Acordurile de la Bretton Woods Reprezentati ai celor doua mari puteri aliate, Marea Britanie si SUA, au inceput sa se gândeasca, inca din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial (anii 1940-41) la arhitectura sistemului financiar international pentru perioada postbelica. Lectiile perioadei interbelice erau: cursurile de schimb fluctuante produc instabilitate excesiva; miscarile de capital necontrolate cauzeaza si ele perturbatii mari; este nevoie de un cadru care sa favorizeze comertul international si sa evite razboaiele comerciale. La aceste constatari s-a adaugat un motiv suplimentar serios si anume nevoia acuta de refacere economica, de reconstructie dupa un razboi care se dovedea a fi devastator pentru beligeranti. Lectiile erau clare si, totusi, punctele de vedere intre cele doua delegatii nu erau identice. Americanii, prin vocea mai ales a oficialului Departamentului Trezoreriei, Harry Dexter White, pleda pentru stabilitatea (fixitatea) cursurilor de schimb si fluxuri comerciale si de capital libere; era vorba de o pozitie ce reflecta forta economiei americane in preajma si dupa al Doilea Razboi Mondial, ca si interesele sale specifice. În schimb, britanicii, aflati sub bagheta intelectuala a marelui economist John Maynard Keynes (poate cel mai influent economist al secolului XX), gândeau prin prisma unei viziuni mai aproape de realitatea economica a Europei, la acel moment, un continent distrus de razboi, unde guvernele aveau nevoie de un numar cât mai ridicat de mijloace, pentru a lupta cu eventuale dezechilibre externe mari, fiind preocupate si de costurile ajustarii pentru o populatie istovita. Planul Keynes accentua nevoia de stabilitate a cursurilor de schimb si de dezvoltare a relatiilor comerciale, dar prevedea “cursuri ajustabile” si posibilitatea de a impune restrictii comerciale si controale asupra miscarilor de capital, in anumite circumstante. Se poate afirma ca intâlnirea dintre cele doua pozitii exprima, pe de o parte, viziuni analitice diferite (pozitia americana, mai “liberala” in acceptia europeana, sau mai neoclasica/monetarista in terminologia economica si o pozitie britanica profund keynesista, care era obsedata de somaj ridicat), iar pe de alta parte, interese care nu coincideau in multe privinte. Din acest punct de vedere se poate mentiona dorinta firmelor americane de a inlatura pozitia privilegiata a celor britanice in interiorul Commowealth-ului, ceea ce ar fi presupus un comert nestânjenit de “preferinte imperiale”. Dar comertul liber era vazut de americani si ca o modalitate de a mari interdependentele dintre state care, astfel, ar fi capatat interese mai statornice de a evita conflicte armate intre ele. În final s-a ajuns la un compromis, care a incercat sa concilieze cele doua pozitii si care s-a regasit in acordurile de la Bretton Woods (din 1944), in statutele celor doua organizatii financiare specializate – Fondul Monetar International si Banca Mondiala. Aranjamentele de la Bretton Woods statuau ca “reguli ale jocului” functionarea de cursuri fixe, dar ajustabile (adjustable pegs) in conditii speciale si posibilitatea de a aplica restrictii comerciale in anumite conditii, din perspectiva ajustarii balantei de plati. Totodata, se acceptau controale asupra miscarilor de capital. Trebuie remarcat ca ajustarea de curs de schimb prezuma existenta unui “dezechilibru fundamental al balantei de plati” si un acord din partea FMI, aceasta conditie dorind sa previna o cursa a devalorizarilor. Daca FMI si Banca Mondiala urmau sa se ocupe de problematica financiara, pe termen scurt (ajustare de balanta de plati) si lung (dezvoltare economica), o alta organizatie, GATT (actuala Organizatie Mondiala a Comertului) trebuia sa se preocupe de ordonarea comertului international, de liberalizarea sa. Oricâte critici s-ar aduce astazi aranjamentelor de la Bretton Woods nu se poate contesta ca ele au introdus reguli folositoare in relatiile economice internationale, plus functionarea a doua institutii, care a marcat evolutia sistemului postbelic. Aceste aranjamente au contribuit, de asemenea, la refacerea economica a tarilor vest-europene dupa razboi. 1 | P a g e În timp insa, s-a manifestat o presiune in crestere spre relaxarea restrictiilor, a regulilor de baza. Pe fondul dezvoltarii schimburilor de produse si servicii in economia mondiala si, implicit, al multiplicarii dezechilibrelor conturilor comerciale, in conditiile cresterii masive a fluxurilor de capital, presiunea catre flexibilizarea cursurilor de schimb a devenit tot mai mare. Acei ani au insemnat dezvoltarea pietei euro-valutelor, eliminarea unor restrictii la fluxurile de capital, dar si dezechilibre comerciale mari, care au reclamat ajustari de balanta de plati de anvergura. În cazul SUA, de pilda, dezechilibrul comercial mare se datora, in special, razboiului din Vietnam, care a fost finantat de Administratie aparent fara dificultate, in virtutea privilegiului tarii de a furniza moneda de rezerva. Totul a culminat cu decizia SUA de a renunta la convertibilitatea in aur a dolarului (in 1971). Acel moment a semnalat intrarea intr-o era a fluxurilor flotante. Sistemul de la Bretton Woods – cursuri de schimb fixate – a durat efectiv din decembrie 1958 pâna in martie 1973. Al doilea regim, care a debutat in martie 1973, continua si in prezent – regimul cursurilor de schimb supuse flotarii controlate. Sub primul regim, dolarul a fost principala valuta de rezerva. Cu exceptia aurului, desigur. Pentru ca metalul galben a continuat sa fie un important activ de rezerva al sistemului de la Bretton Woods. Lira sterlina, desi si-a pastrat statutul de valuta de rezerva, juca un rol minor in tarile din afara Commonwealth-ului britanic. Pe pietele valutare, in timpul perioadei Bretton Woods, interventiile bancilor centrale erau limitate. Înainte de 15 august 1971, operatiunile americane erau, in mare parte de doua tipuri: vânzarea de aur catre autoritatile straine, pentru dolarii achizitionati din interventiile lor pe piata valutara; ceva mai târziu, cumpararea de dolari de la autoritatile straine in contrapartida la valuta straina dobândita de SUA prin tragerile swap ale Rezervei Federale sau emiterea de bonduri. Statele Unite au incercat, un timp, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, sa mai pastreze aurul ca stâlp al sistemului monetar. Au renuntat insa la 15 august 1971. Regimul cursurilor valutare ajunsese la o rascruce a istoriei: in timp ce ratele fixe de schimb mureau, avea loc o larga deschidere a drumului spre economia de piata. Dupa ce dolarul a fost declarat neconvertibil in aur, in august 1971, a urmat imediat o declaratie de devalorizare. Autoritatile SUA au inceput sa exerseze interventii directe pe pietele valutare. Lumea a descoperit, treptat, ca de la monedele cu curs fortat, impus prin rate fixe de schimb, nu mai are nimic bun de asteptat. Cu alte cuvinte, ratele fixe tineau in loc competitivitatea. Prin urmare, s-a renuntat la acest curs fix. Americanii si-au devalorizat moneda, pentru a-si deschide drum spre avantajele competitive. Devalorizarea dolarului a dus la multiplicarea tranzactiilor comerciale in marci, yeni si in alte monede. Mai mult, unele banci centrale au inceput sa-si constituie rezerve in marci si yeni ori in franci elvetieni. Pe masura ce Statele Unite au devenit tot mai preocupate de intarirea economiei lor interne si, in acest sens, au redescoperit rolul inflatiei ca factor de crestere si de stimulare a investitiilor, devalorizarea dolarului nu putea sa le fie decât favorabila. Din august 1971, când presedintele american Richard Nixon a anuntat direct ca Banca Federala americana (Rezerva Federala) nu mai asigura convertibilitatea dolarului in aur, gest ce echivala cu ruperea Acordului de la Bretton Woods, pâna in momentul de fata – timp marcat de mari rasturnari la nivel mondial, unele induse de aparitia euro – moneda americana a continuat sa fie o complicata problema pentru toate celelalte state, mari sau mici. Înfiintarea Fondului Monetar International a fost stabilita in iulie 1944, in cadrul Conferintei Financiare si Monetare a Organizatiei Natiunilor Unite desfasurate in localitatea americana Bretton Woods, unde delegatii din 44 state au fost de acord asupra unui nou cadru privind cooperarea economica, destinat in mare parte evitarii repetarii politicilor economice dezastruoase, care au contribuit la marea recesiune din anii 1930. 2 | P a g e În timpul acestui deceniu, ca urmare a slabirii activitatii economice a majoritatii statelor industrializate, acestea au incercat sa-si protejeze economiile prin cresterea restrictiilor privind importurile. Dar aceasta masura a dus la o scadere a activitatilor de comert, a productivitatii si a fortei de munca. Pentru a mentine rezervele diminuate de aur si de valuta straina, unele state au redus libertatea cetatenilor lor de a cumpara din strainatate, unele si-au devalorizat moneda nationala, iar altele au introdus restrictii complicate asupra cetatenilor sai de a detine valuta. Aceste politici, insa au dus la devastarea economiei internationale, inregistrându-se o crestere a somajului si o scadere a standardelor de viata in cele mai multe tari. Totodata, pentru a se inlatura dezordinea monetara internationala ce aparuse la sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial si a se introduce mai multa rigoare in relatiile financiare internationale, tarile aliate au luat in considerare o multitudine de planuri in vederea restabilirii ordinii in cadrul relatiilor financiare internationale. Prin urmare, s-a organizat in perioada 1-22 iulie 1944, Conferinta Monetara si Financiara