MARIUS CONSTANTINESCU Se Dedică Interviului

Luciano Pavarotti, Salman Rushdie, Andrei Şerban, Virginia Zeani, Antonio Pappano, Amos Oz, Hélène Grimaud, Ion Marin, Jordi Savall… De peste 10 ani, MARIUS CONSTANTINESCU se dedică interviului. Miezos, aşezat, secvenţial, precum o poveste. Traducător, jurnalist şi realizator radio-TV, a absolvit Facultatea de Jurn alism şi Ştiinţele Comunicării în 2002. A cochetat cu copywriting-ul, publicitatea şi istoria artei, înainte de a-şi da seama că se poate exprima cel mai bine în presa culturală audiovizuală. După opt ani de radio, a des- coperit televiziunea şi libertatea nestăvilită dată de jocul de-a imaginea. Emisiunile sale – Marile picturi ale lumii, V… de la vizual, Jurnal Cultural, Profil. Poveste. Personaj – s-au transformat în repere pentru un public des - chis la minte, sofisticat, dispus la jonglerii intelectuale, niciodată auto su - ficient. Din 2005, a fost legat de fiecare ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu“, realizând interviuri (unele dintre ele în exclusivitate) cu cei mai importanţi artişti invitaţi. A obţinut trei premii ale Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România (A.P.T.R.), inclusiv pentru Profil. Poveste. Personaj, proiect care i-a devenit alter ego, iar, în 2013, şi carte. Ideea volumului de faţă a câştigat concursul pentru rezidenţe cul - turale oferite de Institutul Cultural Român de la Paris în anul 2012. Prima ediţie a acestei cărţi a apărut, în condiţii grafice deosebite, la Edi - tura Baroque Books & Arts. Ediţia Humanitas, revizuită, este întregită cu un cuvânt înainte de Leontina Văduva, o postfaţă a Vioricăi Cortez şi un intermezzo semnat de Lew Loesberg, ca şi de noi mărturii ale unor mari muzicieni despre Viorica Cortez. Cuvânt înainte de Leontina Văduva

Introducere de Mihai Stan

Postfaţă de Viorica Cortez Redactor: Cristina Jelescu Coperta: Ioana Nedelcu Tehnoredactor: Manuela Măxineanu DTP: Iuliana Constantinescu, Carmen Petrescu Prelucrare imagine: Dan Dulgheru

Tipărit la Proeditură şi Tipografie

© HUMANITAS, 2015

ISBN 978-973-50-4846-4 Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Naţională a României

EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021 408 83 50, fax 021 408 83 51 www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0372 743, 382, 0723 684 194 Părinţilor mei, Luminiţa şi Nicolae Constantinescu, pentru că mi-au dăruit Muzica Cuvânt înainte

Din pruncul cu ochi angelici a crescut bărbatul de azi. El Greco al cuvântului, cu forţă, duioşie, profunzime, Marius Constantinescu s-a hrănit cu laptele vorbelor şi dulceaţa virilă a sunetelor, pentru ca, mai apoi, să-şi forjeze cu tenacitate şi ascuţime a minţii vederea unică, clară asupra tuturor lucru - rilor ce-l înconjoară. Viaţa m-a pus de mai multe ori în pos- tura de a-i fi… la marraine şi ne amuzăm mereu că primul interviu din viaţa lui l-a făcut cu mine. De atunci, cu mulţi ani în urmă, toţi am asistat la contopirea lui (epidermică, aş putea spune) cu opera, cu muzica şi cu ştiinţa de a face bine lucrurile. Totul s-a întâmplat şi în lumina caldei prietenii de-o viaţă a faimoasei sale mame cu Viorica Cortez. Viorica Cortez, de - spre care el azi scrie şi pe care toată lumea o cunoaşte. Imensă, marcantă personalitate artistică, deosebit om de cultură. Când am colaborat prima dată, impresia unei naturaleţi în - născute în a-şi împărtăşi arta cu tinerii artişti a fost de neaş - teptat. M-a tulburat. Delicateţea sufletească, puritatea expresivă a cântului, toate acestea m-au sedus şi, desigur, am simpatizat cu ea. Generozitatea sa proverbială nu s-a dezminţit şi, de în - dată, mi-a acordat prietenia. Sfaturile de viaţă sau de canto pe care le-am primit de la Viorica mi-au fost şi îmi sunt pre ţioase. Profit şi de această ocazie să-i mulţumesc. 8 CUVÂNT ÎNAINTE

Să stai în preajma Vioricăi este ca şi când ai profita de lu - mina binefăcătoare, sănătoasă a soarelui. Te ajută să creşti. Obstacolele, bucuria şi durerea au întărit-o. De la ea am în - văţat să nu-mi construiesc carapace de piatră, ci să învelesc su- fletul în scoarţa vieţii, pentru a putea veşnic înflori. Aşa am perceput-o, aşa am simţit-o pe Viorica Cortez, fiinţa gata să ne ofere lacrima şi zâmbetul contopite în voce caldă şi suflet mărinimos. Mulţumiri tuturor celor care au aderat şi au contribuit la realizarea acestei cărţi, biblie a biografiei de artist liric pentru multe generaţii viitoare. Citiţi Cortez. Veţi cunoaşte bine nu unul, ci doi oameni luminoşi.

Leontina Văduva Paris, 2015 Un gând frumos pentru această carte…

Încep prin a face o confesiune: iubesc opera până în mă du - va oaselor şi cred că, cel puţin pentru mine, este un medicament bun pentru suflet, care trebuie administrat atât în momentele triste din viaţă, cât şi în cele de bucurie. Povestea acestei cărţi începe aşa: într-una din aceste zile pri - mesc un mesaj de la un drag şi bun prieten, care mă întreabă dacă există posibilitatea de a-l ajuta, prin intermediul Asociaţiei pentru Muzică, Artă şi Cultură, cu publicarea unei cărţi dedicate unui mare nume al scenei lirice internaţionale. Înainte de a lua o decizie însă, mă roagă să citesc manuscrisul cărţii. Zis şi făcut. De cum am primit materialul, timp de două zile nu am făcut altceva decât să ascult operă şi să citesc pe nerăsuflate această carte dedicată mezzosopranei Viorica Cortez – un nume ro- mânesc de referinţă pe plan internaţional şi, poate, prea puţin cunoscut publicului din România. E adevărat că, de auzit, auzisem de doamna Cortez, ştiam că trăieşte la Paris de mulţi ani, că are în spate o carieră interna - ţională de excepţie şi că a fost ovaţionată pe cele mai mari scene ale lumii, acolo unde orice artist liric îşi doreşte să ajungă în cariera sa: Teatro alla Scala din Milano, Covent Garden din Londra, Metropolitan Opera din New York, Opera Garnier din Paris etc. Mărturisesc cu regret că nu am întâlnit-o personal 10 INTRODUCERE niciodată şi nici nu am avut onoarea de a o asculta în vreun concert. Mi-am dorit foarte mult să o cunosc şi iată că, deodată, acest manuscris m-a ajutat să mă apropii de doamna Cortez, să descopăr o persoană caldă şi plină de lumină, care a ştiut să navigheze prin necazurile şi bucuriile vieţii, un artist care a ştiut să-şi facă meseria în mod profesionist, reuşind, astfel, să câş tige prietenia multor colegi renumiţi şi să se ferească, totodată, de „rivalii“ săi de pe scenă. De două zile citesc aceste pagini, scrise de Marius Constanti - nescu într-un mod care te ţine cu sufletul la gură şi nu te lasă să te dezlipeşti nici o clipă de ele, ci, din contră, te îndeamnă să te aven turezi tot mai departe în această lume a operei, unde un simplu spectator nu are acces dincolo de cortina de catifea brodată a teatrelor lirice. În spatele acestei cortine am desco - perit o lume pe cât de frumoasă, pe atât de dură, care îţi im - pune perfec ţiu nea, pentru a putea accede în acest club select al marilor teatre. Deci, chapeau bas, chère Madame Cortez, pen - tru talentul Domniei Voastre, pentru frumoasa carieră, pentru ambiţia de a ajunge în acest club select, pentru forţa cu care aţi depăşit greutăţile vieţii şi aţi ţinut piept regimului comunist, pentru faptul că aţi reprezentat România în vremuri de restrişte şi pentru că lăsaţi în urma Dumneavoastră o moştenire in - contestabilă. După ce am citit aceste pagini mi-am dat seama de ce Aso - ciaţia pentru Muzică, Artă şi Cultură trebuie să sprijine, cu toate eforturile, apariţia acestei cărţi. În primul rând, trebuie menţionat faptul că aceasta este o asociaţie fondată de un grup de oameni mic, dar cu dorinţe mari, una dintre ele fiind aceea de a reuni artişti de renume naţional şi internaţional. În al doi - lea rând, consider că apariţia acestei cărţi este obligatorie, deoa- rece trebuie prezentat publicului român de toate vârstele un artist român apreciat pe plan internaţional şi, uneori, mai puţin INTRODUCERE 11 cunoscut pe plan naţional. În al treilea rând, fiind vorba despre povestea de viaţă a unui om încercat de vremuri, dar care, prin muncă, a reuşit să se ridice deasupra acestora, consi der că repre - zintă un bun exemplu pentru tânăra generaţie. Viaţa trebuie trăită la maximum, dar cu responsabilitate, muncă şi aprecie - rea adevăratelor valori, astfel încât, la final de drum, să putem fi mândri că am reuşit să construim ceva solid pentru viitoa rele generaţii. Prin această carte şi, implicit, prin mesajele trimise de nume importante ale scenei lirice internaţionale – unele dintre ele cu noscute de publicul larg datorită noilor metode de promo vare – tânăra generaţie va descoperi o valoare autentică a cul turii româneşti. În încheiere, aş vrea să-i mulţumesc autorului pentru această frumoasă lectură, care, sincer, mi-a mers la suflet, pentru a-mi fi înlesnit, în sfârşit, întâlnirea cu Doamna Cortez, pentru faptul că s-a gândit să propună acest frumos proiect Asociaţiei pentru Muzică, Artă şi Cultură şi, nu în ultimul rând, pentru a sa prietenie. Aş dori ca ultima frază a acestui „Gând frumos pentru această carte…“ să fie pentru cea care a dat viaţă atâtor per - sonaje fru moase ale teatrului liric: On vous remercie d’exister, chère Madame Cortez! Mihai Stan Preşedintele Asociaţiei pentru Muzică, Artă şi Cultură

Născută la Iaşi, în 26 decembrie 1935, VIORICA CORTEZ a urmat cursurile Şcolii de Muzică, apoi ale Conservatorului din Iaşi, desăvâr- şindu-şi pregătirea muzicală la Conservatorul „Ciprian Porum bescu“ din Bucureşti, la clasa Artei Florescu. Şi-a început cariera muzicală la 17 ani, ca solistă a Corului „Gavriil Musicescu“ din Iaşi. A câştigat câteva dintre cele mai importante competiţii vocale: Toulouse (1964), s’Hertogenbosch (1965) şi Concursul Interna ţional „George Enescu“, Bucureşti (1967). Angajată a Operei din Bucureşti, a părăsit România în 1970, din pricina şicanelor autorităţilor comuniste, care încercau să îi zădărnicească afir ma rea internaţională. Viorica Cortez a avut una dintre cele mai bogate cariere internaţionale. Prezenţele (unele record) pe scenele de la Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Opera din Paris, Arena din Verona, Gran Teatre del Liceu din Barcelona, Lyric Opera din Chicago, pleiada de parteneri, dirijori şi regizori dintre cei mai valoroşi, amploarea reper toriului, longe - vitatea şi în zestrările artistice ieşite din comun definesc portretul uneia dintre cele mai complete artiste lirice ale ultimilor patruzeci de ani. În prezent, Viorica Cortez locuieşte la Paris şi îşi împarte timpul între master classes, jurii internaţionale şi lecţii de canto parti culare, fără a ne - glija invitaţiile de prelungire a carierei în roluri de compoziţie. „Pentru că“, în caz că vă întrebaţi „de ce?“

Cândva, în primăvara lui 1990. Imprimeul cauciucat al tricoului fâşâie plăcut la atingere. Îl port pentru prima dată, deşi îl am încă din ianuarie. Mi l-a adus mama de la Viena şi nu am considerat că e vreo ocazie atât de specială să îl port. În opinia mea, tricoul bleu cu impri meu cauciucat, cu steagul Americii şi nişte înscri suri dia gonale, e cel mai bun lucru pe care îl am. Mă re pre zintă. Azi însă merită. Avem musafiri la masă. Viorica Cortez, soţul ei, Adolf Armbruster (Dolfi), şi Nicolae Herlea. În casa noastră, de când mă ştiu, au tot fost oameni la masă. Mai ales cântăreţi de operă. Naşul meu de botez şi poate cel mai apropiat prieten al familiei mele a fost – nu multă lume ştie asta – Ludovic Spiess. Am crescut, literalmente vorbind, în Operă. Fie în culisele şi în sălile de repetiţie ale instituţiei de pe Splai, fie pe platourile de filmare ale Televiziunii Române, unde se filma tot operă. Am plâns în gura mare când, pe la trei ani, l-au „omorât“ pe tata în Paiaţe de Leoncavallo. Atât de tare am plâns, că biata mama nu mai ştia pe unde să mă scoată afară din loja artiştilor. M-am dus cu lacrimile înnodându-mi-se în barbă în cabina tatei (o împărţea cu regretatul Ion Stoian), ca să-l întreb „de ce l-au omorât?“. Puţini ani mai târziu, tot tata filma în TVR duetul Contele de Luna-Leonora din Trubadurul, 16 MARIUS CONSTANTINESCU ÎN DIALOG CU

împreună cu Mioara Cortez-David. Eram fascinat de această soprană blondă, cu o voce care ţi se împlânta direct în adâncul sufletului – mi-aduc aminte că am ascultat prima oară „Sola, perduta, abbandonata“ cu ea la un concert Vă place opera? şi am avut senzaţia că mă topesc în scaun –, cu gura spurcată şi umor contagios. La filmarea în cauză, purta o mantie lungă şi neagră pe care o flutura ca un personaj din desene animate. Am primit şi eu de la scenografa mamei, Reli Ticulescu, o fâşie lungă de „Jimbolia“ – celofan lucitor care se agăţa peste fun- daluri – şi am început să-i imit mişcările. Mioara era eroina mea, prezenţa mult aşteptată la toate concertele organizate de mama şi, de multe ori, la noi acasă. Aici, mai tot timpul, răsărea întrebarea „Ce mai face Viorica?“, urmată de răspunsuri asemă - nătoare „E bine, la Paris. Cântă la Roma. E la San Francisco. Are premieră la Verona. Debutează la Barcelona“. Aşa a intrat Viorica Cortez în viaţa mea. O soră despre care se vorbea aproa - pe în şoaptă, niciodată în public şi care era mereu în altă parte. În casa mea, Viorica a intrat atunci, în acea primăvară din 1990. Cred că era aprilie şi mai erau doar câteva zile până la concertul ei mamut de la Sala Radio, prin care îşi marca sim - bolic revenirea în ţară după 20 de ani. Nu-mi mai era o necu- noscută. Intrarea ei pe uşă fusese precedată de poveştile frumoase ale mamei, care o cunoscuse la Wiener Staatsoper, în ianuarie, cu ocazia celebrei Benefizgala für Rumänien. Acolo, alături de Plácido Domingo, José Carreras, Agnes Baltsa, Euge - nia Moldoveanu, Ileana Cotrubaş sau Mara Zampieri, Viorica Cortez cântase (superb, de altfel) „Mon cœur s’ouvre à ta voix“ din Samson şi Dalila. Personajul de taină căpătase o imagine: o femeie înaltă, dezinvoltă, cu părul roşcat şi bogat, elegantă în rochia neagră cu flori mari mov, strânsă pe talie. Căpătase o voce. O magmă roşiatică, de catifea, care ţi se prelingea până VIORICA CORTEZ 17

în cele mai ascunse cotloane ale sufletului şi din care se ridicau limbi de foc, acute glorioase. Mulţumesc anilor trecuţi de atunci că mi-au pus în vorbe ceea ce am simţit când am auzit-o prima dată… Şi astăzi cred că nimeni nu poate colora ca ea frazele Dalilei din prima arie, „Printemps qui commence“: Chassant ma tristesse, S’il revient un jour, À lui ma tendresse et la douce ivresse, Qu’un brûlant amour, Garde à son retour… Un velur sonor de culoarea şi fluiditatea leneşă a mierii de pădure, o muşcătură dintr-un fruct nemaiştiut, o senzualitate diabolică potenţată de o distincţie tipic franceză. Căpătase un trecut şi un prezent: fotografiile aduse mi-o arătau în Carmen la Metropolitan, în Eboli la Scala, în Adalgisa la Teatro São Carlos din Lisabona, în Fidalma la Gran Teatre del Liceu din Barcelona, în Iocasta la Opera din Paris, în Azucena la Colo- rado Opera din Denver. Căpătase un suflet: poveştile mamei despre căldura cu care o înconjurase la Viena, despre firescul pe care îl degaja fiecare fibră a fiinţei sale, despre disponibi - litatea şi modestia rare la cineva care nu e chiar de ici, de colo. Amintirile lui tata despre unica producţie în care apăruseră îm - preună, cu 20 de ani în urmă, Tannhäuser de Richard Wagner, chiar la Bucureşti. Căpătase o etichetă: marea artistă internaţio- nală care cânta cu Pavarotti sau cu Montserrat Caballé, dar care râdea şi glumea cu un băiat de 11 ani ca şi când ar fi fost lucrul cel mai normal din lume. S-a râs mult la acea masă. Şi s-au spus poveşti. Georges Prêtre şi Franco Corelli, Maurice Béjart şi Herbert von Karajan, Ma - rina Krilovici şi Arta Florescu, Mario del Monaco şi Fiorenza Cossotto… Despre unii auzisem, despre alţii nu. Am râs şi eu, am ascultat cu gura căscată, am roşit (unele vorbeau fără perdea despre o lume total străină mie), m-am plictisit, m-am animat la loc, dar cred că atunci mi-am dat seama foarte limpede de 18 MARIUS CONSTANTINESCU ÎN DIALOG CU ceva: cel mai preţios lucru pe care îl are un artist nu este nici vocea, nici harul, nici casa, nici inelul de pe deget, nici maşina, nici blana de pe umeri sau partenerul de lângă. Nimic nu ega - lează colecţia de poveşti pe care acesta o adună într-o viaţă. Seria de amintiri care trece de la un an la altul, de la o scenă la alta, de la un personaj la altul şi a cărei constantă unică este el, artistul, acelaşi şi mereu diferit, modelat de timp şi de experienţă ca dunele deşertului de vânt. De atunci, de peste 20 de ani, mă duc la Viorica Cortez în - tocmai ca la pomul lăudat. Cu sacul. O zi bună poate să însemne paşaportul spre o lume pe care cei mai mulţi dintre noi o bănuim şi atât. Perlele Giuliettei din Povestirile lui Hoff mann care cădeau şi râsetele pe înfundate cu Domingo la Metropolitan, rivalitatea cu Fiorenza Cossotto sau cu Régine Crespin, neînţelegerea cu Montserrat Caballé la Lisabona, prie- tenia cu Alfredo Kraus, concertele cu Birgit Nilsson la Roma, blank-ul de memorie al lui Tony Poncet la Rouen… Alain Delon, Valéry Giscard d’Estaing, Jean-Paul Belmondo, Gina Lollobrigida, Jean Marais, François Mitterand, Peter Ustinov, Arthur Rubinstein, Emmanuel Bondeville… În formă şi dispoziţie confesivă, Viorica Cortez poate să îţi lege ceasurile între ele şi să transforme după-amiezile în seri şi serile în pri - mele ore ale dimineţii. Eroii care tranzitează aceste mărturisiri sunt crema lumii muzicale mondiale din ultimii 40 de ani şi unii dintre protagoniştii vieţii artistice pe care cei mai mulţi îi ştim doar… de la televizor. Referinţa este mereu aceeaşi: mezzo - soprana vedetă, solista de operă plecată din România care – să fim foarte bine înţeleşi – a atins performanţe artistice la care colegii de generaţie nici nu îndrăzneau să ridice ochii. Există şi zile mai altfel, când omul făcut din aceeaşi plă - madă ca noi toţi prevalează deasupra artisului, iar gura făcută VIORICA CORTEZ 19 pentru cântat frumos sau vorbit miezos tace. Viorica însă, în- cercată de viaţă poate mai mult decât noi toţi, a învins întot- deauna pornirea de a tăcea. A continuat să se exprime şi să-şi împrumute vocea inconfundabilă fie rolului de pe scenă, fie poveştii spuse despre el. Despre ea. M-am născut prea târziu şi unde nu trebuia pentru a o fi cunoscut pe Viorica Cortez, fabuloasa Dalila, trufaşa Amneris, vehementa Klytemnestra şi arhetipala Carmen pe care şi-au disputat-o toate marile scene ale lumii. Am la îndemână dis - curi şi DVD-uri, dar ştiu din proprie experienţă ce înseamnă sala de spectacol, în care îţi ia minţile o singură notă, un suflu, un gest, o frază. Obiectivitatea este o bornă căreia îi voi da târcoale mai mult sau mai puţin. Nu e un scop pe care mi l-am propus, ci o con - diţie a normalităţii pe care îmi place să cred că o respect. Aşadar, nu veţi auzi de la mine că Viorica a făcut cea mai mare carieră din istorie, că voce ca a ei nu s-a mai născut şi nu va mai apărea, că stelele se aliniau când avea un spectacol reuşit. Mezzoso - prana a cântat inexplicabil de puţin în unele teatre, nu are mai deloc înregistrări comerciale (poate cea mai mare durere a artis - tei şi motivul pentru care câţiva se grăbesc să o plaseze la peri - feria vedetelor de operă) şi a trecut pe lângă nişte întâlniri care i-ar fi putut influenţa decisiv traiectoria. Este la fel de adevărat însă că tot Viorica Cortez a fost protagonista unora dintre cele mai strălucitoare şi memorabile producţii ale ultimilor patru - zeci de ani, că a lăsat amintiri incontestabile partenerilor, dirijo - rilor, regizorilor şi publicului (aşa cum sper că veţi citi şi în acest volum) şi, timp de vreo două decenii, s-a aflat în vârful piramidei cântăreţilor de operă din toată lumea. N-ar spune-o ea niciodată, aşa că mă grăbesc să o spun eu, cu toată convin - gerea şi proprietatea termenilor. Cuprins

Cuvânt înainte (Leontina Văduva) (7–8) Introducere (Mihai Stan) (9–11)

CORTEZ (13–262) Intermezzo cu: Maria Slătinaru-Nistor (44–55) Eugenia Mol do veanu (54–55), Plácido Domingo (70–71) Jean-Philippe Lafont (77–78), Gérard Mannoni (84–86) Jorge Lavelli (108–112), Pier Luigi Pizzi (119–120) Giorgio Gualerzi (131–135), Petrika Ionescu (157–163) Lew Loesberg (168–169), Ileana Cotrubaş (180–181) Marina Krilovici (188–189), Ruxandra Donose (192–193) Cornel Stavru (200–202), Grace Bumbry (209–211)

Aprecieri (253–262) Postfaţă (Viorica Cortez) (263–266) Mulţumiri (267–268)