Asociația Alba Iulia Cultural

Asociația În acest număr semnează: Alba Iulia Cultural Str. Avram Iancu, Nr. 7A, Alba Iulia G. Călinescu CONSILIUL DIRECTOR Geo Bogza

Președinte Onorific, Ion Buzași Prof. Univ. Dr. George Remete George Remete Președinte - Poet Vasile Remete Răzvan Brudiu Vicepreședinte - Prof. Răzvan Brudiu Vicepreședinte - Prof. Ion Todor Gh. Vlăduțescu Ovidiu Bârsan MEMBRII FONDATORI Iosif Zoica

George Remete Petru Negrea Ion Todor Emil Dragoș Scrieciu Vasile Remete Vasile Remete Vasile Grozav Felicia Colda Elena Pârvu Petru Oliviu Botoi Rodica Braga Mircea Frențiu Mircea Vaida-Voevod REDACȚIA Marcel Mureșeanu Ioan Popa Redactor șef - Ion Todor Ioan Filimon Redactor șef adjunct - Vasile Remete Redactori: Titu Popescu, Raluca Deteșan, Valeria Paștiu-Gușeilă Răzvan Brudiu, Mircea Frențiu, Teodor Oancă Gheorghe Burz, Vasile Grozav Teodor Boroschi Ovidiu I. Bucur Adresa redacției: Ironim Muntean Alba Iulia, Str. Avram Iancu, nr. 7A Maria Trandafir Email: [email protected] Livia Fumurescu [email protected] Ion Todor Revista se poate citi online pe: http://albaiuliacultural.wordpress.com Maria Cobusneanu Banca Transilvania Aureliu Gogi IBAN: RO11BTRLRONCRT0351419401 Mihai Posada Adrian Țion NOTA REDACŢIEI: Vasile Grozav · Materialele se vor culege în format A4, Dumitru Mălin împărțite pe două coloane, TNR, 11 Titu Popescu · Răspunderea pentru conţinutul articolelor Lorena Craia revine autorilor Carolina Baldea Laura Popa Materialele pentru numărul 16 Mircea Frențiu vor fi trimise până data de 31.01.2020 Raluca Deteșan Roxana Pavnotescu Silvia Udrea Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Alba Iulia Cultural Nr. 15

ALBA IULIA Decembrie 2019

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 Arheologia memoriei Lucian Blaga – Elogiu satului românesc

Am fost învrednicit de înalta cinste de a ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să fi ales membru al acestei ilustre instituţii într- vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi un moment când s-a procedat la o lărgire a nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, înşel, de sporul spiritual al ţării. Ales fără despre satul românesc. înaintaş, ivirea mea aici între Domniile Voastre N-aş putea rosti cuvântul că aş fi făcut are oarecum aspectul unei generări spontane. vreodată cercetări tocmai sistematice şi cu

Discursul de recepție la Academie

Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stricte intenţii monografice cu privire la satul stânjeneşte puţin, deoarece îmi răpeşte românesc. Satul trăieşte în mine într-un fel mai posibilitatea şi norocul, date până acum în chip palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – de la sine înţeles, de a face, intrând sub această toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de trupeşte, dar care n-a încetat să fie prezent, douăzeci şi atâţia ani le-am petrecut, cu graţie înfăptuirilor de o viaţă. Vă rog să-mi întreruperi impuse de nomadismul sezonier al acordaţi totuşi, potrivit obiceiului statornicit, şcolarului, la sat sau în nemijlocită apropiere, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul în orice caz în necurmat contact cu satul natal. unei alte nemuritoare prezenţe, care n-a ocupat Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, niciun scaun în această nobilă incintă. Prezenţa mi s-a format deci sub înrâurirea acelor puteri nemuritoare la care mă refer nu e legată de anonime, pe care cu un termen cam pedant m- niciun nume, nu râvneşte la nicio laudă şi e am obişnuit să le numesc „determinante răspândită în spaţiul din preajma noastră, cât stilistice” ale vieţii colective. Ceea ce şcoala

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

românească sau străină au adăugat cred că n-a Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat putut să altereze prea mult o substanţă înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică sufletească modelată după nişte tipare cu atât în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această mai efective, cu cât se impuneau mai împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a inconştient şi mai neîntrerupt. Şcoala felurită, a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a isonul întregii vieţi, ce se desfăşura în preajma înlesnit doar distanţarea contemplativă, care mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate împrumuta totului o nuanţă de necesar mister. despre realitatea sufletească a satului şi despre Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de tiparele ei. Voi vorbi, prin urmare, despre satul după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind românesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a în prealabil metodele în laborator şi porneşte pe spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. urmă să examineze pe din afară un fenomen. Făceam o tranşantă deosebire între „povestea Voi vorbi despre satul românesc din amintire poveste” şi „povestea adevărată”. Topografia trăită şi făcând oarecum parte din fenomen. satului era plină de astfel de locuri mitologice. Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai La fiecare pas perspectivele se adânceau şi se ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat întunecoasă, era, fără doar şi poate, un loc în mi se pare singura mare copilărie. Cine nu care, cel puţin din când în când, şi mai ales priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, Duminica, se refugia diavolul. Nu am încercat mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi scuze tuturor citadinilor de faţă pentru această de fiorii unui sfânt război, să-l izgonim, afirmaţie!). Copilăria şi satul se întregesc stârnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca reciproc, alcătuind un întreg inseparabil. S-ar de trib african? Undeva lângă sat era un sorb; putea vorbi chiar despre o simbioză între convingerea noastră era că acel noroi fără fund copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia răspunde de-a dreptul în iad, de unde ieşeau şi fiecare din părţi se alege cu un câștig. Căci, pe clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi copil, care stă tăcut în marginea sorbului şi-şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să adevărat e că şi satul, la rândul lui, îşi găseşte ghiceşti ce poate însemna pentru om o suprema înflorire în sufletul copilului. Există geografie mitologică. Iar în râpa roşie, un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea copilăriei, care nu poate fi atins decât în lumea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul satului, şi există, de altă parte, aspecte tainice, existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a orizonturi şi structuri secrete ale satului, care dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea nu pot fi sesizate decât în copilărie. Cert lucru, alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti o lume, ca unica lume mult mai complex sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de alcătuită şi cu alte zări, mai vaste decât le poate nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre săi. Atingem cu aceasta deosebirea esenţială plenitudinea vieţii de sat trebuie să cobori în dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu este situat într-o sufletul copilului. Copilăria e de altfel vârsta geografie pur materială şi în reţeaua sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, determinantelor mecanice ale spaţiului ca ca zarişte integrală, are nevoie de această oraşul; pentru propria sa conştiinţă satul este sensibilitate, pentru a fi cuprins în ceea ce cu situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. adevărat este. Copilăria mi se pare singura Satul se integrează într-un destin cosmic, într- poartă deschisă spre metafizica satului, spre un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărei acea stranie şi firească, în acelaşi timp, orizont nu mai există nimic. Aceasta este metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. sub acoperişurile de paie şi oglindită în feţele Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer. înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei,

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 vârsta care singură posedă perfectă afinitate cu mortul de la rădăcină trebuie să fi fost om bun. modul existenţial al satului. Iată concepţii, viziuni, presimţiri care cresc în Să privim, în schimb, oraşul. Copilul se chip firesc, chiar în imaginaţia copiilor, în pierde aici, părăsit de orice siguranţă. La oraş lumea satului. Îmi amintesc foarte bine cum conştiinţa copilului e precoce molipsită de ieşeam câteodată seara în ogradă. În beznă valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se zăream dintr-o dată Calea Laptelui şi stelele, ca obişnuieşte fără de a avea însă şi posibilitatea ciorchinii grei şi mari, coborâte până aproape de a o înţelege. Cred că nu exagerez spunând de acoperişurile de paie. Priveliştea era că la oraş copilăria n-are apogeu; oraşul taie copleşitoare; sub impresia ei trăiam în credinţa posibilităţile de dezvoltare ale copilăriei ca că, într-adevăr, noaptea stelele coboară până atare, dând sufletelor degrabă o îndrumare aproape în sat, participând într-un fel la viaţa bătrânicioasă. La oraş copilul este în adevăr oamenilor şi ascultându-le răsuflarea în somn. „tatăl bărbatului”, adică o pregătire pentru Sunt aici în joc sentimente şi vedenii nealterate vârstele seci! La sat copilăria e o vârsta de niciun act al raţiunii şi de nicio cosmologie autonomă, care înfloreşte pentru sine. Omul învăţată şi acceptată de-a gata. Iată experienţe crescut la oraş parvine să înţeleagă sau să se vii, care leagă cerul de pământ, care fac o punte prefacă a înţelege cauzalităţile împrejmuitoare, între viaţă şi moarte şi amestecă stihiile după o dar el nu face personal niciodată experienţa vie logică primară, căreia anevoie i te poţi sustrage a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată şi care mi se pare cu neputinţă în altă parte, în perspective dincolo de imediat şi de sensibil. decât în mediul înţeles şi trăit ca o „lume”, a A trăi la oraş înseamnă a trăi în cadru satului. fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas Fiecare sat se simte, în conştiinţa de rânduielile civilizaţiei. A trăi la sat colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în cum, optic, fiecare om se plasează pe sine de conştiinţa unui destin emanat din veşnicie. asemeni în centrul lumii. Numai aşa se explică Îmi iau voie să evoc o conversaţie între orizonturile vaste ale creaţiei populare în copii – nu inventată pentru a broda literatură pe poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care marginea ei. Reproduc conversaţia de pe discul participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, mai mult de şapte ani. Eram vreo cinci băieţi, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi toţi cam de aceeaşi vârsta; stăm în cerc, calmi, spontaneitatea neistovită. Omul satului, în mijlocul uliţei, pe înserate. Nu mai ştiu în ce întrucât izbuteşte să se menţină pe linia de legătură s-a întâmplat ca unul să arunce apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din întrebarea: „Cum o fi când eşti mort?”. Unul întregul unei lumi – pentru acest întreg; el se dintre noi a răspuns neîntârziat, ca iluminat : găseşte în raport de supremă intimitate cu „Mort trebuie să fie ca şi viu. E aşa că nici nu totalul şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de ştii că eşti mort. Noi, bunăoară, stăm aici în taine şi revelări cu acesta. Omul oraşului, mai cerc şi vorbim, dar poate că suntem morţi, ales al oraşului care poartă amprentele numai că nu ne dăm seama”, încă o dată, – timpurilor moderne, trăieşte în dimensiuni şi scena s-a petrecut întocmai. N-am împodobit-o stări tocmai opuse: în fragment, în relativitate, cu niciun detaliu imaginar. Mi-aduc desăvârşit în concretul mecanic, într-o trează tristeţe şi de bine aminte şi de fiorul încercat în faţa într-o superficialitate lucidă. Impresiile omului prăpăstioasei perspective deschise prin de la oraş, puse pe cântar de precizie, îngheaţă, răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur ce-l devenind mărimi de calcul; ele nu se amplifică încerci în copilărie, ca şi mai târziu, când calci prin raportare intuitivă la un cosmos, nu prin preajma ultimului hotar. O fetiţă, prietenă dobândesc proporţii şi nu se rezolvă în urzeli de joacă, se căţăra în prunii cimitirului, crescuţi mitice, ca impresiile omului de la sat. din morminte. Spunea, sărind, că vrea să vadă Cu riscul de a abuza de amintiri, mai ce „gust au morţii”, şi încerca prunele. Când pomenesc un simplu fapt divers, petrecut în muşca dintr-o prună amară, spunea că mortul anii copilăriei mele la sat. Mânat de fobiile şi de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Când nostalgiile boalei, un câine turbat, venit de nimerea în alt pom o prună dulce, zicea că aiurea, intrase în sat, mușcând pe uliţi şi prin

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

ogrăzi copiii întâlniţi. Faptul a luat numaidecât, pomenitele aşezări americane biserica e mai nu numai în sufletul meu de copil, ci în tot puţin un sălaş al lui Dumnezeu, cât un fel de satul, o înfăţişare apocaliptică, stârnind o întreprindere şi bancă a coloniei, o societate pe panică de sfârşit de veac. Nişte babe spălau acţiuni. Pastorul ţine predici cu invitaţii ca la rana unui copil muşcat, la o fântână, şi parcă cinematograf şi cu preţuri de intrare. Nu vom mai aud şi astăzi pe o babă zicând: „Vezi căţeii pune numaidecât şi întru totul la îndoială în rană?”. Nu, nu m-am înşelat; baba vorbea credinţa acelor bravi cetăţeni (se spune chiar că despre nişte mici căţei văzuţi în rana copilului. unii sunt foarte credincioşi), dar credinţa lor e Am asistat astfel la naşterea unui mit al integrată ca un şurub bine uns în angrenajul turbării. Femeia aceea vedea aievea nişte căţei vieţii profesionale închinată succesului practic în rana copilului, căţei care aveau să crească în ca atare. Să mi se îngăduie mândria de a afirma copil şi de care acesta urma să turbeze mai că, din punct de vedere uman, săteanul nostru târziu. Nu este această imagine a câinelui, care reprezintă un tip mult superior, mult mai nobil, contaminează cu căţei pe cel muşcat, cel puţin mult mai complex în naivitatea sa. Satul nostru tot atât de impresionantă ca a fiarei reprezintă o aşezare situată şi crescută organic apocaliptice? Experienţa inevitabilului şi toată într-o lume totală, care e prezentă în sufletul panica primară a omului care se vede pierdut colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi şi-a găsit întruchipare fulgerătoare în această determinantă. Fermierul american, simţindu-se viziune. Faptele şi întâmplările se prelungesc alungat la periferia existenţei, e veşnic abătut pentru omul de la sat într-o imaginaţie mitică de nostalgia oraşului; cu gândul la bogăţie, cu permanent disponibilă. Nimic mai prompt frica de mizerie, cu Dumnezeul său localizat decât reacţiunea mitică a săteanului. Or, mitul într-o singură celulă a creierului, el nu se implică totdeauna semnificaţii liminare şi, prin integrează deschis în cosmos, ci se simte doar aceasta, o raportare la întregul unei lumi. chemat să exploateze un fragment al acestuia Despre satul românesc (cunosc mai ales sau să-l părăsească în clipa când fragmentul nu satele ardeleneşti) se poate în genere afirma, mai rentează. fără de vreo restricţie esenţială, că mai Am încercat în studiile mele de păstrează, ca structură spirituală, aspecte de filosofia culturii să pun în relief aspectele sau natura acelora despre care tocmai vorbim. Îmi categoriile stilistice ale vieţii şi ale duhului pot foarte bine închipui că, până mai acum vreo nostru popular. Nu voi repeta aici ce am spus sută şi ceva de ani, satele româneşti să fi în acele studii despre „matca stilistică” a reprezentat de fapt pentru oamenii de toate culturii noastre. Voi întregi doar punctele de vârstele ceea ce ele astăzi mai reprezintă doar vedere puse în evidenţă cu câteva noi pentru copii. Desigur că, pe urma contactului observaţii. Satul românesc, în ciuda sărăciei şi deformant, direct şi indirect, cu civilizaţia a tuturor neajunsurilor cuibărite în el prin timpului, satul românesc s-a depărtat şi el, vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte câteodată chiar destul de penibil, de definiţia a în excepţională măsură de epitetul cărei circumscriere o încercăm. Nu e mai puţin autenticităţii. Mai precis, între nenumăratele adevărat însă că în toate ţinuturile româneşti sate româneşti găsim atâtea şi atâtea aşezări mai poţi să găseşti şi astăzi sate care amintesc care realizează ca structură sufletească ca structură sufletească „satul-idee”. „Satul- întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm idee” este satul care se socoteşte pe sine însuşi satului. Satul ca aşezare de oameni, colectiv „centrul lumii” şi care trăieşte în orizonturi cuprins de formele interioare ale unei matrici cosmice, prelungindu-se în mit. Ca tip stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are antipodic al acestui „sat-idee” cred că s-ar caracterul unui centru de cristalizare cu raze putea cita, de exemplu, aşezările mărunte, cu întinse spre a organiza în jurul său un cosmos. înfăţişare ca de sate, din America de Nord, Cosmocentrismul satului nu trebuie înţeles însă acele sumbre şi uniforme aşezări de lucrători şi ca o grotescă trăsătură de megalomanie fermieri, ţinute laolaltă de un interes colectiv, colectivă, ci ca o particularitate, ce derivă dar niciodată de magia unui suflet colectiv. dintr-o supremă rodnică naivitate. Fiecare sat Dacă satul nostru este clădit în preajma îşi are sub acest unghi mândria sa, care-l bisericii, din care iradiază Dumnezeu, în împinge spre o diferenţiere de celelalte sate

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

învecinate sau mai depărtate. Satele nu ţin să se cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. conformeze toate la rânduielile unuia singur. În Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, port, în obiceiuri, în cântec, fiecare sat ţine la ce se făcea din partea străinilor în preajma autonomia şi la aureola sa. Instinctul de noastră. Mândria satului de a se găsi în centrul imitaţie, căruia o anume sociologie i-a acordat lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a un rol cu totul exagerat în viaţa umană, nu salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. depăşeşte decât foarte diminuat şi foarte sever Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria” controlat pietrele de hotar ale colectivităţii unui făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat sat. Să se compare odată această neostentativ feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mândră comportare cu aceea a orăşenilor, care mitologiei sale, pentru vremuri când va putea se supun docil tuturor ucazurilor modei lansate să devină temelie sigură a unei autentice istorii dictatorial de undeva dintr-un centru mondial. româneşti. Intervine aici o diferenţă foarte profundă de Fac elogiul satului românesc, creatorul psihologie. Orăşenii trăiesc în altfel de şi păstrătorul culturii populare, purtătorul orizonturi şi sufăr aproape întotdeauna de matricei noastre stilistice. Să nu se creadă însă conştiinţa şi teama periferialităţii. Între marile că, dând grai unei încântări, aş dori să rostesc, oraşe e o adevărată întrecere de a preface şi de cu ocoluri, dorinţa de a ne menţine pentru a proclama pe toate celelalte drept „provincie”. întotdeauna în cadrul realizărilor săteşti, îmi Termenul de „provincie” circumscrie un vast şi refuz asemenea sugestii sau îndemnuri. De o grav complex de inferioritate. Să se observe sută de ani şi mai bine ne străduim toţi însă că problemele de psihologie legate de intelectualii, pe o linie mereu înălţată să creăm, polaritatea „metropolă – provincie” nu se pun într-o epocă de tragice răspântii, o cultura deloc pentru sufletul satului. Fiecare sat care se româneasca majoră. Strădaniile merg paralel cu respectă ca atare există pentru sine în centrul procesul emancipării noastre politice, cu acela unei lumi şi are frumoasa mândrie de a fi puţin al formării statului şi al întregirii neamului. mai altfel decât toate celelalte. Fiecare sat vrea Care sunt însă condiţiile ce trebuie să să rămână el însuşi, nu vrea să dicteze fie în prealabil date, pentru ca un popor să celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. poată în genere spera că va putea deveni Se constată o oarecare aristocratică distanţare, creatorul unei culturi majore? Opinia curentă, dar câtuşi de puţin afişată ca atare, între sat şi cu care trebuie să ne războim, e că pentru sat. Acest mod de a-şi înţelege existenţa aduce aceasta ar fi de ajuns un număr cât mai mare de cu sine şi stârneşte acea varietate de aspecte în genii şi talente. Teoria ni se pare simplistă. O cadrul unuia şi aceluiaşi stil, vast răspândit pe cultură majoră nu s-a născut niciodată numai câte o întreagă ţară, varietate pe care o din elan genial. Desigur, geniul e o condiţie. ilustrează aşa de minunat diversele „ţări Dar o cultură majoră mai are nevoie şi de o româneşti”. temelie, iar această temelie sine qua non e Din modul cum satul îşi înţelege totdeauna matca stilistică a unei culturi existenţa mai rezultă însă şi un al doilea aspect populare. Să ne întoarcem privirile spre trecut. şi alte consecinţe, care merită să fie reţinute. Una dintre cele dintâi culturi majore care au Satul, situat în inima unei lumi, îşi e oarecum apărut pe globul terestru este cea egipteană. sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva decât Până la un moment dat, urmând aparenţele, s-ar de pământul şi de sufletul său şi de un pic de fi crezut că această cultură egipteană a ţâşnit ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare dintr-o dată în dimensiuni majore, aproape destinul. Această naivă suficienţă a făcut, gata, cu scut şi cu lance, ca ştiuta zeiţă din bunăoară, ca satul românesc să nu se lase capul ştiutului zeu. Pentru a-şi lămuri aceste impresionat, tulburat sau antrenat de marile dimensiuni majore, cu totul misterioase, procese ale „istoriei”. Satul e atemporal. istoricii nu s-au sfiit să recurgă la explicaţia Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi importării. S-a emis, printre alte ipoteze, a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o ipoteza în favoarea căreia pleda şi un mit lume pentru sine, a dat satului românesc, în platonic, că marea cultură egipteană ar fi de cursul multelor secole foarte mişcate, acea tărie origine atlantică. Ipoteze de asemenea natură fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, trădau cel puţin o nedumerire a istoricilor.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Apariţia unei culturi majore, fără faze evolutive niciodată o cultură majoră, oricâte genii şi prealabile, li se părea celor mai mulţi talente ar avea la dispoziţie pentru asemenea neverosimilă. În anii din urmă se pare că s-a înfăptuire. Geniul creator rămâne geniu pustiu, soluţionat în sfârşit destul de satisfăcător dacă nu e integrat în câmpul unui asemenea această problemă a culturii egiptene. Etnologul, potenţial stilistic. Cine poate tăgădui ţiganilor călătorul, geograful Leo Frobenius şi-a geniul muzical? El îl posedă într-un grad mai încoronat uriaşa operă de cercetător cu o vădit decât toate popoarele europene. Geniul descoperire senzaţională, despre care nu ştiu să lor rămâne însă fără întrebuinţare, fiindcă se fi făcut până acum vreo menţiune în ţiganul, ca fiinţă etnică sfâşiată şi împărţită pe publicistica noastră. Frobenius a făcut cercetări la toate periferiile vieţii, e lipsit de în deşerturi africane, la o depărtare de determinantele interioare ale unei matrici aproximativ o sută de kilometri de actuala stilistice. Să însemnăm şi un alt fenomen destul matcă a Nilului, spre soare-apune, pe vechea de paradoxal, care ni se pare explicabil albie a acestui fluviu, astăzi complet seacă şi întrucâtva prin nivelul, complexitatea şi bătută de vânturile celor cinci sau zece mii de posibilităţile imanente ale unei matrici ani. Pe malurile pustii ale străvechiului Nil, stilistice. Fenomenul, la care facem aluzie, e Frobenius a avut norocul să dea de rămăşiţele următorul: se ştie că cele mai importante şi cele multor aşezări umane de altă dată. S-au mai înalte creaţii de cultură, poetice, artistice dezgropat, înainte de toate, urmele unei arhaice sau filosofice din Europa apuseană nu aparţin culturi minore, care izbeşte luarea aminte prin neapărat popoarelor celor mai bine înzestrate similitudinea motivelor şi a stilului ei cu acelea cu duhul. Poporul german, care a dat pe un ale culturii majore din Egipt. Frobenius crede Goethe sau Kant, sau poporul englez cu al său că a descoperit cu aceasta, şi nu avem nicio singular Shakespeare e sigur că nu pot fi puse, pricină să-i privim cu neîncredere optimismul, ca medie generală a aptitudinilor spirituale, la vatra culturii egiptene. Cultura egipteană n-a acelaşi nivel cu poporul francez sau italian. O apărut deci cu atribute majore, ci a avut o lungă comparaţie sub unghiul mediei spirituale fireşti fază de antecedente de înfăţişare minoră. este desigur în dezavantajul germanilor sau al Descoperirea lui Frobenius invită la englezilor. Misterul unor apariţii precum a lui speculaţiuni filosofice. S-ar putea afirma Goethe sau Shakespeare, într-o medie relativ anume că liniile interioare, cadrele stilistice şi nu tocmai impozantă, se lămureşte, poate, în posibilităţile culturii egiptene majore au fost perspectivă stilistică. În cazul acesta trebuie să preformate într-o cultură minoră şi date ca un admitem însă că nivelul, complexitatea şi miraculos răsad deodată cu acele straturi fertile posibilităţile stilistice, proprii sufletului german ale acestei culturi minore. S-ar mai putea cita, şi englez, sunt superioare acelora ale altor de altfel, încă multe exemple de preformaţiuni popoare, la rândul lor, evident, mai bine stilistice. înzestrate ca inteligenţă şi talent sau chiar ca Mult timp s-a crezut, bunăoară, că arta, habitus vital. Realizarea unei opere superioare, cultura gotică s-a înălţat la un moment dat, nivelul şi complexitatea ei ni se par că atârnă, monumentală, spre cer, ca un havuz, irezistibil cu alte cuvinte, nu numai de existenţa geniului şi prin nimic prevăzut. Ulterior s-a descoperit ca atare, ci şi de posibilităţile imanente ale unei că goticului monumental i-a premers de fapt o matrici stilistice colective. Iată de ce am socotit cultură populară minoră, cu forme şi motive că un examen stilistic al culturii noastre similare, răspândite la seminţii germanice sau populare se impune poruncitor. De rezultatul celte. Concluzia că geniile de cultură majoră nu unui asemenea examen depinde, nici mai mult fac în mare decât să urmeze un itinerar nici mai puţin, decât credinţa în destinul nostru îndelung pregătit se îmbie de la sine. Fără de spiritual. În studiile mele de filosofia culturii, acel complex apriori al unei matrici stilistice, intitulate Orizont şi stil şi Spaţiul mioritic, am preformată în plăsmuirile şi creaţiile unei ajuns la unele concluzii care îndreptăţesc cel culturi minore, cred că nu s-a ivit până azi, mai robust optimism. Avem un orizont nicăieri şi niciodată, o cultură majoră. Un sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit popor lipsit de acest profund apriori stilistic, ca ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi matcă a unei culturi populare, nu va crea în doină şi în cântecele noastre, şi nu mai puţin

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

într-un unanim sentiment românesc al exemplu, legenda poetizată Soarele şi luna din destinului. Am avut prilejul de-a arăta, de colecţia Teodorescu şi veţi găsi viziuni prin pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular nimic inferioare celor măi admirate din marile categoriile „organicului”, în felul cum ne poeme ale omenirei, de la Divina Comedie comportăm fată de rânduielile firii şi rolul pe până la Faust. care îl joacă transfigurarea „sofianică” a Drept încheiere, să mi se îngăduie să realităţii în poezie, în artă, în credinţă. dau expresie şi unui gând restrictiv. Aş dori ca Înclinarea spre pitoresc îşi are la noi şi ea acest elogiu al satului românesc să nu fie specificul ei, întrucât apare solidară cu un înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă la deosebit simţ al măsurii şi atenuat de un accent folclor şi ca îndrumare necondiţionată spre de molcomă discreţie. Nu voi stărui asupra rosturi săteşti. Cultura majoră nu repetă cultura tuturor acestor structuri şi categorii ale minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip inconştientului nostru etnic colectiv, pe care mecanic şi virtuos, ci o monumentalizează mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată. potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi Matca stilistică românească este o realitate. O orizonturi lăuntrice. O cultură majoră nu se realitate sufletească de necontestat. Putem privi stârneşte prin imitarea programatică a culturii ca niciunul din popoarele înconjurătoare, în minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a afară poate de cel rusesc, cu mândrie de creaţiilor populare vom face saltul de atâtea ori binecuvântaţi stăpâni asupra acestui încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne incomparabil şi inalienabil patrimoniu. Matca de cultura populară, trebuie să ne însufleţim stilistică populară, şi cele înfăptuite sub mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale activ, decât de întruchipări ca atare. Nu cultura viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu minoră dă naştere culturii majore, ci amândouă o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge sunt produse de una şi aceeaşi matrice unduitor în imnul mioritic al morţii, să stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura subliniem şi să monumentalizăm în închipuire populară, dar, mai presus de toate, să luăm aspectul bisericilor de lemn din Maramureş sau contactul, dacă se poate, cu centrul ei din Bihor, sau al caselor ţărăneşti din Ţara generator, binecuvântat şi rodnic ca stratul Oaşului, să prelungim în mari proiecţiuni mumelor. metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri 5 iunie1937, Aula Academiei Române populare: „Foaie verde grâu mărunt, / Câte flori sunt pe pământ, / Toate merg la jurământ. Elogiul satului românesc a fost tradus în / Numai spicul grâului/ Şi cu viţa vinului, / Şi germană (1943), franceză și italiană (1989), cu lemnul Domnului / Zboară-n naltul cerului, / fiind considerat testamentul filozofic al lui Stau în poarta raiului / Şi judecă florile: / Unde Blaga.Versiunea italiană și franceză au circulat li-s miroasele”. în Occident sub formă de manifest, susținând, Asemenea operaţii sunt destinate să ne în anul căderii comunismului, mișcarea ce se dea presentimentul just al viitoarelor noastre opunea demolării așezărilor urbane din posibilităţi de cultură majoră. Recitiţi, de România.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Comoediae, drama, heroicis magna Ion Luca Caragiale

George Călinescu îl prezintă pe I.L. Caragiale drept ”naturalistul nostru prin excelență. (…) Este la Caragiale un umor inefabil ca și lirismul eminescian, independent de orice observație ori critică, constând în ‘caragialism’, adică într-o manieră proprie de a vorbi. George Călinescu-Istoria literaturii române

Dator cu o privire sintetică, cercetătorul este îndemnat să aleagă din diversitatea trăsăturilor pe aceea fundamentală, generatoare a reacţiunilor morale. Unii contemporani au fost minunaţi de 'impresionabilitatea' neobişnuită a lui Caragiale, în care au văzut chezăşia temperamentului de artist şi cheia variabilităţii în atitudini, comportări şi îndeletniciri. Această impresionabilitate nu vibrează însă în atingere cu formele plastice, cu universul deschis simţurilor. Ea este de ordin pur intelectiv. Calitatea dominantă a lui Caragiale este inteligenţa. Cultivată, s-ar fi orientat către o disciplină intelectuală de specialitate. Alţi contemporani s-au lăsat impresionaţi de cultura vastă adunată de scriitorul autodidact. Prin puterea apreciabilă de asimilare şi prin specularea abilă a ideilor sau cunoştinţelor însuşite din ajun, actorul neîntrebuinţat şi-a putut juca rolul de om de cultură generală. Inteligenţa lui Caragiale se găsea însă pe tărâmul propriu, în intuirea oamenilor cu discrepanţe între aparenţă şi esenţă. Afilierea literară la Junimea şi desăvârşirea operei în spiritul junimist, chiar după emanciparea bruscă, se lămureşte psihologic prin afinitatea intelectivă cu principiile ei conducătoare. N-a fost o adeziune teoretică, ci orientarea firească a unei inteligenţe concrete. Materializându-şi viziunea în oameni caricaţi, a atacat prostia, noţiune vagă, cu sensul inadecvării între pretenţie şi realitate. Şerban Cioculescu - Viaţa lui I.L.Caragiale

Spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastră o acţiune socratică şi în aceasta constă importanţa incomparabilă,fundamentală, a acestui aşa-zis negativist. Prin reducere la absurd; prin maieutică şi dialectică el tindea să aducă societatea la cunoaşterea de sine şi la o conştiinţă morală. Dialogurile lui din comedii şi din momente au ceva din arta dialogului socratic. Însăşi sociabilitatea acestui om, prezenţa sa ironică, interpelativă, în forul public, e de aceeaşi natură cu a lui Socrate. De asemenea, şi solitudinea lui şi distanţarea lui scrutătoare. Ca Socrate, avea sentimentul că e inspirat şi cenzurat interior de un demon: ochiul eternităţii ce-i supraveghea din spate scrisul. Tot ca Socrate, a fost acuzat de contemporani că destituie zeii cetăţii şi perverteşte spiritele şi, de fapt, a trebuit să bea şi el destulă cucută. Alexandru Paleologu - Bunul simţ ca paradox

Caragiale trebuie considerat nu numai un geniu clasic şi realist, care a creat în literatura noastră limbajul dramaturgic, aşa după cum Eminescu a creat primul nostru mare limbaj liric, dar şi un genial dialectician, capabil să exprime cu egală strălucire în toate momentele carierei sale, în teatru şi în proză, în schiţele telegrafice din varianta momentelor sau în povestirile de mai mari dimensiuni din Schiţe nouă, în fine, în publicistica de partid sau în literatura epistolară. În acelaşi timp, prin refuzul de a se inhiba în faţa tabuurilor estetice şi sociale din epoca în care a trăit, Caragiale s-a dovedit a fi scriitorul clasic care a avansat cel mai mult în direcţia înţelegerii mecanismelor de existenţă ale unui text literar, dar şi în direcţia descifrării resorturilor profunde ale specificului nostru naţional Florin Manolescu - Dicţionarul scriitorilor români

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Modalitatea specifică de funcţionare a lumii lui Caragiale este talmeş-balmeşul.Talmeş- balmeşul se realizează printr-o continuă acţiune de destructurare şi de trivializare, manifestată deopotrivă în planul limbajului şi al existenţei. Efectele sale cele mai frecvent întâlnite sunt ambiguitatea promiscuă de sensuri şi de atitudini ireconciliabile şi totuşi constrânse la coabitare, căderea în elementar şi chiar în patologic (...) abolirea contrariilor prin omogenizare şi transformarea limbii într-un instrument de falsificare permanentă a realităţii. Mircea Iorgulescu - Marea „trăncăneală”

Conu Leonida faţă cu reacţiunea

SCENA I

LEONIDA: Aşa, cum îţi spusei, mă scol EFIMIŢA (minunându-se): Nu mă- într-o dimineaţă, şi, ştii obiceiul meu, pui mâna nnebuni, soro! întâi şi-ntâi pe „Aurora Democratică", să văz cum LEONIDA: Ce te gândeşti dumneata, că mai merge ţara. O deschiz... şi ce citesc?Uite, ţiu a fost aşa un bagadel lucru? Fă-ţi idee: dacă chiar minte ca acuma: „ 11/23 Făurar[1]... a căzut Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci tirania! Vivat Republica! o scrisoare cătră naţiunea română. "EFIMIŢA: Auzi colo! EFIMIŢA (cu interes): Zău ? LEONIDA: Răposata dumneei — LEONIDA: Mai e vorbă! nevastă-mea a d-întâi — nu se sculase încă. Sar EFIMIŢA: Adică cum? jos din pat şi-i strig: „Scoală, cocoană, şi te LEONIDA: Vezi dumneata, i-a plăcut şi bucură, că eşti şi dumneata mumă din popor; lui cum am adus noi lucrul cu un sul subţire ca să scoală,c-a venit libertatea la putere!" dăm exemplu Evropii, şi s-a crezut omul dator, ca EFIMIŢA (afirmativ): Ei!LEONIDA: un ce de politică, pentru ca să ne firitisească.. Când aude de libertate, sare şi dumneei răposata EFIMIŢA (curioasă): Da'... ce spunea în din pat... că era republicană!Zic: găteşte-te scrisoare ? degrab', Miţule, şi... hai şi noi pe la revuluţie. Ne LEONIDA (cu importanţă): Patru vorbe, îmbrăcăm, domnule,frumos, şi o luăm repede pe numai patru, da' vorbe, ce-i drept! Uite, ţiu minte jos pân' la teatru... (cu gravitate) Ei, când am ca acuma: „Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să văzut... ştii că eu nu intru la idee cu una cu două.. trăiască Republica! Vivat PrinţipateleUnite!" şi .EFIMIŢA: Ţi-ai găsit!... dumneata nu jos iscălit în original „Galibardi". eşti d-ăia. Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar EFIMIŢA (satisfăcută): Apoi, atunci cineva dacă-i aşa, a vorbit destul de frumos omul! .LEONIDA: Ori să zici nu ştiu ce şi nu LEONIDA: Hehei! unul e Galibardi: om, ştiu cum, că adicătele „acu, unde eşti tu o dată şi jumătate! (cu mândrie şi siguranţă) Ei! republican,ţii partea naţiunii..." giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a EFIMIŢA: Aş! băgat el în răcori, gândeşti, pe toţi împăraţii şi pe LEONIDA: Dar, când am văzut, am zis şi Papa de la Roma? eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului!... EFIMIŢA (mirată): Şi pe Papa de la Ce să vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, Roma? Auzi, soro? tămbălău, lucru mare, şi lume, lume...de-ţi venea LEONIDA: Ba încă ce! i-a tras un tighel, ameţeală nu altceva. de i-a plăcut şi lui. Ce-a zis Papa — EFIMIŢA: Bine că n-am fost la Bucureşti iezuit,aminteri nu-i prost! — când a văzut că n-o pe vremea aia! cum sunt eu nevricoasă, Doamne scoate la căpătâi cu el?... „Mă nene, ăsta nu-i fereşte! păţeam alte alea.. glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de, cu LEONIDA: Ba nu zi asta; puteai trage un fitecine; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe ce profit. (schimbând tonul) Ei, cât gândeşti c-a lângă el, să mi-l fac cumătru." Şi de colea până ţinut toiul revuluţiei? colea, tura vura, c-o fi tunsă, c-ofi rasă, l-a pus pe EFIMIŢA: Până seara. Galibardi de i-a botezat un copil. LEONIDA (zâmbind de aşa naivitate, EFIMIŢA (cu ironie): Şi-a cunoscut apoi cu seriozitate): Trei săptămâni de omul naşul! zile,domnule.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

LEONIDA: Vezi bine!... Acu ia spune, intrat zilele-n sac. (cu tărie) D-apoi bine,frate, cam câţi oameni te bate gândul că să aibă până când tot rabdă azi, rabdă mâine ? că nu mai Galibardi? merge, domnule, s-a săturat poporul de tiranie, EFIMIŢA: Sumedenie! trebuie republică! LEONIDA: O mie, domnule, numa' o EFIMIŢA: Adică, zău, bobocule, de! eu, mie. cu mintea ca de femeie, pardon să te-ntreb şi eu EFIMIŢA: Ei! fugi că mor! şi adică un lucru: ce procopseală ar fi şi cu republica? numa' cu o mie să... LEONIDA (minunat de-aşa întrebare): LEONIDA (întrerupând-o): Da, da' Ei! bravos! ş-asta-i bună! Cum, ce întreabă-mă să-ţi spun ce fel de oameni sunt. procopseală?Vezi asta-i vorba: cap ai, minte ce-ţi EFIMIŢA: Ceva tot unul şi unul. mai trebuie? Apoi, închipuieşte-ţi dumneata LEONIDA: Ăi mai prima, domnule, aleşi numai un condei, stăi să-ţi spui: mai întâi şi-întâi pe sprinceană, care mai de care, dă cu puşca-n că dacă e republică, nu mai plăteşte niminea bir.. Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mâine-n .EFIMIŢA: Zău? Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut! LEONIDA: Zău... Al doilea că fieştecare EFIMIŢA: Ei! aşa da. cetăţean ia câte o leafă bună pe lună, toţi într-o LEONIDA: Şi toţi se-nchină la el ca la egalitate. Cristos; de hatârul lui, sunt în stare, trei zile d- EFIMIŢA: Parol? arândul, să nu mănânce şi să nu bea, dacă n-or LEONIDA: Parol... Par egzamplu, eu... avea ce. EFIMIŢA: Pe lângă pensie ? EFIMIŢA: Ce spui, soro? LEONIDA: Vezi bine; pensia e başca, o LEONIDA: Ce-ţi spui eu, şi câte şi mai am după legea veche, e dreptul meu; mai ales câte altele şi mai şi. când e republică, dreptul e sfânt: republica este EFIMIŢA: Bravos!(0 mică pauză şi garanţiunea tuturor drepturilor. căscături de amândouă părţile) EFIMIŢA (cu toată aprobarea): Aşa da. LEONIDA: Trebuie să fie târziu, Miţule; LEONIDA: Şi al treilea, că se face şi lege ne culcăm? de murături. EFIMIŢA (se scoală şi se uită la ceas): .EFIMIŢA: Cum lege de murături ? Douăspce trecute, bobocule. LEONIDA: Adicătele că nimini să nu LEONIDA (sculându-se şi el şi mergând mai aibă drept să-şi plătească datoriile. spre patul din stânga): Vezi dumneata cum trece EFIMIŢA (crucindu-se cu mirare): Maică vremea cu vorba.. Precistă, Doamne! apoi dacă-i aşa, de ce nu se EFIMIŢA (dregându-şi patul): Ei! cum le face mai curând republică, soro ? spui dumneata, să tot stai s-asculţi; ca dumneata, LEONIDA: Hei! te lasă reacţionarii, bobocule, mai rar cineva. domnule ? Fireşte, nu le vine lor la socoteală să LEONIDA (la pat şi intrând sub nu mai plătească bir aproape de mintea omului: plapumă): Miţo, ai zis matale fetii să vie mâine de unde ar mai mânca ei lefurile cu lingura? mai de dimineaţă ca să facă focul ? EFIMIŢA: Aşa e... da'... (reflectând mai EFIMIŢA (stingând lampa): Da. (se- adânc) un lucru nu-nţeleg eu. nchină şi se aşază în pat la dreapta)(Odaia LEONIDA: Ce lucru? rămâne luminată numai de flacăra tăciunilor din EFIMIŢA: Dacă n-o mai plăti niminea sobă) bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă? LEONIDA (după ce s-a învârtit în pat LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba până să-şi facă culcuşul, cu satisfacţie): A! statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l aaşa!(Un moment pauză, în timp ce fiecare se avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă aşază bine în aşternutul său) oamenii lefurile la vreme.. EFIMIŢA (din aşternut): Şi zi aşa cu .EFIMIŢA (lămurită): Aşa da... vezi, mie Galibardi, 'ai? nu-mi dădea-n gând. (după o pauză de LEONIDA (asemenea): Aşa zău!... Ei! reflecţie)Ce bine ar fi! unde dă Dumnezeu odată mai dă-mi încă unul ca el, şi până mâine seara, — să o mai vedem ş-asta, republica! (Leonida nu-mi trebuie mai mult, — să-ţi fac republică... începe să sforăie) Dormi, soro?... (Leonida (cu regret.) Da' nu e! Da' o să-mi zici că cu sforăie-nainte) încetul se face oţetul, ori că mai rabdă, că n-a

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Diplomaţie

Mă întâlnesc cu amicul meu nenea —Ei! uite, nene, este un secret, care nu Mandache pe trotuar,la berărie. poate să-l aibă orișicare... Se uită așa nu știu cum, ---Salutare,nene Mandache. și-l aduce pe om cu vorba, și iar se uită, și iar cu ---Salutare,neică. vorba, și iar se uită —e ceva de speriat, pe ---Ce stai aşa pe gânduri onoarea mea!... Dar aici e un caz mai greu: —Nu cumva te-a suprimat și pe bătrânul e al dracului!.. dumneata? —De unde știi? dacă a reușit până acuma —Ei, aș!...— diplomația dumneaei, de ce adică n-ar reuși și Te văz așa... distrat și cam nervos acuma? —Nu, frate; aștept pe soția mea, și nu —Ei! nu! bătrânul e ciufut al dracului... mai vine; am mare nerăbdare să văz dacă a reușit Nu lasă el două mii de lei!... și acuma... Dacă reușește ș-acuma, halal să-i —Zi că-ți lasă o mie, tot e bine. fie!... că ăla e un ciufut.. —Apoi nu! Șicul e să lase două. Aci s-o —Cine e ciufut? vedem cu diplomația dumneaei... Câte ceasuri să —Nu-l cunoști! unul de la care vrem să fie? cumpărăm niște case... À propos: de ce nu ne —Șapte fără un sfert. trimiți și nouă acasă Moftul român? —Ce dracu face, de nu mai vine!... s-a —Ba vi-l trimiț bucuros dus de la patru... Să știi că nu-l poate traduce!.. —Grozav îi place soției mele să-l —Ori s-o fi abătut și prin altă parte... La citească.. câte v-ați dat rendez-vous? —Vi-l trimiț, nene Mandache; îl vrei pe —Imediat ce-o isprăvi, ori așa, ori așa. un an ori pe șase luni? —Apoi, trebuie să ai răbdare, nene —Cum, pe un an ori pe șase luni? Mandache; dacă e vorba de diplomație, unde —Da, abonament. trebuie mai multă răbdare decât în diplomație? —Mi-e frică, monșer, că n-are să-l poată —Cum, abonament? traduce... Și-ți spui drept, mi-ar părea foarte rău... —Nu zici că vrei să te abonezi? Nu știi ce căscioară drăguță... —Ce abonament, monșer? de la prieteni —Să v-ajute Dumnezeu s-o stăpâniți! să ceri abonament?... Ce mare lucru! un număr —Ei! numa să reușească... mai mult ori mai puțin —Daca întârziază, tocma asta este un —Cum, neneMandache, gratis? se semn că are speranțe să reușască; aminteri, n- poate?... îmi pare rău.. arsta dumneaei degeaba. —Ce dracu nu mai vine, frate... Mare —Apoi, vezi că nu o cunoști... La ea nu nerăbdare am... Haz ar avea să-l traducă și p- merge așa agalea... merge iute... n-o cunoști... Să ăsta!... Dacă-l traduce și p-ăsta...nu mai am ce vezi... Zilele trecute —că tocmai mă-ntrebai zice: mă-nchin... Ce bună treabă ar fi! adineaori dacă nu m-a suprimat și pe mine — —Ce treabă? zilele trecute, mă cheamă directorul nostru și —Nu-ți spusei, frate! Este un ciufut zice: „Domnule Mandache, cu regret trebuie să te bătrân, care are o pereche de case, depuse la anunț că postul dumitale are să fie suprimat pe credit pe zece mii de lei, și vrea să se desfacă de ziua de 1 aprilie ” . -„Cum se poate, domnule ele, fiindcă și-a făcut altele mai mari... și cere director? am zis eu; tocmai pe mine, care am peste credit șapte mii de lei. Eu i-am dat cinci... servit cu zel și activitate, să mă suprimați?" Nu vrea... De zece zile stăm la tocmeală și nu „Trebuiesc economii, domnule Mandache. vrea să lase nici o sută de lei; dar nici eu nu-i dau Sunteți în biurou trei șefi de masă; rămâne un șef nici cinzeci de lei mai mult... la toate mesele și un șef de biurou, și-nțelegi —Ei, și?... bine, dumneata ca netitrat..." Că hâr! că mâr! nu —Ei! și am trimis-o acuma pe soția mea: se poate și nu se poate! Ce fac eu? dau fuga acasă să vedem e-n stare să-l traducă... Teribilă e, și-i spui nevestii. Aleargă nevasta degrabă, cere domnule! are o diplomație, domnule, e ceva de audiență la directorul, la secretarul general, la speriat... Curios sunt să vedem... ministru, și cu diplomația ei, mă-nțelegi, îi —Adică, nene Mandache, cum vine traduce pe toți...—Și nu te suprimă...—Stăi, să vorba asta de diplomație? vezi... A doua zi, mă cheamă directorul si zice:

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

„Domnule Mandache, ai scăpat! ți s-a luat în În adevăr, o coconiță coboară din considerație că ai servit cu zel și activitate —ești tramvaiul care a sosit în Piața Teatrului venind menținut în serviciu". Dar eu întreb: „Cu leafa dinspre sf. Gheorghe. E încântătoare! tinerețe, redusă, domnule director?" „Ai răbdare, zice grație, vioiciune, și un șic... un șic! A văzut directorul; fiindcă s-a suprimat trei șefi de biurou, semnele bărbatului și se apropie de masa noastră. rămâi dumneata ca șef în biuroul dumitale cu După aerul ei radios, se vede că eminenta leafa respectivă." diplomată a repurtat un deplin triumf. —Care va să zică înaintat!... —L-ai tradus? întreabă nenea Mandache. —Firește. —Ei bravos! răspunse ea. —Ei! ce-ai zis directorului? —Cu cinci mii! —Să trăiți, domnule director! să trăiască —Cu. domnul secretar general, domnul ministru, și.. —Nu ți-am spus eu, nene Mandache? —Și nevasta dumitale! —Cu cine am onoarea? întreabă coconița —Firește... Fără diplomația ei, era să dau pe consoartele său, arătându-mă pe mine.Nenea acuma afară muștele din Cișmegiu... Câte ceasuri Mandache mă recomandă. să fie? —D-ta ești ăla care scoți Moftul român? —Șapte și cinci.. —Da! coniță... Vă place? —Nu mai vine... Teribilă nerăbdare am... —Mă nebunesc... Bine, frate, tot spune —Trebuie să vie, nene Mandache, și eu, Mandache că sunteți prietini... Nouă de ce nu ni-l nu știu de ce, parcă m-aș prinde că vine cu veste trimeți? bună; parcă m-aș prinde că a reușit. —Zi-i și tu să ni-l trimeață, că pe mine —Să te-auză Dumnezeu!... Să știi că dacă m-a refuzat, zice nenea Mandache. reușim, fac cinste... —Să ne refuze? se poate? zice diplomata —Ascultă-mă pe mine, reușiți! noastră, dându-se cu scaunul foarte aproape de Nenea Mandache stă pe gânduri, bâțâind mine și aruncându-mi niște priviri de acelea la din piciorul drept și scârțâind din vârful ghetei, ca cari nu se poate răspunde decât prin supunere orice om în prada nerăbdării, câteva momente, .—Atunci... să vi-l trimit; vă rog, după care se ridică drept în picioare: doamnă, dați-mi adresa, zic eu biruit. —Ea este... Uite-o! vine! —Ai văzut? zice nenea Mandache Și-ncepe să facă semne cu pălăria, triumfător. Ți-am spus eu, că are diplomația ei... strigând: Ai văzut cum te-a tradus? —Mițo ! Mițo !

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 Numele poetului Nicolae Labiș

O experiență destul de lungă m-a încredințat că foarte mulți poeți tineri, surprinzând la început prin o anumită exuberanță lirică, nu-și țin mai târziu făgăduiala și nu rareori dispar de pe firmamentul poeziei ca și osteniți, înainte chiar ca noi să ne fi pierdut speranța. De altfel, părerea mea rămâne că poezia este o operă a maturității, deși în privința aceasta vârsta împlinirii variază de la individ la individ. Poetul matur este ca un interpret la pianoforte care, stăpânind atât de bine instrumentul, ajunge la acea lesniciune și simplicitate prin care emoția se exprimă cu o rafinată ingenuitate. Desigur că această observație nu poate avea un caracter absolut. Întrucât îl privește pe Labiș, tânăr poet, pe care un accident nefericit l-a făcut să piară la 21 de ani, eu nici nu mă întreb ce ar fi devenit dacă trăia, pentru că îl consider un poet pe deplin exprimat. Farmecul provine din senzația puternică de materie, cuvintele sânt carnale ca fructele, poetul pare în permanență vrăjit de univers.[...] Nu-i vorba însă de nici vreo facultate plastică deosebită, nici de o excepție în domeniul senzorial. Avem de-a face cu un adevărat poet a cărui frază chiar discursivă, cîntă cu o sonoritate excepțională și care acordă lumii de toate zilele a patra dimensiune: semnificația lirică. G.Călinescu

Avea ceva de miel și de ied și de mânz, într-o primăvară pe o pajiște verde, când în aceste vietăți miracolul vieții reizbucnește cu atâta grație, încât îți vine să le mângâi, să le iei în brațe și să le săruți pe botul moale și umed în care se adună și e palpabil misterul materiei însuflețite, al universului uriaș și bătrân, începând să respire și să devină fragil și gingaș. Avea ceva de fir de iarbă care, în timp ce în jur uriașe forțe se ciocnesc, crește firesc și simplu și fără teamă, sigur pe pactul dintre el și soare; și, în adevăr, mai mult decât alte luxuriantespecii, trezește senzația și emoția vieții, fiind luat drept simbol al ei de copilul cu ochii cuminți uimiți, de omul conștient, de poet, de pictor și de filosof. Era un pui de om cu totul și cu totul fermecător, gingaș și fragil, și năzdrăvan, și îl iubeam și îmi era drag și în atâtea rânduri mi-a venit să-l sărut pe botul lui de vițel, în care mai stăruia mirosul de lapte.Mai mult decât pe oricare altul dintre cei de seama lui l-am simțit, printre mineralele lumii, și printre atâția alți oameni de câlți și de lemn, ca pe o făptură vie, caldă și respirând, având nevoie să mănânce și să doarmă, și carnea și sângele meu erau solidare cu carnea și sângele lui, și îl iubeam și îmi era drag, biologicește drag, ca propriul meu copil. Și l-a strivit un tramvai. Iar vestea morții lui m-a zguduit, mi s-a părut revoltătoare și inadmisibilă, și când a trebuit să o accept ca pe o realitate, am suferit atroce, ca și cum aș fi aflat că a murit propriul meu copil. Dar pentru că nu era copilul meu, ci al întregii țări, îmi ridic obrazul să plâng, în fața întregii țări, o lacrimă mare și grea pentru pierderea pe care o suferă în ceasul acesta poezia noastră. Geo Bogza

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Moartea căprioarei Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, Seceta a ucis orice boare de vânt. Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele, Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă A rămas cerul fierbinte şi gol. Fugare roiuri negre de mărgele. Ciuturile scot din fântână nămol. Peste păduri tot mai des focuri, focuri O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, Dansează sălbatice, satanice jocuri. Şi viaţa căprioarei spre zările târzii Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna Mă iau după tata la deal printre târşuri, Când lasă cuiburi sure şi pustii. Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi. Pornim amândoi vânătoarea de capre, Împleticit m-am dus şi i-am închis Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi. Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne, Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata Setea mă năruie. Fierbe pe piatră Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne! Firul de apă prelins din cişmea. Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau. Planetă, imensă, străină şi grea. Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini! Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună, La ceas oprit de lege şi de datini... Din strunele undelor line, izvoarele. Când va scăpăta soarele, când va licări luna, Dar legea ni-i deşartă şi străină Aici vor veni în şirag să se-adape Când viaţa-n noi cu greu se mai anină, Una câte una căprioarele. Iar datina şi mila sunt deşarte, Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte. Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac. Ameţitoare apă, ce limpede te clatini! Pe-o nară puşca tatii scoate fum. Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri Vai fără vânt aleargă frunzarele duium! La ceas oprit de lege şi de datini. Înalţă tata foc înfricoşat. Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat! Cu foşnet veştejit răsuflă valea. Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers! Din ierburi prind în mâini fără să ştiu Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă Un clopoţel cu clinchet argintiu... Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters. De pe frigare tata scoate-n unghii Inima căprioarei şi rărunchii. Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii, Şi stelele uimite clipiră printre ele. Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii, vrea... Frumoasă jertfă a pădurii mele! Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! Ea s-arătă săltând şi se opri Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Privind în jur c-un fel de teamă, Mănânc! Şi nările-i subţiri înfiorară apa Cu cercuri lunecoase de aramă. Frământare intimă

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, Am lunecat. M-am poticnit, strivind Ştiam că va muri şi c-o s-o doară. Sub tălpi o floare ori o cochilie, Mi se părea că retrăiesc un mit Ori poate mi-am strivit fără să simt Cu fata prefăcută-n căprioară. Inima mea, in piept ascunsă, vie… N-am să mai spun ce am greșit și când… De sus, lumina palidă, lunară, Vreau soarele-amintirile să-mi spele… Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş. Un egoism îngrozitor de strâmt Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară M-a coborât in ochii lumii mele. Bătaia puştii tatii să dea greş! Impleticit, m-am ridicat spre munți,

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Într-un iernatic asfințit de soare, Pe când amețitor bolboroseau Însemnam cu uimire pe-un petic de foaie Sub ghețuri somnoroasele izvoare. Cum scapără ceru-n băltoace întors, Ningea cumplit și ochii-mi lăcrimau Cum, dupa munții ursuzi, dupa ploaie, Plini de-a ninsorii jocuri rotitoare Fuioarele de aburi s-au tors. Si s-auzea cum fâșie prin crengi Cenușa argintie de ninsoare. Pe atunci te-nvățam, țara mea, te-nvățam Ca șerpii din povești, pătrunși în trup, Cu copaci și cu cer, cu pălmaș și cu viță, Un gând vrajmaș in mine-a prins ființă — Cu luna lividă sticlind în spărtura de geam Da, pentru ce n-as spune-o, azi detest Și cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită. Chinuitoarea noastră conștiință. …………………………………… Au vuit arămurile în clopotniță, sus, E-o dimineață — parcă niciodată Și ca un vânt trecu pe sat mobilizarea. Nu mi-a fost dat o alta să privesc. Primenit în haine noi, tata la război s-a dus Pădurile sclipesc a primavară Și l-a-nghițit albă și veștedă zarea. Si fumuri calde-n crengi se-ncolăcesc. Simt — nevăzută-n aer — o putere. Cu ochii ațintiți pe geamul spart, Vâslește des, cu aripe subțiri, Mama rămase mută, ca de fier; Mă umple când cu-nfiorari voioase Eu mă uitam în lături, iar soru-mea cea mică Și când cu dureroase răbufniri. Râdea către păpușă-ntr-un ungher. Trec in galop sub streșini de pădure, Sorb aerul și ca pe-o apă-l simt. Fetele mari din sat, cu ochiul stins, Si totu-mi pare-atat de larg în juru-mi, Jeleau după flăcăii duși departe Si iarași totu-mi pare-atat de strâmt! Și mă rugau, înăbușite-n plâns, Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate, Să le-nsăilez spre dânșii căte-o carte. Mă-nconjură în roiuri de scântei Sălbatica pădurii tinerețe Scriam acolo eu de frunze verzi, Și-nțelepciunea bătrânească-a ei. De jale și de câte și mai câte, Și dorul către tata cu dorul fetelor Începutul Se impletea în stihuri mohorâte.

Bătăile versului am prins a deprinde Bătăile versului am prins a deprinde Nu din cărți, ci din horă, din danț, Nu din carți, ci la horă, din danț, Rimele, din bocete și colinde, Rimele, din bocete și colinde, Din doinele seara cântate pe sanț. Din doinele seara cântate pe șanț.

M-am născut iarna, la Sfântul Andrei, Din zbuciumul de mamă-năbușit, Când vântu-n amurg șuiera prin ogradă, Și-al fetelor care uitau ce-i hora, Munții ardeau în polei și lumini, Pătrunse trist de dorul acelora Lupii spulberau scântei din zăpadă. Ce din războaie nu au mai venit.

Am strâns sănatate din cremenea neagră, Din vâna de apă, țâșnind încordat, Meșterul Și bătrânii din sat când muriră, Toate iubirile moștenire mi-au dat. Meşter valah, azi nume de fântână, Crescut din lutul ce l-ai plămădit Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschiși, În sprintenă zidire cu trei turle Era o apă de cleștar și de stele — Şi ie dantelată de granit, Pești alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis, Din cântece pierdute până astăzi Lunecau lângă genele mele. Şi din puterea visului vânjos Ai închegat, cu palme bătucite, Ori prin munții cu iarba-ntomnată pe creastă Minunea de la Argeş mai în jos. Ascultam țârâitul de greier bolnav; Gonind pe-un cer de-ntunecare vastă, Un om bărbos ţinea o floare albă Nouri scămoși în spinari purtau frigul jilav. În aspre palme, mângâind-o blând...

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Căzut în iarbă şi secat de vlagă, Dans O doină tristă îngâna în gând. Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse Toamna îmi îneacă sufletul în fum ... Lui să-i închini nemaivăzut altar, Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare. Să stea pe plaiul aspru, precum floarea Dansul trist al toamnei îl dansăm acum, În palme bătucite de plugar. Tragică beţie, moale legănare ... Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi. Visai să vezi sub bolţile rotunde Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse. Şi-n fumul pâlpâit de lumânări, Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare Braţele de aer ale clipei duse. Chipul pălmaşilor acestei ţări. Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri. Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi Câtă deznădejde paşii noştri mână! Ca zdrenţe vii părerile de rău, Ca un vânt ce smulge frunza din păduri, Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână ... Inima ta, tot ce-ai avut al tău. Mâine dimineaţă o să fim străini, Vei privi tăcută mâine dimineaţă Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă Cum prin descărnate tufe, în grădini, În dangătul de clopot, presimţit Se rotesc fuioare veştede de ceaţă ... Al veacurilor multe, viitoare, Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu, Tu, prometeu român, purtând alt mit Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă, Când ridicat pe cea mai-naltă turlă, Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu Cu glas profetic, domnului despot, Nourii pe ceruri către zări îndeamnă. De-ai să mai poţi clădi la fel minune, Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi, I-ai dat răspunsul răzvrătit: - Mai pot! Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare, Şi-or să mi se stingă paşii cadenţati - Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă, În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare ... Şi îndreptând hangerul de la gât, Domnul ţintea profilul pietrei, fraged, Mergeam tacuti Cu ochi pizmuitor şi mohorât. El jinduia numai a lui să fie Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară Tot ce-ai putut, plătind din tine, da. Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit Ca piatra de pe frunte să-i lucească De faţa ta curată ca zorile de vară, Rugul unic suit pe jertfa ta. De părul tău de aur împletit.

Când schelele curmate se surpară Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge Păreai atât de neînvins sub nori, Văpăile din inimi, acest pojar nestins, Încât cu slabe aripi de şindrilă Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge Ai fi putut spre alte zări să zbori. Ideile, îmbrăţişate strâns. Dar dragostea pământului şi-a ţării Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu, Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână, Voi părăsi boema cu gustul ei amar, De jertfă şi de cântec pururi viu. Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare, Mă va-mbia din ce în ce mai rar. S-a destrămat sub piatră-n mănăstire Cel ce demult a poruncit ca domn, Văzusem frumuseţea privirilor semeţe, Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare, Izvoare de lumină, de umbre şi scântei, Fără odihnă, Dar bănuisem numai adânca frumuseţe fără uitare, De dincolo de ochii mari şi grei, fără somn. Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată Fără de care n-aş putea trăi.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 Istorie literară Însemnări despre poezia lui Emil Giurgiuca

În 1938, Emil Giurgiuca debutează editorial ca poet cu volumul Anotimpuri. Poezia Îndemn cu care se deschide volumul este o artă poetică, care subliniază că „e timpul” acestui început, dar și convingerea că aduce în poezia ardeleană un timbru poetic nou….e timpul claie de versuri să te-aprinzi/ Și să-ți ridici lumina pe cerul ardelean/ Larg și senin cu ochiul mândru cât cuprinzi”/. Cam în aceeași perioadă, Mihai Beniuc, mai orgolios, proclama și el o schimbare de artă poetică:„Când voi izbi o dată eu cu barda/ Această stâncă are și să crape/ Și va țâșni din ea izvor de ape,/ Băieți aceasta este arta?/” S-a bucurat acest debut editorial de o primire foarte elogioasă din partea criticii literare, conturându-se, din ansamblul cronicilor literare ce i-au fost consacrate, un adevărat eveniment editorial: „Avem în volumul Anotimpuri chezășia unui fapt indiscutabil: un nou poet, un poet de vădit talent s-a ivit aici în Ardeal” (Octav Șuluțiu, Scriitori și cărți); „Autorul Anotimpurilor e un ferment din cei mai prețioși ai vieții spirituale de dincoace de Carpați și cartea de care vorbim se cuvine a fi considerată nu numai pentru valoarea-i intrinsecă, ci și pentru un motiv de altă natură, dar nu mai puțin important: ea este una dintre cele mai grăitoare dovezi ale vitalității mișcării literare ardelene… Numele lui Giurgiuca trebuie pomenit printre cele dintâi în legătură cu noua viață literară din Ardeal, începută prin 1930” (Ion Chinezu, „Gând românesc”); „… volumul d-lui Giurgiuca, stă în fruntea producției lirice… Dl. Emil Giurgiuca, în capul generației, nu ne-a înșelat credințele și așteptările” (N. Ladmiss-Andreescu, Semne și mituri (1938). Cu acest volum se impunea dominanta liricii lui Giurgiuca – peisagistica. Poetul este mai ales un pastelist, un bucolic, al spațiului someșean, cunoscut îndeosebi prin natura satului natal. În opinia unei cercetătoare pastelurile poeților , înfățișând starea lor sufletească în fața naturii, definind temperamentul poetic al creatorilor: filosofi, contemplativi și epici; primii „găsesc în natură ocazia și argumentele unei reflexii mai generale asupra omului și a raporturilor lor cu lumea și timpul”(tema trecerii timpului și antiteza om/natură sunt cele mai frecvente); contemplativii, descriptivi prin excelență – preferă tabloul din natură, iar „epicii” realizează „secvențele” unei narațiuni descriptive (v. Natura în poezia românească, antologie, prefață, comentarii, note și bibliografie de dr. Georgeta Antonescu, București, Editura Humanitas, 1996). Raportând această clasificare la poezia lui Emil Giurgiuca – dominant este poetul contemplativ, autor de pasteluri, în care se întrețes și reflexii, cugetări existențiale:„Odată și, odată prepelițele zorilor n-or mai sări spre pârâu prin fânețe/ Și omul își va întoarce fața la pământ./ Cine oare te-o mai lua în brațe/ Ceteră ce scâncești destrămarea mea-n vânt?” (Încrustare pe un gât de vioară) O poezie reprezentativă pentru întregul volum și pentru atitudinea în fața naturii a lui Giurgiuca este Dorință, din care „se desprinde o înțelegere religioasă a naturii și această înțelegere, în care se amestecă încântarea dionosiacă și, străvechea cucernicie țărănească, formează laitmotivul întregii cărți” (Ion Chinezu):„Mă vreau acolo unde de toate ești aproape/ Și tuturor cuvântul se-mparte deopotrivă,/ Unde svâcnește-n pietre viața primitivă/ Și zorile se varsă ca apa peste ape.” Dorința apropierii de Dumnezeu, este îngemănată cu un fel de beție naturistă, o bucurie a contopirii în natura ale cărei elemente îi sunt familiare și fraterne într-o viziune ce amintește de Francisc de Assissi: „S-am creștetul în soare și gleznele în rouă,/ Urechea aplecată pe fratele stejar,/ S-aud urcând sub scoarța-i tot sufletu-mi , să par/ Născut atunci din sânul naturii-n formă nouă./ Dibuitoare mână s-atingă pe aproape,/ Pe Dumnezeu, mireasmă plutind pe flori, pe ape…/ Și pacea lui tihnită s-o beau setos din pori/ Și să-mi împrăștiu duhul la florile surori”. Fraternitatea cu natura este uneori schimbată cu identificări de elemente ale naturii:„Sunt ca un spin

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

ursuz, crescut în soare/ Rănind morocănos un lan de grâu;/ Mi-am rupt prin oameni drumul ca-ntr-un crâng…” (Epavă). Între pasteliștii români, Emil Giurgiuca se individualizează prin comuniunea de nuanță franciscană cu natura, , prin filonul religios de contemplare a naturii, o natură vindecătoare a sufletului bolnav: „Întoarce, Doamne, crugul viorelii,/ Întoarce roua ce adapă cerbii,/ Sub ciocul cald al razelor de soare./ Din fiecare bulgăr să răsară o floare…/ Ca să se bucure și pietrele surori,/ Gângăniile adormite mișunând să-nvie…/ Și sufletului meu bolnav ca un copil/ La patul căruia se roagă tatăl lui ca lângă o albă grădină/ Și iar se roagă: Doamne, scapă-mi-l/ Întinde-i din cosița ta o rază de lumină.” (Rugăciune simplă de primăvară) În 1943 îi apar două volume: antologia, Transilvania în poesia românească, remarcabilă prin structură și prin inspirate caracterizări și, volumul de versuri, Dincolo de pădure. Este al doilea volum de versuri și, în opinia noastră, cel mai bun volum de poezii al lui Emil Giurgiuca. „Dincolo de pădure”, Transilvania, titlul este tălmăcirea acestui topos latin , al provinciei ce îndură o nedreptate istorică: smulgerea ei din trupul țării. Cu acest volum, Emil Giurgiuca se alătură unui veritabil cor de poeți care au scris elegii patriotice inspirate de acest tragic eveniment de la Tudor Arghezi și Vasile Voiculescu până la Mihai Beniuc și Vlaicu Bârna. Dincolo de ecouri poetice din lirica lui Coșbuc și Goga, ( „Ardealul n-are Dumnezeu” la O. Goga –„ Ardealul a pus fața la pământ”), elegiile lui Giurgiuca realizează o îmbinare între doina de jale și ecouri din fragmente biblice. Câteva poezii sunt cu adevărat antologice: Cântec de dor, Cântec de jale, Dincolo de văi, Așteptare, Cântec. Ultima poezie Cântec sugerează și o interesantă temă de meditație despre influență în poezie, ori pastișă, sau pur și simplu despre o curioasă asemănare de elegie patriotică inspirată de o temă comună. Mă refer la poezia lui Mihai Beniuc, Despărțire de o garoafă roșie. Asemănarea constă nu numai în forma dialogului pe care o adoptă poeții: cu garoafa roșie (Beniuc) sau cu satul (Giurgiuca), nădejdea într-o apropiată descătușare a Transilvaniei, dar chiar în îndemnul laitmotiv. La Mihai Beniuc:„Sărut cu buze arse huma/ Din care tot sorbit-ai sânge/ În pribegie plec de-acum/ - Garoafă roșie nu plânge!/ Strângându-mi în desagi amarul/ Toiag din gardul vechi mi-oi frânge/ Și-n urmă voi lăsa hotarul/ - Garoafă roșie nu plânge!” La Emil Giurgiuca: „Când m-oi duce iar la Diviciori/ Pune-mi-oi la clop un struț de flori/ Și cu brâu de raze m-oi încinge/ - Satule bătrân, nu plânge!/ Vara verilor va fi atunci/ Câmpul înflori-va, ceruri, lunci/ În pârâu aripa lor va-ntinge./ - Satule bătrân, nu plânge!” Volumele de după Al Doilea Război Mondial, arată efortul poetului de a se încadra în „poezia nouă” abordând câteva din temele la modă, „temele noi”: Grivița, Hunedoara, Cântec pentru țară nouă, Pentru acest timp, Partidul, Cântec de victorie, Ducem timpul ș.a. Ca și Călinescu, poetul mimează un entuziasm neconvingător la înnoirile industriale și arhitecturale ale țării, dar declară singur că „Poate versu-mi fără măiestrie/ Nu-i pe măsura vremurilor noi.” Nu „măiestria versurilor ” este păcatul acestora ci sunetul poetic străin , încât pe Giurgiuca din primele două volume îl mai putem întâlni, în pasteluri estivale, în care rămâne un maestru, în câteva nichitastănesciene „ secvențe” cu adolescenți:„Cum îi împodobește capul brun/ Surâsul tău și-i tremură pe-obraz,/ Îți pare-arcașul indian sau hun/ Pe frunte cu brelocul de topaz./” O componentă a liricii lui Emil Giurgiuca mai abundentă în ultimele volume este „poezia dedicațiilor”, poate și un reflex al activității sale didactice, căci poeziile închinate marilor scriitori sunt portrete în care versul este influențat parcă de prelegerea profesorului:Coresi, Varlaam, Eminescu, Creangă, Arghezi, Sadoveanu, Ion Șugariu, - și ele pot fi citite și ca fragmente ale unei istorii lirice a poeziei românești. Reluând motivul horațian „non omnis moriar” (nu voi muri cu totul) – prezent la atâția poeți, încrezători în nemurirea lor, Emil Giurgiuca îl preschimbă într-o sceptică viziune: „Doar o statuie-n ceață a mâhnirii/ Nimica alt nu va rămâne-n urmă/ În pulbere se va preface raza…/ Nimic nu va rămâne nici măcar o părere./ Doar o statuie-n ceață a mâhnirii.” Receptarea poeziei sale, prin ediții, monografii și studii critice, la centenarul nașterii sale, contrazice această tristă previziune, Giurgiuca rămânând unul dintre poeții emblematici ai Transilvaniei, căreia „i-a trăit toate vârstele”, înfruntând „povara vremurilor”. Ion BUZAȘI

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 Hermeneutică sacră Realitatea întrupării lui Dumnezeu

Toate religiile învață pe credincioșii lor că Dumnezeu i-a creat pe oameni, este apropiat și le poartă de grijă, dar în toate Dumnezeu rămâne străin ființial omului. Chiar dacă este „iubitor”, în religiile ne-creștine El este iubirea-de-departe; trebuie înțeles că depărtarea iubirii nu este geografică, iar apropierea ei este numai intimitatea ființială, și nu morală. Totdeauna omul a sperat în apropierea lui Dumnezeu, dar niciodată n-a visat la întruparea Lui, adică la înomenirea definitivă a lui Dumnezeu. Ideea întrupării este o noutate absolută și insuportabilă. Sf. Ioan Damaschin spune că ea este „singurul lucru nou sub soare” („Dogmatica”, III,1); de fapt, ea este mai mult: singura noutate în existență, pentru că este noutate chiar în Dumnezeu. Trebuie recunoscut că ideea întrupării lui Dumnezeu este nu numai Noutatea absolută, ci chiar Imposibilul. Ea pare curată nebunie: din punct de vedere filosofic o absurditate și o imposibilitate, iar din punct de vedere teologic o blasfemie. Cum să se schimbe Dumnezeu, cum să se facă altceva, cum să se denatureze? Cum poate gândi omul așa ceva? Pe ce se bazează, căci totul este împotriva acestei idei? Arta și teologia se pot complace în ea căci, oricum, ele nu respectă logica, dar știința și filosofia o resping categoric. Toată logica și toată experiența par să stea împotriva Întrupării: totdeauna omul a avut ideea de Dumnezeu, dar niciodată n-a pus mâna pe El. Așa cum nimeni nu poate nega inexorabilul morții, tot astfel pare că nimic nu poate dovedi sau susține Întruparea. Stranietatea acestei idei este absolută iar șocul ei este incomensurabil, căci dacă e adevărată ea aruncă în aer tot ce știa omul până atunci despre ființă, despre Dumnezeu, om și lume. Dacă e adevărată, ea face praf și pulbere toate religiile și credințele și impune un singur Dumnezeu adevărat: Iisus din Nazaret. Este ușor de înțeles că împotriva Întrupării stau permanent o mulțime de obiecții. Acestea par insurmontabile iar respingerea lor e foarte dificilă, căci însăși ideea de întrupare se vede „admirabilă, sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”. Obiecțiile împotriva Întrupării sunt, în principal, obiecții filosofice și obiecții teologice. Toate obiecțiile sunt extrem de puternice, pentru că sunt fundamentale, simple și pe înțelesul oricui. Obiecțiile filosofice principale sunt acelea că absolutul nu poate deveni relativ, spiritul nu se face materie, veșnicia timp, infinitul finit, necuprinsul cuprins sau divinul uman. Cum poate un produs al naturii să fie identificat cu principiul care l-a generat, cum poate o creatură să nască pe Creatorul ei ? Întruparea pare să încalce proprietatea termenilor; ea pare să nege nu numai logica sau înțelegerea, ci însăși ființa și existența, întrucât le întoarce pe toate pe dos! Ea contrazice totul și în primul rând Absolutul sau Principiul, care nu poate cunoaște devenire sau schimbare, căci s-ar contrazice, anula sau sinucide. Absolutul sau Principiul existenței se numește așa pentru că nu se poate relativiza, amesteca sau confunda cu altceva. Exact în acest sens spunea Platon că „nici un Dumnezeu nu se amestecă cu oamenii” („Banchetul”, 203 a). Există însă răspunsuri la toate aceste obiecții, iar dacă este riguroasă și onestă filosofia le poate înțelege. În ce privește raportul absolutului cu relativul, Întruparea nu înseamnă

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 schimbarea sau relativizarea ci tocmai afirmarea lui, căci trebuie observat că atingerea absolutului de relativ sau lucrul absolutului cu relativul este tocmai proprium-ul sau suveranitatea lui; căci, dacă n-ar putea lucra cu relativul fără să fie afectat în el însuși, absolutul n-ar fi absolut! La fel, în raportul infinitului cu finitul, „finitul nu este opusul infinitului” 1, și tocmai raportul lor „permite infinitului să asume și să cuprindă finitul fără a înceta să fie infinit” 2, căci fără această capacitate n-ar mai putea fi numit infinit. Nici veșnicia nu este negată de Întrupare, ca manifestare a ei în timp, căci ea nu exclude și nu se opune timpului. Așa cum creatura nu se opune Creatorului ci îl revelează, tot astfel timpul nu este decât lucrarea sau deschiderea veșniciei. Întrucât nu există de sine, ci e lucrarea eternității, aceasta se poate manifesta prin timp iar timpul o poate mărturisi. Întruparea este și un raport al invizibilului cu vizibilul. Ea dovedește că absolutul, ca invizibil, se poate face vizibil, pentru că „invizibilul este măduva vizibilului (așa cum atomul este, în ultimă instanță, invizibil, n.n.) și stăpânește vizibilul … fiindcă invizibilul este întotdeauna mai amplu, mai întins și mai abisal decât vizibilul” 3. Întruparea este revelarea deplină a lui Dumnezeu, a Invizibilului, pentru că „din punct de vedere fenomenologic, Revelația este un fenomen saturat … Hristos este nevizibil după cantitate, insuportabil după calitate, absolut după relație și de neprivit după modalitate …” 4. La obiecția că Întruparea contrazice necesitatea Absolutului, se poate răspunde că Absolutul nu este numai necesitate ci mai presus de toate este libertate sau, mai exact, este un raport paradoxal, suprem și de neînțeles între necesitate și libertate. Numai El este simultan necesitate și libertate absolută. Dar, în virtutea libertății Sale, el nu este prizonierul propriei Sale ființe și, în acest sens, „venirea incognito a lui Dumnezeu ca om în istorie «trebuie» să existe în necesitatea libertății înseși” 5. Necesitatea lui Dumnezeu e libertatea iar libertatea lui Dumnezeu e necesară, altfel n-ar fi nici atotputernic, nici liber, nici necesar. Tot astfel, filosofia nu concepe Întruparea pentru că aceasta afirmă că, făcându-se om, Dumnezeu a murit pentru oameni. Evident că ideea morții lui Dumnezeu este o contrazicere totală a lui Dumnezeu, o imposibilitate și o nebunie. Dar teologia răspunde și aici că moartea lui Iisus Hristos nu privește firea sau ființa Lui divină ci numai pe cea umană. Fără îndoială că El simte moartea în toată persoana Sa; totuși, nu trebuie uitat că, chiar făcând „experiența” morții, Dumnezeu e Viața absolută și Suveranul pentru care moartea nu are înțelesul și puterea pe care o experiază omul. În virtutea unirii dintre firea Sa divină și cea umană, chiar firea Sa umană rămâne tare în moarte și nu cunoaște descompunerea, conform mărturiei biblice. Toate obiecțiile filosofice împotriva Întrupării se bazează pe logică, pe adevărul, certitudinea și forța ei. Or, tocmai de aceea, toate pot fi respinse. Căci Ființa și existența înseși nu sunt logice ci sunt paradoxale; paradoxul este însăși esența, baza și stabilitatea ființei. Omul experiază și se poate convinge de această realitate prin experiența supremă, cea a iubirii. Iubirea ni se impune nu ca logică sau rațiune, ci totdeauna supra-logică și paradoxală. Oricât ar părea de dificile cele filosofice, obiecţiile teologice sunt mult mai grele și mai grave, pentru că Dumnezeu e mai concret decât Principiul sau Absolutul, adică persoana impune mai mult decât substanța. Prima obiecție teologică este imuabilitatea (adică neschimbabilitatea) lui Dumnezeu, asemănătoare obiecțiilor filosofice. Nu e vorba numai de simplele principii filosofice privind în general ne-devenirea, ci de faptul că Întruparea pretinde, în chip inimaginabil și imposibil,

1 Karl Rahner, Tratat fundamental despre credință, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2005, p. 332. 2 David B. Hart, Frumusețea infinitului, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 439. 3 Sf. Iustin Popovici, Abisurile gândirii și simțirii umane, Sophia, București, 2013, p. 171. 4 Nicolae Turcan, Apologia după sfârșitul metafizicii, Editura Eikon, București, 2016, p. 236; vezi și Jean-Luc- Marion, Fiind dat, Deisis, Sibiu, 2003, p. 383 și 400. 5 Joseph Ratzinger, Introducere în creștinism, Editura Sapientia, Iași, 2004, p. 187.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 că „Cel fără de început începe a fi … Cel nezidit primește chipul făpturii …” 6, transgresând identitățile și proprietățile termenilor. Omul nu este cutremurat atunci când cineva argumentează absolutul, imuabilitatea sau devenirea ființei; argumentările și calculele filosofice îl pot impresiona dar nu șoca. În schimb, afirmația că Dumnezeu însuși se poate schimba îl îngrozește și-l depășește, căci nu e vorba de relativizarea unui principiu sau a unei substanțe, ci a Vieții absolute care ne dă viață. Dacă și Dumnezeu se poate schimba, atunci pe ce ne mai putem baza, ce mai rămâne sigur? În sfârșit, dar nu în ultimul rând, Întruparea este considerată de teologiile ne-creștine nu numai imposibilă ci și nedemnă de Dumnezeu. Trebuie memorat faptul că până la Iisus Hristos – și chiar după El – oamenii au sperat tot timpul în apropierea lui Dumnezeu dar n-au conceput niciodată umanizarea Lui, nu numai pentru diferența ființială ci și pentru cea morală. Nu numai că nu poate deveni om, dar nici nu trebuie să poată, pentru că ar însemna degradarea și înjosirea iremediabilă a lui Dumnezeu. Această obiecție teologică pare simplă, dar nu e deloc neglijabilă, căci cercetătorului riguros îi este evidentă și indiscutabilă mizeria condiției umane pe pământ. Ce legătură poate avea splendoarea Divină cu mizeria umană, ce amestec poate fi între ele? Prin Platon, am văzut că păgânii nu concep amestecul lui Dumnezeu cu oamenii sau materia. Dar și monoteiștii au aceeași înțelegere, căci musulmanii exclud atingerea lui Allah de pământul murdar iar iubirea lui Jahwe nu înseamnă niciodată unirea cu omul sau cu materia. Este necesar să rememorăm că nu numai gândirea antică sau existențială ci toate religiile ne-creștine – chiar și misticile necreștine – sunt la fel de scârbite și oripilate de ideea Întrupării sau a transmutării lui Dumnezeu în mizeria materiei și condiției umane. Noutățile esențiale sunt greu asimilabile și aparent imposibile în teologie. Teologia creștină a specificat însă totdeauna că „Dumnezeu s-a făcut om și că omul s-a făcut Dumnezeu … n-am auzit deloc că Dumnezeirea s-a făcut om sau s-a înomenit” 7. Întruparea este un act al persoanei lui Dumnezeu, nu o schimbare a firii Sale. În esența, firea, natura sau substanța Sa El rămâne neschimbat, astfel că „nici un început nu-L face vremelnic, nicio nestatornicie schimbător” 8. Întruparea nu e schimbarea firii divine ci împroprierea firii umane și unirea cu cea divină, dar în mod „neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit”. Această asumare și unire nu denaturează sau schimbă firea divină, căci „Dumnezeu nu e un lucru ce poate fi transformat în alt lucru … (încât, n.n.) nu e necesară o schimbare a naturii pentru ca deplinătatea ființei să asume … o ființare ca sălaș al tainei slavei sale” 9. Trebuie înțeles însă și mai mult. Filosofii și teologii ne-creștini au făcut din imuabilitate o închisoare a lui Dumnezeu, din care El n-are voie să iasă. Or, Dumnezeu este libertatea însăși și nu este prizonierul propriei ființe. Este o problemă de minimă logică și minim bun-simț să recunoaștem că nu putem „să judecăm ce anume poate face Dumnezeu și ce anume nu poate face El” 10, căci eu „nu știu nici măcar cum se face că există ceva viu, că există omul” 11. Departe de a contrazice firea divină, Întruparea este conformă cu ea, adică cu iubirea ca deschidere și dăruire eternă a lui Dumnezeu. Trebuie știut că deja anticii aveau înțelegerea excepțională a posibilității „schimbării” lui Dumnezeu ca minune a iubirii Sale. Cu o logică excepțională, marele apologet Tertullian observa că „dacă acestea care se deosebesc de Dumnezeu, de care și Dumnezeu se deosebește, schimbându-se pierd ceea ce erau, unde va fi deosebirea Dumnezeirii de celelalte lucruri? Numai dacă, dimpotrivă, încuviințăm că Dumnezeu se poate preschimba în orice neîncetând să rămână precum era” 12. La fel de

6 Arhim. Sofronie Sacharov, Nașterea întru împărăția cea neclătită, Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 69. 7 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 11, EIBMBOR, București, 2005, p. 137. 8 Sf. Leon cel Mare, Predica a doua despre Învierea Domnului, 5, Reîntregirea, Alba Iulia, 2016, p. 183. 9 David B. Hart, Frumusețea infinitului, Polirom, Iași, 2013, p. 440. 10 Karl Barth, Dogmatica Bisericii („Kirchliche Dogmatik”), II,2, Editura Herald, București, 2008, p. 157. 11 Emil Brunner, Credința noastră („Unser Glaube”), col. „Glasul îndrumătorului creștin”, Paris, 1979, p. 69. 12 Septimius Tertullianus, Despre trupul lui Hristos („De carne Christi”), cap. III, ed.cit., p. 243.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 subtil și pertinent, Fericitul Augustin evidenția că prin întrupare Dumnezeu „s-a golit pe sine acceptând inferiorul, nu degenerând din egalitate” 13. Fiind un act de putere, Întruparea nu e o slăbire sau degenerare ci asumare, iar aceasta înseamnă unire și nu amestec sau confuzie, încât prin ea Dumnezeu „ne-a făcut părtași la ce îi este propriu, fără să ajungă vreodată, din nestatornicie, să se schimbe” 14. Întruparea a fost posibilă pentru că unirea firii divine cu cea umană nu s-a făcut pe baza unui comun al firilor ci pe baza unui comun personal, acela al omului ca imago Dei. La obiecția că Dumnezeu nu se poate identifica cu condiția umană ca boală, păcat și moarte, Sf. Grigorie de Nyssa a arătat excepțional că umilința acestei coborâri nu este degradare ci „un prisos al puterii Lui … (căci, n.n.) … sublimul se vede în lucrurile umile” 15, în capacitatea de a coborî la ele. Chiar mai mult decât ideea morții, unii critici sunt scandalizați de ideea umilirii lui Dumnezeu: „Dacă totuși … ar fi trebuit să moară, cel puțin să nu se fi lăsat batjocorit printr-o moarte atât de înjositoare” 16. Într-adevăr, toată măreția Întrupării stă în măreția Iubirii, în faptul că nu există nimic mai frumos, mai măreț și mai sublim decât a coborî la minus-infinitul mizeriei, suferinței și neființei pentru persoana iubită. Numai iubirea poate înțelege măreția acestei coborâri, dar ea o poate face. Credințele ne-creștine absolutizează imuabilitatea lui Dumnezeu pentru că o înțeleg ca pe o impasibilitate. Pentru ele, impasibilitatea este obligatorie, pentru a asigura absolutul lui Dumnezeu; în ele, zeii au patimi dar n-au pasiune. În creștinism, dimpotrivă, Dumnezeu n-are patimi dar are pasiune. El chiar suferă de pasiunea iubirii: „Însuși Tatăl, Dumnezeul universului, plin de milă și de bunătate … încearcă pasiunea iubirii și intră într-o condiție incompatibilă cu măreția firii Sale” 17. Dacă în credințele ne-creștine suferința este slăbiciune sau degradare, în creștinism ea este activarea maximă a ființei, iubirii și frumuseții. Numai ea este proba și garanția lor. Întruparea este povestea iubirii ca pasiune și suferință, cu totul străine păgânilor. De aici, devine normală constatarea că „e mai greu să crezi în Iisus decât să crezi în Dumnezeu” 18. Teologiile care resping Întruparea gândesc de fapt logic și filosofic. Proba cea mai puternică și mai convingătoare a realității supra-logice o arată experiența iubirii. Dacă în logica obișnuită absolutul și relativul, finitul și infinitul, datul și primitul sunt noțiuni opuse, în logica iubirii se petrece altfel: prin primirea celuilalt, identitatea nu se pierde ci se câștigă, prin asumarea finitului și relativului infinitul și absolutul nu se neagă și nu se relativizează, iar prin dăruire nu se pierd ci se câștigă. În logica iubirii, imuabilul nu mai are sensul rigid și închis din logica filosofică sau științifică. Iubirea poate transmuta pe cineva, îl poate schimba rămânând același ca identitate. Dacă a iubi înseamnă a crede în cineva mai mult decât el însuși, atunci Întruparea a fost posibilă și firească, pentru că a arătat că Dumnezeu îl iubește pe om întrucât crede în el mai mult decât omul însuși. Întrucât iubirea este puterea de a te face celălalt, de a te dărui devenind celălalt, atunci Iubirea Absolută poate să „devină” altul, poate să asume pe altul ca pe propria sa realitate. Astfel, ființa, devenirea și timpul omului au putut deveni istoria și timpul lui Dumnezeu. Pr. prof.dr. George REMETE

13 Fer. Augustin, Enarrationes in Psalmos, 74,5, apud David B. Hart, „Frumusețea infinitului”, ed.cit., p. 439: „Exinanisse se dictus est accipiendo inferiorem, non degenerando ab aequali”. 14 Sf. Leon cel Mare, Predica a doua la Învierea Domnului, (59,72), ed.cit., p. 179. 15 Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, cap. 24, trad. G. Teodorescu, Sophia, Bucureşti, 1998, p. 85. 16 Idem, cap. 32, col. P.S.B. nr. 30, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 329. 17 Origène, Homilia VI,6, In Ezechielem, în col. „Sources chrétiennes”, nr. 352, Paris, 1989, p. 228-230. 18 Jean Guitton, Jésus, Grasset, Paris, 1999, p. 284.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Bocetul, cântecul ritual funerar și verșul funebru– expresii existențiale ale ritului de trecere

În ceea ce privește repertoriul funebru, se deosebesc atât tematic, cât și structural, următoarele trei categorii: cântece rituale funerare, bocete și verșurile funebre sau „cântec la mort”. Oliviu Iacob mărturisește faptul că în cercetările întreprinse în zona satelor de pe Mureș și Ampoi nu a reușit să delimiteze foarte bine cântecul de bocet sau de verșul funebru. Majoritatea informatorilor au înțeles și au preluat sensul de bocet. În legătură cu conținutul incantațiilor, acestea sugerează, de obicei, statutul social al celui mort și al familiei sale, rolul și aspirațiile celui decedat, dar și destinul celor rămași în viață1. În numeroase studii de etnologie și folclor se remarcă faptul că există un număr mare de interferențe între bocete și cântecele funerare. O serie de versuri trimit, prin structura și textul lor, la cântecele ceremoniale, precum împărțirea pământului, cearta dintre cuc și privighetoare, ruga la soare ca să țină ziua mare, trasul clopotelor care vestesc rudelor și oamenilor din sat vestea morții unei persoane. Elemente de similitudine și de împrumut se remarcă și între bocet și cântecul de priveghi, și este firesc să fie așa de vreme ce în zona Văii Gurghiului (Reghin), județul Mureș, și nu numai, există această specie a cântecului ceremonial2. În tradiția populară românească distingem trei manifestări ale cântecului ritual funerar: Cântecul Zorilor, Cântecul Bradului și Cântecul de priveghi. Dacă primele două manifestări ale cântecului funerar se regăsesc pe o arie geografică restrânsă (sud-estul Banatului, sudul Transilvaniei și nord-vestul Olteniei), cea de-a treia, însă, cuprinde o zonă mai generoasă (sudul și partea răsăriteană a Transilvaniei și Moldova de nord și de sud). Uneori Cântecul de priveghi se suprapune peste bocete și peste Cântecul Zorilor. Menționăm faptul că ritualul bocetului este o manifestare spontană și subiectivă a durerii, pe când cântecul ritual trebuie să respecte un text obligatoriu 3. Textul ritual funebru este cântat în zorii zilei, în fața case mortului, de către câteva femei, așezate cu fața spre răsărit, cu o lumânare aprinsă în mână, cu o batistă și cu un fir de busuioc. Lumânarea aprinsă îl reprezintă pe Iisus Hristos, care s-a identificat pe Sine ca fiind „Lumina lumii...” (Ioan 8, 12). Batistele simbolizează mahrama cu care a fost înfășurat Capul Mântuitorului Hristos, iar busuiocul îndeplinește un rol purificator, dar și de apărare împotriva forțelor negative4. În cele ce urmează, prezentăm un cântec ritual în care se vorbește despre grija comunității de a îndeplini toate cele necesare pentru ca sufletul celui mort să nu rătăcească și să ajungă în Lumea de Dincolo: Pentru ea ca să dospească/ Nouă cuptoare de pâine/ Și cu nouă buți de vin/ Pentru ea ca să-i ajungă/ Tot pe aia cale lungă5. Nicolae Panea

1 Oliviu IACOB, Rituri funerare, Alba Iulia, Editura Școala Albei, 1996, p. 28. 2 Nicolae BOT, „Bocetul”, în Folclorul Văii Gurghiului, Marisia VII, Târgu Mureș, 1977, p. 422. 3 Loredana ILIN GROZOIU, „Cântecul ritual funerar-expresivitate și semnificații simbolice”, în Memoria Ethnologica, Baia Mare, Editura Ethnologica, 58-59/2016, p. 97. 4 Ibidem, p. 98-99. 5 Mariana KAHANE, Lucilia GEORGESCU - STĂNCULEANU, Cântecul Zorilor și Bradului (Tipologie muzicală), București, Editura Muzicală, 1988, p. 530.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 subliniază faptul că cifra nouă reprezintă totalitatea celor trei lumi: cerul, pământul și infernul. Cifra amintită cunoaște o politropie simbolică la toate popoarele lumii, mereu fiind legată de taina existenței. Această cifră este legată de solidaritatea cosmică, de ideea renașterii, dar și de ideea morții. Uneori, cifra nouă este legată și de pregătirile ce se fac de către cei apropiați în vederea integrării celui mort în Lumea de Dincolo, precum și calea lungă și anevoioasă pe care acesta trebuie să o parcurgă6. În viziunea lui Ovidiu Bîrlea, verșul, prin conținutul său, exprimă elemente din învățăturile scripturistice și pune accent pe ideea efemerității vieții umane, fiind un fel de predică funebră în versuri și care nu se rostește, ci se cântă. Uneori, aceste verșuri au preluat teme din zona folclorului și observăm cum prin aceste incantații cel decedat își ia rămas bun sau iertare de la cei apropiați. Inversiunile stilistice nepopulare și rima împerecheată a doar câte două versuri demonstrează faptul că forma acestor verșuri este una cărturărească 7 . Verșurile, de obicei, sunt mult mai lungi ca întindere de strofe decât bocetele, iar în cele ce urmează vom reda un astfel de cântec, alcătuit de către Elena Moldovan din localitatea Beldiu, județul Alba. Acest verș a fost scris la vestea aflării morții preotului din sat:

„O, amar și grea durere Boala grea te-a cucerit Jale fără mângîiere Înapoi n-ai mai venit Lacrimi, pâraie vărsate În zadar te-am așteptat de la Beldiu vin departe; În parohie n-ai mai dat;

Că la Sfânta Liturghie Viață scurtă ai avut Am primit o veste tristă Și noi nu am fi crezut Veste mare-n durerată Că așa om cu putere De-a oftat lumea toată; S-au scurtat zilele tale; Nimeni nu s-a așteptat Căci atunci când am vorbit De vestea ce am aflat Mari speranțe ne-ai promis Că părintele-a murit Ne-ai promis că ne colinzi Și pe noi ne-a părăsit; Să nu mai fim așa triști;

Ne-a părăsit prea devreme Cu regrete te-așteptăm Într-o zi de priveghere Glasul să ți-l ascultăm La Nașterea Domnului Că aveai un glas duios Bucuria omului Când pomeneai pe Hristos; Dar la noi nu-i bucurie Înainte de plecare Ci i-o tristă despărțire De voi eu am o rugare Despărțire veste-amară Soția să n-o uitați Ne-ai lăsat o grea povară; Din când în când s-o căutați;

Ne-ai spus că meri la părinți Înălțați o rugăciune Din când în când să-i ajuți C-apoi plec din astă lume De atunci când ai plecat La biserică veniți Veste tristă am aflat; Și pe min´mă pomeniți”.

6 Nicolae PANEA, Gramatica funerarului, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2003, p. 101-102. 7 Ovidiu BÎRLEA, „Cântece rituale funebre din Ținutul Pădurenilor (Hunedoara)”, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1968-1970, Cluj, 1971, p. 366.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Mergând pe firul poetic și muzical al versurilor relatate anterior, dorim să amintim un verș din zona Mureșului, mai exact din localitatea Vișinelu, județul Mureș, alcătuit tot la moartea unui preot de către Baldean Maria (68 de ani):

„Io la școală când eram Biserica am gătat La mine nu mă gândeam Dar pân´ce am gătat Dar când școala am gătat Doamne multe-am îndurat Io m-am dus la angajat Vai când banii se gătau Păru-n cap se ridica Mă visam într-un oraș Ca să mai mă duc la poartă Și cu mulți enoriași Biserica nu se gată Dar n-a fost să fie așa Noi cu toții am lucrat N-a fost după voia mea Io am fost repartizat Biserica am gătat Departe într-un mic sat Io mult nu m-am bucurat Biserica ce era Că de boală gream am dat N-avea gaz, lumină-n ea Am mers fuga la doctori Pentru că n-am vrut să mor Doamne greu mă descurcam Dar n-a fost pe voia mea În casa ce locuiam Nici pe voia altuia Când începeau ploile Io și cătam vasele Asta-i voia Domnului Le puneam în pat, pe masă Când ia viața omului Că altfel ploua în casă Dragi creștini din Vișinel Rău atunci m-am supărat Nu uitați ce vă spun eu Și nu știam ce să mai fac Să cinstiți Biserica Și să mergeți des la ea Dar toți oamenii din sat Iar preotu care vine Lângă min´ s-au adunat Să-l respectați ca pe mine Și ei toți mă-ncurajau Mari speranțe îmi dădeau Și-ncă ceva v-aș ruga Om lucra ș-om face casă Să păstrați tradiția Ș-o biserică frumoasă Iar când soția a veni Oamenii cu toți lucrau La mormânt cu ai mei copii Bani cu bani ei adunau Vă rog să îi respectați Și sfaturi bune le dați Că și io sfaturi v-am dat Cât pe pământ eu am stat”.

Ana Dumitran demonstrează într-un studiu faptul că românii au început să încropească verșuri sau cântece sub impactul modei prezente în lumea protestantă maghiară din Transilvania, cu care și-au completat ritualul funerar. Aceasta susține că respectiva asociere este sensibilă, deoarece este greu de acceptat ca un fenomen care era atât de prezent în spațiul românesc transilvănean și care a trecut și munții să aibă o origine maghiară protestantă. Trebuie să specificăm, totuși, faptul că secolul al XVII-lea a fost un timp favorabil pentru dezvoltarea unui puternic prozelitism din partea calvinilor. Simbioza reușită rezultă din faptul că pentru protestanți era un obicei ce emana distincție, cultură și talent literar, iar pentru români era un obicei apropiat de cel al bocitului morților. Chiar și la nivelul abordării

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

științifice se creează deseori confuzii, astfel încât autorii de specialitate realizează foarte rar o distincție între bocetul tradițional și „cântecul la om mort”, considerat un bocet de tip nou, creștinat; confuzie întreținută pentru spațiul transilvănean și datorită faptului că, în forma sa reflexivă, verbul „a cânta” are înțelesul de „a plînge” sau de „a boci”1. Totodată, Ana Dumitran subliniază faptul că verșul sau „cântecul la om mort” invită spre cugetarea asupra deșertăciunii din viața pământească în care omul este mereu expus necazurilor și problemelor cotidiene, actul morții reprezentând, fie osânda veșnică (chinurile iadului), fie adevărata fericire a comuniunii cu Dumnezeu în Împărăția Sa. Cântecul la mort nu vorbește despre cotidian și nici despre elementele naturii, așa cum vedem la bocet, ci face referire la personaje din spațiul creștin, versificând textele unor relatări biblice sau apocrife sau preluând unele formule și texte din cultul creștin. Cu toate deosebirile dintre cele două forme de incantație, totuși, din punct de vedere tipologic există atât asemănări, cât și deosebiri, în sensul în care ambele forme de exprimare a ultimului dialog sunt gândite pe categorii de vârstă, în funcție de sex sau grad de rudenie cu cel decedat. Verșul nu atinge complexitatea și varietatea bocetului, iar conviețuirea „cântecului la om mort” cu bocetul, pe care ar fi trebuit teoretic să-l concureze, a determinat contaminări și diluări, fără însă ca hibridizarea care a avut loc, adeseori, să conducă la dispariția totală a verșului ca specie autonomă de literatura funebră2. În încheiere, menționăm faptul că repertoriul funebru aparține contextului ceremonial, stabilindu-se un nefragmentat sistem de relații între poezie și celelalte laturi ale ritualului de trecere. Bocetele, cântecele rituale funerare și verșurile funebre sunt modalități prin care omul reacționează în fața fenomenului morții și, tot ele sunt cele care răspândesc vestea despărțirii de cei dragi. Diac. Asist. Univ. Dr. Răzvan BRUDIU

1 Ana DUMITRAN, „Lirica funebră transilvăneană între profan și sacru”, în Avram Cristea, Jan Nicolae (eds.), Creștinismul popular între Teologie și Etnologie, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007, p. 376-377. 2 Ibidem, p. 377-380.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Eseuri. Cercetări. Studii Despre filosofia românească. Dacă există

ordine formală, dezvoltând aporetica Unului și Multiplului din dialogul Parmenides. Nici Theophrast nu era metafizician sau logician în litera lui Aristotel. Neotomismul, peste veacuri, nu avea să fie tomism redivivus. Descartes îl influența pe Spinoza, pe Leibniz, dar aceștia erau ei înșiși, cum tot astfel urmau să fie și neokantienii față cu Kant sau neohegelienii în raport cu Hegel. Dacă se impun multe și mari precauții în legitimarea unei școli ca întreg „Se spune că Euripide i-a dat să (doctrinaristic, logic, stilistic), în cazul citească scrierea lui Heraclit și i-a cerut culturilor istorice (greacă, romană, părerea asupră-i, iar Socrate a răspuns: medievală, apoi „naționale”: franceză, «Partea pe care am înțeles-o e minunată și germană, engleză etc.) riscurile de îndrăznesc să cred că la fel e și cea pe care inadecvație fiind încă mai mari, n-am înțeles-o, dar e nevoie de un supravegherea critică trebuie să fie pe cufundător din Delos spre a înțelege totul»” măsură. (Dialog. Laert. II,22). Așadar, cum la „prima scufundare” Nu numai cărțile au o parte ascunsă orice filosofie istorică („națională”) aduce ci și, în mai mare măsură, chiar culturile: cu o sumă de fapte legate slab, exterior, ce artistică, științifică, filosofică în întregul mai sunt acestea ca filosofie. Vechea lor. Evenimențial, adică „în partea” de istoriografie era mai curând a filosofiilor, imediată percepție, la „prima scufundare”, decât a filosofiei. Succesiuni de fapte cum zicea Platon, oricare, din orice timp și (filosofi, școli), excesiv individualizate, loc, aduce cu o sumă de fapte concomitente descrierea trebuind să fie completă, ca în și succesive între care legăturile sunt slabe, compozițiile școlare: cu introducere, ținând cel mai adesea de „școală” și de cuprins și încheiere, istoriile evenimențiale filiație. Lăsându-le deoparte pe cele pierdeau întregul, adică esențialul. Istorii mimetice, subculturale, într-o „școală” morfologiste, ale filosofiilor, deci ca în succesorii mai proeminenți se încercuiesc sensul primar al cuvântului (historia, desprinzându-se, deși în același spațiu, de cercetare, observare, descriere, povestire) „fenomenul originar”. Speusippos și acelea nu mai aveau cum să fie ale Xenocrates rămâneau în școala platoniciană filosofiei grecești, dacă este vorba de ca orizont doctrinar, nu însă și în „umbra” Grecia, sau scolastice, sau franceze, lui Platon. Neoplatonicienii, de la Plotin la germane, engleze. Dar dacă de la Proclos și Damascius, se desprindeau și de Parmenides trecem la Socrate, de la acesta doctrină, rămânând platonicieni într-o

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 la Platon și la Aristotel, apoi la stoicieni, la Dreptatea, libertatea, egalitatea n-au fost și sceptici, la neoplatonicieni, dacă îndreptate prin falsificare, contra dreptății, „geografia” scolasticii aduce cu un contra libertății și egalității, în ordinea arhipelag, dacă de la Descartes și Pascal, la realului? Bergson și la Merleau-Ponty, parcursul este Filosofia europeană până în secolele sincopat, dacă Leibniz, Kant, Hegel, XVII-XVIII, când trăiesc Dimitrie Husserl par să fie din lumi diferite, Cantemir și Samoil Micu (și chiar dacă am individualizați la cota cea mai de sus, cum „coborî” mai mult, până la Învățăturile lui sunt de altfel, dacă nici chiar în direcția Neagoe către fiul său Teodosie ceea ce e numită „empiristă”, Bacon, Hobbes, Locke, cam mult), trecuse prin experiența greacă, Hume și Berkeley nu prea au de stat alături, decisivă, prin cea romană, prin cea atunci cu câtă îndreptățire mai putem vorbi „medievală”, bizantină și latină. Între de filosofia greacă, de aceea scolastică sau secolele XV și XVII trăiseră Marsilio de acelea moderne: franceză, germană, Ficino și Giordano Bruno, Bacon, Hobbes engleză. Și, mai departe, de filosofia și Locke, Descartes și Pascal, Spinoza, italiană, de filosofia spaniolă, de filosofia Leibniz (m. în 1715, dar n. în 1646), iar în nord-americană, modernitatea accentuând cel de-al XVIII-lea Berkeley, Hume, Wolff, personalitatea culturilor. În ce măsură, mai Kant. cu seamă, putem vorbi de existența unor Abstract vorbind, era de ales între a filosofii în culturi „mici”, de instituire lua lucrurile de la început sau de a „arde” târzie, așa cum este cazul celei autohtone? etapele, ca filosofia, la noi, să înceapă de Nu este neapărat un avantaj intrarea fapt cu vremea sa. în istorie mai din vreme, nicio neșansă, În fața aceleiași alegeri, cu multe aceea contrară, cel puțin din situare secole în urmă, fuseseră puși romanii și, axiologică. Fiecare popor este mai mult sau dintre ei, Cicero îndeosebi care impunea o mai puțin în funcție de ceea ce instituie strategie ce avea să fie mereu reluată în odată ce va fi intrat în istorie, împlinindu-și situații similare. destinul. Așadar, durata existenței istorice Dacă romanii din necunoaștere sau nu poate fi motiv de îndoială față de din vanitate, ar fi ales s-o ia de la capăt, s- realitatea valorică. Nici fenomenul firesc și, ar fi situat în afara timpului și le-ar fi așa fiind, productiv al acculturației, ca trebuit multe secole să ajungă unde singură cale către sincronizarea culturală. ajunseră grecii. „…Formula sincronismului vieții Pentru a beneficia de experiența contemporane,… cu toate abaterile greacă, prima mișcare era aceea de aparente, este realitatea însăși, pe când pregătire a latinei s-o primească. În urmare, credința unei dezvoltări proprii împotriva Cicero, mai întâi, apoi din situări distincte, spiritului veacului nu este decât punctul de Lucretius epicurian, Seneca stoician, plecare al unor perturbări trecătoare” (E. Apuleius platonician, instituiau un limbaj Lovinescu, Istoria civilizației române care, în durată lungă, avea să fie el însuși moderne, p. 479). paradigmă pentru altele, pentru cel Ca orice altă cale, și aceea a scolastic, pentru cele moderne. acculturației sincronizante poate fi ratată, Numai grecii, în Europa cel puțin, ducând la mimetism, acesta, avuseseră privilegiul, parcă miraculos, de a depersonalizat. Dar, cum zicea un crea, în ordinea filosofiei, într-un fel, în medieval, pentru că în apă ne putem îneca, absolut, Influența orientală (feniciană, nu trebuie să nu ne mai spălăm. Până și egipteană) pe care o bănuiau, în vechime, cele mai nobile concepte pot fi golite de Herodot, Diogenes, Laertios, ca oricare alta cuprinsul lor, primind altul, potrivnic. și ca oricând și oriunde, nu genera decât pe

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 un fond preexistent. Altminteri ca sămânța unii și alții. Respectabili adesea, în cel mai pe piatră, nu avea cum să rodească. cald înțeles al cuvântului. Dar, totuși, în Nebeneficiind de o filosofie deja primul rând, doctori și profesori. Oameni constituită, ca limbaj și doctrinar, grecii cu un anumit facies intelectual, a cărui cea concomitent creau și într-o ordine și în alta. mai de seamă caracteristică este livrescul. În aceea a limbajului, pe seama celui mito- Poate că în nicio țară europeană gândul poetic, prima resemnificare a limbii scris și mai ales cartea – mare – nu comune, iar în aceea doctrinaristică, în terorizează pe cugetători mai mult ca la strânsă legătură atât prin interogarea noi” (Nae Ionescu, Filosofie românească în lucrurilor lumii, cât și speculativ, Neliniștea metafizică, p. 103). „contemplarea ființei” putând să pară drept Pentru a fi, pentru a putea fi „cea mai pregnantă definiție care se poate legitimată o filosofie, cel ce o face ar trebui da filosofiei grecilor” (Reale, Storia della să ia seamă de câteva reguli (caracteristici): filosofia I, p. 465). „1. Existența unei activități de filosofare După greci, începând cu romanii, autentică și originală printre români, toate popoarele europene își vor fi creat născută din motive românești; 2. Mediul de propriile reconstrucții în temeiul filosofiei difuzare a ideilor, cu instrumentele, cărțile, lor, în primul rând al ei ca limbaj. Mai întâi revistele de filosofie; 3. … problematica și ca limbaj întrucât prima condiție de sistematica filosofiei, adică șirul de existență, în creația culturală este instituirea întrebări considerate, obiectiv, în ele limbajului aplicat. De la filosofie la arte și însele” (Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă științe, toate sunt mai înainte de orice spiritualitate românească, I, p. 190). limbaje distincte. În istoria romană, Filosofia la noi își începea istoria filosofia îl avea ca întemeietor pe Cicero, târziu și un timp dominanta a stat în crearea încă o dată, prin impunerea unei strategii în limbajului. Orice s-ar spune, nici Cantemir, care prima mișcare era crearea limbajului. nici Micu, nici Poteca, nici Murgu, nici Tot asemenea aveau să fie peste veacuri Bărnuțiu, nici Cipariu nu vor fi primii moderni de la Dante la Bacon, la individualizat filosofic, nici chiar în Descartes, la Luther, iar la noi, cu Cantemir orizontul de situare. Opțiunea cutăruia sau și Micu îndeosebi. cutăruia dintre cei din urmă pentru Wolff Cum istoria filosofică într-o cultură sau pentru Kant se prea poate să fi fost nu începe cu limba, de aici se și poate porni în neapărat de circumstanță. Putem așadar să-l cercetarea condițiilor de existență ale uneia, admitem pe Micu sau pe Murgu ca a alteia, a tuturor, de fapt, ceea ce înseamnă wolffieni, iar pe Bărnuțiu kantian. Dar că și a aceleia românești. wolffanismul unora și kantianismul altora, Dacă există o filosofie românească, de școală, nu ieșeau din limitele este mai curând o pseudo-problemă, fiind atașamentului doctrinar. Dar dacă nu sunt lansată în anii ´30 de Nae Ionescu și filosofic originali, nefilosofând autentic, ei apropiații săi (Mircea Vulcănescu, creeau limbajul, ceea ce în timpul auroral Constantin Noica), nu mai cu seamă din era cu mult mai important, fiind de primă situare epistemologică, așa cum era normal, necesitate. Fără de acesta, ei puteau să fie ci polemică (poate chiar politică, oricum filosofi chiar mari, dar în limba germană prea subiectivă). sau în limba franceză. În acest caz ar fi fost „Filosofia românească în forma ei filosofi germani sau francezi. Apartenența cultă nu există. Și e probabil că nu va exista la cultură nu este dată nici de locul nașterii, încă multă vreme de aici înainte … În nici de naționalitate, ci de limbă, cel puțin filosofia noastră lucrează, pentru moment, în filosofie sau în literatură. Emil Cioran, doctori și profesori. De multe ori eminenți,

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 prin opera „franceză”, este francez și tot materie pentru alcătuirea altora. Filosofia, astfel Eugen Ionescu prin teatrul său. altfel spus, sporește în sine, în primul rând, De o filosofie originală se poate prin conversiunea „faptelor” în vorbi abia odată cu Maiorescu prin „argumente”. Istoria ei, în deosebire de maiorescieni, de la C. Rădulescu-Motru la aceea a științelor, așa fiind, nu este lăsată în Mircea Florian, fie și în măsuri diferite, urmă (în „trecut”), faptele ei nerânduindu- P.P. Negulescu ori Ion Petrovici fiind mai se pe orizontală, cu „mai înainte” și de eșalon doi, dar, minoratul nu exclude în „după”, ci pe vertical ca straturi care totul originalitatea. „personează” continuu. Dar filosofia nu „…Literatura adevărată, cu este doar „livrescă”, mai bine spus, feluritele ei produceri, se poate asemăna autonomă, sporindu-se pe sine, prin ea unei păduri naturale cu feluritele ei plante. însăși, ci și deschisă la provocările Sunt și copaci mari, este și tufiș, sunt și timpului. Rădulescu-Motru lua seamă de flori, sunt și simple fire de iarbă. Toate psihologia și biologia timpului, P.P. împreună alcătuiesc pădurea, fiecare în Negulescu, în „enciclopedia filosofiei”, de felul său trăiește și înveselește ochiul știința vremii, Mircea Florian, cel puțin în privitorului; numai să fie plante adevărate Recesivitatea ca structură a lumii, de cu rădăcina în pământ sănătos, iar nu interogațiile din totdeauna ale omului cu imitație de tinichea vopsită …” (Maiorescu, „ochii” la omul timpului său și al celui Comediile d-lui I.L. Caragiale în „Critice”, viitor. Rădulescu-Motru și Negulescu p. 429). îndeosebi se vor fi aplicat și problemelor La prima „lectură” („prima socio-politice autohtone, primul în Cultura scufundare”), direcția maioresciană pare a română și politicianismul, Românismul, fi o serie de individualități mai mult sau Etnicul românesc, iar cel de-al doilea în mai puțin accentuate, deci ca o realitate Destinul omenirii, amplă cercetare a culturală mai curând atomară decât marilor probleme de viață și de moarte din organică. Rădulescu-Motru era epocă. metafizician, ca dominantă, P.P. Îi mai unea (sau măcar apropia) Negulescu, istoric al filosofiei, Ion „raționalitatea și claritatea logicii” Petrovici cam egal în toate, Mircea Florian transmise de Maiorescu, încă prea abstracte și el acaparat de „știința cea mai vrednică „mai curând o atitudine”, totuși, sau, poate, de slavă”, cum o socotea Aristotel, dar într- metode. „Spunem că o idee este carteziană o altă stilistică, reconstrucția sa fiind mai când vrem să indicăm o idee clară și degrabă în ordine formală. Rădulescu- distinctă. Pentru noi, aceasta se traduce prin Motru gândea lumea personalist-energetic, «o idee maioresciană», adică o idee care în timp ce Florian se apleca epistemologic cere o claritate evident în stilul stringent al asupra metafizicii, interogând: cum este lui Maiorescu” (Anton Dumitriu, posibilă. Confesiuni literare, în „Revista de istorie și Bine individualizați, fie și în grade teorie literară”, nr. 4, 1983, p. 74). De bună diferite, ei tocmai unde sunt diferiți prin seamă un mod de a privi lucrurile, cum dominante, prin atașamente, se altul, totuși, complementar, era și acela completează și dau consistență unei critic, moderat (cu Lucian Blaga, D.D. „direcții noi”, cum ar fi spus Maiorescu, nu Roșca), ori radical (Nae Ionescu). Doar numai prin deschiderea către filosofia doctrinaristic raționalismul și iraționalismul timpului, dar și către problemele sociale, se resping, transfigurând raționalul și morale, științifice din epocă. Livrești? Dar iraționalul. Altfel, acestea se presupun, filosofia, ca păianjenul lui Bacon, în parte fiind fețe ale aceluiași întreg. În epocă, prin bună se dezvoltă prin trecerea „cărților” în transgresare, raționalul era trecut în

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 raționalism și iraționalul în iraționalism, disting accentuând diferit, dar se unesc ceea ce va fi acutizat nepotrivirile, făcându- fiind complementare. le să pară ori chiar să devină în adversitate. O istorie a filosofiei românești, Dincolo însă de partea evenimențială a așadar, ca oricare alta, de aiurea, nu poate polemicii nu odată coborâtă în atacuri fie să fie obiectivă în sensul obiectivității vitriolante, fie doar persiflante, la a doua științifice. Ea este, trebuie să fie subiectivă, „lectură” (scufundare) de aici, filosofia nu însă pătimașă, impresionistă sau românească nu avea decât de câștigat. Și, măsurată cu măsuri extrafilosofice. probabil, în durată lungă, dacă aceasta i-ar Filosofie, în felul ei, direcția fi fost dată filosofiei din epocă, altor minți maioresciană, filosofie era și aceea a „noii le-ar fi revenit recunoașterea raționalului și spiritualități” ca și acelea, fie și prin a iraționalului în fireasca lor legătură. Dar, convenție, inclasabile, nefiind parte din începând cu 1944/45, încă mai abrupt cu niciuna din acestea două și nefăcând ele 1948, filosofia românească era nevoită să însele școală, din varii motive. Filosofia lui iasă din istoria vremii. Ea continua să Blaga era cea mai aproape de a fi ea însăși existe, dar nu și să se dezvolte. De aceea, o altă direcție, dar timpul i-a fost potrivnic. privită dinspre filosofia care și-a urmat Încă mai mult fenomenologia, poate că în mersul firesc, ea poate să pară revolută. reconstrucția sa husserliană, de întemeiere, Depinde însă cum înțelegem istoria și cum cea mai de sus în veacul ei, dar aplicația ei percepem filosofiile „istorice”. Chiar dacă românească a fost stopată. nu există contemporan, ea, totuși, poate fi Altfel, în altă stilistică și cu alte citită contemporan, existând valoric. Și dominante, filosofia „noii spiritualități” aceasta ca întreg, așadar cu faptele ei mari mai aproape de ceea ce Mircea Vulcănescu și mici, cu liniile sale de evoluție, numai socotea că ar putea da autenticitate (și deci istoricist, paralele sau în adversitate. existență) gândirii românești, fiind alta, Prin urmare, nici doar o „direcție”, cum alta era și aceea „maioresciană” și nici doar alta, nici doar filosofi sau filosofii altele, acelea ale „independenților” accentuate într-un timp sau altul, (inclasabililor) nu avea cum să fie singura. sentimental sau impresionist. Sau problemele ei nu puteau să fie totuna Istoricul nu trebuie să fie cu problemele filosofiei, în absolut. impersonal, el este, nu are cum să nu fie, Prima condiție de existență a decât în situație. Orice hermeneutică filosofiei, ca și a poeziei de altfel, este măsoară și este în vederea a ceva. Nu diversitatea și încă în larg registru. existența necesară a măsurii produce (extras din vol. „Filosofia în cultura dezastre, ci reaua ei instrumentare. românească”, Paideia, 2017, pp. 7-16) O istorie „hegeliană” a filosofiei, o istorie fenomenologică, o istorie thomistă, Acad. Gheorghe VLĂDUŢESCU o istorie analitică și altele asemenea se

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Imponderabilul iubirii. Cuvinte noi despre realități vechi

Te-am iubit și te iubesc mult – cu tot ce am mai frumos în mine… Te iubesc cu setea celui însetat, cu pofta celui flămând, cu dorul de aer al celui înăbușit!... Mi-e sufletul greu de atâta dor și drag de tine.1

Uneori, duci cu tine zile care flămânzesc după Lumină. Dar nu orice fel de lumină. E vorba de Lumina zglobie, neapusă și, totuși, lină, fără intensități orbitoare sau manii reflectorizante. Nu-i pe cer, în soare sau în stele, nici în jocurile de lumini ale marilor scene, ci în adâncuri. Da, în adâncuri de suflete. De acolo, ea vine în repetate rânduri ca să ridice „cortina” de pe privirile noastre, să însenineze chipuri sau să încurajeze zâmbete, dar mai ales să ofere lacrimii de pe obraz strălucirea de diamant. Așa se face că, prin dansul Luminii lăuntrice, privirile devin invitații silențioase la voie bună, chipurile noastre expresii ale unei frumuseți necosmetizate, zâmbetele devin flori ale clipelor trăite fără regrete, iar lacrimile picături de soare. Iar atunci când plouă cu soare pe chipuri, neîntârziat va apărea și „curcubeul” bunelor făgăduințe și împliniri. Unii spun că Lumina din noi e curajul de a fi sau, mai precis, îndrăzneala de a deveni întru ființă, adică de a ținti excelența, de a fi validat pentru o înfăptuire măreață, or o ispravă care să te scoată din șir, acreditându-ți, astfel, superstiția geniului.2 Păstrând aceeași direcție de opinare, ni se amintește că n-ar trebui ignorată nici bunătatea, care are partea ei de lumină, mai ales dacă înțelegi că e ceva de făcut pe lumea asta, și că rezistența de a nu rodi zilnic un bine consecvent cu lăuntrul tău, te plasează într-un anonimat desfigurant. În acest context, devine lămuritoare aserțiunea: „dacă ziua ta nu are rod, ea nu este și tu nu ești.”3 Apoi, cu destulă deferență, ni se atrage atenția că posesorul unei culturi atent dobândite prin frecventarea marilor spirite, e un iluminat, izbăvit din ticăloasa abrutizare umană. Această iluminare, obținută cu ajutorul unei diete culturale fără aproximații, e posibilă doar în măsura în care percepem cultura drept duhul omenirii, și nicidecum spectacolul pe care-l dau mințile culte în atmosfera unui salon.4 În acest cadru, a fi doar un simplu comerciant de idei, fără a te îmbogăți cu stări de spirit de pe urma exercițiului cultural, e totuna cu a dansa profesionist în absența muzicii. Dar, oare să poată oferi cultura totul în materie de luminare lăuntrică? Să nu-i uităm, însă, nici pe cei ce consideră libertatea drept nimbul de lumină lăuntrică. Aceasta poate lumina doar cu o condiție: dacă existența umană este în adevăr. Cu alte cuvinte, doar adevărul (a)duce la lumina libertății: „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (In 8, 32) Nu poți fi liber în minciună, în înșelăciune și rătăcire, la fel cum, în cele din urmă, a fi liber înseamnă și libertatea de a alege cui dorești să te supui din dragoste și nu siluit.5 Privită din alt unghi, lumina libertății se dezvăluie drept capacitatea de a-ți valorifica înfrângerile și de a-ți depăși reușitele.6 Dacă izbutești să nu devii sclavul propriilor înfrângeri și reușite, te-ai salvat din întunericul urgisirii de sine, dar și din orbeala triumfalismului defăimător. Urmând fidel cadența acestor argumentări surprinse în rândurile de mai sus, am putea identifica și alți luminători pe firmamentul sufletului. Bunăoară, bucuria, răbdarea, înțelepciunea, credința, blândețea, curăția, sunt tot atâtea variante de risipire a întunecimii din noi.

1 Biruința unei iubiri – Dinu & Nelli Pillat. Pagini de corespondență, ediție îngrijită de Monica Pillat, cuvânt înainte de H.-R. Patapievici, Editura Humanitas, București, 2008, p. 135, 118 și 176. 2 Constantin Noica, Devenirea întru ființă. Încercare asupra filizofiei tradiționale. Tratat de ontologie, Editura Humanitas, București, 1998. 3 Idem, Jurnal de idei, Ediția a doua, Editura Humanitas, București, 2007, p. 182. 4 Gabriel Liiceanu, Continentele insomniei, Editura Humanitas, București, 2017, p. 333. 5 Savatie Baștovoi, Antiparenting. Sensul pierdut al paternității, Editura Cathisma, București, 2017, p. 143-144. 6 Constantin Noica, Jurnal de idei, Ediția a doua…p. 358.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Însă, oricum am privi lucrurile, întreaga constelație de lumini lăuntrice au forța de a lumina nu prin sine, ci în relație cu ceva mult mai luminos din noi. Toate virtuțile sunt purtătoare de lumină, doar pentru că stau în raza de lumină a Iubirii, singura care luminează prin sine și e fără umbre, întrucât e sursă. Dacă Iubirea nu le-ar lumina sau nu le-ar trimite unda de lumină, toate virtuțile ar fi niște stele căzătoare, simple trăiri umbroase care pot speria, la fel cum pot și amenința prin excese sau abuzuri. De pildă, cultura, fără duhul iubirii care s-o asiste, devine propagandă ideologică, regulament de ordonare a preferințelor livrești și auctoriale sau doctrina îngâmfaților. La rândul său, libertatea în lipsa iubirii nici n-ar putea exista, întrucât stă în firea iubirii să se manifeste liber și eliberator. Acum îl înțeleg pe Augustin din Hippona, care cu mult curaj afirma: „ Iubește și fă ceea ce vrei! (Dilige et fac quod vis.) Fie că taci, să taci din iubire; fie că vorbeşti, să vorbeşti din iubire; fie că tu îndrepți, să îndrepți din iubire; fie că ierţi, să ierţi din iubire; să fie în tine rădăcina iubirii, pentru că din această rădăcină nu poate să iasă decât binele.”7 Cel mai liber te simți atunci când cel care te iubește îți confirmă și respectă libertatea. E limpede, deci, că libertatea care nu face posibilă iubirea e libertinaj, după cum iubirea care nu face posibil un schimb de supuneri liber asumate și în tonul bucuriei, devine condiționată. Aici, în perimetrul condiționalului, te iubesc dacă meriți, or dacă mă convingi că trebuie, sau ca să ne meargă bine, dar și pentru că nu am de ales, nicidecum pentru că fără tine n-aș fi întreg și nu m-aș putea alcătui din risipirea aventurierului fără o „țară” a inimii, unde nu mi-aș putea imagina vreodată cum ar fi fără să te iubesc. De altminteri, Iubirea din adâncuri nu pune condiții, nu stabilește criterii și nici ierarhii, nu se împopoțonează cu superlative, nu e subiectul unor taclale drăgălașe sau dacă devine cumva, atunci tema iubirii e redusă la o siropoasă giugiuleală cosmică, înecându-se în stilistica unui discurs dulceag.8 Ea pur și simplu luminează și e sursă de lumină. În bătaia luminii ei, bucuria e tonică, vivifiantă sau dătătoare de putere, și nu doar o simplă ornamentație, convingându-ne că suntem cu adevărat puternici nu doar din postura de învingători ai răului, ci, mai presus de toate, ca purtători ai bucuriei.9 Apoi, răbdarea capătă sens sau rost și nu sfârșește în disperare, înțelepciunea e ferită de semeție și are cuviință, credința devine lucrătoare sau dinamică prin faptele iubirii, fără tendința de a o stoca în suflete, blândețea e izbăvită de cucernicia tâmpă și lașă, iar curăția devine expresia fidelității în iubire. De bună seamă, exemplificarea poate continua. Cert e, însă, faptul că sub auspiciile dragostei curate se evită atât retorica elogioasă cât și moralismul ipocrit, pentru a lăsa loc firescului, bunului-simț, discreției, misteriosului și imponderabilului, în manifestarea ei. O iubire care nu e în stare să ducă cu ea un anumit gen de mister, o subtilitate sau chiar o doză de insesizabil, riscă o tristă sedentarizare, o dezabuzare și banalizare greu suportabile. Devenind întru totul intuitibilă, prin ritualizări, dragostea nu mai are farmec, nu mai surprinde cu nimic, dar nici nu mai realizează miracolul întâlnirii inimilor. Se rezumă doar la mirajul trupului, ceea ce o lipsește de plinătate. Când iubiți nu cereți lumii să vă înțeleagă. Lăsați Taina să respire liber.10 Căutând să te faci înțeles sau să te justifici, risipești trăiri și emoții într-o lume care nu va da doi bani pe ele, ba chiar le va socoti naivități de lux, numai bune de cancan. Iubirea nu comportă exegeze sau hermeneutici demne de un tratat, nici n-o „epuizezi” prin piruete sau acrobații mentale. Nu-ți dă prilejul să oferi rețete de succes celorlalți, mai întâi pentru că a iubi nu e un succes, ci un privilegiu, iar a te ține de-o rețetă presupune a-ți anula specificitățile cu care întâmpini iubirea celuilalt și care, de fapt, dau contur originar relației.

7 Augustinus, „Tractatus in Epistulam Ioannis” 7, 8, în Patrologia, Seria Latina, tom. 35. 8 Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Dialoguri de duminică: o introducere în categoriile vieții, Editura Humanitas, București, 2015, p. 196 și 205. 9 Savatie Baștovoi, Antiparenting. Sensul pierdut al paternității…p. 20. 10 Ibidem, p. 165.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

În realitate, nu stai să-i explici nimănui de ce o iubești, nici măcar ție. Torentul iubirii ce v-a cuprins nu-ți dă timp de analize sau statistici, ci te răpește spre un alt mod de a fi, într-un tărâm de poveste. Simți doar că sunteți făcuți unul pentru altul, fără a găsi explicații pentru asta. De ce eu? De ce tu? De ce noi? sunt întrebări care alungă misterul, fără a găsi răspunsuri pertinente. De fapt, de la un anumit moment, iubirea se trăiește dincolo de cuvinte și dorințe. Înțelegi mai mult decât exprimă un dialog și vrei să te dăruiești mai mult decât să dorești, deoarece „dorința este nevoia de a-l aduce pe celălalt în perimetrul nevoilor tale, de a-l utiliza, de a-l instrumentaliza. În dorință tu stai pe loc și-l chemi pe celălalt la tine. În iubire ieși din tine și te duci spre celălalt. În iubire, tu ești cel care livrezi, tu ești cel care te pui în mișcare, care te îndrepți spre celălalt, ieșind din tine însuți.”11 Această formă de extaz sau de ieșire din sine, e provocată de conștiința că cei doi stau sub zodia complementarității și împlicit a continuității. E drept că oamenii îți cer cel mai adesea să-i confirmi, nu să-i trimiți mai departe,12 dar între îndrăgostit și iubita lui e o sete de a se întregi unul pe altul, de a-și găsi continuarea fiecare în celălalt, de a se căuta unul pe altul în vederea fuziunii trăirilor și sentimentelor. Dincolo de îmbrățișarea trupească, care nu se mai încadrează într-o gestică a bunelor maniere, ci devine întâlnire senzuală, cei doi sunt cuprinși într-o înlănțuire a sufletelor. Prin aceasta are loc, de fapt, omogenizarea lor. „Treci neîncetat în celălalt și celălalt trece neîncetat în tine. E vorba, cu alte cuvinte, de un ritual al participării. Al participării reciproce. Te regăsești, clipă de clipă, în cel care se regăsește în tine. Duci apropierea până la identificare. Transformi diferența în complementaritate și stricta cunoaștere în recunoaștere.”13 În orice caz, în această slujire, nu e loc de subordonare, dar nici de idolatrizare a cuiva. Riscuri și ispite sunt, însă, de ambele părți. Iubită, femeia nu va fi niciodată un accesoriu - fie el și prețios - al bărbatului. Nu va sta în umbra lui, iar el va avea grijă să n-o umbrească cu nimic. Nici măcar cu masivitatea părerii și opțiunii lui. Atâta vreme cât ți-ai așezat viața în palma celuilalt, orice efort pentru păstrarea continuității și echilibrului contează, orice grijă de a nu împrăștia risipitor și batjocoritor miraculosul dar încredințat devine prioritate, căci „iubirea nu o vinzi. Nu o cumperi. Nu o împrumuți. Când vinzi iubire, vinzi iluzii. Când încerci să cumperi iubire, te vinzi pe tine, iar când împrumuți iubire te înjumătățești… Ai iubit vreodată cu întrerupere? Acum să iubești, iar apoi … să te oprești? Nu … Nu ai cum. Iar dacă ai făcut-o, nu ai iubit. În niciun caz nu ai iubit-o pe ea. Te-ai iubit pe tine și ți-a plăcut. Dar nu pe ea. Ea nu cumpără iubire. Nu caută iubire. Nu cere iubire. Ea simte iubirea! O simte și o emană. Iar dacă nu o iubești neîncetat ești un mare prost. Iar atunci când o pierzi, ea nu se va mai întoarce. Nu-și va mai întoarce nici măcar capul înapoi. De ce și l-ar întoarce? Pentru cine? Pentru tine, cel care nu a știut decât să iubească programat și cu întrerupere? Ea nu își dorește așa ceva. Ea își dorește mult! Neîncetat și mult! Atât cât poți tu, dar MULT. Iar dacă ai pierdut-o, cine se va mai uita în ochii tăi cu atâta durere și fericire? Cine îți va alinta privirea, cine îți va gâdila inima și cine îți va șopti aievea că Te Iubește? Sunt acele momente unice din viața fiecărui om. Sunt acei oameni care apar în fața ta ca un dar al acestei vieți… Mi-am dat seama că iubirea este atunci când ea se uită în ochii tăi, atunci când ea îți bate la ușă, iar tu îi deschizi înainte de a pune mâna pe încuietoare, atunci când îți răspunde la telefon, iar tu deja i-ai spus că o iubești înainte să îți audă vocea, atunci când tot ce contează mai mult pentru ea se contopește cu tine și cu tot Universul. Atunci când te bucuri că se bucură. Iubirea o dai sau nu o mai dai deloc. O iubire în rate nu se poate. Nu există. Pentru că dacă iubești în rate, atunci vei fi taxat. Asemenea bancherilor cu priviri mizantropice care te sună necontenit în a-și recupera ce este de recuperat. Însă, după iubire nu alergi. Cel mult…te lași prins de ea…”14

11 Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Dialoguri de duminică: o introducere în categoriile vieții…p. 211. 12 Constantin Noica, Jurnal de idei, Ediția a doua…p. 192. 13 Andrei Pleșu, „Iubire și idolatrie”, în revista Dilema veche, nr. 375 din 21-27 aprilie 2011. 14 Alexandru Chermeleu, Iubire în rate, preluat de pe http://alexandruchermeleu.ro/page/40/, accesat la 24 februarie 2018.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

În materie de iubire, nici nu poate fi vorba de premianți care să-i subclaseze în vreun fel pe cei mai stângaci, reținuți sau neatenți cu ea. Orice ierarhie a calităților în cuplu periclitează intens „jocul” iubirii, pentru că ar propune o contabilizare a generozității ce ar stimula orgoliul și sentimentul îndreptățirii.15 Însă, dragostea reciprocă, te așează într-o cumințenie a gândului și a cuvântului, igienizând lăuntrul de trufii obsesive și meritocrație. În același timp, primești curajul de a-ți descoperi slăbiciunile fără jenă, pentru a fi topite de flacăra iubirii, iar unele pentru a fi întărâtate și evidențiate în vederea delimitării. Nu există temeri că ea se întinează, amestecându-se printre năravuri, neputințe și patimi din insalubre inimi. Dimpotrivă. Stă la masă cu „vameșii” și „păcătoșii”, se lasă terfelită de netrebnicii lumii, ba chiar „spală picioarele” tuturor,16 fără a face caz de asta. În acest fel, iubirea cucerește fără să subordoneze, face minuni fără a se lăsa idolatrizată. Cu toate acestea, cea mai expusă idolatrizării este femeia iubită, fără a neglija și văditele tendințe de autoidolatrizare ale bărbatului. Un senzualism devastator și exclusivist împins spre patimă, așează femeia doar în perimetrul plăcerilor carnale, unde totul se consumă repede și ireversibil. Aici, ea va fi adorată ca Afrodita lui, și nimic mai mult. Însă, despuiat de idolatrie și proastă înțelegere, erotismul îi atrage pe iubiți într-o zonă a întâlnirilor trupești fecunde, unde e celebrată frumusețea armonioasă a unui nud și nu pornografia lui. De aceea, „cerboaică preaiubită și gazelă plină de farmec să-ți fie ea; dragostea de ea să te îmbete totdeauna și iubirea ei să te desfăteze.” (Pildele lui Solomon 5, 19) Orice demonizare a erotismului, reflectă o limitare în înțelegerea lui, din considerente ce țin de un puritanism viguros sau de o sfioșenie tâmpă. De fapt, erosul reprezintă „sexualitatea domesticită la nivelul speciei umane prin reguli, rituri, tabuuri. Instinctul (sexual) nu mai funcționează acum în devălmășia lui animalică, se «culturalizează». Erotismul dă sexualității un chip, dar nu încă pe cel al personalității absolut distincte; partenerul încă poate fi gândit ca înlocuibil. De-abia în iubire, de-abia în dragoste, cuplul se individualizează drept cuplu și cei doi parteneri stau față în față ca două ființe unice pe lume.”17 În mod sigur, iubirea înseamnă mai mult decât cearșafuri șifonate sau consumație trupească, deși stă în logica profană a cărnii să descopere nu numai pasionalul, ci și un univers lăuntric spiritual. De pildă, în furtul unui sărut sau în calda îmbrățișare, ca și cuprindere a celuilalt în lumea ta, o întreagă împărăție a spiritului din noi e somată să furnizeze trăiri intense, emoții, sentimente, care rămân memorate și memorabile în timp. Însă, printre virtuțile femeii, „există o anumită luciditate pe care un bărbat n-o poate atinge: o luciditate pasională. Într-un bărbat pasiunea creează aproape întotdeauna dezastre; la femei ai impresia că, dimpotrivă, dă certitudini.”18 Așadar, el, prins în iubire, devine pajul ei, se orientează automat după preocupările ei, vede totul prin ochii ei, fără să mai conteze criteriile lui de viață. Apoape că a ajuns un ieșit din minți. Pasiunea pentru ea e totul și devine automatismul lui. Se scufundă, aproape înecându-se în iubire. Pe când femeia rămâne sigură pe ea, știe, fără dubii, ce vrea: să fie iubită. Restul e literatură. Dar ca să ajungi în inima unei femei, mereu trebuie avut în vedere asaltul inteligent. E vorba de asaltul prin cuvânt, replică și prezență de spirit. Mereu vor aprecia, „cu o înnăscută finețe, cuvântul, replica și spiritul. Pentru că ele simt că, în toate astea, se exprimă nu neapărat o șmecherie volubilă, ci o formă de imaginație, de dinamism lăuntric, de care nu se pot lipsi.”19 Totuși, Iubirea nedisimulată și fără umbre o găsim în „țara inimii”, cu imponderabilul-i caracteristic. Acolo tăcerea îți va spune mai multe despre acest miracol decât cuvintele. De aceea, dacă vrem să învățăm ceva profund despre dragoste să ne ascultăm în tăcere inimile, să ne privim

15 Mihai Neamțu, Vârstele iubirii. Cum transformăm întâmplarea în destin? – Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 64. 16 Andrei Pleșu, „Iubire și idolatrie”, în revista Dilema veche, nr. 375 din 21-27 aprilie 2011. 17 Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Dialoguri de duminică: o introducere în categoriile vieții…p. 208. 18 Constantin Noica, Eseuri de duminică, Editura Humanitas, București, 2013, p. 74. 19 Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Dialoguri de duminică: o introducere în categoriile vieții…p. 213.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

fără prejudecăți faptele și să ne dăruim reciproc cu maximă disponibilitate, fără să eliminăm patosul încrederii și verva fericirii. Și mai presus de toate, să nu ucidem în noi puterea uimirii, deoarece „nimic nu e mai puternic decât sentimentul uimirii, care rămâne atributul suprem al inteligenței spirituale.” 20 Fără prea multă teorie, înțelegem acest sublim al tăcerii, care îmbracă de la un moment dat iubirea, dintr-o scrisoare pe care Dinu Pillat i-o trimite logodnicei sale:

„[septembrie 1944, Predeal]

Nelli drag,

A vorbi despre iubire – când este adevărată și crește din adâncuri, ca a noastră – este tare greu. Intensitatea mută a privirii sau fluidul electric al mângâierilor o sugerează îndeobște altfel de pregnant decât cuvintele care aduc totdeauna a literatură. Dar, deoarece un anumit aspect al iubirii se refuză cuvintelor asemenea unui spectacol marin, voi încerca să-ți mărturisesc un alt aspect al său, pomenit poate mai puțin în discuțiile de până acum. Acest aspect, aș putea spune ține de maturitatea iubirii noastre, de solidaritatea ei unitară în fața vieții care ni se deschide în față, de conștiința unei ecuații împlinite într-o lume în care mai toți întruchipează doar simple semne răzlețe. O iubire care nu mai are patetismul inițial al luptei cu incertitudinea, dar care – prin conștiința plenitudinii sale – devine altfel fecundă pentru umanitate. Într-adevăr, iubind și simțindu-te iubit, te descătușezi și devii altfel disponibil pentru binele semenilor în viață. O iubire care ne depășește, dar care ne antrenează totodată în procesul ei de depășire. Și aici stă poate toată taina transfigurării noastre și la propriu și la figurat… Dinu”21

Cuvintele lui Dinu au gravitate și izvorăsc nu numai din „puțul” minții, ci mai ales din străfund de suflet. Acolo, în adâncuri, a înțeles că iubirea care i-o poartă lui Nelli nu mai e un joc al pasiunilor, o simplă îndrăgostire sau o incertă virtute, ci o împlinire a lor care elimină multe necunoscute și fantezii din peisajul lăuntric. Verbul lui nu e furat de un trecut al bucuriilor demult apuse, ci suportă voiciunea unui prezent care are încă multe de spus în privința iubirii celor doi. Își vede logodnica capabilă să împărtășească cu el o dragoste jertfelnică, care te golește de sine pentru a te umple cu celălat sine. El știe că uneori te doare să iubești, mai ales când pui suflet pentru transfigurarea lumii sau „când devii disponibil pentru binele semenilor în viață”, dar nu poți renunța, deoarece existăm ca să iubim și iubim ca să fim biruitori în orice situație. În plus, rezistăm în fața scepticismului furios de azi și aprig propagandist al eșecului și al fricii pentru că „Iubirea este o adevărată formă de rezistență spirituală la violul urâciunii și la teroarea urâtului.”22 Atunci când vom paria pe Iubire, după toate strădaniile de a înțelege și de a trăi acest miracol, cu scopul de a-l așeza în poemul vieții, trebuie să avem curajul de a-i spune celei iubite cu dorul de totdeauna: Tu nu vei muri niciodată… Gândurile de mai sus sunt palide reflecții despre iubire. Atât cât am priceput, trăit și ignorat până acum acest mister. Judecați-le voi, cititorii, însă, cu mine, rogu-vă, fiți îngăduitori! Dincolo de toate aceste reflecții, un gând stăruie să fie rostit. Iar pentru a-l salva de la uitare l-am scris aici: A iubi o dată înseamnă a muri de o mie de ori. Ovidiu BÂRSAN

20 Mihai Neamțu, Vârstele iubirii. Cum transformăm întâmplarea în destin?... p. 87. 21 Biruința unei iubiri – Dinu & Nelli Pillat. Pagini de corespondență, ediție îngrijită de Monica Pillat, cuvânt înainte de H.-R. Patapievici…p. 181-182. 22 Mihai Neamțu, Vârstele iubirii. Cum transformăm întâmplarea în destin?... p. 124.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Era pe când timpul fizic nu se zărea ci visul doar, boboc de suflet (I)

CI :"sonete"ale cuvântului îmbrăcat în ”haiku-ul” uimirii, care, în confruntarea cu visul, "apostolește" pro bono plâpânda înfățișare, totuși, a sufletului teologului-poetului

I. fiind întrebat de unde vin visele, un copilaș răspunde: de la Dumnezeu! cum așa, este întrebat copilașul de către interlocutorul perplex(at) de răspuns? păi, dacă oamenii doresc să trăiască frumos, Dumnezeu le bagă în cap visele! așadar, iată, ce înseamnă frumosul cu care Insuși Dumnezeu "adoarme" liniștit și fericit copilașii și visele curate ale omului; copiii trebuie să fie copii, pur și simplu-curați la suflet, zburdalnici, neastâmpărați, curioși, mirați de toate, îngeri-stăpâni; doar sunt și preferații Împărăției, pe deasupra tuturor (ne)demnităților omenești/lumești; II. lăsați copiii, și nu-i opriți; ei sunt ieslea-suflet care va să-l primească, când va adăsta să se stâmpere de vâltoarea veacurilor, și să-și dumirească duhul de nemaiîndurarea omului, la a doua venire a lui Iisus; III. există, iată, un timp tainic-clipă, ceas, zi- al sufletului fiecăruia; atunci când sufletul întreabă, și se întreabă, iar timpul tainic evită și amână răspunsuri tranșante, definitive, totuși; tocmai, spre a îmbrăca în și mai mult mister semnele clipei, ceasului, zilei; IV să nu lăsăm pentru un mâine, ceea ce putem vedea și înțelege azi cu inima; este în puține cuvinte, misterul minunii și salvării noastre; V. pe pământ, în timp, toate viețile noastre, până la cea de pe urmă, nu sunt decât clipe suspendate; tocmai de aceea, clipa/clipele, pentru a fi libertate, adevăr, frumos și Înviere, n- are/n-au nevoie decât de vise, de emoție și inimi curate; cuvintele, nu o dată, prin tocmai intenția lor sofist-silogistică, o/le trădează, condamnă, siluiesc și ucid; VI. corzile vocale, se zice, au fost făcute spre a emite sunete în intervalul, adierea, neastâmpărul, misterul și grația dumnezeiești ale terței; corzile inimii au fost făcute să murmure cântecul de uimire și iubire al sufletului omenesc îndumnezeit de vis; altcum, Nina Cassian zice că Dumnezeu este cel mai nesfârșit, mai multiplu, mai înțelegător și mai răbdător miriapod, tocmai spre a putea fi ”apucat de câte un picior” de cât mai mulți dintre noi, cei, care-cum, vibrăm fiecare pe sunetul și terța lui de vis; VII. iubirea și puterea de umilință trebuie să ierarhizeze religiile, și nu formule înțepenite, dogmatic și ritualist deopotrivă; ba, mai mult, iubirea dacă este înțeleasă și trăită așa cum cere Hristos (și judecata sănătoasă), nec plus ultra, trebuie să apropie religiile, sincer, curat, de folos oamenilor (Dumnezeu, altcum, înafară de a se întrista de urâtul moral și cerbicia noastră, n-are nici a pierde, nici a câștiga nimic); ce imagine sublimă, pe deasupra de toate: un copilaș împărtășindu-se, ”și primind și mâncând Cerul cu lingurița”, fără nici o încrâncenare dogmatică ori liturgică-suflet și chip de Rai!; VIII. sunt prea multe gropi necunoscute, în toate deșerturile, ca de altfel, în tainițele sufletelor noastre; și sunt îngropate și ascunse în ele atât de multe făcute și nefăcute, probleme, lucruri, fapte, dintre cele pe care le dorim a nu fi niciodată descoperite, poate tocmai pentru a nu fi date în vileag deșertul și moartea noastră sufletească; teza noastră, deși nu ne-o dorim, contrazice dictonul potrivit căruia ”deșertul poate fi o trambulină spre iluzie”, în accepțiunea octavpaleriană; altcum, neavând nimic viu, nimic care să vorbească despre noi/în locul nostru, deșertul este misiunea și soluția ”ideală”, înainte de a ne întoarce mereu

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 faliți la ”masa”oportunismului, care învârte perpetuu ruleta vieții, fără cauze și ideal (teatrul absurdului, evident-teologie fără Dumnezeu, teologie cu înlocuitori-care mai ”mitrați”, care mai nitrați, care mai nitriți, care mai năimiți); IX. timpul nu așteaptă niciodată pe nimeni, atâta doar că ne face cadou câte o ”pauză”, câte o lege a fizicii ori a inimii, în care el curge, totuși, mai departe, impasibil; depinde de noi să știm să profităm de misterul ”pauzelor” de timp; să fie, dar, surâsul trist al nemaiîntoarcerii; visul împlinit ori cântecul de sirenă apucată, al iluziei, misterioasa ”pauză”, ori propria uitare de sine, ori speranța, ori bobul de împărăție-credința, ce stă să irumpă, ori cine știe ce; X. practicată de rațiuni de cutumă, tradiție și rânduială, este mai mereu pe muchia incomprehensibilului, în dinamica, ingnoranța, preaversalitatea, diletantismul și avatarurile semantice, dar nu numai, ale contemporaneității autohtone, ceea ce, în exprimare, poate crea confuzie între politețe, deferență și obediență, între eleganță, respect și servitute, între demnitate și atributele socotite a fi supralicitate și ușor caduce, în cauza apelării ierarhiei superioare a Bisericii; chiar dacă în istorie-și în cea recentă-ierarhia a livrat-errare humanum est-și motive de revoltă și sminteală, reperul moral, normalul, rămân suverane, pe deasupra tuturor parantezelor profund regretabile; drept aceea, formulele de apelare, prin tocmai duhul lor de epocă și hronic, revelă, ca o genealogie, niște rădăcini adânci, cu ramificații atingând facerea unei noi lumi-lumea sufletului înminunat de începutul Bisericii și zarea mântuirii- vegheate și conduse, succesoral, de aleșii lui Hristos(Ev Ioan, 15, 16); XI. dialog sui generis(at) din FORREST GUMP: Jenny: Forrest, ți-a fost frică în Vietnam? Forrest: da, dar priveam uneori cerul, atunci când se oprea ploaia noaptea; era atât de plin de stele, și totul era atât de frumos, atunci, pentru că mă gândeam la ceea ce e dincolo de ele, de stele, parcă erau două ceruri, unul deasupra și altul în inima mea (se întâlneau, atunci, două mistere, cerul și inima omului); visul că poți vedea cu inima nevăzutul, altcum, înseamnă eliberarea de orice teamă; ce paradox trist, Jenny, oamenii ar da orice să nu moară, dar fac totul, să nu-și trăiască viața; chiar dacă niciodată nu vom ști ce ne așteaptă, este bine, totuși, să știm ce ne dorim; de regulă, întotdeauna, timpul este prea puțin, să-l privim ca pe ceva ce nu o să ne ajungă niciodată, sau care nu există fizic; să privim viața ca pe cel mai frumos cer cu stele și atâtea alte minuni, să ne bucurăm că existăm-nimic mai mult nu ne este nouă dat a ști, desăvârșit, aici; XII. mă bucur că s-a născut țăran, zice marele violonist, Yvry Gitlis, despre George Enescu; asta, pentru că a atins și înțeles taina pământului și strigătul lui și durerea și cântecul lui; și grația florilor și sfiala și umilința cu care se frâng pentru cuminecarea visurilor noastre - doar sunt și ele efemeride, împart aceeași soartă; și l-a înțeles pe țăran și l-a iubit și i-a mângâiat sufletul și viața, cu muzica lui cu amiros de slavoslovie cerească; și pentru că ne-a atins și nouă sufletul, credem că si noi îi putem atinge cântecul, cu bucuria noastră; XIII. din când în când, la vreme cerută și potrivită de cineva - de cine știe cine? - în ființa noastră sunt așezate otova feluri de semințe, care, însă, se hrănesc cu, și cresc doar în suflet de om; dacă nuritura constă din bunătate, senin, iubire, credință și genuin, atunci semințele devin dintr-odată mirabile și rodesc floarea Cerului, cea galbenă de veșnicie, fiilor pământului, cu amiros de rai, mereu să-nvie; XIV. sindromul Stendhal, este asociat acelei stări - copleșire, uimire, extaz - în care omul este pe cale să înnebunească de-atâta frumusețe! el s-a declanșat și, apoi, cronicizat după ce scriitorul a vizitat, la Florența, biserica Santa Croce; ei bine, Stendhal a fost şocat de-a dreptul, de cum într-un singur spațiu se poate afla atâta frumusețe!; XV. lumea florilor este una a epifaniei fragilității, a „haosului” și grației spontane, frumos aranjate; lumea scriitorilor, dar, este una a întâmplării și înfloririi care-si așteaptă pestetimpul, în compania lunii, viselor și poeziei, care doar ele pot vindeca inimile frânte de

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 haos ; "ce-i oare, dar, mai frumos decât surâsul, care, inspirat și curat, înflorește și luminează chipul omenesc?”; XVI. mănăstirile noastre, cele voievodale îndeosebi, sunt, se zice, atât de frumoase precum niște ouă încondeiate cu semnul mântuirii, și cu chipuri de sinaxar, și așezate în plaiurile istoriei duhovnicești a sufletului românesc; ba, se mai întreabă pustiiți părinți și preasupusele măicuțe dintrânsele, și îngerii de veghe, dacă nu cumva Dumnezeu Însuși, de drag de Neamul Românesc, a "relocat" și adiat în fiecare pridvoare și amiros de rai; XVII. fără de ură, doar cu ce spune visul de am trăi, fără de sânge, doar cu ce dă țărâna, cu bunătate și iubire de am ține postul, în noi se vor lumina și înnoi și împăca, de Înviere, în bucuria și liniștea cea dinlăuntru, toate-și patime și lacrime, și trupul aprinsul și sufletul de floarea albă de cireș preaninsul; XVIII. Don Quijote, un ghiduș romantic pus pe "șotia" cunoașterii prin iluzie și vis; viziunile (sau, mai degrabă, vedeniile) lui sunt pandant morgane și sirenice; tocmai de aceea, pustia zării a făcut atâta bine pustiei minții lui senioriale, încât a convertit-o în frumos și braniște paradisiacă; suntem, şi noi și apostolul spaniol al iluziei, cred, mai mereu atrași și de "ruleta" frumoaselor risipe; XIX. scriitorul adevărat își "coace" încet și potolit conștiința și crezul, apoi vorbește lumii; scriitorul adevărat, spre deosebire de omul de stiință, nu adună materiale, nu compilează, nu reproduce, nu mai adaugă ceva, ci este natură vie, generează, creează-mai mult, el se dă pe sine lumii; scrisul său este minunea "buchetului de suflet"- care adună laolaltă dorurile și nostalgiile, bucuriile și tristețile, exuberanța și melancoliile, iluziile și deziluziile, neliniștea atâtor zile negre și nopți albe - pe care îl dăruiește, cu atâta drag, lumii; XX. scriitorul adevărat, dar, musai trebuie să ne ajute să ne recuperăm și tezaurizăm iluziile (în fapt, ce este iluzia, dacă nu o mitică și atât de suavă, și atât de fragilă floare de cântecul stelei, cu care îl "împovărează" Creatorul, pentru ca, contemplând-o și pentru o clipă, să-și poată trage sufletul și să pornească mai departe, pe calea și către zarea numai de el știute; XXI. scriitorul de condiție este un caloian, un "risipitor" de frumusețe, un om deopotrivă smerit și olimpian, un caracter tare, puternic; pe el nu-l corupe faima - se știe doar că faima îi corupe pe cei slabi, pe oamenii "neliberi și lacomi de ea"; tocmai de aceea, condescendent și surâzând "frumoaselor lui zâne de durere", deliberat, ca pe o pravilă de izbăvire, el lasă gloria "să-i scape printre degete"; gloria lui este să facă din clipe veșnicii, și să-i facă pe oameni să-și înalțe iluziile acolo unde suferința nu mai doare; XXII. e-al nostru Cerul pe pământ, când timp și suflet, ferice-complice, surâd îmbrățișate, în faptul dimineților, de slava ” semnelor” de sus umil întâmpinate; XXIII. ochi și inimi îmbrățișate: o epifanie a milei, după firea de bunăvoire; XXIV. visul, emoția inimii curate, când se face că este ”răpită în al nouălea Cer”; XXV. cât de mult iubește Dumnezeu, nici nu ne dăm seama, imaginația noastră și hai- hui-ul nostru sufletesc; XXVI. iubirea și smerenia ”pregătite” să refacă ordinea onirică și teleologică a lumii; XXVII. ascunsul din noi, pericolul ocultării deșertificării și falimentării spirituale și morale; XXVIII. să învățăm să prindem din zbor nemairăbdarea și ”semnele” timpului sufletului; și să-i rugăm secundele și ”bătăile” să-și ” mai rărească pașii cu care trece” ; XXIX. întrebări mai mult decât răspunsuri, tristețe cu atât mai mult; limpedele nu se nuanțează, el este ori ba; XXX. două mistere, la care au acces doar ”savanții” poeziei: cerul și inima omului; XXXI. rapsodia pământului, interpretată în dor major de orchestra simfonică a sufletului; XXXII. hrană de dulce pentru Pruncul Cerului, florile sufletului; XXXIII. nebunia pentru frumos, o nouă sihăstrie;

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

XXXIV. poesia și epifania bucuriei și iubirii curate, sânzienile; XXXV. paradisul gândului și tinda sufletului, primenite de vis să fie locul mirabil în care floarea-lie-păpădie și roua- lacrimă ce-n faptul ziurelului de ziuă colibria o adie, se prefac-n trupul și sângele Poesiei; XXXVI. avatarurile teologice ale artistului, file de suflet și curcubeu ce surâd Cerului după potolirea furtunii imaginarului; XXXVII. artistul, custode al imitatio chivotului sfânt, în care se păstrează, înfășurate în sulul- legământ-lustral, tablele legii visului de cursă lungă; XXXVIII. artistul crede și mărturisește că surâsul și visul și uimirea sunt cu adevărat chipuri ale copilăriei sufletului; asta, pentru că, se zice, oricât de multe și meșteșugite ne sunt cuvintele, ele nu pot cuprinde, metanoiza și întoarce, prefăcute-n dar de dor, toate ”vămile” și stările sufletului; și atunci, multe ”vămi” și stări ale sufletului se transferă misterului surâsului, visului și uimirii; XXXIX. nimeni nu are dreptul să ne ia ceea ne-a dat Dumnezeu, tocmai pentru că sunt lucruri sfinte, care, atinse de altcineva decât de "destinatar", se dezdumnezeiesc, se prihănesc, se ofilesc și pier; ni s-a dat fericirea de a ne uimi, a visa și a crede, minunea (ne)înțelesului, dintr-odată a nemaiastâmpărului sângelui de jarul iubirii, taina lacrimei, libertatea de a ne "scrie" singuri destinul, și privilegiul de a deveni adiere împăcată deasupra misterului solar al prefacerii în făptură-zână a florii-păpădie, când este sărutată de foamea de împărtășire a liei- colibriei, paserea măiastră din fire; XL. tinerețea, se zice, își este suficientă sieși-prin frumusețea chipului, tumultul, neastâmpărul, lipsa de viclenie, succesiunea de dileme, năvala sburătorului, pornit să stârnească preaclipocitul sângelui și încă nedefinitul dorului și avântului inimei; iar, dacă tinereții intempestive și atât de versatile, cineva îi apară de stihiile ispitelor, candoarea, cumințenia și calea visului, ei bine, atunci frumoșii nostri tineri dintr-odată devin "materie" euharistică, uimire prescurată și luminată de picul de inefabil care prinde a înmuguri în "ritualul" și misterul de ce-urilor; XLI. fericit ești, părinte Arsenie, pentru că ai devenit un mit-îi spunea odată Lucian Blaga lui Arsenie Boca; de ce spui asta maestre, îl întreabă clarissimul părinte pe poet; pentru că tu crezi în ceea ce spui, vine răspunsul axiomatic al filosofului tainelor lăsate în firea lor (oare nouă ne va spune cineva, nu oricine, vreodată: fericiți sunteți voi, pentru că, credeți în ceea ce spuneți?); XLII. ura, refuzul de a cere și a dărui iertare, este zidirea noastră de vii în întunericul unui mormânt al nesimțirii spirituale, al mândriei și vanității exacerbate; și, netăgăduit, "îndreptățirea" de a fi vreodată altcum decât disprețuiți de rai și respinși până și de infern.

(Continuare în numărul viitor) Iosif ZOICA

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Balada populară – conținut și formă (1)

Inițiem prin studiul de față prezentarea perspectivă diacronică, adică în contextul mai unor aspecte teoretice și de analiză a baladei larg al culturii populare europene și naționale, populare într-o succesiune de articole care nu deoarece acestea adună în conținutul lor, ca într- trebuie văzute ca un tratat amplu de teorie un punct de interferență, motive și simboluri literară referitoare la conținutul și forma baladei mai vechi, cu origini în mitologia greacă și populare ci ca o etapă în procesul consacrat romană. În acest sens, multe studii și exegeze au cercetării complexe a fenomenelor și faptelor de evidențiat (atât pentru cei care încearcă a lămuri cultură tradițională. Din motive ținând de mecanismele acestei specii, cât și pentru pentru redactare, trimiterile bibliografice se fac în cititorii de rând) vechimea, diversitatea interiorul textului, la locul potrivit, iar la tipologică și valoarea estetică, sugerând că și sfârșitul fiecărui capitol este dată bibliografia balada contribuie la unitatea limbii și completă, o singură dată. specificului național. În studiu, se pun în discuție câteva PRELIMINARII aspecte teoretice ale baladei, reevaluate din perspectiva cercetărilor actuale asupra creației În cadrul vast și eterogen al folclorului populare. Reperele teoretice, și cele din literar și în ciuda contaminării cu alte forme ale pionieratul cercetării folclorului, și din epicului, înspre și dinspre ea, balada a ocupat și actualitate, rezultă din studii de referință asupra ocupă un loc privilegiat prin statuarea ei ca speciei, urmărindu-se o prezentare precisă, specie de sine stătătoare și complexă a epicii clară, sistematică și argumentată. Explicațiile se populare. Tocmai această caracterstică impune deplasează, consecvent, de la teoretizări la necesitatea de a evidenția, iarăși, trăsăturile exemple, cu intenția de a evidenția aspecte baladei în relație cu alte specii ale foclorului legate de originea, diacronismul și laturile literar și ale literaturii culte. Prin urmare, analiza semnificative ale acestei specii literare. Astfel, este structurată pe două planuri: o parte fenomenul literar este analizat sistematic printr- teoretică, menită să fixeze trăsăturile definitorii o abordare consecvent teoretică, pentru a fi mai ale acestei specii și, în paralel, identificarea bine înțeles în sine și în relațiile sale cu alte acestora în conținutul și în forma celor mai manifestări și forme ale creației spirituale din reprezentative balade românești. lumea satului românesc. Abordarea teoretică a În analiză, s-a pornit de la principiul că avut în vedere analiza unor aspecte solubile în balada, prin conținut și prin formă, este o specie paralel cu punerea în discuție a celor considerate esențială a folclorului literar cu funcții bine insolubile, cu intenția de a le face abordabile și statuate: funcție estetică, funcție comemorativă comprehensibile cititorilor mai puțin avizați. și funcție educativă. Pentru a evita unele Aceste demersuri s-au făcut având în confuzii, s-a considerat oportună tratarea vedere faptul că în analiza textelor folclorice, câtorva aspecte teoretice menite să relaționeze cercetătorul trebuie să se ferească „sistematic de diferite opinii din sfera imensă și, uneori, polemică și de pretenția că a dat soluții încurcată a noțiunilor fundamentale cu care definitive unor probleme controversate, convins operează teoria literară în zona epicului popular, fiind că folcloristica nu operează cu adevăruri în general, și al baladei, în special. Punerea în obiective, ci cu ipoteze și sisteme de interpretare discuție a unor aspecte legate de istoricul și descifrare a faptelor de folclor“ (Ruxăndoiu, speciei, de clasificare, de funcțiile și modelele p. 6) umane propuse, asociate cu diverse De asemenea, s-a plecat de la particularități stilistice, motivează intenția convingerea că, deși nu era familiarizat cu explicativă a studiului. normele referitoare la diversele categorii estetice Permanent s-a avut în vedere ideea că sau la poetica textului literar, statuate prin baladele trebuie analizate și interpretate din regulile curentelor sau ale școlilor de teorie

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

literară, omul simplu, creator de valori etno- ritmurile orientale. În paralel cu acestea, se spirituale, comunică, mai precis a comunicat, manifestă supărător de pregnant și o anumită într-un mod cât se poate de personal, de pudoare față de tot ce este autentic și vechi în subiectiv, dar totuși conform unor legi nescrise viața materială și spirituală, fiind evidentă o altă și datini moștenite de la moșii și strămoșii în al viziune asupra frumosului artistic, mai ales sub căror cult trăia. Așa se explică de ce sfera valul nivelator și globalizator al civilizației tematică a creațiilor folclorice este atât de vastă contemporane. și de diversă: bucuria și nostalgia vieții de zi cu În situația de față se uită că folclorul zi, iubirea împlinită sau pierdută, trecerea literar este format din totalitatea operelor literare ireversibilă a timpului, lupta cu cei răi şi aparținând prin origine și circulație unui mediu credinţa în triumful binelui, revolta contra folcloric bine conturat și că acesta, ca valoare nedreptăţii, pasiunea pentru creaţie, respectul culturală aflată în circuit, nu poate fi scos din muncii, tristețea înstrăinării de cei dragi și de sfera condiționării social-istorice. De aceea este locurile natale, marile momente ale vieții necesară clarificarea noțiunii de folclor (nașterea, căsătoria, moartea), protecția celor contemporan care „însumează atât valorile dragi și a gospodăriei, idealul în viață etc. tradiționale, circulând în forme și cu Din această simplă enumerare a funcționalități adaptate epocii [...], cât și valorile tematicii baladelor rezultă că și în cadrul unor nou-create, asimilate și însușite de conștiința manifestări spirituale, nu se omitea nimic din colectivă.“ (Ruxăndoiu, p. 61). Pe de altă parte, ceea ce ar fi putut influența viața materială și trebuie avut în vedere și faptul că folclorul spirituală, în bine sau în rău. Această intenție literar, în special baladele, au la bază sentimente apotropaică era dublată și susținută de o suită de puternic motivate, fiind repuse în circulație cu credințe tradiționale asociate cu tot atâtea grijă și cu talent, în ocazii solemne, sărbătorești, ceremonialuri și ritualuri cerute de o viață fiind consecința artistică a unor probe inițiatice, sinceră și sănătoasă spiritualicește. Totodată, a unor clipe de reverie sau de entuziasm creator. sub forța unor neprefăcute și adânci trăiri Secole de-a rândul, din vârful piramidei interioare, creatorii anonimi și-au creat în timp o sociale și până la baza ei, cântecul epic a fost o limbă armonioasă și sugestivă, bogată în pilde, complexă și eficientă formă de artă populară și zicători şi proverbe, un sistem de semne de aceea considerăm că trebuie să rămână parte stilistice și lingvistice (metafore, expresii și integrantă a spiritualității unui popor, o formă de locuțiuni, formule stereotipe, locuri comune, artă eternă cu un mod specific de oglindire a jocuri de cuvinte, alegorii, simboluri) și vieții, de exprimare a trăirilor, de modelare paralingvistice (obiecte ritualice, costumații, morală, oferind o alternativă de înțelegere a măști, plante, mișcări și gesturi etc.) acceptate și lumii macro- și microcosmice, reală sau agreate de întreaga comunitate, având rolul de a transcendentală. De aceea, în dezbaterea unor întregi forma și conținutul creațiilor, de a spori aspecte teoretice trebuie să se pornească de la o caracterul festiv și colectiv al acestora, de a le viziune clădită pe convingerea fermă despre asigura durabilitatea în timp și spațiu. Toate măreția, frumusețea, originalitatea și valorile acestea, și încă multe altele, s-au materializat în perene incontestabile ale folclorului literar creații literare valoroase, deci în context poetic, românesc, în general, și ale baladei, în special. subsumate culturii materiale, mitologiei, istoriei sau unor norme etice unanim acceptate. Semnificații și conotații ale termenilor Asistăm de o bună perioadă de timp la un proces de „scoatere din drepturi” a creației În cuprinsul folclorului românesc, și nu populare, fenomen generat de multipli factori numai, balada a fost una dintre cele mai socio-morali: simplificarea până la dispariție a răspândite specii, fapt care motivează caracterul ocaziilor sărbătorești din lumea satului sau său destul de eterogen în ceea ce privește reiterarea acestora exclusiv din punct de vedere originea, zonele de răspândire, tipologia, pecuniar/ comercial; firescul și tradiționalul au structura și formele de manifestare concretă. fost înlocuite de senzațional, de așa-zisa creație Diversitatea conținutului baladelor se datorează, modernă fără fond, muzica autentică, baza pe de o parte, amalgamului de motive și de teme sincretismului folcloric, este înlocuită cu abordate (faptele eroice, ineditul, senzaționalul),

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 iar pe de altă parte, ariei vaste de răspândire. Nu de venerare a faptelor și a eroilor. De aici se în ultimul rând, un rol important l-a avut și reține că, inițial, aceste cântece aveau funcția de caracterul său colectiv, festiv. Din aceste a celebra faptele memorabile ale unor eroi, ceea motive, o abordare teoretică a baladei impune ce permite definirea baladei drept „cântecul necesitatea de a se evidenția o serie de aspecte povestitor de ascultare, cântec prin excelență precum: originea acesteia, legătura cu alte eroic și amplu, despre acțiuni vitejești și genuri și specii folclorice, diversele note ale senzaționale, cu personaje înfățișate în specificului național reflectate în aceste texte, desfășurarea unui subiect adecvat.” (Comișel, p. valori estetice și documentare, temele 291). reprezentative și tipologia lor, condiții și ocazii folclorice de manifestare. De asemenea, trebuie Cântecul bătrânesc avută în vedere și latura muzicală, considerată „ca o prezență în execuție” sau „complementul La o primă analiză, termenii cântec din melodic al baladei”. (Oprea, p. 281) Preferința bătrâni/ bătrânesc, indică, fără echivoc, colportorului pentru anumite ritmuri, intervale și vechimea creației, dar termenul din bătrâni succesiuni de tonuri oscilează în funcție de poate sugera ideea că aceste cântece sunt raportul de întrepătrundere și interferență stabilit moștenite din vechime, iar adjectivul bătrânesc între el și auditori, fiind o dovadă a faptului că s-ar referi la evenimente dintr-un trecut relația vers – viers (text și muzică) nu este nedefinit (illo tempore). Referitor la acest închistată în forme stereotipe, ci trăiește viu și se adjectiv, s-a avansat ideea că „interpretările adaptează condiilor concrete de reiterare populare au oscilat între cântec pentru bătrâni, Tocmai din aceste motive, cântecul destinat cu precădere oamenilor vârstnici ca epic sau balada a ocupat și ocupă un loc fiind întru totul conform cu gusturile lor şi important în munca teoreticienilor care au cântec despre bătrâni, adică un cântec despre analizat textele existente, sub diverse aspecte: faptele memorabile ale strămoşilor îndepărtaţi originea termenilor și semnificațiile acestora, sau apropiaţi” (Bîrlea, p. 61-62). Simultan, tipologii, teme și motive, simboluri, aria de nominalul cântec sugerează intenția laudativă a răspândire, contaminări, poetică folclorică etc. naratorului și atmosfera festivă în care se Inițial, aceste creații se numeau cântece reiterau astfel de texte. bătrânești, însă Alecu Russo și Alecsandri au O altă intepretare a structurii cântec introdus termenul de baladă, utilizându-l bătrânesc rezultă din rolul său de a evidenția, simultan cu vechea denumire. Folosirea prin mijloace literar-muzicale, fapte mărețe și cuvântului din franceză (ballade = cântec de figuri memorabile din trecut, deci termenul se dans) se explică „prin dorința de a integra mai poate defini ca o povestire versificată și cântată ușor în normele curente ale literaturii europene a faptelor eroice păstrate în memoria colectivă, creațiile folclorului nostru, balada de tip pur epic având rostul „să explice nimbul strămoşilor sau numai lirico-narativă fiind dintre producțiile veneraţi într-o epocă mai îndepărtată, greu de cele mai apreciate în literatura romantică și post- precizat” (idem, p. 66) romantică a secolului al XIX-lea” (Amzulescu, În situația în care faptele și eroii veneau prefață...p. VI). La noi, în lumea satului, acolo din realitatea istorico-geografică reperabilă prin unde a apărut și se reitera cu diverse ocazii, se date concrete, evenimentele primeau o valoare numea cântec bătrânesc (Moldova, Muntenia, etică total convingătoare, iar eroii dobândeau Oltenia), cântec din bătrâni/ de bătrâneţe statut de model vrednic de urmat. În felul acesta, (Banat), ori cântec haiducesc, voinicesc etc. personajele se clasificau în bune și rele, precum Ca orice operă aparținând epicului și în basme, iar prin vocea rapsodului, evident balada are elementele specifice ale genului: un subiectiv, cel bun, cinstit și vrednic ieșea din subiect susținut de o intrigă inedită, dezvoltată anonimat dobândind o aură legendară, posibilă în câteva episoade epice și finalizate într-un în ficțiunea textului literar. De aici era deznodământ impresionant, toate având în reactualizat cu diverse ocazii într-o atmosferă centru personaje memorabile. Alături de festivă, de ceremonial, în fața unui auditoriu acestea, ca element paratextual, ceremonialul, receptiv. În procesul reiterării avea loc selecția adeseori ritualul „cântării”, impunea o atitudine și resemnificarea informațiilor, dovadă că în

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

respectiva narațiune poetică „au acționat o serie Treptat, balada a ajuns să denumească operele de consituenți ai ethoslui, modificând epice în versuri cu subiecte asemănătoare fundamental, la nivel morfo-semantic, datele și legendelor și miturilor, situându-se în fantastic. dimensiunile universale ale structurii epice Ulterior, și-a creat teme și fapte proprii și a juns inițiale”. (Comișel, p. 291). „să indice o narațiune versificată despre un Alți folcloriști consideră cântecul istoric eveniment fantastic, apoi nu s-a mai pus nici o categorie singulară, o componentă esențială a chestiunea fantasticului și prin baladă a început culturii populare cu o specificitate evidentă în să se înțeleagă orice poezie cu fabulă“ (ibidem). contextul culturii europene, trăsătură individuală explicabilă prin faptul că este o creație și Geneză și conținut producție originar populară și nu intră în noțiunea similară din Europa apuseană și Despre originea și prezența unor teme nordică, iar cântul continuă fără întrerupere așa- ale baladelor în spațiul european s-au emis zisa cantilenă din timpul Europei medievale. În opinii diferite. Numeroase studii de folclor acest sens, o ipoteză suprinzătoare a emis comparat au avansat ideea că eposul eroic și-ar Octavian Buhociu referitoare la raportul baladă avea originea în Franța, în cunoscutele chansons – cântec epic, precum și la relația dintre balada de geste în care cântăreți ambulanți glorificau, populară și formele sale din literatura cultă, în fața mulțimilor ascultătoare, faptele de arme scoțând în evidență condițiile specifice în care s- ale lui Carol cel Mare și ale lui Roland, sau a manifestat și a evoluat literatura populară: subiecte hagiografice.” (Bocșa, p. 6.) Epica orală românească nu are balade. De aici rezultă că acești cântăreți aveau Această specie lirico-epică a apărut în Franța pe o serie de teme (fapte eroice tipice cavalerilor la 1100 din inițiativa unor oameni de cultură din medievali) versificate, pe care le cântau cu dese clasele de sus pentru uzul poporului de jos. și neprevăzute improvizații. Versurile circulau Inițiativa s-a continuat pentru publicul mare de la o zonă la alta, suferind modificări de până în zilele noastre prin numeroși și cunoscuți conținut și, mai ales, de formă, iar în aceste poeți, mai ales cei romantici. Balada a reușit să circumstanțe s-au dezvoltat și fixat un set de elimine cânturile moștenite până într-atât încât motive și simboluri turnate în forme în țările din Europa apuseană nu mai există nicio compoziționale specifice. urmă a vechii cantilena pe care noi o numim Studiul comparativ al unor motive a cânt. Cultura noastră de sorginte populară este evidențiat apropieri între eposul românesc și cel în același timp originală din cauza influenței străin, mai ales sud-est european. S-au slabe a celei savante. Mai curând lirica și epica identificat aceleași planuri epice și o mulțime de orală au pătruns adânc în cea cultă, fiind de motive și scheme narative, consecințe ale multe ori hotărâtoare. Baltagul lui Sadoveanu e similitudinilor general-umane create, aleator sau o creație pe tema cântului Miorii, iar cântul nu, în sânul unor comunități care au trecut prin Mânăstirea Argeșului a inspirit cinci sau șase experiențe unice, ori au asistat la ele. Ulterior, piese de teatru. […] De aceea pentru noi balada faptele demne de urmat au fost supuse regulilor aparține literaturii culte, pe când cântul – numit evocării și modelului compozițional al baladei. la sate cântec bătrânesc – este corespondentul Analiza comparativă poate lua în originar românesc al poeziei orale. Elementele considerare și faptul că, îmbinând textul cu cântului și chiar acțiunea lui pot fi istorice, după muzica și cântându-se în piețele publice sau la cum și sunt, însă topirea lor în opera orală ocazii festive, eposul eroic a devenit maleabil realizează o operă anonimă, colectivă și prin intervenţia mai multor colportori. Primind repezentativă.” (Buhociu, p. 59) caracter colectiv, textul oral a cunoscut mai La nivel european, în funcție de epocă și multe variante și a primit o nouă structură de spațiu, balada a fost supusă moficărilor, mai poetică a temei și a motivului, un nou profil în ales în privința accepțiunii termenului. La ceea ce privește arta compoziției. Astfel, o temă francezi, denumea o poezie cu formă fixă, universală, împrumutată de toți și turnată în compusă din trei strofe și un refren, cântată pe o propria viziune, capătă, încetul cu încetul, melodie care acompania dansul, iar Goethe a culoare locală într-un text poetic inedit. În felul compus balade pe teme familiare sau fantastice. acesta, tema sau motivul a vizat posibile fapte

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 ale unei alte realități, iar eposul se realiza prin subiect clădit pe motivul călătoriei fratelui mort modelul unui alt erou, dar simbolizând cam metamorfozat în strigoi. același lucru. Cavaleri precum Siegfried sau Activitatea folcloristică la nivel Roland din Evul Mediu au fost înlocuiți, la noi, european, vizând culegerea textelor, cu haiduci precum Novac, Corbea sau Toma interpretarea și folosirea lor ca izvoare de Alimoș. inspirație pentru literatura cultă, a sporit efortul Un rol de neglijat în devenirea faptelor multor cărturari români, conștienți de de baladă îl au circumstanțele spațio-temporale importanța folclorului pentru limba literară, dar în care se produc acestea, generând stări și în mișcarea de activare a sentimentului capabile să ritmeze un mod de viață. În național. De fapt, ecouri ale creației populare în interiorul unor ocazii festive, cântecele epice literatură sunt mai vechi, începând cu versurile influențează modul de a vedea și înțelege din Psaltirea pre versuri a lui Dosoftei, care anumite bucurii sau necazuri ale vieții, frapează, pentru acel timp, prin ritmul vioi, prin marchează un joc benefic oscilând între profan muzicalitatea rimei împerecheate și „printr-un și sacru, între cotidian și festiv. limbaj poetic evoluat, uzând de comparație și Vechimea baladelor se înscrie în metaforă, metonimie, hiperbolă, paralelism, credința generală legată de folclorul literar, interogație, antiteză, dar și de unele procedee conform căreia speciile puternice precum stilistice sau lexicale specifice creației orale…” basmul, legenda, balada nu pot să fie decât (Faifer, 299). În proză sunt exemplare cele 32 de vechi la nivelul conținutului, al formei și, legende ale lui Ion Neculce din O samă de uneori, al mesajului. Unii folcloriști consideră cuvinte, cu vădite urme ale limbajului popular, că baladele preced vechile epopei care „nu sunt ale imaginarului și ale narațiunii de tip folcloric. decât o sudură ciclizată a baladelor de sorginte Adevăratul moment de răscruce în folclorică”, în vreme ce alții văd în balade activitatea de culegere și de interpretare a „ecouri târzii ale epopeilor în urma destrămării faptelor de folclor, l-a constituit culegerea cu acestora”, purtând o vizibilă amprentă medieval titlul explicativ Poezii (Cântice bătrânești) (Bîrlea, 61 - 62). adunate și îndreptate, realizată de Vasile Alecsandri (1852), incluzând multe creații de Descoperirea baladei bază ale speciei și din toate tipologiile: Miorița, Soarele și luna, Șalga, Român Grue, Badiul, În apusul european, primele culegeri de Erculean, Novac și corbul, Movila lui Burcel balade au apărut în Spania (1510), în etc. Danemarca (1591), urmate de trei volume A Unii contemporani, printre care Duiliu Collection of Old Ballads, tipărite la Londra Zamfirescu, au fost sceptici în privința valorii între 1723 – 1727, dar pașii cei mai importanți acestei antologii acuzând că intervenția în text în valorificarea literaturii populare l-au marcat prin stilizări specifice literaturii culte, (fapt Thomas Percy prin culegerea Relicve de poezie menționat și de Alecsandri în titlu) a alterat veche – Reliques of Ancient English Poetry – autenticitatea textelor. În apărare a venit Titu 1765, și Johann Gottfried Herder prin Glasurile Maiorescu explicând, într-un articol-replică, popoarelor în cântece – Stimmen der Völker in rațiunea și credința în numele cărora a acționat Liedern – 1799 (Călin, Vera, p. 8) publicistul, respectiv intenția de a face Volumul lui Percy a îndreptat atenția cunoscută în mediul cultural european specificul romanticilor spre creația populară, precum poeziei populare românești, adică promovarea Goethe și August Bürger, care descoperă imaginii românilor. În plus, criticul arăta și „valoarea poetică a superstițiilor terifiante și valoarea culturală a culegerii, notând că aceasta fascinația tenebrelor interioare” (ibidem) „este și va rămâne tot timpul o comoară de ilustrându-le în Regele ielelor (Goethe) sau în adevărată poezie și totodată de limbă sănătoasă, celebra Lenore (Bürger). La noi, motivul a fost de notițe caracteristice asupra datinilor sociale, dezvoltat în balada Voichiţa şi în variantele Din asupra istoriei naționale și, cu un cuvânt, asupra Constandin, Mortul blăstimat, iar în literatura vieții poporului român.” (Maiorescu, p. 171) cultă în Blestem de mamă, (George Coșbuc), cu Probabil sub influența acestor acuzații și ecouri, dar și din propriile convingeri politice și

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

culturale, Alecsandri a sprijinit traducerea și BIBLIOGRAFIE publicarea culegerii sale în engleză și în germană. Pe de altă parte, el însuși a tradus 1. Amzulescu, Alexandru, prefață la în franceză și a publicat cele mai valoroase „Toma Alimoș - balade populare românești”, balade şi cântece populare româneşti din Editura pentru literatură, colecția Biblioteca antologia sa. În felul acesta Bardul s-a arătat pentru toți, București, 1967. entuziasmat de frumusețea totală a poeziei 2. Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, populare românești, angajându-se și prin vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1983. aceasta „în lupta contra protectoratului 3. Bocșa, Teodor, Poezia trubadurilor, rusesc şi a corupţiunii fanariote [...], căci Editura Dacia, Cluj Napoca, 1980. suntem în epoca dintre 1855 şi 1866, epoca 4. Buhociu, Octavian, Folclorul de renaşterii politice a României” iarnă, ziorile și poezia păstorească, Editura În a doua jumătate a aceluiași secol, și Minerva, 1979. apoi în continuare, alte și alte culegeri au 5. Călin, Vera, Romantismul, Editura dovedit că balada este una dintre cele mai Univers, 1969, Editura Academiei R.S.R, răspândite specii din eposul popular: Atanasie București, 1979. M. Marinescu (1859), S. Fl. Marian (1869 și 6. Comisel, Emilia, Folclor Muzical, 1873), T. Burada (1880), G. Dem. Teodorescu E.D.P., Bucuresi, 1967. (1888), G. Cătană (1895), G. Alexici (1899), Gr. 7. Datcu, Iordan, Dicționarul G. Tocilescu (1900), Al. Vasiliu (1909), N. folcloriștilor (vol. II), Editura Saeclum Păsculescu (1910), T. Pamfile (1913), D. București, 1983. Furtună (1927), Tache Papahagi (1925), Ion 8. Enache, George, Miturile esențiale ale Diaconu (1933-1934) etc. (Datcu, pp. 41 - 43). culturii românești: Miorița și Meșterul Manole, De-a lungul secolului al XX-lea până în în Lumina de duminică, săptămânal de azi, folclorul literar a stat în atenția unor spiritualitate și atitudine creștină, duminică, 11 teoreticieni precum Tache Papahagi, Petru iulie, 2010. Caraman, Ov. Papadima, Alexandru 9. Faifer, Florin, Dosoftei, mitropolitul, Amzulescu, Ion C. Chiţimia, Ion Taloş, Dumitru în Dicționarul literaturii române de la origini Pop, Mihai Pop, Ovidiu Bîrlea, Adrian Fochi, până la 1900, Editura Gunivas, 2008. Petru Ursache, Pavel Ruxăndoiu etc. Aceștia au 10. Maiorescu,Titu, Poesii populare stabilit limitele unor categorii folclorice și române, p. 171, în volumul Junimea I, Ed. relațiile dintre ele, au abordat aspecte ale Albatros, București, 1971. discursului și poeticii folclorice, încercând o 11. Oprea, Gh, Agapie, Folclor muzical analiză a creațiilor orale din perspectiva romanesc, E.D.P., Bucuresti, 1983. teoretizărilor propuse de școlile de teorie literară 12. Ruxăndoiu, Pavel, Folclorul literar de la nivel european: formaliștii ruși, new- în contextul culturii populare românești, criticismul anglo-saxon, structuralismul francez Editura „Grai si suflet – Cultura Națională“, etc. Colecția „Cumințenia Pamântului“, București, (continuare în numărul următor) 2001. Petru NEGREA

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Cartea sau permanența spiritului critic

Motto: Biblia este Mama tuturor cărților. Habent sua fata libelli, nostrum.

anacronice. Rolul cărților în istorie a fost unul eminamente revoluționar, profund subversiv, ele contribuind într-o măsura deloc neglijabilă la eroziunea structurilor osificat autoritare precum și la disoluția mentalităților inerțiale. Făcându-se vinovate de delictul sacru de a fi rostit adevărul uneori, ele au fost pedepsite, condamnate și executate. În cenușa acuzatoare a materiei lor vulnerabile se pot recunoaște urmele, din ce în ce mai ferm conturate ce au marcat ,,progresul în conștiința libertății”. De la bibliofilie (înțeleasă ca respect față de carte) la bibliofobie distanța a fost mereu egală cu aceea dintre civilizație și barbarie. Dar cărțile autentice s-au refuzat întotdeauna cu obstinație aberației și erorii, Universul cărților ni se înfățișeaza ca retractării șă compromisului, nu au abdicat un teritoriu privilegiat, depozitar al unor nicicând de la ofensiva consecventă valori spirituale ce legitimează prezența și împotriva amneziei și miopiei morale. Ne permanența oricărei culturi maturizate prin referim, bineînțeles, numai și numai la acele experiența tutelară a edificării conștiinței de cărți a căror exemplaritate le conferă calitatea sine. Temeiul emblematic al acestui univers de a fi intermedii generoase pentru un este Logosul viu, benefic, aflat într-o autentic dialog interuman ce aspiră întru neobosită resurecție și devenire conforme dăinuire, absolut și universalitate. Un dialog, unei dialectici vigile deopotrivă refuz și în decursul căruia se întâmplă convertirea antidot împotriva oricăror refluxuri și miraculoasă și inconfundabilă a comunicării debilizări ale conștiinței umaniste. Cărțile în comuniune. Prețul spiritual plătit pentru fixează și conservă experiențe umane accesul în această comuniune este o semnificative, unice, ireductibile, nutrite și rezultantă a experienței, bunăvoinței și potențate în cel mai înalt grad de triada efortului lectorului, a raportării sale libere și ființare – posedare – făptuire, sustrăgându-le conștiente față de carte. O asemenea ipostază astfel perisabilității și arbitrariului. Ele relațională ne restituie sensul veritabil al circumscriu într-o progresivă expansiune receptării ca proces activ și selectiv, de destăinuitoare un orizont al profunzimii și asimilare și integrare a conținutului emancipării umanului vegheat de zodia fermă semnificativ al cărții, proces cu multiple și fecundă a spiritului creator. Cărțile au valențe re-creatoare. După cum scrierea unei demascat, au incitat, au provocat, funcția lor cărți implică o triplă responsabilitate – față a fost întotdeauna stimulatoare. Vocea lor de cititorii posibili, față de celelalte cărți, față sinceră dar imperativă a tulburat vacanțele de creatorul însuși – în mod similar există o spiritului critic, a trezit din somn pe cei etică subiacentă raportării la carte, un mod adormiți la Lecția Istoriei, a creat insomnii atitudinal deschis și responsabil. durabile dogmelor inflexibile și spectrelor

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Respectul față de carte reprezintă, în imperiului imaginar, cu valențe interogative, fond, un reflex al respectului pentru om, o disociative, critice. pkedoarie pentru receptivitate și apropiere În fapt, atitudinea consumistă, pasivă, interumană. Respect nu înseamnă însă este o risipire sterilă, simptomul unei nicidecum cult, adoratie, idolatrie sau indolențe spirituale ale cărei forme severe fetișism ci, dimpotrivă, discernământ, spirit sunt resemnarea și renunțarea. În unele cazuri critic constructiv, o raportare la carte cu o acest simptom denunță veritabile eșecuri agresivitate benignă. Aceste precizări și existențiale de a căror gravitate se îngrijorase clarificări le credem utile deoarece, o și M. Proust, căci iată ce spune: „Atâta timp anumită proliferare a cărții dubios ,, cât lectura este pentru noi inițiatoarea ale specializate”, a maculaturii derizorii, a hârtiei cărei chei magice ne deschid poarta lăcașelor tipărite ad usum Delphini, a favorizat în care nu am știut să pătrundem, rolul ei în distorsiunea atitudinilor față de carte viața noastră este salutar. Dimpotrivă, lectura proiectându-le pe fundalul obscur, al devine primejdioasă atunci cănd în loc să ne subculturii și kitsch-ului. Totodată o trezească la viața personală a spiritului, tinde tehnologie optimizată a transformat cartea să i se substituie”. Pentru evitarea unei într-o marfă oarecare destinată consumului asemenea ipostaze denaturate a lecturii (care de masă, situație ce a înmulțit fisurile în nu este altceva decât o prelungire a atitudinii gama raportărilor la carte. Astfel consumul consumiste) se impune prezența spiritului „extatic” al cărții a condus la o receptivitate critic, igiena sa activă și purificatoare. pasivă, conformistă și superficială. Promovarea Participarea lui vie la recuperarea sensurilor ,,accesibilității” și divertismentului ca și și semnificațiilor majore ale cărții coincide condiții pentru absorbția rapida a ,,cărții” de cu momentul în care opacitatea cedează locul către masele alfabetizate a confirmat transparenței într-un iluminat flux al mediocritatea și a accentuat exclusivismul, conștienței și creșterii ordinii lăuntrice. În alimentând, concomitent, confuzia valorilor. spațiul și timpul lecturii se instituie astfel o Aceste fenomene negative, pe care, cu punte de liberă comunicare, degajată și o metaforî, le-am numi fascinația disponibilă, ce ar putea fi descrisă mediocrității, au atras atenția cercetătorilor (insuficient totuși) prin sintagma „a fi naturii umane. În consecință, au apărut împreună cu”. Ea invită la contopirea totală explicații și ipoteze ce încearcă să elucideze osmotică, cu universul de semnificații esența unor asemenea manifestări. Spre general umane, astfel încât individul singular exemplu, E. Mounier observă că:„...aceste își redobândește sensul inițial unificator și construcții imaginare au în comun faptul că comunitar al identității de sine, altminteri înlocuiesc întotdeauna o adaptare laborioasă pulverizată în divers și fenomenal. Esența printr-o adaptare facilă” la lumea aceasta atât trădată se recunoaște pe ea însăși în celălalt de înconjurătoare. Iar M. Eliade notează în mod plenar, prin suprimarea limitelor și dintr-o perspectivă antropologică: „... nevoia reziduurilor egolatre. Lectura nu este un de a ne introduce în universuri „străine” și de monolog, o vorbire univocă, ci un dialog cu a urmări „peripețiile unei povești” pare vocații originare, o convorbire între consubstanțială condiției umane și deci conștiințe libere înlănțuite în jocul secund al ireductibilă”. Se pare că exista o reală confirmării esențelor. Semnificația asimilării trebuință de spectacol livresc, de precipitare mesajului unei cărți exemplare nu se reduce psiho-spirituală în registru minor, indiferentă numai la impersonalul plus de informație față de exigențe de ordin axiologic. Dar cu obținut de către lector, nu este numai un toate aceste remarci sceptice întâlnirea cu eveniment al cunoașterii ci și (mult mai cartea nu trebuie să fie un refugiu ci o important) un mod subtil și rafinat de întâmpinare deschisă, nu trebuie să fie o socializare, de integrare comunitară. Se pare simplă evaziune din real ci o angajare că în mod paradoxal, intimitatea în care se complexă, afirmativă în realitatea proteică a petrece actul lecturii este o condiție și o

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 garanție a sociabilității și a coeziunii cărții poate fi asimilat aceleiași preaumane interumane. vânători de absolut. Expedițiile urmărind Dar imaginea atitudinii autentice față capturarea unei cărți dorite antrenează de carte ar fi mutilată dacă ar absenta o întregul diapazon emoțional uman de la componentă decisivă, o nuanță distinctivă a nefericire și gelozie până la voluptate și spiritualității, și anume, productivitatea. Prin extaz. O experiență trăită uneori dramatic de participare activă și critică lectorul își bibliofil mai ales când tirajele și relațiile sunt dezvoltă un statut creativ de coautor și limitate... In fine, se mai pot aminti unele colaborator la biografia polisemiei cărții. Un atitudini regretabile față de carte cum ar fi atare metabolism al lecturii restabilește considerarea ei ca articol de lux sau ca echitatea culturală dintre creator și cel căruia mobilier integrat sau fatalitate indezirabilă i se adresează. Aventura spiritului creator, etc... singular șă solitar se transformă prin În existența cotidiană rostul cărții se intermediul cărții în destin plural și solidar pe estompează până la a fi dizolvat în risipa care lectorul și-l asumă în calitatea sa de ,,inofensivă” de timp așa- zis liber, cu efecte umanitate destinatară responsabilă. Ipostază calmante, sedative deseori somnifere. Dar sesizată și divulgată și de G. Picon: vocatia cărților autentice, nemărturisită însă „Cartea...nu ni se impune numai ca un obiect emergentă în urma frecventării lor repetate și de desfătare sau cunoaștere; ea se oferă răbdătoare este o lentă lărgire și adâncire a spiritului ca un obiect de interogație, de benzii de comunicare șă trăire umană într-o căutare, de perplexitate. Opera...de îndată ce risipire înțeleaptă a timpului. Chiar dacă întâlnește o privire cheamă în mod irezistibil uneori ele ni se relevează, parafrazându-l pe conștiința critică; aceasta o însoțește așa cum Adorno, ca oglinzi ale propriului nostru haos umbra urmează fiecare pas al nostru”. în care refuzăm să ne recunoaștem, cărțile Lectura ca ritual de inițiere în rămân îm memoria noastră nu atât ca geografia sinuoasă și înșelătoare a ființei mementouri sceptice și fatidice ci mai ales ca repudiază în mod firesc fascinația soldați ai spiritului, permanent mobilizați mediocrității și iluziile efemerului. Ea împotriva oricărui atentat la umanitate. Cu o constrânge lectorul, pe itinerariul unei metaforă, ele sunt i-materiale pentru o consecvențe permanent amenințate, la neliniștită dar încrezătoare construcție și verticalitate și demnitate, în tentativa sa, de o reconstrucție a Ființei, șanse generoase superbie provocatoare, de a sedimenta pentru afirmarea plenitudinii umanului. definitiv liniamentele unei utopii totuși raționale. Emil-Dragoș SCRIECIU Dar însuși aspectul preliminar, exterior, al așteptării, căutării și procurării

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Terra mirabilis Poeme

Eu țin în brațe fraged visul, Chiar dacă n-am fost eu trimisul Să pună raiu-n ochii tăi Cât timp mai face aerul mărgele În ochii tăi și-n gândurile mele.

Voi fi cu tine chip frumos

Dar vântul nu mai contenește Și văile-s tot mai adânci Și-n munte ard Dumnezeiește, Aceleași zece mari porunci De care ți-am vorbit atunci...

Voi fi cu tine chip frumos SCRISOARE pentru Angelica Cât timp va bate-n geamul lumii Lumina soarelui și-a lunii, Voi fi cu tine chip frumos Cât timp va fi o stea pe cer Să lumineze-acest mister Cât timp va bate-n geamul lumii Voi fi cu tine chip frumos. Lumina soarelui și-a lunii, Cât timp va fi o stea pe cer Să lumineze-acest mister. EXORCISM

Voi fi cu tine chip frumos O, spaimele de altădată Cu spaimele prin care treci În acest mare bestiar Și spaimele nevindecate Cuvânt al timpului avar Că tu mă părăsești pe veci, Mai mult cenusă decât jar Sublimă viață-moarte vie Știu ca-nflorește-n zare crinul Câtă substanță amăruie Când strâng în mine tot veninul Din buza ta o să mai sorb Acestor clipe sângerii... Ca să-mi rămâie, să-mi rămâie Pe limbă încă apă vie, Voi fi cu tine chip frumos Cerșindu-ți clipa ca un orb,

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Dintr-o altă viață – O timp de ceară, fulgerat Ai poposit o clipă-n mine -Am fosfor pe limbă Ca o mireasmă fără chip În suflet hrana e prana Eu n-apucai să gust din tine, Numai siliciu, numai siliciu. Numai substanță amăruie, Sublimă viață-moarte vie. Ultima toamnă

TÂRG E toamnă în grădina lumii Cu sfâșierea ei dintotdeauna -Pe ulița mare Cu galbenul ei sfânt – Numită pompos bulevard Ard si eu la flacără mică E toamnă pân-la stele Ca un fioros Goliard Și până la pământ Dau iama prin târguri Poposesc pe la mese, E ultima mea toamnă Dau năvală cu hurta Și în grădina mea Să cunosc ce retorici Stă sufletul să plece Vă mai fabrică burta - Precum o rândunea

-Provincie ceață, metropolă-viciu Ținut în brațu-i rece Păpăm disperarea De Majestatea Sa. Dumnezeiescul supliciu Vasile REMETE

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Mărturii despre Marea Unire

de la 1 Decembrie 1918 Doctorul Nicolae Comșa - un destin asumat în lupta pentru idealul național

realizării unor mari proiecte naționale. Este vorba de Doctorul Nicolae Comșa,medic primar județean și în două rânduri prefect de Sibiu, implicat mereu în problemele cu care se confrunta societatea românească și înainte și după primul război mondial. S-a născut într-o familie de români din Săliștea Sibiului, așezare care a dat României șase academicieni.Dintre cei patru frați, el a luat calea muncii intelectuale, frații săi continuând munca tatălui, adică, negoțul cuAbrudul. Nicolae Comșa, termină școala primară din Săliște, apoi trece la liceul săsesc din Sibiu, însușindu-și temeinic și limba germană, iar din clasa a VI-a se mută la gimnaziul român din Brașov, instituție care cultiva dragostea pentru cultura românească prin obiectele de învățământ predate, mai ales istorie și literatură națională.Așa se explică formarea unei atitudini civice, românești, ce îi va jalona personalitatea de-a lungul vieții. Exemplul său va fi preluat de mulți Deși ecoul Centenarului s-a stins încet, consăteni care au devenit personalități culturale interesul pentru viața politică devine tot mai în România Mare: I.Lupaș,O.Ghibu, evident. Dezamăgițide activitatea unor D.D.Roșca, etc. În 1888 se înscrie la Facultatea politicieni din 1989 și până azi, alegătorii de medicină din Graz, iar după un an s-a urmăresc cu atenție calitatea morală a celor ce transferat laViena. Aici, în capitala vieneză, a vor accede în politică, modul în care se activat în cadrul organizației „România jună”, raportează la valorile democrației. De aceea, alături de A.C.Popovici și Dr.Alexandru aducem în atenția dumneavoastră imaginea Vaida-Voevod, cu speranța pe care ți-o dă nu unui om deosebit, care prin camaraderia și numai tinerețea, ci și credința în dreptatea prestanța lui, a reușit, alături de colegii neamuluiromânesc. Conștient că puterea ți-o dă degenerație, să contribuie la realizarea Marii unitatea de vederi și acțiune, va înființa Uniri de la 1918, precum și la afirmarea și Societatea studenților români dinSăliște, fiind prosperitatea RomânieiMari. Au fost port-drapelul activității acesteia. Își face apoi intelectuali, luptători ce s-au opus unor stagiul militar la Praga, fiind apreciat de structuri învechite și au gândit relații noi, într-o camarazii săi și caracterizat astfel: „...tânăr confruntare de idei și o diplomație benefică scund, blond, cu ochi albaștri, vioi, spiritual, cu

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 atitudini de om trecut prin saloane alese și, AlexandruVaida, Iuliu Maniu, Aurel Vlad etc. ceea ce era de admirat, vorbind o germană Aceștia, ca vechi colegi, vor rămâne în perfectă. Va să zică: un ins prin nimic deosebit continuare în contact pentrurezolvarea crizei ce de un veritabil vienez stilat.” Deși i se făcuse se resimțea în mișcarea națională. Frământările înainte de sosire o prezentare odioasă și toți se pentru găsirea drumului corect continuă și, așteptau să sosească o„...namilă de individ în1899, când Fr. Hossu-Longin îl invită pe colțuros, jumătate sălbatic...”, opinia Amos Frâncu la o consultare la Deva și îi camarazilor s-a schimbat, N. Comșa căpătând sugerează să îl ia și pe„tânărul medic N. Comșa astfel un ascendent în fața lor.(1) De unde atâta (Rășinari), fost coleg de generație la studii și fermitate în comportamentul său? Pentru că prieten”cu alți trei invitați: Aurel Vlad, venea de acasă, de pe meleagurile Mărginimii, Alexandru Vaida, Iuliu Maniu. Conținutul un teritoriu al românismului, din Săliștea lui consultării consta în luarea unei inițiative cea dragă, unde nu rezistau decât românii pentru a pune în mișcare„lumea cât de cât” și adevărați. Dârzenia lor era o replică la politica mai ales depășirea crizei din P.N.R. În acest de deznaționalizare la care erau supuși și pe sens, vor întocmi și trimite o scrisoare care astăzi cu greu o mai putem înțelege. Doar luiI.Rațiu susținând convocarea unei conferințe faptele rămân martori ai luptei de libertate pe generale a alegătorilor la Orăștie, pentru care românii au dus-o până la câștigarea refacerea uniunii și sistarea crizei din P.N.R. În bătăliei finale. iulie, 1901, N. Comșa a fost cooptat în Un moment deosebit îl reprezintă anul Comitetul Central al partidului, demonstrând 1892 când s-a hotărât ca Memorandum-ul să atașament pentru valorile perene ale luptei fie depus la Viena,iar Nicolae Comșa își asumă naționale, fără a se lăsa ispitit de rolul de ghid al delegației prin „orașul popularitate.(2) împărătesc”. Probabil a suferit pentru La terminarea studiilor, Nicolae Comșa înfrângerea acțiunii ce a mobilizat toată se stabilește la Săliște, dovedind și o pregătire suflarea românească transilvană, dar e hotărât profesionalăfoarte bună, dar și o disponibilitate să rămână printre ai săi în vederea reluării civică cerută de contextul politicii românești. luptei. Astfel, și procesul memornadiștilor de la Realizând cât de importantă este școala Cluj a avut ecou puternic printre studenții în viața oamenilor, cei din Săliște hotărăsc româniaflați la studii în străinătate și care ridicarea unei școli sătești românești, cu bani hotărăsc editarea unor manifeste de susținere a din donații. A fost o idee mobilizatoare, celor acuzați. Declanșarea decătre autorități a numărul celor care au contribuit a fost foarte unei anchete pentru pedepsirea semnatarilor, mare, dar la loc de cinste s-a situat și dr. N. determină studenții români de la Viena, Comșa. Astfel, în 25 iulie 1902 se pune piatra Graz,Budapesta și Oradea să se declare solidari de temelie a edificiului care la 21 noiembrie cu redactarea și răspândirea manifestelor. În 1903 era gata pentru sfințire. Deși era o zi acest sens, vor publica în presa vremii o friguroasă și ploioasă, oamenii au rămas la declarație semnată de 56 studenți, în fruntea momentul festiv la care au participat și foarte listei fiind personalități ca Iuliu Maniu, multe personalități. Cuvântul de deschidere a Alexandru Vaida Voevod, Aurel Vlad, Aurel fost rostit de Doctorul Nicolae Comșa, Lazăr, Elie Cristea, Elie Dăianu și Nicolae președintele comitetului parohial și a fost Comșa, menționând că vor rămâne credincioși urmărit cu multă atenție, școala fiind devizei „Totul Pentru Națiune”. Îndârjirea comparată cu un „templu” și „lăcaș sfânt”, și autorităților de a nu satisface cererile din ea „să răsară, maiestuoasă și strălucitoare, îndreptățite ale românilor, îi determină pe cultura noastră națională”. Îndeplinirea acestui aceștia, ca la Congresul Naționalităților din 10 deziderat revenea dascălilor, ce trebuiau să fie august 1895 de la Budapesta, să pună în mândri de meseria lor, apreciați pentru munca discuție problema părăsirii pasivității și depusă, încât să se poată bucura de un trecerea la activism, idee susținută și de Iuliu „monument de recunoștință în inima Maniu și Aurel Vlad, în luările de cuvânt. Din oamenilor”.(3) Grija deosebită ce o poartă nou este semnată o declarație, în care îl elevilor și dascălilor deopotrivă, reiese și din regăsim pe Nicolae Comșa alături de măsura luată în 16 octombrie 1912, prin care le

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

interzice la patru învățători să mai meargă la întovărășirilor economice și de meseriași, școală, pe motiv că în familiile lor, copiii sunt precum și aplicarea corectă a legii bolnavi de pojar și există pericolul extinderii naționalităților. Prin candidatura sa, el epidemiei. Totodată, anunță în scris și demonstrează, în același timp, că tinerii conducerea școlii, pentru că trebuiau luate acționează pe căi activiste și, cu siguranță, măsurile necesare contextului respectiv, prin elanul lor îi va transforma în învingători. Era angajarea unor suplinitori.(4) Și era nevoie de doar începutul unei noi etape din istoria astfel de oameni energici și de încredere, atăt în Transilvaniei și a P.N.R. care înlesnea un drum viața socială, cât și în politică, mai ales că liber Marii Uniri.(7) Efectele se văd imediat și ideile activiste sunt tot mai ferm cerute și mai în septembrie 1903 are loc la Sibiu o potrivite cu sistemul luptei pe care îl consfătuire a Comitetului Central Electoral, cu promovează tânâra generație. Astfel, Dr. N. care ocazie se redactează o rezoluție ce pune în Comșa încă din 1905 afost ales deputat în evidență obiectivitatea tinerilor luptători care, Parlamentul de la Budapesta fiind primul și prin tot ce fac, se raportează la patriotism, în singurul din Săliște promovat în acest for buna tradiție românească. politic, asigurându-și astfel un loc aparte în Anul 1905, aduce în prim plan Marea beneficiul societății românești.(5) Deosebit de Conferință a P.N.R. cu o agendă de lucru foarte mobilizatoare pentrususținerea activismului încărcată. Erau dezbătute probleme sunt și articolele de succes semnate de Vasile organizatorice, de tactică, de strategie, precum Goldiș în presa de la Arad. Așa se face că, la și programul partidului. S-a hotărât cuaceastă întâlnirea de la Cluj, vor participa din nou cei ocazie constituirea unei Comisii care să din tânăra generație. Activismul lor se impune dezbată și problema celor două curente : tot mai mult, și la1 ianuarie 1902, când apare la activismul și pasivismul. Din comisie fac parte Orăștie ziarul „Libertatea”, al cărui program atât membrii grupului neoactivist de la Orăștie are semnătura a 22 de persoane, N.Comșa cu și apropiați acestora, precum și membrii prietenii săi din studenție au fost, cap de grupului de la Arad. În decembrie 1905, o nouă coloană. Ei sunt hotărâți să pornească propria întrunire are loc de această dată chiar la mișcare pentru ieșirea din criză, drept pentru Budapesta, liderii români hotărând cu această care au susținut și conferințele de la Deva și ocazie înființarea unui serviciu de presă, idee Sibiu fiind cunoscuți ca grupul„neoactivist” de susținută și de București. În acest sens, s-au la Orăștie. Dar nerezolvarea crizei din P.N.R. îl strâns multe semnături pentru înființarea unei determină pe George Pop de Băsești, în Societăți române de editură.(8) calitatea sa de președinte, să acorde libertate lui Activitatea politică nu-l împiedică pe A.Vaida, A.Vlad, I.Maniu și N. Comșa de a Nicolae Comșa să-și desfășoare și meseria elabora un proiect de program pentru aleasă, aceea de medic, „medic cu vocație”, reorganizarea partidului. În acest sens, se cum îl caracterizau apropiații, reputația sa convoacă la Sibiu Comitetul partidului, în sporind mereu prin eficiența tratamentelor primăvara lui 1903. Dar numărul celor prezenți recomandate. Ca medic la Săliște, dr. N. a fost mic și fără un rezultat, așa încât și criza Comșa a răspuns și solicitării de a conduce cantonează, fără alte speranțe.(6) O Reuniunea Meseriașilor din localitate, dând oportunitate de schimbare se ivește în 1903, la acesteia o aură vizibilă de românism în 28 mai, când va avea loc la Dobra o adunare ascensiune, pentru câștigarea libertății populară la care participă peste 1000 de economice și social-culturale. La fel ca alte români, în contextul în care era vacant postul Reuniuni de Meseriași ale timpului, și mai ales de deputat, iar Aurel Vlad hotărăște să după modelul celei de la Sibiu, Reuniunea din candideze și, după cum se vede din numărul Săliște și-a întemeiat o bibliotecă, a organizat participanților și susținătorilor, hotărârea sa producțiuni artistice și teatrale, a avut grija poate fi promițătoare. I-au fost alături A.Vaida, completării studiilor elementare ale ucenicilor, Șirianu, N. Comșa, Iustin Pop, Romul Dobo, I dar milita mai ales, pentru instruirea Vulcu, I. Moța. În discursul său A. Vlad arată meseriașilor.(9) Trebuie sămenționăm că că dorește îndeplinirea punctelor din programul Reuniunea Meseriașilor nu este singura partidului care vizau dezvoltarea economică, a instituție ce antrenează interesul locuitorilor

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 din Săliște. Mai funcționau aici, Reuniunea de Ca prefect, are multe intervenții la lectură „Casina Română”, despărțământul Gazeta oficială a judetului, precum și la Astra cu un muzeu istorico-etnografic, Monitorul județului Sibiu, pentru a reglementa Reuniunea pompierilor cu serbările numeroasele probleme ce vizau bunul mers al câmpenești, Societatea studenților români din lucrurilor după Marea Unire. Dintre acestea , Săliște, Reuniunea femeilor, Reuniunea de am spicuit câteva : înfrumusețare, Reuniunea de cântări. O viață -Semnalarea prefectului în cazurile de românească ce pulsa spre binele comunității. indisciplină ale secretarilor comunali care își Declanșarea primului război mondial, cer concediu, ocupă apoi alt post și nu se mai și prigoana pornită de autorități împotriva întorc la vechiul loc de muncă, drept pentru naționaliștilor români, îl determină pe dr.N. care se sistează acordarea de concedii, fiecare Comșa să se refugieze spre Viena, dar urmărit caz fiind analizat separat. și descoperit, este internat în lagărul de la -Problema defrișării pădurilor Șopron, și apoi transpotat dincolo de Dunăre la particulare, numai pe bază de documente de la Csepreg. La sfârșitul războiului, revenit acasă, autoritatea de drept, iar cazurile de contravenție își va relua lupta pentru realizarea idealului sancționate sever, mergând până la darea în național, alături de colegii cu care a format, judecată. De asemenea, modificarea statutelor generația patrioților autentici ce au marcat „ora de arendare a dreptului de vânătoare. astrală”a Transilvaniei, Unirea cu Romnia. Așa -Proiect de decret-lege pentru se explică prezența sa în calitate de delegat la constatarea și evaluarea pagubelor de război; Marea Adunare de la Alba-Iulia și, apoi, întocmirea de tabele cu toți cei vizați pentru desemnat în Marele Sfat Național din 1918. despăgubiri. Presat de timp, în 29 decembrie 1918, Consiliul -Interzicerea portului de arme, cu Dirigent începe șirul măsurilor pentru excepția celor ce primesc autorizație în cazuri integrarea Transilvaniei la România Mare. speciale (paznici de vii, pădurari...) Printre multiplele inițiative, acțiunea de numire -Înființează „Straja nopții” în comunele a prefecților era prioritară, dr. Nicolae Comșa rurale, datorită creșterii cazurilor de furturi. fiind numit în această funcție, la județul Sibiu. Serviciul nu va fi retribuit, dar este obligatoriu În aceste condiții, se mută în orașul de pe malul pentru toți bărbații între 18-45 de ani. Cibinului, orașul amintirilor sale din tinerețe. -Tăierea vitelor să se facă numai cu Ca medic, rămâne alături de pacienții aprobarea medicului veterinar de stat. săi și e un lucru extraordinar să dai speranțe -Asigurarea imobilelor contra oamenilor, să le ridici moralul și să nu profiți incendiilor. niciodată de pe urma celor bolnavi, într-un -Legi și regulamente pentru Cărțile cuvânt nu i-a lipsit umanismul, atât de necesar Funduare medicilor. Problemele profilactice vor sta în Analizând însă multele intervenții ale atenția sa și se materializează chiar în prefectului pentru rezolvarea unor probleme localitatea natală, prin construirea unui azil de apărute în județ după 1918, remarcăm că unele bătrâni „Cârja bătrâneților”, a unei grădinițe și ar putea fi de actualitate și astăzi. Dar ceea ce a unei băi populare, care vara avea deschise ni s-a părut ca foarte importantă și bine venită, două bazine de beton cu cabine. Reputația a fost prevederea instituirii unui curs de medicului Nicolae Comșa crește mereu și învățare a limbii române pentru secretarii datorită rezultatelor de vindecare, dar și comunali, acțiune și în interesul administrației numeroaselor conferințe cu diafilme, a județene. Cursul urma să fie ținut de profesorul anchetelor medico-sociale, a studiului Eugen Todoran, iar pentru prestație să fie tuberculozei și a bolilor cu caracter contagios. remunerat cu 1500 Coroane din fondul de Deși cu un program încărcat, a activat și ca disponibilitate a județului, și intra în vigoare profesor de igienă la Școala Superioară de după aprobarea ministerială. Stând multă Comerț, ținea și consultații la Săliște în ziua de vreme sub stăpânire străină, și supusă târg.(10) S-a dedicat construcției unei Românii deznaționalizării prin obligativitatea învățării și moderne, iar împlinirile nu puteau lipsi. folosirii limbii străine, în Transilvania se remarcă acum o greutate în redactarea

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

prevederilor din Gazeta Oficială și Monitorul mobilizarea dovedită pentru rezolvarea județului Sibiu fiind folosite și expresii ce nu problemelor, au contribuit la sporirea erau întotdeauna pe înțelesul tuturor și mai ales prestigiului său, lăsând în urmă multe regrete. topica frazei era greoaie, situație ce va fi S-a stins în seara zilei de 27 noiembrie, 1943 la remediată destul de repede. 76 de ani, iar înmormântarea va avea loc în 30 Generația Marii Uniri a luptat, a crezut noiembrie 1943, în catedrala mitropolitană din și realizat idealul național, iar Consiliul Sibiu unde mitropolitul Nicolae Bălan al Dirigent și-a încheiat rolul de unificator Ardealului, Veniamin Nistor episcopul legislativ, dar probleme noi se vor ivi în Caransebeșului și un sobor de preoți format din contextul diluării activității politice în lupta :Emil Cioran, Grovu Secaș, Borcea al Săliștei, pentru putere. Toate partidele după 1918 își Al.Popa și Circov, au oficiat protocolul motivau acțiunile pe principiul construcției înhumării, iar repurtatul cor al studenților unei Românii noi, moderne și prospere. De teologi condus de Gh. Șoima, a impresionat aceea asistăm la tratative de alianțe și profund. Se remarcă, prezența la prohod a celor fuzionări, dar fără să poată elimina multele mai alese personalități ale vremii, prieteni contradicții ce măcinau societatea românească. adevărați ai defunctului : C.Negoescu, Probleme apar chiar și în sânul Partidului prefectul județului Sibiu, însoțit de întregul Național și astfel, în 1925, Vasile Goldiș se corp al funcționarilor prefecturii, Dr. Ioan desprinde și va atrage în curentul său și alte Cosma, inspector sanitar al ragiunii Sibiu, personalități ale partidului: Aurel Lazăr, dr. Dr.Opan Papp, președintele Curții de Apel, Dr. I.Lupaș, Silviu Dragomir, I. Lapedatu, ce vor V.Bilegan, președintele Tribunalului Sibiu, Dr. formula noi deziderate. Urmarea a fost Alexandru Vaida- Voevod, profesorii excluderea acelora care au intrat în noul guvern universitari, Dr. I.Lupaș, Onisifor Ghibu, a lui A.Averescu în Martie 1926. Dr. N. Comșa Silviu Dragomir, D.D.Roșca, decanul Facultății așa cum indică ordonanțele din Monitorul de Litere Cluj-Sibiu, Dr. Vasile Bologa, Oficial din Aprilie și chiar și în septembrie, prodecanul Facultății de Medicină, Cluj-Sibiu, este tot prefect de Sibiu și trebuie să luăm în C. Brediceanu, fost ministru plenipotențiar, calcul calitățile sale manageriale care asigurau Mihai Veliciu, președintele Camerei de bunul mers al lucrurilor. Probabil în acest Comerț, Valer Bozdoc, prim-secretarul context, drumurile alături de foștii colegi s-au Camerei de Comerț, General despărțit, dr.N.Comșa preferând practicarea Orescovici,Colonel Darie Rădulescu, fost medicinii și implicarea socială, în timp ce alții prefect, Colonel pensionar Maniu, Colonel au preferat numai politica. Valer Pop, Căpitan Hâncu, Dr. Liviu Ionașiu, Simțind pulsul vremii, N.Comșa se va Ioan Vătășanu, fost director al Băncii „Albina”, dedica și ridicării economice a statului român Nuțiu, fost inspector C.F.R., Ioan Ciolan, și prosperitățiipoporului, încurajând cooperator, Dr. Herția, fost primar, Inginer dezvoltarea unor intreprinderi, drept pentru Comșa, Inginer Brânduș, Doctor Foica, Elie care va fi ales președinte al Camerei de Comerț Dăianu, Timotei Popovici, Profesor Ioan Popa, și Industrie din Sibiu. Dovedind viziuni liberale fost director al liceului „Gheorghe Lazăr”, și sprijinind și material în unele cazuri, precum și personalități din toate domeniile de doctorul Nicolae Comșa, va face parte din activitate. S-au rostit cuvântări, s-a readus în Consiliul de administrație al „Albinei”, al memoria asistenței figura marelui luptător al Casei de păstrare din Săliște, apare ca fondator românismului, care fusese decorat de regele al Băncii Agrare din Cluj, fondator al Carol I cu distincția „Coroana României” în Institutului de arte grafice „Dacia Traiană”, grad de cavaler. Au luat cuvântul preot E. participă la înființarea primei Fabrici de Cuțite Cioran, Dr.Alexandru Vaida Voevod în numele și a Comerțului Imobiliar, este ales și prietenilor, Dr. Ioan Cosma din partea președinte al Comitetului de organizare al Ministerului Sănătății și colegiului medicilor, Târgului de mostre.(11) Dr. Ioan Lupaș din partea „Astrei Centrale” și Atitudinea prietenească și mereu al președintelui Băncii „Albina”,Dr. Mihai binevoitoare față de colaboratori, sprijinul pe Velici din partea Camerei de comerț și care l-a acordat celor ce i-au cerut sfatul și

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 industrie, și protopop Dr. Dumitru Borcea în Note: numele comunei Săliște. Sicriul va fi depus pe dricul mortuar de 1.Banciu Axente, Doctorul Nicolae țărani din Săliște și cortegiul a pornit spre Comșa, extras din Gazeta Transilvaniei, Cimitirul Central pe muzica fanfarei unei nr.23/1944, Brașov, p.7 unități militare de infanterie. 2.Orga Valentin, Aurel Vlad, Istorie și Am adus în prim-plan, imaginea unui Destin, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018, mare român, luptător neînfricat în vremuri de p.28 și 38 restriște, a cărui noblețe nu putea fi trecută cu 3.Hanzu Maria, Monografia școlilor din vederea, dar și un intelectual activ pentru Săliște, Sibiu, Editura Honterus, 2009, p.49 însănătoșirea morală a poporului și propășirea 4.Idem, p.75 lui.(12) 5.Săliștea Sibiului, Străveche Vatră În volumul „Elitele și conștiința Românească, Sibiu,1990, p.235 națională” de Mircea Platon, se precizează 6.Orga Valentin, Aurel Vlad, Istorie și că...„marile epoci de construcție națională ale Destin, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018, României au coincis cu existența unor elite p.94 care au articulat idealurile (Unirea, 7.Idem, p.99-100 Independența) și tacticile luptei naționale”, iar 8.Idem,p.161 „O naționalitate fără intelectuali conducători e 9.Săliștea Sibiului ,Străveche Vatră o naționalitate genetică, ce nu viază, ci Românească, Sibiu, 1990,p.195 vegetează de azi pe mâine, apărută doar din 10.Idem, p.178 instinct – ceea ce pentru o națiune înseamnă 11.Revista economică, nr.49- moarte politică.” Dar adăugăm noi, Doctorul 50/11decembrie,1943,p.244 Nicolae Comșa, a fost un reprezentant al elitei, 12.Idem,p.241 a unei generații „aristocrate” de luptători 13.Platon Mircea, Elitele și conștiința pentru binele nației. Ne-am dori să putem națională, București, Editura Contemporanul, enumera și astăzi asemenea personalități. Nu ca 2017, p.260, apud. cele de azi, apărute ca din neant, ci cu stadii de Ion Clopoțel, Al. Papiu Ilarian în fața activitate benefică în viața politică și cu problemelor românești contemporane, Alba credință nestrămutată în viitorul naținunii Iulia, Editura Alba, 1939, 58. române. Elena PÂRVU

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Rezonanţe lirice Rodica Braga – Poezii

iată, timpul trecut verdeața copacilor aspirând ca perla ce nu și-a desăvârșit cu nesaț seninul, rotunjirea. își plimbă încet limbile dulceața smochinei în dimineața asta ceasornicului dereglat inundându-ți ființa mi-ai dăruit cuvântul peste memoria ta. în zorii reaveni ai dimineții cheie al zilei care ne așteaptă. vagi simțiri dau semne care n-au gustat încă lumiuna, cu el m-ai pescuit de oboselă, lăstari abia urmează s-o înghită, din apele tulburi bătrânicioși de sentimente să-și dezmorțească închieturile care mă înghițeau. revolute își scutură cu blândețea mătăsoasă, ți-am dăruit și eu frunzele palide, sfărâmicioase. clocotul amiezii spuzind ceea ce rămăsese neatins debusolată, făptura ta aerul cu aburul ei mirosind de valurile înspumate, își caută vechile contururi. a praf, a cimbru înțepător, crezul meu în tine, micșorată, îți pipăi a miez răscopt de vară, a clipă în noi, în puterile noastre, cu stupoare marginea zdrențuită. plină de zumzet calm, atât de umile încât ocheanul trupului adumbrindu-ți ochii nu contează decât și-a pierdut strălucirea în moleșeala siestei, doar pentru noi. culorilor sau doar ochiul tău a liniște străpunsă le-a sărăcit intensitatea? de sunetul Tu, Doamne, te clatini în mersul nesigur grav al unui violoncel ca un copil neajutorat. ce-și varsă melancolia care trăiești în afara astfel își strigă prezența în vasta tremurare a cerului spațiului și a timpului, în tine trecerea, amuțit în marea sângerie doar că lama de cuțit a apusului. deși acestea se află în tine, a spiritului luminează învață să iei totul Tu, Doamne nestingherită ca pe o clipă ruptă care ești în toate în soarele ce stă să apună din timp, suspendată și în tot ce este viu și retează luxurianța acestor în gol, reverberând melodios Tu, Doamne, buruieni. în tăcerea cu miros care ai iscat lumea ceasornicul orei de smirnă din tine. în jurul tău dăruindu-i prezente își ticăie clipele în ritmul hotărât de speranța în dimineața asta mișcare și devenirea în lumina ce ne va cuprinde continuă, pe toți ca o apă vindecătoare. mi-ai dăruit soarele trimiți spre noi voința ta și norul ce stăteas să-l acopere. energică ca pe un curent lumea pe care o vezi în dimineața asta continuu. mi-ai dăruit frunza de laur te aflu pretutindeni, este pe măsura celei pe care luneca ușor, îți simt prezența pe care o porți înlăuntru. ca bobița de rouă, privirea ta. învață să-ți bei pe îndelete în dimineața asta până și în insignifiantul stropii acidulați de frumusețe mi-ai dăruit durerea fir de nisip lucind și bine. florile albe, ascunsă bine în ochii tăi ucigător în soare.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Mircea-Vaida Voevod – Poezii

CUM SE UCIDE UN GÂND CONŞTIINŢA Gândeşte încet, - Conştiinţa?! nu gândi cu voce tare, De ce aş folosi acest cuvânt mare, în ţara în care compromis pe veci e ucis un gând, în astă parte de lume? un poet care gândea, Balcanii, unde se numără banii pentru că gândea. cu voce tare, încât însuşi Dumnezeu se scapă Aduceţi-ne Sahara, şi cade în ispită, să ne băgăm capul în aşa încât nu-l mai avem nisip, nici pe El-ca să ne ierte, în acest chip de păcate, de moarte. să aşteptăm să treacă vara, să învăţăm numărătoarea îndărăt, UN CEAI PERFID în gând, apoi pe deşte, Iosif Visarionovici avea un samovar până la rug, la roată, din care bea un ceai cu gust de votcă. la inchiziţia lui peşte... Aici, mai an, un comunist bizar a prins din lotcă un leviatan, Închide uşa Capitalismul nostru – iar în burta lui să nu se audă căpuşa, luntrea lui Iona, înghiţit de monstru. nu plânge, sunt eu şi vântul Unde mai pui că la Piteşti, iadul ororii, îmi strânge cenuşa. judecătorii, procurorii, au trimis mulţimi de robi să se ucidă MAREA FOAME rob pe rob – într-un coşmar, După război era un ger nebun, călăi fără obraz, ardea cumplită foamea în rărunchi, justiţie perfidă şi abis, mâncam doar lut şi coajă de gorun, de care n-am scăpat nici azi. şi ne rugam la Domnul, în genunchi. Noi – rob cu rob şi bob cu bob, Un Sfânt s-a spânzurat sub Nucul Strâmb, suntem un ocean de patimi un altul, cu harismă, psalmii vechi într-un zob de lacrimi. îi murmura, cerşind poame din cer, îşi îndesase câlţiul în urechi, TATĂL MEU să-l apere de ger, de foame. Tatăl meu, deşi mort fiind, Se zice că-ntr-o noapte de priveghi a fost invitat la un congres mâncă o cizmă, jilţul şi-un carâmb. despre oţeluri şi fonte. Era inginer şi Conte, Acum e pace-un război ascuns, drept vorbind- în burtă, uns, avem nutreţ bugăt, eretic, într-un secol eres. căci, scoarţă n-am muşcat demult, Totuşi, n-am înţeles nu mai arăt a fi mâncat mesteceni, dacă a fost prezent ascult – azi roadem şi petrecem, acolo-în acel Occident din jilţ rămase o ciosvârtă... capitalist, cinic şi crud... În schimb ştiu sigur, Veghez la un mormânt – o cruce ruptă sub jurământ, a unui vechi tovarăş mort în luptă. că n-a lipsit din temniţă, la Aiud, că va fi veşnic prezent sub pământ.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Marcel Mureşanu – Poarta

1. Aceasta nu este o ieşire obişnuită, ea este o ieşiere din uitare! 2. E poarta ce dincolo de sine nu se avântă, ea nimic nu desparte, ea stânjeşte! 3. Nu voi mai bate în pieptul tău, mă voi strecura prin rănile tale! 4. Ea n-are somn, e Poarta carmelitelor, duhuri cu sânge cald îi veghează muţenia! 5. Fără platoşă, împletită din fulgere, e eşafodul orbilor tineri! 6. Încremenită ca două mâini rugătoare, ca două aripi pe umerii unei singure linii! 7. E doar urletul celei ce-a fost şi al celor ce odată cu ea muriră! 8. O, poartă a suspinelor iubiților din neamuri duşmane, nu tăgădui că durerile-ţi sunt cu ale lor deopotrivă! 9. Tragică poartă fără ziduri, pe lângă tine trec, uzurpându-şi dreptul la luptă! 10.Poartă a zilei, poartă a nopţii, aceeaşi nefericire închizându-te întotdeauna doar pe jumătate! 11. Ușă-bonsai cu aerul greu ca un ulei, al răsuflărilor noastre! 12. Poartă-ghilotină, cea care taie în două, cu o singură lunecare, trupul și umbra! 13. Poarta-Morgana, goală clepsidră, recul al timpului în umărul meu! 14. Ușa casei arse, abia aninată în cenușa ce trece de ea! 15. Nevăzută poartă a inimii, ecluză a sângelui negru, înspumat, ca în coșmarul lor cataratctele. 16. Poarta solstițiului, trecere către alt capăt de timp, soarele-nvie, la piciorul crucii sale alunecă…! 17 Prin poarta verii lei augustini auru-și varsă, ca tălpile noastre să-l poarte-n altunde! 18. Piept al lui Marte, poarta din fața vântului rece, ocrotitoarea din veac a berzelor roșii și-a cârtiței mirului verde! 19. Poartă a trupului Crucii, dincolo de tine răstignirile se opresc! 20. Poartă luată de vânt și înapoiată tăcerii, fragilă nimfă, foc ascuns! 21. Poartă pe care pulberea crește și marea noru-și trimite s-o spele cu sare! 22. Ea va tăcea, nimănui nu va spune cum s-a aprins, cum a ars și cum a murit dragoste sperjura! 23. Ușa prin care ucigașii levantului s-au făcut nevăzuți, spălând cu lacrimile lor eșafodul! 24. Intrarea spre cuibul Cocorului din vârful unghiului, cel mult obosit! 25. Poarta binecuvântată de cel care a rupt zalele lanțului, fără să știe că ele, pe partea dinăuntru, iarăși crescură! 26. Poarta Casei Galbene, Caldas Faria, care în brațele sale trei sute de ani ne-a purtat, până la noi, stăpânul rănit! 27. Poartă fără de soț, a anului, după ce nimeni n-a locuit decât o noapte. Dincolo de ea, Cabo da Roca! 28. Ușa perechii, a plânsului în doi, precum tot atâtea trepte își așază în fața ei spirala. De la fereastră picură flori! 29. Poarta de la catacombele vinului, ca o pojghiță neagră, după care stau ascunse lumina și puterile aburului sângeriu! 30. Cu pumnii mei bate timpul în pieptul tău și doar el își răspunde! 31. Iată poarta celor care încă n-au fost aici și lângă care regina și-a pierdut eșarfa albastră! 32. Poarta de toamnă, prin care se intră în ziua ruginii! 33. Poarta copilului pierdut, ademenit de-o nălucă!

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 Proză Cei de la Bradu-Strâmb. Cu Nemo și Jero prin vreme călătorind

patriotică, în slujba nației sale. Fapt pentru care avea să și sufere mai apoi consecințe dintre cele mai nefericite: scos din casa sa din Cluj, naționalizată în 1948, și silit să locuiască într-un grajd părăsit de la marginea orașului, deposedat de tot ce avusese, arestat și închis vreme de șase ani, cu soția pierdută în timpul detenției, despre moartea ei aflând doar la trei ani de la dispariție (soție fiindu-i nu mai puțin cunoscuta folcloristă Margareta Hodoș, cea dintâi femeie din Ardeal deținătoare a titlului de doctor în științe, titlu obținut la Universitatea din Budapesta în

1915 cu teza „Folclorul românesc din zona Personaje de basm? De baladă ori Blajului", conținând nu mai puțin de patru legendă? Coborâte din cartea de aventuri? De sute de poezii populare din satele din jurul aici ori de aiurea? Întrebări incitante, pe care Blajului, Veza și Tiur, Cergău Mare și și eu mi le-am pus recitind una din Cergău Mic, și mai cu seamă din cele de pe povestirile lui Ionel Pop cuprinse în volumul Secaș, Roșia, Tău, Ohaba). Scrieri alese, apărut nu demult la Editura Fusese prieten apropiat și al lui Ardealul din Târgu Mureș sub îngrijirea Mihail Sadoveanu „Conu Mihai", cum i se Mioarei Pop și a Rozaliei Cotoi, povestire adresau cu toții, cei de la Bradu Strâmb, purtând un nume, pe de o parte, oarecum Maestrului, cu care se cunoscuse pornind de ciudat și îmbătrânit, dar, pe de alta, sunând la o dispută pe teme de vânătoare. Drept atât de dulce, atât de cald și de sentimental, urmare, Maestrul fusese invitat de către Ionel Rămas bun, unchieșul meu drag!. Misterul Pop, sus, în munții Sebeșului, contrariat de mi s-a risipit câteva pagini mai încolo, aflând cele scrise în Țara de dincolo de negură cum că de fapt cei doi fuseseră persoane că cocoșul de munte țipă, bate din clonț ca importante în viața publică, dar și în cea dintr-o strună răsunând asupra depărtărilor. literară, trăitoare pe pământurile noastre în Se pare că el n-a văzut și n-a auzit aievea jumătatea dintâi, și ceva mai încoace, a cocoș de munte rotind, el scriind după cum i- veacului trecut. Și-alături lor, înainte de au povestit alții și de aceea îl și poftește la o toate, scriitorul Ionel Pop. partidă de vânătoare pe Valea Frumoasei. Descendent din înaintași de seamă ai Maestrul acceptă cu plăcere invitația și-și dau neamului nostru precum revoluționarul de la întâlnire în gara Teiuș, de unde vor pleca 1848, Simion Bărnuțiu, și memorandistul apoi înspre munți cu mașina lui Ionel Pop. Se Iuliu Coroianu, nepot al marelui bărbat și om petreceau toate astea prin anul 1927. politic Iuliu Maniu, „frate al mamei mele și Într-acea primăvară Nemo i-a călăuzit părinte crescător al meu", Ionel Pop s-a în Valea Frumoasei și i-a găzduit în casa implicat cu toată ființa într-o activitate bătrână ce-o ridicase acolo cu ani în urmă.. obștească, socială și politică demnă de Veri la rând au venit mai apoi până ce într-o reținut, purtată și pusă, cu înaltă îndatorire

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 zi Maestrul și-a destăinuit gândul de a avea și puii ca să vină mama cu hrana.” (Barza). Ori el o cabană în Rai. Au căutat loc pe potrivă cutremurătorul pasaj al ritualului prin beteala de argint a Sălanelor și l-au aflat împerecherii cocoșului de munte, sfârșind în ocolul unui tăpșan, în fața Bradului- însă în bătaia puștii: „Minune: în ceasul Strâmb. Acolo a înfipt Maestrul țărușul, potrivit, deodată i s-au înfoiat penele, coada acolo și-a ridicat casă, acolo trăind răstimpuri s-a răsfirat în evantai larg, gâtul i s-a îngroșat senine, acolo a scris, așezat la masa de tremurând penele de sub cioc, a pornit în pași scânduri nevopsite din cerdac, nemuritoarele înțepați de-a lungul crengii din înălțimea Povestiri de la BraduStrâmb. Acolo a găsit molidului bătrân. Și, după ce un an întreg a refugiu în anul 1943, deprimat și petrecut de fost mut, deodată pornește cântec. Ciudat, necaz în urma bombardării casei și a morții sălbatic, plin de patimă, sfârșindu-și strofa în fiului Mihu pe câmpul de luptă de la Turda. tumultul extazului. Săvârșește un ritual Locurile mirifice, - liniștea și pacea străvechi, scris în pravila cu porunci pentru văzduhurilor i-au apropiat și în privința legarea firului speciei, de cel pierdut în adânc condeiului, natura cu cadrul ei generos de trecut, de cel viitor care trebuie să fie fără fermecându-i deopotrivă în desele zăboviri și de sfârșit. Iar tu, becisnic om vânător, ai tăiat prelungitele șederi oferite de vânătoare și de brutal desăvârșirea unei legi aspre, îmbrăcate pescuit. Aici, precum și în poveștile de la în haine roz și luluită în versul dulce al Bradu Strâmb, în tovărășia Baciului Rudi, puterii care susține viața de pe pământ: dar și a fraților Iosif și Ieronim Stoichiță, dragostea.' ' (Cocoșul de munte). Cred că alias Nemo și Jero, cel dintâi, inspector cu Maestrul a luat aminte. rang de ministru pentru Ardeal în Ministerul O imagine-document de la sfârșitul Sănătății de la București, celălalt, avocat, cu volumului „Istorisiri din Ardeal", apărut prin domeniu la Roșia de Secaș — casă, livadă, anii '70 ai veacului trecut în colecția vii și terenuri agricole — au petrecut ei clipe Biblioteca pentru toți, m-a făcut să mă memorabile fascinați de poveste, de lumea cutremur la început, iar mai apoi să mă animalelor de tot felul, pașnice ori de pradă, îndemne la căutări. Sadoveanu și Ionel Pop a gâzelor și a păsărilor, a diverselor specii de în tovărășia fraților Stoichiță la Chișinău- pești. De o gingășie aparte, sensibil la toate Criș, în 1943, la o vânătoare de fazani! Din câte îl înconjurau, Ionel Pop trăia în adâncul munte, n-or fi coborât ei laolaltă niciodată și ființei sale simțăminte dintre cele mai la domeniul lor de pe Secaș?! Cu puștile puternice, paginile cărții trădându-le cu îndreptate către iepurii și jivinele câmpului prisosință mai de peste tot. „Despletind cosița de astă dată?! de aur a plăcerilor din vânătoare, dacă Și iată ce-am aflat. cercetezi cu luare aminte firele din care e Îndată după Războiul I Mondial, alcătuită, vezi că brutalul sfârșit al focului de vânzându-și pământurile de la Porumbacu de armă și dobândirea unui vânat sunt numai o Jos (Sibiu), „Doamna Mumă” — așa după parte, de cele mai multe ori copleșită de alte cum o strigau copiii vecinilor din jur pe izvoare de mulțumire. Este ambianța, mama celor doi frați de care aminteam mai peisajul, ancestrala plăcere a aventurii, este înainte, aflați mult în casa lor primitoare - revenirea la o frântură din viața simplă de cumpără, prin ce împrejurări nu știu, odinioară, o apropiere până la pierdere în pământuri și gospodăria fostului grof, orânduirile Naturii.' ' (Cocoșul de munte). Și Dobaly, tocmai la Roșia de Secaș. Aici tot până în străfunduri avea să trăiască după croiesc, mamă și feciori, planuri și fiecare vânat o mare părere de rău, ca mai înfăptuiesc minuni: casă cu multe încăperi târziu sentimentul vinovăției, al amenajate pentru oaspeți, cu salon și culină, culpabilizării, să se accentueze, să se cu încăpere rece pentru bucate, livadă în îngroașe cu atât mai mult: „Acolo, în marea terase cu alei în trepte pe mijloc, garnisite cu de iarbă zăcea un stârv. Acolo, în creștetul garduri vii, vii sistematice în deal, cu căi de unei case din sat așteptau de acum în zadar acces zigzagate, cu araci de brad înalți și

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 drepți asemenea unor lumânări și-atâtea cine sunteți voi? - ni se adresă la o vreme, multe altele, încât lumea se minuna de tot ce descoperindu-ne alături. Căci nu schițase nici se făurea în sat. „Or trecut mulți domni pe un gest cum că ne-ar fi simțit venind. Se aici — îmi mărturisea odată, în căutările lumină oarecum aflând că venim din satul mele, pe vremea când mai era printre noi, unde cândva își avusese moșie, casă și moșu Ion Bogdan (Purcel), român vrednic, acareturi, oameni apropiați, toate încăpute pe cu mare iubire de neam, omul lor de mâini străine după război. Doar oamenii îl încredere pe când nu erau acasă - dar cine-i mai interesau, celelalte toate înnegrindu-i mai știe cine or fi fost. Mâncau, beau, inima și măcinându-i sufletul. Un junghi petreceau, se plimbau pe răcoare prin livadă, ascuțit se răsuci dureros în pieptu-i apăsat de rămâneau la umbra pomilor multă vreme și suferință și căzu în neagră întristare. L-am povesteau. De la Bărăcie scoteau apă rece și- părăsit regretând oarecum tulburarea și stâmpărau setea în zilele cu căldură mare.” pricinuită fără de vrerea noastră. In zadar am încercat să-i prezint chipuri de Au căzut toate, a căzut și Bradul- oameni, doar-doar oi ajunge unde mi-era Strâmb, acea ființă miraculoasă devenită ținta, ca aflându-le înfățișarea să-i poată celebritate, năpădit de puhoiul apelor din recunoaște. lacul de acumulare de la Oașa, lăsând loc Surpriza mi-a venit pe neașteptate doar amintirilor celor ce odinioară au aflat la mai vara trecută, când, într-una din seri cu Valea Frumoasei raiul singurătății, al liniștii poveste prelungită în târziul nopții, Adelina, și al frumuseților sale. mama scriitorului Ioan Groșan, la vremea Vine o vreme când câte un dascăl copilăriei zăbovind mult în casa „Doamnei- bătrân, călăuză, își va aduce aminte și va Mumă” în joacă cu cei mici ai lor, îmi povesti despre cele din adâncuri, despre o mărturisi cum luă parte, cu alții de seama ei, lume cu frumuseți atât de diafană ca o în ciuda nevrerii părinților, de bună seamă, la legendă (Ionel Pop). o vânătoare de iepuri pe hotar alături de Cât de bătrân oi fi nu-mi pot da doctor, de avocat și de... Ionel Pop. Un domn seama, dar ca dascăl. . . frumos din cale-afară care se-nțelegea bine În anul 1936 Parlamentul României l- cu Mimu, unchiul ei, Purcel, omul de nădejde a însărcinat pe doctorul Stoichiță, în virtutea al casei, și el pomenit deja. Legătura o făcuse funcției îndeplinite, să realizeze un studiu abia mai târziu, când a aflat că și unul și asupra stării de sănătate a populației rurale celălalt, ca și tatăl ei, de altfel, erau de-ai lui din Ardeal, studiu pe care Instituția Supremă Maniu. a Statului Român l-a apreciat ca fiind de Fericită și sățioasă poveste! Derularea reală valoare, iar concluziile și propunerile ei nu mă mai interesa. Ca orice zi de din final drept bine întemeiate și vânătoare: cu pușcături ce speriau copiii, cu argumentate, trecându-le de îndată în sarcina osteneli și noroi cât încape, cu satisfacții și Guvernului spre aplicare. Așa s-au născut povești, cu vânat ori fără, cu poftă mare la dispensare moderne cu cabinete de cină. consultații, cu sală de nașteri, cu baie Ceea ce urmăream să aflu de-atâta populară, locuință pentru medic, apă curentă vreme, iată, mi s-a arătat. Quod erat ș.a., între cele dintâi fiind și cel construit demonstrandum! — ar fi zis latinul. acasă, la Roșia de Secaș. O adevărată minune L-am cunoscut pe Nemo, alias la acea vreme. Ca acum să se-arate ca o doctorul Sâvu, în casa de la Sibiu, de pe Trei instituție părăsită, plutind în agonie, la voia Stejari, la anii cei mulți, ai senectuții. Ședea sorții, ca o ambarcațiune aflată în derivă. pe terasa dinapoia casei într-un șezlong Unde-s, Doamne, oamenii și dungat, purtând un halat maroniu încins cu rânduielile de altădată?! cordon peste mijloc, gândind de bună seamă O, tempora! la cele petrecute odinioară. Se lăsă greu prins Ioan POPA învorbă, sătul parcă de toate ale lumii. Dar

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Alegeri

În holul de la intrarea în blocul C.D. de pe strada Revoluției, agitație mare. S-a adunat întreaga suflare a blocului, aproape în unanimitate, într-o ședință extraordinară, în vederea analizării activității președintelui asociației de locatari și eventual a schimbării acestuia din funcție pe motiv de, ... mă rog, pe diferite motive care vor reieși din cele spuse de către locatarii prezenți. Spațiul a fost amenajat ca o veritabilă sală de ședințe. În colțul unde trona un cactus uriaș, pe care-l donase comunității domnul Tulbure de la etajul trei, pe motiv că se înțepa în el, când se ducea noaptea la baie, că, după o anumită vârstă, prostata, ... în colțul acela al holului a fost instalată masa de prezidiu constând dintr-o ... masă (sunt nevoit să mă repet / mai veche de călcat rufe, cam uzată, cam pătată, cam ruptă pe la margini și cam instabilă însă, totuși, în linii mari, funcțională). Domnul Durigă și-a adus din bucătăria proprie un taburet, doamna Drilă a scos de la subsol un scaun cu rotile fost al decedatei soacre, iar doamna Firicel, o femeie între două vârste, sănătoasă, corpolentă, cam la o sută douăzeci de kilograme, s-a instalat comod pe o ladă de depozitat cartofii ... Goală. Lada ... Ceilalți s-au așezat care pe unde au putut, pe ce au mai avut prin casă, cu excepția prezidiului format din domnul Zmeu, pensionar M.A.I., și domnul Roată, consilier local, invitat special la această ședință, rugat chiar să conducă ședința, și care beneficia de două scaune solide din fier forjat împrumutate de la terasa din fața blocului. Lipsea de la ședință însuși „împricinatul”, domnul Vrășmașu, actual viitor fost președinte al asociației de locatari care, în semn de protest pentru complotul locatarilor, s-a încuiat în apartament refuzând cu ostentație să răspundă atât la bătăile repetate în ușă, cât și la apelul telefonic. - Înțeleg, dragi locatari, își începu domnul Roată pledoaria, abrupt, direct, fără consacratele: „declar ședința deschisă”, înțeleg, zise consilierul, că doriți să-l schimbați din funcție pe domnul Vrășmașu, actualul președinte al asociației. - Așa e, domnule consilier, se desluși acceptul din murmurul surd al celor prezenți la ședință. - În cazul acesta, vă rog să luați cuvântul pe rând și civilizat pentru a vă argumenta această dorință. - Păi, ce să mai argumentăm, domnule consilier, realitatea e că domnul Vrășmașu e mult prea blând, prea „lasă-mă-să-te-las” pentru funcția aceasta. - Asta-i la modul general doar vreau exemplificări, insistă consilierul, care probabil a venit de la Primărie cu indicații precise de-a nu ceda ușor. - Păi, exemplificări! ... decât așa președinte, mai bine ducă-se pe pustii, interveni cu un gest larg doamna Virginia Vigilentu sau, mai pe scurt, doamna „W” cum îi spun vecinii. - Și eu! - Dumneata, ce?! întrebă consilierul pe cel ce ridică mâna. - Lăsați-l, e bărbatul meu și-i surd bocnă explică doamna Vigilentu. Stai, mă, că încă n-am votat! Și dacă tot vreți argumente, spuneți-mi cum a rezolvat președintele cazul vecinilor tineri de la etajul doi pe care eu l-am sesizat? - Dar ce e cu vecinii aceștia? - Păi ce să fie, domn' consilier. Vecinii de la doi au devenit de curând părinți. Au doi copii. Gemeni. Să le trăiască! Dar știți dumneavoastră ce fac copiii aceștia noaptea? - Ce fac? - Plâng! Plâng, domnu’ consilier, dar nu oricum. Organizat. Când termină unul, începe celălalt. Și o țin așa până dimineața, de răsună tot blocul. - Și ce vină are președintele în chestia asta?

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

- Păi are, cum n-aiba? Să ia măsuri, să plângă amândoi deodată că d-aia-s frați! Și încă gemeni! ... - Lasă vecină că și băiatul dumitale își bârâie toată ziua motoreta în fața geamurilor noastre, sări în apărarea tinerilor vecinul de apartament al acestora. - El își bârâie motoreta, sări un alt vecin, dar dumneata îți „bârâi” nevasta. - Cum își bârâie nevasta? se arătă nedumerit consilierul. - Uite-așa, că vine seara băut, ca să nu zic beat. Și începe circul. Bârâie aia, nevastă-sa, ca din gură de șarpe. Eu cred că se bat sau o bate, că altfel nu-mi explic de ce strigă aia așa toată noaptea. - Și-n cazul acesta tot președintele e de vină? - Dar cine, domnule? Sigur că tot el. Să fiu cinstit, eu nu zic să n-o bată vecinul pe vecina. Nu mă amestec în familiile altora. S-o bată, dacă vrea, că de-aia-i nevastă. Dar președintele să ia măsuri, domnule, s-o bată ziua, nu noaptea, să deranjeze vecinii ... - Și eu! se trezi luând cuvântul domnul Vigilentu. - Stai, mă, că încă n-am votat! îl potoli, strigându-i la ureche, doamna Virginia, nevastă-sa. - Eu aș mai aduce la cunoștință faptul că vecinul de sub mine fumează la geam, interveni doamna Clopoțel. - Și ce-i dacă fumez la geam? se arătă scandalizat cel împricinat. - Păi este, că eu, cum stau exact peste dumneata, nu-mi pot lăsa niciodată geamul deschis. Pentru că fumul urcă în sus, domnu' consilier. - Pleonasm! Se trezi din moțăit domnul Limpede, fost profesor de română. - Nici un pleonasm. E fum! - Păi dacă vecina pune problema așa, interveni vecinul de sub reclamantă, atunci aș ruga-o ca nici dânsa să nu-și mai scuture preșurile pe geam pentru că praful coboară. În jos, la mine. - Pleonasm! interveni din nou „fostul” . - Mai lasă-ne, domnule, cu alea ale matale. Mai bine v-ați întreba cu toții: Pe domnișoara singură și necăsătorită de la etajul unu care se lăfăie într-un apartament cu trei camere, a fost vreodată s-o verifice noaptea?! se arătă de-a dreptul nedumerit consilierul. - Cum s-o verifice?! Se arătă de-a dreptul nedumerit consilierul. - Uite așa! S-o verifice. Pentru că, știți de ce spun asta, dragi vecini? Foarte adesea, din apartamentul domnișoarei singure și necăsătorite se aud șoapte, seara târziu până noaptea. - Și eu! - Stai, mă, că n-am votat. - Și de ce vă deranjează șoaptele? - Pe mine, personal, nu mă deranjează, însă avem copii. Iar copiii aud și se întreabă: „cum se poate ca o domnișoară singură să nu fie singură! Noaptea!” - Apropo de domnișoara, interveni doamna Duță, eu stau chiar vis-a-vis cu apartamentul. Stau singură că al meu, Dumnezeu să-l ierte, a fugit de câțiva ani cu una mai tânără. Și cum spuneam, singură fiind, țin ușa veșnic încuiată că-s tot felul de minuni care se întâmplă... Într-o seară, pe la zece, parcă joi, dacă nu mă înșel, ba nu, vineri a fost, că-mi amintesc că am gătit de post, fasole frecată cu ardei copți. E bună și cu castraveciori în oțet, dar cu ardei copți e o minunăție. Da' ce ziceam? Aa! Vineri seara, pe la zece, zece și ceva, tocmai mă pregăteam să mă pun în pat, mi-am fost îmbrăcat și cămașa de noapte, am apucat să-mi zic și rugăciunea de seară, când, ce să vezi? Aud o bătaie în ușă. Doamne ferește, zic, cine să fie la ora asta? Mă duc la vizor, mă uit. Nu era la mine. Un bărbat. Nu-l vedeam prea bine, că avem pe scară niște becuri de tot râsul. Economie, economie, dar nici să nu cunoști omul pe vizor ... Noroc că s-a deschis ușa domnișoarei și-n raza de lumină de pe holul ei am văzut. Era vecinul de la patru care are nevasta plecată în Spania, la căpșuni, la portocale, cine știe ... Si cum spuneam, ea deschide, el nici una nici alta, fără o vorbă, intră înăuntru, ușa se închide iar eu rămân ca proasta cu ochiul în vizor. Măi, zic, omul e singur, fără nevastă, și ca orice bărbat care, oricum, nu-i femeie o fi rămas săracul fără ulei, fără sare, cine poate ști? O fi venit să împrumute ceva. Ia să stau eu să văd cu ce iese.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Și mă pun pe stat cu ochii pe vizor: zece minute, o jumate de oră. Măi, nu iese! Ce naiba fac ăia de povestesc atât? Se face unșpe noaptea. Nimic. Aud la televizor cum se anunța jurnalul de la miezul nopții ... Nimic. M-am ambiționat: fie ce-o fi, nu mă dezlipesc de vizor. Nici măcar să sting televizorul nu m-am dus. Voiam să văd neapărat ce-o împrumutat vecinul de la patru, cu nevasta în Spania, de la vecina de vis-a-vis, singură și necăsătorită. Dragii mei, nu vreau să vă țin mult de vorbă așa că n-o mai lungesc: m-am trezit sâmbătă dimineața pe la zece dormind pe preș, în hol. Când oi fi ațipit? Cum oi fi căzut din picioare? Mister. Cum mister a rămas și ce a împrumutat vecinul de la patru de la vecina de vis-a-vis ... Întreaga asistență care a ascultat până atunci într-o tăcere de mormânt fu trezită brusc de un zgomot surd, o bufnitură înfundată. O mică agitație și misterul bufniturii a fost elucidat: s-a rupt lada goală de cartofi sub doamna Firicel. A fost trezit astfel la viață și domnul consilier care, uitându-se la ceas și constatând că intra în criză de timp, zise: - Bun! Deci nu-l mai vreți pe actualul președinte. Vă rog să faceți propuneri pentru un altul. - Păi, eu ce să zic, să fie domnul profesor, că-i intelectual și ... - Îmi pare rău, vecine, mă onorează, dar eu mai am încă probleme pe la școală, mai o meditație, regret n-aș putea face față însă l-aș propune pe domnul Zmeu care ... - Care ce, vecine? Dumneata nu poți, dar pe altul îl știi propune. Eu aș accepta, dragilor, însă am atâtea pe cap încât. ... că chiar zicea nevastă-mea: „Vasile, tu toate le ai pe cap și nimic în el!” - Și eu! - Stai, mă, că ... - Ia stați, avu o sclipire de geniu profesorul! Ce-ar fi să-l propunem pe domnul Vigilentu? E zilnic acasă, e mereu atent, e dedicat, ... Consilierul își verifică din nou ceasul. Risca să intre în criză de timp și s-ar fi supărat Marcela. - Ce ziceți, sunteți toți „pentru”? Votară în unanimitate. - Acum, dacă domnul Vigilentu, noul președinte vrea, să ia cuvântul, să spună pe scurt câteva vorbe ... - Ia cuvântul! Atenționă mândră doamna Virginica, nevasta domnului Vigilentu. - Mă? - Cuvântul, mă, ia cuvântul! - Cuvântul, surdule! Strigă doamna Virginia exasperată, în ureche. - Aaa! Cuvântu?! De ce strigi așa la mine că doar nu-s surd! Apoi, cu vântu ăsta cam așa-i: au spart derbedeii ăștia de copii geamurile pe casa scării și vâjâie vântu' c-a afară. Așa face: „vââjii, vââjiii”. Aplauze furtunoase. Strângeri de mână. Felicitări din partea consilierului grăbit s-o tulească pe ușa pe unde se scotea gunoiul menajer. Vacarm. Îmbulzeală, fiecare adunându-și ce era al lui. Doar domnul Vigilentu, senin, candid, calm, își întreabă nevasta: - Da' pe cine am ales? Ioan FILIMON

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Temă de meditație

aproape înconjura locuința propriu zisă. Din acest pridvor de lemn, încărcat de flori urcau scări grațioase spre cele trei odăi de sus din care una avea ușa larg deschisă și în prag trona un mic vas cu busuioc și flori multicolore. În încăpere, în loc de fotolii, două scaune joase, o masă pitică, apoi o laviță pentru haine, iar pe pat mai multe perne stivuite. Totul este vechi, curat, igienic, intim și frumos și-mi vine în minte vechea căsuță în care m-am născut. Tot ce aparține trecutului se încarcă de o aură care depășește în intensitate simpla Era un mijloc de vară uscat, cu aerul nostalgie. încărcat de electricitate și cu un soare În satele prin care am trecut, puține imens pe cerul albastru când am sosit. case sunt cele la care să mai observi detalii Pe poartă o inscripție mică, de genul tradiționale. Sunt multe cu etaj, cu ferestre celor care avertizează prezența unui câine și uși de termopan, arătoase, dar cam atât. rău, cu un text ce ni s-a părut destul de Nici vorbă de acea nostalgie a bătrânelor ciudat: Timpul fie bun cu tine! case… Întrebarea părea că pâlpîie pe buzele *** noastre când într-o clipită am auzit vocea lui Șerban: Soarele începea să se cufunde încet - În sfârșit, ați ajuns! Haideți, într-un tărâm depărtatat. Cu cât cobora mai intrați dragilor! Mă bucur mult de adânc, cu atât mai clar se desenau munții, reîntâlnire! Sunteți un pic schimbați și voi. ca și cum s-ar fi apropiat de noi. În vâlcea, Cât despre mine... se stingea încet un amurg roșiatic. În timp ce ne îmbrățișăm, îmi spun - Sfânțește soarele. Să ne așezăm la în gând: nobilă vocabulă cu care să-ți cină, și... la povești, rostește Șerban. întâmpini oaspeții, persoanele care-ți trec Aveam să aflăm că gastronomia e pragul casei. Nu mă puteam hotărî dacă să una dintre pasiunile lui, subsumată și descopăr un încrezător optimism sau un aceasta apetitului intelectual, plăcerii de a scepticism fără speranță, dar împăcat cu povesti, dorinței de a-și împărți jubilația sine în acea inscripție. în fața bunătăților și picanteriilor vieții. - Bine te-am găsit, reușesc să îngân Cu o memorie uluitoare, putea și eu. Ei, lasă nu ești chiar așa de schimbat. reconstitui întregul său parcurs al vieții, Cu anii ne estompăm, ne rotunjim. Nu știu totul întărindu-i convingerea că o săgeată cât se datorează vârstei și cât împrejurărilor aflată în zbor nu zboară, ci zace într-o în care trăim. încremenire perfectă, într-un punct - O să avem multe de povestit, dar determinant în aer. O înșiruire de ipostaze, mai întâi să vă instalați. Să vă ajut la amintiri din care se deslușa lămurit situații bagaje. prin care a trecut, multe frumoase, comice, N-am știut la început cum să-mi altele ciudate, altele dramatice. explic mie însămi emoția care mă ținea nemișcată în fața pridvorului generos ce

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Pe deasupra își amintea foarte bine - Da, îmi amintesc, Șerban, prima ziua aceea. Gânduri topite sub razele mea senzație la aflarea veștii a fost de soarelui. uimire. Dar și mai uimită, de data asta Femei... O dulce toropeală părea că fiind pătrunsă de o uimire zguduitoare, îl cuprindea și acum după atâta vreme, persistentă, ce s-a adâncint cu timpul, a fost povestind, pe acest Dandy, vărul meu, aceea a plecării tale în USA. Cum să când se gândea la ele, la toate spre care a renunți la tot ce ai realizat cu mult efort, întins mâna, ca să le tragă spre sine. Ne cum să-ți părăsești părinții pentru a pleca despărțeau câțiva ani buni și mult timp nu atât de departe, peste ocean, mă întrebam i-am spus pe nume. Indirect era „ dandy- eu? profu”, cel de la oraș. Întâlnirile noastre - Așa-i, au fost ani de derută și aveau loc în special în vacanțe când venea apăsare și pentru mine, dar mai ales la bunici, pe care îi iubea mult. pentru părinți. Însă decizia luată atunci a „Dantismul” lui nu consta, cum s-ar crede avut un mare rol în cariera mea mea la prima vedere, în gustul excesiv pentru ulterioară, în descoperirea adevăratei mele îmbrăcăminte și eleganță materială. Avea chemări, a informaticii și într-o oarecare o fizionomie distinctă, un chip de mucenic, măsură a lingvisticii matematice. M-am cu gesturi largi, teatrale, firești. Citisem considerat până la urmă norocos în sensul undeva că frumusețea unui dandy rezidă că am lucrat într-un domeniu care m-a mai ales în răceala emanată de hotărârea sa pasionat și mi-am găsit, după un timp, în neclintită de a nu fi impresionat de nimic, cercul meu de prieteni emigranți- persoana asemeni unei flăcări lăuntrice ce se lasă potrivită sufletului meu, pe Mary. Am întrezărită, însă care nu vrea să arate că fost fericiți împreună douăzeci și doi de strălucește. Așa i-a rămas porecla vărului ani. Aveam de toate, bani, casă meu - „dandy-profu”- matematicianul confortabilă, mașini, nu însă, urmași. Apoi, spilcuit, cultivat, enigmatic. soarta, divinitatea a făcut să ne despărțim, Fusese o zi foarte călduroasă, după cum știți. Singur însă, și mai ales într- continuă șirul poveștii Șerban. Fără să o țară străină, chiar dacă am fost adoptat e vreau, eu, raționalul, m-am trezit brusc greu. Știți cum e - să ai totul în îndrăgostit de Angela. Sentimentul acela l- singurătate, înseamnă să nu ai nimic. Eu am simțit ca pe o boală venită pe am sperat întotdeauna că timpul îmi va fi neașteptate, ale cărei simptome le fidel. Nu a fost să fie mereu așa. Zile- neglijasem. Umblam cuprinși de acea nșirate, fire-ncurcate – vorba românului și euforie ce ți-o dau numai idilele înflăcărate, uite cum au trecut aproape patruzeci de ani. ori eu, până mai ieri, mă credeam doar Aveam des vise în care mă rătăceam, nu admiratorul Angelei. Peste o jumătate de an mai găseam drumul. Era cred, nevoia mea eram soț și soție. Căsătoria a mers bine un profundă de ceea ce numesc acasă. timp, apoi... femeile iartă cu ușurință Simțeam cum această mărturisire îl greșelile mari comise împotriva lor și sunt tulbură. M-am ridicat de la masă și i-am intolerante cu cele neînsemnate. Aveam propus să facem câțiva pași prin grădină. senzația ciudată că între noi totul se Din curtea în care am stat sub umbra unui petrecea împotriva legilor firii, de la sfârșit tei la masă, se vedea numai o mare, spre început. Angela a introdus acțiune de nesfârștită livadă încărcată cu meri, peri, divorț și, după cum cred că-ți amintești, pruni. Ne-am plimbat tăcuți prin toată dragă verișoară, am fost nevoit să-mi grădina. Deodată, un vânt puternic porni schimb locul de muncă, să ies din să bată. Am strâns repede masa și ne-am învățământ. aciuit în pridvor. Luminile se stinseră. În clipa următoare se auzi un ropot de sunete

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

înfundate. Am intrat în cameră și se așternu Divinitatea, are atributul infinitului, iar tăcerea. Ne-am pregătit de culcare și am infinitul este cu precădere obiectul de adormit epuizați după o zi plină. Dar ne-am investigație al matematicii;” trezit curând, căci tunete-n cascade - Da, da, intervine Nae. L-am stăpâneau văzduhul. Dăzlănțuit, un fulger urmărit într-o emisiune la televizor. Acel dănțuia pe cer, iar ploaia șuroia zgomotos. interviu a inspirat-o pe poeta de la lângă După ce acele luciri fosforescente noi, să scrie un catren. Spune-l, te rog, Ica ! și fantasme amețitoare s-au mai potolit, - Poetesa de lângă voi, intervin eu. am ieșit în pijamele în pridvor, aplecându- E vorba de o întrebare și o încercare de ne peste pervazul umed să ne umplem răspuns formulată în distihuri: Spuneam plămânii cu aerul curat ce izvora din așa : î+nălțimi. Furtuna se stinsese, dar Te-ai întrebat ce rost, în matematici, răsuflarea ei mai zăbovea în aer. mai are infinitul / când și aici metafora, A venit și Șerban alături de noi și frizează insolitul? spuse: Anul aceasta Sfântul Ilie s-a cam Iar, răspunsul sună așa : Spre Calea grăbit, nu a mai avut răbdare încă două zile. Lactee, aș porni ca să cer / un răspuns Să sperăm că mâine nu va mai ploua și va elocvent și sincer. fi soare ca să putem să facem o excursie pe - Corect spus. Infinitul este prezent munte. Nu ne-a fost însă dat să ne bucurăm peste tot, dar se ascunde. Limbajul se de zile prielnice pentru drumeții mai lungi. prevalează de foarte multe expresii pentru a Dimineața, după micul dejun, exprima infinitul. De pildă, când spui constând într-o papară, o variantă 1,2,3...aceste puncte exprimă ceva care nu îmbunătățită după o rețetă a lui Radu Anton se termină. Cât privește „Lingvistica Roman, cu cafelele în față ne-am pornit din matematică” ,să nu intrăm în detalii, să nou la povești, vremea nedând semne de spunem că este definită drept studiul amelioarare. Papara, așa cum explică aspectelor cantitative și formale ale conjudețeanul nostru, scriitorul- gastronom fenomenelor de limbă. Despre poeticitatea în cartea sa „Poveștile bucătăriei matematicii, părerile sunt împărțite. romănești” vine din greacă- însemnând o Solomon Marcus spunea că logica este sărăcie de pâine, întinsă pe ulei de măsline, igiena matematicii, haina cu care iese în iar în ardelenește vreo zece chestii diferite, lume și că implică, pe lângă idei, viziuni una mai îmbătătoare ca alta. După asupra lumii și mari emoții, dar că și poezia dezbaterea cuvântului papară l-am bună nu este numai emoție. În poezie, la provocat pe Șerban să ne întoarcem la fel, poți să descoperi idei valoroase, matematici, la lingvistică și poetică filozofie. Să sperăm că în timp se va găsi matematică, domenii despre care un răspuns mulțumitor pentru ambele cunoștiințele mele sunt destul de vagi. tabere la întrebarea: este o legătura naturală - Ei, n-am să fac eu pe între cele două domenii- matematica și atotcunoscătorul, specialistul în acest poezia? domeniu, dar am să vă citez din memorie - O, da, Timpul, această noțiune ce câteva noțiuni, definiții date de marele presupune o atât de mare diversitate de matematician român, Solomon Marcus, pe înțelesuri! care l-am studiat cu sârg în anii de „ „Timpul fie bun cu tine ! ” – recalificare profesională ”. Să începem cu inscripția ta, Șerbane de la poartă! definiția matematicii :„ Matematica este Zâmbetul ce-l aborda părea a confirma arta de a da aceleași nume unor lucruri intuiția mea. Cred c-ai pregătit-o expres diferite, este știința anologiilor, este pentru noi. Nu a fost vremea prea prielnică definită uneori ca chiar studiul infinitului. pentru excursii, însă drumețiile prin

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 amintiri, trecut, chipuri, chemări, toți regretă pierderea lui; nimic nu se face compatibilități între matematici și poezie, fără dânsul, aruncă în uitare tot ce ce nu atmosfera de destindere, de blândă vrednic să rămână, iar faptele mari le face melancolie ne-a încărcat sufletește. nemuritoare.” ( Zadig, XXI.) - Să sperăm că timpul va fi bun cu noi, că ne vei întoarce vizita cât mai Varianta Mitologia Indiei vedice curând ca să dezbatem tema : Timpul, o (Victor KERNBACH - Mituri întrebare perpetuă, o necunoscută, o forță esențiale) invizibilă a existenței ființei umane, zice Nae. Timpul trage carul, ca un cal cu - Da, e o provocare pe care o accept șapte hățuri, cu o mie de ochi, cu belșug de cu plăcere. Dar mai în toamnă, după cules, sămânță, ferit de îmbătrinire. Îl suie poeții să vin și cu ceva roade din grădină. care pricep cântecele inspirate. Roțile lui Ne despărțim aproape cu lacrimi în sunt toate existențiale. Timpul rotește ochi, mulțumindu-ne reciproc pentru așadar șapte roți, el are șapte butuci, osia această bucurie de a petrece câteva zile lui se numește Nemoarte. Așezat dincoace împreună. Am desprins o bucată de viață de toate existențele sale, el, cel dintâi din universul traversat de dragul meu văr dintre zei, se află în mers. Un vas plin a Șerban. L-oi putea oare așeza într-o pagină fost pus mai presus decât Timpul. Vedem până în toamnă ? Îmi vine în minte Timpul, chiar dacă el se află în multe aforismul lui Nichita Stănescu : „ Dacă locuri deodată. Așezat dinaintea tuturor timpul ar fi avut frunze ca toamna! ”. acestor existențe, și Timpul se spune că *** sălășluiește în cerul cel mai de sus. A trecut o săptămână, neproductivă, Existențele el le-a adus laolaltă și a dat ca atâtea altele. O dimineață senină. ocol laolaltă existențelor. Fiindu-le tată, el Deschid calculatorul și-mi verific căsuța a ajuns fiul lor. Nu este altă mărăție mai poștală. Un mail de la Șerban : Subiectul – înaltă decât a lui. Timpul a zămislit acolo Timpul sus Cerul, Timpul a zămislit tot astfel Pământurile care sunt aici. Puse în Varianta VOLTAIRE mișcare de Timp, lucrurule care au fost și care trebuie să fie își au rânduiala lor. - „Marele Mag mai întâi întreabă: Timpul a făurit Pământul, în Timp arde Care lucru pe lumea asta este cel mai lung Soarele, prin Timp, ochiul vede departe, și cel mai scurt, cel mai iute și cel mai într-adevăr toate existențele sunt în Timp. încet, cel ce se poate împărți cel mai mult În Timp este conștiința, în Timp este și cel mai întins, cel mai neglijat și cel mai suflarea, în Timp este concentrat regretat, fără care nimic nu se poate face, numele.[…] Timpul a pus în mișcare care înghite tot ce e mic și dă viață la tot ce sacrificiul ca pe un nesecat tain pentru zei. e mare ? După ce a cucerit toate lumile, Timpul zeul - Zadig, răspunse că acesta este suprem, se pune în mișcare. Timpul: Nimic nu e mai lung decât Timpul, (Atharva Veda, XIX,53-54) pentru că el e măsura veșniciei; nimic nu e P.S.Timpul fie bun cu voi! Vă mai scurt pentru că ne lipsește când avem îmbrățișez cu drag, Șerban ceva de înfăptuit; nimic nu-i mai iute (fragment de roman) pentru cel care gustă plăcerile, nimic nu-i mai lent pentru cel care așteaptă; se Valeria PAȘTIU-GUȘEILĂ întinde la nesfârșit de mare; se împarte la infinit în mic; toți oamenii îl neglijează și

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Remember ...

Mare bucurie să-l întâlnesc pe Nicu în holul gării, privind și el la tabloul electronic să vadă câte minute are întârziere trenul interregio în direcția București. Ne strângem mâinile, ne bucurăm că întârzierea trenului e de numai zece minute, ieșim pe peron și constatăm că avem bilete în același vagon. -Poate reușim să stăm alături, zice Nicu, văzând că nu prea sunt călători. -Să vedem, zic eu. Dacă acest interregio are mai mult de două vagoane e posibil. Ar fi ceva nou pentru mine. Altă dată și personalul avea cinci-șase vagoane. -Acum s-au înmulțit mașinile personale, iar transportul cu microbuze rezolvă în bună parte nevoile oamenilor. -Și asta e adevărat. Nicu mi-a fost coleg de liceu, apoi drumurile noastre s-au despărțit pentru ceva timp. Am urmat facultăți în orașe diferite, dar după o vreme am devenit colegi în cadrul Universității, el la Științe Economice, eu la Litere. Cu câțiva ani înainte de pensionare am fost amândoi membri ai Senatului Universității. La o ședință a Senatului s-a discutat și dosarul lui Nicu pentru conducere de doctorat, dar în așa fel i-a fost prezentat că n-a reușit să obțină decât un vot pentru în plus față de voturile contra. Cu acest rezultat al voturilor din Senat dosarul i- a fost respins la minister. Mă așteptam și eu să se întâmple asta, pentru că Nicu e recunoscut în facultate ca intransigent. O singură dată a fost prodecan, dar numai doi ani. Se anunță sosirea trenului. Oamenii încep să se precipite. Locomotiva electrică îmi trece prin față. Remarc, a câta oară, placa pe care este inscripționată uzina producătoare: Electroputere Craiova. Lângă locul meu mai sunt două libere, așa că Nicu se așază comod alături de mine. -De ce ziceai că mergi la București? îl întreb. -Mâine este sărbătorit la împlinirea vârstei de optzeci de ani profesorul Antoniade. Cu ocazia asta s-a editat și un volum omagial în care am și eu un studiu. -Dacă scrii, văd că nu ai stare. Alții la pensie au treburile încheiate, nu mai auzi de ei. -Nu știi cum e? Deprinderile rămân deprinderi. Aflu că de când s-a pensionat n-a mai fost propus să facă parte dintr-o comisie de doctorat. Observațiile lui critice din referate n-au rămas fără ecou în lumea specialiștilor din care face parte, deși se pronunța la sfârșitul expunerii că e de acord cu acordarea titlului de doctor în Științe economice. Mi-a spus cândva că există o înțelegere între unii conducători de doctorat să se propună între ei să facă parte dintr-o comisie. Altfel spus, eu vă propun pe voi, iar voi mă aveți în vedere. În felul acesta se asigură aprecierea foarte pozitivă a tezei de doctorat. -Și acum e tot așa? întreb convins că deprinderile sunt bine articulate. -Se face mult caz de plagiat, zice Nicu, dar cei interesați s-au perfecționat. E mai greu în cazul cercetărilor interdisciplinare. Depinde de abilitatea fiecăruia. -Prin alte părți, zic eu pentru că sunt informat, unul dintre referenți e din țară străină. Nicu zâmbește, semn că are ceva de spus. -Totul e gândit în funcție de bugetul instituției. Pe de altă parte trebuie să-i oferi referentului străin textul tezei în limba lui sau în alta pe care o cunoaște.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

-Așa că rămâne ca la noi. Încerc să schimb subiectul cu unul mai aproape de profilul specialistului de lângă mine. Îmi revine în fața ochilor placa cu inscripționarea Electroputere Craiova. -Nicule, dacă ai avea conducere de doctorat, te-ai încumeta să coordonezi o teză intitulată „De la Electroputere la Auchan”? E constatarea care-l doare pe orice craiovean. În locul marilor hale de producție tronează acum rafturile unui complex comercial. Nicu mă privește lung, zâmbește, își dă seama ce-mi trece mie prin cap și-mi spune fără ezitare: -Ca să conduci o asemenea teză trebuie să ai pe cineva interesat să vrea. De obicei, lucrurile stau așa: vine la tine un absolvent și te roagă să-l accepți la doctorat. La ce v-ați gândit? îl întrebi. Îmi propuneți dumneavoastră ceva, răspunde. Afli că n-a avut nicio preocupare de cercetare științifică și îi sugerezi să se mai gândească. A doua zi merge la alt conducător de doctorat, specialist în altă ramură economică și dialogul se repetă. -Dar dacă s-ar încumeta cineva? -Dragul meu, un asemenea subiect presupune o cercetare interdisciplinară neabordabilă acum. -De ce? -E ca în istorie. Întâi lași timpul să curgă, poate mai multe decenii, până crezi că faptele pot fi privite cu detașarea cercetătorului științific. -E așa de greu acum? -Enorm. Ai în față fapte politice incontestabile, fapte juridice, fapte economice și fapte sociale. Acestea din urmă trebuie să explice de ce au plecat din țară peste patru milioane de specialiști de toate gradele și competențele. -Hai să le luăm la rând. Chiar că mă interesează, îl provoc pe Nicu. -Nu sunt greu de nominalizat pentru că le-am trăit și le trăim. S-au petrecut sub ochii noștri. Printre faptele politice incontestabile un loc aparte îl deține structura Guvernului din iunie 1990, când ministere cu profil tehnic, între care Ministerul Industriei Construcțiilor de Mașini, dar și Ministerul Comerțului Exterior n-au mai existat. Un minister ca cel al Economiei și Finanțelor nu putea suplini ce dispăruse sau se dispersase la ministere cu alte denumiri. Toată industria românească a fost lăsată de izbeliște. În privința faptelor juridice am în vedere lipsa de implicare a statului, prin structurile existente, în apărarea patrimoniului economic de care dispunea țara în 1989. Prin fapte economice înțeleg rezultatul la care s-a ajuns în epoca de tranziție. Bilanțul e de-a dreptul dureros și revoltător. Crezi că toate acestea pot face obiectul de cercetare care să se finalizeze într-o teză de doctorat? -Dar eu am în vedere un fapt punctual: Uzina Electroputere din Craiova. -Dacă Ministerul Industriei Construcțiilor de Mașini a dispărut din Guvern la ce te-ai mai fi așteptat? Electroputere Craiova fabrica locomotive Diesel și electrice, tot felul de motoare electrice, transformatoare electrice și componente necesare altor fabrici și uzine din țară. Nu mai vorbesc de obligațiile de export pe care le avea și care erau coordonate de Ministerul Comerțului Exterior, care și el dispăruse din Guvern. -Unde se consemnează toate astea ca să rămână bunuri de cercetat în cine știe care viitor, cum spui tu? -Există arhive. Pentru cercetarea lor va fi nevoie de detașare politică, de implicare dezinteresată, de obiectivitate proprie cercetătorului științific, greu de imaginat acum, când suntem parte a prezentului. -Nici măcar o cronică a prezentului nu putem face? -Depinde ce avem în vedere. Cât de obiectivi putem fi când structuri ale statului manifestă derapaje de la căile de urmat? Se spune că singurul mijloc prin care ne putem afirma capacitatea de a judeca lucrurile este votul cetățeanului. Am ajuns să nu mai cred nici

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

în el. S-a dovedit că e mai puternică emoția decât judecata. Cred că te-ai convins de acest lucru. Nu-l judec pe Nicu în niciun fel. Văd și eu că există o stare generală de neîncredere. -Sincer să fiu, constat că trăim într-o lume a contrastelor. Noi, de bine, de rău, lăsăm ceva în urma noastră, măcar un exemplu de profesionalism, de angajare a capacităților creatoare. Care să fie cuvântul pe care vrem să-l transmitem generațiilor următoare? -Remember. -De ce remember, Nicule? -Pentru că nicio proiecţie a ceva pentru viitor nu poate ignora ce ne-au oferit trecutul şi prezentul. Avem de învăţat din toate. Important e să reţinem ce merită. -Ce criterii ai în vedere pentru a reţine ce merită? -Mă gândesc că dacă ai în vedere efectul unor cauze înţelegi mai bine cum au stat lucrurile. Îţi dau un exemplu: cine urmăreşte serialul de televiziune „Memorialul durerii”, realizat de Lucia Hossu Longin, rămâne nu numai cutremurat, dar caută să-şi explice cum a fost posibil un asemenea fenomen generat de puterea politică. De la acest nivel ajungem la exemple care azi ne fac să râdem, dar care atunci erau parte a procesului de propagandă. Îţi aminteşti că în clasele de gimnaziu am învăţat că cei mai de seamă biologi au fost Miciurin şi Lâsenko? -Pe parcurs s-au mai îmbunătăţit lucrurile. Chiar s-a vorbit de un anume dezgheţ. -Să ne întoarcem puţin în timp, atunci când am intrat noi în facultate, dar şi în anii următori. Locurile scoase la concurs, la tot ce însemna învăţământ superior, era rezultatul unei comenzi sociale. Se ştia cu câţiva ani înainte de câţi profesori, medici, ingineri, economişti, arhitecţi e nevoie an de an şi în funcţie de nevoia ocupării posturilor vacante se scoteau la concurs locurile la facultăţi. Era efectul unor cauze. Puteau fi acestea contestate când ele corespundeau unei societăţi foarte dinamice? -Atunci era altă lume, cu altă pălărie. Acum ni se spune că la suta de mii de cetăţeni trebuie să avem un anume procent de persoane cu studii superioare. Altă logică. În scopul îndeplinirii procentului, universităţile de stat existente s-au dezvoltat considerabil, au apărut noi universităţi de stat, dar şi particulare, cu un personal didactic, cel mai adesea, creat peste noapte. -Era inevitabil să se întâmple aşa. Efectul se vede în nivelul la care se prezintă instituţiile noastre de învăţământ superior. Cu greu pot fi identificate nişte performanţe recunoscute peste hotare. -Şi ce e de făcut? -Învăţământul de toate gradele trebuie să fie scutit de ingerinţa Palatului Victoria şi a Palatului Cotroceni. Problema învăţământului trebuie să cadă în sarcina unei comisii patronate de Academie. Ingerinţe? De ani de zile societatea noastră este copleşită de acţiunea ingerinţelor. Cum ar putea fi numite altfel protocoalele semnate de SRI şi structuri ale sistemului juridic? Curios, îl întreb pe Nicu: -Crezi că nu vor exista ingerinţe? Există o concepţie care acaparează tot ce apucă, pentru că e considerată ca perspectivă pentru viitor: globalizarea. Din afară ne vine şi această concepţie. Numai datorită ei îmi explic de ce manualul de Geografie a României, disciplină care se predă la clasa a XII-a, se numeşte acum „Geografie. România-Europa-Uniunea Europeană. Probleme fundamentale”. În acest manual figurează şi România ca o fărâmă dintr- un amestec. Să fie acesta doar începutul? -Nu ştiu. Eu am fost interesat de acest manual şi chiar l-am discutat într-un grup de profesori de geografie. M-au invitat în calitate de economist. Iată, printre altele, ce am reţinut. La resursele energetice se face referire la marile zone industriale puternice: Saar, Ruhr, Wales, Silezia Superioară, Dombas, Moscova. Când e vorba de România, bazinele citate sunt:

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Petroşani, pentru producţia de huilă necesară industriei siderurgice, şi Motru-Rovinari. Dar bazinul minier Petroşani e aproape închis, pentru că nici industrie siderurgică nu mai avem. Şi acest lucru constituie efectul unor cauze. Pe acestea trebuie să le deducem din alte surse. Când e vorba de petrol şi gaze naturale aflăm şi în cazul acestora de regiuni de exploatare cum sunt estul Rusiei europene, Marea Nordului, Marea Britanie şi Norvegia. Se aminteşte că zăcăminte există şi în România. Întrebarea care se pune este dacă România deţine acum o cotă parte din exploatarea lor, că de proprietate absolută nici vorbă. O asemenea întrebare vizează efectul unor cauze. În capitolul intitulat „Analiza geografică a unor oraşe din Europa” ni se spune despre Paris că deţine un sfert din industria ţării. În legătură cu Bucureştiul se precizează localizarea, relieful, clima, hidrografia... vezi, Doamne, trece Dâmboviţa prin el, de parcă ar fi navigabilă, aspecte urbanistice şi atât. Despre marele centru industrial care a fost Bucureştiul nu se spune o vorbă. E de amintit şi aici de relaţia cauze-efect. Efectul e vizibil şi explicabil pentru cei din generaţia noastră. Pentru genaraţia tânără e o temă de cercetare. Un capitol incitant este cel intitulat „Activităţile economice”. Se spune că renunţarea din partea României la prerogative naţionale reprezintă raportarea economiei româneşti la spaţiul Uniunii Europene. Dacă un elev mai bine informat îl întreabă pe profesor „De ce, domnule profesor, s-a ajuns să nu mai credem în suveranitatea României, înscrisă în Constituţie?”, care crezi că e răspunsul? Întregul manual îl pune pe cititorul avizat în situaţia de a evidenţia efectul ca produs al unor cauze ignorate cu bună ştiinţă. Uite, acum traversăm Oltul. Vezi această întindere de apă? E rezultatul unor lucrări de hidroamelioraţii de mare anvergură. Sunt pe cursul Oltului şi mici hidrocentrale electrice. Despre toate aceste obiective economice ai mai auzit vreun cuvânt în ultimii zeci de ani? Acesta e doar un exemplu. El face parte din ce vorbeam până acum: efectul unor cauze, iar cauzele au constat în asigurarea independenţei energetice a României. -Am adus mai înainte vorba de globalizare. Într-un fel sau altul globalizarea capătă dimensiuni pe care acum nu le putem aprecia la nivelul unor consecinţe nedorite. -Dacă avem în vedere felul cum merg treburile acum în Uniunea Europeană, s-ar putea ca într-un viitor nu prea îndepărtat să nu mai credem că Europa aparţine europenilor. Una din cauze pare să fie aceasta: repudierea conceptului de naţionalism. Şi aici avem de-a face cu relaţia cauze-efect. Când efectul va atinge cote critice, adică atunci când popoarele europene nu se vor mai simţi ele însele într-un stat al lor, urmarea va fi luarea unor măsuri de protecţie. Pentru unele va fi prea târziu dacă atitudinea politică nu va preîntâmpina acest lucru. -Înţeleg că preîntâmpinarea înseamnă pentru ele recurgerea la Brexit? Exemplul Marii Britanii trebuie nu numai analizat, ci şi adâncit. -Exemplul acesta trebuie să ne dea de gândit. Fără o atitudine politică responsabilă de tot ce înseamnă relaţii în interiorul Uniunii Europene, conceptele de independenţă şi suveranitate, care ne sunt acum atât de dragi, îşi vor pierde din semnificaţie. Dorim noi, românii, acest lucru? Dar dacă nu dorim, atunci care trebuie să fie căile de urmat? -Măi, Nicule, tu vorbeşti acum de oameni responsabili, cu viziune pentru soarta poporului nostru. În lumea în care trăim nu vorbim numai de soarta individului, ci şi de a naţiei. Avem aceşti oameni? -Dragul meu, dacă mă tem de ceva e să nu ajungem la a recunoaşte că nu ni s-a dat mintea a de pe urmă. -Mai e de zis ceva? Trenul nostru interregio nu dă semne să recupereze ceva din întârziere. Până acum întârzierea e de numai zece minute. În spiritul a ceea ce ne caracterizează nu pot spune decât că merge şi aşa.

Teodor OANCĂ

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

ALIANȚA -1950-

Se punea problema numirii unui nou primar in satul Lunca. Nu se înghesuia nimeni să ocupe funcția. Încă se mai aștepta să vină americanii și să-i dea jos pe „comoniști”.Clasa muncitoare în alianță cu țărănimea...cot la cot...munceau pentru transformarea societății capitaliste într-una socialistă!Dar „aliatu” țăranul – individualist! –nu prea recunoștea „rolul conducător” al clasei muncitoare...... În ședința comitetului de partid pe uzină a fost avansată propunerea ca Marcu să fie „alesul”. Câțiva l-au propus pe Durcuș. Lui Marcu i se imputa că fiind „pe teren” în sat la Lunca cu propaganda, o cinat și-o dormit la popa ortodox. Cu bucatele reacțiunii în burtă mai poți face politica partidului?” au replicat adepții lui Durcuș. Ce mai era de zis...Așa o ajuns Durcuș primar de o băgat spaima în sat cu dările. Și nu puteau să-l dea jos nicicum deși „aliații” or încercat. „Mă, teme-te mă, teme-te!” șopteau chiaburii cu pumnii la gură „să nu pici și tu dedesupt odată”. „Cine te ține mă în brațe?”, ziceau mijlocașii. „Cât timp mai rămâne ăsta la noi?”, se întrebau și săracii. „Mă proștilor”, zicea Durcuș, „eu nu mă tem...cât timp trăiește „Tătucu” eu aici rămân!” Da iaba no, că tăt de la Tătucu i s-o tras pieirea... În spatele biroului său era portretul lui Tătucu. Mare. Și dedesupt scria cu roșu: Iosif Visarionovici Stalin. Totul bine până o mutat tabloul pe peretele opus, în fața mesei lui. Că pe urmă gestul a fost interpretat! Și reclamația a ajuns departe – hârtia era bine ticluită! Durcuș s-o îmbetat și o jucat bărbuncul pe masă cu glaja de jinars în mână și privind spre tabloul lui Tătucu o strigat: „Iuhu mă, no fă și tu ca mine dacă poți!”.Cât s-ar părea de curios această „jignire” o „ofensat” mai ales dușmanii deveniți dintr-o dată „apărătării marelui conducător”. „Fraților tovarăși, păi de aia o mutat el tabloul că nu știa dacă oamenii priveau așa respectuos la el sau la tabloul din spatele lui!”.

-1970-

Cam tot așa a fost cu Mariana. Se punea problema între ea și Do brescu pentru primăria comunei. Indicația, în ședința pe uzină, era ca Mariana să fie numită. Câțiva au protestat dar li s- aastupat gura că-i „ordin de sus” să promovăm femeile în procent mai ridicat. „Femeile mai competente, nu femeile cu orice preț” a zis unul și și-o aprins paie în cap. Atunci s-o priceput cum stă situația. Cineva „mai de sus” o pus ochii de ea, că altfel era femeie frumoasă, jucăușă și se zvonea că se va despărți de bărbat. Așa o ajuns primăriță. Să vezi ce aere își mai dădea, mai ales ca i-o promis ăla de la „centru” că o trimite la academie. Și acum făcea „muncăteren” de câte ori venea „tovarășu” în „control”.Dar de bărbat nu s-a despărțit pentru că o învățase ăla, deștept băiat, să nu divorțeze că „își strică dosarul”. Da contabilul primăriei, Negru, și ăsta o figură, numa ce vine la bărbatu-so și din una în altaîl întreabă: „Mă Pârvule, da dinspre „partea aia” cum stai?! Mai poți...mai poți?” Ăsta se ținea că-i „verde bine” însă se plângea de nevastă-sa Mariana. „Mă, ea nu-i ca odată! Lucră mult săraca. Rar...Raaar...Ce măi, nu mai poate, așe zice mereu că nu mai poate...”. „Mă” nu se lasă dracu de Negru „tu să știi de la mine că o femeie cât timp poate târî pe gheață un sac cu pene – ea poate!...Că nu vrea, asta-i altceva.” L-o băgat la idei pe Pârvu...Și numai ce vezi că intră în camera de oaspeți a primăriei – nimeni nu știa cum a făcut rost de cheie – cu martori...nu așa oricum, că ăia în toiul lucrului în pat nici nu au auzit că-i cineva la ușă... Și așa „a căzut” Mariana Pârvu. Vot de blam cu avertisment, scoasă din funcție și cu bărbatul plecat de tot de la ea... Teodor BOROSCHI

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Poveste în poveste: mortul de la parter

Asistenta dispare și în timp ce toți de pregăteau să plece, intră în cameră trei infirmiere. Așează mortul pe pătură și îl scot afară. Bătrânelul care îl făcuse criminal pe decedat se apropie de doctor tocmai când acesta voia să iese din cameră. Îl prinde de cot și vorbește șoptit. - Domnule doctor, poate v-au mirat cele spuse de mine, dar sunt adevărate. Dacă aveți timp aș vrea să vin la dumneavoastră să În camera de două paturi erau patru vă spun toată povestea legată de nelegiuitul persoane care stăteau rigide privind spre ăsta. Doctorul se gândește un pic, apoi zice patul în care era întins muribundul. Doctorul cu voce la fel de domoală: se aproprie, îi ia pulsul apoi îl palpează la gât - Vino mâine pe la zece la mine în sub ureche. cameră. - S-a dus la Domnul, zice. - Mulțumesc, spune omul cu un fel de - S-a dus la dracu` criminalul și ușurare, Dumnezeu să vă binecuvânteze. păgânul ăsta, izbucnește unul din cei patru. A Cei patru pleacă cu pași mărunți fost un ticălos și un criminal și mai cred că sprijinindu-l pe doctor, urcă la etaj și ajunși sufletul lui păcătos a și ajuns în iad. în dreptul ușii doctorul le spune: Îl privesc toți mirați, vorbitorul era un - Guralivul ăla care îl blasfemia pe bătrânel uscățiv, încovoiat puțin de spate, răposatul, a spus că vrea să-mi spună toată nebărbierit și cu puținu-i păr din cap răvășit. povestea ăstuia. Am fixat un fel de întâlnire Întinde mâna spre mort și spune cu acreală: mâine la zece la mine. Ar fii foarte bine dacă - Vedeți ce mutră de bandit are? A și ați veni și dumneavoastră. fost un bandit care a omorât oameni, și-a - Cu toată plăcerea, izbucnește bătut joc de oameni și credeți-mă că știu ce procurorul, cazurile astea mă interesează. vorbesc. Toți își întorc fața spre răposat, un *** trup împuținat, o față scofâlcită cu un cap La ora zece fără cinci minute cei trei mare cam asimetric. prieteni ai doctorului intră în cameră. - Configurație cefalică tipic - Bine ați venit, spune doctorul Lombroziană, spune doctorul în șoaptă celor ridicându-se în picioare. Luați loc. trei de lângă el, însă asta nu însemnează că Cei trei se așează și imediat se aude o este neapărat un criminal cum spune dânsul. bătaie în ușă, și bătrânelul așteptat intră în Asistenta aprinde o lumânare și o cameră, zice „bună ziua” și privește mirat la așează într-un pahar de pe noptieră. cei patru. - Ăsta nu merită nici lumânare, zice - Intră fără teamă, îl îmbie doctorul, arțăgosul, a fost un păgân și nu merită nici dânșii sunt prietenii mei și sunt curioși să slujbă de înmormântare. audă și ei povestea dumitale. Domnule - Ce ne facem domnule doctor, profesor, veniți pe pat lângă mine și lăsați întreabă asistenta, putem să-l ducem în locul musafirului nostru. camera rece? O să anunțăm și pe părintele să Musafirul se așează, își trece mâna vină să-i facă slujbă. peste față și frunte și parcă se codește să - Puteți să-l duceți, spune doctorul, vorbească. schimbați și cearceafurile, pătura și perina.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

- Acum spune-ne și nouă care este M-am înmuiat ca o cârpă, știam că istoria asta pe care ai zis că mi-o vei relata. nimic bine nu mă va aștepta de acum încolo - Domnilor, mă iertați, însă eu trebuie și așa a și fost. Apărea la celula în care eram să vă spun niște lucruri legate de acel închis, zice „deținutul Nicolae Medrea, adică blestemat și sunt sigur că la sfârșit îmi veți da eu, să iese la raport.” dreptate. Mortul ăla îmi este consătean, îl Ieșeam, ăsta mă ducea în fundul chema, pentrucă acum nu-l mai cheamă coridorului într-o cameră goală, un fel de nimeni, Istrate Pavel, este numai cu un an spălătorie și începea: mai mic ca mine și ași putea zice că am - Deținut, culcat! Deținut drepți! copilărit împreună, ba chiar și când am fost Deținut culcat! Deținut târâș și linge-mi flăcăiandrii. Eu mă aveam bine cu o fată cizmele! Stătea cu pulanul în mână și la care, zic eu, era și frumoasă și harnică, ăsta fiecare comandă mă altoia. umbla după ea ca un apucat și nu mă suferea Mă întorceam în celulă frânt și plin de deloc, ba odată a iscat motiv de bătaie, însă vânătăi pe brațe și spate. Ceilalți cinci – în eu, care eram mai voinic decât el, l-am cam celulă eram șase – dădeau din cap și încercau cotonogit și de atunci n-a mai avut pentru să mă îmbărbăteze. mine decât ură și chef de răzbunare. După ce - Ticălosul ăsta a omorât până acum m-am căsătorit cu Anuța – așa o chema pe doi deținuți pe care i-a frecat și i-a chinuit fată – a plecat din sat, nimeni, sau aproape până și-au dat ortul. nimeni, nu știa unde. Șefii știau de firea lui, însă îl Era în perioada aia grea atunci când apreciau, toți cei care erau închiși în sectorul comuniștii tăiau și spânzurau, ca să zic așa, ăsta erau dușmani de clasă și nu meritau nici pe oricine era bănuit că este dușman al o milă. Am îndurat, domnilor patima cum nu poporului sau că se opune orânduirii vă puteți imagina, însă am rezistat, mi-am zis comuniste. N-am dat prea mare importanță că după ce voi ispăși pedeapsa, o să cadă pe acestui lucru, cu toate că samavolniciile astea el mâna mea, chiar dacă asta va fi la mă revolta, ba mai și vorbeam cu prietenii bătrânețe. despre ticăloșiile astea. Povestitorul se oprește, își freacă Am început domnilor să sufăr de iarăși fața cu palma, iar doctorul se grăbește revoltă, ca să zic așa, și nu mi-am prea ținut să-i ofere un pahar cu vin. Îl ia cu oarecare gura. Într-o seară după ce am stat cu prietenii sfială și cu un zâmbet trist, zice „Dumnezeu la câteva păhărele, am plecat spre casă să vă ajute” și îl bea încet, cu economie. cântând așa cum mă pricepeam, „Deșteaptă- - După trei ani am fost eliberat, a fost te române”, cu voce mare și acră, înțelegeți?, un fel de amnistie sau mai știu eu ce, m-am nu acră pentru cântec, acră pentru situația dus acasă și m-am dus după puțin timp să-mi asta din țară. Cineva m-a turnat la miliție, reiau serviciul în primire. Nu vă spun cât de aceștia au anunțat Securitatea și după o bucuroasă a fost Anuța care-mi spunea cum săptămână am fost ridicat, și am fost se gândea mereu la mine, mai ales când condamnat la cinci ani de închisoare. Am stătea singură în pat. M-am dus la șeful de fost dus la Aiud și acolo peste cine dau? gară, eu am lucrat la C.F.R., eram Consăteanul meu, Istrate Pavel, cel cu care magazioner, slujbă bună, destul de ușoară, m-am bătut pentru Anuța, era gardian, un fel cel puțin pentru mine, iar acesta mi-a zis cu de paznic în uniformă a celor închiși aici. fața tristă: Când m-a văzut a rânjit la mine și mi-a zis - Măi Medrea, nu te mai pot angaja ca apăsat: magazioner din două motive: postul este - Ai ajuns pe mâna mea, o să am grijă ocupat și al doilea, ai cazier și nu mai poți să de tine, paștile și dumnezeii mă-tii de gestionezi bunuri. căcănar. O să mă pomenești toată viața, - Ce mă fac tovarășu șef, zic, din ce grijania cui te-a născut. mai trăiesc? N-am pătimit destul la pușcărie, acum să mai pătimesc și de foame?

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

- Stai așa, spune șeful și avea fața să se simtă rău, ba tot mai rău, așa că am mereu încruntată. Pune mâna pe telefon și mers cu ea din nou la spital. A fost internată, cheamă pe cineva. Acesta vine după câteva cercetată de ăștia în toate felurile, mă rugam minute, spune „să trăiți” și așteaptă. de ei să facă ce vor ști s-o scape pe Anuța, - Măi Vlaicule, zice șeful, ai tu un dă-i cu plicul în stânga, dă-i cu plicul în post liber pe la revizia de vagoane și dreapta, însă Anuța nu s-a făcut bine, a venit locomotive? Uite aici pe Medrea, a fost acasă, a bolit pe pat aproape un an și s-a dus angajatul nostru și acum are nevoie de la Dumnezeu, slabă și chinuită. servici. A fost la pușcărie trei ani și nu-i mai Medrea se oprește și privește în podea pot da postul pe care l-a avut. îngândurat. - Îl știu pe Medrea, spune Vlaicu, a - Mă iertați, spune imediat, v-am spus fost un om corect și cinstit. Păcat de ce i s-a o grămadă de lucruri care se pare că nu aveau întâmplat. legătură cu mortul ăla, dar au legătură, o să - Ia spune Medrea, tu ai vreo vedeți. meserie? întreabă șeful. După ce a murit și am îngropat-o, un - Am făcut școală profesională, sunt uncheș de-al ei, frate cu tatăl socru, împreună lăcătuș mecanic tovarășe șef. cu cei doi ficiori ai lui, se trezesc că au - Tocmai bine, zice acesta, ce zici dreptul la casă și că eu nu mai am nici un Vlaicule? drept să stau acolo. Procese peste procese, - Tovarășe șef, la depou și revizie umblare mare la tribunal, bani la avocați, și putem avea oameni câți vrem noi, așa că până la urmă ei au avut câștig de cauză, eu nu poate veni la lucru. aveam dreptul decât la o optime, un fel de - Și m-am dus la lucru chiar de a doua potecă de la poartă până la fundul curții, ca zi, Anuța s-a bucurat mai tare decât mine și să zic așa. Am cerut de la judecător să-mi dea mi-a zis: dreptul să stau acolo până la pensie, apoi voi - Nicolae, acum trebuie să facem renunța la tot și mă voi duce la un azil de copii, cel puțin unul la care să-i lăsăm ceva. bătrâni. Am făcut înscrisurile, neamurile Casa în care locuiam era a nevestei, astea ale ei s-au învoit, așa că în momentul în părinții ei au murit devreme și când am luat-o care am terminat cu activitatea am început să era singură. Ne-am pus pe treabă, însă n-a mă gândesc unde voi merge. M-am dus iarăși rămas grea. „Să mergem la un doctor”, am la șeful de gară, era și el trecut, se apropia de zis, să vedem care-i problema. pensie, m-a înțeles și mi-a zis. - Sunt probleme cu trompele, ovarele - Medrea, vreau să te ajut, ai muncit o și nu mai știu ce ne-a spus doctorul. Eu habar viață la C.F.R. și trebuie să pun și eu o vorbă n-aveam de toate astea, însă când doctorul a undeva pentru tine. Vino săptămâna viitoare, zis „trebuie operată”, am sărit cu gura: joi, pe la mine, până atunci sper să pot - Și dacă o operați, va avea copii? rezolva ceva. Și a rezolvat, mi-a spus că a - În nici un caz, spune acesta. intervenit pe la Prevederile Sociale și nu mai - Atunci de ce o mai operați? N-o știu pe unde și a obținut loc aici, la căminul puteți lăsa așa? acesta. - Cum doriți, spune doctorul, însă Trebuie să știți că aveam pensie trebuie să știți amândoi că are o problemă. mărișoară, la C.F.R. se plătea bine, noi eram Știam eu din auzite că doctorii ăștia „ a doua armată”, cum se spunea, ordine, care operau oameni nu se gândeau decât la disciplină și răspundere pentru sutele de mii bisturiul lor, așa că am spus: de oameni care mergeau cu trenul. Mi-a făcut - Cum o vrea Dumnezeu, domnule formele și m-am prezentat aici, am fost doctor, n-o operăm. De aici a început, nu repartizat într-o cameră cu două locuri și chiar imediat, tot necazul care a urmat. începeam să mă împac cu noua mea viață. Între timp anii au trecut, am mai După două zile, am văzut un individ cam îmbătrânit și de la o vreme Anuța a început hodorogit a cărui față parcă îmi era

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 cunoscută. Îl urmăresc atent, aflu în ce - Fac ce zici, spune ăsta cu voce cameră stă și mă duc la secretariat. gâfâită, numai nu mă mai chinui atâta. - Nu vă supărați doamnă, îi spun - Atunci poftim, îi spun și-mi dau secretarei, nu cumva colegul de la camera 24 pantalonii jos, îl prind cu mâna de ceafă și îl se numește Istrate Pavel? fac să-mi pupe curul, să mi-l lingă și la sfârșit - Ba da, zice aceasta după ce s-a uitat îi spun: pe un tabel. - Măi nemernicule, tu ai omorât - Aș avea o rugăminte zic, eu sunt oameni, ți-ai bătut joc de ei și i-ai chinuit, nu consătean cu el și aș vrea să mă mut cu el în te-ai gândit că vei da odată socoteală, m-ai cameră dacă se poate. Îl văd dărâmat rău și bătut și pe mine, și pentru ce? Eu nu te bat, te m-aș mai putea ocupa de el puțin. las să clocești în zeama ta, dar nu te las până - Pentru asemenea caz, cred că se nu-ți dai duhul. poate, spune aceasta și după două zile m-am Ieri dimineață, după ce i s-a adus mutat cu Pavel. Acesta face ochii mari când mâncare și a mâncat mai nimic, îmi zice: mă vede că mă instalez cu el, mă recunoaște - Nicolae, cred că o să mor, am niște și zice cu scârbă: semne. - Ce cauți aici măi trădătorule de țară? - Poți să mori, Pavele, îi spun, Trebuie să știți că aceștia din miliție Scaraoțchi te așteaptă în iad bătând din copite și cei din armată ieșeau mai repede la pensie, și de-abia așteaptă să te pună în cazanul cu așa că acest consătean de al meu era aici de smoală. N-a zis nimic, privea în tavan pierdut un an, cu toate că eram de aceeași vârstă. Mă și la puțin timp după aceea și-a dat duhul. uit la el și văd cât era de dărâmat, am aflat Aceasta este povestea mea, domnilor, adică după aceea că după ce a ieșit la pensie, povestea acestui nenorocit care a făcut în înainte de a ajunge aici, vreo trei ani s-a ținut viața lui numai rău. Vă rog să mă scuzați că numai de băutură și aceasta l-a dat peste cap. am îndrăznit să vin să vă spun astea, însă nu Rudele pe care le mai avea s-au ocupat să-l vroiam să vă faceți impresie proastă despre aducă aici la azil. mine. - Vere, îi spun în bătaie de joc, de - Acum după ce ne-ai povestit, vă acum încolo ești tu pe mâna mea, o să te joc înțelegem perfect domnule Medrea, spune așa cum m-ai jucat și tu, fire-ai al dracului de profesorul de română. Este în firea noastră să porc ordinar. Am să-ți miros bășinile și ne răzbunăm pe cel care ne-a batjocorit și ne- mirosurile tale de hoit, dar mă voi răcori și te a făcut rău, însă consider că păcatul dumitale voi chinui până îți dai duhul, criminal ordinar este cu mult mai mic, chinurile la care l-ai ce ești. supus au fost mult mai blânde decât cele pe Și așa am și făcut, toată ziua îl care ți le-a aplicat el. cicăleam și-mi băteam joc de el, de câteva ori - Nu este bine să ne răzbunăm, spune am luat perina și i-am spus: teologul, Dumnezeu împarte și mila și - Ți-o pun pe față și te înăbuș dragostea, și pedeapsa fiecăruia după faptele nemernicule, și nimeni n-are de unde să știe lui. El este singurul judecător. că am făcut asta. Nu mă gândeam însă să-l - Așa o fi, spune Medrea ridicându-se omor, să-mi încarc conștiința cu păcatele lui, de pe scaun, eu oricum n-o să știu cum îl va de aceea am continuat să-l chinui în fel și pedepsi Dumnezeu pe el apoi pe mine. Acum chip, până când, odată, a zis: o să plec ușurat că m-ați înțeles și vă doresc o - Măi Nicolae, lasă-mă, măi, să zi bună. trăiesc cât mai am de trăit în liniște. Ovidiu I. BUCUR - Nu te las Pavele, am zis, tu m-ai bătut cu pulanul, m-ai pus să-ți ling cizmele. Acum vreau ca tu să mă pupi în cur, ai înțeles? Să-mi pupi curul și să-mi spui că-i dulce și îți place.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

În lumina cărţii AȘTEPTÂND ROMANUL (I)

Cu mai mult de un an în urmă primeam volumul lui Ion Nicolae Anghel „Iulia Feier și alte povestiri din memorie” din dedicația căruia „… aceste fărâme de veșnicie, din veșnicia care ne seacă veșnic. Cu luminoasă aducere aminte, același, …” rememoram un pelerinaj făcut în grup la mânăstirile din Moldova, după care am primit, prin timp, patru din cărțile Danei Gheorghiu având-ul ca editor. Ne-am edificat asupra valorii sale de editor profesionist, care a trăit o viață intensă, implicat în nașterea cărților majorității scriitorilor bănățeni și arădeni, ca redactor la (la Editura de Vest și Editura „Amarcord” – director) mai multe decenii. Titlul volumului „Iulia Feier și alte povestiri din memorie” (s. n.) și cele două Motto-uri: Poezia vine din memorie și uitare – Jorge Luis Borges și Cultura înseamnă ceea ce reții, după ce ai uitat tot ce-ai învățat – Saint-Marc Girardin prefigurează substanța scrisului lui Ion Nicolae Anghel: poezia memoria, uitarea, cultura. Din Nota autorului: Aceste povestiri fac parte din romanul Anotimpul Grivanilor – romanul Estului (1400 pagini, în curs de definitivare), deducem amploarea acestei construcții epopeice. Decupate din substanța amplului epos, cele cinci povestiri-nuvele, cu amplitudine diferită, temă, personaj, structură, stil atât de divers, nu lasă impresia unei simple culegeri de proză poematică, ci de solidă, subtilă și rafinată unitate romanescă, dată de memoria prodigioasă a autorului care se dedublează în voci succesive, împrumutate unor personaje mobile, povestașul (autorul) născocind, scribul punând pe foaie întâmplări, evenimente, iar inspirația este har divin: ”Degetele să fie ale lui (ale scribului), Vocea a autorului, iar inspirația să vină de la Dumnezeu!” (p. 198). Unitatea ansamblului romanesc este probată de recurența aluziilor din fiecare povestire la roman (Anotimpul Grivanilor) viitorul. Fiecare povestire gravitează în jurul unui dens nucleu epic și anticipează marele roman, pregătindu-ne pentru lectura viitoare, în recenta carte selectând texte antologice, lucrate cu artă rafinată, de orfevru. În cele cinci povestiri filtrează elemente livrești, mitologice, filosofice, dând secvențelor memorabile structuri subtile prin care antrenează personaje categoriale cu ajutorul naratorilor mobili. Fiecare povestire din volum este exemplară în felul său prin autenticitatea viziunii asupra ființei, originalitatea montajului compozițional, caracterul memorabil al personajelor, expresivitatea limbajului, toate semne ale disponibilităților creatoare ale scriitorului prin excelență reflexiv, dar și liric, poematic, cunoscut nouă (până acum), doar ca redactor prodigios și editor. Din această ipostază se manifestă și în povestirea „Iulia”, splendidă poveste de dragoste, cu amplitudine de microroman, rezultat din rememorare, în principal, a celor doi parteneri ai cuplului: Iulia, fata dintr-un cunoscut burg transilvan venită la studii în Banat și Alex, editor rasat, ce se mișcă în lumea intelectualității și elitei artistice, dar și din partea unor martori (Profesorul Antoniade, editorul Medoia, Marina, verișoara Iuliei), referenți care multiplică perspectiva narativă, sunt povestași, voci auctoriale ce completează și motivează din unghi personal povestea de iubire consumată în cele douăzeci de secvențe, nuclee epice. L-a cunoscut pe Alex prezentat de Marina, întâlnirile lor încep pe aleile Parcului, protejați de copacul sacru, arborele chinezesc Ginko biloba (unde-și făceau plimbările peripatetice și Antoniade, profesorul și Medoia, editorul aspirând la necesara libertate amenințată de un timp ingrat), un perimetru sacru, în care se consumă iubirea cuplului în secvențe nemuritoare, pe care le va evoca Ticu Izdrailă conservând aura de sfințenie și tristețea indefinibilă; Ginko biloba este altarul sacru al iubirii celor doi, a cărui recurență întărește sentimentul de sacralitate a iubirii celor doi, atingerea lui aducând la topirea și contopirea lor ca ființe fluide, scoase din seria pământeană, eliberați temporar de jugul speciei pierzându-și luciditatea și să cadă-n prăpastia afectivă. „Dumnezeu să ocupe tot cerul și substanța harică să se verse în ei și să-i îmbibe … Lumina de origine divină să le lumineze corpurile, pînă la epidermă. Să strălucească și să împrăștie lumina” (s. n.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

- p. 19). Aspiră la iubirea ideală, care-i detașează din concret, proiectându-i în atemporabilul mitic, în care sacrul și profanul se amestecă. Aici, într-un topos sacralizat, trăiesc vis de iubire, cu ecouri eminesciene – dulcea spaimă – (care o încearcă la pieptul lui Alex) și rezonanțe din Maitreyi al lui Mircea Eliade spațiul sacru este erotomorfizat: „… sub acoperămîntul arborelui sacru, nutriți de iubirea năvalnică ce i-a lovit și i-a transformat în parteneri unici și neasemeni. Și numai asemenea lor. Aicea-n , unde se aflau și-n care trăiseră conectați la veșnicia naturii și veșnicia lumii, iar sufletele lor, muritoare și nemuritoare, difuzaseră nesfîrșit. … Aici trecuseră proba iubirii totale … sudați pentru vecie”. Ca jumătățile de sferă „îmbucate etern una în cealaltă. Ori ca și cum ar fi pus laolaltă ăle două suflete de rătăcesc neconsolate, de cînd s-a spart androginul. Și ca și cum ar fi refăcut unitatea dintîi” (p. 21). Iubirea lor se bazează pe devotament, generozitate, iar unirea lor a fost hărăzită de destin, totul e încărcat de fatalitate „venea peste mine ca un datum, ori ca un tsunami și mă popula ne-ncetat!” (p. 23). O putere de dincolo de ei îi atrage, îi ține uniți, ei jucând pe scena lumii ca teatru rolul de „actori într-o piesă și sperăm bună. Și c-o să ne surâdă norocul și s-o nimerim într-o distribuție de elită”, existență traversată cu folos și „să ne împlinim destinele” (p. 29). Traiectoria sentimentului erotic în cuplul Iulia – Alex este șerpuitor, de la enigmatic, confuz, la dezlănțuire fremătătoare, erosul fiind însoțit de metafizică, amestecându-se tandrețea, gingășia, puritatea, pudoarea, naivitatea cu vârtejul pasional. Iubirea miraculoasă curge în scene învolburate liric, practic de senzualitate topitoare, cu solemnitate și incantație psaltică (ca-n „Cântarea Cântărilor”). Întâlnirile lor au și alură de platonism metafizic și proiecție astrală și magie, vrajă, bucurie și plăcere, iubirea eliberează, purifică, farmecul dureros e aducător de fericire, trupul și sufletul se armonizează, carnalitatea nu este epurată (sfârcurile sărutate mereu, ca și buza răsfrântă și lobii umeziți ai urechilor – sunt laitmotive în text). Iubirea are proiecție mitică, în convorbirile lor de taină Iulia e asemuită reginei Semiamis, prin eros voluptuos traversează drum spre lumină ca Euridice. Proiectul iubirii finalizat după încuvințarea părinților ei catolici din burgul transilvan cu nuntă și „ceremonie religioasă la două biserici: și la catolici și la ortodocși” este luminos; asemenea părinții ei („S-au iubit cum puține cupluri se mai iubesc în ziua de azi”) îl vor iubi pe Alex: „… pentru că mă iubești pe mine. Și după asta, pentru că ești deștept și talentat. Și delicat și sensibil. Că bani are Iulia ta pentru mai multe vieți. Tu nu trebuie decît să îți scrii cărțile și să ai grijă de noi: de mine, de Alex junior, de Alesia și de cîți or mai fi!” (p. 89). O secvență concluzivă transferă cuplul real Iulia – Alex în unul de legendă, narând oral despre o „mare iubire încorporată în memorie unde va pulsa pentru vecie cu partenerii erotici uniți în extaz! Incinerați în dulce-mpreunare, cum crucile-ntr-un cimitir arzînd” (p. 93). Alte patru secvențe finale (17-20) evocă plecarea surprinzătoare a Iulie de lângă arborele sacru Ginko biloba din Parc: „… mă simt obligată să-mi limpezesc trecutul. Și să-mi închei trecutul” (p. 96). Acest trecut al Iuliei este explicat de Marina, verișoara ei: a iubit „epistolar” și platonic un arhitect, Miguel Arias Caniennte, din Barcelona, fiu de arhitecți, cu care a corespondat în cruda-i adolescență (din clasa a șaptea până într-a zecea). A vizitat-o acasă în clasa a zecea, au continuat corespondența, dar după o vreme a renunțat anunțându-și logodna cu o pictoriță catalană. Iulia a suferit enorm, a devenit depresivă dezinteresată de bărbați, vizitându-și o mătușă în Antibes, unde a rămas un an, la întoarcere fiind cu totul alta și irezistibilă. Acum îl întâlnește pe Alex de care se îndrăgostește fulgerător, își împlinește Destinul. A făcut greșeala de a-i scrie lui Miguel, cerându-i să o uite. El reacționează imprevizibil: vine în România și o înfurie teribil. Lângă Alex „trăise torențial și-a cunoscut extazul iubirii și s-a simțit nemuritoare! Ai scos-o din serie …”. Și arhitectul o cere în căsătorie făcând-o „să reintre în serie” (p. 105). Iulia va sfârși dramatic sub roțile mașinii catalanului, care se va sinucide. Un suspans și o tensiune supremă pe care pe care scriitorul o va încorpora în memoria lui afectivă, parte din memoria afectivă a lumii, mulțumind Cerului „… că-i fusese dat să iubească și să fie iubit, să cunoască fericirea și să dăruie fericire, atîta cît poate să dăruie un suflet chinuit ca a lui!”, fiind „conștient că ne nutrim cărțile mai mult din eșecuri și din victorii aproape deloc”. (Continuare în numărul următor) Ironim MUNTEAN

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Cronici literare. Recenzii Subiectivitate și obiectivitate în propria ,,poveste”

întâmplărilor, transformarea persoanelor în personaje. Memorialistul urmărește să reconstituie o epocă (cea comunistă, parțial, și pe cea de după ,,momentul” 1989, sub aspect cultural, cu toate implicațiile pe care le-a presupus totalitarismul) și o ,,reînvie” prin chipuri de scriitori (mari și mici), de ziariști și de publiciști, de oameni politici ai vremii, (cu putere decizională). Fiind personaj în povestea vieții proprii, N. Breban interacționează cu celelalte personaje: scriitori prieteni, în apropierea cărora se situează frecvent: Nichita Stănescu, Dumitru Țepeneag, Matei Călinescu, Ion Negoițescu, Al. ” Ivasiuc; scriitori pe care i-a perceput ca dușmani: Titus Popovici, Valeriu Râpeanu și scriitori cu al Cunoscut romancier, Nicolae Breban și-a căror destin s-a intersectat (nu întâmplător!), față încercat talentul și îndemânarea și în eseistică, de care nu a rămas indiferent: Paul Goma, Marin știut fiind faptul că eseul, definit ca ,,studiu de Preda sau D.R. Popescu. ,,Eu” este prezență proporții restrânse, asupra unor teme filozofice, activă care apare în diferite ipostaze: eu am spus, literare sau științifice, compus cu mijloace eu am atras atenția, eu am vrut, eu m-am ridicat originale ”(DEX), presupune rigoare și am întrebat, eu mă plimbam, eu am intervenit, interpretativă și originalitate, conținut concentrat eu am fost , eu am intenționat, eu am scris, eu și la obiect, stăpânirea unui limbaj adecvat cred. Un spațiu larg acordă Nicolae Breban speciei respective. relației sale cu Paul Goma care îl acuză de pact Eseurile lui N. Breban, adunate în cu puterea, pentru a-și putea publica romanele volumul ,,Riscul în cultură”, nu se înscriu în (cu referire la Bunavestire, cât timp Ostinato, definiție, nu atât prin numărul relativ mare de romanul lui Goma, nu a primit aprobare de pagini (eseul despre romanul românesc al lui publicare), relație complicată, cei doi fiind când Manolescu are trei volume), cât pentru formele prieteni, când inamici, mai ales pentru că Paul pe care le îmbracă acestea: unele au caracter Goma n-a recunoscut niciodată ajutorul pe care i memorialistic, din care răzbate vocea narativă a l-a dat Breban, în diferite situații (acesta scriitorului tentat de poveștile (întâmplările) trăite simțindu-se, poate, vinovat, ca mulți alți scriitori, în tumultuoasa lui viață, altele sunt o îmbinare de că nu s-au opus excluderii lui Goma din Uniunea observații critice despre operele unor scriitori, din Scriitorilor). Ceea ce regretă autorul romanului spații și din timpuri diferite, cu originale Bunavestire este faptul că acest scriitor pe care l- comentarii, iar altele sunt axate pe probleme de a admirat, în ciuda adversităților care au apărut cultură, în general, și de literatură, în special. între ei, nu i-a înțeles încercarea de organizare a Eseul devine la N. Breban o specie ,,vorbită”, unui ,,front intern de rezistență”, prin cultură, în căci stă sub semnul oralității, având în vedere că fața pericolului ce-i păștea pe scriitori, de a eseistul își pune întrebări, își răspunde, adresează deveni ,,condeieri” ai regimului, refuzându-i întrebări eventualilor cititori sau virtualului propunerea de a li se alătura. Ca un veritabil auditoriu al unor conferințe, ori invită la dialog, memorialist, trece în revistă, nu în ordine îndeamnă pe tineri să scrie, își exprimă cronologică, desigur, ci în funcție de o întâmplare nedumeriri sau dă explicații. Eseistul se supune, ce declanșează altele (fluxul memoriei?): o voit sau inconștient, scriitorului, dacă avem în plimbare cu Marin Preda într-un parc, discutând, vedere imaginarul artistic, frazarea amplă (ce printre altele, despre Sadoveanu, o întrunire a amintește de roman), punerea în scenă a

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 tinerilor scriitori pe care îi admiră pentru că au obiectivei aprecieri sau echilibrului necesar ceva de spus, o conferință pe teme de literatură, judecății cu dreaptă măsură, cu atât mai mult cu vizita la C. Burtică, împreună cu Paul Goma cât niciun scriitor sau critic nu poate fi egal cu pentru a-l prezenta pe acesta ,,marelui om sine, (mai ales în cazul unei activități literare politic”, ședința U.S.R. pentru excluderea lui laborioase și de durată). Intervin, apoi, aprecieri Goma, o altă întâlnire cu generalul Pleșiță (om de rapide, unele exagerate, dar îndrăznețe, chiar temut), întruniri cu scriitori tineri, pe care îi frapante, indiferent de cât de mare sau cunoscut susține în carieră (oferindu-le sprijin ca un este numele respectiv. Astfel, crede că poezia lui adevărat Mecena), despre atacul orchestrat Eminescu (!) ,,Ai noștri tineri” este vulgară împotriva romanului Bunavestire, care a fost (conform DEX-ului cuvântul înseamnă: ordinar, retras din biblioteci și din librării, despre grosolan, josnic, mitocănesc, niciunul dintre meditația transcendentală care a dus la arestarea sensuri nefiind conform cu poezia eminesciană); unor intelectuali de marcă, despre tot felul de despre Nae Ionescu scrie că este autorul unei întâmplări care i-au acompaniat destinul literar. fraze ,,nu numai extrem de imbecilă, ci și În aceeași sferă a memorialisticii, se încadrează periculos fanatică”; scriitorul Camil Petrescu episodul călătoriilor la Paris, de unde își va da scrie ,,diletant și mincinos” despre Nicolae demisia din calitatea de șef al revistei România Bălcescu; Sadoveanu, cu un ,,cinism blajin”, literară, în semn de protest pentru îngrădirea propune deposedarea întregii țărănimi de pământ, posibilităților de exprimare a scriitorilor. De la victimizarea crâncenă a țăranului (?); Cezar Paris va pleca la Munchen, unde va primi, cu Petrescu, ,,grandios în perfecta lui mediocritate”, ajutorul rudelor aflate aici, cetățenie germană, dar este un maniac al scrisului grăbit și neplăcut, va reveni în țară, fiind o prezență activă și incomod de abundent ,,spectacolul lui fiind hilar incomodă, după cum mărturisește; va călători la și supărător, deoarece include, în afara Stockholm, capitala țării care îi pregătea ,,o imposturii, și aroganța, pe care adevărații scriitori nouă” viață, pe care a refuzat-o, întorcându-se nu o au” (cu ce i-o fi greșit ,,bietul” romancier mereu, în ,,țara limbii romanelor mele”(frumos domnului Breban, de l-a atacat atât de dur?); spus!). Aceste pagini cuprind și observații Tudor Vianu scrie articole ,,călduțe și false”. privitoare la exilul intern și cel extern al Aprecierile supărătoare sunt însă corectate, scriitorilor care, neputând accepta ,,noile direcții” pentru că, dovedind, cum era de așteptat, simț al impuse literaturii, și-au ales modul de a se opune, măsurii și obiectivitate, revine la gânduri bune și fie părăsind țara, asumându-și condiția unor recunoaște valoarea marilor scriitori fugari, fie izolându-se, după dorința proprie, în reprezentativi ai literaturii (M. Sadoveanu, M. lumea cărților, ieșind de pe scena publică (Lucian Preda, N. Stănescu, Al. Ivasiuc, Camil Petrescu), Blaga, Radu Tudoran). Vorbind despre sine și în ciuda unor ,,derapaje”, de care nici el însuși n- situațiile favorabile carierei sale, dar și despre a fost scutit. Făcând felurite aprecieri despre nereușitele din viața sa, N. Breban rememorează scriitorii români, gândul îi fuge la scriitori străini, fapte în care implică o mulțime de oameni: poeți pe care îi amintește, fără să țină seamă de (N. Stănescu, L. Blaga, sau mai tinerii A. perioada în care au trăit, de origine, de vârstă, de Marinescu sau V. Mazilescu), prozatori (Al. curentul literar în care se încadrează, vorbind Ivasiuc, M. Sadoveanu, Camil Petrescu, Paul despre personajele lor, despre maniera lor de Goma, Marin Preda, Eugen Barbu), critici (N. creație, despre filozofi și pictori, adunându-i într- Manolescu, George Călinescu, V. Râpeanu), o ,,poveste” senzațional-pitorească. Se confruntă persoane politice (C. Burtică, gen. Pleșiță, Nietzsche și Gaugain, Balzac și Zola, Cioran și George Macovescu, Miu Dobrescu). Rămâne de Maxim Gorki, Thomas Mann și James Joyce, văzut în ce măsură memorialistul a fost obiectiv, Voronca și Arghezi, Kafka și Thomas Hardy, căci e posibil, după cum scria Amin Maalouf (La Cezar Petrescu și Tolstoi, Urmuz și Tristan Tzara porțile Levantului) ca atunci când cineva își (de care ar trebui să fim mândri), Adorno și spune propria poveste, obiectivitatea să fie un Sartre (reprezentanți ai militantismului estetic de drum marcat și de neadevăruri (nu în mod stânga). Lăudându-i pe unii (cu motiv), îi conștient, ci datorită unor distorsionări datorate condamnă pe alții (uneori, fără motiv), ca pe timpului). În aceste amintiri sunt incluse și Roger Martin du Gard, câștigătorul Nobelului, aprecieri ,,critice”, făcute cu intenție sau despre care spune: ,, nu-l imită pe Balzac, ci pe întâmplător, dar ipostaza de critic nu i se Tolstoi, stilistic și evenimențial, în istoria amplă potrivește prea bine, pentru că firea lui năvalnică, a unei familii burgheze, cu nota de extras de cont agresiv verbală, pătimașă, nu lasă loc întotdeauna bancar și sarcasm balzacian (!). Du Gard, el

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

însuși, a trecut ca un creator de primă mână și nu cum ar spune Nietzsche, aici își arată efectele-i trebuie condamnate prea aspru instanțele care devastatoare”. Apreciază, în mod deosebit, acordă glorie unui autor: publicul, criticul și romanul Tess D’Uberville, al lui Thomas Hardy, librarul, când imitația - bine, abil și ceremonios lipsit de morala pedantă, morala ca normă de făcută - vine să înlocuiască, să dea chiar la o comportare, răzbunătoare și neimaginativă, parte, cenușăreasa adevăratei creații”. (Altfel morala care folosește cuiva, cititorul aflându-se spus, pe Du Gard nu l-a făcut celebru opera care ,,în prezența simplă și copleșitoare a creației este o ,,imitație”, ci instanțele amintite, apreciere nude”. Un spațiu larg a fost acordat rezistenței, oarecum hazardată. Dacă o carte este apreciată și prin literatură, la sistemul ideologic marxist de de public, și de critici, și are și succes de librărie, care era animat regimul totalitar ce a guvernat e cam dificil s-o consideri nereușită. Cine ar instituțiile românești mai bine de o jumătate de putea s-o mai aprecieze?). Cele mai multe eseuri secol. Scriitorul Breban consideră că cei mai se referă, însă, la problemele dintotdeauna ale eficienți luptători, disidenți, oponenți activi față operei literare, dintre acestea mai interesante de acest sistem au fost scriitorii de talent care, fiind cele care supun atenției cititorului problema simplu spus, și-au păstrat vechile criterii, cele ale creației, a estetismului, a talentului, a valorii estetice, în ciuda presiunilor mai mult sau mediocrității și a ratării în literatură (sau altfel mai puțin brutale ale aparatului politic. Nu e spus, a riscului în cultură). Referindu-se la vorba de ,,eroismul” de suprafață, poate necesar creație, în general, N. Breban, consideră că omul și oportun totdeauna, ci de unul de profunzime, poate dispune de șapte canale de creație, care ce viza nu numai opoziția la o presiune politică, corespund magului-preot, poetului, militarului reacționară față de adevărul estetic, ci rezistența etern, comerciantului ce duce, asemenea lui la seducția bunurilor materiale și imediate. Un Ulise, zvonuri și colportează istorie, asemenea oponent a fost Nichita Stănescu ce a alchimistului, anarhistului ce se transformă într- creat o magistrală operă poetică bazată pe ,,idei un primar-administrator zâmbitor și dușmănoase” oricărei ideologii marxiste, spre ,,basileusului” modern, ce devine dictator sau deosebire de Eugen Barbu, de exemplu, care a președinte, asistat nu de preot, ci de universitarul făcut compromisuri, pentru a-i fi bine. În stilul care-i oferă o ,,parte a prestigiului și a științei său ,,activ”, apropiat de patos, eseistul va scrie: lui”. Sigur, dintre acestea se detașează creația ,,noi nu vrem și nici nu avem nevoie să poetului, adică cea literară. Original este eseistul progresăm, noi vrem, aspirăm doar să rămânem când afirmă că din creația literară nu pot lipsi pe culmile pe care, odată, spiritul uman le-a atins, aventurosul necesar și riscul uriaș de a pierde, pe deja”. (Rândurile acestea îmi amintesc de o altă care trebuie să le aibă în vedere creatorii, cu atât mărturisire celebră: ,,noi nu vrem să fim geniali, mai mult cu cât aceștia sunt iluștri în artă și în noi vrem să fim trimbulinzi”). O altă problemă pe gândire. Ei trebuie să fie vizionari, să depășească care încearcă s-o clarifice este aceea a standardele cerute pentru o anumită epocă, să-și estetismului, deloc nouă, aceasta fiind o piatră de asume noutatea, pentru a crea cu adevărat, chiar încercare atât pentru criticii de artă cât și pentru dacă ar părea contestatari, în sensul de a renunța esteticieni. Definindu-l ca știință a frumosului, N. la confortul asigurat de ,,instalarea” într-un Breban consideră (original!) că acesta a apărut anumit model de creație, comun în epoca odată cu naturalismul și cu ,,fiziologiile” lui respectivă. Orice creație artistică presupune două Balzac ca ,,o subtilă și elegantă trădare, ca o condiții (absolut) necesare: unitate și deviere a fascicolului principal ce fusese expresivitate, între care trebuie să fie un acord descoperit nu de multă vreme în arta literară: deplin; excesul de expresivitate, când unitatea n-o reflectarea”. Aceasta a fost ca o descoperire a cere, poate fi păguboasă. Pe de altă parte, realismului care, în cea mai simplă accepție, esențială este creația personajelor, căci mai ales înseamnă reflectare a realității, în timp ce aici se poate observa mediocritatea scriitorul realist este un intermediar între lumea romancierului. Ideea a fost, de altfel, concis morală (Balzac se considera ,,doctor în științele definită de Călinescu, criticul ce afirmase că un morale”) și cea trivială, diurnă (apărută la Zola). roman trăiește numai dacă personajele sunt vii. De fapt, estetismul, curent literar și artistic, pune Cu patosu-i caracteristic, Breban notează: ,,În accent pe ,,frumosul” operelor, mai mult decât pe tipologie putem sesiza câteva trepte ale invenției semnificații și, în istoria literaturii, Oscar Wilde, calpe; aici slăbiciunea vocației se potențează cunoscut prin originala și tulburătoarea proză nestăvilit, omul mediocru, ce viețuiește în orice ,,Portretul lui Dorian Gray”, promotor al artist, aici își scoate capul și, mai ales, morala, estetismului, afirma că rolul artistului scriitor este

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 de a căuta rafinamentul în expresie. El însuși impresia că geniul lor nu se putea adapta scriitor, Breban a observat că scriitorii, luați pe socialului, conform legendei romantice despre nepregătite de avântul unei asemenea literaturi, s- inadaptarea geniului în societate”. Cu aceeași au retras într-o grotă a esteticului pur, necontagiat siguranță, când emite păreri personale, prozatorul de social, de legi și de morală. Alunecând, ca de compară talentul cu thymusul, glanda creșterii obicei, spre exemplul personal, scriitorul care se oprește în jurul vârstei de 18- 20 de ani, menționează că pentru a scăpa de realismul care a precizând că acesta ,,nevăzut și prezent” dispare mai primit un determinant: ,,socialist”, câțiva la vârsta când ar trebui să se instaleze adevărata tineri literați români, de la sfârșitul anilor 50, s-au creștere spirituală; aceasta ar constata, după N. refugiat într-un anume tip de estetic, ceea ce a Breban, în ,,profesionalism, exercițiu zilnic, dus la considerarea lor ca ,,estetizanți”, în ziarele mintal și scriptic, dozarea efortului pe spații mari, și revistele vremii. Au fugit de literatură, pentru a ieșirea din matricea natală (!), pentru a o pierde scăpa tocmai de falsificarea acesteia; ei citeau definitiv și a o regăsi în specificitatea ei nouă, clasicii, cu cât aceștia erau mai blamați, regăsind experiența exilului exterior sau interior, erudiția literatura și adevăratul instinct al creației. În călătoriilor”. Neagă necesitatea talentului numit perioada aceea, descoperirea esteticului a fost un ,,zeu minor și uituc” și ,,viclean și trădător” fel de ideal profesionist, care nu trebuie înțeles ca îndemnând la revoltă împotriva acestuia, pentru a formă autonomă și majoră, ca o artă pentru artă fi coborât de pe soclul pe care a fost ridicat, (se credea că sintagma a fost ,,inventată” de cerând prietenilor ,,să continue urcușul, atenți la Benjanim Constant, gânditor și scriitor francez, micile obstacole, în ritmul regăsit și protector, în cunoscut prin lucrarea ,,Despre libertatea minte mereu cu persistența piscului ce ne anticilor și libertatea modernilor”), la noi așteaptă”. Sigur, spusele eseistului sunt ideale ,,formula” aceasta fiind legată, de numele lui Titu pentru a stârni o polemică pe tema talentului, Maiorescu. Dincolo de ,,istoric”, trebuie să se știe oricum nerezolvată definitiv, dar ar fi fost că estetismul este o reafirmare însuflețită a unor interesant dacă, pentru a ne convinge de adevărul principii ale asimilării culorii, frumuseții, iubirii acestor afirmații, dl. Breban ar fi dat un exemplu și purității de care lumea agitată și descumpănită de scriitor fără talent care a atins ,,piscul”. de la mijlocul sec. al XIX - lea avea nevoie. N. Domnia sa crede că semnul talentului, al Breban își exprimă convingerea că estetismul nu adevăratei vocații, nu este înzestrarea palpabilă, înseamnă neapărat ,,artă pentru artă”, ci eliberare evidentă, acceptată de scriitor și de cititori, ,,de sub tutela tiranică și grijulie a moralei, de sub abilitatea precoce de a crea relaxat rime și hainele ei viclene, ce merg de la religios la metafore. Este sigur că definitoriu pentru talent politic”. Esteticul se opune militantismului de este teama de ratare, nu teama de social și de orice fel, funcția lui esențială fiind ,,ontologică, autoritate, ci ,,aceea confuză, dar persistentă de a de afirmare a ființei, a existenței”. Indisolubil fi ocolit de destin”, teama că timpul va trece și că legată de creația literară este problema talentului, îl va destina unei vieți pe care s-o să trăiască pe care Nicolae Breban o discută în maniera lui ,,fără artă, fără expresie, fără vocea specifică a lui originală, emițând judecăți șocante. (Contrazice Orfeu”(altfel spus, fără talent). Respinge talentul idei unanim recunoscute și justificate, cum ar fi pe care nu-l consideră obligatoriu, dar paradoxal, acelea că fără talent, un versificator, cum au fost trăiește spaima de a nu-l avea. Mai real decât și sunt cu zecile, nu va ajunge niciodată poet; că semnul clar al vocației și decât intuirea imediată fără talent, povestitorul unor întâmplări, oricât de a harului, este purgatoriul îndoielii de sine ce nemaipomenite, nu va fi niciodată romancier, așa poate urmări pe un creator toată viața, crede cum fără talent un actor va rămâne doar un eseistul. Cert este că talentul nu e un zeu, de ,,actoraș”, iar un profesor de desen nu va ajunge niciun fel, dar sigur este o condiție sine qua non a pictor, cu toată știința lui de a combina culorile). oricărei creații, pentru că, parafrazându-l pe Prima afirmație de acest gen este aceea care apostolul Pavel (Epistola I către Corinteni, precizează că talentul a fost ,,nu numai o armă a cap.13) care spune: ,,dacă dragoste nu e, nimic nu dușmanilor culturii (!), ci și o băutură tare, este”, putem afirma ,,dacă talent nu e , nimic nu amețitoare, cu precădere când ea se abătea este”. N. Breban respinge ideea că talentul este precoce asupra unor spirite încă nu suficient de un fel de semn august, inconfundabil, o mature fiziologic și moral”. Își susține afirmația, ,,înzestrare ce te aruncă lin, fermecat și tenace menționând că în literatura română, de la Cârlova într-un corp de elită, proiectându-te la antipodul până la Velea și Labiș, au existat ,,exasperant de celor care cu muncă, școală, cultură multe cruci tinere, prea tinere, care au trăit cu (transpirație!) încearcă să construiască turnuri ale

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

creației, pe care cei însemnați le ridică doar cu un operă, pentru a ne convinge, nu este (oare) singur gest, la comanda subtilei inspirații”. Poate semnul unei judecăți părtinitoare tributară clipei? de aceea a afirmat că un roman nu se scrie cu Eseistul-scriitor abordează, în deplină cunoaștere, talent. E adevărat că și Tudor Arghezi, ideea riscului în cultură, care poate fi determinat, mărturisea, la un moment dat: ,,n-am talent”, dar după opinia proprie, de ratare, de boală, de îi găsește un emoționant echivalent: ,,am o ridicolul și de infernul îndoielii, de singurătatea tulburare…mă sângeră fraza, mă doare. Sunt cea mai activă (singurătatea ca o boală bolnav de ceva, bolnav de nedeslușit”, nevindecabilă). Acesta trăiește neliniștea, agitația nedeslușirea fiind neliniștea ființei ce simte sufletească a celui care crede în literatură și în chemarea, ce presimte harul ce i s-a dat (Talentul destinul acesteia de a fi nemuritoare. Există meu). N. Breban nu-l citează pe Arghezi, dar își riscul de a nu fi apreciat, de a fi hulit, de a nu amintește că, întrebându-l pe Nichita Stănescu avea încredere în ceea ce ai creat; altfel spus, dacă a avut vreodată talent, acesta i-a răspuns riscul presupune asumarea unui infern, datorat ,,nu-mi amintesc”, pentru că, motivează eseistul, celor doi dușmani veșnic prezenți, care se ei doi nu s-au bucurat de o recunoaștere imediată întâlnesc mereu în scriitor: lumea din afară, și gălăgioasă, ca în cazul altor colegi, ci a trebuit cititorii, și cea dinăuntru, eul nesigur, care e, să convingă, să lupte, pentru a se impune, să totuși ,, tenace, imaginativ, îndrăgostit de victima forțeze ușile, pentru a căpăta dreptul la cuvânt, sa benevolă”. Toate considerațiile despre riscul în dreptul ,,de a-și declina numele și prenumele în cultură (de fapt, în literatură), se învârt în jurul ordine inversă decât în actele publice, dreptul de temerii de ratare: ,,când crezi că ai ajuns în vârf, a se invoca pe ei înșiși.” Dar gândirea dreaptă, după munci și suferințe unice și singurătăți experiența, munca și conștiința valorii își spun absolute, acolo sus, se arată zădărnicia, aproape cuvântul, N. Breban dând talentului locul zădărnicia întregului fort”. Riscul e posibil când cuvenit: ..mai afundă decât talentul este teama de se produce o confuzie între firesc și nefiresc, între a nu-l avea, mai real decât semnul clar al vocației frumos și urât, între adevăr și minciună, între și recunoașterea imediată este purgatoriul acestei valoare și non valoare. Dar cel mai mare risc al îndoieli de sine ce ne va urmări întreaga viață, unui scriitor este să vadă cum propria operă se dacă avem noblețe în artă”. Va considera, just, întoarce împotriva sa, împotriva ideilor și esteticii că lipsa talentului duce la mediocritate, cu atât sale și să fie tentat de formule romanești noi, care mai gravă cu cât aceasta ia forma originalității, a să nu se potrivească deloc cu maniera lui de inovației, pe scurt, zice eseistul ,,se îmbracă cu creație, cu modul de simțire a sufletului său. pene străine și ilustre, trăind în cea mai calmă și Dincolo de tema anunțată prin titlul volumului de reacționară impostură”. În literatură, mai ales în eseuri, Nicolae Breban a scris pagini vibrante proză, aceasta se instalează fiind ,,paradoxală și despre dragostea de țară, uneori cu patetism, dar înșelătoare” și doar timpul o va descoperi. Pentru nu exagerat, despre creștinism și ortodoxism, a rămâne pilonul de susținere al literaturii și al despre cultură și politică, despre intelectualitate și culturii, romanul a trebuit să treacă prin mai calvarul acesteia în comunism. Dovedind multe faze, să facă tot atâtea concesii de gust, de mobilitate în gândire, vastă informație culturală, modă, de formă, de mijloace, ca să se impună și dorință evidentă de a face ,,lumină” în probleme să se mențină. Romanul burghez (!), mai ales, controversate, ușurință firească în mânuirea precizează eseistul, a adăpostit forme ale cuvintelor (deloc surprinzătoare la un scriitor de imposturii și ale mediocrității. În roman, talia sa), având un orgoliu creator bine conturat, mediocritatea este diversă și inventivă ,,subtil postându-se mereu în preajma marilor scriitori conformistă, având o capacitate instinctivă de a (Marin Preda, Nichita Stănescu, Ion Negoițescu), imita modele”. Ilustrează mediocritatea, în convins că deține cheia unor adevăruri, tolerant esență, cu opera lui Cezar Petrescu, iar pentru sau agresiv, binevoitor sau malițios, calm sau arta adevărată în crearea personajelor, îl laudă pe furios, sfătos sau vituperant, Nicolae Breban este Tolstoi, cu Anna Karenina, fiind convins că o prezență activă a lumii literare, convins de mediocritatea apare mai ales în construcția valoarea operei sale, prețuit ca romancier, un personajelor. A găsi defecte în realizarea optimist care vrea să redescopere bucuria de a protagoniștilor din operele reușite ale unor mari trăi: ,,să spunem Da vieții, să ne întoarcem la scriitori (cum ar fi Camil Petrescu, de exemplu) valorile prezentului, aici și acum, obosiți de și a considera că toți cei care au ales calea atâtea utopii (…) să dăm individului întreaga sa exilului sunt scriitori foarte mari, dar fără să le valoare”. argumenteze ,,genialitatea” cu vreun titlu de Maria TRANDAFIR

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Caricatura și satira în presa de opoziție a unei epoci

Apariția cărții ,,Frondiștii. Caricatura detaliului semnificativ; o reușită este în presa românească dintre 1859 -1899” interpretarea lucid-critică a faptelor avându-l ca autor pe Al. Gavrilescu, cunoscut prezentate în urma unei selecții riguroase cititorilor și prin lucrările: ,,Genealogie și realizate cu responsabilitate; aș observa, apoi, imaginar”; ,,Morala cantemiriană ca ideal preocuparea pentru păstrarea spiritului politic”; ,,Cantemir și geopolitica pozitivă”; caracteristic epocii respective și pentru ,,C de la Caragiale”, este un veritabil act de conservarea atmosferei reconstituite cu grijă cultură, dar și de îndrăzneală. De ce este act și, nu în ultimul rând, stilul personal, cu frază de cultură, ne spune însuși titlul; de ce lungă, savant construită, cu devansări îndrăzneală? Pentru că într-o societate în pătimașe ale ideilor și reveniri spectaculoase care cultura face eforturi de supraviețuire, în la subiect. care mulți oameni, cu voia sau fără voia lor, Este surprinzător și lăudabil modul în sunt prinși în și între jocurile politice care observația justă se împletește cu manipulatoare, într-o societate în care cinismul amar, cu revolta neputincioasă, cu ignoranța unora și ignorarea altora fac bună ironia inteligentă și cu dorința de a sublinia, casă, în detrimentul unei mult dorite conduite într-un fel sau altul, răul, pentru a configura morale, măcar decentă, dacă nu exemplară, e starea de lucruri existentă atunci în societatea o îndrăzneală să publici o carte ce pare a nu românească. Aceasta devenise sălaș fi de actualitate, dacă avem în vedere indicii confortabil pentru minciuna și demagogia temporali precizați și tema. Am spus ,,pare că politică, pentru parvenitismul politic și nu este”, pentru că, în realitate, atât de multe social, pentru furturi imense din avuția țării, situații din îndepărtatul secol al XIX-lea se pentru trădătorii de neam, de legi și de repetă acum, ca mod de gândire și ca faptă tradiții. (Comparând realitatea de acum cu politică, încât cititorul se întreabă, pe bună cea de atunci, am putea vorbi de un ,,deja dreptate, dacă autorul, cu fină și nedezmințită vu”?) ironie, dincolo de seriozitatea evidentă ce se Structurată pe zece capitole, ale căror desprinde din modul de tratare a temei, n-a titluri, mai mult decât incitante, trezesc vrut să ilustreze, într-un mod absolut interesul și curiozitatea cititorilor, cartea te original, dictonul ,,nimic nou sub soare”; prinde, atât prin conținutul documentar, atunci, ca și acum, partide politice în dispută dureros de adevărat, cât și prin mintea trează pentru putere, atacându-se elegant sau și gustul subțire al autorului pentru cuvântul grosolan; atunci, ca și acum, oameni foarte mustos-ironic și, în același timp, sincer, prin bogați, doritori de titluri și de faimă, în al care rostește judecăți de valoare ce-l definesc căror ,,anturaj” felonia, minciuna, ipocrizia ca cercetător ,,trăitor” în două lumi: cea se simțeau acasă; atunci, ca și acum, corupție trecută, în care a coborât curios și fascinat de și speranțe deșarte în ajutorul celor străini; istorie și cea în care trăiește și scrie și care-i atunci, ca și acum, demnitate națională confirmă un adevăr vechi de când lumea: ultragiată și multă nedreptate. oamenii trec, dar năravurile rămân. Titluri Adevărul este că Al. Gavrilescu a precum: Istoria - ,,călău al conștiinței”, Arta - scris o carte izbutită, iar argumente în ,,șireată persiflare și consolare narcisistă”, favoarea afirmației se găsesc din plin. În Caricatura - ,,muta poesis”, Politica - ,,Un primul rând, aș aminti documentarea serioasă Prometeu al lumii moderne” îndeamnă la și cercetarea exhaustivă a surselor de lectură, iar cititorul este pe deplin răsplătit în informație pe care le-a valorificat într-un așteptările sale. Lupta dintre partidele conținut bogat în date, în multe comentarii politice, dintre ,, ai noștri” și ,,ai voștri”, pertinente și în complexe observații, dar și învinovățirile reciproce pentru jaful de țară plăcerea autorului de a zăbovi asupra și pentru viața grea a omului de rând,

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 interesele personale puse înaintea celor ale nedrepți. Prin urmare, nu iubesc dreptatea. țării, înjosirea demnității naționale, Nu pot face alminterea; s-ar supăra Patriarhia demagogia efervescentă, sărăcirea maselor din Stambul”. (E vorba doar de coincidență și-au găsit loc în presa de atunci, reprezentată în aprecierile de atunci despre români și de ziare și de reviste cu existență efemeră, pe cele de azi,în esență, aceleași, sau e vorba care autorul le-a cercetat cu răbdare, cu de ceva mult mai grav și atunci ce-ar fi de metodă, cu pasiune, înfățișând figuri politice făcut?). și scene de moravuri. Rolul presei era Dar cuvântul nu mai era suficient de recunoscut, considerându-se, ca și acum, că puternic și de expresiv, pentru a critica starea aceasta avea primul și ultimul cuvânt, fie că de lucruri și, astfel, a apărut necesitatea unei era vorba de probleme interne, de pace sau de alte modalități de exprimare; așa s-a ajuns la război ori de schimbări ale opiniilor politice caricatură, aceasta eclipsând scrisul. Definind aparținând demnitarilor, trecuți prin tăișul caricatura ca o conexiune de naiv și de subțire al satirei sau al pamfletului. Sintagme grotesc, Friedrich Schlegel preciza că aceasta metaforice definesc defecte ale celor vizați; ,,se constituie dintr-un contrast uimitor astfel, domnitorul Mihail Sturdza este ,,o dezvăluit de forța explozivă a paradoxului mașină a iadului”, C.A. Rosetti este susținut de aspecte simultan ridicole și ,,căpățână de mac” sau ,,Berlicoco -vătaf de terifiante” (Jurnalul literar Athenaum). Al. papugii, cobe rea, pretutindeni e belea”, Ion Gavrilescu definește în mod inspirat Brătianu este ,,Firfiric”, iar episcopul Calinic caricatura ca ,,vameș al răului”, ce este ,,om cu suflet mic”; exemplificările ar deconspiră euforiile insidioase, decolorând putea continua. Unele întâlniri ,,de lucru”, în pojghița adevărului, și catharsisul amăgelilor care erau implicați oameni importanți ai manipulate de putere. Admițând vremii, au căpătat caracter anecdotic, dar superioritatea caricaturii, autorul a observat încărcătura lor realistă amintește de atât de efectul acesteia în satirizarea vehementă a sugestivul și de adevăratul ,,râsu - plânsu” defectelor unei societăți aflate pe un drum stănescian. O asemenea întâlnire este aceea a lunecos, ce presupunea dese căderi, cu beiului John Ghica ,,omul situației care lasă ridicări anevoioase, alegându-le pe acelea în toată țara să se bucure în pace de binefacerile care s-au întâlnit comicul, grotescul, satiricul patriarhalului trecut” cu un funcționar, prilej și bizarul, ce s-au topit în pasta groasă a de mare jelanie, dar fără urmări concrete; o desenului caricatural, definit ca ,,artă transcriu, cu intenția (sinceră!) de a oferi combinatorie”. Cele 336 de caricaturi lumii politice actuale o oglindă în care să se anexate la sfârșitul cărții (dintre care 15 privească, pentru a descoperi esența zicalei: aparțin unor caricaturiști străini) pledează ,,aceeași Mărie, cu altă pălărie”. Subalternul pentru avantajele acestei forme de exprimare îi spune că lumea suferă, iar beiul îi inedită, pentru care autorul a selectat, dintre răspunde: ,,Știu. Dar ce vrei să fac? Toți multele definiții, pe cea mai expresivă: românii sunt leneși și hoți. De unde să aduc ,,disperare mută cu miez, dar și formă de funcționari buni? Din Kamciatka? Nu pot să cunoaștere, prin care omul e proiectat în sfera fac nimic. Nu pot schimba situația. Trebuie libertății refractare instrumentelor represive”. să ne mulțumim cu ce avem; altfel, se supără Se impune sublinierea ideii că la caricaturiști Puterile garante (!). Funcționarul insistă, proiectul social are prioritate față de spunându-i că Finanțele sunt compromise. meșteșugul artistic, pictura emoției cedând Beiul își continuă jelania: ,,Nu pot să fac primordialitatea reputației desenului nimic.Toți miniștrii, toți deputații, toți corodant. Documentul iconografic (imaginea funcționarii fură ca tâlharii din codru. Nu pot fixată de caricatură) este recunoscut drept să fac nimic, nu pot să schimb nimic; s-ar izvor al istoriei, formele râsului, relațiile cu supăra Austro-Ungaria (!). Când i se spune epoca și caracteristicile sociale contribuind la că și Justiția merge rău, beiul, cu aerul unui definirea unui corpus în care poetica istorică derviș, explică: ,,Românii prin natura lor sunt și estetica recunosc virtutea formei de

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 comunicare. O muncă uriașă, perseverență și caricatură în centrul căreia se afla Ion o dorință justificată de a scrie o carte, unică Brătianu. Acesta apărea pe un velociped, în felul ei, l-au determinat pe autor să ducând în spate pe guvernatorul Băncii consulte sutele de pagini publicate de-a Naționale, care purta, și el, în spinare o tobă lungul celor patruzeci de ani (între 1859- pe care era scris: ,,Mezat patriotic pe rentă”: 1899), să studieze caricaturile, să le refacă, să ,,la Berlin, la Berlin/să scăpăm țara de le descifreze (unele texte erau redactate în chin/că nu mai avem lăscae/și partidul într-o alfabet chirilic), să le selecteze, în funcție de zi,/ rămânând fără de pae,/supărat m-ar semnificații, valorizându-le critic, să părăsi,/la Berlin, la Berlin/vom găsi butoiul diferențieze stilurile grafice și să le reproducă plin,/ și cu multă greutate/vom putea pe acelea care și-au atins scopul de a enunța, astâmpăra/pofta cetelor turbate,/ce-n veci nu denunța și contesta, sub forma frumosului s-or sătura”. Interesante s-au dovedit negativ, despre care Henri Lefebvre scria parodiile: Albumul unui colectivist și ,,acel frumos negativ, înghețat în piese de Patrioții din ziua de azi pe tema jafului de muzeu ce plutesc într-un ocean plin de noroi țară și a demagogiei politice a partidelor, și mizerie”. (Critica vieții cotidiene). vizat fiind cel liberal, condus de I.Brătianu, și O anumită viziune asupra rolului răutăcioasă, caricatura: De la Pitesci la caricaturii începe să se contureze cu revista Florica și viceversa, înfățișându-l pe șeful ,,Spiriduș”(1859), din care extrem de plastică partidului liberal într-o caleașcă escortată de s-a dovedit caricatura intitulată: Pacea gărzile de corp ,,păzitorii regelui de Florica”, europeană, continuând cu ,,Țânțarul”, unde fiindcă acesta ,,are teamă de atentatori/crede apare excepționala caricatură cu titlul că lumea/ vrea să-i sfârșească/ zilele sale Libertatea presei, înfățișând, în fața unei pline de flori”. Pe de altă parte, era satirizată redacții, un tânăr cu mâinile și picioarele lipsa de patriotism, căci românii tânjeau după încătușate și cu gura închisă cu lacăt), cu tot ce era străin (,,lumea schimbă câte Nichipercea”, din care amintim Justiția puțin/nouă ne place tot ce-i străin;/meseriașul morală; altă serie începe cu săptămânalul român croiască/ghete și haine bune de tot/ ,,Biciul”, urmat de ,,Pepelea”, care a făcut dacă nu are firmă nemțească/ marfa nu-i face deliciul cititorilor cu o caricatură a măcar un zlot”), inclusiv după un conducător miniștrilor europeni îndoiți de șale în fața de alt neam; caracter antidinastic au mai Marilor puteri; ,,Cucuvaia”, care se multe parodii, dintre care amintim Străini: angajează civic: ,,vom lua la rând ,,Români în țară sunt milioane/nu se pot însă ministerele, Internele și Externele, Justiția, ei guverna,/ dau apanagii, aur, Rezbelul, Finanțele și Lucrările publice și plocoane/acelui care nici n-ar visa;/și-apoi, ei vom cânta până vom răguși”, și-a schimbat se-ndoapă cu –amar și chin,/dar nouă ne numele în ,,Cocoșul roșu”, având place un domn străin”; excelentă s-a dovedit administrația în cotețul Colței și redacția în a fi satiră grafică Pro memoria, avându-l ca cotețul Mitropoliei (!), apoi ,,Tarara” și personaj pe același controversat Ion Brătianu. ,,Ghimpele” din care autorul a selectat Publicația ,,Cocoșatul” s-a făcut cunoscută desene satirice extrem de sugestive, dintre prin atitudinea critică privitoare la felul în care amintim: Cinismu și fărădelege și care se ocupau portofoliile, reținând atenția Cina desfrânaților; ,,Scaiul” a rămas caricatura Saltul în prăpastie, pe care îl celebru prin Patinagiul politic și Găinăria executa fiul revoluționarului Ion politică; o reală și originală viziune asupra Câmpineanu, căci tânărul fusese ministru la problemelor politice s-a detașat din Afacerile străine (care i-au rămas străine), la ,,Bobârnacul” în care satira și caricatura erau Finanțe (pentru că nu știa nimic legat de cifre evident antimonarhice și antibrătiene. Sunt și de calcule), la Justiție (pentru că era semnificative, printre altele, satirele zâmbăreț), în fapt om de sacrificiu care sare Actualitate și La Berlin; textul literar al în hăul ce separa palatul de popor; celei de a doua satire era însoțit de o ,,Ciulinul” și-a deschis paginile pamfletului

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 literar și caricaturii politice, dintre care adevăratele probleme ale unei țări aflate în merită menționată: Scrânciobul politic (cu bătaia vânturilor (neprielnice!). Este meritul țările Europei în aer și cu Dobrogea, ca o incontestabil al autorului Al. Gavrilescu, ce femeie amărâtă, trasă de o mână și de alta, de probează rigurozitate științifică în cercetare, Rusia și de Bulgaria), toate acestea fiind obiectivitate clară în discutarea aspectelor dovada unei atitudini critice a sociale, economice și politice ale vremii, colaboratorilor. umor și malițiozitate, în comentarea Descoperim în autorul Al . Gavrilescu caricaturilor sugestive, de a fi scris o carte un superior simț al aprecierii veridice a mai mult decât interesantă, ce se poate rostului caricaturilor, pe care le prezintă cu constitui într-un ,,laudatio” al celor care au pasiunea celui îndrăgostit de adevăr, cu încercat, prin cuvânt și prin desen, să atragă priceperea unui mânuitor al ,,cuvintelor atenția asupra unor dificile situații sociale și potrivite” și cu finețea unui critic de artă pus politice care au marcat destinul unui popor. în fața unor eboșe unice prin intenția lor Și, totuși, ce l-a determinat pe autor umoristică și satirică, în care se insinuează, să scrie o asemenea carte? Parafrazându-l pe uneori, grotescul; așa sunt cele publicate în cronicarul Miron Costin, aș spune că ,,Tocila”, în ,,Moftul român”, în cercetătorului ,,i-a fost inimii durere” să lase ,,Șopârla”(aceasta se prezintă cititorilor: cufundați în uitare pe frondiștii care, apelând ,,iacă-mă și eu/iată am sosit/că-i mare nevoie la mijloacele artei, le-au pus în slujba de șopârluit/mai ales la Palat/ căci ce-auzii, ADEVĂRULUI. Acest personaj sobru și Doamne, că se săvârșesc/ în dugheana asta,/ ciudat, ocolit și înrobit de unii, dorit și eu mă îngrozesc”) sau ,,Moș Teacă”, în care dezrobit de alții, posesor al unui curaj zălud, ironia tăioasă,deloc elegantă, a cuvântului, al unei inteligențe răzvrătite și al unei comentată admirabil de Al. Gavrilescu, este spontaneități zeflemitoare, amintește dublată de caricaturi, atât de elocvente prin semenilor că pot și că trebuie să ia atitudine, puterea lor de a sugera trăsături morale, prin având de partea lor îndrăzneala revoltei, gesturi și atitudini, încât figurile politice simțul dreptății, umorul și istețimea. Căci a respective sunt efectiv desființate. Ironia arde avea, ca popor, un trecut - oricum ar fi fost narcisismul politic, denunță sonoritatea acesta- e o binecuvântare, iar recuperarea agitatorică, fonetica hieroglifelor patriotarde trecutului, indiferent prin ce forme, în cazul și reziduurile idealurilor trădate. Privind lucrării discutate, prin satiră și caricatură, e o anexa cu reproducerile, cu greu am rezistat necesitate. Premierea cărții de către tentației de a le discuta, pe fiecare în parte, Academie cu Premiul ,,Constantin Rădulescu mai ales că dovedesc un umor de calitate și, Motru”, acordat în 2017, este explicabilă. surprinzător pentru epoca respectivă, o La sfârșitul lecturii, cititorul poate rosti, fără anume sintaxă a limbajului plastic. M-aș teama de a greși: ,,nec plus ultra”. referi, totuși, la caricatura intitulată Dom Paladu la țâța bugetară care are în centru Maria TRANDAFIR pe numitul ,,consumator” al bugetului țării (ministrul de finanțe), văzut ca un copil foarte gras, care abia mai încape în albie și care este alăptat de sânul voluminos al unei femei (bugetul). Caricaturile, simple crochiuri sau desene tematice, realizate în linii fine sau în tușe groase, amintesc fie de Capriciile lui Goya, fie de sugestivele eboșe satirice ale lui J. Callot, atingându-și scopul, ca formă de rezistență a celor care doreau o schimbare, o ieșire din starea de nepăsare manifestată de conducători față de

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

O reabilitare necesară

Cleopatra fusese iubirea de la Bucureşti a lui Mihai Eminescu, fiinţă înaltă, frumoasă şi „blândă ca o icoană”, dar care rămăsese indiferentă la toate avansurile poetului, a cărui dorinţă e transpusă admirabil în poezia „Pe lângă plopii fără soţ”. Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, era „o creatură ideală, frumoasă ca un vis...cu părul blond şi cu ochi albaştri”, convinsă că aparţine unei categorii superioare poetului. Ea nu l-a iubit, ba chiar i-a minimalizat prezenţa fizică şi comportamentul, după cum rezultă din amintirile în care Cele mai multe biografii literare trec resentimentele şi distanţarea sufletească frecvent peste numele şi personalitatea faţă de cel ce o adora sunt dovada fiinţelor care i-au inspirat pe marii poeţi. adevărului că ea nu l-a înţeles. Nici una În lumina acestei realităţi, volumul dintre cele două femei pe care el le-a „Icoane de lumină” ( Editura Tiparul, admirat şi le-a iubit nu l-au înţeles şi n-au 1872), de Nicolae Petraşcu, critic şi avut intuiţia de a-i aprecia superioritatea istoric literar contemporan cu mulţi dintre spirituală. marii scriitori ai secolului al XIX-lea, Cea pe care el a iubit-o şi care l-a considera că posteritatea ar trebui să iubit fără rezerve, apreciindu-l şi cunoască şi aspecte ale emoţionantelor înţelegându-l, a fost Veronica Micle, de relaţii complementare profilului uman al care Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi s- poeţilor, care au exprimat, în memorabile au străduit să-l despartă, considerând că versuri, sensibile şi omeneşti sentimente nu-i merită dragostea, fiindcă era „o de iubire, inspirate de femeile adorate cu femeie uşuratică, nestatornică şi care li s-a intersectat viaţa. În volumul indiferentă la dragostea poetului”( Iacob amintit, scriitorul apreciază că femeile pe Negruzzi). care le-a iubit Mihai Eminescu şi care i- Revoltat de superficialitatea şi de au „completat cercul de suferinţe” pătimaşa intenţie din „moara cârcătaşilor afective sunt Cleopatra Poenaru Lecca, denigratori”, scriitorul Dumitru Hurubă a Mite Kremnitz şi Veronica Micle. Fire considerat că are datoria morală să romantică, poetul considera femeia iubită reabiliteze, cu probe indubitabile, „cel mai desăvârşit şi mai complet model memoria acestei femei, căreia soarta i-a de frumuseţe”, care poate trezi o explozie rezervat, pe lângă descoperirea în marele de trăiri pe care el le-a exprimat cu har poet a sufletului pereche, şi multe poetic, devoalând discret „drama dintre încercări şi prăbuşiri sufleteşti. Lui Mihai gândirea şi simţirea lui cristalizată în cea Eminescu, poeta Veronica Micle i-a mai înaltă expresie artistică a poeziei închinat multe poezii, în care vibrează româneşti”. sufletul ei sensibil, bulversat de

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 evenimente dureroase şi de răuvoitori Situaţia materială precară a subiectivi. familiei, explică de ce văduva Ana În volumul „Mai altfel despre Câmpean, mama Veronicăi, aranjează Veronica Micle” (Editura Limes, Cluj căsătoria fiicei de 14 ani cu profesorul Napoca, 2019), de Dumitru Hurubă, Ştefan Micle, mai în vîrstă cu peste 29 de apărut la împlinirea a 130 de ani de la ani decât copila ei. La 16 ani, tânăra soţie moartea poetei, autorul îşi motivează o naşte pe Valeria, iar după un an şi demersurile în prefaţa „Cuvânt înainte, jumătate dă naştere Virginiei. de lămurire”, amintind de bogata Dumitru Hurubă urmăreşte situaţia bibliografie consultată şi procesată cu socio-profesională a familiei Micle, dar şi discernământul omului din secolul al ajutorul mamei Ana, ceea ce-i permite XXI-lea, care cumpăneşte cu nepărtinire Veronicăi angajarea, probabil chiar complexitatea acestei relaţii afective, compensatorie pentru frustrarea afectivă, demontând eşafodajul de denigrări urzit în diverse activităţi obşteşti şi culturale, cu patimă de Titu Maiorescu împotriva debutând literar şi în presa vremii. Veronicăi, faţă de care mentorul Junimii La 22 de ani, aflându-se la Viena manifesta aversiune pentru faptul că, pentru tratarea unei eczeme, îl cunoaşte elevă fiind, ea fusese citată ca martoră pe Mihai Eminescu, poet consacrat, într-un proces de imoralitate al simţind o firească atracţie pentru calităţile profesorului. lui fizice şi spirituale, care-i stimulează şi Meritul lui Dumitru Hurubă este ei creativitatea poetică. Autorul acestui coroborarea informaţiilor din diferite volum inedit aminteşte poeziile scrise de surse, urmărite cronologic în conjunctura cei doi în următoarea etapă, în care se social- politică a vremii. Punctele de simte vibraţia sufletească a apropierii vedere ale unor personalităţi pro şi contra spiritual-afective, echilibrând noianul de (Ion Creangă, Iacob Negruzzi, Eugen griji ale Veronicăi, precum boala soţului, Lovinescu, George Călinescu, Augustin problemele fiicelor eleve, suferinţa Z.N.Pop etc.) devin argumente solide în mamei etc. Decesul lui Ştefan Micle şi demersurile autorului de a clarifica numeroasele complicaţii de ordin material ambiguităţile promovate de unii şi administrativ, frustrările afective şi răuvoitori, care aruncau în derizoriu o hormonale, fac ca tânăra văduvă de 29 de frumoasă poveste de iubire. ani, să vadă în poet bucurii existenţiale, Urmărind evoluţia Veronicăi, care-i dau puterea de a rezista autorul insistă pe profilul sensibil, dorinţa numeroaselor încercări, cu care se de cunoaştere şi aspiraţiile adolescentine confruntă. lăudabile, care promiteau o ascensiune Veronica se zbătea în eforturile de ulterioară a copilei cu reale calităţi fizice suprevieţuire, precum şcolarizarea şi intelectuale. Absolvă cu calificativul fiicelor, locuinţa costisitoare şi amânarea eminent Şcoala Centrală de fete din Iaşi, pensiei de urmaş, care nu mai venea. În cursul de limbă germană, cel de pian şi de această perioadă, Eminescu trudea la muzică vocală, învaţă franceza şi italiană, redactarea ziarului Timpul, epuizându-se joacă diverse roluri în teatrul condus de psihic şi fizic. Problemele materiale şi profesorul Luigi Ademollo, remacându-se sociale ale celor doi, afectaţi deopotrivă, prin talentul nativ şi prin seriozitatea au condus la suspiciuni de infidelitate, cu pregătirii. despărţiri şi împăcări, aşa cum rezultă din

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 corespondenţa lor, reprodusă şi comentată doi, Octav Minar a publicat prima parte a cu obiectivitate de autor. corespondenţei lor, concluzionând că: Întrebările retorice (cum iar?), „Răutatea şi invidia omenească nu vor problematizările (Să fi fost unul dintre putea să ierte niciodată îndrăzneala marii săi bârfitori?) şi punctele de Veronicăi de a fi iubit cu sinceritate şi suspensie de pe parcursul cărţii (...iubirea pasiune pe Eminescu”. lor atinsese apogeul...) implică cititorul în Cu realismul şi cu obiectivitatea aprecierea corectă a relaţiei dintre cei doi. istoricului literar, George Sanda afirma Cartea domnului Hurubă urmăreşte despre creaţia poetică a celor doi: pe zile, pe luni şi pe ani această poveste „Dramei creatorului neînţeles din erotica de mare iubire dintre cei doi poeţi, ale eminsciană, Veronica Micle i-a opus căror poezii şi scrisori rămân documente drama femeii neînţelese...” şi argumente ale adevăratelor trăiri şi stări Această reabilitare a statutului afective. Presentimentul morţii nedreptăţitei muze eminesciene se bărbatului iubit, îi inspiră Veronicăi bazează pe bibliografia selectivă poezia „Ce n-ar da un mort din groapă?”, consultată şi procesată cu obiectivitate de scrisă înainte cu o zi de a afla de decesul autor, care adaugă un grupaj selectiv lui. Răvăşită de durere şi decepţionată de cuprinzând poeziile Veronicăi Micle, destinul celui pe care l-a iubit şi care a având un Cuvânt înainte explicativ al lui influenţat-o creativ, după două săptămâni Dumitru Hurubă, completat cu aforisme de la decesul poetului, muza eminesciană formulate de Veronica. se retrage la Mănăstirea Văratec, Iconografia de la sfârşitul încercând să-şi refacă starea psihică volumului, cu şi despre Veronica Micle, deteriorată într-o căsnicie nepotrivită şi redau şi piatra funerară de la Mănăstirea într-o iubire „sfâşiată de răutatea lumii” şi Văratec, cu epitaful sugestiv pentru îngropată la cei 39 de ani. După zile şi tragismul condiţiei umane, desprins din nopţi agitate şi chinuitoare, în care avea poezia ei „ Şi pulbere, ţărână...”, ca un vedenia lui Eminescu, trecut în veşnicie memento pentru toţi oamenii, măcinaţi de în 15 iunie, Veronica, în 3 august a orgolii şi de intense trăiri: „ Şi pulbere, aceluiaşi an, face o congestie cerebrală, ţărână din tine se alege,/ Căci asta e a survenită în urma administrării disperate lumii nestrămutată lege, /Nimicul te a unei doze de arsenic, despre care unii aduce, nimicul te reia,/ Nimic din tine-n afirmă că fusese accidentală, deşi ultima urmă nu va mai rămânea.” ei poezie „O, Moarte” („Destul...aş vrea Volumul se încheie cu generosul repaus...Să dorm...Să dorm pe veci”) curriculum vitae al scriitorului Dumitru sugerează o camumflată moarte prin Hurubă, vechi mebru al Uniunii sinucidere. Gheorghe Panu afirmase Scriitorilor din România. atunci că :”O asemenea femeie duce cu ea în mormânt o comoară de dureri alese şi Livia FUMURESCU mari”. După 25 de ani de la moartea celor

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Întâmplări mai mult sau mai puţin amuzante din lumea satului

În ciuda diversității speciilor cultivate (povestire, schiță, nuvelă, roman) există o surprinzătoare unitate tematică a operei lui Ion Popa, o autenticitate a mărturiei transfigurată artistic în luceări de mare valoare, întâmplările relatate petrecându-se într-un același topos și timp ce fac din Purpura un model de comunitate autarhică românească ce trăiește și se organizează după propriile legi și cutume ancestrale. E o localitate care reușește să-și păstreze identitatea și valorile etice, chiar dacă intră adesea în conflict cu cele pe care modernitatea încearcă să le impună. Volumul ,,Între surâs și aguridă”, apărut la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2019, înfățișează cititorului întâmplări și personaje din satul natal pe care autorul l-a nemurit denumindu-l Purpura. Scrisul lui Ioan Popa ilustrează aici ceea ce M. Eliade definea ,,nevoia omului contemporan de a povesti sau a asculta povești reale sau imaginare”.Autorul exploatează un teritoriu semificțional alcătuit cu imaginație și talent din întâmplări și evenimente trăite sau auzite din lumea satului în care a petrecut o mare parte din viață în calitate de învățător, profesor sau director de școală. De această dată, autorul ocultează problemele serioase ale ruralului centrându- se pe aspectele amuzante ale vieții la țară, dezvăluindu-ne o lume intens colorată în care Procopie, ,,medicinistul” satului, scoate dinții ,,pacientului” cu patentul în schimbul unei sticluțe de rachiu cu care-și dezinfectează ,,instrumentul” golind-o apoi în timpul ,,operațiunii”, iar Floarea Cucului, care avea altă ,,tehnică” de lucru, își așeza clientul întins pe spate după care ,,își proptea hotărât unul din genunchi, după cum îi venea la îndemână, pe pieptul omului, apăsându-l cu toată tăria”, timp în care îi povestea acestuia întâmplări de ultimă oră din sat pentru a-i abate atenția de la durere ,,fiindcă să umbli prin gura omului nu-i totuna cu plimbarea pe Ulița popii în sus și-n jos. Aici-s multe și la toate trebuie să le ai grija”. E o abordare ludică a vieţii de la ţară în care întâmplări cotidiene banale capătă spectaculozitate sub pana autorului, iar personajele sale devin recognoscibile oricărui om care şi-a petrecut copilăria la sat. Amuzantă este și Anica lui Mariți care, găsind o proteză dentară, după ce constată că nu i se potrivește, o duce preotului pentru a anunța în biserică restituirea către cel care a pierdut-o cu specificarea expresă ,,fără nicio recompensă pentru găsitor”. Un flăcău își întreabă viitoarea soție, în biserică în timpul cununiei ,,de-i fată mare ori ba”, iar aceasta-i răspunde sibilinic ,,Cum ți-a fi norocul, Candine!”. Concluzia, ironică, aparține autorului: ,,De unde se vede cum căsătoria este singurul joc de noroc binecuvântat de biserică”. Literatura lui Ioan Popa este una tonică, autorul având acea bucurie a scrisului despre care Mario Vargas Llosa spunea că ,,literatura este tot ceea ce s-a inventat mai

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 bun ca să ne apărăm de nefericire și de restriște”. Umorul, care este una dintre constantele scrisului lui Ioan Popa, este unul benign,, un surâs abia schițat, fără nimic batjocoritor în intenție. Ironia sa este tandră, mângâietoare, ironie care nu jignește ci doar atenționează. Autorul este un moralist care prin parodiere și umor vrea să îndrepte unele ,,păcate” ale consătenilor săi. Țăranii prezentați, chiar dacă par uneori naivi și neîndemânatici, au un puternic sentiment al eticului și credință în Dumnezeu. De aceea când Filon (În) Fidelitate) se încurcă cu soacra, satul o condamnă, iar pedeapsa divină se arată neînduplecată. ,,Rușinea îndurată și păcatul săvârșit n-o mai îngăduiseră multă vreme pe lumea asta”.

Casă din ‚,Purpura”

Scrisul lui Ioan Popa își are rădăcinile în tradiționalismul ardelenesc, real și de substanță al lui I. Slavici, Agârbiceanu și Pavel Dan. Lucrările sale sunt dominate de un flux prozastic bogat, reunind amintiri, crâmpeie de gând, imagini păstrate revenite în memorie și așternute pe hârtie.Există o permanentă pendulare între amintire şi ficţiune, autorul devenind, pe rând, autor neutru sau persoană implicată. Narează fără inhibiții de situație sau limbaj, alternând descrierea sau dialogul alert și piperat, cu expresii populare unele cu directe conotații sexuale. Avem de-a face cu o diegeză bine construită și dusă până la capăt în care personajele sunt vii și surprinse în mișcare în realitatea cotidiană. Este un construct epic exercitat pe suprafețe narative restrânse ce impun o concentrare deosebită din partea autorului. Narațiunea este focalizată pe personaj, scriitorul revenind în final cu o sentință, de obicei șugubeață, în finalul povestirii.

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Pentru a da autenticitate personajelor, le denumește așa cum erau cunoscute în sat: Salomia dintre garduri, Floarea Cucului din deal, Sofia de peste vale, Ion Dinu cel mărunt, Soanii din Valea morii, Procopie, Armeanca, Sântion căruțașul etc. O secțiune a cărții este dedicată întâmplărilor din viața școlară, cu învățători dedicați profesiei (Perspicacitate, La școala de după deal, Lae Nițu) dar și cu cei ale căror ore de predare sunt mai mici decât pauzele iar dimineața trec mai întâi pe la cazanul de rachiu ,,se cinstesc acolo oleacă, să-și facă poftă de lucru, și-apoi vin la școală” fiind surprinși într-una din zile asupra faptului de însuşi inspectorul școlar venit în anchetă. Alte povestiri au ca temă relația puternică și statornică de iubire între copii, părinți și bunici (Bunicul, În vizită la bunica).Bunicul cel atotîngăduitor cu nepoţii ne aminteşte de Delavrancea, iar bunica, cea blândă, îi iartă şi când, vizitând-o la aniversarea zilei de naştere ,sunt mai atenţi la mesajele de pe telefoanele mobile decât la întrebările ei. Discrepanţa între generaţii este subliniată de autor: „Ei,nepoţi moderni, cu ochii-n celulare, ea,venită din alte vremi, cu ochii scăldaţi în lacrimi! Vremea bunicii se trecu!” Jocurile copilăriei sunt privite cu înţelegere şi duioşie, chiar dacă uneori pot duce la adevărate drame cum este cazul celor două fetiţe care din joaca de-a caii ajung, pe jos, la Blaj sau a celor care joacă şotron pe platforma unui camion ce urma să fie încărcat cu buşteni. Peste toate întâmplările, chiar dacă sunt vesele, plutește un ușor aer nostalgic autorul oferindu-ne perspectiva unui martor ocular într-o lume ce-i aparține firesc, un univers tradițional văzut cu ochii celui îndepărtat de sat prin locuire, dar a cărui matrice fondatoare rămâne lumea rurală. Dorul de locurile natale îl face şi pe Ionu Soanii,cel plecat de gura nevestei la muncă undeva lângă Bucureşti,să se întoarcă,atunci când nimeni nu mai credea, acasă. Chiar mutarea prin măritiș într-un sat vecin este resimțită ca o dramă în satul tradiţional. Pentru bunica Emilia ,,satul străin e ca o pasăre fără aripi”, iar ,, față de rânduielile lăsate acasă, până și depărtarea de la cer la pământ părea prea mică”. Volumul are o construcție unitară sub raport tematic, dar și ca viziune, păstrând un raport perfect între confesiune și ficțiune. Autorul dovedește o sensibilitate parodică remarcabilă, alcătuind o scriitură colorată de mixtura dintre cuvintele populare (regionale) și neologisme. Stilul este simplu și clasic, fără inovații postmoderniste, cartea citindu-se cu ușurință și plăcere. Prin volumul de faţă, Ioan Popa conturează un destin de adevărat prozator și rotunjește o operă. Ion TODOR

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Teodor Oancă, Cercetări de onomastică și dialectologie, Editura GRAFIX, Craiova, 2019

Teodor Oancă revine în atenția cititorilor cu această lucrare care cuprinde, pe lângă studii și articole apărute anterior în diferite reviste sau volume omagiale și pagini inedite. Toate acestea dovedesc preocuparea autorului pentru activitatea de cercetare științifică, alături de cea didactică. Conținutul acestui volum este axat pe studiile și articolele ce pun accent pe cercetarea interdisciplinară, vizând relația onomastică-dialectologie, onomastică-etnografie, formarea cuvintelor ș.a. Autorul subliniază importanţa cercetărilor multidisciplinare (geografie, istorie, dialectologie, morfologie, semantică, toponimie etc.)în vederea reconsiderării unor arii dialectale, urmărind frecvenţa unor denominaţii în diferitele judeţe ale ţării.Această diseminare geografică pe arii largi şi interferente s-a produs în cele mai multe cazuri în perioada medievală şi premodernă când se practica transhumanţa. În ceea ce priveşte numele de familie, pe lângă cele provenite de la nume de meserii şi ocupaţii, funcţii publice, .vicii, obiceiuri, defecte fizice, animale, păsări sălbatice sau domestice, autorul identifică alte două microsisteme antroponimice: nume de familie româneşti provenite de la nume biblice şi calendaristice şi nume de familie provenite de la apelative de origine autohtonă. Instituţionalizarea numelui de familie s-a făcut relativ târziu în Transilvania,Maramureş,Crişana şi Banat,în timpul împăratului Iosif al II-lea iar în Vechiul Regat aproape un secol mai târziu. Schimbarea numelui de familie este legiferată în 1945 când se limitează atât numele de familie cât şi prenumele la cel mult două cuvinte. O altă lege din 1968 permite ca numele de familie sau prenumele să fie mai mare ajungându-se în unele cazuri la 4-5 cuvinte ca în legislaţia ţărilor hispanice. Observaţii interesante se fac şi în privinţa schimbării numelui de botez sau de familie cât şi a tendinţei de occidentalizare a acestora sau,dimpotrivă,de înlocuire cu nume româneşti. Cercetarea asupra numelor de familie, considerate de autor „documente de natură lingvistică”, se adresează atât specialiștilor, cât și persoanelor interesate de acest aspect al limbii.Remarcăm articole ca: Toponime compuse cu determinant adjectival în Câmpia Băileștiului, Aspecte ale relației entopic-toponim în Câmpia Băileștiului, Sensul apelativului „hotar”în sudul Olteniei, Arămuc, rămuc-atestare și origine, Numele personal din perspectivă socio-lingvistică. Altele se referă la antroponime formate prin dublă sufixare, cu sufixe perechi sau cu sufixele –cea,-ilă.Atrag atenția și studiile intitulate: De la nume de unelte la nume de familie sauTranshumanță și toponimie în Oltenia.Volumul se încheie cu studiul Antroponime huțule. Multe dintre studiile menționate sunt urmate de o serie de Anexe care cuprind exemple de nume de familie așezate în ordine alfabetică, însoțite de cifre care indică răspândirea și frecvența lor în județele ţării. Toate acestea dovedesc o muncă susținută, pasiune și interes din partea autorului, preocupat de cercetarea onomastică și dialectală. Maria COBUSNEANU

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Poezia stărilor contradictorii şi a energiilor alternative Octavian Doclin, Şi punct. Şi de la capăt, poeme, Ed. Gordian, Timişoara, 2019

Octavian Doclin (Octavian Chisăliţă, fundamenta şi a defini structural un univers n.1950) a debutat ca un neotradiţionalist, personalizat, ca în poemele „Subterana”, când se conturau optzecismul şi textualismul „Scribul”, „Grădina răsadurilor” sau (Neliniştea purpurei, Ed. Facla, Timişoara, „Cuvântul”; pe de altă parte, apare dorinţa de 1979), şi a continuat în acelaşi sens cu Fiinţa a-şi înnoi discursul. Tainei, Ed. Facla, Timişoara, 1981, Muntele Cartea a avut o „gestaţie” de nouă luni, şi Iluzia, Facla, Timişoara, 1984, realizând o poemele fiind datate între 23 aprilie 2018 şi 30 sinteză personală între un discurs folclorizant noiembrie 2018 (de sfântul Andrei), mai exact, şi tentaţia spre un univers speculativ care opt luni şi o săptămână. Deşi în majoritatea amintea vag de Nichita Stănescu. Însă cu textelor autorul se confesează, fără să ajungă volumul Între pereţii de plută sau moartea însă la a practica autobiografia, există totuşi un poem, „Numele”, referenţial ca naştere după Doclin (1999) începe etapa deplinei nominală, de o amplitudine aparte faţă de restul cristalizări a unui discurs confesiv, între poeziilor. Aici poetul propune disocieri şi reflexivitate şi memorialistică alegorică. polarizări speculative privind o identitate Creaţia poetului impresionează mai cu alternativă, cu două biografii divergente. Mai seamă prin numărul de cărţi semnate (45, dar mult, sugestiile sunt completate şi de tabloul de nu e sigur că am numărat bine!), dar mai pe copertă al lui Petru Vintilă, care – prin semnificative încă sunt numele scriitorilor şi pictura sa elaborat naivă şi-a făcut un nume în criticilor literari care fac referinţă la autor. Europa şi America, dar n-a uitat, se pare, Amintim selectiv: Ion Marin Almăjan, Lucian originea sa bănăţeană, identitcă cu a lui Alexiu, Mircea Ciobanu, Marin Sorescu, Octavian Doclin. Mesajul ar putea conduce la Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru, Ela ideea că oamenii din viitor nu-i vor putea Iakab, Ada D. Cruceanu, Ion Cocora, Mircea judeca pe înaintaşi pentru faptele lor, deşi Martin, Zenovie Cârlugea, Gheorghe Grigurcu, afirmaţia ar trebui nuanţată: care oameni din Petre Stoica, Marcel Pop-Corniş, Ion Pop, viitor, care fapte ale înaintaşilor? Gabriela Şerban, Alexandru Ruja ş.a. Octavian Doclin se iluminează identitar În volumul de faţă poemele au căpătat prin polarizări succesive, optând o dată pentru puls narativ, chiar dacă au rămas în stările de armonie, ca apoi să mediteze la dimensiunile unei singure pagini şi chiar dacă condiţia de Scrib, sau de Grădinar, să alterneze nu evită o gesticulaţie care motivează Incipitul între poem şi poemă, între Împărăţia cerurilor şi finalul. Mai mult, autorul s-a reformulat şi şi Subterană. Toate acestea constituie într-o variantă textualizată, dar fără să treacă cu semnificaţii simbolice dominante, generatoare totul la textualişti. de energie tensională. Cred că are importanţă faptul că toate Adunând tot mai multe referinţe despre poemele sunt datate şi localizate („în biserică” textele sale, autorul pare preocupat de imaginea etc), într-un sens de convergenţă şi unitate a sa critică, de receptarea creaţiei sale în integralei, în condiţiile în care viziunea a conştiinţa profesioniştilor, ceea ce – în situaţia devenit mai accentuat reflexivă. unei difuzări deficitare a cărţilor – este o Autorul se află permanent conectat la atitudine demnă de luat în seamă. facerea poemului, integrat în acea procesualitate care presupune textul în act, Aureliu GOCI poemul „in statu nascendi”. În scriitura lui Octavian Doclin sunt reperabile două atitudini oarecum contradictorii: pe de o parte, aceea de a

100

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Ada D. Cruceanu în Grafeme și nu numai

Autoarea sibiancă reșițenizată la 1975 își strânge textele edite și inedite scrise de-a lungul timpului – între anii 1989 și 2017 – alcătuind o carte intitulată Grafeme (Timișoara: Gordian 2017 – 144 p., format 20,5x14,5 cm.), pe care o dedică lui Octavian Doclin, soț reșițean și stimulent personal declarat al autoarei, responsabil pentru gestul cultural de tipărire-alcătuire a acestei apariții publicistice. Dincolo de parti-pris-urile ideologice de tipul colaboraționiști- rezistenți (existente ca oriunde și în România, mai exact Timișoara și împrejurimile sale literare dinainte de rotația 1989), autoarea aduce laolaltă în volumul Grafeme o serie de portrete de scriitori și artiști plastici, muzicieni, oameni de litere și arte din zona Sud-Vest. Întregul este structurat în patru capitole: I. Eseiști. Citici literari. Cronicari. Publiciști. Traducători, II. Prozatori, III. Poeți și IV. Vernis. Autoarea construiește, din toate aceste fragmente de text șlefuit lingvistic și plin de culoare, un mozaic oarecum bizantin de oglinzi focalizate pe chipul personalităților valorizate în comentarii punctuale, nelipsite de gustul erudiției, al contextualizării docte, exacte, o frescă de cronicar al vieții culturale bănățene din ultimii 30 de ani, cu firești extensii în trecutul mai îndepărtat. Stilul alert, nuanțat, bogat în interpretări inedite, ironie și informație etc., recomandă un eseist de anvergură barthesiană, paradoxal poate că prea reținut în a publica – așa cum ar spune M. Ivănescu, bucureșteanul retras el însuși cândva, la Sibiu: dintr-o «modestie prost înțeleasă». Fie că analizează Junimea ca gest întemeietor în direcția sincronizării culturii românilor la nivelul/palierele gândirii/modelului european; fie că rescrie cu mult umor mitul amazoanelor europene pe câteva secole, alături de Adriana Babeți; ori că își grafiază opiniile sociologice despre un Heimat paradoxal... românesc prin (ne- dar, totuși,) părăsirea Banatului- Vaterland ca urmare actuală a unei strămoșești dezrădăcinări, în Scrisorile de la sălaș ale lui Alexander Tietz, viitorul emigrant-evadat din Heimat-lagărul comunist – criticul literar criticul de artă, criticul mentalităților ori al metehnelor și virtuților în radiografiile adunate sub titlul Grafeme poartă numele Ada D. Cruceanu și a fost, de câteva decenii bune, este și va rămâne „Doamna Ada de la Cultură” nu doar pentru

101

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 poetul Gheorghe Azap, dar pentru câteva generații de poeți, plasticieni, condeieri dramatici, epici sau de atitudine și artiști români cu precădere cazați în geografia spirituală de neconfundat, unică și valoroasă, a Banatului Montan. În context, se remarcă textul de deschidere al cărții, în care Ada D. Cruceanu face radiografia critic-amuzată a momentului biografic de întâlnire a scriitoarei Adriana Babeți cu căutătorul de la Păltiniș – C. Noica, cel care urmărea viitorul Neamului, prin cultivarea potențialilor salvatori, după o (andro)strălucită – spune autoarea – grilă proprie de formare, celebrul nisus formativus noician al așa-zisei «rezistențe prin cultură». Cu dezinvoltură „deconstruiește” mitul „imaginarului” simțind și făcând cititorul să rezoneze, să simtă și el exagerarea și limitele, facticitatea reducționistă a pletoricei omniprezențe manierist-baroce de care se bucură Școlile, Centrele, Laboratoarele, Atelierele, cursurile și seminariile Imaginarului în suprasaturata contemporaneitate: nu „imaginarul” sau „imaginatul”, deși probabilitatea unui transfer de natura celui pe care am încercat să-l sugerez nu e un „construct” al... imaginației mele! (p. 46). Cu gândul la cititorul cel bun și la cronicarul/criticul sau la cititorul critic surprins în act (p. 48) își scrie Ada D. Cruceanu cartea de Grafeme, ca pe o culegere de analize atente și ofertante/răsplătitoare, de vesele concluzii pertinente, ca detașate linii de forță ale unei veritabile istorii literare proprii. Pe cronicarul de cabinet Lucian Boia îl citează fără rețineri alături de oraliștii antici ai istoriei, Herodot, Diodor din Sicilia, Plutarh, Procopius din Cesareea. Stilul Adei D. Cruceanu, de o cuceritoare tandrețe în abordare, face nota specifică (a) unui spirit cu adevărat umanist. Se cuvine, de asemenea, menționată contribuția de până acum a condeierului onest și atent la viața culturală a zonei în care viețuiește, vezi nota ironic-edificatoare a subtitlului cărții Grafeme: (lecturi de provincie), în manieră mai îngăduitoare, mai maternal-descrâncenată decât, bunăoară, sarcastica formulare a altui mare „provincial” român (în sens eliadian), Gheorghe Grigurcu, cel care se autodeclară cetățean locuitor în „Amarul Târg” de pe Jii. Cărțile Adei D. Cruceanu: Radu Stanca – dramaturgul, la 1992 și Porunca Fiului. Eseu asupra prozei lui Sorin Titel, la 1997 (desigur și celelalte volume ale autoarei) alcătuiesc, împreună cu recentele Grafeme din 2017, o operă cu valoare referențială, de patrimoniu, în receptarea critică de specialitate a mișcării spirituale de la noi, la început de mileniu și cu precădere a realității de conținut a acestei spiritualități în speța ei bănățeană. Mihai POSADA Sibiu-pe-Cibin, 19 Cireșar 2019

102

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Adrian Ţion -Energizarea limbajului (Adrian Mihai Bumb la primul volum)

O avalanșă de cuvinte desperecheate rostogolește cu dezinvoltură maniacală Adrian Mihai Bumb, pătruns și entuziasmat până la paroxism de propria-i rostire poetică, în caietul de mărimea A4, fără coperte, compactat rudimentar, alcătuit din îngălbenite coli așa-zis „ministeriale” în, totuși, volum de debut considerat, numit avangardistic neopoèsia. Broșura/ ciudățenia editorială apărută la „Zalmoxis” în 1993 are farmec prin aerul ei vetust, amintind de tehnica depășită azi a tiparului înalt și trezind melancolii referitoare la bucuria de a ieși în public oricum, cu puțini bani, desigur, și cu mari avânturi literare. Înflăcărarea scrisului sare literalmente din paginile acestui „monitor de neopoèsie” sau din „dicționarul unui biet poet de beată poesie”, după cum precizează însuși autorul. Textele dactilografiate la o mașină de scris mecanică, antedeluviană, conțin versuri lungi, pe orizontală și verticală, nici n-ar fi încăput pe un format A5, atât de nestăvilită e rostirea. Volumul se deschide cu câteva catrene de întâmpinare a cititorului, versuri de un încifrat mesaj, ocultat în bolboroseală și vizionarism criptic, apoi aporia textualistă primește aparență teatrală. Textele se structurează pe scene și dialog imaginar între Ratine și Logi (două apariții fantomatice abia schițate), cărora li se alătură apoi alte personaje ilare precum Generalul Kick, Sergentul Serghell, Orange și Soldații Cromatici spre a parodia spiritul cazon. Experiența stagiului militar e virulent sugerată în linii caricaturale, se insinuează o „luptă între coloranți” de un ridicul absurd, à la Jarry. Apar alte tentații de înscenări pastorale cu ciobani mioritici și oițe rebele, prefigurări poematice ieșite din legendă. Dar firele legate de schema dialogului teatral slăbesctreptat și în text își fac loc coronamente stilistice de suprafață așezate pe duzine de asocieri forțate de imagini stridente, construcții bazate pe calchierea unităților frazeologice anemiate de debitul verbal mereu în vervă, mereu în creștere. E o goană prin cuvinte ca la avangardiști. Poetul concepe o modalitate atipică de a construi poezia. El creează cu frenezie nereținută un univers distopic în care nimic nu e la locul cuvenit, mai exact, toate elementele sunt mișcate și sunt prinse într-un vertij lingvistic halucinant. Aceasta vrea să fie noua poezie imaginată de Adrian Mihai Bumb: „uite poezia de casă mirosind îmbietor și desing”. Se pare că este vorba despre un deconstructivism împins la extreme, voluntar, copleșitor, a cărui unică motivație este doborârea barierelor de orice fel, într-un avânt liric de proporții, dictat de libertatea de conștiință resimțită ca nevoie de a redimensiona energizarea limbajului. Autopersiflarea funcționează intermitent cu evidente rezultate amuzante, sentimental- blajine. „Monitorul de neopoèsie” se consideră „un poet trimis la reciclare într-o lume plină de bunătăți și apoplexie.” Beatitudinea se combină cu staza. În versuri pline de candoarea tinereții sunt cuprinse exclamațiile venite din direcția recuperării boemei: „ah, oameni ce

103

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 unesc damigeanacu cerul și pe coapta terasă aduc din burți grădini”. Spiritul boem tranzitează scriitura ca o boare revitalizantă. Desigur, în programul unui iconoclast hrănit cu himere ca Adrian Mihai Bumb, spargerea tiparelor, eludarea unității ideilor poetice, topica sărită din țâțâni merg mână în mână cu folosirea ostentativă a cuvintelor nepoetice. Insurgența poetului avansează zgomotos pe strune excesiv întinse și ia în stăpânire ambiguizarea ca sursă de a atenua ironizarea. Astfel că jocul lui lingvistic se exprimă în inocente inflexiuni verbale. Totuși, ironiile textuale sclipesc intermitent, absurd, contrase constant în dezmățul cuvintelor: „o grenadă din sâni de fier”, „pământul a fost creat gol-goluț (...) timpul l-a umplut de mizerie”, „un picior încălțat fuge mai repede ca unul care duce povara papucului”.Cotidianul pătrunde prin ferestre întredeschise: „în Iugoslavia se trage și noi prindem peștele speriat”, „stai la coadă la caritas”, „pecican punând bombe la ceapeul paraipan”, „ea bea florio/ o variantă mănăștureană din toți poeții dulci”. Poetul îngână de-a valma prețiozități și platitudini inocente, observații profunde asupra vieții și drăgălașe gratuități într-o degringoladă a sensurilor luată în serios. În ciuda insinuărilor că imită dialogul în regim de teatru absurd, lungile sale poeme sunt emanații ale exercițiului impus de suprarealiști prin dicteul automat și reluat sub această formă convulsivă. Entuziasmul poetului deplasează, deșiră sensuri: „tomuri de topiri literare/ Vomuri de striviri alterate.” Înregistrează răbufniri ranchiunoase, considerate înainte tabu, transcrise fără jenă în limbajul străzii, tot o cucerire a libertăților postdecembriste: „cabrează urma urină de mire sovietic cosmopolit regretabil”. Și asta se întâmplă în așa fel încât ai impresia că te afli în fața unor suite enumerative care nu se mai sfârșesc. Face, chipurile, demersuri „pentru vindecarea poeziei în străinătate”(un moft) și eliberează instinctul de a teoretiza, preluat și dezvoltat cu asupra de măsură în volumul următor. Analizează succint „sortimentul uman al apropierii”, locul unde erosul e expediat în diatribejignitoare sau numai ironice: „o vreme ne-am ținut degeaba de mână (și ne-am iubit)” sau „trupul ca o beteală larvară a femeii de râu” sau „tu ești patima eu sînt treaz tu corola”. Stârnește o adevărată revoluție printre figurile de stil înțepenite în canon (miroseau „a bătrânețe cuvintele”). Orice notație este luată în răspăr, după modelul implementat de ironiști ca Boris Vian, de pildă: „și-a deschis însă buticul după Revoluție – port o triadă de libertate propedeutică”. Nu găsim,din păcate, un crez poetic bine conturat în toată această avalanșă de cuvinte, deconspirând un spirit ardent, numai dacă luăm suma poemelor volumului ca pe un manifest poetic valid, trimfând peste zări de conservatorism rânced, tiradă trâmbițată cu emfază de începător liber de orice constrâmgeri. Poezia lui Adrian Mihai Bumb e glasul libertății. E drept că poetul disimulează, distorsionează ideea frecvent, dar intuiește oprirea din flux: „se speră ca-ntr-o bună zi să se înceapă valorile”. Chiar și în final, în „erată la neopoèsie” se complace în aplatizarea unui mesaj coerent: „Vor toane de poet baricadat în cenușă/ Vor arme de copil profet nativ.” Stilul aduce a bolboroseală și a retorică fără miză, dar poezia lui Adrian Mihai Bumb exprimă o atitudine, o fermitate a rostirii, ascunde o forță interioară de reală valoare înnoitoare.

104

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Aforisme. Maxime. Reflecţii V.Grozav- Panseuri despre moarte

 Fără mine, viaţa nu va fi nici mai bună şi nici mai rea, dar va fi un pic mai încărcată de singurătate pentru cei apropiaţi.  Naşterea este asistată întotdeauna de moarte.  Moartea este la fel de inventivă ca și viaţa.  Hotarul dintre DA şi NU este limita vieţii.  Se moare mai uşor decât se trăieşte și se urăște mai cu patimă decât se iubește.  Cine-nţelege cu adevărat moartea, moare liniştit, dar cine o înţelege?  Întotdeauna, fumul morţii se ridică din flacăra vieţii.  Când eşti tu însuţi, şi moartea va fi ea însăşi.  Cu cât murim mai în vârstă, cu atât murim mai singuri.  Dacă în viaţă, primul pas s-a făcut cu stângul, mai mult ca sigur că ultimul va fi făcut cu dreptul.  Când totul decurge firesc, primii şi ultimii paşi din viaţă sunt făcuţi cu ajutor.  De cele mai multe ori nu lasăm în urma noastră nici măcare o bornă care să ne marcheze trecerea.  Şi moartea are suflet.  Moartea unui cunoscut văduveşte cercul nostru de o rază.  Boala încheie foarte rar tratate de pace cu oamenii.  Consecinţele războiului dintre boală şi om nu sunt întotdeauna devastatoare.  Orice drum are două capete.  Când încetăm a ne minuna de tot ce vedem şi auzim în jur, este semn că moartea ne-a înteminţat sufletul.  Cine urmăreşte numai plăcerea nu va înţelege nimic din bogăţia vieţii.  Trupul care plânge cere alinare.  În faţa morţii, argumentele vieţii devin inutile.  Spre deosebire de cel viu, mortul este întotdeauna perfect.  Moartea nu acţionează cu jumătăţi de măsură.  Când viaţa este o suferinţă continuă, ajungem să considerăm moartea o consolare.  Somnul e odihna zilei, moartea – odihna vieții.  Fiecare lumânare se topeşte la flacăra sa.

105

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

 Nu dragostea de viaţa, ci teama de moartea ne-a învăţat să fim ceea ce suntem.  Cine crede că a existat înainte de naştere, este convins că va exista şi după moarte.  Monotonia e pasul vieții către moarte.  La marginea drumului se află şanţul, iar la cea a vieţii groapa.  Cine-şi ucide simţurile, îşi mortifică trupul.  Nu viaţa moare, ci aparenţa ei.  Când boala ne consumă o parte din energie, simţim oboseala, când ne-o consumă pe toată, devenim trecut.  Când nu te aruncă la pământ, boala te face demn.  Nu plângem că plecăm, ci fiindcă nu ştim unde plecăm.  Oricât ar fi de frumos mormântul, tot un schelet odihneşte în el.  Ne naştem păstori şi sfârşim oi.  Tragediile nemuritoare se nasc din marile duşmănii şi din marile iubiri.  Când ura nu ucide duşmani, ne ucide pe noi.  Imperfecţiunea e apogeul vieţii, perfecţiunea – al morţii.  Când eşti preocupat excesiv de corp, teama de moarte devine obsesie.  Şi rădăcinile puternice mor.  Moartea este concluzia vieţii.  Luciditatea vede şi moarte în inima vieţii.  Când materia dă semene de slăbiciune, fie suntem bolnavi, fie ne apropiem de destinaţia finală.  Când bunătatea ne părăseşte, sufletul moare.  Cine se hrăneşte cu slava mulţimii, acela va muri, fie-n indiferenţă, fie-n ghearele ei.  Viaţa este un cantonament care ne pregătește pentru moarte.  Tot cele care încununează viaţa, vor fi certificate sau negate de moarte.  Oricât ne-am pregăti, moartea tot ne ia pe nepregătite.  În anumite circumstanţe trebuie să fii sănătos tun ca să poţi muri.  Cu fiecare aniversare ne apropiem tot mai mult de linia de sosire.  Nimeni nu ne spune de ce a trebuit să ne naştem şi de ce trebuie să murim.  Cu cât suntem mai aproape de cruce, cu atât răsună mai puternic glasul nemuririi.  Murim în ochii altora nu şi în ochii vieţii.  Pe trupul gârbovit nu-l îndreptă pământul.  Dacă doreşti să te cunoşti, nu privi în ochii celor din jur!

106

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 Reverberaţii poetice

Dumitru Mălin - Poezii

Ca de la un banchet cu vinuri rare, Turnate din ulcioare de-amăgiri, Din care tu, puțin, din fiecare, Doar ai gustat, căci alții erau miri.

Căci alții aveau străchinile pline Cu bunătăți făcute pentru zei, Dar și ei vor pleca, la fel ca tine, Banchetele se sting și pentru ei.

C-ai fost ținut cam pe la prag de scară, Că ți s-au pus pelinuri în pahar; De mi-ai fi dat, tu, aripi Nici cei ce-au stat la masa princiară N-au fost mai oameni c-un suspin măcar. În ziua-n care, mamă, m-ai născut De mi-a fi dat, tu, aripi, nu palme truditoare, Deci când se sting luminile și pleacă Să pot țâșni din blestematul lut Chefliii toți, pe strâmtul drum al lor, Spre orice-nalt, spre orice depărtare.. Tu, nici flămând nici beat, să-ți zici: ce dacă, A fost doar un banchet întâmplător. De nu mi-ai fi dat gândul ziditor, Nici inima cu doruri și păcate, Ci doar frumosul și nebunul dor Și ce rămâne De-a tot zbura departe, mai departe. Tot ce-am făcut se ține după mine, Să nu-mi fi dat nici frica de căderi, Mă strigă-n taină tot ce n-am făcut, Înspăimântarea fulgerului rece, Dar trebuia, așa ar fi fost bine, Nici timpul, ce nu-i mâine, azi și ieri, Azi mă urăște timpul meu pierdut... Ci disperarea mea că totul trece. Veți spune mulți că timpul nu urăște, De nu mi-ai fi dat țară, limbă, neam, Că el cu toți e nepărtinitor; Ci doar albastre necuprinsuri line; În hăul mării, ori în vârf de creste Poate doar tril al cerului eram, De-aș fi trăit, tot trebuia să mor. Nu suflet greu și tulbure ca mine. Deci timpul mie mi-e dușman de moarte, Deși, de-o viață, prieten mi-a rămas, Doar un banchet Vom merge împreună mai departe Și-l voi iubi până la ultim ceas. “Ca de la un banchet să pleci din viață” Zicea un Diogene, cinic rău: El va învinge patimile mele Nici beat de lumea, oarbă ca o ceață, Și-atunci îl voi ierta, îl iert de-acum; Și nici flămând în strâmt butoiul tău. Am fost văpaia albă-a unei stele Și ce rămâne-n urmă-mi: praf și fum.

107

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Jurnale. Memorii. Amintiri O autobiografie - fragmente –

Locuind la marginea Münchenului, într-un cartier plin de verdeață și de lacuri, nu mi s-a dezvoltat frumosul natural ca un simț al naturii, fără să știu de ce. La fel am pățit-o la Sibiu, unde am rămas indiferent la atracțiile montane și la posibilitățile de schi. Boema mea avea un itinerar strict urban și niciodată nu am simțit chemarea de a-l schimba. Tot așa, nu mi-am putut schimba rutele Ardealului cu altele: am locuit la Cluj, Oradea, Sibiu și din nou la Cluj. La München, mă simțeam ca în Ardeal, poate Bavaria este Transilvania Germaniei. Din Bucovina natală am venit în Ardeal la o vîrstă fragedă, dar m-am înfipt cu temeinicie, pentru totdeauna. Mîndria de a fi ardelean a fost o achiziție intelectuală, mai ales datorită facultății din Cluj (fabuloasa copilărie de la marginea Albei-Iulia nu a putut cristaliza, datorită vîrstei, elanuri mai ample). Deseori îmi vine în minte entuziasmul cu care Bălcescu numea Ardealul, de aceea, la Palermo fiind, am căutat hotelul în care a murit Bălcescu, de pe Via Butera. Din Karlsfeld, îmi exercitam toate atribuțiile care îmi reveneau, inclusiv cele publicistice. Dl. Dumitrescu, René de Flers veneau regulat la mine în vizită, la alții (Pavel Chihaia, Ion Dumitru, Radu Bărbulescu) mergeam eu. Victor Frunză, editorul din Danemarca, a fost la mine și l-am tratat ardelenește, cu slănină, ceapă și țuică, ceea ce l-a impresionat. De la el am primit cartea de Corneliu Florea, pe care a editat-o; în ea, medicul Dumitru Pădeanu din Bistrița își povestește zbuciumul sufletesc prin care a trecut pînă a ajuns în lagărul Treiskirchen din Austria. Am vrut să- l cunosc și, într-un tîrziu, i-am aflat adresa: locuia în Canada, la Winnipeg. I-am scris și am devenit prieteni,prietenie care și azi durează, cînd vrea să revină la Bistrița, cum mi-a scris. * În perioada cît am locuit la München, a devenit un ritual sărbătoresc vizita anuală pe care mi-o făcea istoricul literar Nicolae Florescu, plecat în documentare la Biblioteca română din Freiburg și la Paris. La München îl căuta pe Pavel Chihaia și pe mine, plus că se vedea și cu alții din exilul anticomunist românesc. Cu aceste ocazii, își dădea drumul cu o serie de observații și mîhniri aduse din țară, reușind să ne pună în contact direct cu ele, mai ales cu nemulțumirile lui, care edita Jurnalul literar fără niciun ajutor, că trebuie să se descurce singur. Din această cauză, se certase cu Eugen Simion, președintele de atunci al Academiei, dar și alți decidenți îl tratau cu indiferență. Dorința lui cea mai mare era de a aduce acasă literatura care se făcea în diaspora, pentru care se documenta cu atîta răbdare și cu atîta tenacitate. A reușit, astfel, să facă din Jurnalul literar principalul mijloc de unificare a celor două părți ale culturii noastre unice. Am continuat exercițiul scrierii cronicii literare și după dispariția lui, omagiindu-i astfel preocupările de la jurnal și de la editura cu același titlu pe care tot el o îngrijea. Îi perpetuăm memoria continuîndu-i activitatea. Făceam la fel cum auzisem că fac cei vreo 2-3 care continuau să lucreze fără remunerație la Biblioteca din Freiburg. Noroc că sunt pensionari – și al nostru.

108

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

* Revenind în România, i-am îndrumat pe unii prieteni să-și trimită cărțile la biblioteci din străinătate care colecționează și cărți românești și care sunt căutate de cei care vor să ne cunoască. Din păcate, la Biblioteca din Freiburg, cea mai mare din Occident, aflasem înaintea plecării mele din Germania, că statul german le tăiase subvenția, din cauza certurilor românești privind funcția de director. Foarte bine, mi-am zis, poate vor înțelege ceva conaționalii noștri, păcat însă de instituția ca atare, găzduită într-o clădire impunătoare. Nu știu cîți şi-au trimis,cărţile eu le-am dat adresele din SUA (Biblioteca Congresului), Franța, Germania, Italia. Dorinței mele de a călători nu i se mai pune nicio piedică din țară, agențiile de turism afișează cele mai tentante trasee pe mapamond, indiferent de țară sau continent. Doar omul însuși trebuie să-și chivernisească veniturile, dacă vrea să beneficieze de ele, nu te mai întreabă nimeni de unde ai valută și cîtă ai. Au fost înlăturate toate piedicile și toate suspiciunile, se instaurase oficial un climat de libertate și de încredere. Am venit în țară cînd puteam, după căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist, într-o țară ce începuse să intre pe făgașul normalității, deși greu, cei vechi și cu relații îl împidecau. Se va ajunge la democrația occidentală pe măsura îndepărtării de reducționismul rusesc. Primul lucru pe care l-am trăit în țară, la modul direct, a fost libertatea de mișcare (e adevărat că mă asigurasem de ea cînd ne-am luat și cetățenia germană). Unul din cele mai izbitoare cazuri de nerespectare a demnității umane a fost ținerea tuturor cetățenilor într-un lagăr din care nu aveai voie să ieși. Pașapoartele nu le țineau deținătorii lor, ci Miliția. Pentru a putea ieși din țară trebuia să-l curtezi pe milițianul care răspundea de cvartalul în care locuiai. Trebuia să te complaci în a face acte de adeziune formale, la serviciu și în ralețiile cu autoritățile. Trebuia să-ți apleci capul cînd venea cîte o ”vizită” de la partid sau securitate, cei veniți afișau totdeauna o voioșie falsă, că totul ar fi bine. Practica cu ”a da cu subsemnatul” la partid sau la miliție a intrat în zicerea zeflemisitoare națională. Cei care au făcut-o se dezic mîhniți de ea, cei care urmează să o facă ne împărtășeau cu o voioșie vinovată. Gravitatea mărturisirilor astfel obținute era escamotată prin colportație. Cînd ne-am hotărît să ne întoarcem în țară, practica cu ”a da cu subsemnatul” a intrat într- o fericită uitare. Nu mai erai chemat niciunde să dai cu ”subsemnatul”, adică nu se mai intra cu cizmele în intimitatea omului. Poate de aceea eram sensibil la urmele comunismului: fiindcă le- am trăit. După o vizită în Ungaria, am scris articolul cu un titlu interogativ privind România: Pe cînd muzeul comunismului în România? * După revoluția care m-a absolvit de închisoare, la întoarcerea în țară am vrut să-mi văd dosarul de la Securitate. Am întreprins deci pașii pe care trebuia să-i fac și am primit, în sfîrșit, înștiințarea: să mă prezint la București, la data și ora, pentru a-mi vedea dosarul. Zis și făcut: în ziua și la ora respective mă prezint la adresa dată, sunt identificat și apoi condus spre un ecran la care-mi puteam viziona micro-filmul cu ce s-a găsit. Cînd mi-am conturat ceea ce văzusem, am scris articolul Dezamăgirile dosarului de Securitate, pe care-l reproduc:

În cartea mea de radiografiere a primului an de exil, Un an cît o speranţă (München, 1989), am menţionat şi prima mea întîlnire cu Adrian Marino, după ce am rămas în Germania, şi ce mi-a relatat dînsul cu acest prilej: „În august, a apărut în Tribuna recenzia mea la ultima dumitale carte. Peste cîteva zile, primesc un telefon de la redactorul-şef al revistei la care ai lucrat. Zice, tăios: Ai văzut ce ne-a făcut prietenul dumitale? Îi răspund: Fiecare doarme cum îşi aşterne. Şi i-am închis, nervos, telefonul” (pag. 160). Adaug acum că acest telefon dat lui Adrian Marino venea dintr-o panică şi suspiciune care încercau să disculpe: se ştia că telefonul redacţiei era ascultat de Securitate şi redactorul-şef voia să se ştie că înfierează cazul, că nu este cu nimic amestecat în decizia mea de a nu mă întoarce în ţară, că – mai mult – se dezice total de acest act. Altfel, nu ar fi avut nici un sens să dea telefon la Cluj şi să-l facă pe Adrian Marino autor moral al plecării mele difinitive din ţară, numai în urma faptului că a publicat în Tribuna o recenzie favorabilă cărţii mele – o monografie Caracostea – apărută în librării simultan cu hotărîrea mea

109

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

de a rupe definitiv cu raiul comunist. Atunci, despre această recenzie nu aveam habar, deci nu putea să influenţeze cu nimic rămînerea mea. După 1990, am aflat, mai direct, mai indirect, circul care s-a făcut cu ocazia excluderii mele din partid (ca lucrător în presă, eram obligat să îndeplinesc şi formalitatea adeziunii). Lătrătorii din oficiu şi-au făcut numărul vigilent şi cu această ocazie, delimitîndu-se vehement de fostul lor coleg care a ales libertatea, ieşind cu riscurile pe care le-am luat în piept din închisoarea numită România Socialistă. Ştiindu-i pe clănţăii vigilenţi, sunt convins că încercau să-şi mascheze teama din suflete că ar putea fi, la rîndul lor, suspectaţi de cine ştie ce simpatii neconforme doctrinar, din moment ce înainte se purtaseră prietenos cu mine. Teama de a-şi pierde scaunul şi poziţia le-a manevrat disimularea în vehemenţă punitivă. La care se adaugă laşitatea caracteristică, remarcată şi de alţii ca făcînd parte din specificul naţional după o jumătate de secol de pervertire comunistă intensă. Dar, surpriză pentru mine: citindu-mi dosarul întocmit de Securitatea din Sibiu, lipseşte declaraţia de atitudine justă a redactorului-şef al revistei Transilvania, cel ce telefonase, din proprie inţiativă panicată, la Cluj, ca să se afle la Sibiu că se dezice vehement de gestul meu, ca şi declaraţiile lătrătoare ale unor colegi cu care mă aflasem înainte în relaţii normale de prietenie. Să nu se fi înghesuit ei să-şi lase şi în scris adeziunea lor fermă la principiile partidului? O logică elementară dezice această supoziţie. Mult mai apropiată de teama lor se află o altă acţiune: aceea de a-şi scoate declaraţiile lor din dosarul meu de la Securitate, în perioada 1990-1993, cînd dosarul meu a fost micro-filmat, deci avînd vreme destulă ca să-şi facă pierdute urmele laşităţii lor nevolnice. Numai politrucul Comitetului judeţean de cultură, Al. Gătej, nu a mai avut această grijă, luat de valurile răsturnărilor produse, care l-au lăsat fără obiectul muncii lui, şi în tratarea acestei frustrări cu doze de alcool mereu sporite. Am citit în raportul acestuia, cu satisfacţie de data aceasta, că nu a reuşit să schimbe atitudinea soţiei mele de a mă urma. Raportul lui nu este îmbălsămat cu scenarii imaginare, care în alte cazuri produceau praf de aruncat în ochii şefilor securişti. Fire terestră şi mărginită, el s-a păstrat astfel şi în raportul dat Securităţii. Doar că prostia nu scuză nimic, nici chiar propria ei existenţă. În rest, dosarul cuprinde mai multe adrese administrative: că v-am trimis, că am primit; o declaraţie ilizibilă a unui pensionar cu semnătură alambicată, pe care nu am reuşit s-o descifrez, dar care era conştiincios îndosariată, două declaraţii care par că nu mă privesc, semnate de Alexandra şi Gabriela, care nu ştiu cine vor fi, nici dacă numele lor sunt adevărate sau false. Un alt anonim aduce la cunoştinţa Securităţii ceea ce ea ar fi voit să audă: că intelectualii din Sibiu sunt cu toţii revoltaţi de gestul meu, pe care-l înfierează în discuţiile dintre ei. Şi totuşi, în ciuda aspectului dezolant prin neprofesionalism, al întregului (cît a rămas) dosar, ceva din el mi-a reţinut atenţia. Ofiţerul care răspundea şi de revista Transilvania, Mircea Şchiopoaie (care, după 1990, a fost protagonistul unui scandal privid aducerea din Germania a unor reziduuri radioactive şi depozitarea lor la marginea Sibiului), a înaintat eşaloanelor superioare un plan conceput de el pentru compromiterea mea. În acest plan se prevedea că „a fost pregătit în vederea rămînerii în străinătate”, prin urmare „vom lansa zvonul că T.P. ar fi rămas în exterior cu acordul organelor de stat”. Pentru a fi credibil, se menţionează că T.P., în anul 1987, anul rămînerii lui în R.F.G., avea publicate în ţară opt cărţi, or acestea nu ar fi putut să apară fără „acordul organelor de stat”, deci era „pregătit” pentru rămînerea în străinătate. Îmi imaginez cîţi colegi de exil ar fi muşcat cu voluptate din această momeală, dacă „organele” ar fi apucat s-o lanseze, numai că a intervenit anul 1989. Conştiinciosul căpitan dă şi soluţia răspunderii ierarhice, pe linia serviciului lui: „cazul urmînd să fie luat sub controlul Direcţiei I”. Era, însă, prea tîrziu...

Titu POPESCU

110

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Poezii Lorena Craia - Poezii

Poduri înalte când luna ia o mătură în mână toate stelele se-adună sub pleoapa unei ciute arămii ce gâdilă cu vârful limbii aspre desfacerile-albastre și cum să nu gândești că dintr-o rană îi curge sânge ca dintr-o icoană

Abandonare la umbra nucilor cu frunze albe Aspecte se odihnesc țăranii-ngreunați m-a-ntrebat cineva și fumul negru curge printre case de ce scriu așa ticsite de copii abandonați femeile își duc în spate glodul or eu din ceea ce-a rămas neosândit nu pot să duc pe nimeni de mână în pântece dospește însuși rodul prin cotloanele gândului meu luminii care tace-mpăturit cărările se pierd printre ruine asta ar însemna din pietre iarba verde-și face loc să fiu mai pricepută chiar dacă peste toate noaptea vine ca Dumnezeu chiar dacă din cenușă curge foc ce poate fi atât de împotrivă Beția omului cult mai mult decât pogoanele de fum el stă liniștit și citește pe care sprijinite în derivă din slovele lui Epicur colibele se zdrențuie de scrum o muzică lentă la umbra nucilor cu frunze albe cu tonuri primitive se odihnesc ţăranii-ngreunaţi· se cațără pe albe portative din gândul de pe urmă Numele favorabil se încheagă își țese o pânză în care se prinde o frunză să îmbătrânim numai nepregătită să cadă pe partea stângă a inimii cuțite se-nfig în animale acolo unde liliecii își fac semne de pradă pe aripile lor ca niște lemne și gurile pruncilor să ne acoperim cu danteluri pâlnii de carne și prapuri așteaptă-nsetate aduse de pe fundul unor lacuri o pagină să îmbătrânim numai azi două și numai pe partea stângă până ce muștele apoi să ne-așezăm la dreapta Tatălui se-așază pe spate și să Îl lăsăm să plângă

111

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Poezii

Întoarcere la rădăcini Dumnezeu ne-a creat defecți. Din mers te-oprește , omule grăbit, Picătura de sânge şi picătura de lacrimă Și mai admiră-n tihnă-o floare, Curgând, cântând, Fă-ți timp și-ntreabă firul ierbii Dinspre EU Când cade-n brazdă, dacă-l doare..?! Spre TU. Laura POPA Ascultă păsările-n ramuri Și greierii ce cântă-n seară, Un mesaj poetic tulburător al unei eleve de Desculț aleargă-n iarba moale la Chişinău! Mai fii copil o clipă, iară! Maicuţa Fă-ți un căuș din podul palmei Și bea dintr-un izvor de munte, Sunt un cuvînt rănit de soare La umbra nucului adastă Cu dorul răstignit în mare. Când ai sudoarea-n bob pe frunte! Mă descompun în două șoapte; Sunt ca o ziuă fără noapte. Du-te la poama din livadă Și-i mușcă lacom miezul dulce, Și lacrimile mă apasă... Ascultă liniștea din vatră Te rog, măicuță ia-mă acasă. Când ziua pleacă să se culce! Mi-e inima însângerată Fiindcă mi-au pus sârmă ghimpată. Fii rugăciunea la icoană, Și mugurul care plesnește, De-ai ști de cîte ori am vrut O doină, o lacrimă și-un zâmbet S-alerg spre tine peste Prut Fii pântecul ce zămislește! Dar pusu-m-au s-aștept la vamă Căci ei nu cred că tu-mi ești mamă. Du-te în lan să arzi cu macii, Fii rouă-n zori pe firul ierbii, Mi-a ars și dragostea în foc Și-ntr-o poiană însorită De cînd lui Dumnezeu mă rog. Fii lacul care-adapă cerbii! Cînd viu la tine nu suport Să mi se ceară pașaport. Ca rândunica te întoarce La cuibul streașinei din tine, Și sufletul, mamă, îmi plânge Te caută la rădăcină, Că-s sânge din al tău sînge... Căci tot ce-i bun, de-acolo vine! Cînd tu ești tristă eu suspin, Carolina BALDEA Când sufăr eu, tu zaci în chin. Incomplet Adesea lumea mă întreabă: Dumnezeu ne-a creat defecți. Tu ești orfana basarabă, Nu funcționăm bine singuri. Cea despărțită pe nedrept Maşinăria ni se opreşte mereu De la al mamei sale piept? La ora fatidică 0.00 Și le răspund cu jale grea Că România-i mama mea Atunci, ceva se destramă. Că tată-mi este tricolorul O piesă de rezistență se zguduie Iar frați mi-s muntele cu dorul. Şi cedează brusc Cu un sunet Mă poartă marea prin cuvinte Plâns. Dar eu le spun ca și-nainte: ………….. Un singur vis, mamă, m-apasă: Acum, platoşa de zale cade Să vii și să mă iei acasă! Şi rămâne descoperită inima Însângerând, pulsând, Lucia STEGĂRESCU A iubire (elevă în clasa XII-a, Chișinău) Durută.

112

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Opinii. Păreri. Atitudini Cele trei șocuri ale viitorului apropiat

Al doilea șoc al viitorului este lupta pentru cea mai importantă sursă de energie și anume petrolul sau aurul negru. După apă care este aurul lichid, petrolul - aurul negru are cea mai mare valoare pentru societatea omenească actuală, mai ales pentru marile puteri, este însăși viața. Nimic sau aproape nimic nu funcționează fără petrol care este cea mai bună, mai convenabilă resursă de energie. Miza este uriașă, iar marile armate ale marilor puteri se bat pentru petrol, mii de soldați și- au dat viața și-și vor da viața pentru petrol. Marile puteri vor să intre cu orice preț în țările în care subsolul este bogat în țiței și iată că și bogățiile în țiței ale Mării Negre din partea continentală a României se pare că sunt deja târguite și Parafrazându-l pe scriitorul și omul de condiționate de președintele Trump. Este un târg știință Alvin Toffler, ce scria cartea Șocul viitorului, avantajos pentru România? Vom vedea în viitor eu cred că astăzi omenirea și România se vor acest lucru. confrunta cu trei mari șocuri ce le vor zgudui din Al treilea șoc al viitorului apropiat este cel temelii. Primul șoc și prima întrebare este dacă tehnologic fiindcă tehnologia este în plin avânt în omenirea în viitorul apropiat va rămâne fără apă această epocă digitală iar amploarea acestui fiindcă este o realitate a zilelor noastre că 2 fenomen se observă prin folosirea pe scară largă a milioane de oameni mor în fiecare an din cauza celularului care nu mai este un simplu telefon. lipsei de apă, a consumului de apă nepotabilă și din Ultimele modele de celulare dau posibilitatea celor cauza igienei precare dintre care 90% dintre oameni ce le folosesc să acceseze informații, să trimită sunt copii. Apa este pe bună dreptate numită aurul email-uri sau sms-uri să vizualizeze presa sau lichid sau seva vieții fiindcă acolo unde nu este apă programele TV, filme, muzică, evenimente nu este nici viață. Din cauza încălzirii globale, a culturale, politice sau chiar război în direct. În poluării și a reducerii drastice a plămânului verde al prezent, pe glob există un celular la doi oameni, iar planetei și aici vorbesc de pădurile tropicale în cel puțin 30 de țări telefoanele celulare depășesc amazoniene dar și din România, apare seceta, iar cu mult numărul de locuitori. Fără îndoială, asistăm marile râuri, pârâuri și lacuri ale lumii seacă pe zi la cel mai mare avânt tehnologic din istorie. Însă, ce trece. Marea Aral, pe locul patru ca suprafață din atenție, tehnologia poate să fie prieten sau dușman. marile lacuri ale lumii, situată în centrul Asiei seacă Nu deveniți dependenți de tehnologie, acordați și în ultimii 50 de ani nu a mai rămas decât 10% din întâietate relațiilor interumane directe! După cum suprafața ei. Cele cinci lacuri dintre SUA și vedeți, după ce v-am descris cele trei șocuri ale Canada: Erie, Huron, Ontario, Superior și Michigan viitorului apropiat, există pentru noi toți destule se micșorează dramatic. Lacul Ciad din centrul Africii motive de teamă: teama de-a rămâne fără apă, s-a micșorat cu 95% față de acum 100 de ani. Marile teama de-a rămâne fără combustibil, teama ca fluvii ale lumii dintre care Colorado (SUA), Huang He tehnologia să ne poată subjuga viața. În zilele și Yangtze (China), Indus și Gange din India, Nilul noastre, noi, cetățenii, trebuie să solicităm celor ce din Africa și Amazonul din America de Sud, super- conduc țara, celor ce conduc lumea ca aceste șocuri exploatate de țările adiacente își scad debitul în fiecare să poată fi învinse. Fiecare dintre noi trebuie să an, considerabil. China duce cu India un adevărat facem ceva să putem trăi într-o lume mai bună și război al apei unde China acaparează 90% din apa mai curată împreună cu copiii și nepoții noștri. Așa râurilor din masivul Himalaya. Criza apei va cuprinde să ne ajute Dumnezeu! tot pământul așa că, atenție, stimați români, atenție, stimați guvernanți, protejați cu orice preț resursele de Dr. Mircea FRENȚIU apă!

113

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Meridiane lirice

Raluca Deteșan: Traducere din José Emilio Pacheco

que nace allá en el fondo y es retenida en el santuario de las caracolas.

La medusa no oculta nada, más bien despliega su dicha de estar viva por un instante. Parece la disponible, la acogedora que sólo busca la fecundación, no el placer ni el famoso amor, para sentir: Ya cumplí, ya ha pasado todo. Puedo morir tranquila en la arena José Emilio Pacheco Berny (Ciudad donde me arrojarán las olas que no perdonan. de México, 30 iunie 1939 - Ciudad de México, 26 ianuarie 2014). Poet, narator, Medusa, flor del mar. La comparan eseist și traducător, a fost unul dintre cei mai con la que petrifica a quien se atreve a importanți scriitori din literatura mexicană a mirarla. secolului XX. Medusa blanca como la X’Tabay de los A studiat la Universitatea Națională mayas Autonomă din Mexic, unde și-a început y la Desconocida que sale al paso y acecha activitatea literară, colaborând la revistele desde el Eclesiastés al pobre deseo. studențești. A predat în cadrul mai multor universități, în Mexic, Statele Unite ale Flores del mar y el mal las Medusas. Americii, Canada si Marea Britanie. Cuando eres niño te advierten: Opera sa poetică este caracterizată de Limítate a contemplarlas. o purificare extremă a elementelor Si las tocas, las espectrales ornamentale, remarcându-se totodată te dejarán su quemadura, compromisul social cu țara sa natală. Structura la marca a fuego, el estigma operei sale e constituita prin teme precum de quien codicia lo prohibido. trecerea timpului, viața sau moartea, pe care le regăsim în Los elementos de la noche (1963), Quizá dijiste en silencio: No me preguntes cómo pasa el tiempo (1969), ÂPretendo asir la marea, Los trabajos del mar (1984), Miro la tierra acariciar lo imposible. (1986) și Ciudad de la memoria (1989). Nunca lo harás: las medusas Las flores del mar no son de nadie celestial o terrestre. Son de la mar que no es ni mujer ni prójimo. A la memoria de Jaime García Terrés Son peces de la nada, plantas del viento, Danza sobre las olas, vuelo flotante, quizá espejismos, ductilidad, perfección, acorde absoluto gasas de espuma ponzoñosa con el ritmo de las mareas, la insondable música En Veracruz las llaman aguas malas.

114

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Florile mării Dacă le-atingi, spectrul lor În memoria lui Jaime García Terrés Te va arde, Semnul focului, stigmatul Dans deasupra valurilor, zbor lin Celui ce condiționează ce-i interzis. ductilitate, perfecțiune, acord absolut cu ritmul mareelor, Poate ai murmurat în tăcere: muzica insondabilă Am de gând să cuprind mareea care se naște acolo-n adâncuri și e absorbită și să mângâi imposibilul. în sanctuarul scoicilor. N-o să reușești nicicând: meduzele Meduza nu ascunde nimic, mai degrabă nu aparțin nici Cerului, nici Pământului, își manifestă bucuria de-a fi vie pentru o Ele sunt ale Mării, ce nu-i soție ori prieten. clipă. Pare disponibilă, primitoare, Ființe create din nimic, plante ale vântului, Căutând să procreeze, Fantasme, Fără să cunoască plăcerea sau iubirea, Voaluri de spumă toxică Doar să simtă: - Mi-am împlinit destinul, Totul a trecut. În Veracruz le spun Ape Blestemate. Pot să mor liniștită-n țărână, unde valurile necruțătoare m-au aruncat.

Meduza - floarea mării. Au comparat-o cu cea care transformă-n piatră pe cine- ndrăznește s-o privească. Meduza albă ca X’Tabay*a mayașilor * La Xtabay este o legendă mayașă despre o și Străina care iasă-n cale și pândește femeie - demon care are intenții proaste față încă din Ecleziast pe sărmanul dornic. de bărbați. Ea locuiește în pădure pentru a atrage bărbații spre moartea lor și, în Flori ale Mării și Maleficul Meduzelor. conformitate cu cei care au scăpat de ea, este Copil fiind, ești avertizat: de o frumusețe și o răutate nemăsurate. Admiră-le din depărtare.

115

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Din cele mai frumoase poezii ale lumii

însă mai presus de-acestea RIG-VEDA ( 1700-1100 î.Chr.) toate — e un bun prieten! Imnul Creaţiunii Traducere George Dan

Atuncea neființă, ființă nu erau A cerului mare, boltitul cort din ceriu RUMI ( 1207-1273 d.Chr.) Ce-acoperea atuncea ?...Și-n ce se ascundeau Ah, iubito Acele-acoperite....Au în noianul apei Au în genune.... Ah, iubito, Pe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor Ia-mă. Și noaptea-ntunecată de ziua cea senină Eliberează-mi sufletul. Nu era despărțită Umple-mă cu dragostea ta și Și fără de răsuflet sufla în sine însuși Și descătușează-mă din aceste două lumi. Ne mai numitul Unul.....Și-afară de aceste Dacă îmi îndrept dragostea în altă parte decât Nimic n-a fost pe-atuncea spre tine Și-atât de întuneric era, ca un okean Lasă focul să mă ardă dinăuntru. Neluminat, și totul era adânc ascuns În început. Și Unul, învăluit în coaja-I Ah, iubito, Uscată, prinde viață din tainica căldură Ia-mi ce fac. Ce singur El o are Ia-mi ce am nevoie. Traducere M.Eminescu Ia-mi tot

SAADI (1213-1283 d.Chr.) Iubirea a spus-Rugăciunea Raiul nostru Ai deschis poarta inimii mele Raiul nostru-i întâlnirea Și mi-ai umplut-o cu suferința iubirii. cu cei mai iubiți prieteni, Speriat am fugit să-mi găsesc liniștea între iar vederea unui dùșman oameni. este-asemenea cu iadul. Dar ei nu mi-au mai răspuns. Clipa ce-o petreci de față Singur și disperat, Te implor, c-un prieten folosește-o, Nu mă părăsi acum. fiindcă rodul vieții noastre Traducere Simona Trandafir este-n lume-acestă clipă! O, câți divi n-au chip asemeni lui Adam! Dar om e-acela HAFEZ (1326—1390 d.Chr.) cu purtările alese; Din strada Dragei mele o briză blândă-adie, chip plăcut și celelalte nu-s decât desene scrise Din strada Dragei mele o briză blândă-adie, cu oțel pe nestemate. şi-un nou an ne vesteşte când dorurile -nvie. Niciodată pizmăreț n-am fost, nici n-oi fi vreodată, Aprinde-ţi iarăşi lampa când inima ţi-o cere decât pe cei doi prieteni şi aurul din suflet aruncă-l în plăcere. ce se-mpacă de minune. Liniște deplină nu e-n Spre ţara ta de doruri,cum vei afla cărarea? lumea-ntreagă, iar de-o afli Doar renunţând. Coroană îţi este renunţarea. nu-i decât în ochii unui prieten cărui te destăinui. Izvorul de ce geme precum o turturea? Dulce-i lumea și sunt bune Un chin îl roade poate, ca şi durerea mea. avuție și trup falnic,

116

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Te-a părăsit iubita. Eşti singură, făclie! Şi chin şi fericire le-mbină-o armonie, Nu pot să fac deosebire între capcană şi momeală. Un sfat mă-mpinge spre moscheie, ascunsă sub voinţa a Cel ce toate ştie. iar altu-mi umple cupa goală. Şi totuşi vinul şi cu mine şi draga-n ceasuri de iubire, Ca mugurii de roze să te desfaci vieţii. Mai bine fripţi într-o tavernă decât cruzi E-aproape primăvara, eden al tinereţii. într-o mănăstire.

Trăieşte-ţi numai visul şi soarbe din pocale far'de făţărnicie. E cea mai bună cale. RUBAIATE

Te du în parc şi fură de la privighetoare Bătrân sunt, dar iubirea… secretele iubirii. Şi vino-n Adunare Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană. şi-nvaţă, Hafiz, taina cântări ce nu moare. Acum buzele tale îmi sunt și vin și cană. Traducere George Popa Mi-ai umilit mândria și biata rațiune, Mi-ai sfâșiat vestmântul cusut de-nțelepciune. OMAR KHAYYAM (1048-1131d.Chr.) Traducere George Popa Autoportret Beau vin precum bea apă o salcie din râu. Un om prin lume trece. El nu e musulman. Nici infidel nu este. Nu crede-n legi şi zei. Beau vin precum bea apă o salcie din râu. Nu neagă, nu afirmă. Dar vezi în ochii săi Alah, le știe toate, spui tu. Când m-a creat Că nimenea nu este mai trist şi mai uman. Știa c-are să-mi placă să beau. Dacă m-abțin Eu i-aș știrbi știința și-aș face un păcat. Nu mi-am făcut vreodată din rugi şirag de perle Traducere George Popa Ca să-mi ascund noianul păcatelor cu ele. Nu ştiu dacă există o Milă sau Dreptate, Dar totuşi nu mi-e teamă: curat am fost în toate. LI TAI PE (701d.Ch.—762d.Chr.) Şopotul apelor Mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei bine, sunt! Necredincios mă faceţi. Şi ce dacă-i aşa? Abia şopteşte unda Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea. În ceasul vesperal. Îmi aparţin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt! Îşi oglindeşte luna De toamnă chipul pal. Avui vestiţi maeştri. Făcusem mari progrese. Cînd mi-amintesc savantul ce-am fost, azi îl Şi-atât e de adâncă compar Tăcerea, că aud Cu apa ce ia forma impusă de pahar Cum lotusul suspină Şi fumu-n care vîntul năluci ciudate ţese. Pe-adâncul lac din sud ...

Cu-o mînă ţin Coranul şi cupa cu cealaltă. Şi parcă îmi şopteşte Sunt cînd de partea legii, cînd muşc din fruct oprit. Cu glasul stins, mereu, Aşa mă ştie zilnic cupola cea înaltă: De-adânca lui tristeţe Nici infidel cu totul, nici musulman smerit. Să mă-ntristez şi eu ... Traducere Eusebiu Camilar Virtuţile să-mi numeri doar una câte una. Păcatele îmi iartă cu sutele, cu mia. Nici vântul nu-ţi aţâţe, nici aerul mânia. Tu ştii: curat şi sincer am fost întotdeauna.

Cătat-am horoscopul în a iubirii carte, Şi-un înţelept strigat-a: „A fericirii parte Aceasta este: - o fată ca luna argintie Şi-o noapte care ţine un an cât o vecie".

117

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Arte.

Corespondenţă din America Mark Morris în Pepperland

violet şi albastru, (costumele aparțin lui Elizabeth Kurtzman) inspirate de uniformele Beatles-ilor de pe coperta albumului (realizată de artistul pop Peter Blake). Figurile emblematice ale anilor 60’ printre care enumerăm pe Shirley Temple, Marilyn Monroe, Marlene Dietrich, Sonny Liston, Albert Einstein, Fred Astaire, Ginger Rogers, Oscar Wilde, … şi în ultimă instanță Beatles-i coboară direct din coperta albumului pe un fond muzical aparținând lui Ethan Iverson (Magna Charta). O voce însoțită de un gest, o grimasă, o postură, o pantomimă, un pas de dans anunță prodigioasele nume, balerinii intră pe Există câte o poveste în spatele rând şi o explozie de culori animă oricărui cântec al Beatles-ilor, de unde şi întreaga scenă. Purtătorii de nume celebre autenticitatea lor formidabilă, suflul şi nu par să aibă nicio legătură ce trăirea care le face nemuritoare. Beatles-ii personajele reale, camuflajul merge transgresează modele culturale, ecoul lor dincolo de ochelarii fumurii: Albert se face auzit şi astăzi fie direct, fie prin Einstein este negru, Marilyn Monroe este epigonii lor vlăguiți. Motiv pentru care, brună, slabă şi înaltă, Karlheinz cel mai muzical dintre coregrafii Stockhausen este o femeie în timp ce contemporaneității, Mark Morris le Sonny Liston este alb. Pepperland are dedică un show intitulat “Pepperland” – premiera în 2017, cu ocazia celebrării a ca omagiu închinat celebrului lor album, 50 de ani de la apariția albumului Sgt. Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band Pepper’s Lonely Hearts Club Band. (1967) , pe care formația The Rolling Proiectul este realizat la cererea oraşului Stones îl califica drept cel mai bun din Liverpool, locul natal al Beatles-ilor unde toate timpurile. În colaborare cu Ethan se desfăşoară şi premiera. La New York, Iverson ce realizează aranjamentul este de găzduit de BAM (Brooklyn musical, Mark Morris aduce atmosfera Academy of Music) abia în 2019. anilor de glorie a Beatles-ilor - era hippy - Show-ul este organizat în scenete într-o formulă plastico-muzicală. Țara lui dedicate unor selecții speciale din album Sgt. Pepper se reliefează în tonuri ("Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club psihedelice: ciclamen, galben, portocaliu,

118

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Band", "With a Little Help from My compact de dansatori, ce dintr-odată se Friends", "When I'm Sixty-Four", desface şi intră într-o stare de jubilație "Within You Without You", "A Day in executând paşi în contrapunct, de french the Life") la care se adaugă "Penny cancan, de charlestone, sau execută Lane" şi câteva inserturi originale ce salturi verticale ca greierii cu mâinile şi aparțin lui Ethan Iverson („Magna Carta", picioarele strânse către spate. Intră în "Adagio", "Allegro", "Scherzo", "Wilbur scenă câte doi, unul reprezentând vahana Scoville"). Piesele ce aparțin albumului celuilalt pe care-l poartă în cârcă, o sunt aranjate într-o versiune inedită a femeie e transportată de doi bărbați şi compozitorului menită să ofere o formulă execută sărituri imponderabile, alta stă propice limbajului coregrafic al lui Mark pe un scaun imaginar şi mimează că Morris în urma unui proces de clasicizare învârte un volan susținută de doi bărbați. şi jazz-ificare a structurilor muzicale. În final, aceeaşi temă se reia într-un ritm Un dans prin excelență de mai alert, cu elemente de disco, atmosferă aduce recurent leit-motivul prefigurând noi mode culturale ce țin de zborului în sărituri ample, oblice şi anii 70’. Pepperland revine cu acelaşi imponderabile cu mâinile şi picioarele în grup compact care se sparge într-un dans posturi semi vitruviene. Trupurile dezlănțuit. În euforia finală, dansatorii converg sau diverg în zbor ca nişte linii cad răpuşi, unul câte unul; rămân doar de forță desenând săgeți de neon ce se două fete singure să danseze până se lasă reconfigurează caleidoscopic între două cortina. sărituri. Protagoniştii poartă ochelari Urmează „Magna Charta” ce negri de soare , iar femeile îmbracă peste „proclamează” personajele ce intră pe rochiile în nuanțe fauve trois quart-uri rând în scenă, purtând ochelari fumurii de cloş în pied de coq, dungi sau zigzaguri soare – un camuflaj tipic pentru cultura alb-negru. paparazzi-lor. Inspirate de piesele din album, Grupuri, fie de bărbați, fie din compozițiile originale pun accent pe femei, execută acelaşi registru de mişcări motivele clasice prezente în muzica în contrapunct, cu efectul uni inedit Beatles-ilor venind cu diverse structuri caleidoscop cromatic. Paşii şarjați sunt ritmice (Adaggio, Allegro, Scherzo) şi când chaplineşti, urmărind linia melodică forme muzicale. O sonată pornind de la a instrumentelor de percuție, când linia melodică a trombonului din Sag’ senzuali în ritmurile unui solo de saxofon. Ppper), piesa „Cadenze” propune o fugă Picioarele terminate în pantofi dandy-eşti, şi un contrapunct în acorduri în culori fauve, se mişcă încrucişat ca branderburgice având ca punct de plecare notele pe portativ. Pasul pare să aibă trompeta piccolo introdusă în “Penny lungimea şi măsura notelor. Un jam Lane” de Paul McCartney şi un blues session de instrumente introduce inspirat de solo-ul de chitară cu care disonanțe ce se re-armonizează vizual începe albumul. În fosă, stă un mic prin compunerea mişcării inițiată de ansamblu orchestral compus dintr-un grupuri de dansatori urmărind multiplele theremin, saxofon, trombon, piano, organ, linii melodice. harpă. Piesa „Allegro”, compoziția Spectacolul începe şi se termină cu originală lui Ethan Iversen oferă o fugă "Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band" cu un contrapunct realizat de două ce aduce în scenă Pepperland într-un grup structuri demixtate ce urmăresc linii

119

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019 melodice ce conversează şi se confruntă. dansatoare se prăbuşeşte lent şi patetic la Grupurile execută în ritm alert piruete în sol. sensuri opuse, în timp ce câte doi bărbați Ceea ce caracterizează coregrafia traversează în fugă scena transportând o lui Mark Morris în Pepperland este un femeie ce păşeşte în salturi cu picioarele ludic acut ce respiră în fiecare scenetă, un în şpagat. ludic generat de bucuria de a trăi, de a fi – Piesa „A Day in the Life” înscrie o transpus în acel miracol existențial al coregrafie de notație, ce apropie dansul anilor 60’ cu toate modele lui –atracția mai mult de text decât de linia melodică, orientului, cultura rockului, a drogurilor, o suită de gesturi individuale urmăresc mitul celebrității şi în ultimă instanță al versurile şi orientează dansul către Beatles-ilor. Culoarea psihedelică a pantomimă şi gag, procedeul abordat în costumelor, gestul caricatural, saltul redarea mişcării fiind şarja şi cezura. Un imponderabil, zborul degajă acel spirit straniu solo de theremin acompaniat de ironic şi fantezia specifică Beatles-ilor. acordurile intime ale pianului punctează Prin această vrie şi euforie a mulțimii, micile drame existențiale. răzbate un subtil şi melancolic sentiment Piesa „Within You Without You” al singurătății evocat de însuşi titlul este un moment coregrafic şi muzical albumului: „Sgt. Pepper’s Lonely inedit, un gen de raga în viziunea lui Lou Hearts”, realizat de câteva momente solo Harrison, unul dintre principalii ale thereminului (Rob Schwimmer), ale colaboratori muzicali ai lui Mark Morris. pianului (Ethan Iverson) sau de voce Linia melodică cu inflexiuni indiene (Clinton Curtis). În aceeaşi idee, din urmăreşte o serie de mudre executate de compozițiile de grup se desprinde câte un un dansator în fundal, în timp ce un altul singuratic ce continuă cu propriul registru ocupă statuar centrul scenei în poziția de mişcării sau rămâne uitat pe scenă. Un lotusului. Un moment de reculegere sau yogin e prins în meditație, un altul meditație se constituie ca un intermezzo exersează câteva posturi, absenți la între scenetele pline de vervă şi culoare, vulgul ce se agită în jurul lor. ilustrând preocuparea anilor 60’ pentru În fapt, ironia şi fantezia comună muzica şi filozofia indiană. Mark Morris Beatles-ilor şi creațiile lui Mark Morris este un mare admirator şi cunoscător al par a fi liantul acestui spectacol. muzicii indiene şi artiştilor indieni Compozițiile muzicale originale, contemporani cu care a avut de-a lungul prelucrarea şi adaptarea pieselor din album timpului o strânsă colaborare. la canoanele coregrafice ce urmăresc paşii "Wilbur Scoville” se desfăşoară în de dans popular sau social, fugile, horele, ritmuri languroase de jazz, în care săriturile susținute, zborul abat mişcarea e şarjată, segmentată sau reprezentația de la maniera acelui ludic descompusă după lungimea şi accentul subtil şi abstract caracteristic Beatles-ilor,şi prelungit al notelor. Structural, dansatorii impun un alt tip de ludic, tipic se mişcă în catene de trei sau patru, „markmorris-cian”. Cu alte cuvinte, ținându-se de mână, paşii alternează după amprenta marelui coregraf este pe cât de ritmurile interioare ale saxofonului: când irezistibilă, pe atât de ireductibilă, iar cambrați şi apăsați, când mici şi grăbiți prezența Beatles-ilor în acest spectacol nu (orientali). Din lanț se desprinde câte un se vrea mai mult decât o omagială referință. solo, ce creează un memento, o Roxana PAVNOTESCU

120

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Mirajul Asiei Minor

Am primit cu oarecare dezamăgire anularea unei excursii în Vestul Europei și oferta agenției în schimb a unui itinerar în Turcia. Trec peste resentimentele istorice cauzate de hărțuielile Imperiului Otoman în câteva secole de Ev Mediu și mă opresc la cea mai recentă pretenție a fostului vecin imperial de a ridica o moschee uriașă în chiar inima capitalei noastre. Știu că îndată după căderea dictaturii comuniste românii au dat buzna la turci ca să cumpere tot ce se putea cumpăra de la Istanbul și să vândă acolo tot ce se putea vinde din rămășițele unei economii puse pe butuci de democrația ”originală”. N-am fost niciodată animată de asemenea intenții speculante de ”bișniță”, forma primitivă a spiritului capitalist la noi. M-am lăsat covinsă de oferta agenției și iată-mă inclusă într-o excursie de nouă zile pe meleagurile vecinilor noștri puternici. Traversând Bulgaria pe la Velikovo Tarnovo, am ajuns la Istanbul noaptea. Bulgaria mi-a lăsat o impresie dezolantă: șosele mult mai degradate decât cele românești, atât de hulite, sate parțial abandonate, cu multe case în roșu, neterminate, cu o fațadă cel puțin stranie, pe care era dispus un geam îngust doar în partea stângă, ceea ce nu mai văzusem nicăieri. Dar, mi-am zis, acesta este specificul local. Mă intriga plasarea ferestrei pe fațada de la stradă atât de asimetric. Și ciclopii aveau un ochi, dar așezat în mijlocul frunții, nu pe o latură a ei. Cât privesc multele case neterminate, mi s-a explicat că, lăsându-le în această fază, proprietarii nu plătesc taxe imobiliare. Intrarea în Istanbul a fost cu atât mai contrastantă cu cât venea după hectare de teren arabil pârjolit, dar trebuie să menționez, lucrat, localități cenușii, oameni zburătăciți, ici, colo, aparența unei totale lipse de dinamism socio-economic, ceea ce îndată ce treci granița turcă se schimbă total, de parcă ai fi pe altă planetă. Mi-am zis, ce difernță pot face granițele uneori! Panorama Istanbulului noaptea ne-a tăiat răsuflarea. Pe kilometri întregi se înalță blocuri uriașe ὰ la Manhattan, mai bine zis, ὰ la Dubai, Abu Dhabi, iluminate feeric, cu jocuri amețitoare de forme geometrice multicolore, fascinante, feerice. Mi-am zis pe dată că națiunile orientale s-au luat la întrecere care să construiască mai cutezător, mai sincronizat cu noua frumusețe arhitectonică a secolului 21. Am văzut numeroase documentare cu Shanghai sau Shenzhen, orașe impunătoare în China, ieșite peste noapte din mâinile uluitor de harnice ale constructorilor chinezi, dar nici Istanbulul nu vrea să se lase mai prejos. Maria, o foarte erudită ghidă, originară din Piatra Neamț, căsătorită cu un turc și stabilită în Antalya, ne-a mărturisit că frenezia constructivă în domeniul edilitar face ca această industrie să se situeze pe locul al patrulea în ansamblul economiei turcești. O dovedesc sutele de kilometri de autostrăzi, numeroasele tunele și viaducte, edificiile care străpung cerul. Am rămas cu gura căscată la vederea Istanbului în nocturnă, amintindu-mi cât de cufundați în beznă eram noi în vremea dictaturii, cel puțin în ”deceniul de aur”. Nu știu cum o fi arătat mărețul oraș turcesc pe atunci, dar aparențele de acum pledează pentru un standard foarte înalt de urbanizare. A doua zi, făcând un scurt tur al orașului doar pentru a ne familiariza cu zona europeană și zona lui asiatică, am reflectat la unicitatea Istanbulului, așezat pe două continente, înconjurat de apă cât cuprinde, aflat la confluența dintre Orient și Occident. Să menționez că înainte de a ajunge la bulgari am zăbovit puțin în București. Imaginea capitalei noastre a pălit cu totul în fața orașului de pe Bosfor. De la hitiți până la otomani numeroase civilizații s-au perindat în perimetrul Turciei de astăzi, lăsând vestigii arheologice și istorice, care fac din această țară o țintă majoră a turismului internațional. În jurul anului 1200 î.e.n. vestul coastei anatoliene a fost locuit de greci, care au fondat coloniile Milet, Ephesus, Smyrna, Byzantium. În antichitatea greacă Istanbulul a purtat numele de Byzantion. În secolul al cincilea î.e.n. Anatolia era o zonă importantă a primului imperiu persan. După înfrângerea lui Darius III de către Alexandru cel Mare în 323 î.e.n., regiunea a trecut sub controlul acestuia. După moartea lui Alexandru cel Mare, Anatolia, ca parte a imperiului seleucid, a fost implicată într-un război dezastruos cu Roma, devenind parte a republicii romane. Procesul helenizării început sub Alexandru cel Mare se va intensifica în timpul stăpânirii romane. Constantin cel Mare (a domnit între 306-337 e.n.) a mutat în 330 capitala imperiului de la Roma la Byzantion, veche așezare grecească și a numit-o Constantinopole, după

121

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

numele său. Constantinopolul va deveni capitala Imperiului Bizantin (330-1453), care conținea cea mai mare parte a Turciei de astăzi. Turcii au migrat spre vest din Turkestan și Mongolia de astăzi. Data expansiunii inițiale nu este cunoscută. Principala migrație s-a produs în evul mediu, când s-au răspândit de-a lungul Asiei, în Europa și Orientul Mijlociu. În 1453 au cucerit complet Imperiul Bizantin, capturând Constantinopolul în timpul domniei lui Mehmed II. Expansiunea și dominația otomană ajung în punctul culminant în timpul lui Suleiman Magnificul. Apoi, după înfrângerea Imperiului Otoman în Primul Război Mondial, vom asista la dezmembrarea lui ca și a tuturor celorlalte imperii contemporane lui. Apariția în destinul Turciei înfrânte a lui Mustafa Kemal Atatürk a fost providențială. În loc să se cufunde în depresia înfrângerii și a destrămării imperiale, Turcia sub Atatürk și-a descoperit vocația modernității. Personalitate remarcabilă i-a condus pe turci pe calea reformelor radicale de ieșire din tradiționalismul izolaționist spre o organizare republicană într-o societate seculară. În 1923 este recunoscută internațional Republica Turcă prin Tratatul de la Lausanne. Atatürk a asigurat Turciei un rol în lumea contemporană de putere regională, de care se ține seama în rezolvarea celor mai importante probleme în Orientul Mijlociu. Poziția Turciei la marginea continentelor îi conferă misiunea de moderator între Orient și Occident. Mausoleul copleșitor al lui Atatürk de la Ankara exprimă reverența deosebită pe care poporul turc o are față de eroul său. Vizitându-l, am reflectat la neglijența administrației românești înainte și după 1989 față de monumentele noastre istorice și culturale. Monumente și case memoriale lăsate în paragină găsești la tot pasul în România pentru că ne-a caracterizat și încă ne caracterizează o iresponsabilă nepăsare față de valorile trecutului, față de dovezile istorice ale viețuirii noastre pe teritoriul despre care spunem că îl locuim neîntrerupt de două mii de ani și mai bine. De aceea nu o dată ne căutăm argumentele la istoricii vecinilor sau în cine știe ce descoperiri ale cercetătorilor străini. Istoria milenară care s-a jucat pe teritoriul ocupat astăzi de Turcia se poate descifra în bogăția de vestigii arheologice și edificii impunătoare. Nu poți să nu observi de la prima vedere zidul lui Teodosiu II (401-450 e.n.), fortificație care a apărat Constantinopolul timp de opt sute de ani. Și împăratul Constantin I (280-337 e.n.) a contribuit la ridicarea de fortificații de apărare, dar zidul se leagă de numele lui Teodosiu II, care s-a dedicat ridicării zidului de apărare după căderea Romei în mâinile goților în 410 e.n. Fortificațiile lui Teodosiu se întind de la țărmul Mării de Marmara până la Cornul de Aur, în întregime terminate în 439 e.n. Aceste fortificații sunt considerate cele mai viguroase din istoria antică și medievală. Este cu adevărat monumentală această construcție bine conservată și bine întreținută astăzi. Colindând pe jos Istanbulul te izbești de atâtea monumente faimoase în toată lumea, precum Agia Sofia, Moscheea Albastră, Palatul Topkapi, Coloana lui Constantin și altele, iar o croazieră pe Bosfor te încântă prin podurile peste Bosfor, palatul Dolmabahce, Moscheea lui Suleyman Magnificul ș.a. Vile cu cele mai inspirate siluete situate pe colinele care înconjoară Bosforul completează imaginea unei foste capitale imperiale opulente și adusă la zi în domeniul arhitectonic. Grație istoriei sale, frumuseții arhitectonice și așezării pitorești pe șapte coline în jurul Bosforului și al Mării Marmara, Istanbulul a atras vizita multor personalități europene și americane. Pierre Loti (1850-1923) autor francez și ofițer de marină s-a înamorat de oraș după prima sa vizită în 1876, când a decis să se stabilească nu în districtul Pera, unde erau concentrați europenii, ci în cel mai sacru perimetru, în Eyup, interzis creștinilor. De pe dealul care-i poartă numele P. Loti a contemplat panorama splendidă a Cornului de Aur cu domurile, minaretele și moscheile sale. Îndrăgostit de o turcoaică i-a dedicat o nuvelă care-i poartă numele Aziyade. Agatha Christie (1890-1976), autoarea britanică de proză cu suspans și romane detective a conceput la Istanbul faimoasa nuvelă Crima din Orient Expres, pe care a scris-o în camera 411 la luxosul hotel Pera Palace, unde trăgeau celebritățile care călătoreau de la Paris la Istanbul cu trenul Orient Expres. Prozatoarea a ales întotdeauna camera 411, care de atunci îi poartă numele. La același hotel au mai tras Atatürk, regina Elisabeta a II-a, Greta Garbo, Alfred Hitchcock, Ernest Hemingway. Mihail Sadoveanu a călătorit în 1929 la Istanbul împreună cu Ionel Teodoreanu și soția acestuia, Ștefana Velisar-Teodoreanu pentru a se documenta în vederea redactării romanului său

122

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, publicat în același an la editura ”Națională” S. Ciornei. Scriitorul dorea să viziteze locurile legate de istoria Moldovei pentru ca descrierile sale să fie cât mai veridice. Oricât de atrăgător ar fi Istanbulul, pentru noi românii va avea întotdeauna o rezonanță tragică, deși ne despart veacuri de decapitarea voevodului Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi și cu ginerele său Enache. A fost numită cea mai cumplită execuție din istorie. Ea s-a petrecut la 15 august 1714 când voevodul împlinise 60 de ani. După torturile groaznice îndurate la Edicule, închisoarea celor șapte turnuri, în dimineața fatalei zile domnitorul cu fiii săi și ginerele său au fost aduși în cămăși în piața situată peste drum de Galata. Sultanul Ahmed al III-lea i-a invitat să asiste la execuție pe ambasadorii din Veneția, Franța, Anglia, Imperiul Habsburgic și Rusia, adică pe reprezentanții marilor puteri europene. După refuzul de a trece la mahomedanism Brâncovenii au fost decapitați, iar capetele lor înfipte în sulițe au fost plimbate pe străzi. Trupurile le-au fost azvârlite în apele Bosforului, de unde cu ajutorul Patriarhiei Constantinopolului la intervenția Doamnei Maria, soția marelui voevod, au fost pescuite. În 1720 osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse în țară. Oricărui român îi stăruie în minte năpraznica întâmplare, expresie a tiraniei absolute a acelor vremuri, exercitată de imperii asupra țărilor mici. Câți galbeni nu a plătit Constanștin Brâncoveanu turcilor ca să cumpere pacea și liniștea celor 26 de ani de domnie, tot atâția ani de prosperitate și înflorire culturală pentru Țara Românească. La temelia bogăției din Istanbulul de astăzi stă și sudoarea românească, după cum aurul din muzeele Vienei a fost jefuit pe nedrept din Apusenii noștri pe când românii erau o națiune tolerată. Martirii Brâncoveni au fost canonizați de către Biserica Ortodoxă Română și de întreaga Ortodoxie, care i-a înscris în calendarul sărbătorilor religioase pe 16 august când comemorăm pe Sfinții Mucenici Brâncoveni. La distanță de trei secole după Brâncoveanu, asasinarea jurnalistului Jamal Khashoggi la consulatul saudit din Istanbul pe data de 2 octombrie 2018 ne dă aceiași fiori de groază și ne obligă să ne întrebăm cum de este posibil să se mai petreacă fapte de o asemenea barbarie în epoca celei mai avansate științe și tehnologii. De unde deducem că tehnologia și știința nu-i fac pe oameni mai oameni, mai buni. Suntem obligați să constatăm că natura absolutistă a puterii nu s-a schimbat în esența ei și că marile state sunt tot atât de neputincioase ca reacție în fața răului absolut. Puterea exercitată fără limite a rămas tot atât de terifiantă. Despoții nu au morală. Khashoggi a fost jurnalist la Washington Post, editor și manager la canalul de TV Al Arab-News. El a îmbrățișat o poziție dizidentă față de abuzurile monarhiei saudite. Asasinarea lui ridică problema libertății jurnalistului redus la tăcere și chiar ucis pentru opiniile sale discordante cu ale puterii. Nu alta este atitudinea față de Julien Assange. Totalitarismul își face tot mai mult loc chiar și în democrațiile vestice. Jamal s-a deplasat la Istanbul la consulatul saudit pentru obținerea unor documente necesare căsătoriei. Viitoarea soție îl aștepta afară. Jamal a intrat, dar n- a mai ieșit niciodată din consulat. Agenți ai guvernului saudit l-au sugrumat și apoi i-au dezmembrat corpul în cel mai bestial mod posibil. Oficialii turci au dat publicității un document audio din care rezultă că asasinarea a fost ordonată de Prințul Mohammed bin Salman, șeful guvernului saudit. CIA a ajuns la aceeași concluzie. Au urmat minciuni din partea oficialilor saudiți, cum se întâmplă de obicei, apoi s-au făcut arestări și condamnări ca să se mușamalizeze totul. Principalul vinovat rămâne neatins. Păcat că frumusețea Istanbulului este tulburată de asemenea orori. Silvia URDEA

123

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Apariţii editoriale

Recent a văzut lumina tiparului la Editura Paideia volumul I al trilogiei Iisus Hristos, iubirea trădată al prof.univ.dr. George Remete, următoarele două volume (II. Singurul Dumnezeu, III. Singurul prieten) aflându-se, după mărturisirea autorului, în curs de apariţie sau de redactare. Cunoscut ca scriitor prolific şi hermeneut al creştinismului Domnia Sa este autorul mai multor lucrări ştiinţifice printre care Cunoaşterea prin tăcere, premiată, în 2009, de Academia Română, cât şi al altei trilogii, Fiinţă şi credinţă, lucrare de importanţă majoră pentru Biserica Ortodoxă, dar şi al fascinantului volum de eseuri, cu titlu provocator, Leacuri contra evlaviei, editat în 2018. În lucrarea de faţă (vol.I al trilogiei) întitulată Dummnezeul trădat, G.Remete porneşte de la ideea că „iubirea sacrificială” a lui Iisus Hristos întruchipează Iubirea Absolută fiindcă „nu te iubeşte decât cel ce suferă pentru tine” şi „a iubi înseamnă a prelua suferinţa altuia”, lucru pe care nu-l poate face decât Iisus Hristos. Pe parcursul a șapte capitole întrunind 364 pagini se face un excurs amănunțit prin doctrinele și ideologiile diferitelor religii și culte începând cu păgânismul antic și terminând cu contemporanii adepți ai celor mai bizare credințe: panteism, vitalism, raționalim, pietism, militantism, relativism, ostentativim, vedetism, etc...în care I. H. este trădat fie prin necunoaștere fie prin îndepărtare. O adevărată diatribă rostește împotriva ,,clerului imoral și impostor” pe care-l acuză de îmbogățire, de pofte și plăcerea de a domina, delir de grandoare, de pretenție de infaibilitate prin arbitrar și incompetență. Concluzia autorului este că ,,respingerea, evitarea sau uitarea lui I.H. este păcatul sau înstrăinarea cea mai grozavă care poate exista vreodată, pentru că e simultan înstrăinarea lui Dumnezeu, de ființă, de oameni și de sine” De aceea omul trebuie să-l iubească și să-l mărturisească pe I.H. pentru a-și salva viața prezentă și cea viitoare. Limbajul autorului, mixtură între exprimarea academică și cea populară, fac lectura pe cât de instructivă, pe atât de plăcută.

O carte a unui intelectual rafinat adresată iubitorilor de frumos, o carte în care Cuvântul născut din credinţă şi vis capătă valenţe neobişnuite într-o lume din ce în ce mai prozaică. Sub pana iscusită a autorului, Cuvântul înfloreşte, aşezându-şi petalele pe gândurile şi sufletul cititorilor iubitori de cultură şi artă. Iubirea cristică şi taina creaţiei izvodite din „neadormirea niciodată a visului din noi” concură deopotrivă la devoalarea unui spirit ales care-şi caută, şi găseşte, împlinirea prin Logos. De mare frumuseţe sunt poeziile presărate printre eseurile cărţii (pe când un volum de sine stătător?) care atestă virtuţile literare ale autorului. Citez, spre exemplificare, două scurte poeme aforistice din care ideile lirice ţâşnesc spre înalturi asemenea unui havuz cu ape pure: ”la fiecare câteva uitări/ floarea de cântecul stelei/ îmi aduce aminte /de legământul meu cu iluzia” (Iubirea pentru totdeauna) şi ”verdele de iubire/ este/ culoarea de luciditate/ a emoţiei /şi timpul/ care trece prin noi/ stelându-ne’’ (Verde de iubire). Remarcăm şi portretul moral-artistic pe care prof.univ.dr.Diana Câmpan îl face, în prefaţă, părintelui Iosif Zoica. Ion TODOR

124

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

CUPRINS

Arheologia memoriei Lucian BLAGA – Elogiu satului românesc ...... 3 Comoediae, drama, heroicis magna Ion Luca CARAGIALE ...... 10 Numele poetului Nicolae Labiș ...... 15 Istorie literară Ion BUZAȘI - Însemnări despre poezia lui Emil Giurgiuca ...... 19 Hermeneutică sacră George REMETE - Realitatea întrupării lui Dumnezeu ...... 21 Răzvan BRUDIU - Bocetul, cântecul ritual funerar și verșul funebru– ...... 25 expresii existențiale ale ritului de trecere ...... 25 Eseuri. Cercetări. Studii Acad. Gheorghe VLĂDUȚESCU - Despre filosofia românească.. Dacă există ...... 29 Ovidiu BÂRSAN - Imponderabilul iubirii. Cuvinte noi despre realități vechi ...... 34 Iosif ZOICA - Era pe când timpul fizic nu se zărea ci visul doar, boboc de suflet (I) ...... 39 Petru NEGREA - Balada populară – conținut și formă (1) ...... 43 Emil Dragoș SCRIECIU - Cartea sau permanența spiritului critic ...... 49 Terra mirabilis Vasile REMETE - Poeme ...... 52 Mărturii despre Marea Unire Elena PÂRVU - Doctorul Nicolae Comșa - un destin asumat în lupta pentru idealul național ...... 54 Rezonanţe lirice Rodica BRAGA – Poezii ...... 60 Mircea-VAIDA VOEVOD – Poezii ...... 61 Marcel MUREŞANU – Poarta...... 62 Proză Ioan POPA - Cei de la Bradu-Strâmb. Cu Nemo și Jero prin vreme călătorind ...... 63 Ioan FILIMON - Alegeri ...... 66 Valeria PAȘTIU-GUȘEILĂ - Temă de meditație ...... 69 Teodor OANCĂ - Remember ...... 73 Teodor BOROSCHI - Alianța ...... 77 Ovidiu I. BUCUR - Poveste în poveste: mortul de la parter ...... 78 În lumina cărţii Ironim MUNTEAN - Așteptând romanul (I) ...... 82 Cronici literare. Recenzii Maria TRANDAFIR - Subiectivitate și obiectivitate în propria ,,poveste ...... 84 Maria TRANDAFIR - Caricatura și satira în presa de opoziție a unei epoci ...... 89 Livia FUMMURESCU - O reabilitare necesară ...... 93 Ion TODOR - Întâmplări mai mult sau mai puţin amuzante din lumea satului ...... 96

125

Alba Iulia Cultural, An IV, Nr. 15 - 2019

Maria COBUSNEANU - Teodor Oancă, Cercetări de onomastică și dialectologie ...... 99 Aureliu GOCI - Poezia stărilor contradictorii şi a energiilor alternative ...... 100 Aureliu GOCI - Octavian Doclin, Şi punct. Şi de la capăt ...... 100 Mihai POSADA - Ada D. Cruceanu în Grafeme și nu numai ...... 101 Adrian ŢION - Energizarea limbajului ...... 103 Aforisme. Maxime. Reflecţii Vasile GROZAV - Panseuri despre moarte ...... 105 Reverberaţii poetice Dumitru MĂLIN - Poezii ...... 107 Jurnale. Memorii. Amintiri Titu POPESCU - O autobiografie ...... 108 Poezii Lorena CRAIA - Poezii ...... 111 Carolina BALDEA, Laura POPA, Lucia STEGĂRESCU - Poezii ...... 112 Opinii. Păreri. Atitudini Mircea FRENȚIU - Cele trei șocuri ale viitorului apropiat ...... 113 Meridiane lirice Raluca DETEȘAN - Traducere din José Emilio Pacheco ...... 114 Din cele mai frumoase pozeii ale lumii ...... 116 Arte. Corespondenţă din America Roxana PAVNOTESCU - Mark Morris în Pepperland ...... 118 Silvia UDREA - Mirajul Asiei Minor ...... 121 Apariţii editoriale - Ion TODOR ...... 124

126