă. Soldaţii sunt daţi în grija plutonierului major să-i ţină strânşi în vagoane, iar medicul şi eu, ne îndreptăm spre locomotivă şi rugăm

152 pe mecanicul şef al locomotivei să desprindă şi să plecăm cu locomotiva după Firuca. Mecanicul, la început a ezitat, însă la stăruinţele noastre şi asigurându-l că linia este liberă şi că toată răspunderea ne-o luăm noi, îndeosebi eu în calitate de comandant al trenului, a desprins maşina. După puţină manevrare prin gară, fără să presupună cineva ce intenţiuni avem, maşina ajunge pe linia bună şi în 15 minute suntem la haltă. Firuca şi ordonanţa ne aşteptau. N-am putut vorbi, nu era timp de vorbit. M-am dat jos, o îmbrăţişez, îi sărut buzele şi obrajii fără să ne spunem un cuvânt, eram emoţionaţi. O luai de braţ cu strângere uşoară şi apoi îi zisei. -,,Să ne urcăm”. -,,Nemaipomenit! Cum ai avut ideea să vii cu locomotiva?”. -,,Nu puteam să te las în suferinţă, cuvintele tale emoţionate, vorbite la telefon, fapta ta frumoasă, de a veni în întâmpinarea mea, apropierea ta de mine, a aprins în mine şi mai mult scânteia idealului din adolescenţă. Viaţa mea frământată, avântul tău, mi-au dat ideea şi curajul de-a face ceea ce ai văzut”. Medicul îi sărută mâna şi visător îi zice: ,,Cu Ilie nu poţi fi decât fericită d[omni]şoară. El e prea bun. Eu m-am ataşat de el mai mult decât de oricare altul. Ceea ce am făcut acum, nu este decât o poezie cu riscuri şi cu mare răspundere”. Prin noaptea care ne înconjura, figurile noastre păreau ca nişte stafii, în lumina focului locomotivei. Scânteile din focul locomotivei erau ca nişte licurici răspândiţi cu îmbelşugare pe ambele părţi a maşinii. Mi se părea că venim de undeva, departe mi se părea că am fost tot împreună şi că acum mergem tot împreună undeva departe, să fim numai amândoi. La 15 minute, în gara Deva, mecanicul ataşează locomotiva la vagoane şi în miez de noapte în vagonul locuinţă, ne îmbrăţişăm şi în

153 istorisirile întâmplărilor de acum, visam şi făuream planuri pentru viitor. Prin gara Vinţului de Jos am trecut cu trenul, fără să observăm, el nu se mai opreşte decât la Târgu-Mureş. Firuca îmi zise: ,,Ilie, la Vinţ trebuie să mă dau jos!”. -,,Am trecut de Vinţ, suntem la Târgu-Mureş, vii cu mine până la Bălţi, acolo ne îngrijim de o locuinţă şi apoi te vei înapoia”. -,,Nu, nu se poate. Părinţilor mei le-am spus că merg numai până la Vinţ în întâmpinarea ta. A trecut o zi şi o noapte de când eu sunt plecată de acasă şi ei sunt îngrijoraţi de absenţa mea”. Nu am mai insistat, cunoscându-i încăpăţânarea şi voinţa de a face ceea ce doreşte. În gara Târgu-Mureş ne despărţim. -,,Rămâi cu amintiri frumoase, îmi zise Firuca şi să nu mă uiţi! La rândul meu voi aranja totul ca nimeni să nu poată aduce vreo acuzaţiune care ar ştirbi din prestigiul şi demnitatea ce trebuie să o avem şi să o păstrăm”. Am înţeles şi am pătruns în tot sufletul ei. Eram la o vârstă când eram stăpâni pe raţiunea noastră, sentimentele şi raţiunea se împleteau la noi în mod destul de armonios. În lacrimi de bucurie şi cu regret că totuşi trebuie să ne despărţim, ne îmbrăţişăm. Trenul militar porneşte spre Basarabia pe calea lui fixată de şinele de fier, iar Firuca cu un tren de persoane se înapoiază la părinţii ei.

154

CAPITOLUL XXIV UN ALT VIS SE ÎMPLINEŞTE

Ce bine se simte omul când iubeşte o fiinţă şi mai ales când iubirea este reciprocă. Dacă toate căsătoriile s-ar contracta, având ca bază dragostea, iubirea reciprocă, căsniciile ar fi poate mai durabile. Dar o căsnicie implică în sine şi o gospodărie. De felul cum e condusă această gospodărie, depinde dacă o căsnicie poate fi considerată ca o celulă vie progresivă, folositoare sieşi şi folositoare societăţii. Firuca avea calităţi de bună gospodină. Era inteligentă, ordonată, bine chibzuitoare în toate actele ce le săvârşea. Avea mai presus de toate o credinţă în puterile ei fizice şi sufleteşti. Nu-i era frică de greutăţile vieţii. Din copilărie aşa a fost crescută. La şcoală era un fel de vătavă166 a colegelor ei şi cele din clasele superioare erau subordonate în jocurile lor copilăreşti. Era mai robustă, totdeauna sănătoasă, plină de viaţă. Părinţii ei nu o controlau dacă învaţă sau nu la şcoală, ei erau ţărani, îi făceau şcoala gospodinelor de acasă. La etatea de 12 ani, era iniţiată pe drumul care duce şi face din om un bun gospodar. Ştia la vârsta aceasta să orânduiască cu mult gust lucrurile prin casă, la răsaduri şi grădinărit se pricepea de minune, ştiind să-şi valorifice aceste produse. Dar ea nu mai era acum ţărancă. După ce terminase clasele primare la şcolile ungureşti, a urmat cursuri şi la şcoala germană. Pe băncile şcolii era curtată de tineri, care o însoţeau de la porţile şcolii, până acasă la părinţi, în văzul profesorilor. Din cauza aceasta era dojenită cu moderaţiune şi blândeţe de profesori, ei înşişi

166 ,,Vãtaf”: ,,Conducãtor al unui anumit grup de curteni, de slujbaşi sau de oşteni ai domniei/Persoanã având sub ordinele sale un anumit numãr de oameni”. 155 simpatizând-o, îi tolerau multe din ştrengăriile ce le făcea în şcoală, ştrengării inerente, în aglomeraţia copiilor de şcoală. La Institutul Surorilor de Caritate ,,Regina Elisabeta”, unde a pătruns, în timp de 2 ani şi-a însuşit cunoştinţe de specialitate. Fiind zeloasă în serviciu, ordonată şi pricepută în specialitatea ei, i s-a încredinţat cele mai bune familii de direcţiunea institutului. În timpul războiului a organizat şi condus secţii de spitale. Cu aceste calităţi şi cu experienţa vieţii putea să fie încrezătoare în puterile ei de muncă. Toate acestea le cunoşteam şi nu mai aveam dreptul să mă îndoiesc că Firuca nu este şi o bună gospodină. Părinţii mei, ţărani şi ei, conservatori ca toţi ţăranii, auzind, cum se aude în general în astfel de cazuri, în întreaga comună, în toată mahalaua şi în oraş mai mic, în întreg oraşul, că am intenţiunea să mă căsătoresc, mă avertizează să nu fac un pas greşit înainte de-a vorbi şi cu dânşii, dându-mi să înţeleg să nu mă gândesc deocamdată la căsătorie. I-am priceput. Firuca nu era pe placul părinţilor mei. Părinţii Firucii erau în aceleaşi vederi cu părinţii mei, nici ei nu voiau să-şi mărite fata după mine. Nu şi-au crescut ei fiica să şi-o mărite după un ofiţeraş, cu o leafă din care abia s-ar putea întreţine. Putea să o căsătorească încă de acasă, înainte de război, cu avocaţi, cu preoţi pravoslavnici, cu prescuri, cu trăsuri şi cu avere. Putea să o mărite după contabili şi directori de bancă, câţi nu vin la o fată în peţit? Cu salarii şi venituri mult mai bune, decât solda şi sabia unui ofiţer. Din acest moment, fericirea noastră a început să fie tulburată. Fraţii şi surorile mele, toţi s-au sesizat, eram copleşit de avertizarea, că ,,în ruptul capului să nu mă căsătoresc cu Firuca”. Părinţii Firucii mai înţelegători, după un timp şi-au văzut de treburile lor. Ei îşi ziceau: o fată avem majoră, dacă nu va avea noroc, ea va suferi urmările. 156

Părinţii mei nu puteau fi capacitaţi. Influenţaţi de mediul înconjurător, de sfaturile venite de la familiile care aveau fete de căsătorit, opuneau o rezistenţă dârză. Puteam să mă căsătoresc şi fără consimţământul lor, dar ţineam mult să fie pace şi bucurie între toţi. -,,Nu poţi să iei în căsătorie această fată!, îmi zise tata. Ea nu este pentru tine, tu n-ai parale ca să o întreţii în luxul şi plăcerile ei, mărită-se după boierii şi bogătaşii din regat, unde a stat până acum?”. I-am răspuns că Firuca nu este pretenţioasă, o fi ea luxoasă, aşa-i şade bine unei fete să fie curată şi frumos îmbrăcată. -,,Da, dar tu n-ai parale să o îmbraci!”. -,,Firuca e gospodină, cu ea am credinţa că voi duce o căsnicie fericită, o cunosc de mică”. -,,Nu o cunoşti bine, de ai cunoaşte-o nu ţi-ai lega capul de ea”. Mama îl mai linişteşte, fraţii şi surorile îl susţineau. Ajungând la punctul când continuarea discuţiilor erau inutilă pentru mine, în atmosfera aceasta, în suferinţele şi zbuciumările şi în intrigile ce se unelteau pentru a ne despărţi, cu fruntea asudată, cu mişcări nervoase, i-am părăsit. Cu Firuca nu ne grăbeam, nu insista nici ea să ne căsătorim în pripă, totuşi am fi dorit, ca această căsătorie să o facem între rude şi părinţi. Din cauza acestor împrejurări, aşteptând ca timpul să vindece toate rănile deschise şi spiritele să se potolească, în aparenţă, am abandonat proiectul de căsătorie. Firuca a rămas la părinţii ei, eu am plecat la Bucureşti, la Centrul de Instrucţie a Geniului, fiind avansat căpitan, în fond pregătisem toate actele pentru aprobarea căsătoriei, care se şi făcu de către Ministerul de Război. Firuca îşi constituie singură dota din proprietăţile ei, înscrise în foile funduare, primite de la părinţi cu un an în urmă. Târziu, după ce spiritele s-au mai aşezat, când şi unii şi alţii ai familiei au revenit la sentimente mai bune, în Bucureşti, la biserica Precupeţii Vechi, părintele Popian ne-a dat binecuvântarea 157 bisericească, s-a realizat şi acest ideal după destule suferinţe, împăcaţi cu părinţii, cu fraţii şi rudele. Ne-am retras mulţumiţi într-un orăşel al României Mari, înfăptuită şi ea după mari zguduiri, prin credinţa sufletelor româneşti, prin jertfele şi chinurile nenumăraţilor eroi şi ale unui popor dornic de libertate, prin voinţa puterilor aliaţilor noştri şi cu ajutorul lui Dumnezeu, pe cuprinsul căruia stă acum înfipt drapelul tricolor, străjuit de baioneta ostaşului român. Şi povestea continuă… ,,Mă iubeşti Ilie?”, ,,Te iubesc Firuco!”… şi am simţit că o nouă lume, mai fără de griji, mai liniştită, mai frumoasă ne învăluie, apoi într-o zi am intrat iarăşi pe cărările spinoase ale lumii cu noi planuri, cu noi dorinţe, deschizându-se o luptă nouă, pe care trebuie să o înfruntăm şi pe care cărări fiecare căsătorie îşi are romanul ei şi fiecare dintre noi avem calea destinului trasată. Şi m-am convins, că muncind, toate câte am cerut prin rugăciune, crezând am primit. Şi toate câte vom cere, vom primi după credinţa ce avem şi după jertfele şi faptele pe care le-am făcut.

-Sfârşit-

158

ON THE PATHS OF THE DESTINY. THE NOVEL OF A LIVED LIFE (1914-1918)

(Abstract)

Remarkable personality of the town of Sebeş, coming from a family of rich peasants, Ilie Stricatu was one of those characters that have identified themselves with the native town, playing an important role both as a teacher and a scholar as well as a mayor (during the period 1927-1930 and 1932-1938). Living the experience of the Great War, he provided us with a legacy consisting of memoirs of an exceptional value, totally unknown till our days (Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite/On the paths of the destiny. The novel of a lived life, published in the year 1940) which completed the well-known notes belonging to the philosopher Lucian Blaga, the scholar-priest Sebastian Stanca and to the lieutenant-collonel Ioan Guţia, coming from Sebeş. Living the horrors of the Second World War, Ilie Stricatu left in a hand-written form for the followers two more papers (notes and a history of the War, unpublished because of the violences directed against him beginning with the year 1948), one paper getting lost, whereas the other one being hidden from interests that cannot be explained in a personal collection from Sebeş. Re-editing the volume Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite/On the paths of the destiny. The novel of a lived life, published in the year 1940 by captain Ilie Stricatu is an initiative related to the collection ,,Remarkable personalities of the town of Sebeş”, inaugurated in the year 2016 with the purpose of restoring such an important fount of memoirs regarding the participation of the Romanians from Sebeş in the Great War.

159

The memoirs elaborated by captain Ilie Stricatu referring to the experience lived during the year of the First World War constitute a historical source of great interest, while re-editing the memoirs is more than necessary if we take into account the fact that not only the academic sphere is preparing to celebrate 100 years from the Great Union. The memoirs present the internal conflicts of a young soldier of the Austro-Hungarian army, who has recently graduated from the Pedagogical Institute from Sibiu and who is forced to fight for a foreign cause. In addition to this, the memoirs outline his struggle to cross the Carpathian Mountains and to join his co-nationals from the Romanian Kingdom, his enrollment as a volunteer in the Romanian army, the experience of the Transylvanian campaign from the autumn of the year 1916, the experience as a prisoner, the contact with the camps of prisoners and also the moment of returning home and of meeting again his family. The complete war experience of captain Ilie Stricatu can be compared to Rafila (Firuca) Săliştean’s experience, his future wife, originary from Sebeş, who has participated in the war as a medical nurse. The notes of captain Ilie Stricatu, conserved initially in a hand- written form, then published in the year 1940 represent an important source, we could even say foundamental for the involvement and the participation of the Romanians from Sebeş in the Great War. The representations, the emotions, the experiences of the author outline a part of the internal conflicts, of the chaos and of the passions generated by the outburst of the First World War, a conflict for which the humanity has not been prepared yet.

160

AUF DEN WEGEN DES SCHICKSALS. DER ROMAN EINES LEBENS (1914-1918)

(Zusammenfassung)

Wichtige Persönlichkeit Mühlbachs, Ilie Stricatu entstammte aus einer reichen Bauernfamilie, und war eine Gestalt, welche sich mit der Herkunftsstadt identifizierte, da er auch eine bedeutende Rolle, sowohl als Lehrer und Kulturmensch, aber besonders als Bürgermeister (1927-1930 und 1932-1938) hatte. Aus der Erfahrung des Großen Krieges, hat er uns seine Memoirs hintergelassen-ein wertvolles Werk, ganz unbekannt heute (Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite/Auf den Wegen des Schicksals. Der Roman eines Lebens veröffentlicht 1940), welches die Notizen die vom Philosophen Lucian Blaga, des Pfarrers Sebastian Stanca und des Kolonels Ioan Guţia ergänzen. Er machte auch die Erfahrung des Zweiten Weltkriegs und in dieser Hinsicht hat er zwei weitere Manuskripte der Nachkommenschaft hintergelassen. Die Notizen hat er nicht veröffentlicht, wegen seiner Verfolgung beginnend mit Jahr 1948. Das erste Manuskript ist verloren gegangen, aber die zweite wird in einer persönlichen Sammlung geheim gehalten, aus welchen Gründen, wissen wir auch nicht. Die Neuausgabe des Bandes Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite/Auf den Wegen des Schicksals. Der Roman eines Lebens, veröffentlicht im Jahr 1940 von dem Kapitän Ilie Stricatu, schreibt sich in die Kollection ,,Personalităţi marcante ale Sebeşului”, welche 2016 eröffnet wurde, ein. Die persönlichen Vermerke über die Erfahrungen aus den ersten Jahren des Großen Krieges, stellen eine sehr interessante historische Quelle dar und die Neuausgabe ist erwünschenswert, besonders in dieser Zeit, wenn sich die akademische Welt, und nicht nu, auf den Jubiläum der Großen Vereinigung vorbereitet. Diese

161 stellen die Unruhen eines jungen Soldaten aus der k. u. k. Armee, frischer Absolvent des Pädagogischem Institutes aus Hermannstadt, welcher für eine fremde Sache kämpfen musste, dar. Beschrieben werden auch seine Anstrengungen um nach Königreich Rumänien zu fliehen, um mit seinen Mitmenschen zu kämpfen, aber auch dass er sich zum Militärdienst als Freiwilliger in das rumänische Heer gemeldet hat, die Erfahrung der Siebenbürgischen Kampagne aus dem Herbst 1916, die Gefangenschaft, der Kontakt mit andere Gefangene und der Augenblick wo er wieder nach Hause kehrte. Die ganze Kriegserfahrung des Kapitäns Ilie Stricatu überschreitet sich mit dem Schicksal des jungen Mädchens Rafila (Firuca) Săliştean, welche seine Gattin wurde, stammend auch aus Mühlbach, die am Krieg als Krankenschwester teilgenommen wurde. Die Vermerke des Kapitäns Ilie Stricatu, wurden zuerst im Manuskript aufbewahrt um 1940 veröffentlicht zu werden und bilden eine wichtige Quelle über die Einbeziehung und Teilnahme der Bürgern aus Mühlbach zum Großen Krieg. Die Erfahrungen, Gefühlte, Vorstellungen des Schriftstellers skizzieren zum Teil den Chaos, der Leidenschaften des Ersten Weltkriegs-ein Konflikt welches die Menschheit überraschte.

162

SUR LES SENTIERS DU DESTIN. LE ROMAN D’UNE VIE VÉCUE (1914-1918)

(Résumé)

Personnalité marquante de la ville de Sebeş, originaire d’une famille de paysans riches, Ilie Stricatu a été l’un des personnages qui se sont identifiés avec la ville d’origine, ayant un rôle édificateur tant que professeur et homme de culture que particulièrement comme maire (du 1927 à 1930 et du 1932 à 1938). Accumulant l’expérience de la Seconde Guerre Mondiale, il nous a laissé en héritage un ouvrage mémorialistique d’une valeur exceptionnelle, totalement inconnu jusqu’aujourd’hui (Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite/Sur les sentiers du destin. Le roman d’une vie vécue, publié dans l’année 1940), qui complète les écrits déjà connus du philosophe Lucian Blaga, du prêtre-érudit Sebastian Stanca et du lieutenant- colonel Ioan Guţia, tous originaires de Sebeş. Ayant aussi l’expérience des horreurs de la Seconde Guerre Mondiale, Ilie Stricatu a laissé en manuscrit, pour la postérité, deux autres ouvrages (quelques écrits et une histoire de la guerre qui n’ont pas été publiés à cause de la persecution dirigée contre lui par les communistes à partir de l’année 1948) dans une collection personnelle de Sebeş. L’un de ces ouvrages a été perdu et l’autre, retiré (on ignore les raisons). La reprise du roman Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite/Sur les sentiers du destin. Le roman d’une vie vécue, publié dans l’année 1940 par le capitaine Ilie Stricatu s’inscrit dans la collection „Personnalités marquantes de Sebeş”, inaugurée dans l’année 2016 et qui récupère une source mémorialistique importante concernant l’implication des roumains de Sebeş dans la Grande Guerre.

163

Les écrits mémorialistiques signés par le capitaine Ilie Stricatu concernant son expérience accumulée dans les années de la Première Guerre Mondiale, constituent une source historique d’un grand intérêt et la reprise des ceux-ci est très bien accueillie, dans le contexte où, dans cette période, le monde universitaire et non seulement pas lui, est en train de célébrer le centenaire de la Grande Union. Ces écrits nous présentent les inquiétudes d’un jeune soldat de l’armée austro-hongroise, qui vient d’absoudre l’Institut de Pédagogie de Sibiu et qui a été obligé de lutter pour une cause étrangère. On y présente, aussi, les efforts que le jeune soldat a faits pour traverser les Carpathes pour rejoindre ses compatriotes du Royaume de la Roumanie, le recrutement comme volontaire dans l’armée roumaine, l’expérience de la campagne de Transylvanie de l’automne du 1916, l’expérience de la captivité, le contact avec les camps de prisonniers mais également le moment de la rentrée et de la rencontre avec sa famille. Toute l’expérience de guerre du capitaine Ilie Stricatu croise celle de Rafila (Firuca) Săliştean, la femme qui allait devenir son épouse, originaire toujours de Sebeş, et qui a participé dans la guerre comme infirmière. Les écrits du capitaine Ilie Stricatu, initialement préservés en manuscrit, ensuite publiés dans l’année 1940, constituent, par conséquence, une source importante, (fondamentale, on pourrait dire) concernant l’implication et la participation des habitants de la ville de Sebeş dans la Grande Guerre. Les représentations, les sensations, les expériences du mémorialiste nous décrivent une partie des boulversements, du chaos et des douleurs générées par l’éclatement de la Première Guerre Mondiale, un conflit pour lequel l’humanité n’était pas moralement préparée.

164

SULLA STRADA DEL DESTINO. IL ROMANZO DI UNA VITA VISSUTA (1914-1918)

(Riassunto)

Personalità rimarcabile della città Sebeş, proveniente da una famiglia di contadini ricchi, Ilie Stricatu è stato uno di quei personaggi che sì identificò con la città di provenienza, avendo un ruolo importante non solo come insegnante e letterato, ma anche come sindaco (nel periodo 1927-1930 e 1932-1938). Dopo aver accumulato l’esperienza della Gran Guerra, egli ci ha lasciato come legame un’opera memorialistica di uno straordinario valore, totalmente sconosciuta fino oggi (Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite/Sulla strada del destino. Il romanzo di una vita vissuta, pubblicata nell’anno 1940) che viene a completare gli appunti ben conosciuti del filosofo Lucian Blaga, del prete letterato Sebastian Stanca e del tenente-colonnello Ioan Guţia, provenienti da Sebeş. Dopo aver sperimentato gli orrori della Seconda Guerra Mondiale, Ilie Stricatu ha lasciato in manoscritto per la posterità altre due opere (appunti ed una storia della Guerra, che non sono state pubblicate a causa del terrore diretto contro Ilie Stricatu a partire dall’anno 1948), una persa ed un’altra nascosta senza poter dire gli interessi, in una collezione personale a Sebeş. La nuova edizione del volume Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite/Sulla strada del destino. Il romanzo di una vita vissuta, pubblicato nell’anno 1940 dal capitano Ilie Stricatu può essere integrato nella collezione ,,Personalità rimarcabili della città Sebeş”, inaugurata nell’anno 2016 con lo scopo di recuperare una fonte memorialistica importante per quanto riguarda la partecipazione dei Rumeni di Sebeş alla Gran Guerra. 165

Gli appunti memorialistici scritte dal capitano Ilie Stricatu riguardanti l’esperienza accumulata durante gli anni della Prima Guerra Mondiale rappresentano una fonte storica di grande interesse e la nuova edizione è piuttosto benvenuta nel contesto in quale in questo periodo non solo il settore academico si prepara di festeggiare 100 anni dalla Grande Unione. Gli appunti ci presentano le inquietudini di un giovane soldato dell’esercito Austro-Ungaro, recentemente laureato presso L’Istituto Pedagogico di Sibiu, costretto a lottare per una causa sconosciuta. Loro ci presentano nello stesso tempo i suoi sforzi di passare i Carpati per raggiungere i suoi connazionali dal Regno Rumeno, l’esperienza come volontario nell’esercito rumeno, l’esperienza della campagna transilvana dall’autunno dell’anno 1916, l’esperienza come prigioniero, il contatto con i campi di profughi ma anche il momento del suo ritorno a casa e l’incontro con la sua famiglia. La completa esperienza di guerra del capitano Ilie Stricatu può essere comparata con quella di Rafila (Firuca) Săliştean, la futura moglie, proveniente sempre da Sebeş e partecipante alla Prima Guerra Mondiale come infermiere. Gli appunti del capitano Ilie Stricatu, conservati come manoscritto e poi pubblicati nell’anno 1940 rappresentano un’importante fonte, potremmo dire proprio fondamentale per il coinvolgimento e per la partecipazione degli abitanti di Sebeş nella Gran Guerra. Le rappresentazioni, le emozioni, le esperienze dell’autore sottolineano una parte delle tensioni, del caos e delle passioni create dalla Prima Guerra Mondiale, un conflitto per il quale l’umanità non era ancora preparata dal punto di vista morale.

166

A SORS ÚTJÁN. EGY ÁTÉLT ÉLET REGÉNYE (1914-1918)

(Összefoglalás)

Szászsebes városának kiemelkedő személyisége, gazdag parasztcsalád leszármazottja, Stricatu Ilie egyike volt annak a társadalmi rétegnek, akinek a neve összefonódott szülővárosával, egyaránt fontos szerepet játszott, tanárként és tudósként, illetve, mint polgármester (1927-1930 és 1932-1938 évek között). A Nagy Háború felhalmozódó tapasztalatának, emlékül számunkra hagyott egy rendkívüli értékű emlékírói alkotást, mely többnyire ismeretlen manapság (1940-ben megjelent Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite/A sors útján. Egy átélt élet regénye.), amely kiegészül-Blaga Lucian filozófus ismert jegyzékeit és a szászsebesi származású Stanca Sebastian pap-tudós és Guţia Ioan alezredes munkáival. A második világháborúban átélt borzalmakat, Stricatu Ilie kéziratban hagyta az utókor számára, másik két munkáját (lejegyzései és egytörténet a háborúról, nem jelent meg, 1948-ban elindított üldözése miatt), az egyik elveszett, a másik ismeretlen okbólelrejtve maradt egy szászsebesi magámgyűjteményben. 1940-ben Stricatu Ilie százados által írt Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite/A sors útján. Egy átélt élet regénye újraközlése „Szászsebes kiemelkedő személyiségei” körébe sorolható be az 2016-ban kiadott gyűjteménye, visszanyerve egy fontos emlékírói forrást a szászsebesirománok háborús részvételéről. Stricatu Ilie kapitány emlékírói megjelölései, tekintve az első világháború alatt szerzett tapasztalatait egy nagy érdeklődésű történeti forrástképez, és a mű újrakiadása hasznosnak bizonyul, tekintettel arra, hogy ebben az időszakban a tudományos társaság és nemcsak Romániában a Nagy Egyesülés centenáriumi

167

évfordulójánaka megünneplésére készülődik. Számunkra bemutatja egy fiatal katona gyötrődéseit az osztrák-magyar hadseregben, a frissen lediplomázotthallgatót a nagyszebeni Pedagógiai Intézetből, aki kénytelen volt harcolni egy számára idegen ügyért, erőfeszítéseket tett meg, hogy átlépje a Kárpátokat és csatlakozzon honfitársaihoz a Román Királyságban, önkéntesként tevékenykedett a román hadseregben, az 1916-os erdélyi hadjárat tapasztalatai, a hadifogság, és a hazatérés pillanata, amikor újralátja családját. Felesége nővérként szintén részt a háborúban. Stricatu Ilie alapvető forrásértékű kéziratos feljegyzéseit 1940- ben tették közzé, melyből többek közt Szászsebes lakossága háborús részvételéről is képet kapunk. A háborús megrázkódtatások, tapasztalatok egy szubjektív, de biztos nem egyedi ábrázolását ismerhetjük meg ebből az írásból.

168

BIBLIOGRAFIE1

SURSE INEDITE:

Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Alba:

1) Fond Consiliul Naţional Român Alba-Iulia, număr inventar 72; 2) Fond Consiliul Naţional Român Sebeş, număr inventar 1668;

SURSE EDITE:

1) Deaconu, Luchian, Ofiţeri români prizonieri de război: 1916-1918: mărturii zguduitoare, Craiova, Editura Sitech, 2013; 2) Groza, Mihai-Octavian, Senatul Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2015; 3) Neamţu, Gelu; Vaida-Voevod, Mircea, 1 decembrie 1918. Mărturii ale participanţilor. Ioachim Crăciun: documente la un sfert de veac de la Marea Unire, volum I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005; 4) Nicolescu, Gheorghe; Dobrescu, Gheorghe; Nicolescu, Andrei, Calvarul prizonierilor români din Primul Război Mondial. Mărturii documentare, volum I-III, Piteşti, Editura Universităţii din Piteşti, 2006; 5) Popa, Mircea; Popa, Lucia (coordonatori), Primul Război Mondial (1914-1918). Texte şi documente, Bucureşti, 1981; 6) Popescu-Puţuri, Ion; Pascu, Ştefan (coordonatori), 1918 la români. Documentele Unirii, volum IX, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989;

1 Lucrãri folosite pentru elaborarea studiului introductiv şi redactarea notelor de subsol. 169

7) Stanca, Sebastian, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului (1916-1919), ediţie, studiu introductiv, note şi indici de Mihai-Octavian Groza, Mircea-Gheorghe Abrudan, Deva/Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei/Editura Argonaut, 2015;

MEMORIALISTICĂ:

1) Alimăneştianu, Pia, Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916- 1918), Bucureşti, Imprimeria Independenţa, 1929; 2) Bacalbaşa, Constantin, Capitala sub ocupaţia duşmanului (1916-1918), Bucureşti, Editura Vremea, 2017; 3) Berthelot, Henri, Memorii şi corespondenţă (1916-1919), introducere de Glenn E. Torrey, traducere din limba franceză de Mona Iosif, Bucureşti, Editura Militară, 2015; 4) Blaga, Lucian, Hronicul şi cântecul vârstelor, ediţie îngrijită de Dorli Blaga, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012; 5) Bufnea, Elie, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, volum I, În Rusia sovietelor, Baia Mare, Editura Marist, 2008; 6) Bufnea, Elie, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, volum II, În Siberia lui Kolceak, Baia Mare, Editura Marist, 2008; 7) Cantacuzino, Sabina, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu (1914-1919). Cu un adaos de însemnări (1870-1941), ediţia a III-a revăzută, note, indici şi ediţie îngrijită de Elisabeta Simion, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014; 8) Caracaş, Gheorghe, Din zbuciumul captivităţii. De la 3 noiembrie 1916 până la 30 iunie 1918, ediţia a III-a revizuită, Bucureşti, Editura Corint, 2016; 9) Curta, Virgil, Growing with the War. A Romanian Volunteer on the Austrian-Italian Front (1915-1917), traducere, introducere şi note de Florin Curta, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006; 10) Czira, Árpád, Călătorie în jurul lumii (1914-1916), ediţie îngrijită şi comentată de Viorel Ciubotă, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 2007; 170

11) Dan, Mihai, Istoria ce am petrecut în crâncenul război, ediţie îngrijită de Viorel Ciubotă, Ion M. Botoş, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 2008; 12) Delapecica, Ugliş, Petre, Jurnal de război din anii 1914-1919, ediţie îngrijită de Ioana Rustoiu, Smaranda Cutean, Marius Cristea, Tudor Roşu, Alba-Iulia, Editura Altip, 2015; 13) Dobjanski, Oraţiu, Hanibal, Memoriale de război. Războiul Balcanic, Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial, ediţie îngrijită şi prefaţată de Mircea Popa, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2015; 14) Floaşiu, Ionel, Mărturii, ediţie îngrijită şi prefaţată de Petre Pop, Cluj-Napoca, Casa de Editură Paradigma, 2008; 15) Ghişa, Simion, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia (1918-1920), Baia Mare, Editura Marist, 2009; 16) Goga, Eugen, Două Siberii: din însemnările unui ardelean, fost soldat austro-ungar şi prizonier în Rusia, Bucureşti, Editura Librăriei C. Sfetea, 1916; 17) Oprişan, Gr., Ion, Pe căile robiei. Însemnările unui prizonier român (1916-1918), ediţie îngrijită, note, studiu introductiv de Cosmin Budeancă, Valentin Orga, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2003; 18) Popa, Septimiu, Temniţele Clujului. Din însemnările unui popă românesc, Cluj, Institutul de Literatură şi Tipografie ,,Minerva”, 1937; 19) Stricatu, Ilie, Pe cărările destinului. Romanul unei vieţi trăite, Sibiu, Tipografia Cavaleriei, 1940; 20) Tăslăuanu, Octavian, Trei luni pe câmpul de război: ziarul unui român, ofiţer în armata austro-ungară, ce a luat parte, cu glotaşii români din Ardeal, la luptele din Galiţia, Bucureşti, Depozit General: Librăria Stănciulescu, 1915; 21) Marele Război în memoria bănăţeană (1914-1919), I, antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012; 22) Marele Război în memoria bănăţeană (1914-1919), II, Memoriile lui Pavel Jumanca, antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Mihaela Bedecean, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană/Centrul de Studii Transilvane, 2013; 171

23) Marele Război în memoria bănăţeană (1914-1919), III, antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Mihaela Bedecean, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană/Centrul de Studii Transilvane, 2015; 24) Mărdărescu, Gheorghe, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918-1920), ediţie facsimilată, Bucureşti, Editura Militară, 2009; 25) Nicolaescu, Ştefan; Cranta, Nicolaescu, Petru, Pagini de glorie din războiul pentru întregirea neamului. Grupul Cerna, Bucureşti, s. n., 1923;

BIBLIOGRAFII, DICŢIONARE, ENCICLOPEDII:

1) Coteanu, Ioan; Seche, Luiza; Seche, Mircea; Burnei, Alexandra; Ciobanu, Elena; Contraş, Eugenia, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012; 2) Dumitrescu, Doru; Manea, Mihai; Popescu, Mirela, Mica enciclopedie a Marelui Război (1914-1918), Bucureşti, Editura Corint Educaţional, 2014; 3) Hogg, V., Ian, Dicţionarul Primului Război Mondial, traducere din limba engleză de Diana Şipu, Bucureşti, Editura Niculescu, 2007; 4) Nicolescu, Nicolae, Enciclopedia şefilor de guvern ai României (1862- 2006), Bucureşti, Editura Meronia, 2006; 5) Păcurariu, Mircea, Dicţionarul teologilor români, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Sibiu, Editura Andreiana, 2014; 6) Stoean, Gheorghe, România în Primul Război Mondial: contribuţii bibliografice, Bucureşti, Editura Militară, 1975; 7) Tămaş, Mihaela, Oana, Război şi memorie. Scrieri româneşti despre Marele Război, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2015; 8) ***, ,,Bibliografie românească şi central-est-europeană”, în volumul Anul 1918 în Transilvania şi Europa Central-Estică. Contribuţii bibliografice şi istoriografice, coordonat de Valer Moga, Sorin Arhire, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2007;

172

LUCRĂRI GENERALE ŞI SPECIALE:

1) Anghel, Călin, Evoluţia urbanistică a oraşului Sebeş, Alba-Iulia, Editura Altip, 2011; 2) Antoniu, Bogdan; Dinu, Mihai-Rudolf, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX-XX, Bucureşti, 2005; 3) Audoin-Rouzeau, Stéphane; Becker, Annette, Războiul redescoperit (1914-1918), traducere de Cristina Popescu şi Elena-Tudora Duţă, Bucureşti, Editura Corint, 2014; 4) Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Şerban; Teodor, Pompiliu, Istoria României, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Corint, 2006; 5) Bârlea, Eugenia, Perspectiva lumii rurale asupra Primului Război Mondial, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2004; 6) Berg, Scott, Andrew, Wilson, Bucureşti, Editura RAO, 2014; 7) Bled, Jean-Paul, Franz Joseph, Bucureşti, Editura Trei, 2002; 8) Bled, Jean-Paul, Franz Ferdinand. Der eigensinnige Thronfolger, Wien, Böhlau Verlag, 2013; 9) Bocşan, Nicolae, Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1997; 10) Bocşan, Nicolae; Mitu, Sorin; Nicoară, Toader; Vesa, Vasile, Manual multifuncţional de istorie modernă a României, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1998; 11) Boia, Andreea, Elena, Imaginea Statelor Unite ale Americii în cultura românească din Transilvania până la Primul Război Mondial, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2009; 12) Boia, Lucian, Tragedia Germaniei (1914-1945), Bucureşti, Editura Humanitas, 2010; 13) Boia, Lucian, ,,Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010; 14) Boia, Lucian, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014;

173

15) Bolovan, Ioan, Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1918: contribuţii demografice, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000; 16) Bolovan, Ioan, Primul Război Mondial şi realităţile demografice din Transilvania. Familie, moralitate şi raporturi de gen, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2015; 17) Caracostea, Dumitru, Aspectul psihologic al războiului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1922; 18) Cazan, Nicolae, Gheorghe, România şi Tripla Alianţă: 1878-1914, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979; 19) Clark, Christopher, Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914, traducere de Cristina Mihaela Tripon, Bucureşti, Editura RAO, 2015; 20) Crăciun, Victor; Marinescu, Gheorghe, Constantin; Netea, Vasile, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni: 1890- 1948; 1989-2003, Bucureşti, s. n., 2003; 21) Cupşa, Ion, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Bucureşti, Editura Militară, 1967; 22) Dragomir, Silviu, Avram Iancu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968; 23) Dudaş, Vasile, Voluntarii Marii Uniri, Timişoara, Editura Augusta, 1996; 24) Dudaş, Vasile, Legiunea Română din Franţa (1918-1919): pagini de istorie militară şi diplomatică, Timişoara, Editura Mirton, 1996; 25) Giurescu, C., Constantin, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002; 26) Groza, Mihai-Octavian; Nisipeanu, Gabriela-Margareta; Morariu, Iuliu-Marius Morariu (coordonatori), Sebastian Stanca (1878- 1947). Un cleric cărturar din Sebeşul de altădată, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2016; 27) Groza, Mihai-Octavian; Dăian, Diana-Maria; Morariu, Iuliu- Marius, Romanians Defending Vienna. The Romanian Central Military Senate of the Officers and Soldiers, Saarbrücken, Éditions Universitaires Européennes, 2017; 174

28) Hitchins, Keith, România: 1866-1947, traducere din limba engleză de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996; 29) Ignat, Elena, Ioana, Viaţa cotidiană în Făgăraş în anul 1916: însemnările vicarului Iacob Popa, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2011; 30) Iorga, Nicolae, America şi românii din America, Vălenii de Munte, Aşezământul Tipografic ,,Datina Românească”, 1930; 31) Kiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, volum I, ,,Originile şi pregătirea războiului nostru: Campania din 1916; Pagini de glorie din războiul pentru întregirea neamului: Grupul Cerna”, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice ,,România Nouă”, 1922; 32) Kisanovici, Ignat, Elena, Ioana, Participare şi mobilizare în Transilvania în Primul Război Mondial. Perspective socio-economice şi demografice, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2015; 33) Leu, Valeriu; Albert, Carmen, Banatul în memorialistica ,,măruntă” sau istoria ignorată (1914-1919), Reşiţa, Muzeul de Istorie al Judeţului Caraş-Severin, 1995; 34) Liebich, André, De pe celălalt ţărm: social-democraţia rusă după 1921, traducere din engleză de Bicskei Hedwig, Mihaela Herbel, Irina Pop, Claudiu Ţabrea, Cluj-Napoca, CA Publishing, 2009; 35) Limbeanu, George, Străfulgerări, Sibiu, Casa de Presă şi Editură ,,Tribuna”, 1999; 36) Maior, Liviu, Românii în armata habsburgică: soldaţi şi ofiţeri uitaţi, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004; 37) Maior, Liviu, Habsburgi şi români: de la loialitatea dinastică la identitatea naţională, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006; 38) Maior, Liviu, Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni şi basarabeni în război (1914-1916), Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2016; 39) Marinescu, Floricel, Ordinul Ferdinand I şi Medalia Ferdinand I, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013; 40) Meteş, Ştefan, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII- XX, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971;

175

41) Neamţu, Gelu, Avram Iancu-mit, realitate şi simbol, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2012; 42) Netea, Vasile, ,,Liga Culturală” şi unirea Transilvaniei cu România, Iaşi, Editura Junimea, 1978; 43) Nouzille, Jean; Preda, Dumitru, Le calvaire des prisonniers de guerre roumains en Alsace-Lorraine: 1917-1918, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Semne ’94, 1997; 44) Otu, Petre, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Bucureşti, Editura Militară, 2005; 45) Otu, Petre Radiografia unei trădări: cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Bucureşti, Editura Militară, 2011; 46) Oţetea, Andrei, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971; 47) Panaitescu, P., Petre, Mihai Viteazul, Bucureşti, Editura Corint, 2002; 48) Papacostea, Şerban, Ştefan cel Mare domn al Moldovei (1457-1504), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1990; 49) Păcăţian, V., Teodor, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, volum I-VIII, Sibiu, s. n., 1902; 50) Păcurariu, Mircea, Politica statului ungar faţă de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986; 51) Păcurariu, Mircea, O viaţă dăruită bisericii şi neamului. Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei, Sibiu, Editura Andreiana, 2012; 52) Platon, Gheorghe (coordonator), Istoria românilor, volum VII, De la independenţă la Marea Unire (1878-1918), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003; 53) Pop, Ioan-Aurel; Bolovan, Ioan, Istoria Transilvaniei, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2016; 54) Popa, N., Mircea, Primul Război Mondial (1914-1918), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979; 55) Pölöskei, Ferenc, István Tisza: ein ungarischen Staatsmann in Kriesenzeiten, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1994;

176

56) Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2013; 57) Racoviţan, Mihai; Vlad, V., Gheorghe, Spitalul militar Sibiu. 260 de ani de atestare documentară şi 140 de ani de medicină militară modernă, Sibiu, Casa de Presă şi Editură ,,Tribuna”, 1999; 58) Rădulescu-Zoner, Şerban, România şi Tripla Alianţă la începutul secolului al XX-lea: 1900-1914, Bucureşti, Editura Litera, 1977; 59) Sârghie, Anca, Din istoria presei româneşti, Bucureşti, Editura Techno, 2004; 60) Sigerus, Emil (editor), Aus der Rumänenzeit. Ein Gedenkbuch an sturmbewegte Tage. Zugunsten der siebenbürgisch-sächsischen Kriegswitwen und- weisen, Hermannstadt, Druck und Verlag von Joseph Drotleff, 1917; 61) Stoica, Vasile, Suferinţele din Ardeal, ediţia a IV-a, Bacău, Editura Vicovia, 2008; 62) Torrey, E., Glenn, România în Primul Război Mondial, traducere din limba engleză de Dan Criste, Bucureşti, Editura Meteor Publishing, 2014; 63) Tudorescu, Florin, Nicolae; Popa, Adrian, Terra Sebus. Ţara Sebeşului cu locurile, cu oamenii şi realizările lor, Sebeş, Tipografia ,,Librăria Daniela”, 2016; 64) Ţucă, Florian, Triunghiul de foc: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Bucureşti, Editura Sylvi, 1997;

STUDII ŞI ARTICOLE DE SPECIALITATE:

1) Băluţiu, Rodica, ,,Atitudinea soldaţilor români faţă de Primul Război Mondial”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, an XLVI, număr 1-2, 2001; 2) Bedecean, Mihaela, ,,The Memoirs of the Great War. General Considerations”, în Transylvanian Review, volum XXIV, număr 4, 2015; 3) Bedecean, Mihaela, ,,Memorialişti bănăţeni pe frontul din Italia”, în volumul Primul Război Mondial. Studii, articole, eseuri, coordonat de

177

Corneliu Pădurean, Eugen Ghiţă, Arad, Editura Gutenberg Univers, 2016; 4) Berceanu, B., Barbu, ,,Diversiunea colonelului Alexandru D. Sturdza şi judecarea locotenent-colonelului Constantin Gr. Crăiniceanu”, în Europa XXI, număr 3-4, 1994-1995; 5) Bocşan, Nicolae, ,,Rolul consiliilor naţionale”, în Steaua. Revistă a Uniunii Scriitorilor, an XXXVI, număr 12, 1985; 6) Bocşan, Nicolae, ,,Memoria bănăţeană a Marelui Război şi a Unirii cu România”, în volumul Marele Război în memoria bănăţeană (1914-1919), I, antologie, ediţie, studii şi note de Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012; 7) Bocşan, Nicolae, ,,Religia războiului reflectată în memorialistica bănăţeană despre Marele Război”, în Credinţă şi viaţă în Hristos. Anuarul Episcopiei Sălajului, număr VII, 2014; 8) Bocşan, Nicolae, ,,Memorialişti români din Banat despre Marele Război. Motivaţia redactării scrierilor”, în volumul Primul Război Mondial. Perspectivă istorică şi istoriografică, coordonat de Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaş, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane/Presa Universitară Clujeană, 2015; 9) Bocşan, Nicolae, ,,Un memorialist bănăţean mai puţin cunoscut despre Marele Război: Lae din Banat”, în Restituiri Bănăţene, număr 3, 2015; 10) Chiriac, Alexandru, ,,Însemnătatea actului de la 27 martie 1918 de la Chişinău, pentru unirea Basarabiei cu România”, în Academica, an IX, număr 1-2, 1998; 11) Dănilă, Nicolae, ,,Şi Sebeşul a făcut Unirea!”, în Îndrumător Pastoral, volum XXII, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2008; 12) DeVoss, David, ,,Searching for Gavrilo Princip”, în Smithsonian, august 2000; 13) Dumitrescu, Horia, ,,Nicolae Iorga şi Congresul Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor de la Focşani (13-14 septembrie 1931)”, în Cronica Vrancei, an XIII, număr 7, 2012;

178

14) Enache, Mihăiţă, ,,Prizonieri români în lagărele germane în anii Primului Război Mondial”, în Istoria Redescoperită, an II, număr 1 (4), 2014; 15) Fătu, Constantin; Moscu, Mihaela, ,,Betrayals in the Nation Union War”, în International Journal of Communication Research, volum VI, număr 1, 2016; 16) Groza, Mihai-Octavian; Groza, Rodica, ,,Date privind istoria învăţământului sebeşean (capitol al lucrării ,,Poveste de şcolar…”)”, în volumul Sebeş-istorie şi tradiţii locale, coordonat de Ionuţ Costea, Sebeş, Editura Emma Books, 2014; 17) Groza, Mihai-Octavian, ,,Sebeşul şi Marea Unire. Aspecte privind activitatea Consiliului Naţional Român din Sebeş (3 noiembrie 1918-13 februarie 1919)”, în volumul Sebeş-istorie şi tradiţii locale, coordonat de Ionuţ Costea, Sebeş, Editura Emma Books, 2014; 18) Groza, Mihai-Octavian, ,,Activitatea Consiliului Naţional Român din Sebeş şi contribuţia sebeşenilor la Marea Unire (noiembrie 1918- februarie 1919)”, în volumul Sebeş, timp regăsit. Lucrările Conferinţei ,,100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial. Contribuţia sebeşenilor la război şi Marea Unire” (5 decembrie 2014), coordonat de Rodica Groza, Sebeş, Editura Emma Books, 2014; 19) Groza, Mihai-Octavian, ,,Pagini din ,,memorialistica măruntă” a Primului Război Mondial. Însemnările lui Radu Mărgean”, în Astra Salvensis, an II, număr 3, 2014; 20) Groza, Mihai-Octavian, ,,Un cleric-cărturar uitat. Protopop stavrofor Sebastian Stanca”, în Astra Salvensis, an II, număr 4, 2014; 21) Groza, Mihai-Octavian, ,,Lucian Blaga: memorialist al Primului Război Mondial şi al evenimentelor premergătoare Marii Uniri”, în Tabor, an IX, număr 10, 2015; 22) Groza, Mihai-Octavian, ,,Un cleric cărturar astrist uitat: protopop stavrofor doctor Sebastian Stanca (1878-1947). Viaţa, activitatea şi opera”, în Analele Aradului, an I, număr 1, 2015; 23) Groza, Mihai-Octavian; Abrudan, Mircea-Gheorghe, ,,Un colaborator destoinic şi ,,prim sfetnic” al episcopului Nicolae Ivan: 179 protopopul cărturar Sebastian Stanca (1878-1947)”, în Tabor, an X, număr 2, 2015; 24) Groza, Mihai-Octavian, ,,Religia Marelui Război reflectată în textele memorialistice”, în volumul Primul Război Mondial. Perspectivă istorică şi istoriografică, coordonat de Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaş, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane/Presa Universitară Clujeană, 2015; 25) Groza, Mihai-Octavian, ,,Pagini din activitatea Senatului Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918)”, în volumul Consemnări despre trecut. Societate şi imagine de-a lungul timpului, coordonat de Anamaria Macavei, Roxana Dorina Pop, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2015; 26) Groza, Mihai-Octavian, ,,Drumul spre Alba-Iulia trece prin Viena. Activitatea Senatului Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918)”, în volumul Administraţie românească arădeană. Studii şi comunicări din Banat-Crişana, X, coordonat de Doru Sinaci, Emil Arbonie, Arad, ,,Vasile Goldiş” University Press, 2015; 27) Groza, Mihai-Octavian; Stanciu, Daniela-Maria, ,,Die Religion des Großen Krieges widerspiegelt in Memoirs”, în Astra Salvensis, an III, număr 5, 2015; 28) Groza, Mihai-Octavian, ,,Din istoria mai puţin cunoscută a Marelui Război. Instituirea ,,graniţei culturale”, arestarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvăneni în Ungaria (1916-1918)”, în Astra Salvensis, an III, număr 6, 2015; 29) Groza, Mihai-Octavian; Dăian, Diana-Maria, ,,Displacements of Populations in the Years of the Great War. The Arrest, the Incarceration and the Deportation of the Romanian Transylvanian Priests in the West Hungary (1916-1918)”, în volumul Między Geopolityką a Emigracją, coordonat de Robert Mieczkowski, Varşovia, Editura Armagraf, 2016; 30) Groza, Mihai-Octavian, ,,The Religion of the Great War as Reflected in the Memoirs of the Romanians from Transylvania and Banat”, în volumul Education, Religion, Family in the Contemporary 180

Society, coordonat de Ion Albulescu, Adriana-Denisa Manea, Iuliu- Marius Morariu, Saarbrücken, Lambert Academic Publishing, 2017; 31) Ilie, Cornel, ,,Trădarea colonelului Sturdza”, în Historia, număr 28, 2011; 32) Lupaş, Ioan, ,,Sibiul ca centru al vieţii româneşti din Ardeal”, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj, an V, număr 5, 1928- 1930; 33) Moga, Dumitru-Nicolae; Moldovan, Eugen, ,,Sebeşul şi Marea Unire”, în Îndrumător Pastoral, volum XXII, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2008; 34) Morariu, Iuliu-Marius, ,,O mărturie din Ţara Năsăudului despre Primul Război Mondial. Jurnalul colonelului Anchidim Şoldea”, în volumul Sebeş, timp regăsit… Lucrările Conferinţei ,,100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial. Contribuţia sebeşenilor la război şi Marea Unire” (5 decembrie 2014), coordonat de Rodica Groza, Sebeş, Editura Emma Books, 2014; 35) Negustor, Gheorghe, ,,A lupta, a muri, a te mântui-promisiunea vieţii veşnice şi credinţa soldaţilor: 1914-1918”, în volumul Lucrările Sesiunii Naţionale a Doctoranzilor în Istorie, coordonat de Mihai D. Drecin, Ioan Horga, Barbu Ştefănescu, Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2009; 36) Nicoară, Toader, ,,Repere ale unei istorii a sentimentului religios”, în volumul Viaţă privată, mentalităţi colective şi imaginar social în Transilvania, coordonat de Sorin Mitu, Florin Gogâltan, Oradea/Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1995-1996; 37) Otu, Petre, ,,Turtucaia. Sfârşitul iluziilor, începutul dezastrului”, în Document, an IX, număr 1-4, 2006; 38) Pavlović, Voijslav, ,,Războiul sârbilor. De la Sarajevo 1914 la Belgrad 1918”, în volumul Marele Război şi Europa danubiano-balcanică, coordonat de Francesco Guida, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane/Presa Universitară Clujeană, 2016; 39) Popovschi, Valeriu, ,,Sfatul Ţării şi formarea Republicii Democratice Moldoveneşti”, în Revista de Istorie a Moldovei, număr 3- 4, 1997; 181

40) Popovschi, Valeriu, ,,Declaraţia Sfatului Ţării de la 24 ianuarie 1918 şi proclamarea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti”, în Destin Românesc, an VIII, număr 2, 2001; 41) Pricopie, Remus, ,,Operele lui Spiru C. Haret-o mărturie- maraton despre interes public şi responsabilitate”, în volumul Operele lui Spiru Haret, I, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2009; 42) Radosav, Doru, ,,Memoria ,,de jos” a războiului. Câteva consideraţii”, în Anuarul Institutului de Istorie Orală, număr XIV, 2014; 43) Radu, Sorin, ,,Mitul eroului salvator: cazul generalului Alexandru Averescu”, în Apulum, număr XXXV, 1998; 44) Sava, Igor, ,,Congresul de Pace de la Berlin, independenţa României şi sacrificarea Basarabiei”, în volumul Tratatul de Pace de la Bucureşti din 1812. 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, coordonat de Sergiu Musteaţă, Chişinău, Editura Pontos, 2012; 45) Stan, I., Constantin, ,,Prăbuşirea militară a Puterilor Centrale în Balcani la sfârşitul anului 1918”, în volumul Primul Război Mondial. Perspectivă istorică şi istoriografică, coordonat de Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaş, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane/Presa Universitară Clujeană, 2015; 46) Şerban, I., Ioan, ,,Românii în armata austro-ungară în anii Primului Război Mondial”, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, număr 2-3, 1998-1999;

SURSE ONLINE:

1) www.enciclopediaromaniei.ro; 2) www.europeana1914-1918.eu; 3) www.firstworldwar.com; 4) www.wikipedia.org;

182

RELATĂRI:

1) Relatare profesor universitar doctor George Limbeanu, Sibiu, 23.I.2017; 2) Relatare doctor Nicolae Tudorescu, Braşov, 18.IV.2017;

183

184

ANEXĂ FOTOGRAFICĂ

Foto 1: Căpitanul Ilie Stricatu (1896-1975) (Sursă: www.primariasebes.ro)

185

Foto 2: Căpitanul Ilie Stricatu (1896-1975) (Sursă: Nicolae Dănilă, Sebeşul şi Marea Unire)

186

Foto 3: Rafila (Firuca) Săliştean în uniformă de infirmieră (Sursă: Nicolae Dănilă, Sebeşul şi Marea Unire)

187

Foto 4: Medalia Militară ,,Ferdinand I” (Sursă: Colecţia familiei Tudorescu) 188

Foto 5: Primarul Ilie Stricatu (al treilea din stânga), participând la Serbările Unirii (1 decembrie 1929) (Sursă: Nicolae Dănilă, Sebeşul şi Marea Unire)

Foto 6: Primarul Ilie Stricatu (1927-1930, 1932-1938) (Sursă: Gheorghe Maniu, Nicolae Dănilă, Nicolae Marcel- Simina, Sebeşul de altădată) 189

INDICE DE NUME

Abrudan, Mircea Gheorghe Berthelot, Henry 24, 30, 170 15, 136, 140, 170, 179 Bismark, Otto von 50 Acker, sas 138 Blaga, Dorli 145, 170 Albert, Carmen 143, 175 Blaga, Isidor 145 Adia, maior 106 Blaga, Lucian 12, 17, 37, 41, Albulescu, Ion 27, 181 43, 145, 159, 161, 163, 165, Aldea 145 167, 170, 179 Alimăneşteanu, colonelul 78 Blaga, Lionel 37, 145 Alimăneşteanu, Pia 29, 30, Bled, Jean-Paul 47, 173 170 Boca 135 Angelescu, Constantin 75 Bocan Iancu 35, 77, 78, 120, Anghel, Călin 16, 173 123, 125, 126 Antoniu, Bogdan 50, 173 Bocşan, Nicolae 13, 14, 15, Arbonie, Emil 144, 180 23, 36, 40, 43, 61, 112, 135, Arghir, doctor 97 171, 172, 173, 178 Arhire, Sorin 13, 172 Boia, Elena Andreea 82, 173 Audoin-Rouzeau, Stéphane Boia, Lucian 30, 31, 34, 126, 27, 173 173 Averescu, Alexandru 71, 182 Bolovan, Ioan 14, 22, 27, 33, 62, 82, 140, 174, 176, 178, Bacalbaşa, Constantin 25, 170 180, 182 Baloescu 96, 99, 100 Bonaparte, Napoleon 5 Baur, soldat 112 Botoş, Ioan M. 40, 171 Băluţiu, Rodica 14, 177 Bozdog, Constantin 18, 54, Bărbulescu, Mihai 22, 173 56 Bârlea, Eugenia 143, 173 Bratu 58, 59 Becker, Annette 27, 173 Brătianu, Ion C. 31, 170 Bedecean, Mihaela 14, 15, 40, Brătianu, Grigore 75 171, 172, 177 Budeancă, Cosmin 26, 171 Bejan, 123 Bufnea, Ilie 40, 170 Berceanu, Barbu B. 28, 178 Bulei, Ioan 25 190

Burnei, Alexandra 172 Curta, Florin 40, 170 Curta, Virgil 40, 170 Cantacuzino, Sabina 31, 170 Cutean, Smaranda 40, 171 Caracostea, Dumitru 27, 61, Czira, Arpad, 40, 170 174 Caracaş, Gheorghe 25, 170 Dabija, Gheorghe 131 Carol I 22 Dahinten 146 Cazan, Gheorghe-Nicolae 49, Dan, Mihai 40, 171 174 Dăian, Diana-Maria 44, 140, Cercel, locotenent 105 144, 174, 180 Chiriac, Alexandru 34, 178 Dănilă, Nicolae 37, 178, 185, Ciobanu, Elena 172 186, 188 Ciubotă, Viorel 40, 170, 171 Deaconu, Luchian 100, 169 Clark, Cristopher 47, 174 Deletant, Denis 22, 173 Cloşca, vezi Oargă, Ion DeVoss, David 47, 178 Cojocaru, Gheorghe 14, 27, Dinu, Mihai-Rudolf 50, 173 33, 62, 178, 180, 182 Diţescu, Hacks 96, 97, 99 Contraş, Eugenia 172 Dobjanski, Hanibal Oraţiu 26, Cornicioiu, căpitan 101 171 Costea, Ionuţ 17, 36, 144, 179 Dobrescu, Gheorghe 25, 26, Costin, Miron 132 100, 169 Coşbuc, George 75 Dragomir, Silviu 92, 174 Coteanu, Ioan 172 Drăghiciu, Laura 44 Coviltiru, sublocotenent 101 Drecin, Mihai D. 27, 181 Crăciun, Ioachim 140 Drotleff, Joseph 23, 177 Crăciun, Victor 75, 174 Duca, Ion G. 76 Crăciun, Sergiu 120, 122, 123 Dudaş, Vasile 33, 125, 174 Crăiniceanu, Constantin Gr. Dulfu, Petre 75 28, 178 Dumitrescu 106 Cristea, Marius 40, 171 Dumitrescu, Doru 18, 24, 172 Cristea, Miron 133 Dumitrescu, Horia 21, 178 Criste, Dan 21, 51, 177 Duţă, Elena-Tudora 27, 173 Crişan, vezi Giurgiu, Marcu Cupşa, Ioan 30, 174 Elisabeta, regina 38, 156 191

Enache, Mihăiţă 25, 179 Guţia, Ion 15, 41, 159, 161, Erceanu 96 163, 165, 167

Falkenhayn, Erich von 89 Haret, Spiru 75, 182 Fătu, Constantin 29, 179 Hasnaş, locotenent 103 Floaşiu, Ionel 40, 171 Hedwig Bicskei 30, 175 Ferdinand I 16, 22, 25, 131, Herbel, Mihaela 30, 175 174, 187 Hitchins, Keith 22, 24, 173, Franz, Ferdinand 17, 47 175 Franz Joseph 19, 51, 57, 173 Hogg, Ian V. 18, 47, 53, 89, 91, 172 Gârboviceanu, Petru 21, 75 Horea, vezi Nicula, Vasile Georgescu, căpitan 84 Horga, Ioan 27, 181 Georgescu, Maria 28 Ghişa, Simion 40, 171 Iancu, Avram 92, 174, 176 Ghiţă, Eugen 14, 178 Ignat Kisanovici, Ioana Elena Giessel, baronul 51 23, 49, 175 Giuliano, locotenent 109 Ilie, Cornel 28, 181 Giurescu, Constantin C. 25, Ioan, evanghelistul 104 174 Ionescu, familia 82 Giurgiu, Marcu 92, 149 Ion, ordonanţa 25, 93 Gligor, călăuz 63, 64, 65 Iorga, Nicolae 16, 21, 75, 82, Goga, Eugen 52, 171 175, 178 Gogâltan, Florin 61, 181 Iosif, Mona 24, 170 Goldiş, Vasile 144, 180 Ivan, Nicolae 136, 179 Groza, Mihai-Octavian 13, 14, 15, 16, 27, 28, 36, 61, 136, Jumanca, Pavel 15, 171 140, 143, 144, 169, 170, 174, 179, 180 Kiriţescu, Constantin 90, 175 Groza, Petru 17 Kiseleff, Pavel 77 Groza, Rodica 14, 16, 36, 144, Kolceak 40, 170 179, 181 Guida, Francesco 51, 181 Lae din Banat 23, 176

192

Lăzăroiu, sublocotenent 90, Medean, Sergiu 37, 140 95, 96, 99 Metea, Vasile 75 Lehoveanu 95 Meteş, Ştefan 82, 175 Lenin, Iosif V. 34 Mieczkowski, Robert 141, 180 Leu, Valeriu 13, 15, 40, 143, Mihai Viteazul 84, 85, 150, 171, 172, 175, 178 176 Liebich, Andre 30, 75 Mitrea, Nadia 44 Limbeanu, George 12, 17, 37, Mitu, Sorin 61, 112, 173, 181 41, 43, 175, 183 Moldovan, Eugen 37 Limbeanu, Gheorghe 10 Moga, Dumitru-Nicolae 37, Lucaciu, Vasile 21, 75 181 Lupaş, Ioan 51, 181 Moga, Petru 19, 20, 21, 58, 59, 65, 68, 73, 74, 76, 77, 79, Macavei, Anamaria 143, 180 120, 121 Macovescu, căpitan 83 Moga, Valer 13, 172 Maior, Liviu 18, 49, 175 Moga, Vasile 80 Maior, Petru 136 Morariu, Iuliu-Marius 14, 27, Makensen, Ludwig August 136, 144, 174, 181 von 91 Moscu, Mihaela 29, 179 Mandache, vizitiul 76 Muntean, Dumitru 37, 146 Manea, Adriana Denisa 27, Musteaţă, Sergiu 51, 182 181 Manea, Mihai 18, 24, 172 Nadia 128 Maniu, Gheorghe 188 Năsturaş, Constantin 103, 106 Maniţiu, locotenent 118 Neamţu, Gelu 92, 140, 145, Manu 97 169, 176 Marinescu, Constantin Negustor, Gheorghe 27, 181 Gheorghe 75, 174 Netea, Vasile 75, 174, 176 Marinescu, Floricel 16, 175 Nichitescu, Ion 76 Matei, evanghelistul 46 Nicoară, Toader 112, 173, 181 Măgereanu, Nicolae 90, 93, 95 Nicolaescu Cranta, Petru 22, Mărăşescu 97, 99 90, 172 Mărdărescu, Gheorghe 150, Nicolaescu, Ştefan 22, 90, 172 172 193

Nicolescu, Andrei 25, 26, 100, Petre, soldat 128 169 Platon, Gheorghe 22, 25, 176 Nicolescu, Gheorghe 25, 26, Poiană, Volbură, vezi 100, 169 Năsturaş, Constantin Nicolescu, Nicolae 71, 76, Poloskei, Ferenc 126, 176 172 Popa, Adrian 16, 177 Nicula, Vasile 92, 149 Popa, Iacob 23, 175 Nisipeanu, Gabriela- Popa, Mircea 22, 26, 83, 169, Margareta, 136, 174 171, 176 Nistor, Dorin 44 Popa, Mircea N. 22 Nouzille, Jean 100, 176 Popa, Septimiu 140, 171 Pop, Fană 99, 111 Oargă, Ion 92, 149 Pop, Irina 30, 175 Oltean, Nicolae 19, 54, 56 Popescu, Alexandru 96 Oprişan, Ion Gr. 26, 171 Popescu, Cristina 27, 173 Oniţiu, Ioan 17 Popescu, Ilie vezi Stricatu, Ilie Orga, Valentin 26, 171 Popescu, M. 151, 152 Otu, Petre 24, 28, 71, 107, Popescu, Mirela 18, 24, 172. 176, 181 Popescu-Puţuri, Ion 36, 169 Oţetea, Andrei 93, 176 Popian, preot 39, 157 Pop, Ioan Aurel 22, 176 Panaitescu, Petre P. 84, 176 Popa, Lucia 22, 83, 169 Papacostea, Şerban 22, 84, Popovschi, Valeriu 34, 181, 173, 176 182 Paraschivescu, maior 84 Pop, Petre 40, 171 Pascu, Ştefan 36, 169 Pop, Roxana Dorina 143, 180 Pavlovic Voijlsav 51, 181 Potra, George G. 24, 175 Păcăţian, Teodor V. 46, 176 Postescu 136. Păcurariu, Mircea 80, 136, Preda, Dumitru 100, 176 139, 172, 176 Pricopie, Remus 75, 182 Pădurean, Corneliu 14, 178 Princip, Gavril 47, 178 Peneş, căpitan 35, 135 Prodan, David 46, 177 Peşacov, locotenent 90, 104 Purec, Petre 94 Petrea, prefect 125 194

Racoviţan, Mihai 19, 177 Sinaci, Doru 144, 180 Radosav, Doru 14, 182 Sfetea, C. 52, 171 Rafila lui Vintilă 20, 72, 73 Sofia, împărăteasa Austriei 47 Radu, Sorin 71, 182 Stanca, cioban 63, 64, 65 Rădulescu-Motru, Constantin Stan, Constantin I. 33, 182 75 Stanca, Sebastian 15, 41, 136, Rădulescu-Zoner, Şerban 48, 140, 159, 161, 162, 163, 165, 177 167, 170, 174, 179, 180 Răzdolescu, Delia 24, 175 Stanciu, Daniela-Maria 28, Roşu, Tudor 40, 171 180 Rustoiu, Ioana 40, 171 Stavrache 96 Stoean, Gheorghe 13, 172 Sava, Igor 50, 182 Stoenescu, Calistrat 119 Sava, locotenentul 35, 135 Stoica, Vasile 46, 177 Săliştean, Bucur 79, 81 Stoicescu, Vasile 75 Săliştean, Firuca 8, 11, 16, 38, Stricatu, Ana 16, 141 39, 42, 57, 69, 80, 94, 120, Stricatu, Ilie 7, 9, 10, 11, 13, 129, 131, 132, 134, 136, 138, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 142, 147, 150, 151, 152, 153, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 31, 154, 155, 156, 157, 158, 160, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 162, 164, 166, 168, 186 40, 41, 42, 43, 45, 57, 105, Săliştean, Nicolae 136, 146 107, 109, 119, 120, 133, 147, Sârghie, Anca 103, 177 148, 151, 153, 154, 158, 159, Scăuieriu 98, 99, 105, 106 160, 161, 163, 164, 165, 166, Scheffer, traducător 102 167, 168, 171, 184, 185, 187, Schifirneţ, Constantin 76, 182 188 Scott Berg, Andrew 126, 173 Stricatu, Ioan 141 Seche, Luiza 172 Stricatu, Nicolae 16, 141, 143 Seche, Mircea 172 Stricatu, Petru 143 Siebelhasca, soldat 94 Stricatu, Simion 35, 77, 137 Sigerus, Emil 23, 177 Sturdza, Alexandru 28, 29, 30, Simina, Nicolae Marcel 188 107, 109, 178, 181 Simion, Elisabeta 31, 170 Suciu, Nicolae 37, 146 Simu, Ioan 37 Szocs, maior 55 195

Şaguna, Andrei 80, 176 Tudorescu, Florin 35, 177 Şerban Ioan I. 47, 48, 182 Tudorescu, Nicolae 16, 17, Şipu, Diana 18, 47, 53, 172 38, 39, 41, 43, 57, 183 187 Ştefan cel Mare 17, 84, 85, Tudorescu, Nicolae Florin 16 176 Ştefănescu 105 Ţabrea, Claudiu 30, 175 Ştefănescu, Barbu 27, 181 Ţucă, Florian 30, 177 Ştirbei, Vodă 99 Ugliş Delapecica Petre 40, Tamás Tomy 44 171 Tălpaş, Mihaela 44 Urdăreanu, colonel 103, 106 Tămaş, Oana Mihaela 13, 14, 27, 35, 62, 172, 178, 180, 182 Vaida-Voevod, Mircea 140, Tăslăuanu, Octavian C. 18, 145, 169 56, 171 Vasilescu, Alexandru 132 Tecău, Danil 37, 145, 146 Vârnoveanu, căpitan 96 Teodor, Pompiliu 22, 173 Vesa, Vasile 112, 173 Tissza, Pista 33, 126, 176 Vinţan, preot 58 Todie, sublocotenent 106 Vlad, George V. 19, 177 Topârceanu 75 Vladimirescu, Tudor 92 Torrey, Glenn E. 21, 24, 28, 31, 34, 51, 170, 177 Wachmann, Constantin 28 Trifu, Paul 33, 105, 106, 107, Wilhelm al II-lea 33, 126 109, 119, 120, 121 Wilson Woodrow 126 Tripon, Cristina Mihaela 47, 174

196