RADU Vaslle Amintirile Unui Prim-Ministru RADU VASILE. Născut La 10 Octombrie 1942, La Sibiu. Absolvent Al Facultătii De Istor
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
RADU VASlLE Amintirile unui prim-ministru RADU VASILE. Nãscut la 10 octombrie 1942, la Sibiu. Absolvent al Facultãtii de Istorie, Universitatea Bucuresti —1967; Doctor în stiinte economice —1977; Profesor universitar la ASE —1993; Prim-ministru al României: 1998-1999. Autor a numeroase lucrãri în domeniul istoriei economiei; autor al romanului Fabricius si al volumelor de poezii Pacientul român si Echilibru în toate. Doresc sã multumesc cîtorva persoane fãrã de care aceastã carte nu ar fi existat. Lui Sorin Lavric, redactorul acestor pagini, care m-a ajutat sãpun în formã finalã experienta acestor ultimi 12 ani din viata mea, cu tot alaiul degîn-duri si sentimente care i-a însotit. Gabrielei Stoica, fosta mea consilierã, care m-a ajutat sã refac traseul sinuos al evenimentelor pe care le-am trãit. Dedic aceastã carte mamei, sotiei si copiilor mei, a cãror dragoste a fost si este adevãrata mea putere. CUVÎNT ÎNAINTE M-am întrebat deseori de unde nevoia politicienilor de a-si pune pe hîrtie amintirile fãrã sã se întrebe mai întîi dacã gestul lor serveste cuiva sau la ceva. Pornirea de a scrie despre orice si oricine, si de a te plasa în centrul unor evenimente doar pentru cã ai avut ocazia, în cursul lor, sã faci politicã la vîrf ascunde o tendintã exhibitionistã a cãrei justificare e de cãutat în cutele insesizabile ale vanitãtii umane. Trufia celor care, scriind, îsi închipuie cã de mãrturisirile lor poate atîr-na mãcar o parte infimã din soarta politicii românesti de dupã ei tine de o iluzie strãveche, adînc înrãdãcinatã, aceea cã descriind rãul petrecut, îi poti micsora consecintele chiar si dupã ce el s-a întîmplat; sau cã mãcar îl poti preveni pe cel care urmeazã sã se întîm-ple. Nu e cazul acestei cãrti. Scriind-o, mi-am reprimat orice pornire moralizatoare si am cãutat sã nu-i judec pe ceilalti decît urmînd firul evenimentelor si logica, eminamente irationalã, a istoriei din timpul mandatului meu de prim-ministru. Nu existã eveniment cãruia sã nu i se poatã gãsi cauze si explicatii dupã ce el a avut loc. Dar cît timp are loc, evenimentul scapã explicatiilor si previziunilor: acesta e momentul în care intrã în joc omul politic. El trebuie sã actioneze acolo unde teoreticienii si analistii sînt neputinciosi, el trebuie sã aibã îndrãzneala faptei acolo unde ceilalti au doar curajul opiniei. Pe scurt, el trebuie sã facã ceva acolo unde toti se multumesc sã discute. Recitind cartea si simtind nevoia de a-mi explica mie însumi ce contine ea, am dat peste cîteva fete ale ei. Pe cea dintîi am pomenit-o deja: fata moralã. stiu, pare o obrãznicie strigãtoare la cer ca unui politician sã-i ceri sã scrie o carte cu virtuti morale, cînd e bine stiut cã, în politicã, cuvîntul „moralã", cînd e rostit, e praf aruncat în ochii electoratului. Dar nu la moralã în sensul ei etic mã gîndesc eu, ci la legile nescrise ale politicii, la acele moravuri în plasa cãrora cade orice politician din orice colt al lumii, din chiar clipa în care începe sã facã politicã. si cãderea lui în aceastã plasã e cu atît mai adîncã cu cît motivatiile filantropice si patriotice cu care a pornit la drum au fost mai sincere. Existã o moralã a politicii ce nu are nimic de-a face cu morala. A sti sã te porti politic nu tine de educatie, ci de instinct. Conduita politicã tine în întregime de fler psihologic, de vointã de dominare si de fondul de agresivitate pe care, purtîndu-1 în tine tot timpul, stii sã îl îmbraci neîncetat în straiele unei politeti mondene cît mai cuceritoare. Or, flerul cu care stii sã înregistrezi cu antenele nevãzute ale mintii croiala temperamentalã a adversarului, vrerea de a face ceva într-o situatie în care altii stau pe margine chibitînd fãrã frîu si, în fine, fondul de agresivitate convertit în seninãtate mondenã sînt facultãti înnãscute. Le ai de cînd esti, si-atunci poti face politicã, sau nu le ai, si atunci e bine sã faci politologic. Din acest punct de vedere, cartea aceasta, fãrã a fi moralizatoare, este neîndoielnic moralã, în mãsura în care înteleg morala ca fiind sinonimã cu practica, asadar ceva care se trãieste deplin, se face zi de zi, dar se discutã mai rar. Cunostintele teoretice le poti învãta din orice carte, experienta, însã, nu ti-o poate da nimeni. Iatã cauza pentru care cei mai titrati politologi si cei mai gustati analisti politici sînt, din momentul în care li se dã puterea, de o deplorabilã incompetentã politicã. Stãpîni suverani pe disciplina lor, gata tot timpul sã-ti ofere solutii teoretice la orice problemã si în orice impas, ei se transformã, de îndatã ce le-ai dat drumul în apa politicii, în spectre deprimante ale neputintei. Impenetrabila sigurantã de sine cu care îsi pledeazã neostenit teoriile si necrutarea cu care judecã în ziare sau în interminabile discutii televizate pe cutare sau cutare politician se transformã brusc într-o neho-tãrîre de ageamii. Si-atunci îti dai seama cã filozofia politicã e un tãrîm de sine stãtãtor, cu regulile lui, cu idolii si cu adeptii lui, însã un tãrîm care are prea putin de-a face cu politica. Dacã profesorii de filozofie politicã ar sti lucrul acesta — dar nu-1 stiu pentru cã ei fac teoria unei politici pe care n- au practicat-o —, si-ar mai diminua vanitãtile bine ascunse sub morga misiunii lor pedagogice. De altfel, societatea i-a pus la locul lor, marginalizîndu-i între peretii unor aule în care vorbesc unora care le seamãnã leit: biete fãpturi teoretice, incapabile de a lua vreo hotãrîre cînd e vorba de viata asta imprevizibilã si crudã, cu atrocitãtile, exuberantele si elanurile ei sublime. Dacã un politolog ar sti ce haz nebun poate trãi un politician citindu-i apoftegmele scãpãrînd de inteligentã, si-ar lua lumea în cap. Dacã un analist politic ar sti cã în clipa în care el vorbeste într- un studio de televiziune în fata televizoarelor sînt zeci de politicieni care se amuzã ascultihdu-l, ar întrezãri desertãciunea burlescã a cãrei întruchipare este el pe ecran. Politica se face, nu se discutã, si acum ajung la cea de-a doua fatã a cãrtii — fata politicã. -X- România a fost din 1989 pînã acum tara ai cãrei politicieni s-au ales din rîndul teoreticienilor, în comunism, exercitiul politic fiindu-ne interzis, toti ne-am refugiat în teorie. Respiram teorii, trãiam din teorii, nãscoceam teorii, ne cheltuiam noptile strãduindu-ne sã ne convingem prietenii cã noi avem dreptate si nu ei, luptam pentru teorii, sufeream din cauza lor, jubilam pe seama lor si tot asa. Dupã 1989, cei însetati sã-si punã în practicã teoriile despre politicã au intrat în politicã, dar, o datã intrati, teoriile lor au amutit. Explicatia e simplã: politica e acea regiune a vietii sociale în care nu teoriile se pun în practicã, ci interesele. Un interes, spre a se împlini, poate lua chipul mai multor teorii, dar o teorie, spre a deveni una practicã, nu poate lua decît chipul unui singur interes. E interesul teoretic al omului individual strãduindu-se sã dea viatã practicã ideii care îl animã. Dar fiind individual, acest interes nu poate atinge treapta politicii. Asta este drama oricãrei teorii individuale, cã nu-si gãseste ca aliati un numãr suficient de oameni pentru a se preschimba într-un interes practic. Si nu-i poate gãsi nu pentru cã oamenii ar fi prosti si nu ar putea sã o înteleagã sau pentru cã cel care o propovãduieste nu e îndeajuns de destept pentru a-i convinge pe altii, ci fiindcã blestemul oricãrei idei teoretice este cã nu poate sã se transforme în interesul practic al mai multora. Intelectualilor români le-a trebuit un deceniu ca sã înteleagã acest lucru: teoria e chipul schimbãtor al unui substrat neschimbãtor, interesul. De aici esecul intelectualilor în politicã, în politicã nu ai cum sã reusesti plecînd la drum cu o teorie gata-fãcutã si chinuindu-te s-o pui în practicã; asa ceva reuseste în stiintã, filozofie sau religie, dar nu în politicã, în politicã, teoria se naste din întîlnirea intereselor celor aflati în disputã, iar ceea ce conteazã nu e victoria teoriei, ci impunerea intereselor. Asta-i tot, restul e teorie. Eu însumi vin din rîndul cadrelor universitare de la ASE. Am predat ani de zile istoria economicã, fãrã sã-mi treacã vreodatã prin cap cã din lector aveam sã ajung într-o bunã zi prim-ministru. Aceastã disciplinã a fost singura care mi-a dat posibilitatea sã le vorbesc în mod concret studentilor despre economia capitalistã, ceea ce mi-a oferit un avantaj teoretic important, cãci imediat dupã 1989, eu stiam deja un lucru despre care ceilalti se multumeau doar sã vorbeascã. Cînd am intrat în politicã, abstractiunile au dispãrut. Au rãmas faptele si problemele, dar niste probleme ce nu puteau fi rezolvate teoretic, ci practic, adicã politic. Despre aceste rezolvãri practice e vorba în cartea de fatã, asa cum a stiut sã le gãseascã autorul acestor rânduri. Iar dacã spuneam cã pînã acum politicienii români s-au ales din pepiniera teoreticienilor, aceastã afirmatie vrea sã lase de înteles cã, asa cum se întîmplã întotdeauna, a existat si o exceptie; ea s-a numit Corneliu Coposu, singurul om politic de rasã pe care 1-a avut România dupã 1989 si totodatã singurul om despre care se poate spune fãrã retinere cã avea înzestrarea necesarã pentru a deveni un adevãrat bãrbat de stat. Da, Corneliu Coposu, de ar mai fi apucat cîtiva ani de viatã, ar fi ajuns un bãrbat de stat. Nu, sã nu credeti cã voi aluneca pe panta melancoliei evocatoare si cã, pradã unei duiosii a reamintirii, îl voi tã-mîia pe acest om cu laude.