Acta Musei Tutovensis Vi

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

MUZEUL „VASILE PÂRVAN” BÂRLAD

ACTA MUSEI TUTOVENSIS VI

2011

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

ACTA MUSEI TUTOVENSIS ACTA MUSEI TUTOVENSIS

Publicaţie a Muzeului “Vasile Pârvan” Bârlad Publication of “Vasile Pârvan” Museum, Bârlad Str. Vasile Pârvan nr. 1 1 Vasile Pârvan Street 731003 Bârlad 731003 Bârlad Tel.: 0235 42 16 91 Phone: 0235 42 16 91 0335 404 746 0335 404 746 Fax: 0235 42 22 11 Fax: 0235 42 22 11 E-mail: [email protected] E-mail: [email protected] Adresă web: www.muzeuparvan.ro Web address: www.muzeuparvan.ro

Colegiul de redacţie:

Prof. univ. dr. Vlad CODREA Prof. univ. dr. Nicolae CREŢU Prof. Mircea MAMALAUCĂ Muzeograf Alina BUTNARU Muzeograf Laurenţiu URSACHI Prof. Cristina CARATA

Redactor şef: Mircea MAMALAUCĂ

Traducerile şi corectura în limbile străine: Ana şi Alexandra ILIE Prof. univ. dr. Nicolae CREŢU Prof. univ. dr. Vlad CODREA

REVISTA APARE CU SPRIJINUL FINANCIAR AL CONSILIULUI JUDEŢEAN VASLUI

Revistă în curs de cotare CNCSIS. Revistă fondată de prof. Mircea MAMALAUCĂ. Apare anual din 2006.

Coperta I: Inventar M. 77, necropola din secolul IV d. Chr., punctul „Islaz”, sat Polocin, com. Pogoneşti, jud. Vaslui.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

MUZEUL „VASILE PÂRVAN” BÂRLAD

A C T A M U S E I T U T O V E N S I S

2011

Bârlad ∗ 2011

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Revistă tipărită de Casa Editorială Demiurg® (Acreditată de CNCSIS în 2003, reacredită în 2006 şi în 2010)

Şoseaua Păcurari nr. 68, bl. 550, sc. B, et. 4, ap.16, 700547-Iaşi, România 0232/25.70.33; 0745/37.81.50; 0727/840.275 E-mail:[email protected]; [email protected] www.ceddemiurg.ro

Consilier editorial: dr. Alexandrina Ioniţă Director Marketing: Irina Croitoru Editura răspunde la comenzi în limita tirajului disponibil

ISSN: 1842-2373

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

CUPRINS/CONTENT

ARHELOGIE/ARCHAEOLOGY Diana-Măriuca VORNICU, Relaţii între cultura Precucuteni şi aspectul cultural Stoicani – Aldeni reflectate în utilajul litic din aşezarea de la Târgu Frumos Relationships between Precucutenieni culture and the cultural aspect Stoicani-Aldeni reflected in the lithic technology from the settlement of Târgu Frumos ………………. 7 Dan HÂNCEANU, Rolul unei instalaţii de foc pentru membrii comunităţii dacice de la Roşiori-Neamţ Le rôle d’une installation de feu pour les members de la communauté dace de Rosiori-Neamt ………………………………………………………………………….. 16 Ion IONIŢĂ, Necropola dacilor liberi de la Siliştea (com. Iana, jud. Vaslui) Das Gräberfeld der freien Daker in Siliştea (Gem. Iana, Bezirk Vaslui) ...... 35 Costin CROITORU, Necropola Sântana de Mureş de la Deduleşti, judeţul Brăila (consideraţii privind istoricul cercetărilor) The Santana de Mures necropolis from Dedulesti, Braila county (Considerations about the research history) …………………………………………………………… 48 Octavian Liviu ŞOVAN, Necropola din secolele IV-V de la Nichiteni (com. Coţuşca, jud. Botoşani) Das Gräberfeld des IV.-V. Jahrhundert von Nichiteni (Gem. Coţuşca, Bezirk Botoşani) 61 Stela ŢAU, Mircea NICU, Obiecte de toaletă. Pieptenii din necropola birituală de secol IV d. Chr., de la Barcea Toiletry implements. Combs ....………………………………………………………… 67 Mircea MAMALAUCĂ, Săpăturile arheologice din punctul “Islaz”, sat Polocin, comuna Pogoneşti, campania 2009 Excavations in “Islaz” site Polocin village, Pogonesti district, campaign 2009 …...... 77 Vlad VORNIC, Larisa CIOBANU, Serghei KURCEATOV, Ceramica de producţie locală din necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Brăviceni The local pottery from the necropolis of the Santana de Mures- Černjachov type near Braviceni village ……………………………………………………………………… 95 Dan Gh. TEODOR, Unele consideraţii privind fibulele digitate din spaţiul Carpato- Dunăreano-Pontic Quelques considerations concernant les “fibulas digitées” dans l’éspace Carpato- Danubien-Pontique ………………...... ……………………………………………… 120 Ioan MITREA, Observaţii privind începutul, sfârşitul şi etapele de evoluţie ale Culturii Costişa-Botoşana-Hansca (sec. V-VII) Observations about the biginning, the end and the stages evolution of Culture Costisa-Botosana-Hansca (the V-VII centuries) ...... 130 Sorin LANGU, Cristian ONEL, Câteva monede din două colecţii bârlădene Some coins from two collections barladene …………...………………………………. 136

MEMORIALISTICĂ/MEMOIRS Nicolae CREŢU, Râsul „subversiv” al copilăriei Le rire subversif de l’enfance ...... 140 Liviu RADU, Basm şi literatură fantasy The fairy tale and fantasy ...... 148 Elena ILIE, Ana and Alexandra ILIE, A different way of reading school memories (Considerations on the volume 7th Grade A Easy sketches, author Marta D. Radulescu) 151 Rocsana JOSANU, Creangă şi pseudo-Creangă în ciclul primar Creanga et pseudo-Creanga dans l’enseignement primaire …...……………………… 157

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

ŞTIINŢELE NATURII/NATURAL SCIENCES Laurenţiu URSACHI, Daniel BEJAN, Vlad Codrea, Prezenţa elanului (Alces alces Linnaeus) la Movileni, judeţul Vaslui Presence of elk (Alces alces Linaeus) at Movileni, Vaslui district ……….…………… 160 Laurenţiu CHIRIAC, Biodiversitatea în judeţul Vaslui Biodiversity in Vaslui county …………………………………………………………... 165 Valeriu GHEORGHE, Un acvariu pentru fiecare laborator de biologie al şcolii (Proiect educaţional) An aquarium for each school biology laboratory (educational project) …...…………. 177 Cecilia ŞERBAN, Contribuţii la cunoaşterea faunei nevertebratelor epigee din Grădina botanică Galaţi Contributions to the knowledge of the fauna both of freshwater invertebrates Galati botanical garden ……………………………………………………………………….. 183 Dana Ramona BOTOŞ, Macromycetes in the “Gheorghe Salageanu” collection (order Boletales) ….…………………………………………………………………………… 188 Mihaela CRISTESCU, Dinamica populaţiilor la unele specii de lepidoptere geometride colectate în Grădina botanică Galaţi The population dynamics of some geometrid Lepidoptera species from the botanical garden of Galati ……..………………………………………………………………… 195 Svetlana BACAL, Contribuţii la cunoaşterea coleopterelor din lemnul descompus al pădurilor din Republica Moldova Contributions to the knowledge of coleoptera from the dead wood in the forests from Republic of Moldova …………………………………………………………………… 200 Galina BUŞMACHIU, Diversitatea specifică a colembolelor din biotopii saprolignicoli şi saproxilicoli din Republica Moldova Species diversity of collembolan from the saprolignicolous and saproxilicolous habitats in the Republic of Moldova …………………………………………………… 205 Sorin GEACU, Introducerea, evoluţia efectivelor şi extincţia cerbilor lopătari pe teritoriul judeţului Mehedinţi The introduction, evolution and extinction of the fallow deer in Mehedinti county …… 210

MISCELANEU Oltea RĂŞCANU GRAMATICU, Alexandru Ioan Cuza – un simbol al demnităţii naţionale Alexandru Ioan Cuza – a symbol of national dignity ……….………………………… 216 Alina BUTNARU, Corespondenţa dintre Romulus Boteanu şi Vasile Palade - istoricul tipăririi Miscelaneului „Bârladul, odinioară şi astăzi” - The correspondence between Romulus Boteanu and Vasile Palade - the history of printing the Miscellanea „Barlad - past and present” - ...... 220

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro ARHEOLOGIE

RELAŢII ÎNTRE CULTURA PRECUCUTENI ŞI ASPECTUL CULTURAL STOICANI-ALDENI REFLECTATE ÎN UTILAJUL LITIC DIN AŞEZAREA DE LA TÂRGU FRUMOS∗ Diana-Măriuca VORNICU∗∗

Key words: exchange, imports, flint, morpho-tipology, Precucuteni culture.

Schimbul reprezintă transferul de bunuri sau servicii între indivizi1, din mână în mână, de la un grup social la altul2. La acest transfer participă indivizii care fac schimbul, constrânşi însă de societatea şi mediul în care trăiesc, ceea ce dă acestui transfer un caracter individual cât şi social3. Contextul social al schimbului este foarte important, definind nevoile sociale (dincolo de cele biologice) şi afectează în mod profund forma şi posibilitatea relaţiilor individuale de schimb4. Obiectele schimbului nu sunt numai averea, lucrurile necesare economic, ci, cum au demonstrat-o studiile etnologice şi sociologice acestea pot fi şi formule de politeţe; hrana, femeile, copiii, talismanele, pământul, munca, serviciile, oficiile sacerdotale şi rangurile constituie obiecte al ofertei şi schimbului5, în cadrul ospeţiilor, ritualurilor, sărbătorilor sau târgurilor, atunci când circulaţia valorilor nu este decât unul din termenii unui contract cu mult mai general şi de durată6. Trebuie făcută separarea între cele două dimensiuni ale schimbului: dimensiunea sa simbolică şi natura sa quid pro quo7, care presupune şi o latură utilitară. Analiza materialului arheologic nu ne permite să identificăm cadrul (festiv sau nu) în care au avut loc aceste schimburi ci uneori doar obiectul schimbului, dar nu fără probleme. Macroscopic, fără analize chimice şi petrografice nu putem identifica obiectul schimbului dintre două comunităţi aparţinând aceleaşi arii culturale sau aceluiaşi cadru geografic, ci doar pe cele între diferite arii culturale datorită diferenţelor în trăsăturile definitorii pentru fiecare arie în parte. Astfel vorbim de importuri, adică ceea ce este altceva decât local8. Pentru preistorie despre importuri se vorbeşte pe baza materialelor arheologice, singurii martori care au supravieţuit acelor vremuri. Cele mai grăitoare materiale arheologice în acest sens sunt de regulă ceramica şi plastica, ce pot reprezenta importuri din alte arii sau pot avea doar influenţe în modul de manufacturare, fără a fi importuri propriu-zise. La fel de importantă este însă şi analiza materialului litic dintr-o aşezare. Schimbul de unelte este atestat pe cale etnoarheologică la diverse populaţii dintre care amintim pe cele din Papua-Noua Guinee unde, lamele din piatră constituie obiectul schimbului la distanţe de chiar 200 km, schimb ce are loc în cadrul diverselor

∗ This work was supported by the the European Social Fund in Romania, under the responsibility of the Managing Authority for the Sectoral Operational Programme for Human Resources Development 2007-2013 [grant POSDRU/88/1.5/S/47646]. ∗∗ [email protected] 1 John Alden, Marketplace Exchange as Individual Distribution: An Iranian Example, in Contexts for Prehistoric Exchange (eds. J. Ericson, T. Earle), 1982, p. 83-101. 2 Timothy Earle, Prehistoric Economics and Archaeology of Exchange, in Contexts for Prehistoric Exchange (eds. J. Ericson, T. Earle), 1982, p. 2. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 Marcel Mauss, Eseu despre dar, 1997, p. 67. 6 Ibidem, 50. 7 J. Alden, op. cit., 1982, p. 84. 8 Garman Harbottle, Chemical caracterizationin Archaeology, in Contexts for Prehistoric Exchange (eds. J. Ericson, T. Earle), 1982, p. 16. 7

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro târguri, ceremonii, festivaluri din regiune9. Schimbul de unelte este atestat, pe cale arheologică, şi la populaţiile preistorice, cea mai recentă demonstraţie în acest sens fiind apariţia uneltelor din silex scandinavian în situri preistorice din Olanda10. În acest sens vom prezenta un studiu de caz asupra aşezării precucucteniene de la Tîrgu Frumos. Situată pe cuesta de la NNE de oraşul Târgu Frumos (fig. 1), în dreapta pârâului Adâncata, afluent de stânga al râului Bahluieţ, aşezarea de la Târgu Frumos-Baza Pătule este una din cele mai întinse aşezări precucuteniene, cu o suprafaţă de cca 10 ha11. Aşezarea a fost cercetată parţial, între anii 1990-2005 de un colectiv condus de N. Ursulescu şi D. Boghian, cu rezultate deosebite ce au permis o imagine mai bună asupra ultimei faze a culturii precucuteniene. Aşezarea a cunoscut o evoluţie de cca 200 ani, de-a lungul celei de-a treia faze a culturi Precucuteni, de la 5830±100 BP, 3830 bc sau 4940-4470 BC, până către sfârşitul culturii12. Stratul de cultură precucutenian poate fi împărţit pe trei nivele principale de habitat, fiecare cu câte două faze. În total au fost cercetate, din cele trei nivele, 14 locuinţe dintre care una era adâncită şi restul de suprafaţă; foarte multe gropi, dintre care unele cu vădit caracter ritualic13. Aşezarea de aici se remarcă şi prin numărul foarte mare al uneltelor din piatră cioplită, cca 600014. Din analiza tehno-tipologică a pieselor, realizată de-a lungul anilor de autorii săpăturilor de aici, reiese o preferinţă a comunităţii de aici pentru tehnica lamelară: lame cu sau fără retuşe, cu encoche, cu lustru, cu troncatura retuşată, gratoarele pe lame şi pe aşchii (semi şi circulare, ogivale, drepte, duble, în evantai), perçoirs pe lame şi pe aşchii, burine, piese geometrice, vârfuri de săgeată cu baza concavă sau dreaptă15. Din punct de vedere al materiei prime utilizate pentru uneltele obţinute prin cioplire, studiul macroscopic a relevat că au fost folosite diverse roci: ca gresia silicioasă, marna, jaspul16, obsidian17, dar în primul rând silexul, cu precădere, cel aşa-numit de Prut, urmat de cel de tip balcanic. Deoarece doar prin analize geo-petrografice putem determina exact tipul de rocă folosit pentru unelte, analiza noastră (una macroscopică) are mai mult un caracter preliminar. În literatura română de specialitate problema originii materiei prime este departe de a fi rezolvată indiferent despre ce tip de materie primă vorbim. Problema existenţei tipurilor de silex a fost abordată prin anii ’70 de Eugen Comşa care definea 14 tipuri de silex în sens arheologic, folosit de populaţiile neo-eneolitice din România printre care şi aşa-numitul silex de tip balcanic, o calcedonie de culoare galben închis, câteodată spre verde opac, de nuanţe diverse şi câteodată cu pete albe18. Tot silex balcanic este numit în literatura de specialitate şi silexul de o calitate deosebită,

9 Nicholas David, Carol Kramer, Ethnoarrchaeology in Action, 2001. 10 Annelou van Gijn, Flint in Focus, 2010; Eadem, Not at all obsolete! The social significance of flint for Bronze Age communities, case study from Netherlands, in Lithic Technology in metal using societies (ed. B. Eriksen), 2010, p. 45-60. 11 N. Ursulescu, D. Boghian, V. Cotiugă, Problèmes de la culture Précucuteni à la lumière des recherches de Târgu Frumos (dép. de Iaşi), in: Scripta praehistorica. Miscellanea in honorem nonagenarii magistri Mircea Petrescu-Dîmboviţa oblata (eds. V. Spinei, C.-M. Lazarovici, D. Monah), 2005, p. 217-260. 12 Ibidem. 13 Vasile Cotiugă, Sergiu Haimovici, Fosses culturelles (bóthroi) et a caractère culturel du nélithique et l'énéolithique de la Roumanie, in Acts of the XIVth UISPP Congress, University of Liège, Belgium, 2-8 September 2001. Section 9. Le Néolithiwue au Proche Orient e ten Europe/The Neolithic in the Near East and Europe. Section 10. L'âge du cuivre au Proche Orient e ten Europe/The Copper Age in the Near East and Europe. Sessions générales et posters/General Sessions and Posters, BAR International Series 1303, Oxford, 2004, p. 317-324. 14 N. Ursulescu, D. Boghian, V. Cotiugă, op. cit., 2005, p. 217-260. 15 D. Boghian, Senica Tudose, Consideraţii preliminare asupra utilajului litic din aşezarea precucuteniană de la Târgu Frumos, ArhMold, XVII, 1994, p. 147-174; N. Ursulescu, D. Boghian, V. Cotiugă, op. cit., 2005, p. 217-260. 16 D. Boghian, Senica Tudose, op. cit., 1994, p. 150. 17 N. Ursulescu, D. Boghian, V. Cotiugă, op. cit., 2005, p. 217-260. 18 Eugen Comşa, Les matières premières en usage chez les hommes Neolithiques de l’actuel territoire Roumain, AAC, 16, 1976, p. 240. 8

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro de culoare cafenie deschisă, uneori cu pete albicioase, având o spărtură concoidală regulată19 sau este de culoare galbenă, spre galben închis, câteodată brun-gri sau brun negru, deseori denumit silex-miere, silex galben- ceară20, culoarea ca mierea, mierea-brună, sau maroniu-alburiu21. Acesta ar putea proveni din platforma pre-balcanică, îndeosebi de pe malurile Dunării: din diverse locuri din Dobrogea- Poarta Albă, Topalu, Greci, Cârjelari, Grădina22, Dobrogea centrală microzona dinspre Dunăre: cea între localităţile Hârşova-Topalu-Dunăre şi Băltăgeşti-Gălbiori-Crucea23 Medgidia24, Muntenia - Ghizdaru, Bălănoaia-Cetatea25, şi N-E Bulgariei, sau mai precis după cum localiza Barbara Voytek, aria din NE Bulgariei până la V de Varna, şi la stânga Prutului în Dobrogea (cca 450 km)26. În cadrul relaţiilor de schimb a utilajului litic cioplit există 3 tipuri de artefacte care pot face subiectul schimbului: materia primă (galeţii sau nucleele preformate), suporturile de unelte (produse debitate pe care le putem numi semifinite) şi uneltele (produse debitate şi fasonate pe care le numim produse finite)27. În privinţa aşezării de la Târgu Frumos sunt atestate doar ultimele două cazuri. Putem afirma sigur că au fost aduse în aşezare doar piese finite sau produse de debitaj ce prin retuşare au devenit unelte deoarece în această aşezare lipsesc cu desăvârşire elementele care ar indica o cioplire a silexului balcanic: lipsesc aşchiile de decorticare, lipsesc deşeurile, lipsesc nucleii epuizaţi sau în curs de prelucrare. Astfel, în marea aşezare precucuteniană de la Târgu Frumos am identificat 18 micro-aşchieri din unelte (unele se observă clar ca sunt aşchieri din front de grattoir care s-au desprins la folosirea uneltei pe o suprafaţă dură) de silex balcanic, care provin din nivelele II şi III de locuire de aici, 196 unelte şi 23 lame şi lamele neretuşate care provin din toate cele trei niveluri. Analiza noastră este una preliminară, strict morfo-tipologică, fără observaţii tehnologice sau traseologice asupra pieselor din silex balcanic de la Târgu Frumos. Astfel, analiza morfologică a acestor piese ne dezvăluie că avem de-a face mai ales cu piese din categoria gratoarelor (57%) realizate atât pe lame cât şi pe aşchii, retuşate sau nu, urmată de categoria lame şi lamele retuşate (cu encoche, trunchiate, cu lustru, cu retuşe denticulate (25%), şi în proporţii mult mai mici racloare (cca 4%) piese geometrice (trapeze), raclette, perçoir şi burine (fiecare câte 0,91%) şi o unelată dublă: gratoar la un capăt, perçoir la celălalt. Gratoarele, în număr de 125 (adică cca 57% din totalul pieselor din silex balcanic), sunt realizate mai ales pe suport lamelar (79)- de regulă pe lame fragmentate dar şi pe aşchii (46). Multe din suporturile pe care au fost realizate gratoarele au retuşe laterale dar şi urme de utilizare. Fie că sunt ogivale- 22, semicirculare- 8, circulare-3, în evantai- 2, duble- 10 sau unguiforme- 14, ele au diverse dimensiuni, existând atât microgratoare dar şi piese de dimensiuni mai mari, de până la 5 cm lungime. De preferinţă aceste piese au fost realizate pe fragmente de lame- 56, ceea ce sugerează o refolosire a unor unelte care s-au rupt în timpul folosirii sau poate o adaptare la nevoile şi obişnuinţele comunităţii, având în vedere faptul că piesele din cultura Precucuteni sunt de regulă de dimensiuni medii şi mici. Lamele şi lamelele sunt a doua categorie de piese ca număr- 55, adică 25% din totalul pieselor din silex balcanic. Au retuşe directe, inverse, alternante, denticulate, troncatură, iar 6 din ele au şi lustru vizibil macroscopic. Am putea adăuga acestui tip de piese şi 23 lame (întregi şi fragmentare) care nu sunt retuşate dar prezintă urme de folosire şi pe care îndrăznim astfel a le considera unelte (11%) sau ceea ce F. Bordes numea outils à posteriori28. Problema pieselor fără retuşe intenţionate

19 D. Boghian, Comunităţile cucuteniene din bazinul Bahluiului, 2004, 86 20 Laurence Manolakakis, Le mobilie en silex taille des tombes de Varna I, Acta Musei Varnaensis, 2008, p. 117. 21 Josip Šaricić, Stone as material for production of chipped artefacts in Early and Middle Neolithic of Serbia, СTAPИНAP, LII, 2002, p. 16 22 E. Comşa, op. cit., 1976, p. 240. 23 Alexandru Păunescu, Paleoliticul şi mezoliticul pe teritoriul Dobrogei, Bucureşti 1999, p. 41. 24 Al. Păunescu, Evoluţia uneltelor şi armelor din piatră cioplită descoperite pe teritoriul României, Bucureşti 1970, p. 85. 25 Al. Păunescu, Paleoliticul şi mezoliticul din spaţiul cuprins între Carpaţi şi Dunăre, Bucureşti, 2000, p. 54. 26 J. Šaricić, op. cit., 2002, p. 16 27 L. Manolakakis, Production lithique et émergence de la hiérarchie sociale: l'industrie lithique de l'Enéolithique en Bulgarie (Première moitié du IVe millénaire), BSPF, 93, 1, 1996, p. 121. 28 François Bordes, Réflexions sur l’outil au Paléolithique, BSPF, 67, 7, 1970, p. 200-201. 9

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro dar cu aparente retuşe de utilizare este însă mult mai amplă. Numeroase efecte ale cioplirii uneltelor sau unii factori post-depoziţionali pot fi interpretaţi (fără corelarea cu alte variabile care indică utilizarea intenţionată a unei unelte) greşit ca urme ale folosirii uneltelor29. Sperăm ca o viitoare analiză traseologică a acestor artefacte să ne releve dacă într-adevăr au fost folosite ca unelte sau au un alt statut în cadrul realităţii economico-sociale a aşezării. Dintre toate lamele şi lamelelele doar una este întreagă, restul fiind fragmentare. De asemenea, menţionăm faptul că cele mai lungi exemplare lamelare de la Târgu Frumos sunt cele din silex balcanic, dintre care enumerăm una, din ultimul nivel de locuire (singura întreagă) care are o lungime de 13 cm, dar şi alte trei cu lungime de la 9-12 cm, care nu sunt retuşate, dar prezintă ceea ce deocamdată considerăm retuşe de folosire. Piesele geometrice (trapeze), raclette, perçoir şi burinele din silex balcanic sunt prezente cu câte un exemplar în aşezarea de la Târgu Frumos, mai ales în ultimul nivel de locuire de aici. De asemenea au fost descoperite şi 8 racloare lucrate pe suport lamelar fragmentat. Din varietatea de tipuri morfologice din aşezarea de la Târgu Frumos observăm că lipsesc cu desăvârşire vârfurile de săgeată lucrate din silex balcanic. În privinţa răspândirii uneltelor din silex balcanic pe niveluri în primul nivel de locuire al aşezării precucuteniene de la Târgu Frumos- Baza Pătule proporţia pieselor din silex balcanic este mai mică faţă de următoarele două şi anume 12% din totalul pieselor din silex balcanic în timp ce în nivelele II şi III avem cca 40% şi 38% din piesele de silex balcanic. Pentru 10% din piese nu cunoaştem nivelul. Procentajul mai mic al pieselor din silex balcanic din primul nivel de locuire poate fi corelat şi cu sărăcia descoperirilor din acest prim nivel: şanţul de apărare, o locuinţă, şi 11 gropi30. Observăm totodată că raportul între proporţiile morfologice ale pieselor din silex balcanic nu se schimbă de-a lungul celor trei nivele: în toate cele trei nivele majoritare sunt gratoarele, urmate de lame şi restul utilajului enumerat anterior. În ceea ce priveşte distribuţia acestor unelte pe complexe în cadrul aşezării situaţia este destul de diversă: majoritatea acestor piese au fost descoperite în stratul de cultură, trei în şanţul de apărare, 16 în gropi şi 41 în locuinţele 1, 2 (în care au fost descoperite zone dedicate unor activităţi legate de prelucrarea silexului şi a cerealelor31), 3 (în care era amenajată o zonă pentru prelucrarea silexului32), 4, 5, 8, 11 (în care a fost descoperit altarul pictat din aşezare 33), 12 (lângă care se afla un spaţiu menajer pentru tranşarea animalelor34) şi 14. Numărul uneltelor din silex balcanic este destul de mic în aşezările precucuteniene din România35; în schimb, în aşezările Precucuteni-Tripolye A din Basarabia uneltele din silex balcanic sunt destul de frecvente la Luka-Vrubleveţkaya, Solonceni I, Isacovo, Alexandrovca, Ruseştii-Noi36. Ca şi la Târgu Frumos, în Basarabia, piesele din silex balcanic apar în aşezări doar sub formă de unelte finite. Credem că membrii comunităţilor precucuteniene nu au avut acces direct la sursele de silex balcanic din spaţiul gumelniţean, ci considerăm că uneltele au fost procurate prin contactul cu comunităţile Stoicani-Aldeni-Bolgrad. Nu vrem să insistăm aici asupra problemelor ridicate de aspectul cultural Stoicani-Aldeni-Bolgrad (originea, negarea sa, etc) ci doar doar să precizăm că îl considerăm ca un aspect al culturii Gumelniţa, un aspect de graniţă, fiind de părere că avem de-a face cu comunităţi gumelniţene care, fiind foarte aproape de cele precucuteniene, au fost mult mai deschise contactului cu acestea. Din acest motiv trebuie analizat, pentru fiecare aşezare Stoicani- Aldeni-Bolgrad, raportul dintre artefactele de factură precucuteniană şi cele gumelniţene.

29 Lawrence Keeley, Experimental Determination of Stone Tool Uses. A Microwear Analysis, Chicago, 1980, p. 25-34. 30 N. Ursulescu, D. Boghian, V. Cotiugă, op. cit., 2005, p. 217-260. 31 Ibidem. 32 Ibidem. 33 Ibidem. 34 Ibidem. 35 Silvia Marinescu-Bîlcu, Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Bucureşti, 1974, p. 40-46. 36 Victor Sorokin, Les rapports entre les civilisations Precucuteni/Tripolye A et Bolgrad-Aldeni, SAA, VII, 2000, p. 159. 10

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Dacă vorbim despre relaţiile comunităţii precucuteniene de la Târgu Frumos cu cele Stoicani-Aldeni şi Gumelniţa nu trebuie să uităm şi de numeroasele fragmente ceramice şi plastică care au fost discutate cu alte ocazii, de alţi autori37. Abundenţa elementelor sudice în această aşezare, spre deosebire de alte aşezări precucuteniene se datorează mai multor factori, unul din ei fiind contextul temporar: la acea vreme cultura Precucuteni era în maxima sa înflorire, iar la sud comunităţile Gumelniţa, erau deja bine stabilite, ceea ce a permis contacte stabile între cele două arii culturale. Însăşi existenţa aşa-numitului aspect cultural Stoicani-Aldeni, după cum am arătat şi mai sus, este dovada cea mai bună. Contemporane cu aşezarea de la Tîrgu Frumos pot fi socotite aşezările aparţinând primei etape a aspectului Stoicani-Aldeni-Bolgrad şi culturii Gumelniţa din sudul Moldovei şi Basarabiei şi nordul Muntenieia ca: Aldeni (Balaurul II, nivel inferior), Bonţeşti, Stoicani, Luncaviţa, Brăiliţa, Lişcoteanca, Suceveni, Mînăstioara, Vulcăneşti, Bolgrad, Ozernoe, Lopăţica, Puricani38, etc. Datele radiocarbon confirmă clar contemporaneitatea aşezării de la Târgu Frumos cu cele de la Vulcăneşti (3860±150 b. c.) şi Lişcoteanca (3690±50 b.c.)39. Dintre aceste aşezări doar unele au folosit pe scară largă aşa-numitul silex balcanic, în timp ce în altele, ca cea de la Suceveni, au fost descoperite doar câteva aşchii40. Deocamdată nu putem face nici o afirmaţie în legătură cu posibilii parteneri de schimb pentru material litic ai comunităţii precucuteniene de la Târgu Frumos din mai multe motive: nu cunoaştem sursele din care era extras acest silex, nu au fost descoperite şi cercetate toate aşezările Gumelniţa-Stoicani –Aldeni-Bolgrad contemporane. Pentru a descrie schimbul şi a se reuşi conturarea principalelor caracteristici ale acestuia trebuie avute în vedere trei aspecte importante: a) sursa bunurilor schimbate; b) descrierea modelului spaţial în care poate fi găsit bunul respectiv; c) reconstituirea organizării acestui schimb41. Problema identificării surselor poate fi rezolvată, mai ales în cazul materialului litic prin cercetările interdisciplinare şi aici ne referim la determinările petrografice în secţiune subţire. Un model spaţial al distribuţiei silexului balcanic apare destul de clar: este principala materie primă pentru uneltele din arealul Gumelniţa-Kodžadermen-Karanovo VI; apare în zona sa nordică limitrofă- adică la comunităţile Stoicani-Aldeni-Bolgrad într-o măsură mai mică complementar silexului de Prut, iar la comunităţile precucuteniene doar sporadic, ca urmare a schimbului.

RELATIONSHIPS BETWEEN PRECUCUTENIENI CULTURE AND THE CULTURAL ASPECT STOICANI-ALDENI REFLECTED IN THE LITHIC TECHNOLOGY FROM THE SETTLEMENT OF TÂRGU FRUMOS

The author deals with the presence of balcanic flint in the Precucutenian settlement from Târgu Frumos – Baza Pătule. It is a macroscopic analysis of the possibly imported flint, from the southern Gumelniţa communities. The morphological approach of the balcanic flint from this Precucutenian settlement shows that the flint was imported as already made tools. The most striking hint is the lack of cores, decortication flakes or any other possible indication of knapping the flint into the settlement. The author believes that the trade with Stoicani-Aldeni communities is the way in which the flint got into Târgu Fumos settlement.

Bibliografie 1. Alden John R., 1982, Marketplace Exchange as Individual Distribution: An Iranian Example, in Contexts for Prehistoric Exchange (eds. J. Ericson, T. Earle), New York, p. 83-101. 2. Boghian Dumitru, 2004, Comunităţile cucuteniene din bazinul Bahluiului, Suceava.

37 N. Ursulescu, D. Boghian, Influences méridionales dans la phase finale de la civilisation Précucuteni, CC, S.N., 6-7, 2000-2001, p. 11-20. 38 Ion T. Dragomir, Eneoliticul din sud-estul României. Aspectul cultural Stoicani-Aldeni, Bucureşti, 1983, p. 23. 39 http://www.cimec.ro/arheologie/gumelnita/cd/default.htm 40 Ion T. Dragomir, op. cit., 1983, p. 40. 41 T. Earle, op. cit., 1982, p. 3-4. 11

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro 3. Boghian D., Tudose Senica, 1994, Consideraţii preliminare asupra utilajului litic din aşezarea precucuteniană de la Târgu Frumos, ArhMold, XVII, 1994, p. 147-174. 4. Bordes François, 1970, Réflexions sur l’outil au Paléolithique, BSPF, 67, 7, 199-201. 5. Comşa Eugen, 1976, Les matières premières en usage chez les hommes Néolithiques de l’actuel territoire Roumain, AAC,16, p. 239-249. 6. Cotiugă Vasile, Haimovici Sergiu, 2004, Fosses culturelles (bóthroi) et a caractère culturel du nélithique et l'énéolithique de la Roumanie, în: Acts of the XIVth UISPP Congress, University of Liège, Belgium, 2-8September 2001. Section 9. Le Néolithiwue au Proche Orient e ten Europe/The Neolithic in the Near East and Europe. Section 10. L'âge du cuivre au Proche Orient e ten Europe/The Copper Age in the Near East and Europe. Sessions générales et posters/General Sessions and Posters, BAR International Series 1303, Oxford, 2004, p. 317-324. 7. Dragomir Ion T., 1983, Eneoliticul din sud-estul României. Aspectul cultural Stoicani-Aldeni, Bucureşti. 8. Earle Timothy, 1982, Prehistoric Economics and Archaeology of Exchange, in Contexts for Prehistoric Exchange (eds. J. Ericson, T. Earle), New York, p. 1-11. 9. Harbottle Garman, 1982, Chemical caracterizationin Archaeology, Contexts for Prehistoric Exchange (eds. J. Ericson, T. Earle), New York, p. 13-51. 10. Keely Lawrence, 1980, Experimental Determination of Stone Tool Uses. A Microwear Analysis, Chicago. 11. David Nicholas, Kramer Carol, 2001, Ethnoarrchaeology in Action, Cambridge University Press. 12. Manolakakis Laurence, 1996, Production lithique et émergence de la hiérarchie sociale: l'industrie lithique de l'Enéolithique en Bulgarie (Première moitié du IVe millénaire), în BSPF, Volume 93, Numéro, 1, p. 119-123. 13. Manolakakis Laurence, 2008, Le mobilie en silex taille des tombes de Varna I, Acta Musei Varnaensis, p. 115-137. 14. Marinescu-Bîlcu Silvia, 1974, Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Bucureşti. 15. Mauss Marcel, 1997, Eseu despre dar, Iaşi. 16. Păunescu Alexandru, 1970, Evoluţia uneltelor şi armelor din piatră cioplită descoperite pe teritoriul României, Bucureşti. 17. Păunescu Alexandru, 1999, Paleoliticul şi mezoliticul pe teritoriul Dobrogei, Bucureşti. 18. Păunescu Alexandru, 2000, Paleoliticul şi mezoliticul din spaţiul cuprins între Carpaţi şi Dunăre, Bucureşti. 19. Šaricić Josip, 2002, Stone as material for production of chipped artefacts in Early and Middle Neolithic of Serbia, СTAPИНAP, LII, p. 11-26. 20. Sorokin Victor, 2000, Les rapports entre les civilisations Precucuteni/Tripolye A et Bolgrad-Aldeni, SAA, VII, 2000, p. 157-168. 21. Ursulescu Nicolae, Boghian Dumitru, 2001, Influences méridionales dans la phase finale de la civilisation Précucuteni, CC, S.N., 6-7, 2000-2001, p. 11-20. 22. Ursulescu N., Boghian D., Cotiugă V., 2005, Problèmes de la culture Précucuteni á la lumiere des recherches de Târgu Frumos (dép. de Iaşi), Scripta praehistorica. Miscellanea in honorem nonagenarii magistri Mircea Petrescu-Dîmboviţa oblata (eds. V. Spinei, C.-M. Lazarovici, D. Monah), Iaşi, p. 217-260. 23. Van Gijn Annelou, 2010, Flint in Focus. Lithic Biographies in the Neolithic and Bronze Age, Leiden. 24. Van Gijn Annelou, 2010, Not at all obsolete! The social significance of flint for Bronze Age communities, case study from Netherlands, in Lithic Technology in metal using societies. Proceedings of UISPP Workshop (ed. B. Eriksen), Aarhus, p. 45-60.

Surse Internet http://www.cimec.ro/arheologie/gumelnita/cd/default.htm

Abrevieri AAC Acta Archaeologica Carpathica. Academia Scientiarum Polona Collegium Cracoviense. ArhMold Arheologia Moldovei, Institutul de Arheologie, Iaşi. BSPF Bulettin de la Société préhistorique française, Paris. CC S.N. Codrul Cosminului. Serie Nouă, Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava. SAA Studia Antiqua et Archaeologica, Centrul Interdisciplinar de Studii Arheoistorice, Iaşi.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 1. Principalele aşezări Precucuteni din Moldova.

13 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 2. Gratoare de silex balcanic din aşezarea precucuteniană de la Târgu Frumos.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 3. Lame retuşate şi neretuşate de silex balcanic din aşezarea precucuteniană de la Târgu Frumos.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

ROLUL UNEI INSTALAŢII DE FOC PENTRU MEMBRII COMUNITĂŢII DACICE DE LA ROŞIORI – NEAMŢ George Dan HÂNCEANU*

Key words: Roşiori – Neamţ, hearth, furnace, pottery, dacian age.

Pe teritoriul fostei Dacii arheologii au identificat, de-a lungul timpului, un număr impresionant de situri, aparţinând diferitelor etape, specifice epocii fierului, iar locuitorii respectivelor comunităţi erau geto-dacii ori dacii, din perioada romană. Aşezările acestora beneficiau de surse de încălzire sau pentru prepararea hranei, precum vetre şi cuptoare, care erau amenajate fie în interiorul ori în exteriorul locuinţelor. Aşezarea de la Roşiori, comuna Dulceşti, judeţul Neamţ, amplasată pe terasa superioară a Râului Moldova, face parte din categoria siturilor datate în secolele II-III şi cuprinde ambele tipuri de instalaţii pentru foc, prima cu două variante: 1. vatra din interiorul şi exteriorul caselor; 2. cuptorul doar în afara locuinţelor. În cazul vetrei, din interiorul unei locuinţe de suprafaţă (L1-Cas.B/2007), s-a observat că era amenajată cu pietre de jur împrejur, pentru a evita răspândirea jarului în cameră. Pe vatră s-au găsit fragmente de oase şi de la ceramică, cu urme de ardere secundară. De asemenea, în apropiere exista o gaură ovală goală, care probabil a servit ca loc de şezut celui care supraveghea focul. Vatra „deschisă”, descoperită în aer liber, în exteriorul adăposturilor, era simplă, fără ring de protecţie şi cu câteva fragmente de la vase borcan, utilizate la pregătirea sau încălzirea hranei. Cea de-a doua instalaţie a fost depistată doar în afara locuinţelor, însă asemenea vetrelor din exterior, se afla în preajma caselor. De obicei, aceste cuptoare aveau cupole din lut, care în timp s-au păstrat parţial ori deloc, situaţie remarcată la cuptorul de copt pâine, descoperit în SI din 20041 şi suprapus ulterior de unul specific secolelor VI-VII. De asemenea, cuptorul la care ne vom referi în continuare avea un acoperiş, în două ape, acoperit cu resturi vegetale şi pietre, construit pe un schelet din lemn. Un alt cuptor, surprins în apropierea unei locuinţe adâncite (L1-SV/2006), avea pe vatră pietre de râu, probabil din structura cupolei, precum şi fragmente de lut, ceramică şi un cuţit. Totodată, anterior instalaţiei amintite, în 20052, s-au descoperit două brăţări lângă un cuptor antic, tot fără cupolă. Din cele descrise se observă că doar vatra are particularităţi diferite de amenajare, determinate de locul situării ei (în interior sau în exterior), însă cuptorul are aceleaşi caracteristici, doar scopurile sunt diferite, fiind pentru coptul pâinii, gătit sau încălzit alimente. Din toate instalaţiile de foc descoperite în situl de la Roşiori există o excepţie, care ne-a atras atenţia prin rolul important pe care l-a avut pentru membrii comunităţii respective. În 2007, cu prilejul trasării unei secţiuni (SVIII), de 25m lungime x 1,5m lăţime, am dat la 0,20-0,25 m adâncime peste vatra unui cuptor, de circa 0,90-1 m diametru (pl. I). Pe suprafaţa acesteia au fost găsite mai multe fragmente de vase borcan, căţui (modelate la mână), castroane, căni, urne, fructiere, căniţe şi un fragment de amforă (lucrate la roată). Vasele-borcan au în compoziţia pastei multe pietricele, iar la exterior, câteva sunt decorate pe buze sau corp cu alveole ori cu brâuri de alveole, iar altele sunt arse secundar. Căţuile sunt mari şi mici, cu pietricele şi

* Muzeul de Istorie Roman, str. Cuza Vodă, nr. 36, email: [email protected]. Comunicare susţinută la a VI-a ediţie a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice (21-22 mai 2010), organizată de Muzeul „Vasile Pârvan” Bârlad. 1 G. D. Hânceanu, Primele rezultate din săpăturile arheologice de la Roşiori-Dulceşti (2004), în Arh. Mold., XXIX, 2006, p. 160, 164, planşa II (capăt dreapta, cuptorul dinspre Gr 2). 2 Idem, Cercetările arheologice din 2005 de la Roşiori-Dulceşti (jud. Neamţ), în Mem. Antiq., XXIV, 2007, p. 420 (pl. I, cuptorul de lângă Cas 2), 425-426, 456 (pl. XX/8, 9). 16

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro scoică pisată în compoziţie, de culoare cărămizie şi cenuşie-neagră. Puţine exemplare au fost restaurate. Ceramica la roată este lucrată din pastă fină, de culoare cenuşie sau cărămizie, uneori ornamentată cu linii drepte sau vălurite, realizate prin lustruire. Crusta vetrei de 0,10-0,15 m grosime denotă o utilizare intensă, însă periodică, probabil de sezon (vara), de către membrii comunităţii dacice, de pe malul Moldovei. Atât pe vatră, cât şi în jurul acesteia s-au găsit fragmente de chirpic şi pietre de râu care ne duce cu gândul la existenţa unei cupole sau a unui acoperiş improvizat, ultimul susţinut de un schelet din lemn, cu tălpici (lipsa gropilor), adiacent cuptorului, foarte util pe vreme rea (ploaie, vânt). Mai jos de vatră, la 0,40 m adâncime, am identificat o groapă, sub forma unui clopot (pl. II), cu un conţinut bogat şi variat de materiale arheologice, care provine din resturile aruncate de pe vatra cuptorului menţionat. Pe lângă fragmentele ceramice am găsit cenuşă, cărbune, chirpic, oase, cochilii de melci şi pietre de râu. În cazul ceramicii făcute la mână s-au identificat, ca forme, vasul borcan, cana şi căţuia, a căror pastă are un aspect grosier, cu pietricele şi scoică pisată în compoziţie. Spre deosebire de obiectele de pe vatră, unde câteva au permis restaurarea lor (două căţui şi o cană), din fragmentele gropii de deservire a cuptorului s-a reconstituit doar un recipient (vas borcan). Tipurile ceramicii la roată sunt mai puţine (căni, castroane, amforete), decât cele identificate pe vatră, însă surprind prin rolul unei căni fragmentare, cu urme puternice de ardere secundară, care dovedeşte folosirea exemplarului ca opaiţ. Vasele au pasta fină, de culoare cenuşie şi cărămizie. Adâncimea totală a gropii era de 0,60 m, fiind surprinsă stratigrafic între 0,40 şi 1 m. Pentru descoperirea integrală a instalaţiei de foc au fost deschise două casete (Cas.1, de 1,50 m lungime x 0,50 m lăţime şi Cas.2, de 2,20 m lungime x 1 m lăţime). Cuptorul se afla amenajat în exteriorul locuinţelor, ca o „proprietate comună” a membrilor aşezării, fiind înconjurat de case şi nu situat într-o margine. Probabil era utilizat şi seara, întrucât au fost găsite multe fragmente sau exemplare întregibile de căţui sau alte vase cu rol similar. Pe lângă construcţia în sine un rol important în stabilirea funcţionalităţii cuptorului îl are materialul arheologic descoperit pe vatră şi în interiorul gropii de deservire. În consecinţă, vom încerca o detaliere a ceramicii şi a materialului adiacent acesteia. Primul analizat este cel găsit pe vatra cuptorului, unde domină ceramica făcută la mână: 1. Vase borcan modelate din pastă cu aspect grosier, cu pietricele şi scoică pisată în compoziţie, de culori diferite (cărămizii, maronii, cenuşii). De formă bitronconică, acest tip de vas este reprezentat îndeosebi prin forme medii şi mari, exceptând vasele mici sau miniaturale, care nu-şi aveau rostul la pregătirea hranei. Buzele sunt evazate, uneori decorate cu alveole, iar unele exemplare au pe corp brâuri cu alveole, în timp ce fundul este drept (pl. III/1; V/4). O parte din fragmente au intense urme de ardere secundară, fapt ce indică funcţionalitatea lor (pl. III/1). Un fragment este intens zgurificat la exterior (pl. V/8), probabil datorită postării în preajma vetrei ori pe aceasta, pe o perioadă îndelungată. Pe baza fragmentelor ceramice a rezultat un total de 10 recipiente (pl. III; V/1-5, 7, 8, 11). 2. Căţui făcute dintr-o pastă cu conţinut similar vasului anterior şi de culoare cărămizie. Tronconice, ceştile dacice sunt atât mici cât şi mari, două exemplare fiind întregite la restaurare (nr. inv. 43710, 43711). Buza vaselor mici este dreaptă şi uşor rotunjită, iar a celor mari este puţin evazată. Fundul recipientelor este drept, iar la unul din exemplare are imprimat în pastă o mică alveolă digitală (pl. IV/1), ca de copil. Acest mic semn particular exclude orice interpretare privind o marcă de olar ci dimpotrivă pare o simplă „joacă de copil” sau poate un semn distinctiv, că ceaşca a aparţinut şi implicit a fost folosită de un copil. Cele două căţui mai mici au torţile prinse de corp. Toate cele 9 obiecte sunt lipsite de motive ornamentale (pl. IV/1-7; V/6, 9). 3. Cană lucrată dintr-o pastă fină, cu mult nisip, de culoare cărămizie. Din singurul exemplar s-a păstrat doar fundul, care este drept şi subţire comparativ cu al altor vase (pl. V/12). 4. Strecurătoare executată dintr-o pastă cu aspect grosier, de culoare gălbui-cărămizie. Fragmentul păstrat provine de la fundul vasului, care are găuri mari, comparativ cu exemplarele lucrate la roată. Din păcate, fragmentul nu ne indică forma recipientului (pl. V/10). Tot pe vatră s-a găsit şi o piatră de râu (pl. IV/8). Astfel de pietre s-au descoperit şi pe lângă cuptor, fapt ce indică prezenţa lor, fie în structura cuptorului, fie de la acoperişul instalaţiei, unde puteau fi folosite peste resturile vegetale, pentru fixarea acestora.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Pentru ceramica lucrată la roată există o diversitate mai mare de forme, iar cantitatea celor două categorii este egală: 5. Căni din pastă fină, de culoare cenuşie şi cărămizie. La cele 5 exemplare fragmentare (pl. VI/3-6, 8) se observă buza dreaptă rotunjită sau evazată, corpul bitronconic şi fundul inelar. Torţile sunt simple. 6. Castroane din pastă fină, de culoare cenuşie şi cărămizie. Fragmentare, vasele au o formă tronconică, cu buza evazată ori guşată, trasă spre interior şi fundul inelar (pl. VII/1-4, 6, 7). Din cele 6 recipiente unul dispune de un decor liniar lustruit (pl. VII/4). 7. Căniţe din pastă fină, de culoare cenuşie şi cărămizie. Unul din cele 2 vase (pl. VII/5, 8) a putut fi restaurat (nr. inv. 43712) şi prezintă un decor lustruit de câte trei linii dispuse oblic (pl. VII/8). 8. Fructiere din pastă fină, de culoare cenuşie şi cărămizie. În stare fragmentară, cele 2 exemplare au ca trăsături buza plată şi cupa mare (pl. VI/1, 2). 9. Vas borcan (urnă) din pastă fină, de culoare cenuşie. Cele 2 fragmente de funduri inelare nu permit o descriere amănunţită (pl. VI/12, 13). 10. Cană de lux din pastă fină, de culoare cenuşie. Fragmentul de buză este prevăzut cu prag pentru capac (pl. VI/7). 11. Amforete din pastă fină, de culoare cenuşie. Cele 2 fragmente păstrate indică pentru acest tip de vas buza guşată, iar burta ornamentată prin lustruire, cu linii vălurite (pl. VI/9, 10). 12. Amforă din pastă foarte fină, de culoare cărămizie. Fragmentul de gât (pl. VI/11) păstrează locul de prindere al torţii şi denotă încadrarea lui în tipul a1, varianta târzie3. Conform descrierii, de pe vatra cuptorului s-au strâns un număr de 42 fragmente de vase, din care 3 întregite. După selectarea lor s-a stabilit folosirea a 12 tipuri de vase, dintre care unele pentru gătit (vase borcan) sau de păstrat alimente (castroane, fructiere, vase-urnă), strecurat (strecurătoare), păstrat şi băut (cana de lux, căni, căniţe), depozitat lichide-apă, vin, ulei (amforete, amforă), iar altele pentru iluminat (căţui). Cele mai numeroase sunt vasele modelate la mână, pentru gătit şi de iluminat (19 vase borcan şi căţui), urmate de recipientele la roată, folosite la păstrat alimentele şi de băut (11 castroane şi căni), ai căror pereţi subţiri nu permiteau folosirea lor pe vatră. Chiar dacă la prima vedere este un echilibru cantitativ între cele două categorii ceramice, totuşi multe din vasele la mână se stricau în urma folosirii şi erau aruncate în groapa de deservire. Analiza materialului din groapă confirmă ideea preponderenţei ceramicii la mână. Până atunci, oferim o statistică a materialului ceramic găsit pe vatră: Comparaţie cantitativă cuptor Ceramica la roată. Comparaţie ceramica cenuşie şi cărămizie

33% ceramica la ceramica 50% 50% mână cenuşie ceramica la ceramica roată 67% cărămizie

Numărul ceramicii descoperită în groapa de deservire este mai mic (29), comparativ cu cel găsit pe vatra cuptorului (42), situaţie normală, întrucât în momentul abandonării instalaţiei de foc fragmentele vaselor nu au mai fost aruncate în groapă şi au rămas pe vatră. Din totalul lor cele mai multe sunt lucrate la mână: 1. Vasele borcan au aceeaşi pastă ca precedentele, în compoziţia cărora se regăsesc ca degresant pietricelele şi scoica pisată (materii prime uşor de găsit pe malul Moldovei). Medii sau mari, din cele 14 exemplare (pl. VIII/1-8, 10-12; IX/1, 3, 5) s-a păstrat doar unul singur (reîntregit), cu buza evazată, pereţii uşor proeminenţi şi fundul drept. Pereţii şi fundul exemplarului sunt groşi, iar pe corp dispune de un brâu strâmb cu alveole (pl. VIII/1). Vasul este uşor deviat din fabricaţie (nr. inv. 43793). Celelalte fragmente indică prezenţa unor vase, care s-au stricat în urma folosirii, dar ce dispuneau de brâuri simple ori duble cu alveole sau crestături (pl. VIII/5, 8, 11, 12; IX/5), de culoare gălbui-cărămizie, cărămizie, cenuşie şi neagră.

3 Gh. Bichir, Cultura carpică, Bucureşti, 1973, p. 90. 18

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro 2. Căţui din pastă cu microprundişuri şi scoică pisată, de culoare cărămizie şi maronie. Cele 3 fragmente (pl. IX/2, 6, 8) indică prezenţa unor exemplare mari, cu buza evazată, corpul tronconic şi fundul drept, prevăzute cu torţi groase, ca un semicerc. Dintre ele, unul are puternice urme de ardere secundară (pl. IX/6). 3. Vas de provizii din pastă cu aspect grosier, de culoare cenuşie. Buza este evazată şi faţetată (pl. IX/4). 4. Cană din pastă cu microprundişuri, de culoare cărămizie. Fragmentul de fund este inelar (pl. VIII/9). Celor patru tipuri de vase la mână li se adaugă câteva la roată cu unele particularităţi: 5. Căni din pastă bună, de culoare cenuşie şi cărămizie. Starea fragmentară a celor 3 vase nu a permis restaurarea lor, însă acestea aveau corpul bitronconic şi fundul inelar (pl. IX/9; X/5, 9). Dintre ele atrage atenţia un fragment mai mare cu toarta strâmbă şi cu semne de ardere secundară, care denotă o cu totul altă utilizare a cănii şi anume în scop de opaiţ (pl. IX/9). Practic o improvizaţie a vremii, pentru o perioadă mai scurtă ori mai lungă de timp. 6. Castroane din pastă bună, de culoare cenuşie. Fragmentare, acestea aveau buza trasă în interior şi guşată, formă tronconică şi fundul inelar. Unul din cele 2 vase dispunea de o toartă lată (pl. X/4, 7). 7. Amforete din pastă fină, de culoare cenuşie. Buzele păstrate de la 2 vase sunt de tip colac şi uşor evazate (pl. X/2, 3). 8. Strecurătoare din pastă fină, de culoare cenuşie. Fragmentar, recipientul face parte din categoria vaselor de formă tronconică, prevăzute cu una sau două torţi. În partea inferioară acestea dispuneau de mici perforaţii, care nu permiteau trecerea impurităţilor. Din partea de jos, de la fund, s-a păstrat şi fragmentul găsit la Roşiori (pl. X/6). 9. Vas de provizii din pastă bună, de culoare cenuşie. Fragmentul păstrat este de la buza lată a recipientului (pl. X/1), care putea servi la depozitat alimente ori pentru păstrat apa. 10. Amforă din pastă foarte fină, de culoare cărămizie. Fragmentul de toartă este uşor spart (pl. X/8), însă permite încadrarea lui în tipul a1, varianta târzie4. Din categoria obiectelor diverse menţionăm două bucăţi de chirpic de vatră (pl. XI/1, 2), cochilii de melci (de altfel, una din specialităţile vremii) şi două fragmente de pietre de ascuţit, de culoare cenuşie şi neagră, una având doar o extremitate ruptă, iar cealaltă ambele capete (pl. XI/3, 4). La acestea adăugăm şi un fragment metalic, păstrat din zona de legătură dintre mâner şi lama cuţitului. De altfel, se observă şi urma unei mici găuri, probabil de la un nit de prindere (pl. XI/5). Obiectul face parte din categoria cuţitelor cu limbă de înmănuşare. Prezenţa cutelor şi a cuţitului este obişnuită şi frecventă într-o „bucătărie”, mai exact în groapa de deservire, unde au ajuns după deteriorare. Potrivit descrierii materialului, din groapa de deservire, rezultă un număr de 29 vase (din care doar unul întregit), reprezentând 10 tipuri ceramice, iar cele mai multe sunt vasele borcan (14), cănile (4) şi căţuile (3). Recipientele fac parte din categoria vaselor de gătit şi iluminat (vase borcan şi căţui), strecurat (strecurătoare), păstrat alimente-apă şi băut (castroane, vas de provizii, amforetă, amforă, căni). Ceramica la mână (19) o devansează cantitativ cu 9 vase pe cea la roată (10). Asemenea celei de pe vatră şi ceramica modelată la roată, din groapa menajeră a cuptorului, de culoare cenuşie (7), o depăşeşte pe cea cărămizie (3). Pentru a înlesni înţelegerea datelor oferim statistica de mai jos:

Comparaţie cantitativă groapă Ceramica la roată. Comparaţie ceramica cenuşie şi cărămizie

34% 30% ceramica la ceramica mână cenuşie ceramica la ceramica 66% roată 70% cărămizie

4 Ibidem. 19

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro În urma descrierii se observă că o mare parte din vasele celor două componente ale cuptorului (vatra şi groapa) au fost clar utilizate la prepararea sau încălzirea hranei, inclusiv pentru iluminat (cele cu ardere secundară), în timp ce altele, de regulă lucrate la roată, cu pereţii subţiri, au folosit doar la strecurat, păstrarea alimentelor, înainte şi după gătire ori pentru băut. Din totalul ceramicii (71 vase), cea mai mare cantitate s-a găsit pe vatră (42 vase la mână şi la roată). Dintre cele două categorii predomină cea la mâna (40), iar în cazul celei modelate la roată, mai numeroasă este ceramica cenuşie (21). Din cele 71 de recipiente doar 4 au fost întregite (2 căţui şi o cană, de pe vatră; un vas borcan, din groapă), toate reprezentând un număr de 15 tipuri, dintre care 5 pentru ceramica la mână şi 10 pentru cea la roată. Aşadar, între categoriile ceramice există diferenţe, marcate de cantitate (în dreptul celei modelate la mână) şi calitate, inclusiv diversitate (pentru cea lucrată la roată). Pentru o imagine de ansamblu asupra materialului ceramic de pe vatră şi din groapa de deservire propunem următoarele statistici:

Comparaţie cantitativă cuptor-groapă Ceramica la roată din cuptor şi groapă. ceramica la Comparaţie ceramica cenuşie şi mână din cărămizie cuptor şi 32% ceramica 44% groapă cenuşie ceramica la 56% ceramica roată din cărămizie cuptor şi 68% groapă

Numărul fragmentelor ceramice, dublate de statisticile făcute, permit observarea unei cantităţi similare a ceramicii lucrată la mână, de pe vatră (21) şi din groapa de deservire (19), fapt ce susţine ideea amintită mai sus, că vasele la mână erau mai numeroase, tocmai pentru că erau utilizate la prepararea hranei sau în alte scopuri casnice, iar cele la roată erau mai puţine şi se evita stricarea lor sau în caz contrar, multe erau reparate (o serie de obiecte din aşezare au găuri de reparaţie). De asemenea, ceramica arsă cenuşiu este dublă ca număr faţă de cea arsă cărămiziu. Din punct de vedere etnic, cei care s-au întrebuinţat de această instalaţie de foc au fost cu siguranţă autohtoni, fapt argumentat şi de materialul arheologic găsit în inventar. Cât priveşte anotimpul folosirii cuptorului credem, pe baza crustei vetrei, de doar 10-15 cm grosime, că era util în perioadele mai calde, aşadar întrebuinţat sezonier (vara, poate şi toamna), întocmai ca şi astăzi, cu rolul unei „bucătării de vară”, construită în aer liber. Ca interval de timp, putem propune, pe baza celor două fragmente de amfore, de tipul a1, care circulau în a doua jumătate a secolului al II-lea şi întreg secolul al III-lea, o perioadă încadrată celor două limite de datare. Restul materialului arheologic (ceramică, piatră, metal) este dacic, caracteristic intervalului de timp amintit şi prezintă similarităţi cu majoritatea obiectelor din inventarele siturilor din perioada respectivă. Cuptorul pentru prepararea hranei este frecvent întâlnit în aşezările specifice dacilor liberi, însă o astfel de instalaţie, amenajată în aer liber, cu un acoperiş protector, situat pe piloni din lemn, cu tălpici (nu s-au găsit gropi de par), se găseşte mai rar, întrucât necesita o muncă mai mare la ridicarea lui şi în ciuda randamentului său era utilizat doar sezonier şi nu permanent. Totuşi, putem remarca păstrarea acestui tip de cuptor şi mai târziu, în perioada Evului Mediu timpuriu, fiind folosit la prepararea/încălzirea hranei ori pentru uscarea/prăjirea seminţelor, când este prezent în multe aşezări, dintre care cea mai apropiată de situaţia de la Roşiori ni se pare a fi la Dăneşti-Vaslui5, unde cuptorul mai mare din cele trei descoperite a servit, potrivit autorilor, în aceleaşi scopuri. La final, pe baza acestei instalaţii de foc, ce face parte din categoria complexelor închise, am întocmit un tabel cu toate tipurile şi totalul vaselor folosite de către membrii comunităţii dacice de la Roşiori. Totodată, tabelul evidenţiază şi tipurile de recipiente dominante în „bucătăria” respectivă, prin intermediul fragmentelor mai numeroase.

5 M. Petrescu-Dâmboviţa, Em. Zaharia, Şantierul arheologic de la Dăneşti, în MCA, VIII, 1962, p. 53. 20

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

VATRA CUPTORULUI GROAPA DE DESERVIRE 42 fragmente (inclusiv 2 vase reântregite) 29 fragmente (inclusiv un vas reântregit) TOTAL: 71 fragmente de recipiente, din care 4 au permis restaurarea integrală. Ceramica modelată la mână Tipuri buze burţi torţi funduri întregite Vase borcan 7 8 - 8 1 Căţui 4 - 3 3 2 Vase provizii 1 - - - - Căni - - - 2 - Strecurători - - - 1 - Total – 7 buze, 8 burţi, 8 funduri şi un vas întregit – 24 vase borcan de pe vatră şi din groapă; – 4 buze, 3 torţi, 3 funduri şi 2 vase întregite – 12 căţui de pe vatră şi din groapă; – un singur fragment (buză) de vas de provizii găsit în groapa de deservire a cuptorului; – 2 funduri de cană descoperite pe vatră şi în groapă; – un singur fragment (fund) de strecurătoare găsit pe vatra cuptorului antic. Total general: 40 de recipiente modelate la mână, strânse de pe vatră şi din groapa de deservire, reprezentând 5 tipuri de vase. Ceramica lucrată la roată Tipuri buze burţi torţi funduri întregite Căni 3 1 5 2 - Castroane 5 2 - - - Căniţe - - - 1 1 Fructiere 1 - - 1 - Vase de tip urnă - - - 2 - Amforete 2 1 - - - Căni de lux 1 - - - - Strecurători - - - 1 - Vase de provizii 1 - - - - Amfore - 1 (gât) 1 - - Total – 3 buze, o burtă, 5 torţi şi 2 funduri – 11 căni de pe vatră şi din groapa de deservire; – 5 buze şi 2 burţi – 7 castroane de pe vatră şi din groapă; – un fund de căniţă şi un vas întregit descoperite pe vatra cuptorului; – o buză şi un fund de fructiere găsite pe vatra cuptorului antic; – 2 funduri de vase borcan, de tip urne (oale), descoperite pe vatră; – 2 buze şi o burtă de amforete găsite pe vatră şi în groapă; – o buză dintr-o cană de lux descoperită pe vatră; – un fragment de fund de strecurătoare din groapa de deservire; – un fragment din buza unui vas de provizii găsit în groapă; – un fragment de gât şi unul de toartă, de la amfore de tipul a1, descoperite pe vatră şi în groapa de deservire a cuptorului. Total general: 32 de vase lucrate la roată, strânse de pe vatră şi din groapa de deservire, reprezentând 10 tipuri de recipiente. Obiecte diverse Total – 2 pietre de ascuţit fragmentare, din groapa de deservire; – un fragment piatră de râu, de pe vatra cuptorului; – un fragment de cuţit din fier descoperit în groapă; – fragmente de chirpic de la vatră; – cochilii de melci găsite atât pe vatră, cât şi în groapa de deservire a cuptorului antic.

Din punct de vedere al funcţionalităţii vaselor, cele mai multe sunt recipientele pentru gătit, păstrat alimente, depozitat lichide şi pentru iluminat. Tabelul ne indică folosirea unui număr

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro de 24 vase borcan şi 12 ceşti dacice (căţui), care domină totalul ceramicii la mână, devansând cu mult recipientele ceramicii la roată, din care cele mai multe exemplare sunt cănile (9) şi castroanele (8). Această diferenţă nu ne surprinde din moment ce prioritară era prepararea hranei (vase borcan), indiferent de timpul orar, inclusiv seara (căţui), pentru comunitatea dacică, din secolele II-III d. Hr., de pe malul Moldovei.

LE RÔLE D’UNE INSTALLATION DE FEU POUR LES MEMBRES DE LA COMMUNAUTÉ DACE DE ROSIORI-NEAMT

En 2007, à l’occasion des fouilles archéologiques dans l’établissement (II-III siècle ap. J.C.) de Roşiori-Dulceşti, département de Neamţ, on a découvert, à l’intérieur de la section VIII, à une profondeur de 0,20-0,25 m un four en plein air. La seule partie qui a résiste pendant le temps fut l’âtre avec un diamètre de 0,90-1m. La croûte de l’âtre avait une épaisseur de 0,10-0,15m, fait qui témoigne d’une utilisation intense, bien que saisonnière (pendant l’été) de l’installation de feu par les membres de la communauté dace de cette région. Malgré le fait qu’on n’a pas trouvé les débris d’un support en argile on suppose que le four était prévu avec un toit. Celui-ci était placé sur une structure en bois qui présentait à la partie inférieure un support (on n’a pas dépiste des traces provenant des trous des piquets). On peut ajouter en faveur de la présence d’un toit l’existence des galets sur et à la base de l’âtre. L’inventaire de l’âtre comprenait une série de fragments céramiques, travaillés à main (vases sac, cassolettes, tasse et passoire) ou travaillés à la roue du potier (tasses, petite tasses, écuelles, vases à fruits, amphorettes, tasse de luxe et amphore). À la base du four, à une profondeur de 0,40m, on a identifié un trou d’entretien sous la forme d’une cloche. Elle contenait des galets, des fragments de torchis, du charbon, de la cendre, des coquilles d’escargots, et des os. En ce qui concerne la céramique on a réussi à identifier aussi des vases travaillés à main (cassolettes, vases sac, tasse, vase de provision) que des vases travaillés à la roue du potier (tasses, écuelles, amphorettes, vase de provision, passoire et amphore). Toujours là étaient deux fragments provenant des pierres utilisées pour aiguiser les différents outils et un fragment provenant d’un couteau en fer. Le nombre total des fragments découverts sur l’âtre atteint le chiffre de 42 (21 vases travaillés à main et 21 vases travaillés à la roue du potier). On a réussi à restaurer seulement 3 récipients (deux cassolettes et une petite tasse). Les 42 fragments viennent de 12 types de vases. Le nombre total des fragments du trou d’entretien atteint 29 (19 vases travaillés à main et 10 vases travaillés à la roue du potier). On a réussi à restaurer seulement 1 récipient (vase sac). Les 29 fragments viennent de 10 types de vases. Per ensemble on a trouvé 71 fragments (40 travaillés à main et 31 travaillés à la roue du potier) desquels on a pu restaurer seulement 4 vases. Du point de vue typologique les 71 fragments représentent 15 types de vases (5 pour la céramique travaillée à main et 10 pour la céramique travaillée à la roue du potier). La céramique modelée à la roue du potier domine l’inventaire de l’installation de feu; la céramique grise (21) est plus nombreuse que celle rougeâtre (10). Du point de vue de la fonctionnalité, les fragments découverts viennent des vases utilisés pour cuisiner où pour chauffer les aliments (vases sac), pour illuminer (cassolettes), pour garder les aliments où pour boire (vases de provision, bols, vases à fruits, tasses) où pour déposer les liquides – l’eau, l’huile, le vin (amphores, amphorettes) et pour filtrer (les passoires). Les preuves archéologiques nous permettent de supposer que les membres de la communauté dace de la rive de Moldova utilisaient le four sous la forme d’une cuisine d’été.

Explication des planches Planche I: four du II-III siècle (section VIII) découvert en 2007 (photographies avec des aspects de chantier); Planche II: section VIII et le four du II-III siècle, plan et profil; Planche III. Céramique modelée à la main trouvée sur l’âtre du four: 1, vase sac, lèvre évasé, couleur rougeâtre, ornementé avec des rangées d’alvéoles, présente des traces d’un brûlement secondaire; 2, base d’un vase sac, couleur jaunâtre - rougeâtre. Planche IV. Céramique modelée à la main trouvée sur l’âtre du four: 1, 2, cassolettes miniature, restaurées, tronconiques, avec une anse collée, couleur rougeâtre (1 le vase présente sur la base

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro une empreinte digitale); 3, cassolette fragmentaire, tronconique, lèvre évasé, couleur rougeâtre; 4, 5, bases provenant des cassolettes, couleur rougeâtre; 6, 7, anses provenant des cassolettes rougeâtres; 8, galet. Planche V. Céramique modelée à la main trouvée sur l’âtre du four: 1-5, lèvres provenant des vases sac, évasées, couleur rougeâtre (4, fragment ornementé avec des alvéoles); 6, 9 lèvres provenant des cassolettes, évasées, couleur rougeâtre; 7, base provenant d’un vase sac, rougeâtre, avec des empreintes digitales à l’intérieur; 8, fragment d’un vase sac, couvert de scorie, couleur grisâtre; 10 fragment d’un passoire couleur jaunâtre – rougeâtre; 11, base provenant d’un vase sac, couleur rougeâtre; 12, base provenant d’une tasse, couleur rougeâtre. Planche VI. Céramique travaillée à la roue du potier trouvée sur l’âtre du four: 1, 2, fragments provenant des vases à fruits, couleur grisâtre et rougeâtre; 3-6, 8, lèvres et anses provenant des tasses couleur grisâtre et rougeâtre; 7, lèvre provenant d’une tasse de luxe, couleur grisâtre; 9, 10, fragments provenant des amphorettes, couleur grisâtre (10, fragment ornementé avec des lignes ondulées polies); 11, fragment provenant d’un cou d’amphore, type a1, couleur rougeâtre; 12, 13, bases provenant des vases-urne, couleur grisâtre. Planche VII. Céramique travaillée à la roue du potier trouvée sur l’âtre du four: 1-4, 6, 7, fragments provenant des bols tronconiques, lèvres évasées où orientes vers l’intérieur, couleur grisâtre et rougeâtre (4, fragment ornementé avec des lignes obliques polies); 5, base provenant d’une petite tasse, couleur rougeâtre; 8, petite tasse (restauré), bitronconique, base circulaire, couleur grisâtre et ornementé avec des groupes de trois lignes obliques polies. Planche VIII. Céramique modelée à la main trouvée dans le trou d’entretien: 1, vase sac restauré, lèvre évasé, épaules légèrement aplani, base droite, couleur jaunâtre – rougeâtre, ornementé avec une rangée d’alvéoles; 2-8, 10-12 fragments provenant de vases sac, couleur jaunâtre – rougeâtre et rougeâtre (5, 8 fragments ornementés avec des alvéoles; 6 base avec des empreintes digitales; 11, 12 fragments ornementés avec deux rangées d’alvéoles); 9, base provenant d’une tasse, couleur rougeâtre. Planche IX. Céramique modelée à la main où à la roue du potier trouvée dans le trou d’entretien: 1, 3, 5, fragments provenant de vases sac, couleur brun (5, fragment avec un décor entaillé); 4, lèvre provenant d’un vase de provisions, couleur grisâtre, 2, 6, 8 fragments provenant de cassolettes, couleur brun et rougeâtre (6, base qui présente des traces de brûlement secondaire); 7, fragment de tasse (le seul travaillé à la roue du potier sur cette planche), couleur rougeâtre, présente aussi à l’intérieur qu’à la extérieur des fortes traces de brûlement secondaire (probablement le vase a été utiliser comme lumignon). Planche X. Céramique travaillée à la roue du potier trouvée dans le trou d’entretien: 1, lèvre provenant d’un vase de provisions, couleur grisâtre; 2, 3, lèvres provenant des amphorettes, évasées, couleur grisâtre; 4, 7, fragments provenant de bols, couleur grisâtre; 5, 9, bases provenant de tasses, couleur rougeâtre et grisâtre (9, le fragment présente quelques lignes écorches); 6, fragment provenant d’une passoire, couleur grisâtre; 8, anse provenant d’une amphore romaine, type a1, couleur rougeâtre. Planche XI. Objets divers provenant du trou d’entretien: 1, 2, fragments de torchis; 3, 4, fragments provenant des pierres utilisées pour aiguiser les différents outils; 5 fragment d’un couteau en fer.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

24 www.muzeuparvan.ro / www.cimec.ro

Planşa I. Cuptor de II-III, din secţiunea VIII, descoperit în 2007 (fotografii cu aspecte de şantier).

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro 25

Planşa II. Secţiunea VIII şi cuptorul din secolele II-III, plan şi profil.

Planşa III. Ceramică modelată la mână, de pe vatra cuptorului: 1, vas borcan, cu buza evazată, de culoare cărămizie, ornamentat cu brâuri alveolate şi cu urme de ardere secundară; 2, fund de vas borcan, de culoare gălbui-cărămizie.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

4 5

Planşa IV. Ceramică modelată la mână, de pe vatra cuptorului: 1, 2, căţui miniaturale, restaurate, tronconice, cu toarta lipită, de culoare cărămizie (1, vasul are pe fund o amprentă digitală); 3, căţuie fragmentară, tronconică, cu buza evazată, de culoare cărămizie; 4, 5, funduri de căţui, de culoare cărămizie; 6, 7, torţi de căţui, cărămizii; 8, piatră de râu.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

1 2 3

4 5

6 7 8

Planşa V. Ceramică modelată la mână, de pe vatra cuptorului: 1-5, buze de vase borcan, evazate, de culoare cărămizie (4, fragment decorat cu alveole); 6, 9, buze de căţui, evazate, de culoare cărămizie; 7, fund de vas borcan, cărămiziu, cu amprente digitale în interior; 8, fragment de vas borcan, zgurificat, de culoare cenuşie; 10, fragment de strecurătoare, de culoare gălbui-cărămizie; 11, fund de vas borcan, de culoare cărămizie; 12, fund de cană, de culoare cărămizie.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

4 3 1

5 6

9 8

10 11

Planşa VI. Ceramică lucrată la roată, de pe vatra cuptorului: 1, 2, fragmente de fructiere, de culoare cenuşie şi cărămizie; 3-6, 8, buze şi torţi de căni, de culoare cenuşie şi cărămizie; 7, buză cană de lux, prevăzută cu prag, de culoare cenuşie; 9, 10, fragmente de amforete, de culoare cenuşie (10, fragment decorat cu linii vălurite lustruite); 11, fragment gât de amforă romană, de tipul a1, de culoare cărămizie; 12, 13, funduri de vase-urnă, de culoare cenuşie.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

1 2

4 3

Planşa VII. Ceramică lucrată la roată, de pe vatra cuptorului: 1-4, 6, 7, fragmente de castroane, tronconice, cu buzele evazate sau orientate spre interior, de culoare cenuşie şi cărămizie (4, fragment decorat cu linii oblice lustruite); 5, fund căniţă, de culoare cărămizie; 8, căniţă, restaurată, bitronconică, cu fundul inelar, de culoare cenuşie şi ornamentată cu grupuri de câte trei linii oblice lustruite.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

2 1

6 8

11 12

Planşa VIII. Ceramică modelată la mână, din groapa de deservire: 1, vas borcan, restaurat, cu buza evazată, umerii prelinşi şi fundul drept, de culoare gălbui-cărămizie, ornamentat cu un brâu de alveole; 2-8, 10-12, fragmente de vase borcan, de culoare gălbui-cărămizie şi cărămizie (5, 8, fragmente decorate cu alveole; 6, fund cu amprente digitale; 11, 12, fragmente decorate cu două brâuri de alveole); 9, fund de cană, de culoare cărămizie.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

1 2 3

4 5

Planşa IX: Ceramică modelată la mână sau la roată din groapa de deservire: 1, 3, 5, fragmente de vase borcan, de culoare maronie (5, fragment cu decor crestat); 4, buză vas de provizii, de culoare cenuşie; 2, 6, 8, fragmente de căţui, de culoare maronie şi cărămizie (6, fund cu urme de ardere secundară); 7, fragment de cană (singurul lucrat la roată, de pe această planşă), de culoare cărămizie, cu intense urme de ardere secundară, în interior şi exterior(probabil, vasul a fost utilizat ca opaiţ).

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

1 2

3 4

Planşa X. Ceramică lucrată la roată, din groapa de deservire: 1, buză vas de provizii, de culoare cenuşie; 2, 3, buze de amforete, evazate, de culoare cenuşie; 4, 7, fragmente de castroane, de culoare cenuşie; 5, 9, funduri de căni, de culoare cărămizie şi cenuşie (9, fragmentul are câteva linii zgâriate); 6, fragment de strecurătoare, de culoare cenuşie; 8, toartă de amforă romană, de tipul a1, de culoare cărămizie.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

5 3 4

Planşa XI. Obiecte diverse din groapa de deservire: 1, 2, fragmente de chirpic; 3, 4, fragmente de la pietre de ascuţit; 5, fragment de cuţit din fier.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

NECROPOLA DACILOR LIBERI DE LA SILIŞTEA (COM. IANA, JUD. VASLUI) Ion IONIŢĂ

Schlüsselwort: Spätrömische Kaiserzeit; Freie Daker; Gräber.

Pe teritoriul localităţii Siliştea, pe locul unde era situată cooperativa de consum sătească (Magazinul mixt), cu prilejul reamenajării şoselei comunale, în anul 1963 au fost descoperite mai multe urne de incineraţie dintr-o necropolă aparţinând dacilor liberi. Prima cercetare la faţa locului a fost făcută în perioada desfăşurării lucrărilor de către Vasile Palade, directorul Muzeului de Istorie „Vasile Pârvan” din Bârlad, care a reuşit să recupereze un număr de opt urne. De asemenea, chiar în timpul investigaţiilor sale pe şantierul de reamenajare a şoselei, a mai fost descoperită încă o urnă. Astfel, cu ocazia lucrărilor menţionate, din necropola dacilor liberi au fost descoperite cel puţin nouă morminte de incineraţie în urnă. Este foarte posibil ca numărul mormintelor să fi fost ceva mai mare, iar materialele descoperite să fi fost împrăştiate de muncitori, ne mai putând fi recuperate. Eventualele morminte de incineraţie având oasele calcinate depuse direct în groapă cu siguranţă nu au putut fi sesizate de lucrători. Informaţiile asupra condiţiilor de descoperire a vaselor folosite ca urne primite de la lucrătorii de pe şantier au fost foarte sumare. Localnicii au relatat că vasele se aflau în poziţie verticală, aşezate pe două rânduri, la adâncimea de aproximativ 0,60 m şi la distanţă de circa 0,80-1,50 m una de alta. În ceea ce priveşte ultima urnă, descoperită chiar în timpul investigaţiilor întreprinse de V. Palade, aceasta se afla într-o groapă aproximativ circulară, cu diametrul de 0,70 m şi adâncimea de 0,50 m. Pentru amenajarea şoselei comunale în anul 1963 a fost săpată o fâşie lată de circa 7-8 m, de-a lungul firului văii, pentru a se nivela traseul. În această suprafaţă, pe o lungime de aproximativ 25-30 m s-au găsit cele nouă urne amintite mai sus. Locul descoperirii este situat pe o accentuată pantă de la est spre vest, la circa 50 m spre est de Pârâul Studineţ, afluent pe stânga al râului Tutova. În anul 1964, semnatarul acestei note împreună cu V. Palade am făcut o descindere la locul descoperirii, pentru a studia posibilitatea efectuării unor săpături de salvare, în vederea descoperirii şi a altor morminte din necropolă. De asemenea, tot atunci am făcut şi unele cercetări perieghetice în zona localităţii, ocazie cu care am identificat aşezarea de tip Sântana de Mureş de la punctul Muncelu. Săpăturile de salvare de la Siliştea – Magazinul mixt au fost efectuate în anul următor (1965), tot de către I. Ioniţă şi V. Palade. Iniţial au fost săpate trei secţiuni orientate V-E, perpendiculare pe traseul şoselei comunale reamenajate, toate cu lăţimea de 2 m şi lungimea de 32,80 m (I), 32,65 m (II) şi 10,70 m (III). La acestea s-a mai adăugat încă o secţiune (IV), paralelă cu şoseaua comunală şi orientată N-S, cu dimensiunile 2x8,80 m (Fig. 2). În nici una din ele nu s-a observat vreo depunere arheologică antică. Nu a fost descoperit nici măcar un singur ciob. De altfel, este de presupus că procesul de formare a unei eventuale depuneri arheologice în această zonă a putut fi împiedicat în permanenţă de înclinaţia foarte puternică a terenului, datorită căreia toate materialele ajunse întâmplător aici erau cărate de torentele de ploaie către albia Pârâului Studineţ. Aşa se explică şi lipsa depunerilor din perioada modernă şi contemporană. Lipsa depunerilor de orice fel pe terenul cercetat nu înseamnă şi absenţa totală a complexelor arheologice. Astfel, în cuprinsul secţiunii I au fost descoperite două complexe, pentru dezvelirea cărora au fost săpate şi două casete adiacente. Unul din ele, situat în capătul de vest al secţiunii, era reprezentat de o vatră de foc din epoca modernă. Al doilea complex, aflat spre capătul de est al aceleiaşi secţiuni, era un mormânt de înhumaţie, care a fost numerotat în continuarea celor de incineraţie descoperite întâmplător. Cea dintâi ştire despre cercetările întreprinse la Siliştea apare în cronica săpăturilor arheologice din România pe anul 19651. Din păcate, informaţiile din această cronică apar

1 D. Popescu, Săpăturile arheologice din Republica Socialistă România în anul 1965, în SCIV 17, 4, 1966, 35

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro incomplete şi eronate, situaţia datorându-se unor colegi, care au furnizat datele pentru cronică în numele autorilor săpăturilor. Astfel, în cronică se dă Iana ca localitate a săpăturilor, care era centrul de comună şi nu localitatea propriu-zisă în care s-au desfăşurat cercetările. De asemenea, cronica nu face nici o referire la săpăturile din zona necropolei dacilor liberi, ci doar la sondajul din punctul Muncelu, care a urmat săpăturilor efectuate în zona Magazinului mixt. La fel, informaţia din cronica săpăturilor că la Muncelu s-ar fi descoperit mai multe bordeie aparţinând culturii Sântana de Mureş este eronată, întrucât în punctul respectiv a fost cercetat un cuptor de olărie2 din acea perioadă. Următoarele informaţii asupra necropolei dacilor liberi de la Siliştea apar într-un articol publicat în revista Şcoala bârlădeană (III, 1971), în care V. Palade publică trei necropole aparţinând dacilor liberi, descoperite la Bârlad – Prodana, Ţifeşti (com. Iana) şi Măluşteni3. Autorul a sintetizat în acest studiu toate informaţiile asupra condiţiilor de descoperire a urnelor preluate de la localnicii care au lucrat la reamenajarea şoselei comunale, împreună cu acelea asupra mormântului descoperit chiar în prezenţa lui la locul descoperirilor. El a înserat şi informaţia că ulterior, prin cercetări metodice, s-a mai descoperit un mormânt de înhumaţie fără inventar, care nu poate fi încadrat cronologic. De asemenea, pe baza aceloraşi informaţii culese de la localnici, precum şi a materialelor recuperate, el face o apreciere generală asupra obiceiurilor de rit şi a tipologiei vaselor folosite ca urne în necropola dacilor liberi de la Siliştea, raportându-se în principal la monografia despre cultura carpică a lui Gh. Bichir4. Plecând de la informaţiile publicate de V. Palade în articolul din 1971, au urmat unele aprecieri asupra necropolei dacilor liberi de la Siliştea, care merită a fi menţionate. Astfel, relativ la scurt timp, cel care menţionează prima informaţie despre necropola dacilor liberi la care ne referim în această notă este Gh Bichir, care o cartează pe două hărţi sub numele localităţii Iana, fără a face nici o trimitere bibliografică5. S-ar părea că informaţia i-a parvenit pe cale orală şi nu cunoştea articolul lui V. Palade. Unele date sumare asupra acestei descoperiri apar şi în repertoriul arheologic al judeţului Vaslui, publicat în 19806. Urmează alte două menţiuni asupra necropolei de la Siliştea, făcute de semnatarul acestor rânduri mai întâi într-un studiu referitor la descoperirile cele mai târzii aparţinând dacilor liberi şi fazei de trecere spre cultura Sântana de Mureş (1980)7 şi apoi într-o sinteză mai largă asupra antichităţilor din perioada romană târzie din Moldova (1982)8. Arheologul care s-a aplecat cel mai mult asupra necropolei de la Siliştea, mai ales asupra vaselor de lut folosite ca urne, a fost M. Ignat. El a făcut o analiză mai largă şi pertinentă asupra vaselor lucrate la roată din pastă fină cenuşie folosite ca urne (în special asupra aşa numitelor „amfore carpice”) şi s-a raliat părerilor anterioare cu privire la datarea acestora în faza cea mai târzie a culturii dacilor liberi9. M. Ignat a cunoscut şi a citat lucrările anterioare despre necropola în discuţie publicată de V. Palade sub numele satului Ţifeşti (1971) şi de I. Ioniţă sub numele localităţii Siliştea (1980 şi 1982) şi a optat pentru numele de Ţifeşti, deşi acesta nu mai era de actualitate. p. 709 (nr. 80); idem, Les fouilles archéologiques dans la R. S. de Roumanie en 1965, în Dacia, N.S., X, 1966, p. 394 (Nr. 80). 2 I. Ioniţă, Un cuptor de olărie din secolul al IV-lea d. Hr. descoperit la Siliştea (com. Iana, jud. Vaslui), în Acta Musei Tutovensis V, 2010, p. 191-206. 3 V. Palade, Noi descoperiri carpice în judeţul Vaslui, în Şcoala bârlădeană III, Bârlad 1971, p. 92-101. 4 Gh. Bichir, Cultura carpică. Biblioteca de arheologie XX, Editura Academiei, Bucureşti 1973. 5 Ibidem, pl. I/179; III. 6 G. Coman, Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui, Editura Litera, Bucureşti 1980, p. 157-158 (XXXVI.4), fig. 37 (4). 7 I. Ioniţă, Die Römer-Daker und die Wandervölker im donauländischen Karpatenraum im 4. Jahrhundert, în H. Wolfram u. F. Daim (Hrsg.), Die Völker an der mittleren und unteren Donau im fünften und sechsten Jahrhundert. Berichte des Symposions der Kommission für Frühmittelalterforschung, 24. bis 27. Oktober 1978, Stift Zwettl, Niederösterreich, Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Wien 1980, p. 125, Abb. 1, 2, 5, 6. 8 I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi. Dacii din spaţiul est-carpatic în secolele II-IV e. n., Editura Junimea, Iaşi 1982, p. 91, 97, fig. 26. 9 M. Ignat, Daci liberi din Moldova. Contribuţii arheologice. Necropolele de la Podeni şi Zvorâştea, Editura Helios, Iaşi, 1999, p. 93-96, 127, 129, 133. 36

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro În sfârşit, ultima referire la aceeaşi necropolă a dacilor liberi cunoscută nouă aparţine lui M. Mamalaucă, care elaborează mai multe voci pentru catalogul unei expoziţii organizată în cadrul unui proiect transfrontalier Phare10. Localitatea Siliştea (com. Iana, jud. Vaslui) a purtat de-a lungul anilor nume diferite, cele mai frecvente fiind acelea de Siliştea sau Ţifeştii. La data lucrărilor de reamenajare a şoselei comunale (1963), localitatea purta numele de Ţifeştii, pentru ca în anul efectuării săpăturilor de salvare (1965) ea să fie înglobată la satul Siliştea. Toate aceste modificări în ceea ce priveşte numele localităţii, unitatea administrativă de care a aparţinut în diferite perioade, înglobarea ei la alte localităţi sau contopirea altor localităţi în cuprinsul ei, sunt consemnate cu toată bibliografia necesară în Tezaurul toponimic al României. Moldova11. Ultima împărţire administrativă (1965) a avut ca directă consecinţă şi publicarea informaţiilor despre această necropolă dacică uneori sub numele satului Ţifeştii, alteori sub acela al satului Siliştea. La cele două nume, care se referă oarecum la aceeaşi localitate (satul Ţifeştii fiind considerat un cătun situat la marginea de nord-vest a satului Siliştea), se mai adaugă şi Iana, datorat raportărilor inexacte pentru Cronica săpăturilor din anul 1965. Sintetizând cele trei nume (Iana – Ţifeşti – Siliştea) sub care s-au publicat ori s-au făcut referiri la necropola dacilor liberi pe care o discutăm aici, constatăm că ea a fost localizată în publicaţiile de până acum de unii autori la Iana (D. Popescu 1966; Gh. Bichir 1973), de alţii la Ţifeşti (V. Palade 1971; M. Ignat 1999) sau Siliştea (G. Coman 1980; I. Ioniţă 1980 şi 1982; M. Mamalaucă 2009). Localizarea corectă este satul Siliştea şi se impune ca pe viitor să fie folosită în exclusivitate. Este surprinzător că, deşi cunoştea încă din 1965 înglobarea cătunului Ţifeşti la satul Siliştea, V. Palade a preferat să publice necropola dacilor liberi în 1971, adică la şase ani după actul oficial de modificare a împărţirii administrative, sub numele vechi Ţifeşti, scos din nomenclatorul localităţilor. O reluare a studiului asupra necropolei dacilor liberi de la Siliştea se impunea de mai mult timp, nu doar pentru a restabili adevărata locaţie a ei, ci şi pentru o publicare exhaustivă (pe morminte) a materialelor. Toate referirile de până acum privitoare la necropolă, inclusiv cele din lucrarea lui V. Palade din 1971, au fost făcute la modul general. Fără îndoială, o evaluare generală a unei necropole nu trebuie să lipsească niciodată, dar ea nu este suficientă. Chiar tipologia ceramicii, evocată frecvent mai ales pentru proporţia ridicată de aşa numitele „amfore carpice”, impune o individualizare pe morminte a inventarului, pentru a facilita identificarea tipologică a diferitelor complexe şi a obiectelor de inventar. Aceasta este şi motivaţia pentru care materialele descoperite întâmplător în necropola dacilor liberi de la Siliştea vor fi cuprinse într-un catalog cu o încadrarea a lor pe morminte. Într-o cercetare metodică prin săpături dintr-o necropolă, complexele (morminte, gropi etc.) sunt numerotate de obicei în ordinea descoperirii lor. Această numerotare este o operaţie arbitrară de individualizare şi identificare a complexelor, valabilă pentru toţi specialiştii care vor face referiri asupra lor, şi nu are nici o relevanţă în ceea ce priveşte ordonarea lor tipologică, cronologică sau de altă natură. Aşadar, vom numerota cele nouă urne ca morminte, indiferent de ordinea în care au fost descoperite, pe care nu o cunoaştem. În schimb, dispunem de o informaţie importantă primită direct de la V. Palade şi anume în care urnă au fost găsite cele două obiecte de fier (fibulă cu picior înfăşurat şi ac de cusut). După prezentarea catalogului vor fi făcute şi unele scurte consideraţii asupra acestui complex funerar.

Catalogul descoperirilor:

Pentru bibliografia catalogului s-au folosit următoarele prescurtări:

Ioniţă 1980: I. Ioniţă, Die Römer-Daker und die Wandervölker im donauländischen Karpatenraum im 4. Jahrhundert, în H. Wolfram u. F. Daim (Hrsg.), Die Völker an der mittleren und

10 M. Mamalaucă, Descoperiri aparţinând dacilor liberi. I. Siliştea (com. Iana, jud. Vaslui, România), în I. Ioniţă, M. Mamalaucă, Vl. Vornic (coord.), Antichitatea târzie în bazinul Prutului, Editura Sfera, Bârlad 2009, p. 1-2. 11 D. Moldovanu (coord.), Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I. Repertoriul istoric al unităţilor administrativ-teritoriale, 1772-1988, Partea a 2-a, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 1062, 1231 (Siliştea2; Ţifeştii1). 37

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro unteren Donau im fünften und sechsten Jahrhundert. Berichte des Symposions der Kommission für Frühmittelalterforschung, 24. bis 27. Oktober 1978, Stift Zwettl, Niederösterreich, Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Wien 1980. Ioniţă 1982: I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi. Dacii din spaţiul est-carpatic în secolele II-IV e. n., Editura Junimea, Iaşi 1982. Mamalaucă 2009: M. Mamalaucă, Descoperiri aparţinând dacilor liberi. I. Siliştea (com. Iana, jud. Vaslui, România), în I. Ioniţă, M. Mamalaucă, Vl. Vornic (coord.), Antichitatea târzie în bazinul Prutului, Editura Sfera, Bârlad 2009, p. 1-2. Palade 1971: V. Palade, Noi descoperiri carpice în judeţul Vaslui, în Şcoala bârlădeană, III, Bârlad 1971, p. 92-101.

Mormântul 1 de incineraţie în urnă descoperit în anul 1963. Recipientul folosit ca urnă, uşor deformat, are o formă sferoidală, fundul inelar şi este lucrat la roată din pastă fină cenuşie, cu pete cafenii gălbui de la o ardere secundară pe rug, care nu a fost totuşi prea puternică. Spart din vechime în mai multe bucăţi şi întregit. Marginea, probabil îndoită la orizontală, a fost ruptă din vechime şi lipseşte în totalitate (Fig. 3, 1). Î 23 cm. Inv. nr. A/2566 (inv. vechi 6863). Bibliografie: Palade 1971, p. 96-97; Mamalaucă 2009, p. 1 (Nr. 4).

Mormântul 2 de incineraţie în urnă descoperit în anul 1963. Vasul folosit ca urnă, uşor deformat, este o oală de dimensiuni mari, lucrată la roată din pastă fină cenuşie deschisă, cu angobă brun-cenuşie la exterior şi pete de ardere secundară de culoare cafenie-gălbuie. El are o formă aproximativ sferoidală, cu marginea răsfrântă spre exterior, fundul inelar profilat şi două şănţuiri orizontale bine conturate pe umăr, cu lăţimea de 4-5 cm, aflate chiar sub gâtul vasului. Spart în mai multe bucăţi din vechime. O parte din fragmente lipsesc, dar el a putut fi reconstituit în întregime (Fig. 3, 2). Î 37,5 cm. Inv. nr. A/2564 (inv. vechi 6864). Bibliografie: Palade 1971, p. 96-97; Mamalaucă 2009, p. 1 (Nr. 2).

Mormântul 3 de incineraţie în urnă descoperit în anul 1963. Vasul folosit ca urnă este lucrat la roată din pastă fină cenuşie deschisă, cu resturi de angobă cenuşie-negricioasă şi are corpul de formă aproximativ ovoidală, cu fundul inelar. Partea superioară a vasului a fost ruptă din vechime şi nu s-a păstrat. După forma corpului, urna pare să fie din categoria amforelor cu două torţi. Spartă din vechime în mai multe bucăţi şi reconstituită parţial (Fig. 3, 3). Î 23 cm. Inv. A/2568 (inv. vechi 6868). Bibliografie: Palade 1971, p. 96-97.

Mormântul 4 de incineraţie în urnă descoperit în anul 1963. Drept urnă a fost folosită o amforă lucrată la roată din pastă fină cenuşie. Ea are corpul de formă ovoidală, torţile din bandă lată cu două şănţuiri longitudinale rupte din vechime şi fundul inelar (Fig. 3, 4). Spartă din vechime în mai multe bucăţi, din care multe nu s-au mai păstrat. Gâtul, marginea şi cele două torţi lipsesc. Î 31,5 cm. Inv. A/2565. Bibliografie: Palade 1971, p. 96-97, fig. 2, 3; Mamalaucă 2009, p. 2 (Nr. 5).

Mormântul 5 de incineraţie în urnă descoperit în anul 1963. Drept urnă a fost folosită o amforă lucrată la roată din pastă fină cenuşie deschisă, acoperită la exterior cu o angobă de culoare cenuşie închisă, păstrată întreagă. Ea are corpul ovoidal, gâtul cilindric, gura largă clar delimitată de gât, torţile din bandă lată cu două şănţuiri longitudinale şi fundul inelar (Fig. 4, 1). Î 28 cm. Inv. A/2991 (inv. vechi 6869). Bibliografie: Palade 1971, p. 96-97, fig. 1, 3; 2, 2; Ioniţă 1980, p. 125, Abb. 1, 5; Ioniţă 1982, p. 91, fig. 26, 2; Mamalaucă 2009, p. 1 (Nr. 3).

Mormântul 6 de incineraţie în urnă descoperit în anul 1963. Drept urnă a fost folosită o amforă lucrată la roată din pastă fină cenuşie, cu resturi de angobă cenuşie închisă la exterior. Ea are corpul de formă ovoidală, gâtul cilindric, gura lărgită bine delimitată de gât, torţile din bandă mai lată cu o

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro nervură pronunţată în relief longitudinală şi fund inelar (Fig. 4, 2). Spartă din vechime în mai multe bucăţi, din care unele nu s-au mai păstrat, dar reconstituită în întregime. Î 37 cm. Inv. vechi 6866. Bibliografie: Palade 1971, p. 96-97, fig. 1, 2; Ioniţă 1980, p. 125, Abb. 1, 6; Ioniţă 1982, p. 91, fig. 26, 3.

Mormântul 7 de incineraţie în urnă descoperit în anul 1963. Vasul folosit ca urnă este o oală cu corpul de formă sferoidală, fund inelar şi două torţi, care lipsesc din vechime împreună cu toată partea superioară. Pe peretele interior al vasului s-au păstrat resturi de angobă negricioasă (Fig. 4, 3). Î 27,2 cm. Bibliografie: Palade 1971, p. 96-97, fig. 1, 4.

Mormântul 8 de incineraţie în urnă descoperit în anul 1963. Drept urnă a fost folosită o amforă lucrată la roată din pastă fină cenuşie deschisă, cu angobă cenuşie-negricioasă şi pete de culoare cafenie-gălbuie de la o ardere pe rug nu prea puternică. Ea are corpul de formă ovoidală, torţile din bandă lată rupte din vechime şi fundul concav. Spartă din vechime în mai multe bucăţi, din care unele nu s-au mai păstrat. Gâtul, marginea şi cele două torţi lipsesc (Fig. 4, 4). Î 44 cm. Inv. A/2569. Bibliografie: Palade 1971, p. 96-97; Mamalaucă 2009, p. 2 (Nr. 6).

Mormântul 9 de incineraţie în urnă descoperit în anul 1963. Drept urnă a fost folosită o amforă lucrată la roată din pastă fină cenuşie. Ea are corpul piriform în poziţie răsturnată, torţile din bandă lată rupte din vechime şi fundul inelar. Spartă din vechime în mai multe bucăţi, din care unele nu s-au mai păstrat. Reconstituită parţial. Gâtul, marginea şi cele două torţi lipsesc (Fig. 5, 3). Î 31,5 cm. Inv. A/2565. Aceasta este singura urnă în interiorul căreia, printre oasele calcinate, au fost găsite piese de inventar, reprezentate de o fibulă şi un ac de cusut, ambele obiecte fiind lucrate din fier. a. Fibula de fier de tipul cu piciorul înfăşurat (trei spire în jurul piciorului) şi resortul lucrat dintr-o singură bucată, având câte şase spire de fiecare parte a corpului (Fig. 5, 2). L 6,5 cm. Inv. A/300. b. Ac de fier de cusut (Fig. 5, 1). L 7 cm. Bibliografie: Palade 1971, p. 97, fig. 1,1; 3,3; Ioniţă 1980, p. 125, Abb. 1, 2; Ioniţă 1982, p. 91, fig. 26,1; Mamalaucă 2009, p. 1 (Nr. 1).

Mormântul 10 de înhumaţie descoperit în anul 1965. Orientarea scheletului, destul de prost conservat, era pe direcţia SSV 3300‰ (capul) – NNE 100‰ (picioarele), iar adâncimea de 0,66 m. Poziţia lui era întinsă pe spate, puţin aplecată spre vest (la vale). Craniul era aplecat spre stânga şi adus înainte. Mâna dreaptă era întinsă pe lângă corp, iar cea stângă îndoită din cot şi adusă pe bazin. Asupra scheletului şi în preajma lui nu se afla nici un obiect de inventar. Doar în partea dreaptă a craniului se afla o lespede de piatră, din acelea destul de frecvente în unele zone din nisipul depus pe fundul Mării Sarmatice (Fig. 6).

Mormintele de incineraţie de la Siliştea – Magazinul mixt aparţin fără nici o îndoială dacilor liberi, fapt atestat atât de factura şi tipologia ceramicii, cât şi de practicile funerare, în măsura în care acestea din urmă au putut fi sesizate. În schimb, mormântul 10 de înhumaţie, aflat la circa 32 m spre est de zona celor nouă morminte de incineraţie dacice, trebuie exclus de la această apartenenţă culturală şi etnică. Primul motiv de separare este de ordin topografic, întrucât mormântul 10 de înhumaţie este situat mult în afara zonei cu morminte de incineraţie. De asemenea, nici alte caracteristici ale mormântului 10, cum ar fi vârsta (adult sau matur) şi orientarea S-N a scheletului, nu sugerează o apartenenţă dacică a lui. În general, o încadrare cronologică a acestui complex funerar lipsit de inventar este foarte greu de apreciat. Singurele informaţii referitoare la practicile funerare folosite în necropola cu morminte dacice de la Siliştea sunt cele furnizate de localnicii care au lucrat la reamenajarea şoselei comunale. Potrivit acestora, vasele pline cu oase calcinate se găseau în poziţie verticală pe două rânduri, la adâncimea de o,60 m şi la distanţă de aproximativ 0,80-1,50 m între ele. Urna descoperită în

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro prezenţa lui V. Palade se afla într-o groapă cu diametrul de 0,70 m şi adâncimea de 0,50m12. Aproape toate urnele sunt sparte din vechime şi au unele fragmente sau chiar toată partea lor superioară lipsă. Nu se poate preciza însă dacă vasele au fost depuse în groapă cu aceste lipsuri, sau ele au intervenit cu prilejul lucrărilor pentru şosea. În sfârşit, tot despre urne mai trebuie adăugat că unele sunt uşor deformate, iar altele (mormintele 1, 2 şi 8) au evidente semne de ardere secundară. Întrucât este foarte probabil ca unele materiale din inventarul mormintelor să se fi pierdut la descoperire, nu putem fi siguri că nici una din urne nu a fost acoperită cu capac. Din aceleaşi motive nu putem admite nici absenţa totală a altor categorii de inventar, cum ar fi vasele de ofrandă sau vasele lucrate cu mâna. Din inventarul mărunt a fost recuperat numai acela din mormântul 9, în care se aflau un ac de cusut şi o fibulă, ambele obiecte lucrate din fier. Fibula de la Siliştea este de tipul cu picior înfăşurat, dar nu are forma literei D, aşa cum o consideră M. Ignat13. Singura piesă de inventar care permite o datare mai pertinentă şi convingătoare a necropolei este chiar fibula cu piciorul înfăşurat tocmai menţionată, care evident sugerează mai mult o încadrare cronologică relativă decât una absolută. Fără îndoială, ea poziţionează cel puţin mormântul 9, dacă nu toată necropola de la Siliştea, printre antichităţile cele mai târzii ale dacilor liberi din Moldova. Necropola dacilor liberi de la Siliştea cuprinde foarte puţine morminte. Chiar dacă am presupune că o parte din morminte au fost distruse de-a lungul timpului fără a putea fi înregistrate de arheologi, ea nu putea depăşi mai mult de câteva zeci de morminte şi aceasta în cel mai fericit caz. Rămâne de căutat şi explicaţia unei necropole cu atât de puţine morminte în acea perioadă, într-o regiune cu relief destul de accidentat şi cu o mare densitate demografică. De altfel, descoperirile de aşezări şi necropole aparţinând dacilor liberi în această regiune sunt în număr destul de mare. Numai la circa 2 km spre nord, în vatra satului Recea din aceeaşi comună (Fig. 1, 3) se află o altă necropolă a dacilor liberi14. De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere că localitatea Siliştea se află la circa 35 km sud de celebra necropolă a dacilor liberi de la Poieneşti15. Prin urmare, luând în consideraţie datele generale ale problemei, dimensiunea redusă a necropolei nu ar trebui să se datoreze unei scăzute densităţi demografice, ci cu totul altor cauze. Ar putea fi un grup de morminte al unei comunităţi cu locuire sezonieră în zonă sau al unei comunităţi proaspăt închegate, cu puţin timp înainte de finalul culturii dacilor liberi. Trebuie reţinut şi faptul că locul ales pentru necropolă era de la început foarte limitat ca suprafaţă pentru a servi unei necropole de perspectivă, de mai mari dimensiuni într-o perioadă istorică mai îndelungate. Dimensiunea foarte redusă nu este singura ciudăţenie a necropolei dacilor liberi de la Siliştea. Forma şi dimensiunea foarte mare a vaselor folosite ca urne sunt alte probleme care merită nu doar a fi semnalate, ci investigate cu rigoare şi găsită explicaţia. Ea ar putea fi doar o preferinţă locală conjuncturală, cum mi-aş permite să presupun, sau specifică unei secvenţe cronologice (trecătoare ?), cum pare a opta M. Ignat. Dilema nu poate fi rezolvată uşor. Pentru a înţelege cu exactitate ceea ce a fost şi a însemnat ca funcţionalitate aşa numita „amforă carpică” în viaţa de zi cu zi (aşezare) şi în cea legată de credinţele şi practicile funerare, este nevoie de un studiu amplu şi complex, pentru a urmări efectele mai întâi ale ceramicii greceşti şi apoi ale celei romane asupra olăriei dacice. Aşa numitele „amfore carpice” sunt folosite ca urne încă din perioade mai vechi. Printre altele, vezi amforele carpice de la Dumitreştii-Gălăţii folosite ca urne, într-o etapă mult mai timpurie16. Necropola dacilor liberi de la Siliştea incită la foarte multe discuţii. Eu nu mi-am propus în această notă decât publicarea pragmatică a materialelor. De altfel, pentru cunoaşterea ei ar fi necesare mai multe cercetări în toată regiunea, pentru a înţelege realitatea istorică şi prin ansamblu şi prin detaliu.

12 V. Palade, op. cit., p. 96-97. 13 M. Ignat, op. cit., p. 129, Tabelul VI, 24. 14 G. Coman, op. cit., p. 157 (XXXVI.3), fig. 37,3. 15 R. Vulpe, Săpăturile de la Poieneşti din 1949, în Materiale, I, 1953. 16 I. Ioniţă, Necropola daco-carpică de la Dumitreştii Gălăţii (Judeţul Iaşi), în ArhMold, II-III, VI, 1969, p. 123-135. 40

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro DAS GRÄBERFELD DER FREIEN DAKER IN SILIŞTEA (GEM. IANA, BEZIRK VASLUI)

Während des Wiederaufbaues eines Gemeindeweges wurden 1963 mehrere Brandgräber in Siliştea (Gem. Iana, Bez. Vaslui) gefunden und zum Teil zerstört (Abb. 1, 1). Vasile Palade, der ehemalige Direktor des Museums für Geschichte „Vasile Pârvan”, hat die ersten Untersuchungen dieser Fundstelle initiiert, und die entdeckten Tongefäße übernommen. Insgesamt wurden neun Urnen wiedergewonnen, von denen eine noch eine Eisenfibel mit umgeschlagenem Fuß und einen Eisennähnadel beinhaltete (Abb. 3-5). 1965 sind auf derselbe Funfstelle Rettungsgrabungen von I. Ioniţă und V. Palade durchgefürt worden (Abb. 2), und keine weitere Brandgräber gefunden. Es ist nur eine beigabenlose S-N orientierte Körperbestattung entdeckt, die etwa 32 M nördlich von den Brandgräbern entfernt liegt (Abb. 2; 6). Sie gehört dem dakischen Gräberfeld nicht, und ist undatierbar. Das kleine Brandgräberfeld von Siliştea könnte in die jüngere Stufe der Kultur der freien Daker (letztes Viertel des 3. Jh. oder um 300) eingeordnet werden. In der Literatur sind bis jetzt die oben dargestellten dakischen Funde unter den Ortschaften Iana (Gemeindezentrum)1,4, Ţifeşti (älteres Dörfchen, das 1965 zum Dorf Siliştea eingeschloßen wurde)3,9 und Siliştea2,6-8,10 veröffentlicht worden. Der richtige Ortschaftsname ist Siliştea.

Abbildungverzeichnis Abb. 1. Karte der Gemeinde Iana (nach Coman 1980): 1. Siliştea – Gemischter Laden; 2. Siliştea – Muncelu; 3. Recea – Weichbild des Dorfes. Abb. 2. Siliştea - Gemischter Laden. Plan der Grabung vom 1965: M – Grab; Vatră - Feuerstelle. Abb. 3. Siliştea - Gemischter Laden. Scheibengedrehte Gefäße aus den Brandgräbern Nr. 1 (1), 2 (2), 3 (3) und 4 (4). Abb. 4. Siliştea - Gemischter Laden. Scheibengedrehte Gefäße aus den Brandgräbern Nr. 5 (1), 6 (2), 7 (3) und 8 (4). Abb. 5. Siliştea - Gemischter Laden. Scheibengedrehtes Gefäß (3), Fibel mit umgeschlagenem Fuß (2) und Nähnadel (1) aus dem Brandgrab Nr. 9. Abb. 6. Siliştea - Gemischter Laden. Körperbestattung Nr. 10.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 1. Harta comunei Iana (după Coman 1980): 1. Siliştea – Magazinul mixt; 2. Siliştea – Muncelu; 3. Recea – Vatra satului.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 2. Siliştea – Magazin mixt. Planul săpăturilor din 1965: M – mormânt.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 3. Siliştea – Magazin mixt. Vase lucrate la roată din mormintele de incineraţie nr. 1 (1), 2 (2), 3 (3) şi 4 (4).

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 4. Siliştea – Magazin mixt. Vase lucrate la roată din mormintele de incineraţie nr. 5 (1), 6 (2), 7 (3) şi 8 (4).

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 5. Siliştea – Magazin mixt. Vas lucrat la roată (3), fibulă cu piciorul înfăşurat (2) şi ac de cusut (1) din mormântul 9 de incineraţie.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 6. Siliştea – Magazin mixt. Mormântul nr. 10 de înhumaţie.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

NECROPOLA SÂNTANA DE MUREŞ DE LA DEDULEŞTI, JUDEŢUL BRĂILA (CONSIDERAŢII PRIVIND ISTORICUL CERCETĂRILOR) Costin CROITORU∗

Key words: Sântana de Mures Culture, necropolis, history of research.

Necropola specifică culturii Sântana de Mureş Černjachov de la Deduleşti, judeţul Brăila, fără a constitui o descoperire spectaculoasă prin cuantumul mormintelor identificate până în prezent ori prin bogăţia inventarului funerar, a fost menţionată de câteva ori în literatura de specialitate. Întrucât un raport al cercetărilor întreprinse aici sau un studiu al descoperirilor fortuite nu au fost publicate, datele vehiculate – uneori după informaţii verbale, nu sunt dintre cele mai exacte, ba chiar, în unele cazuri, contradictorii. Ne propunem în acest context publicarea materialului arheologic de la Deduleşti pe de o parte întrucât putem reconstitui parţial istoricul cercetărilor prin accesul la arhivele documentare şi depozitele de arheologie ale Muzeelor de Istorie din Brăila şi Galaţi – acolo unde se află piesele identificate, iar pe de altă parte pentru a continua un program mai amplu privind reevaluarea descoperirilor aparţinând Culturii Sântana de Mureş Černjachov de pe teritoriul judeţului Brăila unde, deşi au fost semnalate, până în prezent, prin descoperiri întâmplătoare, în jur de 40 de obiective, nici unul nu a fost cercetat sistematic.

A. Istoriografia chestiunii

1. Din punct de vedere cronologic, primele informaţii cu privire la descoperirile de la Deduleşti sunt cuprinse în monografia necropolelor din secolul al IV-lea din Muntenia1. Aici se fixează punctul descoperirilor – „partea de nord a satului Deduleşti, comuna Mircea Vodă, la o depărtare de circa 5-600 m, pe terenul G.A.S. «Berea Barbu», în cuprinsul unei stabulaţii libere” şi condiţiile: „cu prilejul săpării unor şanţuri de canalizare”. Aşadar, în contextul unor lucrări edilitare efectuate în luna mai a anului 1960, au fost identificate „o serie de morminte de înhumaţie”. Datele consemnate în continuare sunt primite de la Florian Anastasiu arheolog la momentul respectiv la Muzeul Brăilei (în continuare MBR), cel care a efectuat „cercetarea la faţa locului şi unele sondaje” dar la locul descoperirii se pare că a fost prezent ulterior şi Constantin Preda „prilej cu care a cules o serie de date suplimentare”2. Aşadar există deja două surse de informare. Pe de o parte este vorba despre arheologul brăilean, cel care a putut la momentul respectiv „pe lângă strângerea obiectelor scoase la iveală de lucrători, să execute şi unele sondaje, ceea ce a permis totodată şi gruparea unor inventare pe morminte”. Rezultatele sunt consemnate laconic: „de pe urma acestor două operaţiuni s-au putut recupera un număr de aproximativ opt vase de lut, unele în stare fragmentară, printre care se remarcă prezenţa unei căni cu mănuşi şi cu gura trilobată şi şase străchini, toate lucrate cu roata din pastă fină de culoare cenuşie, precum şi un vas cu corpul sferoidal şi gâtul cilindric lucrat din pastă zgrunţuroasă. La acestea se mai adaugă şi un pieptene de os fragmentar, prins cu nituri de bronz”3. Pe de altă parte, din datele culese de către unul dintre autorii monografiei amintite rezultă că „s-au găsit circa opt morminte”, ipoteză care ne face să credem că fiecare mormânt avea un inventar funerar format din câte un singur recipient, dar ulterior reţin atenţia „spusele lucrătorilor” conform cărora „materialul arheologic recuperat şi menţionat mai sus nu reprezintă întregul inventar

∗ Muzeul Brăilei, Piaţa Traian, nr. 3, 810153, Brăila, e-mail: [email protected] 1 Bucur Mitrea, Constantin Preda, Necropolele din secolul al IV-lea e.n. în Muntenia, Bucureşti, 1966, pp. 88-89. 2 Ibidem, p. 88, nota 64. 3 Ibidem, p. 89. 48

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro al celor opt morminte descoperite. O parte din vase au fost sparte şi apoi aruncate împreună cu alte obiecte. Din aceeaşi sursă de informaţii rezultă că s-au mai găsit şi unele piese de metal, printre care şi o cataramă de bronz”4. Potrivit aceloraşi informatori „scheletele, care au fost îngropate la o adâncime cuprinsă între 1,50 şi 1,70 m, erau orientate cu capul la nord sau nord-vest, iar picioarele la sud sau sud-est”. Mai este notată şi informaţia, conform căreia „două din vasele amintite se află la muzeul din Galaţi, iar restul în muzeul din Brăila”. Finalmente mai remarcăm şi faptul că în monografia amintită au fost ilustrate doar şapte dintre cele opt recipiente ce ar fi fost descoperite; deşi sunt menţionate şase străchini trimiterea este doar pentru cinci dintre ele5. 2. Următoarea lucrare în care sunt menţionate descoperirile de la Deduleşti are un caracter general, fiind de fapt un repertoar al descoperirilor arheologice din judeţul Brăila6. La punctul nr. 6, vocea pentru Deduleşti, comuna Mircea Vodă este consemnată descoperirea, la nord de sat, dar de data aceasta chiar „în incinta I.A.S. «Mircea Vodă»”, a „mai multe morminte de înhumaţie, aşezate în poziţie întinsă cu braţele pe lângă corp”. Se mai notează tot aici: „orientarea scheletelor era pe direcţia nord-sud”. Precizări suplimentare apar mai ales în cazul inventarului: „majoritatea mormintelor conţineau un bogat inventar funerar, format din vase de lut lucrate la roată, dintr-o pastă de culoare cenuşie-deschisă sau brună-cenuşie. Cele mai frecvente forme sunt: strachina, castronul, tipsia, ulciorul cu o toartă bandată şi cana cu gura trilobată sau cu gâtul cilindric înalt. În afară de ceramică mai erau mărgele de sticlă, chihlimbar, ghiocul, pinten de os, obiecte de bronz”7. Mai reţinem şi informaţia care însoţeşte vocea: „săpături efectuate de F. Anastasiu şi I. Dragomir în 1958”8. 3. Un studiu dedicat necropolei Sântana de Mureş de la Lunca (jud. Galaţi) conţine, între altele, şi trimiteri la analogiile de la Deduleşti9. Informaţii apar inserate în nota la care se face trimitere, astfel: „în primăvara anului 1959, cu prilejul săpăturilor executate pentru fundaţiile unor grajduri la C.A.P. «Berea Barbu», de pe teritoriul comunei Deduleşti (Făurei) s-au descoperit oseminte omeneşti şi câteva obiecte arheologice. În urma sesizărilor făcute, I. T. Dragomir şi Fl. Anastasiu au efectuat aici un sondaj, care s-a soldat cu descoperirea a două morminte de înhumaţie. Acestea aveau inventar bogat compus din vase ceramice şi obiecte de podoabă caracteristice culturii Sântana de Mureş, sec. IV e.n.. Materialele rezultate au intrat în colecţiile muzeelor de istorie din Brăila şi Galaţi”. 4. Publicarea unui catalog selectiv al colecţiei de arheologie a Muzeului Brăilei prilejuieşte şi includerea, în cadrul secţiunii dedicate culturii Sântana de Mureş, a şapte voci privind descoperirile de la Deduleşti10. În primul rând este vorba despre două vase de tip borcan, similare morfologic, lucrate din pastă zgrunţuroasă (nr. cat.: 531-532). Pentru fiecare este consemnată aceeaşi precizare „descoperit într-un mormânt, în 1964”, fără să ştim eventual dacă este vorba despre acelaşi complex sau morminte diferite. Urmează o cană cu gura trilobată – oenochoe – lucrată din pastă fină, cenuşie (nr. cat. 533) pentru care există precizarea: „descoperită în 1964 la Deduleşti, M. 2”. În fine, celelalte patru piese (nr. cat.: 534-537) – pandantiv din cochilie, colier format din 70 de mărgele, urcior lucrat la roată din pastă fină de culoare cenuşie şi cană cu gura trilobată lucrată la roată din pastă fină de culoare cenuşie – fac parte din inventarul aceluiaşi mormânt (M 3) cercetat în anul 196511. 5. O nouă contribuţie la repertoriul arheologic al judeţului Brăila12 reia în mare informaţiile care ne interesează, precizând totuşi, pentru prima dată că descoperirile sunt rezultate ale unor

4 Ibidem. 5 Ibidem, fig. 223/1-5. 6 Nicolae Harţuche, Repertoriul arheologic al judeţului Brăila, în vol. Zilele culturii brăilene (25 octombrie – 1 noiembrie). Comunicări şi referate, Brăila, 1970, p. 17. 7 Ibidem. 8 Ibidem. 9 Ion T. Dragomir, Necropola din sec. IV e.n. de la Lunca (judeţul Galaţi), în vol. Sesiunea de Comunicări ştiinţifice a Muzeelor de Istorie, decembrie, 1964, II, Bucureşti, 1971, p. 67, nota 52. 10 Nicolae Harţuche, Florian Anastasiu, Catalogul selectiv al colecţiei de arheologie a Muzeului Brăilei, Brăila, 1976, pp. 258-260, nr. cat. 531-537. 11 Ibidem, pp. 259-260. 12 Nicolae Harţuche, Preliminarii la repertoriul arheologic al judeţului Brăila, în Istros, I, 1980, p. 318. 49

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro „săpături de salvare efectuate în anii 1958 şi 1965”. Nici acum nu sunt menţionate decât prudent „mai multe morminte de înhumaţie, cu scheletele în poziţia întinsă, orientate în direcţia N-S”. În ceea ce priveşte inventarul funerar, acesta „era format din vase lucrate la roată, din pastă cenuşie (străchini, castroane, ulcioare, căni), precum şi mărgele de sticlă şi chihlimbar, un pieptene de os, obiecte de bronz”13. 6. Situl arheologic de la Deduleşti este cuprins şi în repertoriul dedicat culturii Sântana de Mureş14. Având în vedere caracterul lucrării era de aşteptat să nu apară informaţii deosebite faţă de cele cunoscute. Deşi citează doar două dintre contribuţiile anterioare (1 şi 5 la noi) autorul consemnează cu fermitate descoperirea a opt morminte de înhumaţie având ca inventar: „ceramică – oală, castroane, străchini, cană şi piese de port – pieptene din corn, fibulă, cataramă”. 7. În fine, o contribuţie recentă privind importurile romane din zona Brăilei, identificate deopotrivă în mediul sarmatic şi Sântana de Mureş cuprinde şi câteva menţiuni ale descoperirilor de la Deduleşti15. Dat fiind caracterul special al lucrării sunt abordate exclusiv mărgelele, toate piesele prezentate aparţinând inventarului mormântului nr. 3.

B. Documente de arhivă

Înainte de a trage concluziile care se impun în urma consultării surselor istoriografice redăm integral conţinutul a două file de lucru păstrate în cadrul arhivei documentare a Muzeului de Istorie din Galaţi (în continuare MIG), fondul Ion T. Dragomir (neinventariate), care conţin unele date esenţiale pentru chestiunea care ne interesează. 1. Referat Tov. Anastasiu Florian, directorul Muzeului Raional Brăila ne-a sesizat în ziua de 6 mai a.c. că pe teritoriul G.A.S. „Berea Barbu”, secţia Deduleşti, în urma săpăturilor efectuate pentru construcţii s-au descoperit câteva obiecte arheologice ce aparţin unor morminte care datează din secolele III-IV e.n. Tov. Anatasiu a propus Muzeului nostru să facem împreună o săpătură de câteva zile, pentru a salva aceste materiale. La data de 9 mai a.c. am plecat împreună la locul sus arătat unde am luat imediat legătura cu conducerea Gospodăriei discutând despre cele semnalate. Conducerea a acceptat cele solicitate de noi, însă la faţa locului, tovarăşul Marinescu, tehnician constructor, s-a opus deoarece şanţurile noastre trebuiau trasate exact pe terenul unde fusese săpat deja perimetrul pentru fundaţia clădirilor. Totuşi, după unele insistenţe, am reuşit să săpăm două zile, folosind în total 10 oameni. S-au săpat două şanţuri în suprafaţă de 31,50 m2 la o adâncime de – 1,50 m, însumând un cubaj de 47,250 m3. Sondajele au dat la iveală două morminte din perioada de început a migraţiunii popoarelor, secolele III-IV e.n., având un inventar foarte bogat compus din vase de lut ars, lucrate la roata olarului, un pieptene de os şi un obiect de bronz. Inventarul unui mormânt va intra în colecţia Muzeului din Brăila, iar celălalt în colecţiile Muzeului de Istorie din Galaţi. În ceea ce priveşte plata celor 10 oameni care au săpat, s-a hotărât ca şase din ei să fie plătiţi de Muzeul din Brăila, iar restul de patru de muzeul nostru, plata manoperii fiind de 25 lei pe zi, aşa cum reiese din adeverinţa pe care o anexăm. 2. Material în legătură cu sondajul efectuat la Deduleşti de I. T. Dragomir şi F. Anastasiu de la Muzeul Regional din Brăila. În cadrul G.A.S. „Berea Barbu”, secţia Deduleşti în partea de N a satului Deduleşti, raion Filimon Sîrbu, la aproximativ 2 kilometri, cu ocazia unor săpături efectuate pentru construcţii s-au descoperit două morminte de înhumaţie, orientate aproximativ N-S, la o adâncime de – 1,90-2.00 m. Mormintele au un inventar foarte bogat compus din obiecte ceramice (străchini, oale dintr-o pastă

13 Ibidem. 14 Florin Petrescu, Repertoriul monumentelor arheologice de tip Sântana de Mureş-Cerneahov de pe teritoriul României, Bucureşti, 2002, p. 117, nr. 287. 15 Liana Ota, Valeriu Sîrbu, Sarmaţii din judeţul Brăila, Brăila, 2009, pp. 74-87. 50

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro de bună calitate, de culoare cenuşie, lucrate la roată, oale de pastă inferioară lucrate rudimentar cu mâna, precum şi obiecte de os şi o mică verigă de bronz, patinată, în stare bună). În strachina mormântului nr. 2, după informaţiile muncitorilor s-au găsit oscioare, probabil de animale, care desigur fac parte din ofrande, legate de un anumit ritual. În partea de nord a silozului, la 0,75 m. faţă de scheletul descoperit s-a trasat un şanţ lung de 20 m., lat de 1, săpat până la pământul galben (– 1,50 m.). sondajul a fost făcut cu scopul de a găsi şi alte morminte. Orientarea şanţului a fost V(NV) – E(SE), aşa încât să întâlnească scheletele lateral, orientându-ne după cele două schelete care erau aşezate cu capul la nord şi picioarele la sud. În dreptul mormântului nr. 2 s-a săpat un şanţ lung de 11,50 m. lat de 1, orientat V(NV) – E(SE) săpat până la – 1,20-1,30 m. În dreptul mormântului s-a săpat o casetă. Vasele s-au găsit la picioare, în număr de patru, castronaşul era introdus în castron. După poziţia înclinată a picioarelor (tibia şi peroneul), reiese că fundul gropii mormântului a fost uşor alveolat. Patul mortului se afla în partea superioară a pământului galben cu concreţiuni calcaroase (– 1.15 m.). După ridicarea oaselor picioarelor, în pământul galben, s-a găsit partea inferioară a unei oale, din pastă zgrunţuroasă (de aspect cimentos, cu nisip şi pietricele în compoziţia sa) lucrată la roată, cu urme serioase de afumare (funingine) la exterior şi interior. După urmele de afumare pe care le prezintă vasul găsit sub picioare, reiese că n-a fost întreg în momentul săvârşirii acestui rit funerar. De asemenea, din observaţiile făcute se poate conclude că acest vas a fost pus sau aruncat în groapa mormântului înainte de depunerea mortului. Urmele de ardere funerară se observă de asemenea şi pe cele trei vase mari găsite la picioarele mortului.

C. Concluzii

Din cele prezentate mai sus se pot reconstitui cu o oarecare precizie descoperirile şi cercetările arheologice de la Deduleşti. În mod evident dispunem de două categorii de surse, directe şi indirecte şi avem de-a face cu mai multe etape de descoperiri, efectuate în ani diferiţi. 1. Locul şi momentul cercetărilor. La o consultare superficială a surselor prezentate mai sus reiese faptul că ar fi vorba despre cel puţin două cercetări (sondaje) de salvare şi recupararea (parţială?) a materialelor identificate fortuit şi mai multe descoperiri întâmplătoare pentru care sunt vehiculaţi ani diferiţi. Dacă situl arheologic care a furnizat aceste complexe este, după toate aparenţele, acelaşi, localizat la nord de satul Deduleşti, în schimb probabil că este vorba despre (cel puţin) două „sectoare” distincte în care au fost efectuate intervenţii asupra sa. Chiar dacă între timp G.A.S. «Berea Barbu» putea deveni I.A.S. «Mircea Vodă» aşa cum sugerează sursa nr. 716, în mod evident reperele (cu toată relativitatea unor aproximări ale distanţei) sunt diferite. Astfel, se pare că primul punct sondat se afla la aproximativ 2.000 m nord de sat, în timp ce următorul se afla la 5-600 m nord de sat. Ipoteza unor puncte distincte pare să fie confirmată şi de menţionarea unor acţiuni edilitare diferite care au condus la descoperirea fortuită a mormintelor. În primul caz este vorba despre săpături pentru construcţii – fundaţiile unor grajduri, iar în cel de-al doilea despre „prilejul săpării unor şanţuri de canalizare”. Distanţa dintre cele două puncte cu descoperiri (subliniem încă odată relativitatea aproximărilor distanţei în lipsa oricăror mijloace tehnice) poate jalona dimensiunile necropolei, fără a exclude aici posibilitatea existenţei a două cimitire apropiate sau, pur şi simplu, doar lacune de documentare, ori feste ale memoriei celor care au oferit informaţiile. În ceea ce priveşte perioada în care s-au desfăşurat acţiunile fixate mai sus, într-o primă variantă, este notat anul 1958 pentru semnalarea sitului (cf. surselor 2 şi 5). Unica menţiune a anului 1959 în sursa nr. 317 este o eroare corijată de documentele prezentate. Nu putem neglija totuşi faptul că în colecţiile MBR nu există piese provenind de la Deduleşti ce ar fi fost descoperite anterior anului 1960; pe de altă parte, şi piesele din inventarul mormântului ajuns în colecţiile MIG sunt notate în registrele de inventar gălăţene ca fiind descoperite în anul 1960! Mai mult, la rândul ei,

16 Ibidem, p. 74. 17 Ion T. Dragomir, op. cit., p. 67, nota 52. 51

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro sursa nr. 1 fixează anul 1960 pentru prima cercetare a sitului, cercetare pe care a întreprins-o Fl. Anastasiu. Prezenţa lui I. T. Dragomir în acelaşi moment, deşi nu clar precizată, este sugerată de informaţia conform căreia „două din vasele amintite se află la muzeul din Galaţi, iar restul în muzeul din Brăila”18. În aceste condiţii credem că nu există dovezi pentru a fixa o intervenţie aupra sitului anterior anului 1960, cel puţin nu soldată cu piese care să fi intrat în colecţiile vreunuia dintre muzeele de istorie menţionate. Aşadar, prima „campanie” de săpături de salvare a fost întreprinsă în anul 1960 şi a fost efectuată de către Fl. Anastasiu şi Ion T. Dragomir, ulterior observaţii de teren făcând şi C. Preda. Surprinzător, această campanie nu este menţionată de către arheologii de la Muzeul Brăilei, deşi existenţa ei este confirmată de marcajul unor piese de la Deduleşti aflate în depozitele MBR şi MIG. O explicaţie pentru această situaţie poate fi aceea că piesele nu mai prezentau interes fiind deja publicate (sursa nr. 1) sau poate doar confuzia în legătură cu anul exact al intervenţiei. Întrucât toate sursele semnate de către I. T. Dragomir menţionează descoperirea a doar două morminte probabil acestea au fost identificate cu prilejul cercetărilor de salvare, restul fiind recuperate ulterior cu concursul lui C. Preda şi Fl. Anastasiu. O altă sursă menţionează şi descoperiri ulterioare, iar această informaţie este confirmată de înregistrările din registrele de inventar ale colecţiei de arheologie a MBR şi de marcajele pieselor. Este vorba despre descoperiri efectuate în anul 1964, respectiv altele din anul 1965. Nu avem absolut nici un indiciu care să sugereze întreprinderea unor campanii de cercetări arheologice sistematice aşa încât interpretăm aceste piese ca rezultat al unor descoperiri fortuite efectuate în anii menţionaţi. Posibil o săpătură de salvare a fost întreprinsă în anul 1965 (cf. sursa nr. 5). 2. Inventarul mormintelor. Cercetarea de salvare întreprinsă în 1960 de către I. T. Dragomir şi Fl. Anastasiu a avut ca rezultat descoperirea a două morminte de înhumaţie (cf. surselor redactate de I. D. Dragomir). Dintre acestea primul (M1) a intrat în colecţiile MIG. Inventarul său era format din două recipiente de lut (informaţia de la sursa nr. 1 este confirmată de registrul inventar al MIG), un vas de tip borcan cu fundul drept lucrat din pastă zgrunţuroasă de culoare cenuşie, respectiv un castron lucrat la roată din pastă fină cenuşie. Pentru inventarul celuilalt mormânt (M2 ) ce ar fi ajuns în colecţia de arheologie a Muzeului Brăilei deţinem câteva indicii cuprinse în documentele prezentate, pe baza cărora încercăm să îl reconstituim. Astfel, ar fi vorba despre o „strachină” în care fuseseră depuse ofrande animale – descoperită de către muncitori, alături de pieptănul de os şi „obiectul de bronz” – o verigă. În cadrul aceluiaşi M2 I. T. Dragomir mai menţionează şi prezenţa a patru recipiente de lut întregi şi a unuia fragmentar, dispuse la picioarele defunctului. În ceea ce priveşte materialele arheologice identificate de noi în depozitele MBR, pentru descoperirile din anul 1960 se confirmă cu certitudine prezenţa a două morminte (numerotate 1 şi 2, motiv pentru existenţa unor confuzii), al căror inventar, poate fi reconstituit pe baza marcajelor, astfel: M1: două castroane cu fundul inelar, lucrate la roată din pastă fină de culoare cenuşie, o fusaiolă bitronconică lucrată din pastă maronie şi un pieptene de os Acesta din urmă, menţionat unanim de sursele consultate ca fiind descoperit în anul 1960 este înregistrat ca atare şi în registrele MBR, din păcate a fost marcat eronat ca fiind descoperit în anul 1965; M2: trei castroane (unul fragmentar) cu fundul inelar, lucrate la roată din pastă fină de culoare cenuşie, un castronaş transferat în altă colecţie, un recipient fragmentar de tip borcan, cu fundul drept, lucrat din pastă zgrunţuroasă şi cană cu o toartă şi gura trilobată lucrată la roată din pastă fină de culoare cenuşie. În ceea ce priveşte descoperirea altor morminte lucrurile nu sunt tocmai clare. Sursa nr. 119 este singura care precizează un număr de opt morminte/recipiente ce ar fi fost descoperite în cadrul acestei campanii. Întrucât toate celelalte menţiuni se referă prudent la „mai multe morminte de înhumaţie” fără a fixa şi numărul lor putem conchide că piesele din depozitele MBR care păstrează ca marcaj menţiunea anului descoperirii 1960 fără alte precizări au fost recuperate, dar nu s-au mai putut grupa pe complexe aşa cum s-a sugerat (exceptând unul dintre mormintele deja prezentate). Din cele „aproximativ opt vase de lut”20 am identificat şapte în depozitul de arheologie. Este vorba despre patru catroane şi o farfurie cu fundul inelar, lucrate la roată din pastă fină de culoare cenuşie,

18 Bucur Mitrea, Constantin Preda, op. cit., p. 89. 19 Ibidem, p. 89. 20 Ibidem. 52

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro alt castron similar morfologic cu precedentele, fragmentar, lucrat la roată din pastă fină cafenie, oală cu fundul drept şi buza răsfrântă lucrată la roată din pastă zgrunţuroasă. Pentru descoperirile din anul 1964 sursele de reconstituire le constituie marcajele pieselor din depozitul Muzeului Brăilei coroborate cu sursa nr. 4. Conform acesteia ar fi fost identificate tot două morminte. Primul (M1) ar avea în inventar două recipiente de tip borcan, similare morfologic, lucrate la roată din pastă zgrunţuroasă. La consultarea registrelor şi depozitelor MBR rezultă că doar un recipient aparţine complexului menţionat, celălalt fiind menţionat eronat21. Pentru cel dintâi este notată şi provenienţa „descoperire fortuită în curtea I.A.S. Deduleşti”. În ceea ce îl priveşte pe cel de-al doilea mormânt (M2) singurele indicii pe care le avem se referă la prezenţa unei căni cu o toartă şi gura trilobată lucrată la roată din pastă fină de culoare cenuşie. Numărul de inventar publicat este eronat, în registru MBR la numărul de inventar respectiv figurând altă piesă. În ceea ce priveşte ilustraţia la care se făcuse trimitere în acest caz, aceasta reprezintă de fapt cana descoperită în M2 din 1960, deja menţionată. Aşadar nu cunoaştem nici o piesă care să aparţină unui eventual M2 / 1964. În fine, unul dintre cele mai bogate morminte al căror inventar s-a păstrat a fost descoperit în anul 1965 şi notat M3, probabil în continuarea celor identificate în anul precedent. Inventarul era format dintr-un ulcior cu o toartă şi o cană, ambele lucrate la roată din lut de culoare cenuşie, un şirag bogat de mărgele, un pandantiv lucrat din scoică şi o rondea plată, lucrată din lut cafeniu. Pe baza celor enunţate mai sus putem reconstitui inventarul următoarelor morminte: M1(MIG) / 1960: mormânt de înhumaţie, orientat nord-sud. Inventar: oală sferoidală, având diametrul maxim în zona mediană, fundul drept şi marginea evazară, lucrată din pastă zgrunţuroasă, dimensiuni: H = 15 cm, Dgură = 11 cm, Dfund = 7 cm [MIG, nr. inv. 5.999], castron bitronconic, cu fundul inelar, lucrat la roată din pastă fină cenuşie, dimensiuni: H = 11,5 cm, Dgură = 24 cm [MIG, nr. inv. 6.000] M1(MBR) / 1960: mormânt de înhumaţie, orientat nord-sud. Inventar: castron cu fundul inelar lucrat la roată din pastă fină de culoare cenuşie, dimensiuni: H = 4,3 cm, Dmaxim = 12 cm, Dfund = 5,6 cm [MBR, nr. inv. 13.426], castron cu fundul inelar, lucrat la roată din pastă fină de culoare cenuşie, dimensiuni: H = 8,8 cm, Dmaxim = 16,6 cm, Dfund = 8,3 cm [MBR, nr. inv. 6.406], o fusaiolă bitronconică lucrată din pastă maronie, dimensiuni: H = 2,4 cm, D = 2,8 cm [MBR, nr. inv. 6.416], pieptăn de os cu nituri de bronz, având mâner semicircular prelungit oblic spre aripile laterale drepte, dinţii rupţi, dimensiuni: L = 8,2 cm [MBR, nr. inv. 6.417] M2(MBR) / 1960: mormânt de înhumaţie, orientat nord-sud. Inventar: castron cu fundul inelar lucrat la roată din pastă fină de culoare cenuşie, dimensiuni: H = 7,2 cm, Dmaxim = 18,5 cm, Dfund = 6,4 cm [MBR, nr. inv. 13.423], castron cu fundul inelar, lucrat la roată din pastă fină de culoare cenuşie, dimensiuni: H = 4,6 cm, Dmaxim = 12,7 cm, Dfund = 6,6 cm [MBR, nr. inv. 13.424], castron fragmentar, cu fundul inelar, lucrat la roată din pastă fină de culoare cenuşie, dimensiuni: H = 8,4 cm, Dmaxim = 15,7 cm, Dfund = 4,3 cm [MBR, nr. inv. 5.678], castron fragmentar, cu fundul inelar, lucrat la roată din pastă fină de culoare cenuşie, dimensiuni: H = 4,6 cm, Dgură = 10,5 cm, Dfund = 5,3 cm [MBR, nr. inv. 6.405, transferat la MNIR], oală fragmentară, s-a păstrat fundul drept, lucrată din pastă zgrunţuroasă, dimensiuni: H = 6,9 cm, Dmaxim = 15,4 cm, Dfund = 7,8 cm [MBR, nr. inv. 5.675] o cană cu o toartă, bitronconică, gura trilobată, fundul inelar, lucrată la roată din pastă fină de culoare cenuşie, dimensiuni: H = 29,3 cm, Dgură = 15,2 cm, Dfund = 7,9 cm [MBR, nr. inv. 14.707] M?(MBR) / 1960: morminte de înhumaţie. Inventar(e): farfurie cu fundul inelar, lucrată la roată din pastă fină de culoare cenuşie, dimensiuni: H = 6,2 cm, Dmaxim = 25,5 cm, Dfund = 8,3 cm [MBR, nr. inv. 5.669], castron fragmentar cu fundul inelar, lucrat la roată din pastă fină de culoare cenuşie, dimensiuni: H = 26,3 cm, Dmaxim = 20,2 cm, Dfund = 9,7 cm [MBR, nr. inv. 5.670], castron cu fundul inelar, lucrat la roată din pastă fină de culoare cenuşie, dimensiuni: H = 8,3 cm, Dmaxim = 20,1 cm, Dfund = 7,5 cm [MBR, nr. inv. 5.671], castron cu fundul inelar, lucrat la roată din pastă fină de culoare cenuşie, dimensiuni: H = 10 cm, Dmaxim = 21,9 cm, Dfund = 7,4 cm [MBR, nr. inv. 5.672], castron fragmentar cu fundul inelar, lucrat la roată din pastă fină de culoare cafenie, dimensiuni:

21 Nicolae Harţuche, Florian Anastasiu, op. cit., p. 258, nr. 531. Recipientul respectiv, cu numărul de inventar 5.673 provine de la Tifeşti. 53

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro H = 12,6 cm, L = 7,8 cm [MBR, nr. inv. 6.803], castron cu fundul inelar, lucrat la roată din pastă fină de culoare cenuşie [MBR, fără nr. inv.], oală sferoidală, având diametrul maxim în zona mediană, fundul drept şi marginea evazară, lucrată din pastă zgrunţuroasă, dimensiuni: H = 14,1 cm, Dmaxim = 14,3 cm, Dfund = 7,2 cm [MBR, nr. inv. 5.674] M1(MBR) / 1964: oală sferoidală, având diametrul maxim în zona mediană, fundul drept şi marginea evazară, lucrată din pastă zgrunţuroasă, dimensiuni: H = 17,2 cm, Dmaxim = 14,9 cm, Dfund = 6,6 cm [MBR, nr. inv. 10.558] M3 (MBR) / 1965: ulcior cu o toartă, fundul inelar, pe gât, deasupra locului de prindere al toartei este decorat cu două şiruri de linii frânte, lucrat la roată din pastă fină de culoare cenuşie, dimensiuni: H = 28,5 cm, Dmaxim = 19 cm, Dfund = 9,3 cm [MBR, nr. inv. 6.407], cană cu o toartă, gâtul cilindric, înalt, fundul inelar, lucrată la roată din pastă fină de culoare cenuşie, dimensiuni: H = 25,5 cm, Dmaxim = 15 cm, Dfund = 7,3 cm [MBR, nr. inv. 6.408], pandantiv din gasteropodă aparţinând familiei Cypraeidae, genul Cypraea, perforat în partea superioară, dimensiuni: L = 6,3 cm, l = 3,7 cm [MBR, nr. inv. 6.409], rondea plată lucrată din pastă cafenie, dimensiuni: H = 1 cm, D = 2,7 cm [MBR, nr. inv. 6.410], şirag de mărgele [MBR, nr. inv. 6.411-6.413, 6.415]. În urma analizei informaţiilor pe care le deţinem asupra inventarelor mormintelor descoperite la Deduleşti putem face câteva observaţii. În primul rând, exceptând şiragul de mărgele din cazul M3/1965, lipsesc produsele ceramice de import. Tot un import este în schimb şi pandantivul lucrat din cochilia de Cypraea, de vreme ce aparţine unei specii marine, tropicale, răspândite cu precădere în zonele Mediteranei şi Pacificului. Bine documentată, ceramica locală este în exclusivitate lucrată la roată, reprezentată prin cele două categorii specifice: fină cenuşie şi zgrunţuroasă. În cazul primei dintre acestea remarcă şi imitarea formelor ceramice romane. Sărăcia aparentă în privinţa altor materiale de port şi podoabă poate fi pusă şi pe seama „interesului” manifestat de către descoperitorii ocazionali. În privinţa unor „piese de metal” sau „obiecte de bronz”, vehiculate uneori în istoriografia chestiunii, doar două menţiuni pot fi făcute, relative la o verigă, respectiv la o cataramă (este vorba despre piese distincte întrucât sursele se referă la campanii diferite, oricum nici una păstrată în colecţiile pe care le cunoaştem). Informaţia conform căreia o fibulă de bronz ar fi fost descoperită la Deduleşti22 este falsă, lucrările indicate ca surse de documentare nu conţin o astfel de precizare. 4. Alte descoperiri. Atât pe teritoriul său cât şi în imediata vecinătate a satului Deduleşti au fost semnalate vestigii din diverse perioade. Pe o popină de mari dimensiuni de pe malul Buzăului, la aproximativ 2.000 m de localitate au fost descoperit un complex aparţinând culturii Coslogeni23. Dovadă a faptului că spaţiul la care ne referim oferea bune condiţii de existenţă la nivelul secolului IV p. Chr., este şi altă descoperire întâmplătoare din anul 1977. Este vorba despre un mormânt identificat în zona şcolii din sat, din inventarul căruia au fost recuperate trei recipiente de tip borcan şi un castron lucrat la roată din pastă fină, de culoare cenuşie, în care se afla o rozetă confecţionată din corn de cerb24. Vestigii ale culturii Sântana de Mureş au fost semnalate şi pe o terasă de pe malul pârâului Buzoiel25, situată la aproximativ 300 m sud-vest de sat. Ceramica specifică culturii amintite era asociată cu fragmente de tip Dridu şi smălţuite, medievale timpurii. În fine, tot pe malul Buzăului, aproape de marginea vestică a satului, în punctul numit Lutărie, a fost descoperit în anul 1940 un tezaur monetar format din 50 de piese de bronz bizantine, emisiuni din timpul împăraţilor Isac II Angelos şi Alexios III26.

22 Florin Petrescu, op. cit., p. 117, nr. 287. 23 Valeriu Sîrbu, O descoperire aparţinând culturii Coslogeni de la Deduleşti – judeţul Brăila (groapă – „depozit de vase”?), în Istros, VI, 1992, pp. 257-258. 24 Harţuche Nicolae, Cronica descoperirilor arheologice din judetul Brăila în perioada 1968-1978, în Istros, I, 1980, p. 360, nr. 7. 25 Cercetare de teren efectuată în anul 2009 de către Stănică Pandrea, Mirela Vernescu, Viorel Stoian şi Costin Croitoru de la Muzeul Brăilei în cadrul proiectului Probleme cheie ale istoriei pe Valea Buzăului. 26 Nicolae Harţuche, Preliminarii la repertoriul arheologic..., p. 318, nr. 2. 54

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro THE SÂNTANA DE MURES NECROPOLIS FROM DEDULESTI, BRAILA COUNTY (CONSIDERATIONS ABOUT THE RESEARCH HISTORY)

Not being a very spectacular site by the number of identified graves nor by the exceptional funerary inventory, the necropolis from Deduleşti was point out in the specific historiography few times. The information we extracted from seven different sources were rather contradictory, mainly because a research report was never published. Different discoveries, different years of archaeological campaign of investigations even different archaeologist being on the field were recorded by different sources, mainly indirect one (writing by memory or by oral information). With our contributions we try to correct this wrong image of the Deduleşti necropolis research. On the one hand, this is a part of a large project which intends to study the Sântana de Mureş culture from Brăila County who was neglected before in spite of the numerous fortuitous discoveries. On the other hand, we have access to the archaeological deposits of Brăila and Galaţi museums were the discoveries from Deduleşti were held and at the register were the discoveries were recorded too. Moreover we were able to find in the History Museum of Galaţi County archive some data sheets write by I. T Dragomir, one of the archaeologists which were on the field in the very moment of the first accidental discoveries. Putting together all these sources we were able to restore a few grave inventories, to establish the correct year of the discoveries and to point out some of the wrong information which persisted in the specific historiography. Finally in order to see the general background of the site approached we made a brief look over the other discoveries from Deduleşti. Beside a Coslogeni Culture complex and a Byzantine bronze hoard founded in the vicinity, some Sântana de Mureş Culture discoveries were to point out mainly as a prove of the fact that in this period the geographical space next to the Buzău River offered good conditions for life. Another funeral discovery was made accidentally in 1977 at the village school. Beside this, more recently the collective of Brăila Museum, implicated in a large project regarding the history of the Buzău River Valley, identified a new Sântana de Mureş site for the time being just by specific pottery fragments.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. nr. 1. Poziţionarea geografică.

Fig. nr. 2. Notă asupra descoperirilor întocmită de I. T. Dragomir.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. nr. 3. Notă asupra descoperirilor întocmită de I. T. Dragomir (continuare).

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. nr. 4. Inventarul M1(MIG) / 1960.

Fig. nr. 5. Inventarul M1(MBR) / 1960.

Fig. nr. 6. Inventarul M2(MBR) / 1960.

58 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. nr. 7. Inventarul M?(MBR) / 1960.

Fig. nr. 8. Inventarul M1(MBR) / 1964.

Fig. nr. 9. Inventarul M3(MBR) / 1965.

59 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. nr. 10. Şirag de mărgele şi detalii, inventarul M3(MBR) / 1965 (după L. Ota, V. Sîrbu, op. cit., fig. 6).

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

NECROPOLA DIN SECOLELE IV-V DE LA NICHITENI (COM. COŢUŞCA, JUD. BOTOŞANI) Octavian Liviu ŞOVAN

Schlüsselwort: Völkerwanderungszeit; Sântana-de-Mureş-Kultur; Körperbestattung

Necropola de la Nichiteni a fost descoperită în anul 1961, cu prilejul unor lucrări de mari proporţii pentru îndiguirea cursului pârâului Volovăţ şi realizarea unei acumulări de apă în locul numit Mârzâc, situat la circa 800 m nord de satul Nichiteni şi la circa 1 km sud-sud-est de satul Coţuşca, pe partea stângă a pârâului amintit. De altminteri, panta sudică a dealului aflat la sud de satul Coţuşca, mărginită la sud şi vest de pârâul Volovăţ şi străbătută de şoseaua Nichiteni-Coţuşca, constituie un loc ideal pentru locuire. În acest areal, situat pe o lungime de circa 450 m, s-au descoperit artefacte din şase perioade istorice: paleolitic, eneolitic dezvoltat (cultura Cucuteni B), bronz târziu (cultura Noua cu elemente Costişa), Hallstatt târziu (cultura getică), migraţii (cultura Sântana de Mureş-Černjachov) şi medieval timpuriu (culturile Costişa-Botoşana şi Suceava-Şipot- Botoşana)1. Tot aici, cu prilejul unui sondaj efectuat în 1993 de O. L. Şovan, alături de fragmente ceramice cucuteniene a fost descoperită o camee de agat din sec. III d. Hr., având gravată o figură cunoscută din mitologia grecească, aceea a capului Meduzei2. Sondajul efectuat şi studiul pe Google Earth în 2009 au permis identificarea exactă a perimetrului cercetărilor în necropolă şi a locuirii cucuteniene. În anii 1962, 1964 şi 1966, Em. Zaharia şi N. Zaharia au efectuat săpături de salvare în zona necropolei din secolele IV-V d. Hr., recuperând şi o parte din inventarul mormintelor distruse cu ocazia amenajării barajului amintit. În total au fost dezvelite un număr de 25 de morminte, între care, prin bogăţia obiectelor aflate asupra şi în preajma persoanei înmormântate, se detaşează mormântul 18. Inventarul acestui mormânt, complex de care ne vom ocupa în cele ce urmează, conţinând printre altele un pahar de sticlă şi două fibule de argint cu placă pentagonală şi semidisc, se află în colecţiile Muzeului Judeţean Botoşani3. Restul materialului arheologic recoltat prin săpăturile de salvare se află în colecţiile Muzeului de Istorie a Moldovei din Iaşi şi ale Institutului de Arheologie din Iaşi. Mormântul 18. Înhumaţie (pl. 1). Adâncimea nu a fost notată. Orientarea NNE-SSV. Groapa era rectangulară cu colţurile rotunjite. Scheletul, întins pe spate şi cu mâinile pe lângă corp, a fost deranjat în zona toracelui încă din antichitate. Inventarul mormântului cuprinde: 1. Fibulă de argint cu semidisc, decorat pe marginea semicirculară şi placă pentagonală la picior, cu resort simplu, cu o singură spirală şi portagrafa lipsă. Baza arcului are un singur orificiu prin care trece axul de fier al resortului. Fibula are un buton fixat pe capătul tijei de susţinere a plăcii semicirculare. A fost descoperită pe partea stângă superioară a toracelui. L 5,5 cm (pl. 2, 1). 2. Fibulă de argint identică, descoperită pe partea dreaptă superioară a toracelui (pl. 2, 2).

1 N. Zaharia, Descoperiri paleolitice în Moldova efectuate între anii 1952 şi 1957, în ArhMold, I, 1961, p. 23; N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova (de la paleolitic până în secolul al XVIII-lea), Bucureşti, 1970, p. 254; N. Zaharia, Em. Zaharia, Contribuţii privind rezultatele unor cercetări arheologice în Câmpia Jijiei Superioare din jud. Botoşani, în Din trecutul judeţului Botoşani, I, Botoşani 1974, p. 137; D. Teodor, Descoperiri arheologice din sec. VI-XI e.n. în judeţul Botoşani, în Din trecutul judeţului Botoşani, I, Botoşani 1974, p. 102-103; idem, Descoperiri arheologice şi numismatice la est de Carpaţi în secolele V-XI, Bucureşti, 1997, p. 122; Dorin Popescu, Săpăturile arheologice din Republica Socialistă România în anul 1964, în SCIVA, XVI, 3, 1965 p. 599; Al. Păunescu, P. Şadurschi, V. Chirica, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, I, Bucureşti, 1976, p. 92. 2 O. L. Şovan, Meduza de la Nichiteni, în Forum cultural, an I, nr. 2, Botoşani, 2001, p. 7-8. 3 Desenele au fost realizate de Ecaterina Rusu de la Muzeul Judeţean Botoşani. 61

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro 3. Pieptene de os cu mâner semicircular şi marginile plăcilor cu dinţi verticali, cu două alveolări pe marginile laterale, lucrat din trei rânduri de plăci prinse cu nituri de bronz. Plăcile laterale ale mânerului sunt decorate cu două rânduri de caneluri paralele. A fost descoperit în stânga craniului. Î 7 cm (pl. 1, 3). 4. Cataramă de bronz cu veriga circulară îngroşată, descoperită în dreapta vertebrelor lombare. Dimensiuni 2,5x2,8 cm (pl. 1, 4). 5-59. Colier format din 55 de mărgele, descoperit în zona claviculelor, alcătuit din 14 mărgele de carneol polifaţetate, cu lungimi cuprinse între 1-1,6 cm (pl. 3, 5-18) şi 41 mărgele de coral, cu diametre între 0,4-0,6 cm (pl. 3, 19-59). 60-70. Colier format din 11 mărgele, descoperit pe oasele bazinului, alcătuit din 10 mărgele discoidale de chihlimbar cu diametre între 1,4-1,7 cm (pl. 3, 60-69) şi o mărgică de sticlă verde, cu diametrul de 2,7 cm (pl. 2, 70). 71. Pandantiv din colţ de mistreţ perforat, descoperit între femure. L 7,8 cm (pl. 1, 71). 72. Pandantiv din scoică marină Cypraea, cu orificiu pentru veriga de atârnare, găsit între femure. Î 6, 6 cm (pl. 2, 72). 73. Oală din pastă zgrunţuroasă lucrată la roată, cu fundul plat, descoperită în poziţia culcat într-un şir de recipiente în stânga corpului. Î 15, 2 cm (pl. 3, 73). 74. Castron din pastă fină cenuşie, lucrat la roată, cu fundul inelar profilat. Î 5,6 cm (Pl. 3, 74). 75. Castron lucrat la roată din pastă fină cenuşie, cu fundul inelar profilat. Î 8 cm (pl. 3, 75). 76. Castron lucrat la roată din pastă fină cenuşie, cu două caneluri pe umăr şi fund concav. Î 12, 8 cm (pl. 3, 76). 77. Castron bitronconic lucrat la roată din pastă fină cenuşie, cu fundul inelar. Î 11, 2 cm (pl. 3, 77). 78. Castron bitronconic lucrat la roată din pastă fină cenuşie, cu marginea înaltă evazată şi fundul inelar. Î 8, 3 cm (pl. 3, 78). 79. Fragmente dintr-un castron bitronconic lucrat la roată din pastă fină cenuşie, cu nervură pe umăr şi fund inelar, descoperit în vasul 78. Î 8, 4 cm (pl. 3, 79). 80. Supieră bitronconică lucrată la roată din pastă fină cenuşie, cu nervură pe umăr şi fund inelar profilat. Î 20 cm (pl. 3, 80). 81. Pahar de sticlă verzuie, decorat cu o canelură lată sub margine şi două registre de faţete ovale, descoperit în vasul 80. Î 6, 6 cm (pl. 2, 81). 82-83. Două fusaiole bitronconice de lut, descoperite în stânga picioarelor (nu au mai fost descoperite în colecţiile Muzeului judeţean Botoşani şi din acest motiv ele nu apar în planşă). 84. Între vasele 77 şi 80 au fost descoperite numeroase resturi de ofrandă provenind de la un ovicaprin. Sub acestea au fost găsite resturi de cărbune de lemn şi două cuţite de fier, care s-au dezintegrat în timpul recoltării. Fibulele de argint cu placă pentagonală şi semidisc descoperite la Nichiteni se încadrează, conform clasificării lui Ambroz în grupa 21, subgrupa I, cu patru variante, fiind datate în secolul IV şi la începutul secolului V4. Conform clasificării stabilită pentru inventarul necropolei de la Mihălăşeni5, ele se încadrează în tipul 4, varianta a 4a şi se poziţionează, conform incidenţei seriilor tipologice de obiecte (planşa 387), în faza a III-a a necropolei, deci în etapa târzie, datată în a doua jumătate a secolului IV, eventual la începutul secolului al V-lea. Această variantă de fibulă pare să fie răspândită mai ales în aria vestică a culturii Sântana de Mureş - Černjachov. Paharul de sticlă descoperit la Nichiteni, prin caracteristicile sale de formă şi ornamentaţie, îşi găseşte cele mai apropiate analogii în două descoperiri din Peninsula Scandinavă, şi anume de la Borrby (Suedia) şi Rådal (Norvegia), încadrate de E. Straume tipologic în varianta I B 3 şi cronologic în faza C3 cu probabilitate până în jurul anului 400 d. Hr.6.

4 A. K. Ambroz, Fibuly juga evropejskoj časti SSSR. II v. do n. ė. – IV v. n. ė. Archeologija SSSR. Svod archeologičeskich istočnikov, D1-30, Moscova, 1966, p. 77, 82. 5 O. L. Şovan, Necropola de tip Sântata de Mureş-Černjachov de la Mihălăşeni (judeţul Botoşani), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005, pl. 387. 6 E. Straume, Gläser mit Facettenschliff aus skandinavischen Gräbern des 4. und 5. Jahrhunderts n. Chr., 62

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Pieptenele lucrat din corn de cerb descoperit la Nichiteni se încadrează, conform aceleiaşi clasificări de la Mihălăşeni în tipul 1, varianta 1a. Acest tip de pieptene se regăseşte şi în mediile anterioare locale, ca în aşezarea de tip Chilia-Militari de la Târgşor7 din sec. III d. Hr., ca şi în cultura Wielbark, cum ar fi la Pruszcz-Gdaňsk 78. Datarea sa timpurie este confirmată şi de tabelul incidenţei seriilor tipologice de obiecte pe faze de la Mihălăşeni, unde apare şi în fazele I şi II, dar tipul acesta de pieptene îşi continuă existenţa şi în faza a III-a târzie a necropolei. În aceeaşi situaţie se află şi singura oala din pastă zgrunţuroasă descoperită în mormânt (tip 6b), dar şi castronul de la poziţia 75 (tip 6c), care se regăsesc în cadrul fazei a II-a, dar şi în faza a III-a, târzie, a necropolei. În concluzie, materialul arheologic descoperit în mormântul 18 de la Nichiteni indică, fără urme de îndoială, apartenenţa necropolei la arealul culturii Sântana de Mureş-Černjachov. Datarea sa este asigurată prin cele două fibule, pieptenele de os şi paharul de sticlă, care o situează în faza sa târzie, a doua jumătate a secolului al IV şi posibil şi la începutul secolului V.

DAS GRÄBERFELD DES IV.-V. JAHRHUNDERT VON NICHITENI (GEM. COŢUŞCA, BEZIRK BOTOŞANI)

Das Gräberfeld von Nichiteni wurde 1961 während der Errichtung einer Talsperre auf dem Flüßchen Volovăţ entdeckt und zum Teil zerstört. 1962, 1964 und 1966 haben Em. Zaharia und N. Zaharia durch Notgrabungen weitere 25 Gräber untersucht, von denen die Körperbestattung Nr. 18 hier vorgestellt werden wird. Die Grabgrube ist etwa rechteckig und NNE–SSW orientiert. Die Tiefe ist nicht bekannt. Das Skelett ist im allgemeinen rückenliegend, mit längs des Körpers ausgestreckten Armen, und gehört einer Frau. In der Thoraxzone ist das Skelett teilweise zerstört (Taf. 1). Das reiche Grabinventar umfaßt zwei Silberfibeln (Taf. 2, 1-2), ein Beinkamm (Taf. 1, 3), eine Bronzeschnalle (Taf. 1, 4), zwei Perlenketten (von denen eine mit Karneol- [Taf. 3, 5-18] und Korallenperlen [Taf. 3, 19-59] und andere mit Bernsteinperlen [Taf. 3, 60-69] und eine größere Glasperle [Taf. 2, 70] auf dem Becken), ein Eberzahn (Taf. 1, 71), ein Gehäuse Cypraea (Taf. 2, 72), acht scheibengedrehte Tongefässe (Taf. 3, 73-80), ein Glasbecher mit Facettenschliff (Taf. 2, 81), zwei (verlorene) Spinnwirtel, zwei (verlorene) Eisenmeser, Schafknochen und Hozkohle. Die Körperbestattung Nr. 18 von Nichiteni gehört der Sântana-de-Mureş-Černjachov-Kultur, und der Autor datiert sie in der zweiten Hälfte des IV. Jahrhundert, mit Wahrscheinlichkeit bis am Anfang des V. Jahrhundert.

Verzeichnis der Tafeln Taf. 1. Nichiteni. Grab 18 (3, Beinkamm; 4, Bronzeschnalle; 71, Eberzahn). Taf. 2. Nichiteni. Grab 18 (1-2, Silberfibeln; 70, grünliche Glasperle; 72, Gehäuse Cypraea; 81, Glasbecher). Taf. 3 Nichiteni. Grab 18 (5-18, Karneolperlen; 19-59, Korallenperlen; 60-69, Bernsteinperlen; 73-80, scheibengedrehte Gefässe aus feinem (74-80) und gemagertem Ton (73).

Oslo, 1987, p. 29-30, 47, 108, 127, 141, Taf. 4, 59, 152. 7 Gh. Bichir, Geto-dacii din Muntenia în epoca romană, Bucureşti, 1984, p. 52, pl. LV, 4. 8 M. Pietrzak, M. Tuszyňska, Période romaine tardive (Pruszcz-Gdaňsk 7). Inventaria Archaeologica, LX (PL 369 - PL373), Wasszawa-Lódź, 1988, PL 371, 13. 63

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Pl. 1. Nichiteni. Mormântul 18 (3, pieptene de os; 4, cataramă de bronz; 71, colţ de mistreţ).

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Pl. 2. Nichiteni. Mormântul 18 (1-2, fibule de argint; 70, mărgică de sticlă verzuie; 72, scoică marină Cypraea; 81, pahar de sticlă).

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Pl. 3. Nichiteni. Mormântul 18 (5-18, mărgele de carneol; 19-59, mărgele de coral; 60-69, mărgele de chihlimbar; 73-80, vase lucrate la roată din pastă fină (74-80) şi zgrunţuroasă (73).

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

OBIECTE DE TOALETĂ. PIEPTENII DIN NECROPOLA BIRITUALĂ DE SECOL IV D. CHR. DE LA BARCEA Stela ŢAU∗, Mircea NICU∗∗

Key words: Sântana de Mureş-Cerneahov culture, centuries IV D.Chr., comb, Barcea necropolis, tombs.

Dintre obiectele de toaletă, pieptenii deţin un loc important printre obiectele de inventar din mormintele necropolei birituale de la Barcea. În urma dezvelirii celor 167 de morminte s-au descoperit 43 de exemplare, din care două în mormintele de incineraţie 142 şi 147, restul în mormintele de înhumaţie. Pentru tipologie s-au putut folosi numai 39 de piese, patru piepteni aparţinând mormintelor 78, 124, 157 şi 160, datorită distrugerii sau modificării accentuate în urma cremaţiei nu li s-a putut determina tipul. Pieptenii descoperiţi au fost realizaţi din trei straturi de plăci la mâner, numai unul singur este executat dintr-o singură bucată, aparţine mormântului 145, fiind folosit ca pandantiv. După felul cum a fost executat mânerul cele 39 de piese au fost împărţite tipuri, variante şi subvariante.

Tipul I. Pieptene cu mâner trapezoidal Din acest tip face parte numai un singur exemplar, descoperit în mormântul de înhumaţie 18. Acest pieptene are mânerul în formă de trapez cu albieri laterale. Placa mediană depăşeşte plăcile laterale cu aproape 4 mm, constituind un decor al mânerului (Pl. 1). Mormântul de înhumaţie 18 s-a descoperit în partea de vest a sectorului C al necropolei. Acest tip de pieptene s-a descoperit în arealul culturii Sântana de Mureş-Cerneahov la Kosanovo (Kravcenko 1967, pl. XI, 2), Budeşti (Vornic, 2006, fig. 111, 11), Bogdăneşti (Palade, 1973, fig. 13, 3), Valea Seacă (Palade, 2004, fig. 195, 2), Mihălăşeni (Şovan, 2005, pl 176, 2). Pieptenii din acest tip au apărut alături de alte tipuri de piepteni şi se vor dezvolta în arealul culturii până în secolul al IV-lea d. Chr. (Sciukin, 1999, p. 67, fig. 1 - faza Kosanovo).

Tipul II. Piepteni cu mâner semicircular Din acest tip fac parte fac parte pieptenii cu mâner semicircular cu patru variante.

Varianta II.1 În această variantă sunt grupaţi pieptenii cu mâner semicircular aplatizat din mormintele de înhumaţie 50 şi 84. Mormântul 50 se află în partea de nord a sectorului A al necropolei şi mormântul 84 în sectorul C în grupul mormintelor din partea de vest. Pieptenele din mormântul 84 are o linie incizată la baza mânerului (Pl. 2). Pieptenii din varianta II.1 nu are până în prezent nici o analogie printre descoperirile de tip Sântana de Mureş-Cerneahov din România. Tot ce-i posibil să fi fost, dar s-au distrus fie din cauza cremaţiei sau acizilor din sol. Un exemplar s-a semnalat la Krinicicki (Simonovici, 1960, fig. 2, 3), iar în vestul Europei, la Freiburg (Thomas, 1960, Abb.31). Pieptenii din această variantă cunosc o dezvoltare destul de largă cronologic cuprinzând secolul al III-lea d. Chr. şi până în secolul al IV-lea d. Chr. (Thomas, 1960, 92).

∗ Galaţi, str. Călugăreni, nr. 23, bl. T 2, ap. 48. ∗∗ Tecuci, str. George Coşbuc, nr. 3, Jud. Galaţi. 67

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Varianta II.2 În necropolă s-a descoperit un singur pieptene care se încadrează în această variantă şi anume, exemplarul din mormântul 70 ce se află în partea de sud a sectorului A. Mânerul acestui pieptene este arcuit slab, aplatizat ca un arc de cerc (Pl. 2). Astfel de piepteni s-au descoperit la Kosanovo (Kravcenko, 1967, pl. XI, 2), Hăneşti (Zaharia, Zaharia, Şovan, 1993, fig. 3, 3), Miorcani (Ioniţă, 1977, R49a, 8), Mihălăşeni (Şovan, 2005, pl. 304, 1a), Târgşor (Diaconu, 1975, pl. CXXVI, 11), Cetatea Vache (Mitrea, Preda, 1966, fig. 217, 1), Fântânele (Marinescu, Gaiu, 1989, Abb.A, 2), Valea Seacă (Palade, 2004, fig. 203, 7). Această variantă a fost utilizată începând cu secolul al III-lea d. Chr. şi până în secolul al IV-lea d. Chr. (Thomas, 1960, 92).

Varianta II.3 În mormântul 72, aflat în partea sudică a sectorului A al necropolei, s-a descoperit un pieptene ce aparţine acestei variante. Are mânerul semicircular uşor înălţat şi marginile exterioare ale plăcilor cu dinţi oblici (Pl. 2). Această variantă este întâlnită în necropolele de tip Sântana de Mureş-Cerneahov, dar nu cantitativ, deci a cunoscut o răspândire la Târgşor (Diaconu, 1965, pl. XCVI, 7), Al. Odobescu (Mitrea, Preda, 1966, fig. 238, 8), Mihălăşeni (Şovan, 2005, pl. 304, 16), Budeşti (Vornic, 2006, fig. 111, 6). Această variantă cunoaşte o circulaţie largă din secolul al III-lea d. Chr. şi până în mijlocul secolului al IV-lea d. Chr. (Thomas, 1960, 92-94).

Varianta II.4 Această variantă s-a descoperit în mormintele de înhumaţie 23 şi 66. Mormântul 23 se află în partea de sud a sectorului B şi 66 înspre sudul sectorului A. Aceşti piepteni au mânerul semicircular cu două alveole laterale realizate deasupra rândului de nituri care fixează baza mânerului de plăcuţele cu dinţi (Pl. 2). Aceste alveole sunt unite între ele cu o canelură mărginită de două linii paralele incizate. La baza mânerului, sub rândul de nituri sunt incizate trei linii paralele. De asemenea, o linie incizată urmăreşte marginea mânerului semicircular. Cel de al doilea pieptene din mormântul 66 care este într-o stare de conservare mai puţin bună are acelaşi decor. O astfel de variantă s-a descoperit în arealul culturii din România la Izvoare (Vulpe, 1957, fig. 318, 2), Târgşor (Diaconu 1965, pl. LXXIX, 10), Lunca (Dragomir, 2001, fig. 23, 7), Valea Seacă (Palade, 2004, fig. 163, 3). Varianta II.4 se încadrează cronologic la fel ca variantele tipului II prezentate anterior, considerăm că sunt contemporane.

Tipul III. Piepteni cu mâner semicircular şi aripi laterale Din tipul III fac parte pieptenii cu mâner semicircular şi cu aripi laterale. În acest tip sunt încadraţi 28 de piepteni cu două variante şi subvariante.

În Varianta III.1 distingem trei subvariante: Subvarianta III.1a. Aici sunt încadraţi piepteni cu mâner semicircular aplatizat şi laterale ridicate albiat (Pl. 3). Astfel de piepteni s-au descoperit în mormintele 62, 82, 116, 132, 134, 142, 148. Trei morminte sunt în partea de apus a sectorului C, trei înspre est şi unul spre sudul sectorului A. Întâlnim această subvariantă în arealul Culturii Sântana de Mureş-Cerneahov la Sântana de Mureş (Kovacs, 1912, fig. 88, 1a), Al. Odobescu (Mitrea, Preda, 1966, fig. 238, 4), Mihălăşeni (Şovan, 2005, pl. 150, 2), Lunca (Dragomir, 2001, fig. 19, 9), Valea Seacă (Palade, 2004, fig. 179, 5). Subvarianta III.1b. Această subvariantă cuprinde piepteni cu mâner semicircular înălţat şi laterale albiate (Pl. 3). Astfel de piepteni s-au descoperit în mormintele 17, 77, 80, 83, 101, 108, 118, 122, 154, 164. Cinci morminte sunt în zona densă a înmormântărilor din sectorul C, trei în partea de nord, două în partea de est, un mormânt în nordul sectorului A şi două în sectorul B. Astfel de piepteni s-au descoperit în multe necropole din România cum ar fi la Izvoare (Vulpe, 1957, fig. 318, 3), Independenţa (Mitrea, Preda, 1966, fig. 115, 3), Leţcani (Bloşiu, 1975, fig. 22, 10; 29, 5), Valea Seacă (Palade, 2004, fig. 172, 9; 184, 5), Mihălăşeni (Şovan, 2005, pl. 150, 2; pl. 260, 4). Subvarianta III.1c. Pieptenii cu mâner semicircular foarte înălţat, sub formă de clopot

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro şi umeri albiaţi sunt încadraţi în această subvarianta (Pl. 3). Astfel de piepteni s-au descoperit în mormintele 96, 123, 129 şi 138. Înălţimea acestor piepteni variază între 0,078-0,087 m. Mormintele 123, 129, 138 s-au descoperit în partea estică a sectorului C al necropolei, iar mormântul 96 în vestul aceluiaşi sector. Pieptenii cu mânerul foarte înălţat îşi găsesc analogii în arealul culturii, la Târgşor (Diaconu, 1965, pl. CXXVII, 8), Independenţa (Mitrea, Preda, 1966, fig. 106, 11), Sultana (Isăcescu, Ionescu, 1976, pl. III, 2), Valea Seacă (Palade, 2004, fig. 284, 6; 291, 20; 293, 8), Mihălăşeni (Şovan, 2005, pl. 94, 3). Aceşti piepteni din subvarianta III.1c sunt dataţi cronologic în secolul al IV-lea d.Chr. şi merg până la sfârşitul lui. Varianta III.2 Acestei variante îi aparţin pieptenii cu mâner semicircular şi laterale drepte. În cadrul ei distingem două subvariante III.2a şi III.2b. Subvarianta III.2a. Aici au fost incluşi pieptenii cu mâner semicircular clopot, cu alveole de o parte şi de alta a mânerului, apoi lateralele pornesc paralele cu baza mânerului (Pl. 4). Au fost descoperite două exemplare în mormintele 109, 119 care sunt localizate în estul sectorului C al necropolei. Piesele aparţinând acestei subvariante au analogii în tot arealul culturii cum ar fi la Sântana de Mureş (Kovacs, 1912, fig. 26), Târgşor (Diaconu, pl. LXXXV, 2; XCI, 2; CXII, 4), Spanţov, Independenţa, Izvorul (Mitrea, Preda, 1966, fig. 11; 36; 40; 61, 7; 111, 176, 5; 210, 2), Sultana (Isăcescu, Ionescu, 1976, pl. II, 4), Drăguşeni-Săveni (Zaharia, Zaharia, Aprotosoaie, 1973, fig. 10, 2), Leţcani (Bloşiu, 1975, fig. 38, 6), Miorcani (Ioniţă, 1977, R47a, 1), Lunca (Dragomir, 2001, fig. 20, 2), Valea Seacă (Palade, 2004, fig. 268, 9), Mihălăşeni (Şovan, 2005, pl. 37, A1; pl. 72, B1; pl. 157, 2), Budeşti (Vornic, 2006, fig. 95, 3). Subvarianta III.2b. Din această subvariantă fac parte pieptenii care au mânerul semicircular înălţat sau coborât sub formă de clopot şi lateralele drepte (Pl. 4). În necropolă s-au descoperit două exemplare în mormintele 105 şi 131. Amândouă mormintele se află în sectorul C al necropolei, mormântul 105 se află în grupul de nord al mormintelor din acest sector, iar 131 în grupul de est. Ca şi subvarianta III.2a, subvarianta III.2b cunoaşte o dezvoltare în arealul acestei culturi, astfel de analogii sunt la Kosanovo (Kravcenko, 1967, pl. XI, 1, 8), Hăneşti (Zaharia, Zaharia, Şovan, 1993, fig. 12B, 4), Independenţa (Mitrea, Preda, 1966, fig. 122, 4), Sultana (Isăcescu, Ionescu, 1976, pl. II, 1), Copuzu (Muşeţeanu, 1986, fig. 4, 14), Valea Seacă (Palade, 2004, fig. 161, 1b; 22, 4; 270, 1; 280, 6), Mihălăşeni (Şovan, 2005, pl. 27, B1; pl. 32, A2; pl. 119, 2; pl. 137, A2; pl. 194, A3; pl. 158, A1). Această variantă III.2 cu subvariantele ei cunosc o mare dezvoltare în arealul vestic al Culturii Sântana de Mureş-Cerneahov în mijlocul secolului al IV-lea d. Chr şi în a doua jumătate a secolului al IV-lea d. Chr. (Thomas, 1960, pag. 110, fig. 60).

Tipul IV. Piepteni cu plăcile laterale ale mânerului din două bucăţi Din acest tip fac parte pieptenii cu plăcile laterale ale mânerului alcătuite din două bucăţi. Mânerul semicircular se sprijină pe o bază dreptunghiulară. În Necropola de la Barcea s-a descoperit un singur pieptene în mormântul de înhumaţie 95. Starea lui de conservare este foarte precară, s-a păstrat numai mânerul de formă semicirculară (Pl. 5). Acest mormânt s-a descoperit în sectorul C în partea de vest. Exemplare asemănătoare s-au descoperit în Transilvania la Sântana de Mureş (Kovacs, 1912, fig. 42, 2; 52, 5; 92,1 ), Leţcani (Bloşiu, 1975, fig. 6, 1; 8, 14; 15, 4), Independenţa, Olteni, Izvorul (Mitrea, Preda, 1966, fig. 147, 1; fig. 169, 9; fig. 204, 2), Valea Seacă (Palade, 2004, fig. 261, 5; 265, 8), Mihălăşeni (Şovan, pl. 67, 5; pl. 102, 1; pl. 117, 1; pl. 161, 2; pl. 267, 1A). Acest tip de pieptene dezvoltat mai târziu în arealul Culturii Sântana de Mureş se va regăsi în alte regiuni învecinate, în Tisa superioară (Kotigorsko, 1995, p. 161, fig. 125, 43).

Tipul V. Pieptene cu mâner triunghiular Din acest tip face parte un singur pieptene care are mânerul triunghiular care se sprijină pe o bază dreptunghiulară (Pl. 5). Acest exemplar s-a descoperit în M 89, aflat în centrul dens al sectorului C. Mânerul este triunghiular aplatizat, dar nu este plin până la baza dreptunghiulară, apare un decupaj semicircular. Fixarea mânerului triunghiular de baza dreptunghiulară s-a făcut

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro cu ajutorul a două nituri de bronz de plăcuţele laterale cu dinţi ale pieptenului. Placa mediană a mânerului este fixată de plăcile laterale tot cu două nituri de bronz. Restul plăcuţelor cu dinţi sunt fixate în baza dreptunghiulară cu şase nituri de bronz. Pieptenele nu are un finisaj reuşit, se observă acest lucru la marginea interioară a mânerului de formă semicirculară. Meşteşugarul care a încercat să realizeze un nou tip de pieptene sau poate a reparat un pieptene deteriorat de multă folosinţă. În arealul Culturii Sântana de Mureş-Cerneahov s-au descoperit piepteni cu mâner triunghiular plin, ori foarte înălţat sau aplatizat. Acest pieptene din mormântul 89 trebuie să-l considerăm o nereuşită a meşteşugarului.

Tipul VI. Pieptene bilateral Acest tip este reprezentat de un singur exemplar care are plăcuţe cu dinţi bilaterali prinse cu două plăci dreptunghiulare fixate cu patru nituri de fier. Plăcile dreptunghiulare sunt ornamentate cu două linii paralele incizate ce urmăresc marginile lor (Pl. 6). În necropolă a fost descoperit un singur exemplar în mormântul 73 ce se afla poziţionat în partea de sud a sectorului A. Tipul de piepteni cu dinţi bilaterali este rar întâlnit în arealul Culturii Sântana de Mureş-Cerneahov apărând numai în partea vestică a ei. Astfel a apărut la Spanţov (Mitrea, Preda, 1966, fig. 33, 2), Copuzu (Muşeţeanu, 1986, pag. 217, fig. 4, 14), Fântânele (Marinescu, Gaiu, 1989, pag. 141, fig. 4A, 5), Mihălăşeni (Şovan, 2005, pl. 306, 39). Pieptenele cu dinţi bilaterali este un produs a lumii romane şi s-a răspândit la populaţiile cu care au venit în contact în secolul al IV-lea d.Chr. şi va continua să fie utilizat în secolul următor şi chiar mai târziu.

Tipul VII. Pieptene dintr-o singură bucată de os şi laterale drepte Din acest ultim tip face parte un pieptene executat dintr-o singură bucată de os, descoperit în mormântul 145, ce a fost poziţionat în partea vestică a sectorului C. Acest exemplar este un pandantiv - ca tip putem să-l încadrăm în rândul pieptenilor cu mânerul în formă de clopot cu laterale drepte (Pl. 5). Are un orificiu pentru atârnat în partea superioară a mânerului; jumătate din el este distrus. Pe mâner apare un decor format din cercuri cu punct la mijloc. Piepteni pandantiv s-au descoperit la Valea Seacă (Palade, 2005, fig. 242, 2; 276, 4).

Tipologia pieptenilor din Necropola de tip Sântana de Mureş de la Barcea va contribui alături de alte piese de inventar la stabilirea unei cronologii relative a înmormântărilor.

TOILETRY IMPLEMENTS. COMBS

Combs are among the most important toiletry implements found in the tombs of the Barcea bi-ritual necropolis. When the tombs were uncovered, 43 pieces were found, most of them in inhumation tombs, and only two in incineration tombs. Only 39 pieces could be used for the typology. The combs were made of three layers of plates for the handles; only one comb was made of a single piece (found in tomb 145) and was used as a pendant. Depending on the way the handle was made, the 39 pieces are classified into types with variants and sub-variants. Type I. Combs with trapezoidal handle Type II. Combs with semicircular handle Type III. Combs with semicircular handle and winged endplates Type IV. Combs with the winged endplates of the handle made of two pieces Type V. Combs with triangular handle Type VI. Double-sided combs Type VII. Comb made of a single piece of bone The typology of the combs from the Barcea necropolis (4th century AD) will, together with other finds, help establish a relative chronology of the burials.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Bibliografie 1. Bloşiu 1975: C. Bloşiu, Necropola din secolul al IV-lea e.n. de la Leţcani (Jud. Iaşi), în Arheologia Moldovei, VIII, 1975, 203-280. 2. Diaconu 1965: Gh. Diaconu, Târgşor. Necropola din secolele III-IV e.n., Bucureşti, 1965. 3. Diaconu 1970: Gh. Diaconu, Mogoşani. Necropola din secolul IV e.n., Târgovişte, 1970. 4. Diaconu 1977: Gh. Diaconu, Aşezarea şi necropola de la Gherăseni-Buzău, în SCIV(A) 28, 1977, 2, 239-268. 5. Dragomir 2001: I. Dragomir, Necropola birituală. Sântana de Mureş-Cerneahov, în Danubius XIX, 2001, Galaţi, 5-193. 6. Ioniţă 1966: I. Ioniţă, Contribuţii cu privire la cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, în Arheologia Moldovei, IV, 1966, 189-259. 7. Ioniţă 1974: I. Ioniţă, Necropola din secolul IV e. n. de la Miorcani, jud. Botoşani, în Cercetări Istorice, N.S., 1974, p. 81-92. 8. Ioniţă 1977: I. Ioniţă, La nécropole du IV-e siécle de n.è. à Miorcani. InvArch, VIII (R42-R51), Bucureşti, 1977. 9. Ioniţă 1986: I. Ioniţă, Chronologie der Sântana de Mureş-Černjachov-Kultur (I), în J. Kmieciński (Hrsg.), Peregrinatio Gothika I (Archaeologica Baltica VII), Łódź, 1986, p. 295-351. 10. Isăcescu, Ionescu 1976: C. Isăcescu, B. Ionescu, Necropola prefeudală din secolul al IV-lea de la Sultana, Com. Mănăstirea, Jud. Ilfov, în Muzeul Naţional 3, 1976, 185-190. 11. Kotigorsko 1995: V. Kotigorsko, Ţinuturile Tisei superioare în veacurile III-VI e.n., Bucureşti, 1995. 12. Kovács 1912: I. Kovács, A marosszentannai népvándorláskari temetö, în Dolgozatok. Travaux de la Section numismatique et archéologique du Musée National de Transylvanie, III, Cluj, 1912, p. 250-342. 13. Kravčenko 1967: A. A. Kravčenko, Kosanovskij mogil nik, în MIA, 139, 1967, p. 77-139. 14. Marinescu, Gaiu 1989: G. Marinescu, C. Gaiu, Die Necropole bei Fântânele „Rât”, Gem. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud aus dem 4. Jahrhundert u.Z., în Dacia N.S., XXXIII, 1989, p. 125-143. 15. Mitrea, Preda 1966: B. Mitrea, C. Preda, Necropole din secolul al IV-lea e. n. în Muntenia, Bucureşti, 1966. 16. Muşeţeanu 1986: C. Muşeţeanu, Necropola din secolul al IV-lea e.n. de la Copozu, în Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos, II, Călăraşi, 1986, p. 209-222. 17. Palade 1973: V. Palade, Săpăturile arheologice de la Bogdăneşti-Fălciu, Jud. Vaslui (1967-1968), în MCA, X, 1973, p. 169-189. 18. Palade 2004: V. Palade, Aşezarea şi necropola de la Bârlad - Valea Seacă (sfârşitul secolului al III-lea - a doua jumătate a secolului al V-lea), Bucureşti, 2004. 19. Ščukin 1997: M. B. Schukin, Fenomen Černjachovkoj kul’tury epochi Konstantina-Konstantija ili čto takoe Černjachovkaja kul’tura, în Stratum +4, Sankt Peterburg, 1999, p. 66-101. 20. Simonovič 1960: E. A. Simonovič, Pamjatniki Černjachovkoj kul’tury Criniciki, în MIA, 82, 1960, p. 239-252. 21. Şovan 2005: O. L. Şovan, Necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Mihălăşeni (Jud. Botoşani), 2005. 22. Thomas 1960: S. Thomas, Studien zu den germanischen Kämmen der römischen Kaiserzeit, în Arbeits und Forschungs-berichte zur sächsischen Boldendenkmalpflege, 6, 1960, p. 54-215. 23. Vornic 2006: V. Vornic, Aşezarea şi necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Budeşti, Chişinău, 2006. 24. Vulpe 1953: R. Vulpe, Săpăturile de la Poieneşti din 1949, în MCAI, 1953, 213-506. 25. Vulpe 1957: R. Vulpe, Izvoare. Săpăturile din 1936-1948, Bucureşti, 1957. 26. Zaharia, Aprotosoaie, 1973: N. Zaharia, Em. Zaharia, F. Aprotosoaie, Sondajul din aşezarea de la Drăguşeni, jud. Botoşani (1968), în Materiale, X, 1973, p. 151-167. 27. Zaharia, Şovan 1993: N. Zaharia, Em. Zaharia, O. L. Şovan, Necropola din secolul al IV-lea d.Chr. de la Hăneşti (Jud. Botoşani), în Arheologia Moldovei, 16, 1993, p. 151-189.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Planşa 1. Pieptene cu mâner trapezoidal.

72 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Planşa 2. Tip 2. Piepteni cu mâner semicircular. Varianta II.1, II,2, II,3, II.4.

73 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Planşa 3. Piepteni cu mâner semicircular şi aripi laterale. Varianta III.1a, III1b, III1c.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Planşa 4. Piepteni cu mâner semicircular şi aripi laterale. Varianta III.2a, III2b.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Planşa 5. Piepteni diferiţi. Tip IV. Pieptene cu plăcile laterale alcătuite din două bucăţi. Tip V. Pieptene cu mâner triunghiular. Tip VI. Pieptene cu dinţi bilaterali. Tip VII. Pieptene pandantiv.

76 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

SĂPĂTURILE ARHEOLOGICE DIN PUNCTUL ,,ISLAZ”, SAT POLOCIN, COMUNA POGONEŞTI, CAMPANIA 2009 Mircea MAMALAUCĂ∗

Key words: campaign, necropolis, herth, home, middle ages.

S ăpăturile arheologice din situl arheologic din punctul ,,Islaz”, sat Polocin, comuna Pogoneşti, judeţul Vaslui, au început în anul 2001 şi s-au desfăşurat pe parcursul mai multor ani. La această dată, situl arheologic încă nu a fost epuizat, în ceea ce priveşte cercetarea, lucru care va necesita noi campanii, în anii viitori. Rezultatele, evident parţiale, au fost publicate în urmă cu câţiva ani1, dar cea mai mare parte a descoperirilor sunt puţin cunoscute. Informaţii sintetice în privinţa cercetării întreprinse, până la această dată, au fost prezentate cu prilejul sesiunilor de rapoarte arheologice. De asemenea, importante trimiteri, cel puţin implicite, la necropola de sec. IV d. Chr. din punctul Islaz, au fost făcute prin intermediul unor studii, care îşi propun să surprindă componentele de ordin social, specifice perioadei de început a marilor migraţii, reliefate în mai multe necropole, cercetate pe teritoriul României şi în afara acestuia.2 Într-un alt studiu, am încercat să ilustrez, componentele de ordin social, care s-au desprins în urma cercetării a peste 100 de morminte, o parte din necropola din punctul ,,Islaz”, şi altă parte din necropola din punctul ,,La Movilă”.3 Piese descoperite şi cercetate în necropola de sec. IV d. Chr. din punctul ,,Islaz”, au fost publicate şi în două lucrări relativ recente. Este vorba de catalogul ,,Obiceiuri de port în aria Culturii Sântana de Mureş”4 şi catalogul ,,Antichitatea târzie în bazinul Prutului”.5 După cum remarcam mai sus, un studiu complet legat de cercetările din punctul ,,Islaz”, nu a fost realizat, încă, şi nici în acest articol nu ne-am propus sa facem acest lucru. Subiectul acestui studiu va fi legat doar de rezultatele obţinute în ultima campanie de cercetări, respectiv cea din vara anului 2009. Această cercetare, s-a desfaşurat în cadrul unui proiect european în care, alături de Muzeul ,,Vasile Pârvan” Bârlad, au mai fost implicate două instituţii din Republica Moldova, respectiv Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie al Moldovei din Chişinău, reprezentat de cercetătorul Valeriu Bubulici şi Institutul Patrimoniului Cultural al Academia de Ştiinţe a Moldovei reprezentat de cercetătorii Vlad Vornic şi Larisa Ciobanu. În campania de săpături arheologice din vara anului 2009, campanie care s-a desfăşurat pe parcursul a aproximativ 2 luni, am urmărit extinderea cercetării în zona de est a necropolei. Până la momentul acestei campanii, fuseseră descoperite 75 de morminte. Cu prilejul acestei campanii au fost trasate trei secţiuni, două cu lungimea de 31 de metri şi laţimea de 2 m, S20 şi S21, iar cea de-a treia secţiune, S22, a avut lungimea de 31 m şi lăţimea de 6 m. Datorită condiţiilor meteo nefavorabile, secţiunile 20 şi 21, au fost abandonate, devenind impracticabile în urma inundării.

∗ Muzeul ,,VasilePârvan” Bârlad, str. Vasile Pârvan nr. 1, tel. 0235/421691, email: mircea_mamalauca @yahoo.com 1 Cronica cercetărilor arheologice din România, Campania 2002, a XXXVII-a Sesiune Naţională de Rapoarte Arheologice, Covasna, 2003, p. 245. Lucrare în care au apărut informaţii despre săpături. 2 M. Mamalaucă, Structuri sociale reflectate în şantierul funerar întâlnite în necropolele aparţinând culturii Sântana de Mureş, în Acta Musei Tutovensis IV, 2009, p. 44. 3 M. Mamalaucă, O analiză a structurilor sociale din perspectiva riturilor şi ritualurilor de înmormântare în necropolele de sec. IV d. Chr. din punctele ,,La Movilă” şi ,,Islaz”, com. Pogoneşti, jud. Vaslui, în Acta Musei Tutovensis V, 2010, p. 116. 4 M. Mamalaucă, catalogul Obiceiuri de port în aria Culturii Sântana de Mureş, Editura ASA, Bucureşti, 2005. 5 I. Ioniţă, M. Mamalaucă, Vlad Vornic, catalogul Antichitatea târzie în bazinul Prutului, Editura Sfera, Bârlad, 2009. 77

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro În schimb, ca urmare a verificărilor repetate, în malul drept, surpat, al pârâului Tutova, la distanţa de aproximativ 10 m de firul apei, au fost surprinse urmele unei vetre de foc. În consecinţă, am practicat o casetă în care, la adâncimea de 1,05 m de la nivelul actual de călcare, am descoperit o vatră, care s-a păstrat mai puţin de jumătate. Diametrul iniţial al vetrei a fost 1,03 m, iar grosimea maximă în centru de 0,14 m. În schimb, spre margini, aceasta se reducea la 0,06 m - 0,03 m. Vatra a avut o formă aproximativ oval-rotunjită. Crusta vetrei s-a păstrat pe o porţiune de mai puţin de un sfert din suprafaţa existentă (Pl. III, fig1). În stratul de până la vatră au fost descoperite mai multe fragmente ceramice provenind din diverse vase, încadrate cronologic dupa cum urmează: fragment dintr-un vas de culoare cenuşie, provenit posibil din corpul unui castron caracteristic sec. IV d.CH (Pl. II, fig.8) şi mai multe fragmente provenite din vase ceramice specifice perioadei medievale, posibil secolele XVII-XVIII (Pl. II, fig. 1-3, 5-7), iar între fragmentele ceramice se găsea şi un fragment provenit din feţuiala vetrei (Pl. II, fig. 4). Pe vatra de lut ars au fost decoperite mai multe fragmente ceramice provenind din mai multe vase, dintre care menţionez fundul, fragmentar, al unei oale lucrate la mână, din pastă grosieră, de culoare cărămizie (Pl. III, fig. 8). Prin caracteristicile sale, acest fragment ar putea face parte dintr-un vas de secol IV d.CH. Celelalte fragmente, găsite pe vatră, provin de la trei vase lucrate la roată, respectiv două funduri de oale (Pl. III, fig. 3, 10) şi o mică parte din buza unui ulcior, cu pereţii smălţuiţi (Pl. III, fig. 9). Vatra propriu-zisă se constituie dintr-un strat de lut ars de culoare cărămiziu-gălbui, iar culoarea crustei este cenuşiu-gălbuie. La mijlocul grosimii maxime, a fragmentului de vatră, am descoperit un ciob ceramic atipic, respectiv un fragment din peretele unui vas (Pl. III, fig. 7). Având în vedere inexistenţa unor materiale care ne-ar putea ajuta la încadrarea cronologică şi culturală a vetrei, nu putem, cel puţin până în acest moment, să facem nicio referire în acest sens. La adâncimea de 1,30 -1,50 m, deci la 0,25 - 0,45 m sub vatră, au mai fost descoperite câteva fragmente ceramice, respectiv două fragmente provenite din partea superioară, a tot atâtea vase, lucrate la roată (Pl. III, fig. 2,6) şi un fragment provenit dintr-un vas lucrat la roată, din pastă fină cenuşie cu fundul inelar (Pl. III, fig. 4). La distanţa de 2,8 m nord de extremitatea vetrei, în malul rupt al pârâului, am sesizat o pată de culoare cenuşie. În consecinţă, am trecut la executarea unei casete. La adâncimea de -1,10 -1,15 m a fost dezvelită o pată de cenuşă, de formă oval-circulară, cu diametrul de 1,3-1,4 m (Pl. IV, fig. 1). În acest perimetru, am observat fragmente de cărbune de lemn şi rari pigmenţi de lut ars. În urma răzuirilor repetate, s-a constatat, că avem de-a face cu o mică groapă, cu fundul uşor albiat rotunjit, cu adâncimea maximă, la mijlocul ei, de 0,10 m. În perimetrul petei de cenuşă, pe lângă resturile de cărbune, se aflau mai multe fragmente ceramice provenind de la diverse vase de epocă medievală. Este vorba de trei funduri de vase (Pl. IV, fig. 2-4), un fragment dintr-un vas smalţuit (Pl. IV, fig. 6), un fragment de vatră (feţuiala), (Pl. IV, fig. 5), două cochilii de melci (Pl. IV. fig. 7, 8), mai multe fragmente dintr- un vas smalţuit (Pl. V, fig. 1), un fund de oală (Pl. V, fig. 2), o defensă (Pl. V, fig. 3) şi o scoică (Pl. V, fig. 4). După răzuirea acestui strat de cenuşă, am observat conturul unui complex de formă cvasipatrulateră, cu laturile pe direcţia N-S de 2,3 m, iar pe direcţia E-V de 3 m, cu fundul uşor albiat, aflat la adâncimea de 1,64-1,65 m (Pl. VI, fig. 1). În perimetrul acestui contur, am descoperit un fragment de castron, de culoare cărămizie (Pl. VI, fig. 2) aşezat cu gura în jos, o aglomeraţie de oase craniene şi un os de dimensiuni mai mari (femur ?). În pământul de umplutură, din castron, a fost găsit un obiect de fier, posibil cui (Pl. VI, fig. 3). În straturile profunde, din perimetrul complexului, în urma unor răzuiri repetate, în solul de umplutură de culoare cenuşiu-maroniu, exista o cantitate semnificativă de cenuşă, cărbuni, fragmente de lut ars, reprezentând resturi de lipitură cu urme evidente de nuiele, pietre şi multe oase. În umplutura complexului au fost descoperite multe fragmente de ceramică medievală (sec. XVII-XVIII ?). Este vorba de mai multe fragmente, din partea superioară a trei oale, lucrate la roată, din pastă fină, de bună calitate, de culoare roşu-cărămiziu. La două din cele trei fragmente de oale, s-au păstrat elementele de înmănuşare (Pl. VII, fig. 2, 3), în schimb cel de-al treilea vas, se pare că nu a fost prevăzut cu torţi (Pl. VII, fig. 5). Alături de aceste artefacte se mai aflau alte câteva fragmente

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro provenite din diverse porţiuni ale unor vase, cum ar fi trei funduri de oale, lucrate la roată, din pastă fină, de culoare roşiatică sau cărămizie (Pl. VIII, fig. 7, 8), (Pl. IX, fig. 2). Tot în acest perimetru, al complexului, am mai descoperit două fragmente, respectiv un fund de vas (Pl. IX, fig. 6) şi partea superioara a altui vas (Pl. IX, fig. 1) ambele provenind din vase lucrate la roata din pastă de bună calitate, însă, de această dată de culoare neagră. Alături de cele câteva fragmente prezentate au mai fost descoperite alte fragmente, de mai mici dimensiuni, provenind de asemenea din mai multe vase (Pl. VII, fig. 4, 6; Pl. VIII, fig. 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi Pl. IX. fig. 3, 4, 5). În urma răzuirilor, s-au reliefat în perimetrul complexului mai multe straturi, fiecare cu particularităţile lui, astfel : - stratul I - superior se constituie din sol cenuşiu cu pigmenţi de cărbune şi lut ars; - stratul II - se rezumă la o lentilă de cenuşă şi cărbune, pigmenţi rari de lut ars; - stratul III - mijlociu, dintre lentile, era constituit din sol de culoare maronie, conţinând două fragmente de chirpic şi o piatră de gresie, şi pigmenţi de cărbune şi lut ars (Pl. IX, fig. 7); - stratul IV - şi în acest caz este vorba de o lentilă de cenuşă, de culoare mai deschisă, având în componenţă cărbune; - stratul V - este stratul de cernoziom. După dezvelirea părţii de vest a complexului (locuinţă?), s-au observat contururile a două gropi de formă rectangulară suprapuse. În partea de nord a complexului au mai apărut semnele unei gropi de formă perfect rotundă. După solul de umplutură şi materialele descoperite, s-a dovedit că groapa rectangulară, mai mică, orientată N-S, este posibil să fie legată de complexul medieval. În schimb, groapa mai mare, orientată E-V găzduieşte un mormânt de inhumaţie. Pata de formă circulară, în diametru de 0,40 m conţine arsură de lut şi cărbune.

Mormântul 76 – groapa acestui mormânt, pe care îl considerăm drept parte a necropolei Sântana de Mureş, era orientată V (capul)-E, în lungime de 2,20 m şi lăţimea de 1,18 m. Groapa era prevăzută cu praguri de jur împrejur, cu lăţimea cuprinsă între 17-23 cm şi înălţimea de 26-28 cm (Pl. X, fig. 1). Scheletul era aşezat pe spate, cu mâinele pe lângă corp, cu palmele lipite de oasele bazinului. Picioarele erau întinse şi apropiate, iar coloana vertebrală uşor îndoită. Craniul întors cu faţa la S-E, cu privirea spre est, mandibula căzută, la o oarecare distanţă de maxilarul superior. Fundul gropii se află la 0,87 m faţă de nivelul identificării. Inventarul acestui mormânt este extrem de sărac, rezumându-se la un fragment dintr-o oală lucrată la mână, din pastă grosieră, arsă neuniform, aşezat pe cotul mâinii stângi (Pl. X, fig. 3). Lângă palma mâinii drepte, am descoperit un fragment din peretele unui vas, lucrat la roată, din pastă fină (Pl. X, fig. 4), iar în zona picioarelor au fost găsiţi cărbuni din lemn şi un fragment de fund de vas lucrat la roată (Pl. X, fig.2). În umplutura gropii mormântului au mai fost găsite câteva fragmente ceramice, inclusiv unul provenind de la un vas lucrat cu mâna.

Mormântul 77 În perimetrul S22, aproape de extremitatea estică a acesteia, respectiv la 4,5 m, am descoperit un nou mormânt de inhumaţie. Groapa sepulcrală era orientată N-S, cu scheletul deranjat din vechime, împrăştiat pe întrega suprafaţă. În partea de sud a gropii am descoperit fragmente din cap, iar bazinul şi femurele se aflau în partea de nord a acesteia (Pl. XI, fig. 1) Inventarul mormântului este format din pahar de sticlă de formă conică, cu înălţimea de 9,1 cm, diametrul fundului de 1,7 cm şi diametrul gurii de 8,7 cm. Decorul paharului constă din 6 cercuri concentrice, incizate, pornind de la 3,6 cm de fundul paharului şi încheindu-se cu două cercuri dispuse sub buză (Pl. XI, fig. 2). Fusaiola – realizată din lut de culoare cenuşiu închis, de formă bitronconică, cu extremităţile de formă uşor concavă. Înălţimea piesei este de 2,7 cm, cu diametrul maxim de 3,5 cm, iar diametrul găurii de 0,7 cm. (Pl. XI, fig. 4).

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Fusaiola – realizată din lut de culoare cenuşiu deschis, de formă bitronconică, cu extremităţile aplatizate. Înălţimea piesei este de 1,4 cm, cu diametrul maxim de 2,6 cm, iar diametrul găurii de 0,7 cm. (Pl. XI, fig. 3). Cele două fusaiole se aflau în mijlocul gropii. M ărgica de sticlă - de culoare neagră, formă aproximativ cilindrică, cu înălţimea de 1,3 cm şi diametrul de 2 cm. Mărgica este bogat ornamentată, cu cinci incizii circulare, un decor incizat în zig-zag şi un decor dispus concentric în zig-zag, de culoare roşie (Pl. XI, fig. 5). Mărgica era depusă în apropierea bazinului. Cuţit de fier - piesa este puternic oxidată, având lungimea de 12 cm, din care aproximativ 2,5 cm este reprezentat de pedunculul pentru înmănuşare. Lăţimea variază între 2,5 şi 1,7 cm (Pl. XI, fig. 6). Cuţitul se afla în apropierea celor două fusaiole. Cană – lucrată la roată din pastă cenuşie de bună calitate. Înălţimea piesei este de 19 cm, diametrul fundului de 6,2 cm. Gâtul cănii este conic, iar corpul vasului este bitronconic. Cana este prevăzută cu o toartă care porneşte de la 1,7 cm de sub buză şi se încheie pe corpul vasului. Decorul se rezumă la un brâu inelar dispus la întâlnirea dintre gât şi corpul vasului (Pl. XI, fig. 7).

Mormântul 78 Mormântul de inhumaţie, de copil (infans), deranjat din vechime. Groapa era orientată N-S (Pl. XII, fig. 1). Din schelet nu s-au mai păstrat decât câteva fragmente (tibie, peroneu şi o parte din bazin.) Scheletul a fost aşezat în jumătatea nordică a gropii, în timp ce în cea sudică au fost depuse mai multe vase ceramice, după cum urmează: Strachină - lucrată la roată din pastă fină de culoare cenuşie, cu înălţimea de 4 cm, Dg - 15,4, fundul inelar cu Df - 6,2 cm. Decorul vasului constă dintr-un brâu alveolar dispus aproape pe mijloc. De asemenea, sub buza rotunjită, la 1 cm, se află un brâu, în relief (Pl. XII, fig. 2). În interiorul străchinii, am descoperit scheletul dezmembrat al unei păsări. (?) Strachina - depusă pe strachina mai sus descrisă, este de culoare cenuşiu închis, de formă tronconică cu h- 4,5 cm, Dg -14,5 cm, fundul este inelar, cu Df - 4,8 cm. Gura străchinii este oblică, iar buza rotunjită (Pl. XII, fig.3). În interiorul vasului se afla un fragment de os, greu însă de determinat. În imediata apropiere a celor două străchini, se aflau două oale de mici dimensiuni, cu următoarele caracteristici: Oală – lucrată la roată din pastă zgrupţuroasă, cu h - 9 cm ; Dg - 6,7 cm cu buza puţin oblică, iar fundul este profilat şi drept cu Df - 4,9 cm (Pl. XII, fig. 8). Oală – lucrată la roată din pastă zgrunţuroasă, apropiată ca formă de oalele sac, cu h-8,1cm; Dg - 7,8 cm, fundul drept şi neîngrijit lucrat, cu Df - 6,4 cm (Pl. XII, fig. 7). În apropierea celor două oale se aflau şi trei castroane de mici dimensiuni. Castron - lucrat la roată din pastă fină, de culoare cenuşiu închis, formă bitronconică cu h = 4m, Dg - 9,4 cm şi fundul inelar, cu Df - 4,7 cm. Decorul vasului se rezumă la două brâuri în relif, unul cu grosimea mai mare, dispus la 0,8 cm de buza vasului şi altul abia profilat, la mijlocul vasului (Pl. XII, fig. 4). Castron - lucrat la roată din pastă fină, de culoare cenuşiu închis, formă bitronconică cu h = 5 cm, Dg - 6 cm, iar fundul, bine profilat, inelar cu Df - 4,2 cm. Decorul constă dintr-un brâu cu motive rombice, lustruit (Pl. XII, fig. 6). Castron - lucrat la roată din pastă fină, având culoare cărămizie cu h - 5,4 cm, Dg - 6,1 cm, şi fund inelar cu Df - 4,5 cm (Pl. XII, fig. 5). La extremitatea sudică a grupului de vase, se mai afla şi o cană cu gura trilobată, de mici dimensiuni. Cana - lucrată la roată, din pastă fină de bună calitate, de culoare cenuşiu închis. Cana are h = 9,4 cm, gura trilobată, cu Dmaxim 6,4 cm, fundul este inelar şi bine profilat cu Df - 4,7 cm. Forma vasului este bitronconică fără decor, dar cu o toartă care porneşte de sub buză şi se opreşte aproximativ la mijlocul acestuia (Pl. XII, fig. 9).

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Consideraţii generale

După cum se poate observa, ultima campanie de săpături ne-a adus o serie de completari la descoperirile realizate în anii anteriori, dar în acelaşi timp am avut placuta surpriza de a descoperi şi urmele, probabil, ale unei locuinţe de Ev Mediu. Avem de a face, posibil, cu o aşezare a cărei extindere ar trebui căutată pe malul stâng al pârâului Tutova. Sigur, elementele descoperite în cadrul complexului (locuinţei?) nu sunt spectaculoase, dar pot reprezenta începutul unei cercetări viitoare. Poate fi vorba de vechea vatră a satului Polocin. Fără îndoiala însă, materialele descoperite sunt destul de interesante. Ceramica este materialul care domină inventarul găsit. În primul rând este vorba de o însemnată cantitate de ceramică medievală, foarte fragmentară, ceea ce face destul de dificil procesul de restaurare. Predominante sunt fragmentele de vase lucrate la roată, din pastă de foarte bună calitate, culoarea variind de la roşu la cărămiziu. Exită însă şi două fragmente provenite din două vase, de asemenea de provenienţă medievală, dar de culoare neagră. În perimetrul complexului (locuinţa?) au fost descoperite şi câteva fragmente aparţinând unor vase specifice secolului IV d.Chr. Prezenţa lor în contextul locuinţei medievale este relativ uşor de explicat în condiţiile în care în zona există o necropolă de secol IV d.Chr., aceste fragmente provenind, cu siguranţă, din situl existent şi în mare parte cercetat. Alături de fragmentele ceramice au mai fost descoperite două cochilii de melci, un fragment de scoică şi o defensă, probabil de la un porc mistreţ. Mai există şi un fragment dintr-un obiect de fier, depus în strachina prezentă la suprafaţa complexului medieval. Gradul avansat de deteriorare nu ne permite să ne pronunţăm în privinţa destinaţiei acestui obiect. Deşi informaţiile care se desprind în urma acestei descoperiri sunt relativ sărace, totuşi s-ar impune ca pe viitor cercetarea să fie extinsă, astfel încât să ne dăm seama dacă avem de-a face cu o simplă locuinţă izolată sau dacă este parte a unei aşezări medievale, de ce nu, după cum spuneam şi mai sus, vatra veche a satului Polocin. Cert este că materialul descoperit, se pare că aparţine perioadei secolelor XVII-XVIII. În ceea ce priveşte mormintele amintite, acestea aparţin fără îndoială, necropolei de secol IV d.Chr., cercetată în ultimul deceniu. După câte s-a putut observa, au fost descoperite două morminte de adulţi, unul nederanjat (M 76) şi unul deranjat (M 77) şi unul de copil (M 78). Două din cele trei morminte au fost orientate N-S, şi unul, respectiv M 76, E-V. De remarcat este faptul că, mormântul 76 este aproape în întregime lipsit de inventar, totul rezumându-se la trei fragmente ceramice. Acesta, practic, se afla sub podeaua complexului (locuinţei ?) prezentat anterior. Inventarul celorlalte morminte este relativ bogat şi interesant, în nota celorlalte morminte cercetate din această necropolă. Sigur, din punct de vedere numeric, cele mai importante artefacte sunt vasele ceramice, respectiv oale, străchini, castroane şi căni, toate acestea fiind lucrate la roată, din pastă de bună calitate, de culoarea cenuşie. Foarte interesante sunt cele două piese din sticlă, respectiv paharul, şi mărgica cu decorul format din mai multe linii în zig-zag. Un lucru demn de semnalat, este legat de ritualul de înmormântare, în sensul că în două din străchinile descoperite în M 78, au fost gasite rămăşiţe osteologice provenite de la o pasăre şi un alt os, care încă nu a fost determinat. Sigur, situaţia nu este inedită. Această practică nu am întâlnit-o însă foarte frecvent în perimetrul necropolei. Cert este că, deşi descoperirile din ultima campanie nu au fost spectaculoase, totuşi ne-au permis surprinderea unei situaţii noi, legate de posibilitatea prezenţei în arealul cimitirului de secol IV d.Chr. a unei aşezări medievale, ceea ce impune continuarea cercetării in a zonă.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro EXCAVATIONS IN “ISLAZ” SITE POLOCIN VILLAGE, POGONESTI DISTRICT, CAMPAIGN 2009

In 2009, „Vasile Parvan” Museum Barlad in association with the „Moldavian National Museum of Archeologie and History” and with the „Cultural Heritage Institute of Moldovia Republic” have organized an archeological research campaign.This research took place in a necropolis dating back from the 4th century after Christ, at Islaz, Polocin village, Pogonesti, Vaslui county. The campaign was made under a project financed with european funds. The campaign had as objectif to extend the research on the east side of the necropolis, and therefore three large sections have been made. Three more inhumation graves have been found, in this area and it has been established, based on inventory, that they had dated back from the 4th century, making the number of graves to increase to 78. The first two graves discovered had been disturbed, an adult (M 77) and a child ones (M 78), with a N-S position and another adult grave, this time non-disturbed (M76) with a V-E position. The inventory that has been made shows that the graves containted pottery, and various objects made from glass, or metal. The discovery of a medieval house from XVII-XVIII century has been the surprise of this campaign. Eventhough the artifacts that were found hadn't been either various or too many, the discovery kept being important, because it could be a proof of an ancient medieval settlement or even of the medieval hearth of Polocin village. This settlement was found over the grave M 76.

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

83 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro 84 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

85 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

86 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

87 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

88 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

89 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

90 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

91 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

92 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

93 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

94 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

CERAMICA DE PRODUCŢIE LOCALĂ DIN NECROPOLA DE TIP SÂNTANA DE MUREŞ-ČERNJACHOV DE LA BRĂVICENI102 Vlad VORNIC*, Larisa CIOBANU**, Serghei KURCEATOV***

Key words: Sântana de Mures-Cernjachov culture, necropolis dear Braviceni, local pottery, ceramic.

Reprezentând materialul cel mai numeros întâlnit în aşezările şi necropolele culturii Sântana de Mureş-Cernjachov şi alcătuind un reper esenţial de încadrare cultural-cronologică a complexelor din care provine, ceramica s-a bucurat mereu de o atenţie sporită din partea specialiştilor, iar în ultima vreme au fost întreprinse studii stăruitoare asupra unor loturi impozante de astfel de vestigii descoperite în diferite situri arheologice103. Cu toate acestea, multiple aspecte privind originea, răspândirea şi cronologia mai multor categorii de vase din mediul culturii Sântana de Mureş-Cernjachov sunt încă neelucidate corespunzător. De asemenea, nu toate zonele acestui vast complex cultural, constituit în arealul dominat de triburile gotice, au beneficiat de o atenţie egală din partea arheologilor, iar materialele recoltate dintr-o serie de aşezări şi necropole investigate prin săpături rămân nepublicate, astfel că imaginea asupra produselor de olărie din unele regiuni este destul de neconcludentă. În articolul de faţă ne propunem să facem o analiză şi o clasificare a ceramicii de producţie locală104 descoperită în cimitirul de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Brăviceni (r. Orhei), care se dovedeşte a fi deocamdată cel mai important sit arheologic de epocă romană din bazinul Răutului cercetat prin săpături. Ca mărime şi număr de morminte însă, necropola de la Brăviceni se încadrează în grupa complexelor funerare de dimensiuni medii ale culturii Sântana de Mureş- Černjachov. Amintim în context că, prin săpăturile de salvare din anii 1977, 1980 şi 1981, coordonate de arheologul Vasile Grosu, în cimitirul în discuţie au fost scoase la lumină 173(?) de morminte, dintre care unul de incineraţie şi 172(?) de înhumaţie, şi 53 de gropi de cult sau cu altă destinaţie, la care se adaugă alte circa opt morminte de înhumaţie descoperite întâmplător cu ocazia unor lucrări de construcţie. Aşa cum am menţionat şi cu alte prilejuri, faţă de cele mai multe dintre necropolele culturii Sântana de Mureş-Cernjachov, unde, din totalul inventarului, ceramica are ponderea cea mai mare, la Brăviceni această categorie de vestigii este mai redusă cantitativ şi mai slab reprezentată în morminte. Dispunem de 104 vase întregi sau întregibile, dintre care 98 de provenienţă locală, iar şase de factură romană, şi de un număr ceva mai mare de fragmente ceramice caracteristice sau atipice, descoperite în majoritatea lor covârşitoare în morminte orientate N-S. Fără îndoială că această cantitate de ceramică se dovedeşte a fi mică pentru o necropolă Sântana de Mureş-Cernjachov cu

* Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău. ** Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău. *** Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău. 102 Mulţumim şi pe această cale dlui dr. Vasile Grosu pentru permisiunea de a valorifica materialul ceramic din necropola de la Brăviceni. 103 Ne referim în special la aşezările şi/sau necropolele reprezentative de la Bârlad-Valea Seacă, Mihălăşeni şi Budeşti, asupra cărora de curând au fost publicate ample monografii arheologice: V. Palade, Aşezarea şi necropola de la Bârlad-Valea Seacă (sfârşitul sec. al III-lea – a doua jumătate a sec. al V-lea), Bucureşti, 2004; O. L. Şovan, Necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Mihălăşeni (jud. Botoşani), Târgovişte, 2005; V. Vornic, Aşezarea şi necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Budeşti, Chişinău, 2006. 104 Recipientele de lut romane au fost prezentate şi analizate amănunţit într-un articol publicat relativ recent (V. Grosu, V. Vornic, L. Ciobanu, Ceramica romană din necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Brăviceni (raionul Orhei, Moldova), în Revista Arheologică II, nr. 1-2, Chişinău, 2006, 104-127). 95

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro peste 180 de morminte, mai ales dacă se compară cu numărul vaselor de lut întregi sau reconstituite găsite în binecunoscutele cimitire înrudite de la Bârlad-Valea Seacă şi Mihălăşeni, care, în special pentru primul complex, depăşeşte cu mult cifra de 1000, fără a fi luate în calcul şi fragmentele ceramice, descoperite într-un număr extrem de mare105. O situaţie întrucâtva asemănătoare cu cea de la Brăviceni se constată însă în necropola de tip Sântana de Mureş de la Săbăoani, cu puţin peste 100 de morminte dezvelite, în care, pe lângă diferite alte elemente de inventar, s-au aflat circa 80 de vase ceramice întregi sau fragmentare106. La Brăviceni, ca şi în toate celelalte cimitire aparţinând culturii Sântana de Mureş-Cernjachov, ceramica de producţie locală107 cuprinde trei categorii principale: 1 – ceramica lucrată cu mâna; 2 – ceramica lucrată la roată din pastă zgrunţuroasă; 3 – ceramica lucrată la roată din pastă fină.

1. Ceramica lucrată cu mâna Ceramica lucrată tradiţional, exclusiv cu mâna, se găseşte într-o proporţie redusă, de circa 6% din totalul vaselor şi cioburilor recuperate. Dar, aşa cum se apreciază de către specialişti, însemnătatea ştiinţifcă pe care o prezintă această categorie de ceramică este deosebit de mare. Păstrând în parte tradiţiile şi elementele specifice diferitor grupuri etnice înglobate în complexul cultural Sântana de Mureş-Cernjachov, olăria lucrată cu mâna constituie unul din principalele criterii de determinare etnică a descoperirilor din această perioadă. În totalitatea lor, recipientele sunt modelate din pastă grosolană, poroasă şi prost frământată, care conţine ca degresant şamotă, iar mai rar şamotă, nisip şi pietricele. Arderea este insuficientă şi inegală, respectiv culoarea vaselor fiind diferită – cenuşie-negricioasă, brun-cenuşie sau brun-cărămizie pe cele două feţe şi negricioasă în spărtură. Calitatea arderii sugerează utilizarea unor cuptoare improvizate, în care nu se putea controla temperatura. Repertoriul formelor este extrem de limitat pentru ceramica lucrată cu mâna de la Brăviceni, deosebindu-se numai oale şi capace. Oalele sunt reprezentate prin câteva exemplare întregi sau reconstituite şi mai multe fragmente provenind de la alte recipiente. În funcţie de profil şi dimensiuni, ele pot fi împărţite în trei tipuri: Tipul 1. Oale de dimensiuni mijlocii, cu înălţimea de circa 12-13 cm, având corpul sferoidal şi buza înclinată în afară. Cele două recipiente incluse în acest tip aparţin unor variante diferite: Varianta a (fig. 1, 1) este reprezentată de o oală cu corpul globular, marginea relativ înaltă, subţiată şi evazată, cu fundul plat, uşor reliefat în exterior. Era depusă ca ofrandă în mormântul de înhumaţie 61, situat în marginea de nord a necropolei (fig. 6, 2). Vasul găsit spart a fost reconstituit. Oale de acest fel apar relativ frecvent în complexele din aşa-numita „variantă nord-pontică” a culturii Sântana de Mureş-Cernjachov, fiind incluse de B. V. Magomedov în tipul 2 de oale lucrate cu mâna, considerat specific pentru sarmaţi şi „sciţii târzii”108. Un vas de o formă asemănătoare, dar având întreaga suprafaţa exterioară decorată cu linii incizate verticale, a fost descoperit într-o groapă menajeră de tip Sântana de Mureş-Cernjachov de la Budeşti109. Varianta b (fig. 1, 2). Oală cu corpul mai bombat, buza scundă, răsfrântă şi fundul profilat, prevăzut cu o mică concavitate. A fost găsită în mormântul 93 din zona de sud-est a necropolei (fig. 6, 2), în asociere cu mai multe mărgele cuboedrice de sticlă albastră. Asemenea recipiente, având însă fundul de cele mai dese ori plat, nu profilat, se întâlnesc în mai toate necroplele culturii Sântana de Mureş- Cernjachov cercetate prin săpături mai ample, iar în unele complexe, cum ar fi de pildă cel de la Budeşti, constituie chiar tipul de borcan predominant din cadrul olăriei lucrate cu mâna110. Aşa cum

105 V. Palade, op. cit., p. 182; O. L. Şovan, op. cit., p. 165. 106 V. Ursachi, Săbăoani. Monografie arheologică, vol. II, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, p. 139. 107 Precizăm că termenul ceramică locală este utilizat de noi pentru desemnarea nu doar a ceramicii de tradiţie dacică, ci a întregii olării lucrate în mediul culturii Sântana de Mureş-Cernjachov. 108 B.V. Magomedov, Cernjachovskaja kul’tura Severo-Zapadnogo Pricernomor’ja, Kiev, 1987, p. 47, fig. 17, 1-6; Idem, Černjachovskaja kul’tura. Problema etnosa, Lublin, 2001, p. 46. 109 V. Vornic, op. cit., p. 41, 217, 335, fig. 27, 17. 110 Ibidem, p. 217, 218, fig. 141, 1. 96

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro au remarcat şi alţi specialişti111, vasele de acest fel imită forma oalelor globulare lucrate la roată din pastă zgrunţuroasă, fiind executate sub influenţa şi după modelele ceramicii realizate cu roata. Este interesant de menţionat că la Budeşti tipul respectiv de recipiente se datează exclusiv în faza târzie de funcţionare a necropolei, care corespunde probabil ultimei treimi a sec. IV p.Chr.112. Tot acestei perioade aparţine, pare-se, şi oala avută în discuţie de la Brăviceni, care, amintim, a fost găsită împreună cu un colier de mărgele cuboedrice de sticlă albastră, datate cu precădere în etapele târzii ale culturii Sântana de Mureş-Cernjachov113. Tipul 2 (fig. 1, 3) conţine o oală de dimensiuni medii cu silueta zveltă, corpul rotunjit, marginea înaltă, uşor înclinată în afară şi fundul plat. A fost descoperită în groapa 29 din marginea de nord-vest a necropolei (fig. 6, 3), constituind unicul element de inventar al complexului respectiv. Această formă de oală se întălneşte mai rar în complexele din sec. IV p.Chr., dar nu lipseşte cu totul. Dintre analogiile identificate consemnăm pe cele de la Târgşor114, Bârlad-Valea Seacă115 şi Mihălăşeni, vasele din ultima necropolă fiind lucrate, cu preponderenţă, din pastă zgrunţuroasă, identică după compoziţie cu a celor mai multe dintre oalele lucrate la roată116. Tipul 3 (fig. 1, 4, 5) este reprezentat prin fragmente din partea superioară a două oale de dimensiuni mai mari, cu diametrul gurii de circa 17-20 cm, având corpul bombat şi marginea evazată, simplă sau decorată cu crestături. Ambele aceste fragmente au fost găsite în stratul arheologic, la mică distanţă de mormântul 96, care este singurul mormânt de incineraţie identificat în necropola de la Brăviceni. Încă un ciob de la o oală lucrată cu mâna, având marginea ornamentată cu crestături, a fost identificat în mormântul 146, situat în zona centrală a cimitirului. După cum arată descoperirile făcute până în prezent, oalele lucrate cu mâna cu buza crestată au o frecvenţă destul de redusă în cultura Sântana de Mureş-Cernjachov. Dintre complexele datând din sec. IV p.Chr. în care s-au semnalat vase întregi sau fragmentare prevăzute cu asemenea ornament, cităm pe cele de la Independenţa117, Târgşor118, Bârlad-Valea Seacă119, Nesluchov, Žuravka şi Morincy120. Cât priveşte originea oalelor lucrate cu mâna având buze crestate, aceasta nu trebuie căutată exclusiv la sarmaţi sau dacii liberi, cum au procedat unii specialişti121, ci la ambele populaţii deopotrivă, întrucât în perioada anterioară culturii Sântana de Mureş-Cernjachov vase cu decor de acest fel se cunosc atât în mediul sarmatic122, cât şi în cel al dacilor liberi123. Fiind prezente numai prin fragmente mici şi necaracteristice sau prin partea lor inferioară, mai multe vase lucrate cu mâna nu au putut fi determinate ca tip. Asemenea resturi de vase au fost semnalate în mormintele 3, 18, 55, 71, 96, 121, 128, 134, 145, 146, 151, 153, 156, 158, 159, 161 şi 166 şi în gropile 1, 9, 11, 13, 28, 33, 34, 39, 41, 42, 45 şi 48. Este interesant de remarcat că complexele respective se întâlnesc preponderent în zona vestică, unde se masează majoritatea

111 G. F. Nikitina, Klassifikacija lepnoj keramiki černjachovskoj kul’tury, în Sovetskaja archeologija, Moskva, 1966, nr. 4, p. 73; B.V. Magomedov, Černjachovskaja kul’tura. Problema etnosa, p. 46. 112 V. Vornic, op. cit., p. 238, 241. 113 O. V. Gopkalo, Busy i podveski černjacovskoj kul’tury, Kiev, 2008, p. 41, 108-109; V. Vornic, L. Ciobanu, Obiecte de podoabă din necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Brăviceni, în Revista Arheologică VI, nr. 2, Chişinău, 2010, p. 65. 114 Gh. Diaconu, Tîrgşor. Necropola din secolele III-IV e.n., Bucureşti, 1965, pl. XXVII, 3; LXXVII, 3; CXLIII, 1, 2, 4. 115 V. Palade, op. cit., fig. 139, 2; 145, 3; 282, 2; I. Ioniţă, M. Mamalauca, V. Vornic, Antichitatea târzie în bazinul Prutului. Catalog, Bârlad, 2009, p. 62, nr. 296 116 O. L. Şovan, op. cit., p. 166, 167, pl. 160D, 2; 171A, 78; 172, 96; I. Ioniţă, M. Mamalauca, V. Vornic, op. cit., p. 37, nr. 165. 117 B. Mitrea, C. Preda, Necropole din secolul al IV-lea e.n. în Muntenia, Bucureşti, 1966, fig. 253, 9. 118 Gh. Diaconu, op. cit., p. 75, pl. LXXX, 2. 119 V. Palade, op. cit., p. 184. 120 E. A. Symonovic, Ornamentacija cernjachovskoj keramiki, în Materialy i issledovanija po archeologii SSSR 116, Moskva, 1964, p. 283, 332. 121 Gh. Diaconu, op. cit., p. 75. 122 V. Bârcă, Ol. Symonenko, Călăreţii stepelor. Sarmaţii în spaţiul nord-pontic, Cluj-Napoca, 2009, p. 111, 221. 123 Gh. Bichir, Cultura carpică, Bucureşti, 1973, p. 67. 97

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro gropilor de cult, şi centrală ale cimitirului (fig. 6, 6). Capacele (fig. 1, 6) sunt rare. Avem doar două exemplare, unul descoperit în mormântul 145, cu orientare V-E, distrus din vechime, situat în partea de nord a cimitirului (fig. 6, 5), iar altul – în stratul de cultură. Primul capac este modelat din pastă grosieră, cu şamotă de granulaţie mare în compoziţie, şi ars neuniform, la brun-maroniu; are pereţii oblici, marginea subţiată, butonul mic şi îngust, prevăzut pe partea de sus cu o adâncitură. Al doilea exemplar este lucrat de asemenea din pastă grosieră, dar ars la cenuşiu; are pereţii uşor arcuiţi, iar butonul scund şi lat, fără alveolare pe partea superioară. Întors invers, acest capac putea fi utilizat şi ca strachină124. Aşa cum dovedesc cercetările arheologice, această formă ceramică apare destul de rar în siturile culturii Sântana- Cernjachov. În spaţiul carpato-nistrean capace modelate cu mâna, dar exclusiv sub formă de fragmente, s-au mai semnalat în complexele de la Budeşti125, Bârlad-Valea Seacă126, Căuşeni127 şi Gura Căinarului128. Mai frecvent se întâlneşte forma ceramică la care ne referim în unele situri din epocă romană din sudul spaţiului pruto-nistrean, cum sunt cele de la Mologa129, Cişmichioi130 şi Tomai131. Notăm, de asemenea, că fragmente de capace lucrate cu mâna au mai fost identificate în centrul de olărie aparţinând dacilor liberi de la Pruteni şi în aşezarea sincronă de la Ialoveni132.

2. Ceramica lucrată la roată din pastă zgrunţuroasă Întrebuinţată în viaţa cotidiană preponderent pentru prepararea hranei, această ceramică este reprezentată mai bine decât olăria lucrată cu mâna, dar mai slab decât vesela lucrată la roată din pastă fină. Numărul vaselor întregi sau întregibile descoperite se cifrează la 40, ceea ce constituie circa 38% din total. Numită şi „de tip ciment”, pasta din care au fost lucrate cele mai multe vase din categoria în discuţie conţine ca ingrediente nisip şi pietricele, dar în proporţii variabile. La unele vase, pe lângă nisip, a fost folosită ca ingredient şi şamota. Cât priveşte arderea, predomină covârşitor vasele arse în atmosferă reducătoare, având culoare cenuşie – de nuanţă mai închisă sau mai deschisă. Câteva vase sunt arse însă la negru sau brun-cărămiziu. În cuprinsul ceramicii lucrate la roată din pastă zgrunţuroasă au fost constatate două forme: oala şi castronul. Oalele constituie categoria de vase cel mai des întâlnite la Brăviceni. Au fost descoperite 39 de oale întregi sau întregibile, la care se adaugă alte zece exemplare reprezentate prin fragmente. Privite din punct de vedere al formei, oalele sau borcanele din pastă zgrunţuroasă se împart în următoarele tipuri: Tipul 1. Oale cu corpul aproximativ sferoidal, marginea dreaptă sau evazată şi fundul plat ori profilat, care alcătuiesc tipul cel mai răspândit în cadrul necropolei de la Brăviceni. După mărime, se pot delimita două variante: Varianta a (fig. 2, 1-3). Oale de dimensiuni mici, cu înălţimea de până la 10 cm. Astfel de recipiente au fost găsite în mormintele 1, 44 (2 ex.), 49 (2), 82, 88, 92, 169 (4) şi 173-180 (2). În planul necropolei, complexele respective se grupează în sectorul de sud-est (fig. 7, 1). Este interesant

124 Notăm în context că unii arheologi interpretează chiar asemenea descoperiri, dar neîntemeiat, numai ca străchini (B. V. Magomedov, op. cit., p. 46, fig. 31, 4). 125 V. Vornic, op. cit., p. 220, fig. 25, 12. 126 V. Palade, op. cit., p. 187, fig. 187, 1. 127 S. M. Agulnikov, A. N. Levinskij, Issledovanija na poselenii u g. Kaušany, în Archeologiceskie issledovanija v Moldavii (1985), Chişinău, 1990, p. 85-86, fig. 5, 9, 10. 128 A. N. Levinskij, Raskopki na poselenii cernjachovskoj kul’tury Gura Kainarului I, în Archeologiceskie issledovanija v Moldavii (1985), Chişinău, 1990, p. 182, fig. 3, 13. 129 A. V. Gudkova, I-IV vv. v Severo-Zapadnom Pricernomor’e (kul’tura osedlogo naselenija), în Stratum plus 4, Chişinău-Sankt-Petersburg, 1999, p. 254. 130 T. A. Šcerbakova, Raskopki poselenij pozdnerimskogo vremeni u s. Cišmikioj, în Archeologiceskie issledovanija v Moldavii (1979-1980), Chişinău, 1983, p. 162-163, fig. VIII, 4, 5. 131 Eadem, Keramiceskij kompleks poselenija III - IV vv. u s. Tomaj, în Archeologiceskie issledovanija v Moldavii (1983), Chişinău, 1988, p. 94-95, fig. 3, 4-6. 132 V. Vornic, N. Telnov, V. Bubulici, L. Ciobanu, Pruteni. Un centru de olărie dacic din epoca romană, Chişinău, 2007, p. 76, pl. 27, 4; fig. 43, 8. 98

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro de menţionat că din totalul de şapte morminte cu asemenea oale, trei aparţineau unor copii (M.1, M.49 şi M.169), iar alte două complexe, judecând după dimensiunile gropilor şi a resturilor de schelete păstrate, se atribuie unor adolescenţi (M.82 şi M.92). Potrivit observaţiilor lui Ion Ioniţă, vasele de dimensiuni mici de diferite tipuri din cultura Sântana de Mureş-Cernjachov sunt caracteristice pentru faza târzie a culturii respective, corespunzătoare perioadei migraţiei hunilor133. Această constatare însă nu se verifică întotdeauna. Spre exemplu, în marea necropolă de la Mihălăşeni, pentru care a fost realizată o cronologie internă destul de riguroasă, oalele mici sau miniaturale din pastă zrunţuroasă (tipul 3, cu variantele a şi b, după clasificarea lui O. L. Şovan) se datează mai larg, în fazele II şi III de evoluţie a complexului, plasate în a doua şi ultima treime a sec. IV p.Chr.134. Cât priveşte recipientele de acest fel de la Brăviceni, ţinând seama de contextul arheologic în care apar, opinăm că ele se datează la mijlocul şi în a doua jumătate a sec. IV p.Chr. Varianta b (fig. 2, 4-5). Oale de dimensiuni mijlocii şi mari, din care s-au identificat 16 exemplare în mormintele 34, 44, 50 (2), 68, 69, 74 (2), 96, 118, 137 (2), 159, 164, 169 şi 173-180. În arealul necropolei, ele sunt răspândite în zonele de sud-est şi de nord-vest (fig. 7, 2). Oalele sferoidale lucrate la roată din pastă zgrunţuroasă, în special cele de dimensiuni mijlocii, au o frecvenţă extrem de mare în aşezările şi necropolele culturii Sântana de Mureş- Cernjachov, aşa cum o atestă descoperirile de la Târgşor135, Mogoşani136, Dănceni137, Oselivka138, Kosanovo139, Lunca140, Bârlad-Valea Seacă141, Mihălăşeni142, Budeşti143, Săbăoani144 etc. Tipul 2. Oale piriforme, cu corpul bombat, având diametrul maxim în jumătatea superioară a înălţimii vaselor şi buza dreaptă sau răsfrântă în exterior. În cadrul acestui tip se pot evidenţia două variante: Varianta a (fig. 2, 7) include oale cu silueta zveltă, marginea dreaptă sau îndoită în afară, de cele mai dese ori îngroşată. Din seria respectivă s-au descoperit cinci exemplare în mormintele 35, 162, 164, 173-180 şi în groapa 30. Trei dintre aceste complexe sunt situate în partea de vest a necropolei, iar două în zona ei de sud (fig. 7, 3). Varianta b (fig. 2, 6) nu este reprezentată decât printr-o singură oală, pusă ca vas de ofrandă în mormântul 159 din sectorul vestic al cimitirului (fig. 7, 4). Ea are corpul aplatizat, decor din linii incizate orizontale pe umăr, marginea evazată îngroşată, cu o canelură pe latura interioară şi fundul plat. Borcanele piriforme, mai înalte sau mai scunde, lucrate la roată din pastă zgrunţuroasă, se întâlnesc şi în alte complexe de aspect Cernjachov, dar ceva mai rar decât oalele globulare.

133 I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi. Dacii din spaţiul est-carpatic în secolele II-IV e.n., Iaşi, 1982, p. 116-117; Idem, Importante descoperiri arheologice din perioada de formare a poporului român în aşezarea de la Iaşi-Nicolina, în ArhMold X, Iaşi, 1985, p. 46-47. 134 O. L. Şovan, op. cit., p. 175, 185-190, pl. 387. 135 Gh. Diaconu, op. cit., p. 75-77, pl. XXXV, 1, 2; LXXXI, 2; LXXXIV, 1; XCII, 2; I. Ioniţă, Chronologie der Sântana de Mureş-Cernjachov-Kultur (I), în Peregrinatio Gotika VII, Lodz, 1986, p. 297, Abb. 25. 136 Gh. Diaconu, Mogoşani. Necropola din sec. IV e.n., Bucureşti, 1970, fig. 1, 2, 4, 6-10. 137 I. A. Rafalovic, Danceny. Mogil’nikcernjachovskojkul’tury, Chişinău, 86, pl. XXIV, 1-2; XXVII, 17; XLII3; XLIII, 2-4. 138 G. F. Nikitina, Mogil’nik u s. Oselivka Kel’meneckogo rajona Cernovickoj obl., în Mogil’niki cernjachovskoj kul’tury, Moskva, 1988, pl. 2, 2; 4, 3, 4; 5, 2; 16, 1. 139 O. Petrauskas, Die Gräberfelder der Černjachov-Kultur von Kosanovo und Gavrilovka – eine vergleichende Studie zu Chronologie, Bestattungsitten und ethnokulturellen Besonderheiten, Bericht der Römisch-Germanischen Kommission 84, Frankfurt am Main 2003, p. 306-308, 312-315, 329, Abb. 29b, 10.11; 31b, 2; 42, 4; 60, 4. 140 I. T. Dragomir, Necropola birituală Sântana de Mureş-Cerneahov de la Lunca, regiunea Galaţi, în Danubius XIX, Galaţi, 2001, p. 87. 141 V. Palade, op. cit., p. 202-203. 142 O. L. Şovan, op. cit., p. 175-176, pl. 321, 194-198, 204-205; 322, 209. 143 V. Vornic, op. cit., p. 221, fig. 143, 1. 144 V. Ursachi, op. cit., p. 140, pl. 113, 7; 114, 3, 4, 7; 116, 5; 118, 3; 119, 5; 122, 4; 127, 5; 128, 2; 138, 7; 140, 3; 143, 5. 99

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Dintre analogii cităm pe cele de la Târgşor145, Spanţov146, Oselivka147, Cialîc148, Kosanovo149, Bârlad-Valea Seacă150, Mihălăşeni151, Budeşti152, Pogoneşti153 şi Săbăoani154.

Tipul 3 (fig. 2, 8) cuprinde două oale de formă bitronconică, având diametrul maxim aproximativ la mijlocul înălţimii, marginea îngroşată răsfrântă şi fundul plat. Au fost găsite în mormintele 1 şi 35 din zona de sud a cimitirului (fig. 7, 5). Acest tip de oală este mai slab reprezentat în aşezările şi necropolele culturii Sântana de Mureş-Cernjachov. Dintre corespondenţele identificate putem menţiona pe cele de la Târgşor155, Spanţov156, Kurniki157 şi Mihălăşeni158. Un grup de nouă oale din pastă zgrunţuroasă din mormintele 2 (2 ex.), 64 (2), 68, 69, 100, 118 şi 146, din cauza că sunt prezente prin fragmente puţin caracteristice, nu au putut fi incluse în schema tipologică. Unele vase din această categorie nu prezintă nici un ornament. Altele însă au fost decorate cu motive executate în relief: brâie, praguri, linii incizate sau caneluri orizontale (fig. 2, 1, 3, 5-8). Castroanele (fig. 2, 9) sunt reprezentate printr-un singur exemplar de dimensiuni mici, cu corpul scund, bitronconic, având diametrul maxim la mijlocul înălţimii, marginea evazată şi fundul profilat şi uşor concav. A fost descoperit în mormântul 34 din zona de sud a necropolei (fig. 7, 6), care, cronologic, se poate situa la mijlocul sau în a doua jumătate a sec. IV p.Chr.159. Faţă de castroanele lucrate din pastă fină, cele din pastă zgrunţuroasă se întâlnesc extrem de rar în aşezările şi cimitirele culturii Sântana de Mureş-Cernjachov. Analogii mai apropiate pentru recipientul de la Brăviceni se cunosc printre descoperirile din necropolele de la Mihălăşeni160 şi Budeşti161, precum şi din aşezările de la Iaşi-Nicolina162 şi Solonceni163.

3. Ceramica lucrată la roată din pastă fină Faţă de celelalte specii, olăria lucrată la roată din pastă fină este mai bogat documentată în mormintele necropolei de la Brăviceni, dar fără a fi nici pe departe la fel de numeroasă şi variată cum se constată în alte cimitire înrudite cercetate prin săpături ample: Bârlad-Valea Seacă164,

145 Gh. Diaconu, Tîrgşor.., pl. LXV,3; LXVI, 1; LXXXI, 3; LXXXII, 3; I. Ioniţă, op. cit., p. 297, Abb. 24, 1-3; 26, 3. 146 B. Mitrea, C. Preda, op. cit., fig. 254, 7-10. 147 G. F. Nikitina, op. cit., pl. 6, 1; 23, 2. 148 T. A. Šcerbakova, Mogil’nik Cernjachovskoj kul’tury u s. Calyk, în Archeologiceskie issledovania v Moldavii (1985), Chişinău, 1990, fig. 4, 2; 10, 5, 6. 149 O. Petrauskas, op. cit., p. 306-307, 309-310, 312-315, 326-328, Abb. 29b, 8; 32b, 2; 39, 9; 42, 4; 57b, 6; 58b, 4. 150 V. Palade, op. cit., p. 202-203, fig. 82, 2. 151 O. L. Şovan, op. cit., p. 175-176, pl. 321, 202-203; 322, 206, 208. 152 V. Vornic, op. cit., p. 221, fig. 143, 3, 4. 153 M. Mamalaucă, Necropola de secol IV de la Pogoneşti. Campania 1996, în Acta Musei Tutovensis II, Bârlad, 2007, p. 52, 56, pl. III, 1. 154 V. Ursachi, op. cit., p. 139-140, pl. 112, 4; 121, 5; 130, 3; 140, 7. 155 I. Ioniţă, op. cit., p. 297, Abb. 24, 2. 156 B. Mitrea, C. Preda, op. cit., fig. 47, 2. 157 B. V. Magomedov, Cernjachovskij mogil’nik Kurniki na Južnom Buge, în Stratum plus 4, Chişinău-Sankt- Petersburg, 1999, fig. 9, 4. 158 O. L. Şovan, op. cit., p. 176, pl. 321, 201. 159 V. Vornic, L. Ciobanu, Obiecte de podoabă din necropola de tip Sântana de Mureş-Cernjachov de la Brăviceni, în Revista Arheologică VI, nr. 2, Chişinău 2010, p. 76. 160 O. L. Şovan, op. cit., p. 174-175, pl. 320, 188. 161 V. Vornic, op. cit., p. 223, fig. 144, 2. 162 I. Ioniţă, Importante descoperiri arheologice..., p. 38, fig. 6, 9. 163 A. Levinschi, Atelierele de ceramică de la Solonceni şi unele probleme privind olăritul la purtătorii culturii Sântana de Mureş-Cernjachov, în Tyragetia III, Chişinău, 1995, fig. 14, 12. 164 V. Palade, op. cit., p. 190-201. 100

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Mihălăşeni165, Dănceni166, Barcea167, Miorcani168 ş.a. Această categorie ceramică a fost executată dintr-o pastă fină, fără sau cu foarte puţine ingrediente (nisip mărunt, mică, concreţiuni de calcar sau şamotă) şi arsă uniform la cenuşiu de diferite nuanţe, mai deschise ori mai închise. O bună parte dintre recipientele din pastă fină au pereţiii acoperiţi cu angobă de culoare cenuşie sau, mai rar, neagră, care în unele cazuri parţial s-a exfoliat. Formele caracteristice acesei grupe de vase de provenienţă locală sunt bine definite ca tipuri, frecvenţă şi răspândire. Putem distinge, în consecinţă, oale, castroane, căni şi amforete. În cele ce urmează vom analiza fiecare formă de vas aparte. Oalele din pastă fină sunt mai puţine decât cele lucrate din pastă zgrunţuroasă, aşa cum de altfel se atestă şi în restul complexelor culturii Sântana de Mureş-Cernjachov. În funcţie de caracteristicile formale pe care le prezintă, se pot delimita următoarele tipuri: Tipul 1. Oale cu corpul aproximativ sferoidal, buza dreaptă sau răsfrântă spre exterior şi fundul inelar ori plat. În cadrul acestui tip se pot evidenţia două variante: Varianta a (fig. 3, 1-2) cuprinde oale sferice, aplatizate, de dimensiuni mici, cu înălţimea variind între 6 şi 9 cm. Au fost găsite opt exemplare în mormintele 7, 49 (2 ex.), 74, 164, 169 (2 ex.) şi 173-180. În planul necropolei mormintele respective se află în diferite sectoare, lipsind însă din zona centrală (fig. 8, 1). Varianta b (fig. 3, 4-5). Oale cu corpul sferoidal şi buza evazată simplă ori îngroşată, de dimensiuni mijlocii, dintre care s-au descoperit două exemplare în mormintele 35 şi 44 din zona de sud a necropolei (fig. 8, 2). Oale de acest tip s-au semnalat şi în alte complexe de aspect Sântana de Mureş-Cernjachov, dar fără a avea o frecvenţă mare. Dintre analogii cităm pe cele de la Izvoare169, Târgşor170, Koblevo171, Barcea172, Bârlad-Valea Seacă173, Budeşti174 ş.a. Un număr relativ mare de oale sferoidale lucrate la roată din pastă fină au fost identificate în binecunoscuta necropolă de la Mihălăşeni, iar cercetătorul acestui valoros obiectiv arheologic, O.L. Şovan, le-a divizat, după dimensiuni, în două tipuri deosebite, unul cuprinzând vase de dimensiuni medii şi mari (tipul 2), iar altul – oale mici (tipul 3, cu variantele a şi b)175. Este interesant de menţionat că, din punct de vedere cronologic, ele se datează diferit, oalele globulare mici fiind caracteristice pentru fazele I şi II, pe când cele mari – pentru etapele II şi III de funcţionare a cimitirului176. Cât priveşte vasele de acest tip de la Brăviceni, pe baza pieselor de inventar cu care se asociază în unele morminte, dar şi a altor criterii, ele pot fi datate aproximativ la mijlocul şi în a doua parte a sec. IV p.Chr. Tipul 2. Oale piriforme, cu diametrul maxim în partea superioară a înălţimii vaselor, marginea înclinată în afară şi fundul profilat. Au fost găsite doar două exemplare, care aparţin la variante diferite: Varianta a (fig. 3, 6) este reprezentată printr-o oală cu silueta zveltă şi gura largă, găsită în mormântul 88 (din sectorul de sud-est al necropolei) (fig. 8, 3), orientat NNE-SSV şi distrus din

165 O. L. Şovan, op. cit., p. 167-174. 166 I. A. Rafalovic, op. cit., p. 11-18, 28-117. 167 M. Nicu, S. Ţau, Necropola birituală din secolul al IV-lea e.n. de la Barcea, jud. Galaţi, în Materiale XIV, 1980, p. 373-397; S. Ţau, M. Nicu, Necropola din secolul al IV-lea e.n. de la Barcea (jud. Galaţi), în Materiale XV, 1981, p. 415-428; S. Ţau, M. Nicu, Săpăturile din necropola birituală din secolul al IV-lea e.n. de la Barcea (jud. Galaţi), în Materiale, XVI, 1982, p. 172-179. 168 I. Ioniţă, Necropola din secolul IV de la Miorcani (jud. Botoşani), în Cercetări istorice 5, Iaşi, 1974, p. 81-92. 169 R. Vulpe, Izvoare, Bucureşti, 1957, fig. 296, 4; 302, 1. 170 Gh. Diaconu, Tîrgşor..., pl. LXXIX, 1; CXXIX, 1; I. Ioniţă, op. cit., S. 299, Abb. 14, 1, 4. 171 E.A. Symonovic, Koblevskij i Ranževskij mogil’niki okolo g. Odessy, în Mogil’niki cernjachovskoj kul’tury, Moskva 1979, fig. 5, 2. 172 S. Ţau, M. Nicu, Necropola din secolul al IV-lea e. n. de la Barcea (jud. Galaţi), în Materiale XV, 1981, fig. 6, 4, 5. 173 V. Palade, op. cit., fig. 178, 1; 179, 9. 174 V. Vornic, op. cit., p. 224, fig. 145, 1, 2. 175 O. L. Şovan, op. cit., p. 168, pl. 302, 105-107. 176 Ibidem, p. 185-190, pl. 387. 101

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro vechime, care mai conţinea, printre altele, un pieptene de os cu mâner semicircular şi aripi laterale uşor oblice, decorat pe ambele suprafeţe cu linii drepte şi vălurite realizate cu punctatorul177. Varianta b (fig. 3, 7) include o oală scundă, cu corpul mai bombat, prevăzut cu prag pe umăr, gura strâmtă şi buza subţiată, uşor evazată. Reprezenta singurul element de inventar al mormântului 91, situat în aceeaşi zonă sud-vestică a cimitirului, în apropiere de mormântul 88 (fig. 8, 4). Este important, credem, de reţinut că mormântul 91 era orientat pe direcţia S-N şi aparţinea unui individ adult depus în poziţie chircită pe partea dreaptă, cu mâînile îndoite şi aduse sub mandibulă, tip de complex funerar întâlnit extrem de rar în cultura Sântana de Mureş-Cernjachov. Oale piriforme, înalte sau scunde, lucrate la roată din pastă fină cenuşie, sunt documentate şi în alte cimitire datând din sec. IV p.Chr., dintre care menţionăm pe cele de la Târgşor178, Independenţa179, Izvorul180, Cholmskoe181, Oselivka182, Budeşti183, Mihălăşeni184 etc. Castroanele sunt cele mai caracteristice şi mai frecvent întâlnite decât alte tipuri de vase din această categorie. Folosite în viaţa cotidiană ca „veselă pentru servit masa”, în morminte ele erau depuse ca recipente pentru ofrande, iar în sepulturile de incineraţie ale culturii Sântana de Mureş- Cernjachov şi în calitate de urne sau, mai des chiar, drept capace pentru urnele funerare. După caracteristicile morfologice pe care le prezintă, castroanele lucrate la roată din pastă fină de la Brăviceni pot fi încadrate în patru tipuri, dintre care unele cu două sau mai multe variante: Tipul 1 (fig. 4, 1, 2) include castroane de formă relativ tronconică, cu pereţii uşor curbaţi, umerii ridicaţi, de cele mai dese ori evidenţiaţi, gura largă şi buza evazată sau îndoită orizontal. Ţinând seama de unele detalii şi în special de profilul părţii superioare a recipientelor, se pot distinge câteva subtipuri sau variante. Vase de acest fel, întregi sau fragmentare, au fost găsite în mormintele 35, 50, 69 (2 ex.), 137, 160, 164, 169 (2 ex.), 173-180 şi groapa 9. În planul necropolei, complexele respective se situează în aproape toate zonele, cu excepţia celei din centru, care cuprinde preponderent morminte orientate V-E lipsite de inventar (fig. 9, 1). Corespondenţe apropiate pentru aceste recipiente, care mai sunt numite castroane sau străchini cu profilul în forma literei S, se găsesc în toate necropolele de tip Sântana de Mureş- Cernjachov investigate prin săpături de anvergură. Dintre complexele mai importante cităm pe cele de la Târgşor185, Kosanovo186, Barcea187, Dănceni188, Budeşti189, Bârlad-Valea de la Seacă190 şi Mihălăşeni, unde castroanele tronconice sunt extrem de bogat documentate, fiind grupate de O. L. Şovan, după unele detalii morfologice, în şase variante diferite191. Notăm, de asemenea, că castroanele/ străchinile de acest fel sunt bine reprezentate şi în necropola daco-romană din sec. IV p.Chr. de la Bratei192. Forma de castron pe care o discutăm se întâlneşte, dar mult mai rar, şi în unele staţiuni

177 V. Vornic, Morminte răvăşite din necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Brăviceni (r. Orhei, Republica Moldova), Acta Musei Tutovensis V, Bârlad, 2010, p. 97, fig. 3, 1. 178 Gh. Diaconu, Tîrgşor..., pl. CL, 3, 4; I. Ioniţă, op. cit., p. 299, Abb. 14, 2, 3. 179 B. Mitrea, C. Preda, op. cit., fig. 106, 4. 180 Ibidem, fig. 175, 6. 181 A. V. Gudkova, M. M. Fokeev, Zemledel’cy i kocevniki v nizov’jach Dunaja I-IV vv n. e., Kiev, 1984, fig. 20, 10. 182 G. F. Nikitina, Analiz archeologiceskich istocnikov mogil’nika cernjachovskoj kul’tury u s. Oselivka, Moskva, 1995, fig. 31, 18. 183 V. Vornic, Aşezarea şi necropola...., p. 224-225, fig. 100, 16. 184 O. L. Şovan, op. cit., p. 167, pl. 302, 102-104. 185 Gh. Diaconu, Tîrgşor..., p. 79, pl. XXXII, 3; LXXVI, 6; LXXXVI, 2; LXXXVIII, 3.4; XCII, 4; XCIV, 4; CI, 1; CXXVIII, 1; CLII, 4-8; I. Ioniţă, op. cit., p. 300, Abb. 20, 1, 2. 186 O. Petrauskas, op. cit., p. 256, Abb. 11a, 2. 187 M. Nicu, S. Ţau, op. cit., p. 389, fig. 9, 4, 5, 8. 188 I.A. Rafalovic, op. cit., pl. XX, 5; XXIII, 5; XIV, 10; XV, 7; XXX, 7; XXXIII, 4; XVIII, 5; XLIX, 4.6 LI, 4; LVIII, 1, 4. 189 V. Vornic, op. cit., p. 225, fig. 145, 7, 8. 190 V. Palade, op. cit., p. 195-196. 191 O. L. Şovan, op. cit., p. 171, pl. 317, 153-158. 192 L. Bîrzu, Continuitatea populaţiei autohtone în Transilvania în secolele IV-V (cimitirul 1 de la Bratei), 102

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro ale dacilor liberi din ţinuturile est-carpatice ale României193, precum şi în complexele aspectului cultural Militari-Chilia din Muntenia194. Tipul 2. Castroane de formă bitronconică, cu umerii bine marcaţi şi buza dreaptă sau răsfrântă. În cuprinsul acestui tip se pot evidenţia trei variante, după cum urmează: Varianta a (fig. 4, 9). Castroane înalte, de tipul supierelor, având diametrul maxim la mijlocul sau în partea superioară a înălţimii recipientelor. Au fost descoperite trei exemplare în mormintele 14 şi 35 (2 ex.) din zona de sud a necropolei (fig. 9, 3). Analogii aproape identice pentru aceste recipiente se cunosc în marea necropolă de tip Sântana de Mureş-Cernjachov de la Mihălăşeni, fiind incluse de cercetătorul sitului în categoria supierelor, tipurile 3 şi 4195. Varianta b (fig. 4, 4, 7) include castroane mai scunde, cu umărul bine marcat, gura largă şi buza înclinată în afară. Din această grupă au fot descoperite opt exemplare, întregi sau fragmentare, în mormintele 2, 4 (2 ex.), 32, 69, 137 (2) şi 159. Unele dintre castroanele respective sunt decorate pe partea superioară a corpului cu brâie în relief, praguri şi/sau linii in zigzag lustruite. În chip deosebit se remarcă recipientul găsit în mormântul 159, care, pe lângă ornamentul de pe partea de sus a corpului, ce constă dintr-o linie în zigzag executată prin lustruire, delimitată de două nervuri în relief, mai prezintă un şir de faţete lenticulare pe linia diametrului maxim (fig. 4, 7). În arealul necropolei, castroanele din această serie se întâlnesc în sectoarele de sud şi de nord-vest (fig. 9, 2). Forma de castron în discuţie este una dintre cele mai răspândite în cultura Sântana de Mureş- Cernjachov, nelipsind aproape din nici o aşezare sau necropolă cercetată prin săpături. La Mihălăşeni, unde castroanele sunt extrem de bogat documentate, vase similare au fost încadrate în diferite variante ale tipurilor 3, 5 şi 6196, în necropola de la Târgşor – în diverse subtipuri şi variante ale tipurilor 1 şi 2 de străchini (Schalen)197, iar în aşezarea şi cimitirul de la Budeşti – în variantele 1a şi 1b de castroane bitronconice, care se datează în fazele II şi III de evoluţie a complexului198. Varianta c (fig. 4, 3, 5) conţine două castroane miniaturale descoperite în mormântul 169 (de copil), din marginea de est a necropolei (fig. 9, 4). Unul dintre văscioare are umărul carenat, o nervură pe gât, marginea simplă, usor evazată şi baza plată, iar al doilea - umărul mai puţin marcat, buza îngroşată răsfrântă şi fundul inelar. Analogii mai mult sau mai puţin apropiate pentru aceste castronaşe se găsesc în necropolele reprezentative de la Mihălăşeni199 şi Budeşti200. Tipul 3 (fig. 4, 6) include un castron cu umărul puţin ridicat, partea superioară cilindrică, marginea simplă dreaptă şi fundul inelar. A fost descoperit în acelaşi mormânt de copil 169 (fig. 9, 5), care se evidenţiază în necropola de la Brăviceni atât prin dimensiunile şi forma deosebită a gropii funerare, cât şi prin bogăţia inventarului, în special al celui de vase ceramice. Castroane din pastă fină cu partea superioară cilindrică, având umerii ridicaţi sau coborâţi, se întâlnesc şi în alte necropole din aria culturii Sântana de Mureş-Cernjachov, dar fără a avea o frecvenţă prea mare. Dintre descoperirile cunoscute de noi cităm pe cele de la Izvorul201, Târgşor202, Bârlad-Valea Seacă203, Mihălăşeni204 şi Budeşti205. În perioada anterioară secolului IV, tipul de castron avut în vedere se întâlneşte frecvent şi în mai multe variante în complexele dacilor liberi din spaţiul est-carpatic,

Bucureşti, 1973, p. 44, pl. XIII, 5, 6, 10, 12; XIV, 2, 3, 5, 9; XV, 1, 5. 193 M. Ignat, Dacii liberi din Moldova. Contribuţii arheologice. Necropolele de la Podeni şi Zvorâştea, Iaşi, 1999, p. 105-106, fig. 16, 12. 194 Gh. Bichir, Geto-dacii din Muntenia în epoca romană, Bucureşti, 1984, pl. XXVII, 1; XXIX, 1; XXXI, 10. 195 O. L. Şovan, op. cit., p. 164, pl. 320, 184-185. 196 Ibidem, p. 1171-72, pl. 318, 164, 169, 171; 319, 175. 197 I. Ioniţă, op. cit., p. 299-300, Abb. 17; 18. 198 V. Vornic, op. cit., p. 225, fig. 145, 4, 5. 199 O. L. Şovan, op. cit., p. 171-172, pl. 318, 165, 167. 200 V. Vornic, op. cit., p. 225-226, fig. 84, 10. 201 B. Mitrea, C. Preda, op. cit., fig. 175, 3. 202 I. Ioniţă, op. cit., p. 300, Abb. 19. 203 V. Palade, op. cit., fig. 159, 4; 216, 4; 217, 3; 231, 6; 246, 1. 204 O. L. Şovan, op. cit., p. 171, pl. 318, 161-162. 205 V. Vornic, op. cit., p. 226, fig. 145, 1. 103

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro fiind considerat tipic pentru acest facies cultural206. Tipul 4 (fig. 4, 8, 10) cuprinde castroane cu trei torţi. Au fost găsite trei vase de acest fel întregi sau întregibile în mormintele 118, 137 şi 164 şi fragmente de buze cu profilul în formă de „T” în mormântul 88 şi groapa 52, situate spre periferia necropolei (fig. 9, 6). Vasele întregi au marginea în formă de „T” sau „Г”, corpul bitronconic, cu decor pe partea superioară constând din nervuri în relief şi linii lustruite în zigzag, torţile din benzi late cu şănţuiri longitudinale şi fundul inelar. Analogii pentru castroanele cu trei torţi de la Brăviceni se găsesc în mai toate complexele Sântana de Mureş-Cernjachov cercetate intens prin săpături, constituind una din prezenţele cele mai specifice din inventarul acestora. Ne limităm la citarea principalelor necropole atât din aria vestică, cât şi din cea estică a culturii respective: Bârlad-Valea Seacă, Mihălăşeni, Târgşor, Budeşti, Dănceni, Barcea, Miorcani, Lunca, Săbăoani, Cernjachov, Kosanovo, Kamenka, Obuchov etc. Notăm că o parte din castroanele din pastă fină de la Brăviceni, fiind reprezentate prin fragmente nesemnificative şi mai puţin caracteristice, nu au putut fi determinate ca tip. Asemenea resturi de castroane au fost semnalate în mormintele 18, 68, 71, 74, 166, 169 şi în gropile 30 şi 52. Cănile constituie o grupă nu prea mare, dar totusi bine reprezentată, de vase lucrate la roată din pastă fină cenuşie, produse pe plan local în ateliere de olărie specializate. Au fost descoperite nouă vase de acest fel întregi sau întregibile, toate depuse ca vase pentru ofrande în morminte de înhumaţie, la care se adaugă alte câteva fragmente mai mult sau mai puţin caracteristice de căni, recuperate din stratul arheologic al necropolei. În funcţie de caracteristicile formale pe care le prezintă, ele pot fi împărţite în cinci tipuri, pe care le prezentăm în continuare: Tipul 1 conţine căni cu corp rotunjit, piriform sau sferoidal, gât scurt şi gura în formă de pâlnie. După unele detalii de profil şi dimensiuni, se pot deosebi trei variante: Varianta a (fig. 5, 1) include o cană de tipul ulcioarelor de dimensiuni medii, cu înălţimea de 20,5 cm, corpul relativ piriform având diametrul maxim în partea lui inferioară, gâtul îngust scurt, toarta din bandă cu canelură longitudinală, gura pâlniformă şi fundul inelar; sub buza evazată prezintă ca ornament o nervură în relief. A fost găsită în mormântul 2 din zona de sud a necropolei (fig. 10, 1). Căni sau ulcioare cenuşii de acest fel, lucrate la roată din pastă fină, se întâlnesc destul de rar în aria culturii Sântana de Mureş-Cernjachov. Dintre puţinele corespondenţe identificate menţionăm pe cele de la Târgşor207, Dănceni208 şi Mihălăşeni209, ultima piesă fiind inclusă de O. L. Şovan în tipul 5 de căni cenuşii din pastă fină, datat în ultima fază de funcţionare a cimitirului210. După toate aparenţele, recipientele la care ne referim reprezintă imitaţii ale unor căni de lut cărămizii de fabricaţie romană, documentate şi într-o serie de complexe de tip Sântana de Mureş-Cernjachov, cum sunt de pildă cele de la Sântana de Mureş211 Gavrilovka212, Viktorovka213, Spanţov214, Bârlad- Valea Seacă215, Mihălăşeni216, Polocin217, Barcea218, Budeşti219, Slobozia-Chişcăreni (Lazo)220 ş.a. Remarcăm că trei asemenea vase romane din pastă fină cărămizie, cu corpul piriform şi gura

206 M. Ignat, op. cit. p. 102, 103; V. Vornic, N. Telnov, V. Bubulici, L. Ciobanu, op cit., p. 83. 207 Gh. Diaconu, Tîrgşor..., p. 54, pl. LXXVI, 4; CLVI, 1; I. Ioniţă, op. cit., p. 300, Abb. 21, 3. 208 I. A. Rafalovic, op. cit. pl. XLVIII, 3; I. Ioniţă, M. Mamalaucă, V. Vornic, op. cit., p. 13, nr. 45. 209 O. L. Şovan, op. cit., p. 78, pl. 132, 3. 210 Ibidem, p. 186, pl. 387. 211 I. Kovács, Marosszentannai napvandorlaskori temeto, în Dolgozatok III, 2, 1912, p. 301, 356, fig. 69, 1. 212 E. A. Symonovic, Raskopki mogil’nika u Ovcarni sovchoza Pridnestrovskogo na Nižnem Dnepre, în Materialy i issledovanija po archeologii SSSR 82, Moskva, 1960, pl. 9, 15; O. Petrauskas, op. cit., S. 284, Abb. 24a. 213 S. A. Symonovic, Itogi issledovanija cernjachovskich pamjatnikov v Severnom Pricernomor’e, în Materialy i issledovanija po archeologii SSSR 139, Moskva, 1967, p. 214, fig. 4, 10. 214 B. Mitrea, C. Preda, op. cit., p. 39, 267, fig. 92, 6. 215 V. Palade, op. cit., fig. 221, 1; 265, 12. 216 I. Ioniţă, M. Mamalaucă, V. Vornic, op. cit., p. 39, nr. 184. 217 Ibidem, p. 84, 88, nr. 416, 444. 218 Ibidem, p. 115, 126, nr. 577-578, 641. 219 Ibidem, p. 97, nr. 480; V. Vornic, op. cit., p. 234, fig. 73, 14. 220 A. N. Levinskij, Lazo - mogil’nik final’noj fazy cernjachovskoj kul’tury v Moldove, în Stratum plus 4, Chişinău-Sankt Petersburg, 1999, fig. 31, 2. 104

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro pâlniformă, dar având dimensiuni diferite, au fost descoperite şi în necropola de la Brăviceni221. Varianta b (fig. 5, 3). Două căni miniaturale cu corpul globular, gura în formă de pâlnie, fundul inelar şi toarta aproximativ ovală în secţiune, fixată cu un capăt sub margine, iar cu celălalt de umăr. Au fost găsite două exemplare, primul în unul din cele opt morminte descoperite întâmplător şi distruse cu prilejul lucrărilor de construcţie (numerotate de noi 173-180), iar al doilea în mormântul 169 din marginea de est a cimitirului (fig. 10, 2). Analogii apropiate pentru aceste recipiente există la Mihălăşeni (unde formează tipul 1b)222 şi Budeşti (unde reprezintă tipul 2a)223, în prima necropolă căniţele respective fiind datate în faza mijlocie de funcţionare a complexului, iar în cea de a doua – în etapa târzie224. Varianta c (fig. 5, 2) conţine o cană de dimensiuni mici cu corpul piriform, puţin evidenţiat, având diametrul maxim în partea lui superioară, gâtul scurt, prevăzut în zona de prindere a capătului de sus al torţii cu o uşoară proeminenţă în exterior, marginea evazată şi fundul profilat. A fost găsită în mormântul 44 de la periferia de sud a cimitirului (fig. 10, 3). Deocamdată nu am găsit corespondenţe identice sau apropiate pentru această căniţă. Tipul 2 (fig. 5, 7). Două căni de dimensiuni relativ mici, cu înălţimea de 10,5 şi, respectiv, 12,5 cm, descoperite în mormintele 162 şi 164 din marginea de vest a necropolei (fig. 10, 5). Recipientele au corpul de formă bitronconică, cu carena joasă, gâtul uşor oblic, larg, buza evazată şi fundul inelar; toarta din bandă, cu sau fără canelură pe partea superioară, este prinsă cu capătul superior de margine ori de gât, iar cu cel inferior de umăr; ambele căni au la baza gâtului drept decor câte o nervură în relief, iar un exemplar mai prezintă pe gât o linie vălurită orizontală, realizată prin lustruire. Numite şi căni în formă de halbă, recipentele de acest tip mai sunt atestate în alte complexe aparţinând culturii Sântana de Mureş-Cernjachov, însă frecvenţa lor nu este mare. Relativ bine reprezentat este tipul de cană la care ne referim în necropola birituală înrudită de la Mogoşani, unde au fost identificate cel puţin trei asemenea vase, dintre care un exemplar, anume cel din mormântul 6, aflat în asociere cu o monedă de bronz perforată din epoca constantiniană225. Foarte bogat documentate sunt cănile în formă de halbă de dimensiuni mici în marea necropolă de la Mihălăşeni, unde au fost semnalate 18 exemplare întregi sau reconstituite, pe care cercetătorul complexului le-a inclus în tipul 2, divizat în variantele a, b şi c, ce se datează diferit226. Este interesant de remarcat, că piesele noastre reprezintă varianta 2c de căni, după tipologia lui O. L. Şovan, care, din punct de vedere cronologic, se atribuie fazelor mijlocie şi târzie de evoluţie a necropolei de pe Şesul Başeului227. Menţionăm, în context, că un număr de patru căni în formă de halbă de mici dimensiuni au fost descoperite şi la Budeşti, unde au fost grupate de noi în tipul 1a şi datate numai în faza finală a necropolei228. Dintre complexele de tip Sântana de Mureş-Cernjachov în care s-au semnalat căni în formă de halbă de dimensiuni mici şi mijlocii mai cităm pe cele de la Târgşor229, Independenţa230, Leţcani231, Dănceni232, Lunca233 ş.a. Tipul 3 (fig. 5, 4). Cană de dimensiuni relativ reduse, având înălţimea de 14,5 cm, corpul sferoidal, gâtul îngust cilindric, relativ înalt, marginea puţin evazată, toarta aproximativ circulară

221 V. Grosu, V. Vornic, L. Ciobanu, Ceramica romană..., p. 107-108, fig. 3A, 2; 5, 2; 6B, 2. 222 O. L. Şovan, op. cit., p. 168, pl. 312, 112. 223 V. Vornic, op. cit., p. 228, fig. 65, 10; 80, 15; 105, 10; 147, 6. 224 Ibidem, p. 238, 462, tab. 1; O. L. Şovan, op. cit., p. 185, pl. 387. 225 Gh. Diaconu, Mogoşani..., p. 21, 25, 28, 32, fig. 9, 2, 4, 6. 226 O. L. Şovan, op. cit., p. 168, pl. 312, 113-115. 227 Ibidem, p. 186, pl. 387. 228 V. Vornic, op. cit., p. 227-228, 238, fig. 147, 1, tab. 1. 229 Gh. Diaconu, Tîrgşor..., p. 80, pl. CLVIII, 4; CLVIII, 1; I. Ioniţă, op. cit., p. 300, Abb. 21, 2; D. Lichiardopol, B. Ciupercă, Un mormânt cu arme de la cumpăna secolelor IV-V p.Chr. descoperit la Târgşoru Vechi, în Acta Musei Tutovensis V, Bârlad, 2010, p. 155, 162-163, fig. 2, 4, 7; 3, 2, 4. 230 B. Mitrea, C. Preda, op. cit., fig. 124, 4. 231 C. Bloşiu, Necropola din secolul al IV-lea e.n. de la Leţcani (jud. Iaşi), în ArhMold VIII, Iaşi, 1975, fig. 9, 23; 37, 7. 232 I. A. Rafalovic, op. cit. pl. XXXXIV, 2, 6; XXXVII, 8; LVIII, 6. 233 I. Dragomir, op. cit., p. 84, fig. 32, 3; 36, 4; 41, 1. 105

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro în secţiune şi fundul profilat şi concav; corpul este ornamentat cu caneluri şi linii punctate, dispuse oblic; sub buză şi la baza gâtului se află câte un brâu în relief234. A fost găsită în unul din primele opt morminte de înhumaţie descoperite fortuit şi distruse cu ocazia lucrărilor de construcţie (nr. 173-180), din zona de sud a necropolei. Pentru moment nu cunoaştem nici o analogie identică pentru acest recipient în aria culturii Sântana de Mureş-Cernjachov. O cană relativ asemănătoare, dar de dimensiuni mai mari, cu gâtul înalt, toarta din bandă cu şănţuire longitudinală pe partea exterioară şi corpul sferoidal uşor aplatizat, decorată cu o canelură largă pe pântece, flancată de linii în zig-zag punctate, o bandă de linii lustruite în reţea şi drepte pe umăr, alta în relief, prevăzută şi cu linii în reţea lustruite, în partea superioară a gâtului, şi o nervură masivă în torsadă, la baza gâtului, a fost descoperită în mormântul de înhumaţie 84 al necropolei de la Bârlad-Valea Seacă235. Este interesant de remarcat că vasul la care ne referim a fost aflat împreună, printre altele, cu o fibulă de bronz cu piciorul înfăşurat, corpul din bandă şi resortul fragmentar, pare-se scurt, o cataramă ovală de fier şi alta de bronz prevăzută cu garnitură rectangulară, un pahar conic faţetat de sticlă, un pieptene de os cu mânerul semicircular şi aripi laterale alveolate, o cană de lut cărămizie de factură romană şi o amforă de tip burduf, piese de inventar care datează mormântul respectiv într-o fază târzie a culturii Sântana de Mureş-Cernjachov,încadrabilă în a doua parte a sec. IV p.Chr. O altă cană asemănătoare de dimensiuni mari, dar de culoare neagră, decorată cu faţete verticale şi oblice pe corp şi o nervură pronunţată pe gât, având un şir de faţete romboidale, a fost semnalată în mormântul 117 al necropolei de la Mihălăşeni, mormânt ce se datează, pe baza mai multor piese de inventar, printre care şi un pahar conic de sticlă cu pereţii groşi, ornamentat cu patru registre de ove, în faza târzie de funcţionare a complexului, plasată cu probabilitate în epoca stăpânirii hunice236. În lumina datelor prezentate, observaţia profesorului Ion Ioniţă după care toate cănile cu gâtul înalt, cum se prezintă şi exemplarele de la Bârlad-Valea Seacă, Mihălăşeni şi Brăviceni, ar aparţine unei faze mai timpurii decât cele cu gâtul scurt237, se dovedeşte că nu poate fi generalizată. Căni de dimensiuni medii şi mari cu corpul globular şi gâtul relativ îngust, cilindric ori uşor tronconic, mai scurt sau mai înalt, fără decor sau cu unul simplu, constând din nervuri în relief dispuse pe gât, ce se plasează din punct de vedere cronologic diferit, au fost semnalate în mai multe situri de tip Sântana de Mureş-Cernjachov, dintre care cităm pe cele de la Târgşor238, Mogoşani239, Spanţov240, Iacobeni241, Bârlad-Valea Seacă242, Rânzeşti243 etc. Tipul 4 (fig. 5, 6) înglobează o cană-ulcior mare (înălţimea 35,6 cm) de culoare neagră, lucrată la roată din pastă fină, cu corpul bitronconic, având partea superioară ornamentată prin faţete verticale delimitate sus de o nervură orizontală, gâtul îngust cilindric, prevăzut cu o nervură orizonată la bază, marginea evazată, fundul inelar şi toarta, rectangulară în secţiune, prinsă de gât şi umăr244. A fost găsită asupra scheletului din mormântul 114, situat în marginea de est a cimitirului (fig. 9,7). Analogii apropiate sau chiar identice pentru acest recipient se găsesc în complexele înrudite de la Spanţov245, Mitreni246, Mogoşani247, Mospinskaja248, Cernjachov249 şi Rodnoj Kraj250.

234 I. Ioniţă, M. Mamalaucă, V. Vornic, op. cit., p. 91, nr. 450. 235 V. Palade, Éléments géto-daces dans le site Sântana de Mures de Bârlad-Valea Seaca, în Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 236, 244, fig. 9, 8; Idem, Aşezarea şi necropola de la Bârlad-Valea Seacă..., p. 114, 193, 503, fig. 116, 11; I. Ioniţă, M. Mamalaucă, V. Vornic, op. cit., p. 66, nr. 323. 236 O. L. Şovan, op. cit., p. 45-46, 168, 185-190, pl. 62, 11; 387. 237 I. Ioniţă, Necropola din secolul al IV-lea d. Hr. de la Rânzeşti (com. Fălciu, jud. Vaslui), în Acta Musei Tutovensis II, Bârlad, 2007, p. 65-66. 238 Gh. Diaconu, op. cit., p. 227, pl. LXXVII, 1. 239 Idem, Mogoşani..., fig. 2, 8; 9, 5. 240 B. Mitrea, C. Preda, op. cit., fig. 16, 4; 39, 3. 241 I. Ioniţă, Contribuţii cu privire la cultura Sîntana de Mures-Cerneahov pe teritoriul R. S. România, în ArhMold IV, Iaşi, 1966, p. 204, fig. 10, 3. 242 V. Palade, Éléments géto-daces..., p. 236, fig. 9, 1, 3, 5, 6, 9. 243 I. Ioniţă, Necropola..., p. 64, 69, fig. 2. 244 I. Ioniţă, M. Mamalaucă, V. Vornic, op. cit., p. 92, nr. 459. 245 B. Mitrea, C. Preda, op. cit., p. 40, fig. 95. 246 Ibidem, op. cit., p. 80, fig. 214, 4. 106

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Trei asemenea căni, dintre care două decorate cu faţete verticale şi pe gât, au fost identificate în necropola de la Mihălăşeni251. Alte căni din această categorie, dar având, în afară de ornamentul de pe umăr, şi un şir de faţete lenticulare pe linia diamerului maxim, provin din descoperirile de la Gavrilovka252, Korovincy253 şi Uspenka254. După părerea diferitor cercetători cănile în discuţie, numite şi „de tip Cistilov”255, nu reprezintă altceva decât transpunerea în lut a vaselor de metal care erau pe larg folosite în Imperiul Roman în secolele IV-V256. Cât priveşte cronologia, cănile de acest tip se datează în fazele târzii ale culturii Sântana de Mureş-Cernjachov, cu precădere în ultima treime a sec. IV p.Chr257. Tipul 5 (fig. 5, 5) conţine o căniţă cenuşie din pastă fină cu gura trilobată, corpul ovoidal, toarta ovală în secţiune şi fundul profilat. A fost găsită în mormântul 68, care aparţinea unei persoane de vârstă juvenis, din sectorul de nord al necropolei (fig. 10, 4). Recipiente de acest tip (marea lor majoritate fiind însă de dimensiuni mai mari), se cunosc în mai multe necropole din aria vestică a culturii Sântana de Mureş-Cernjachov: Târgşor258, Izvorul259, Mălăieşti260, Slobozia- Chişcăreni261, Bârlad-Valea Seacă262, Mihălăşeni263 etc. Este interesant de remarcat că oenochoele citate de la Mihălăşeni, incluse de O. L. Şovan în tipul 8a, datează numai din ultima fază de funcţionare a cimitirului, corespunzătoare ultimelor decenii ale secolului IV p.Chr. şi eventual începutului veacului următor264. Referitor la origine, foarte probabil vasele în discuţie constituie imitaţii ale cănilor romane cărămizii de lut cu gura trilobată, care se întâlnesc tot aproape exclusiv în aria vestică a marelui complex cultural Sântana de Mureş-Cernjachov265. Amforete. Vasele din această categorie, numite în literatura de specialitate şi căni266, ulcioare267 sau chiar oale268 cu două torţi, sunt puţine în necropola de la Brăviceni. Dispunem de doar trei exemplare întregi, care, în funcţie de dimensiuni şi unele detalii de profil, ar putea fi repartizate la două tipuri: Tipul 1 (fig. 3, 3) include două amforete de dimensiuni mici, cu înălţimea de 9,5 şi 13,5 cm, corpul puternic bombat, având diametrul maxim în partea lui inferioară, gâtul scund cilindric, cu sau fără nervură în relief la nivelul prinderii capetelor superioare ale torţilor, buza evazată mai mult

247 Gh. Diaconu, op. cit., fig. 9, 12. 248 B. V. Magomedov, Černjachovskaja kul’tura. Problema etnosa..., p. 51, 243, fig. 41, 2. 249 Ibidem, p. 51, p. 246, fig. 44, 3. 250 Ibidem, p. 51, 246, p. 51, 243, fig. 44, 7. 251 O. L. Şovan, op. cit., p. 31, 79, 116, pl. 34, 7; 134A, 2; 210, 10. 252 E. A. Symonovic, Pamjatniki Cernjachovskoj kul’tury Stepnogo Podneprov’ja, în Sovetskaja archeologija XXIV, Moskva 1955, p. 296, 303, fig. 11, 11; B.V. Magomedov, op. cit., p. 246, fig. 44, 1. 253 Ibidem, p. 243, fig. 41, 1. 254 Ibidem, p. 243, fig. 41, 3. 255 M. Kazanski, R. Legoux, Contribution a l’étude des témoignages archéologiques des Goths en Europe Orientale a l’époque des Grandes Migrations: La cronologie de la culture de Černjachov récente, în Archéologie Médievale XVIII, Paris, 1988, p. 53, pl. V, 75; O. L. Şovan, op. cit., p. 189. 256 Gh. Diaconu, Tîrgşor..., p. 82; B. V. Magomedov, op. cit., p. 53. 257 Ibidem, p. 144; M. Kazanski, R. Legoux, op. cit., p. 53; O. L. Şovan, op. cit., p. 189. 258 Gh. Diaconu, op. cit., p. 59, 243, pl. XCIII, 1. 259 B. Mitrea, C. Preda, op. cit., p. 72, fig. 185, 4. 260 V. Vornic, L. Ciobanu, Căni-oenochoe de lut romane descoperite în complexele culturii Sântana de Mureş-Černjachov din spaţiul pruto-nistrean, în Analele ANTIM 6, Chişinău, 2005, fig. 5, 3. 261 A. N. Levinskij, op. cit., p. 144-145, fig. 25, 8. 262 V. Palade, op. cit., p. 575, 641, 674, fig. 220, 7; 269, 19; 297, 4. 263 O. L. Şovan, op. cit., p. 169, pl. 314, 124. 264 Ibidem, p. 169, 185-190, pl. 387. 265 I. Ioniţă, Din istoria..., p. 105 şi nota 101; B. V. Magomedov, op. cit., p. 63-64; V. Vornic, L. Ciobanu, op. cit., p. 25-35. 266 Gh. Diaconu, op. cit., p. 59. 267 R. Vulpe, op. cit., p. 289-290; B. Mitrea, C. Preda, op. cit., p. 32; I. Dragomir, op. cit., p. 85; T. A. Šcerbakova, Keramiceskij kompleks..., p. 95; B. V. Magomedov, op. cit., p. 52. 268 V. Palade, op. cit., p. 191-192. 107

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro sau mai puţin îngoşată, torţile aproximativ ovale în secţiune şi fundul profilat, uşor concav ori inelar. Provin din unul sau două dintre primele cele circa opt morminte descoperite întâmplător cu prilejul lucrărilor de construcţie (nr. 173-180), din sectorul sudic al cimitirului. Amforete de dimensiuni reduse, de formă mai mult sau puţin similară, se mai găsesc în necropolele de la Izvoare269, Cernjachov270, Obuchov271, Bălăbăneşti272, Târgşor273, Mogoşani274, Spanţov275, Bârlad- Valea Seacă276, Budeşti277 şi Mihălăşeni, exemplarele din complexul de pe Şesul Başeului fiind grupate de O.L. Şovan în tipul 4, cu datare în fazele II şi III ale cimitirului278. Tot etapelor mijlocie şi târzie se atribuie şi cele patru amforete din pastă fină de la Budeşti, recipiente care însă, mai ales după profil, se deosebesc între ele279. Tipul 2 (fig. 5, 8). Amforetă de dimensiuni mai mari, cu înălţimea de circa 25 cm, având corpul ovoidal, gâtul scurt, cilindric, cu o nervură la nivelul de unde pleacă torţile, buza înclinată în afară şi fundul inelar; torţile, aproximativ rectangulare în secţiune, sunt prinse cu un capăt de gât, iar cu altul de umăr. A fost descoperită în mormântul 164, orientat N–S şi bogat în inventar, din marginea de vest a necropolei (fig. 9, 8). De la amforete de acelaşi tip par să provină şi două fragmente de vase cu gâtul relativ larg, aproximativ cilindric, cu o proeminenţă la mijloc, şi buza evazată, recuperate, unul, din acelaşi mormânt 164, iar altul, din mormântul 160, care este distrus din vechime, situat tot la periferia de vest a cimitirului. Analogii apropiate sau chiar identice pentru recipientul nostru păstrat întreg se găsesc în diferite complexe atât din aria vestică, cât şi din cea răsăriteană a culturii Sântana de Mureş-Cernjachov, precum: Barcea280, Lunca281, Uspenka282, Boromlja283, Bârlad-Valea Seacă284, Budeşti285 şi Mihălăşeni286. Referitor la amforetele citate provenind din ultima necropolă, notăm că acestea au fost grupate de autor în două tipuri diferite (tipurile 3 şi 5), dar, dintr-o regretabilă eroare, nici una din seriile respective de vase nu a fost inclusă în diagrama combinatorie287. Totuşi, patru morminte cu asemenea amforete (nr. 3, 70, 74 şi 261), dintre care două de tip 3, iar alte două de tip 5, pe baza altor tipuri de piese de inventar, au fost integrate în tabel, datându-se toate în faza târzie de funcţionare a complexului288. În lumina datelor prezentate, poziţionarea cronologică a ambelor acestor serii de amforete de la Mihălăşeni exclusiv în etapa finală a necropolei se dovedeşte a fi foarte posibilă. Cât priveşte recipientele în discuţie

269 R. Vulpe, op. cit., p. 289-290, fig. 309, 1-2. 270 N. Petrov, Cernjachovskij mogil’nik (po materialam raskopok V. V. Chvojki v 1900-1901 gg.), în Materialy i issledovanija po archeologii SSSR 116, Moskva, 1964, fig. 7, 11, 14. 271 N. M. Kravčenko, O.V. Petrauskas, R.G. Šiškin, A.V. Petrauskas, Pamjatniki archeologii pozdnerimskogo vremeni Pravoberežnoj Kievščiny, Kiev, 2007, p. 207, fig. 82, 1; acest recipient se evidenţiază printr-un decor mai deosebit, constând din caneluri verticale sau uşor oblice lustruite, executate pe corp. 272 E. A. Rikman, Cernjachovskoe selišce u s. Balabanešty, în Materialy i issledovanija po archeologii SSSR 116, Moskva, 1964, fig. 2, 1. 273 Gh. Diaconu, op. cit., p. 59, 242, pl. XCII, 1. 274 Idem, Mogoşani..., fig. 9, 9-10. 275 B. Mitrea, C. Preda, op. cit., p. 32, 246, fig. 69, 3. 276 V. Palade, op. cit., fig. 292, 7. 277 V. Vornic, op. cit., fig. 85, 9. 278 O. L. Şovan, op. cit., p. 170, 185-190, pl. 387. 279 V. Vornic, op. cit., 229, 238, tab. 1. 280 Nicu, Ţau, op. cit., fig. 13, 7. 281 I. Dragomir, op. cit., p. 85, fig. 38, 3. 282 B. V. Magomedov, op. cit., fig. 51, 3. 283 Ibidem, fig. 51, 5. 284 V. Palade, op. cit., fig. 228, 5; 236, 5. 285 E. A. Rikman, Pamjatnik Velikogo pereselenija narodov (po raskopkam poselenija i mogil’nika u sela Budešty), Chişinău, 1967, fig. 21, 2; V. Vornic, op. cit., fig. 103, 4. 286 O. L. Şovan, op. cit., pl. 7A, 5; 38A, 4; 41, 7; 115A, 1; 126, 1; 145A, 10; I. Ioniţă, M. Mamalaucă, V. Vornic, op. cit., p. 22, 36, nr. 85 şi 167. 287 O. L. Şovan, op. cit., p. 169-170, pl. 387. 288 Ibidem. 108

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro de la Brăviceni, pe baza pieselor de inventar cu care se asociază în morminte, dar şi a altor indicii, ele pot fi datate aproximativ la mijlocul său, mai curând, în a doua parte a sec. IV p.Chr. În privinţa originii amforetelor cenuşii descoperite în cuprinsul aşezărilor şi necropolelor culturii Sântana de Mureş-Cernjachov s-au exprimat opinii diferite. Unii cercetători consideră că vasele avute în discuţie derivă din amforele din pastă fină de fabricaţie locală cunoscute în mediul dacilor liberi din secelole II-III p.Chr.289. După părerea altor specialişti, între care se numără în primul rând B.V. Magomedov, cel puţin unele tipuri de amforete, mai cu seamă cele cu gura largă şi corpul mult bombat, îşi au obârşia în vasele cu două torţi lucrate cu mâna din cultura Wielbark, atribuită aproape unanim de către specialişti triburilor gotice290. În ce ne priveşte însă, judecând după faptul că amforetele cenuşii de producţie locală lipsesc cu desăvârşire în complexele din faza timpurie a culturii Sântana de Mureş-Cernjachov, înclinăm să credem că originea acestui tip de vas se află în influenţa atelierelor de olărie provincial-romane.

THE LOCAL POTTERY FROM THE NECROPOLIS OF THE SÂNTANA DE MUREŞ-ČERNJACHOV TYPE NEAR BRĂVICENI VILLAGE

The article presents a description of the local pottery discovered in the necropolis dear Braviceni. As in other archaeological sites dated by IV century BC, the local pottery from Braviceni represents three main types: 1, the hand made ceramics; 2, the rough clay ceramics made on pottery wheel; 3, the fine clay ceramics made on pottery wheel. The hand made ceramics is quite rare, about 6% of the total number of vessels. The repertoire of forms is very limited, differing only pots and lids. The pots can be divided into three categories according to their shape and size. One of the reported category includes two types of pots. The rough clay ceramics made on pottery wheel is better represented. The number of discovered vessels amounts to 40 and represents 38% of the total number of vessels. Two types of vessels are found in this category: pot and bowl. The pot category is most common in Braviceni, belonging to three different types. Bowls are represented only by a single small double truncated cone. The fine clay ceramics made on pottery wheel is the richest type of vessels discovered in the necropolis from Braviceni, however is less numerous and variable as in other similar burials. One can distinguish pots, bowls, cups, and amphorettae, which can be divided in many types and variants. Some of specimens are quite precisely dated, mainly by the second half of the IV century BC.

Lista figurilor Fig. 1. Brăviceni. Ceramică lucrată cu mâna din mormintele 61 (1), 93 (2), 145 (6), groapa 29 (3) şi strat (4, 5). Fig. 2. Brăviceni. Ceramică lucrată la roată din pastă zgrunţuroasă din mormintele 1 (1), 34 (9), 35 (8), 49 (2), 50 (4), 74 (5), 159 (6), 162 (7) şi 173-180 (3). Fig. 3. Brăviceni. Ceramică lucrată la roată din pastă fină din mormintele 7 (1), 35 (5), 44 (4), 88 (6), 91 (7), 169 (2) şi 173-180 (3). Fig. 4. Brăviceni. Castroane lucrate la roată din pastă fină din mormintele 2 (7), 4 (9), 14 (1), 137 (8), 159 (4), 164 (10), 169 (3, 5, 6), 173-180 (2). Fig. 5. Brăviceni. Căni (1-7) şi amforetă (8) lucrate la roată din pastă fină descoperite în mormintele 2 (1), 44 (2), 68 (5), 114 (6), 164 (7, 8) şi 173-180 (3, 4). Fig. 6. Brăviceni. Oale de tip 1a (1), 1b (2), 2 (3), 3 (4), capace (5) şi vase de formă nedeterminată (6) lucrate cu mâna. Fig. 7. Brăviceni. Oale de tip 1a (1), 1b (2), 2a (3), 2b (4), 3 (5) şi castron (6) lucrate la roată din pastă zgrunţuroasă. Fig. 8. Brăviceni. Oale lucrate la roată din pastă fină de tip 1a (1), 1b (2), 2a (3) şi 2b (4).

289 Ibidem, p. 170. 290 B. Magomedov, Wielbarskie tradicii v černjachovskoj gončarnoj keramike, în 20 lat archeologii w Maslomeczu, II, Lublin, 1998, p. 145. 109

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Fig. 9. Brăviceni. Castroane de tip 1 (1), 2a (2), 2b (3), 2c (4), 3 (5), 4 (6), cană de tip 7 (7) şi amforete de tip 2 (8) lucrate la roată din pastă fină. Fig. 10. Brăviceni. Căni lucrate la roată din pastă fină de tip 1a (1), 1b (2), 1c (3), 2 (5) şi 5 (4).

Fig. 1.

110

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 2.

111 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 3.

112 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 4.

113 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 5.

114 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 6.

115 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 7.

116 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 8.

117 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 9.

118 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 10.

119 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND FIBULELE DIGITATE DIN SPAŢIUL CARPATO-DUNĂREANO-PONTIC. Dan Gh.TEODOR*

Key words: digitate, fibulas, early middle ages, slavi.

Cercetările arheologice întreprinse pe scară largă în regiunile carpato-dunăreano-pontice, timp de mai bine de o jumătate de secol, vizând cunoaşterea perioadei evului mediu timpuriu, au reuşit să scoată la iveală un număr considerabil de vestigii pe baza cărora au putut fi clarificate importante aspecte social-economice, etno-demografice, culturale şi spirituale din evoluţia societăţii locale. Între aceste vestigii, importante prin valoarea lor culturală, cronologică şi nu în ultimul rând social-economică şi artistică, se numără şi anumite obiecte vestimentare, cum sunt fibulele aşa numite digitate. Deşi unele exemplare de fibule digitate fuseseră descoperite pe teritoriul României încă din perioada interbelică, de abia odată cu sporirea numărului lor ele au atras atenţia specialiştilor care, în mod firesc, au încercat să le clasifice, să le încadreze din punct de vedere cronologic şi să le atribuie etno-cultural. Pe continentul european, în general, fibulele digitate sunt răspândite în aproape toate ţările, fiind cunoscute câteva mii de exemplare, numeroasele lor variante în ceea ce priveşte formele şi ornamentele fiind datate în principal în perioada secolelor V-VIII d.Hr. şi atestate în cadrul mai multor culturi materiale , precum cea germanică, francă, anglo-saxonă sau bizantină. În regiunile carpato-dunăreano-pontice, în afară de o serie de exemplare care pot fi raportate aspectelor culturale vehiculate de diferite populaţii germanice, a fost documentată şi o categorie aparte de descoperiri pe care unii cercetători le-au denumit fibule digitate slave. Primul care a atribuit acest gen de obiecte vestimentare populaţiei slave a fost savantul german Joachim Werner care, într-un studiu rămas celebru, publicat în anul 1950, a analizat şi clasificat descoperirile de fibule digitate cunoscute atunci din regiunile Ucrainei, Rusiei şi României, susţinând că ele au fost create de către unele grupuri de slavi, care le-au şi difuzat în principal în sud-estul Europei, odată cu migraţiile lor din perioada secolelor VI-VII d. Hr.1. Curând, după J. Werner, arheologul rus Boris Râbakov, într-un amplu articol destinat migraţiei slavilor a considerat şi el că aceste obiecte vestimentare au fost create de aceştia, atelierele lor de producţie aflându-se undeva în zonele Niprului Mijlociu.2 Ulterior şi alţi specialişti au analizat asemenea descoperiri acceptând tale-quale atribuirile etnice, culturale şi cronologice propuse de J. Werner şi B. Râbakov. După ce J. Werner analizase deja câteva din exemplarele provenite din România şi atrăsese atenţia asupra importanţei lor a fost firesc ca, odată cu scoaterea la iveală a unor noi exemplare, mai ales după extinderea cercetărilor arheologice şi unii specialişti români să acorde atenţie unor asemenea vestigii. În această direcţie trebuie amintit în primul rând pe Ion Nestor care a rediscutat pe baza analizei unor noi descoperiri de fibule etapele pătrunderii aici a slavilor şi implicaţiile colonizării lor3, Maria Comşa, care a publicat noi exemplare studiind mai ales tipurile scoase la iveală în Transilvania4 şi Petre Aurelian care, pornind de la piesele descoperite în Dobrogea a considerat că unele exemplare au putut fi create şi în atelierele meşteşugăreşti din imperiul bizantin5.

* Institutul de Arheologie Iaşi, str. Lascăr Catargi, nr. 18. 1 J. Werner, Slawische Bügelfibeln des 7. Jahrhunderts în Reinecke Festschrift, Mainz, 1950, p. 150-172 şi planşele. 2 B. A. Rybakov, Drevnaja Rus`, în Sovetskaja Archeologija, XVII, 1953, p. 23/104. 3 I. Nestor, L` établissement des Slaves en Roumanie à la lumière des quelques découvertes archéologiques reécentes, în Dacia, NS, V, 1961, p. 429-448. 4 Maria Comşa, Unele consideraţii cu privire la originea şi apartenenţa etnică a complexelor cu “fibule digitate”, de tip Gâmbaş-Coşoveni, în Apulum, XI, 1973, p. 259-279 5 A. Petre, Fibulele”digitate” de la Histria (partea I), în SCIV, 16, 1965, 1, p. 69-71; ibidem (partea a II-a), în 120

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro De-alungul anilor, ca urmare a cercetărilor arheologice sistematice sau întâmplător, au fost descoperite alte numeroase fibule digitate, din această categorie, până în prezent în spaţiul carpato- dunăreano-pontic fiind cunoscute circa 90 de exemplare. Întrucât în timp se acumulase un număr destul de mare de asemenea obiecte vestimentare, prezentând o mare varietate de forme şi ornamente, s-a considerat oportun o mai atentă analiză a lor, elaborându-se astfel un studiu mai amplu în care s-a încercat o nouă clasificare, în parte diferită de aceea propusă anterior6. În acest context, cele două categorii de fibule digitate denumite slave, una având o mască umană pe apendicile plăcii piciorului şi alta cu decor zoomorf, ambele prevăzute cu butoni radiali pe marginea plăcii superioare semidiscoidale, au putut fi puse în legătură cu descoperirile similare din alte zone ale Europei, evidenţiindu-se constatarea că, multe exemplare sunt atestate în Crimeea şi zonele de silvostepă de la nordul Mării Negre, fosta Prusie Orientală, în peninsula Balcanică şi îndeosebi în spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Câteva exemplare au fost atestate şi în unele morminte de epocă avarică din Panonnia. S-a emis de către mulţi cercetători părerea că existenţa acestor fibule digitate în anumte regiuni ar indica în mod concret prezenţa slavilor în perioada migraţiei lor din secolele VI-VII d-Hr., dar în unele teritorii în care acestia au pătruns, ca de exemplu în Polonia, Slovacia, Cehia sau sud-estul Germaniei, asemenea tipuri de fibule digitate lipsesc sau apar cu totul incidental. Este însă important de reţinut că cele mai multe din exemplarele cunoscute în România, aproximativ 30, provin din descoperiri izolate, alte 23 fiind scoase la iveală din aşezări, restul fiind aflate în complexe funerare, din care 19 în morminte de înhumaţie şi alte 14 în morminte de incineraţie. Întrucât ritul de înmormântare practicat de slavi până târziu în secolele IX-X a fost cel al incineraţiei, existenţa unui număr destul de mare de fibule digitate în morminte de înhumaţie, precum cele din Crimeea7, Panonnia8 şi din alte părţi9, inclusiv de pe teritoriul carpato-dunăreano- pontic (la Bratei, Corneşti, Histria, Piatra Frecăţei, Adamclisi, Gâmbaş, Săcuieni, Dănceni şi Pruneni), sau raritatea lor evidentă în mormintele de incineraţie(cu excepţie celor de la Sărata Monteoru), rezultă că asemenea piese vestimentare au fost în bună măsură utilizate de populaţii neslave, care aveau ca rit principal de înmormântare inhumaţia. Cele 13 exemplare atestate în mormintele de incineraţie de la Sărata Monteoru10 nu pot sprijini ideea apartenenţei lor exclusiv la cultura slavă, acest rit fiind practicat şi de grupuri etnice diferite ca origine în multe zone ale Europei şi chiar în cadrul cimitirului menţionat de la Sărata Moneoru11. De asemenea, multe exemplare de fibule au fost documentate în aşezări romano-bizantine, la Drobeta-Turnu-Severin 12, Orşova (Dierna)13, Histria14, Dinogeţia,15 Tropaeum Traiani16, Slava Rusă (Ibida)17 şi altele în

SCIV, 16, 1965, 2, p. 275-286; idem, Contribuţia atelierelor romano-bizantine la geneza unor tipuri de fibule ,,digitate” din veacurile VI-VII e. n., în SCIV,17, 1966, 2, p. 255-275. 6 D. Gh. Teodor, Fibulele “digitate”, din secolele VI-VII în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, în ArhMold., XV, 1992, p. 119-152. 7 A. I. Aibabin, Chronologia mogil’nikov Kryma posnerimskogo i rannesrednevekovogo, în Materialy po archeologii, istorii i etnografii Tavrii, tom I, Simferopol, 1990, p. 22-26, fig. 17/2-6; 18/1-3; 19/1-2; 20/1-2, 5-7; 21/1-2, pl. III/1; IV/1-2; VI/1; VII/1-2. 8 Cităm selectiv: T. Horvath, Die awarischen Gräberfelder von Üllö und Kiskörös, în Arh. Hung. XIX, 1935, pl. 23; J. Csálog, Das awarische Gräberfeld von Szakäly-Öreghegy, în Arh. Ert., 1944-1945, V-VI, p. 299, pl. XCIII/23; J. Werner, op. cit., p. 153, 161-162, pl. 29/18,a; 37/11; 38/19; 42/43; D. Csallany, Archäologie Denkmäler der Gepiden im Mitteldonaubecken, Budapesta, 1961, p. 227-228, pl. CCIX/17-18. 9 J. Werner, op. cit., p. 151, pl. 27/4; D. Pallas, Données nouvelles sur quelques boucles et fibules considérées comme avare et slavs et sur Corinth entre le VIe et le IXe siècles, în Bizantino-bulgarica, VII, 1981, p. 306-311; P. Asinokopoulos - Aszaka, Magnesia, Atena, 1982, p. 154, fig. 65 şi 66; Christine Katsouyannopoulu, À propos d’une fibule digitée récemment trouvé en Grece, în XVIIIe Congrès International des études Byzantines. Resumés des communications, vol. I., Moscova, 1991, p. 523. 10 U. Fiedler, Studien zu Gräberfeldern des 6. bis 7. Jarhunderts an der unteren Donau, vol. I. Bonn, 1992, p. 81-84, fig. 11 (unde publică toate fibulele descoperite în necropolă). 11 Nestor, La nécropole slave d’époque ancienne de Sărata Monteoru în Dacia, NS, I, 1957, p. 292. 12 M. Davidescu, Drobeta în secolele I-VII e.n., Craiova, 1980, p. 217, fig. c. 13 G. Török, Das germanische Gräberfeld von Kiszombor und unsere Denkmäler des Völkerwanderungszeit, 121

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Dobrogea18, dar şi în unele părţi din Peninsula Balcanică, în Bulgaria19, Grecia20, Serbia şi Macedonia21, Albania 22 , în Crimeea 23 şi chiar în Asia Mică24. În multe aşezări din România, ca de exemplu la Suceava, Davideni, Hanska, Băleni, Budureasca, Dinogeţia sau Adamclisi, în afară de fibule digitate, în unele complexe de locuire au fost descoperite şi fibule de tip romano-bizantin, turnate sau lucrate manual 25, ceea ce arată că populaţia de acolo a folosit concomitent ambele categorii de piese vestimentare. Urmărind repartiţia teritorială a diverselor tipuri de fibule digitate se constată că în regiunile cuprinse între Carpaţii sudici şi Dunăre sunt concentrate circa 35 de piese, ceea ce reprezintă peste o treime din numărul total al descoperirilor din România. Concentrarea unor astfel obiecte vestimentare în Muntenia, Oltenia şi Banat s-ar putea explica prin faptul că în aceste zone au fost descoperite şi atelierele de producere a unor anumite tipuri de fibule, după cum o dovedesc modelele amprentatoare din Banat26, Felnac27 şi Bucureşti-Tei28. Aceste exemplare, la care se adaugă şi tiparul de la Bernaşovka-Hotin29, arată indubitabil că , în afară de atelierele de orfevrărie din Bizanţ şi din Crimeea, fibule digitate s-au produs în mod cert şi în spaţiul carpato-dunărean. În schimb, în pofida aserţiunii lui B. A. Râbacov că asemenea piese s-ar fi creat şi făurit în principal în zonele Niprului Mijlociu, până în prezent astfel de ateliere în regiunea menţionată nu au fost descoperite. Este de asemenea interesant de reţinut şi faptul că, fibulele digitate de tipul celor aşa zise slave şi îndeosebi cele minaturale, au fost documentate şi într-o zonă relativ limitată din fosta Prusie Orientală, fiind atestate în complexe funerare de incineraţie, din multe locuri30, fiind puse în legătură cu grupul german al herulilor care le-ar fi răspândit aici din regiunea Dunării odată cu migrarea lor către nord, sau ajunse pe calea schimburilor comerciale31, concluzii respinse fără agumente temeinice de unii specialişti, sau încă nu îndeajuns de bine explicate de alţii. Este interesant de arătat că amintitele complexe funerare indentificate în Prusia Orientală, avînd ca inventar fibule digitate de tip dunărean, prin trăsăturile lor de ritual nu au nimic de-a face cu înmormântările specifice, utilizate de slavi.

în Dolgozátok, XII, 1936, p. 136. 14 A. Petre, op. cit. la nota 5. 15 Gh. Ştefan şi colaboratorii, Săpăturile de la Garvăn, în Materiale, VI, 1959, p. 632. 16 Gh. Papuc, O fibulă digitată de la Tropaeum Traiani şi câteva consideraţii asupra fibulelor de acest tip, în Pontica, XX, 1987, p. 207-215. 17 A. Opaiţ, O săpătură de salvare în oraşul antic Ibida, în SCIVA, 42, 1991, 1-2, p. 45, fig. 37-38. 18 D. Gh. Teodor, C. Chiriac, Noi fibule digitate din Dobrogea, în Peuce, III-IV, 2007, p. 241-250 19 Ana Haralambieva, Bügelfibeln aus dem 7 Jh. Südlich der Unteren Donau, în Actes du XIIe Congrés International des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques (1991), vol. 4, Bratislava, 11993, p. 25-32. 20 Vezi nota 9. 21 J. Werner, op. cit., p. 151-152, pl. 27/2; 28/13; K. Kovacević, Archeologija I istorija varvarske kolonizacije juznoslovenskich oblast ad IV do pocetka VII veka, Novi Sad, 1960, p. 63,66, pl. III/9; XVI/74; Vl. Popovic, Les témoins archéologiques des invasions avaro-slaves dans l’Illyricum bizantin, în Mélanges de l’ école francaise de Rome, 87, 1975, p. 457. 22 F. Prendi, Nje varrezë e kulturës arbërore në Lehzë, în Illiria, IX-X, 1979-1980, p. 129, 132, pl. XIV/36; XX/3. 23 Vezi nota 7. 24J. Werner, op. cit., p. 1252, pl. 28/12. 25 D. Gh. Teodor, Consideraţii privind fibulele romano-bizantine din secolele V-VII e.n. în spaţiul carpato- dunăreano-pontic, în Arh. Mold., XII, 1988, p. 197-223. 26 I. Nestor, C. S. Nicolăescu-Plopşor, Der völkerwanderumgszeitlichen Schatz Negrescu, în Germania, 22, 1938, p. 37, pl. 9/2. 27 N. Fettich, Az avarkori mùipar Magyarországon. Das Kunstgewerbe der awarenzeit în Ungarn, în Archaeologica Hungarica, I, 1926, p. 32, pl. IV/21. 28 D. V. Rosetti, Siedlungen der kaizerzeit und völkerwanderungszeit bei Bukarest, în Germania, 18, 19343, p. 207, fig. 1/4. 29 I. S.Vinokur, V. F. Megey, Juvelirna maisternaja rann’oseredn’ovicnich slov’ jan, în Archaeologia, Kiev, 3, 1992, p. 82-95. 30 H. Kühn, Das Problem der masurgermanischen Fibeln in Ostpreussen, în Documenta Archaeologica Wolfgang la Baume dedicata, Bonn, 1956, p. 85-108, pl. XX/1-2; XXI/2; XXII/1, 12-14, 3716-25; XXIII/1-4; XXIV/5, 16. 31 Ibidem, p. 79-108 122

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Fibulele digitate de care ne-am ocupat au ca origine piesele vestimentare mai vechi, de tip roman provincial, având placa superioară în formă de semidisc prevăzută cu butoni şi cu placa piciorului romboidală sau trapezoidală, obiecte preluate şi de lumea germanică răsăriteană. Ele au fost produse în special în regiunea Crimeei, fiind folosite pe scară largă de goţii tetraxiţi de acolo şi răspândite apoi în toate zonele din sud-estul Europei în care diferitele triburi gotice ale vizigoţilor şi ostrogoţilor au migrat. Cu vremea, în procesul producerii lor au apărut o serie de variante, care au devenit o modă chiar şi în imperiu, ca urmare a contactelor stabilite între migratori şi populaţia romano-bizantină. Categoria fibulelor digitate din secolele VI-VII, cu figură zoomorfă pe placa piciorului, au fost probabil produse în atelierele goto-bizantine din Crimeia şi răspândite apoi şi în rândul unor populaţii nomade din zonele învecinate de silvo-stepă prin intermediul unor centre de schimburi comerciale, cum a fost de exemplu posibilele centre meşteşugăreşti de la Pastyrsk32 şi Zimno33, dar şi ca urmare a unor complexe procese de aculturaţie. De aceea, nu excludem ca unele din exemplarele acestei categorii de fibule să fi fost vehiculate, mai ales în zonele de la est de Carpaţi şi de către unele grupuri de populaţie nomadă, mai ales de către anţii alani, împreună cu alte vestigii caracteristice culturii lor, precum fibulele de tip Pastyrsk, aplicele de tip Martinovka, ceramica cenuşie cu lustru şi altele34. Analizând atent circumstanţele în care ele se difuzează pe spaţii geografice relativ întinse, credem că ideea potrivit căreia acest tip de fibule digitate ar putea dovedi o anumită identitate etnică (în speţă slavă), impune o anumită prudenţă, prezenţa acestora pe zone întinse şi în mai multe medii culturale presupunând utilizarea lor de grupuri de populaţii diferite ca origine. În acest sens, trebuie luată în consideraţie şi destinaţia unui asemenea obiect vestimentar folosit la un anume fel de îmbrăcăminte care, după părerea noastră, nu avea nici o tangenţă cu aceea a slavilor din secolele VI-VII. Constatarea că ele erau purtate exclusiv de femei trebuie de asemenea, admisă cu anumite rezerve, de vreme ce astfel de exemplare apar şi în unele morminte de înhumaţie aparţinând după caracteristicile lor anatomice unor bărbaţi35. Faptul că anumite piese au fost lucrate din metale preţioase, din argint sau argint aurit, au dimensiuni mai mari şi ornamente mai bogate indică, aşa cum pe drept cuvânt s-a presupus36, un posibil însemn al unei categorii sociale aparte, apanaj eventual al unei elite, ceea ce ar arăta apartenenţa purtătorilor lor la structuri social-economice şi politice avansate (romano-bizantine, goto-bizantine sau eventual nomade), pe care în mod cert grupurile de slavi din perioada migraţiei lor nu le aveau încă. Ţinând seama de zonele lor de răspândire, de contextul arheologic în care ele apar, de tipologie, forme sau motivele ornamentale, trebuie să conchidem că astfel de obiecte vestimentare nu pot fi considerate o creaţie a slavilor şi nici puse în legătură cu migraţia lor în sud-estul Europei. Producerea acestor piese de îmbrăcăminte credem că trebuie pusă pe seama populaţiilor aflate în strînsă legătură cu imperiul bizantin, centrele lor de producţie aflându-se , aşa cum s-a mai presupus, nu numai în imperiu, ci şi în Crimeia şi în spaţiul carpato-dunărean37. Cauzele dispariţei unor asemenea piese din vestimentaţia epocii sunt încă dificil de precizat, dar deplasările unor noi grupuri de migratori din cursul secolului al VII-lea, care au provocat importante schimbări în structurile social-economice şi politice din sud estul Eruropei, între care abandonarea atelierelor meşteşugăreşti din zonele balcanice ale imperiului, distrugerea pieţelor de desfacere şi nesiguranţa drumurilor comerciale etc., ar putea explica măcar parţial încetarea producerii unor astfel de obiecte. Am ţinut să aducem din nou câteva clarificări în legătură cu originea, atribuirea etno-culturală şi importanţa acestor tipuri de fibule digitate din perioada secolelor VI-VII d-Hr., deoarece în ultimii

32 O. M. Prichodniuk, Stepove naselennja Ukraini ta schidni slov’ jani, Kiev, 2001, p. 60-71. 33 V. V. Aulich, Zimnivs’ ke gorodišce, Kiev, 1972, passim. 34 D. Gh. Teodor, Unele consideraţii privind originea şi cultura anţilor, în Arh. Mold., XVI, 1993, p. 210. 35 I. Nestor, C. S. Nicolăescu-Plopşor, op. cit., p. 153, pl. 29/3; A. Petre, La romanité en Scythie Mineure, Bucureşti, 1987, p. 77, pl. 141/233 b. 36 Fl. Curta, Apariţia slavilor. Istorie şi arheologie la Dunărea de Jos în veacurile VI-VII, Târgovişte, 2006, p. 238, 268-269. 37 D. Gh. Teodor, op. cit. în Arh. Mold., XV. 1992, p. 135-136. 123

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro ani unii cercetători care s-au ocupat de asemenea vestigii au continuat să acrediteze, fără argumente convingătoare, ideea potrivit căreia ele ar fi o creaţie exclusiv slavă şi că prezenţa lor ar putea preciza căile principale ale migraţiei lor în această parte a continentului european.

QUELQUES CONSIDÉRATIONS CONCERNANT LES “FIBULES DIGITÉES” DANS L’ÉSPACE CARPATO-DANUBIEN-PONTIQUE

Dans les régions carpato-danubiennes -pontiques, comme suite des recherches archéologiques on a découvert un nombre considérable de fibules “digitées”. Parmi les nombreuses découvertes de fibules “digitées” dans cette étude on analyse seulement les exemplaires que certains chercheurs ont attribué en exclusivité aux slaves. En ce qui concerne les fibules soi-disantes “slaves” dans les régions carpato-danubiennes-pontiques” on connait environ 90 exemplaires, parmi lesquels approximativement 19 proviennent de tombeaux d’inhumation, 14 de tombeaux d’incinerations, 23 des établissements, les restes mis au jour accidentellement. Le fibules “digitees” sont classifiées en deux groupes principaux, le premiér groupe a inclus les fibules à masque humain sur le pied et le deuxième groupe comprenant les fibulas à figures zoomorphes sur le pied. En analysant les traits caractéristiques des differentes variants de fibules, l’auteur considère que celles-ci ont été produites dans les ateliers de Byzance, de Crimée, ainsi que dans les ateliers carpato- danubiennes, d’ou ils ont été diffusés parmi les populations diverses, romanes, germaniques et nomads (antes, koutrigurs). Les diverses variants du Ier groupe, que du IIe groupe, les procédes techniques, les ornements, la varieté des formes etc., révelent une conception artistique a tradition ancienne, maintenue et ampliphiée par les rapports permanents avec le monde roman tardif et byzantin.

Legenda figurilor Fig. 1. Harta difuzării fibuelor “digitate” din secolele VI-VII d.Hr. în spaţiul carpato-dunăreano- pontic. I, fibule din grupa I-a; II, fibule din grupa a II-a. 1, Cernovka; 2, Raşcov; 3, Draxini; 4, Suceava; 5, Paşcani; 6, Miroslăveşti; 7, Davideni; 8, Iaşi-Crucea lui Ferenţ; 9, Bălteni; 10, Neguleşti; 11, Dănceni; 12, Hanska; 13, Budeşti; 14, Vutcani; 15, Horga; 16, Şuletea; 17, Vinderei; 18, Garvăn; 19, Piatra Frecăţei; 20, Slava Rusă; 21, Adamclisi; 22, Galiţa (Dervent); 23, Bucureşti (Tei, Dămăroaia); 24, Căscioarele; 25, Bucureşti (Băneasa, Soldat Ghivan); 26, Sărata Moneoru; 27, Valea Budureasca; 28, Băleni; 29, Vârtoape; 30, Lăuni; 31, Nanov; 32, Orlea; 33, Brebeni; 34, Fărcaşele; 35, Buletea; 36, Ferigile; 37, Vela; 38, Desa; 39, Vârtop; 40, Coşovenii de Jos; 41, Drănic; 42, Pleniţa; 43, Răcari; 44, Izvoarele; 45, Drobeta-Turnu Severin; 46, Orşova; 47, Veţel; 48, Sarmisegetuza; 49, Felnac; 50, Pecica; 51, Poian; 52, Războieni-Feldioara; 53, Bratei; 54, Filiaşi; 55, Gâmbaş; 56, Corneşti; 57, Săcuieni; 58, Goroşeva; 59, Pietroasele; 60, Pruneni. Fig. 2 Fibule din grupa I. 1, Veţel; 2, Orlea, I; 3, Transilvania; 4, Ferigile; 5, Coşovenii de Jos; 6, Războieni-Feldioara. Fig. 3. Tipuri diferite de fibule din grupa I. 1, Iaşi-Crucea lui Ferenţ; 2, Sarmisegetuza; 3, Bucureşti- Tei; 4, Felnac; 5, Izvoarele; 6, Secuieni. Fig. 4. Fibule din grupa I cu piciorul în formă de liră. 1, Corneşti; 2, Banat; 3, Drănic; 4, 8, Sărata Monteoru; 5, Paşcani; 6, Gâmbaş; 7, Horga. Fig. 5. Fibule din grupa a II-a. 1, Dănceni; 2, Orlea, II; 3, Vinderei; 4, Adamclisi; 5, Draxini.

124

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Légende des figures

Fig. 1. Carte de la diffusion des fibulels “digitées des VIe-VIIe siècles ap.J-C., dans l’éspace carpato- danubienne pontique. 1, Cernovka; 2, Raşkov; 3, Draxini; 4, Suceava; 5, Paşcani; 6, Miroslăveşti; 7, Davideni; 8, Iaşi-Crucea lui Ferenţ; 9, Bălteni; 10, Neguleşti; 11, Dănceni; 12, Hansca; 13, Budeşti; 14, Vutcani; 15, Horga; 16, Şuletea;17, Vinderei; 18Garvăn; 19, Piatra Frecăşei; 20, Slava Rusă; 21, Adamclisi; 22, Galiţa (Dervent); 23, Bucureşti (Tei, Dămăroaia); 24, Căscioarele; 25, Bucureşti (Băneasa. Soldat Ghivan); 26, Sărata Monteoru; 27, Valea Budureasca; 28, Băleni; 29, Vârtoape; 30, Lăuni; 31, Nanov; 32, Orlea; 33, Breebeni; 34, Fărcaşele; 35, Buletea; 36, Ferigile; 37, Vela; 38, Desa; 39, Vârtop; 40, Coşovenii de Jos; 41, Drănic; 42, Pleniţa; 43, Răcari; 44, Izvoarele; 4 5, Drobeta-TurnuSeverin:46, Orşova; 47, Veţel;48, Sarmisegetuza; 49, Felnac; 50, Pecica; 51, Poian; 52, Războieni-Feldioara; 53, Bratei; 54, Filiaşi;: 55, Gâmbaş; 56, Săcuieni; 58, Goroşeva; 59, Pietroasele; 60, Pruneni.

125

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 2. Fibules du premier groupe à masque humain sur pied. 1, Veţel; 2, Orlea, I; 3, Transilvania; 4, Ferigele; 5, Coşovenii de Jos; 6, Războieni-Feldioara.

126

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 3. Fibules du premier groupe.diverses types. 1, Iaşi-Crucea lui Ferenţ; 2, Sarmisegetuza; 3, Bucureşti-Tei; 4, Felnac; 5, Izvoarele; 6, Săcuieni.

127

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 4. Fibules du premier groupe à plaque du pied en forme de lyre. 1, Corneşti; 2, Banat; 3, Drănic; 4, 8, Sărata Monteoru; 5, Paşcani; 6, Gâmbaş; 7, Horga.

128

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 5. Fibules du deuxieme groupe. 1, Dănceni; 2, Orlea, II; 3, Vinderei; 4, Adamclisi; 5, Draxini.

129

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

OBSERVAŢII PRIVIND ÎNCEPUTUL, SFÂRŞITUL ŞI ETAPELE DE EVOLUŢIE ALE CULTURII COSTIŞA - BOTOŞANA - HANSCA (SEC.V-VII ) Ioan MITREA*

Key words: Costişa-Botoşana-Hansca Culture, age of migrations.

Este incontestabil că una din realizările arheologiei româneşti din ultima jumătate de secol este şi aceea privind punerea în evidenţă a unor culturi materiale care s-au succedat în secolele cunoscute deseori sub numele impropriu, de ,,mileniul întunecat”, în fapt în epoca migraţiilor1, pe teritoriul numit, în mod curent, spaţiul vechii Dacii. Dacă multe din regiunile acestui spatiu geografic, cu jumătate de secol în urmă, erau vizibile „pete albe”, astăzi avem o hartă arheologică, pe care s-au succedat mai multe culturi numite după numele primelor situri arheologice descoperite, preluându-se, nu prea fericit, exemplul denumirii culturilor preistorice. Preocuparea pentru cunoaşterea realităţilor arheologice din epoca postromană a dus la definirea unor culturi, răspândite pe arii mai mult sau mai putin intinse ale spaţiului vechii Dacii, completând, de la an la an, harta arheologică a epocii migraţiilor. Aplecarea cercetătorilor spre cunoaşterea culturilor arheologice din epoca migraţiilor a avut şi are, în fond, două obiective majore: cunoaşterea conţinutului, respectiv a ansamblulul de artefacte arheologice specifice şi încadrarea cronologică cât mai exactă a acestor ansambluri culturale. Arheologii, în genere, au fost preocupaţi prioritar de permanenta îmbogăţire a “bazei de date” privind artefactele arheologice şi pe această bază să definească cât mai cuprinzător conţinutul

* Complexul Muzeal ,,Iulian Antonescu” Bacău. Comunicare prezentată la Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice ,,Arheologia mileniului I p. Ch.” ediţia a IX-a, organizată la Ploieşti, în Zilele de 26- 28 august 2010, de către Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. 1 Denumirea acestei epoci a cunoscut în istoriografia românească mai multe formulări. Atât A. D. Xenopol (Cf. Istoria românilor din Dacia Traiana, I, Ediţia a IV-a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 249, ediţie critică publicată sub îngrijirea lui Al. Zub), cât şi N. Iorga (Cf. Istoria românilor, vol. II. Oamenii pământului (până la anul 1000), ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1992, p. 241-245 coordonatorii ediţiei a II-a: Gheorghe Buzatu şi Victor Spinei), vorbeau despre ,,năvălirile barbare” şi ,,năvălitori”. În deceniul al IV-lea al secolului XX-lea Ion Nestor folosea conceptual de ,,epoca migraţiilor”. Într-o scrisoare din 1937 Ion Nestor amintea de „lucrarea privind epoca migraţiilor” la care se angajaseră (Cf. Mircea Babeş, Ion Nestor şi arheologia epocii migraţiilor: începuturile antebelice, în Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice Arheologia mileniului I p. Ch., ediţia a VIII-a, Rezumate, Ploieşti, 20-22 august 2009, p. 3-4 ). În epoca istoriografiei controlată de regimul comunist, mitului romantic al “barbarului” i s-a substituit unul menit să cruţe sensibilităţile ocupanţilor. Aşa că mileniul “năvălirilor barbare” a fost pus sub etichetă neutră a “marilor migraţii” (Cf. Al. Zub, Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură”, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 112). Pentru a evidenţia urmările „pozitive” ale migraţiei slavilor, în opoziţie cu goţii, hunii, avarii, consideraţi distrugători, se vorbea deseori de “colonizarea slavă”. Revenirea la denumirea de “epoca migraţiilor”, folosită cum spuneam de Ion Nestor, creatorul şcolii de “arheologie a epocii migraţiilor “(Cf. I. Mitrea, Ion Nestor (1905-1974) creator de şcoală în arheologia românească, în Zargidava, IV, 2005, p. 25-36), ni se pare firească. În ultima ediţie a tratatului academic de Istoria românilor, vol. II. Daco-romani, romanici, alogeni, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, volum coordonat de Prof. univ. dr. Dumitru Protase şi cercetător pr. I dr. Alexandru Suceveanu, capitolul consacrat epocii migraţiilor poartă titlul: “populaţiile migratoare” (p. 663). În textele referitoare la populaţiile migratoare se folosesc sintagme precum : “migraţia triburilor sarmatice”, “migraţia goţilor” (I. Ioniţă, p. 666, 681), “năvala hunilor, “migraţia hunilor” (L. Bârzu, p. 693, 699), “populaţiile migratoare”, “epoca marilor migraţii” (Dan Gh. Teodor, p. 725, 726). Toate aceste formulări se referă, în fond, la o etapa istorică importantă, denumită generic “epoca migraţiilor”. 130

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro fiecărei culturi, lăsând deseori pe un plan secundar preocuparea de a încadra cronologic cât mai riguros fiecare “sit arheologic” şi pe un plan mai larg fiecare cultură arheologică. Altfel spus arheologii s-au străduit să ne prezinte, cu precădere, fapte, adică artefacte arheologice, şi mai puţin să lămurească mecanismele de producere a lor, în speţă mecanismele de geneză şi evoluţie a culturilor arheologice, ceea ce ţine implicit şi de cronologia fiecărei culturi. În acest context s-au înscris şi preocupările pentru cunoaşterea arheologiei epocii migraţiilor din regiunile est-carpatice ale vechii Dacii, arie denumită deseori ,,spaţiul carpato-nistrean”. În ansamblul epocii migraţiilor, un loc important îl ocupă secolele de mijloc ale acestui timp, adică cele care fac legătura între cultură Sântana de Mureş şi cultură veche românească, ultima identificată, în primul rând, prin cultura Dridu. Descoperirile întâmplătoare din 1962 de la Mănoaia-Costişa, între care şi un cuptor de ars ceramică, din care s-au recuperat câteva vase întregi, au fost încadrate corect de Ion Nestor, care a şi formulat atunci conceptul de cultură Costişa, corespunzătoare perioadei cuprinse între sfârşitul secolului al IV-lea şi prima jumătate a secolului al V-lea, altfel spus o cultură corespunzatoare perioadei de dominaţie hunică, văzută ca o evoluţie firească a culturii Sântana de Mureş în noile condiţii istorice2. Cercetările arheologice sistematice de la Mănoaia-Costişa începute în 1965 şi continuate în anii următori, au oferit o situaţie stratigrafică de excepţie, cu o succesiune de straturi arheologice, fără cezură, atribuite secolelor III-VI3. Cercetările sistematice şi de amploare din aşezarea de la Botoşana-Suceava, cu materiale arheologice importante, pentru epoca la care ne referim, corelate cu cele de la Mănoaia-Costişa, au permis arheologului Dan Gh.Teodor să formuleze conceptul de cultură Costişa-Botoşana.4 După conceptul de cultură Costişa, încadrată între sfârşitul secolului al IV-lea şi prima jumătate al secolului al V-lea5 şi conceptul de cultură Botoşana-Udeşti6 datată în secolele IV-VI, pe baza unor rezultate mai bogate ale cercetărilor arheologice s-a formulat conceptul de cultură Costişa-Botoşana, atribuit, în linii generale secolelor V-VII, şi aparţinând populaţiei autohtone de factură romanică din regiunile est-carpatice7. Conceptul de cultură Costişa -Botoşana, inclusiv încadrarea cronologică a acestei culturi, cu unele nuanţe de detaliu, dar circumscrise tot în limitele secolelor V-VII, a fost preluat de aproape toţi cei care se preocupă de cercetarea arheologică a spaţiului dintre Carpaţi şi Prut în epoca migraţiilor, între care şi semnatarul acestor rânduri.8 Cercetările arheologice de după publicarea monografiei privind aşezarea de la Botoşana-

2 Ion Nestor, Les données archéologiques et la probléme de la formation du peuple romain, în Revue Roumaine d’Histoire, III, 1964, 3, p. 399. 3 Dan Gh. Teodor, V. Căpitanu şi I. Mitrea, Cercetările arheologice de la Mănoaia-Costişa şi contribuţia lor la cunoaşterea culturii materiale locale din sec.V-VI din Moldova, în Carpica, I, 1968, p.233-247. 4 Dan Gh.Teodor, Regiunile răsăritene ale României în secolele VI-VII, în Mem Antiq.,1969,p.185,187,191; idem, La population autochtone dans la region Est-Karpatiq de la Roumanie pendant les Ve-Xe siècles de n.è., în Actes du VIIe Congrès International des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques, vol. II, Praga, 1971, p. 1117-1119; idem,Teritoriul est carpatic în veacurile V-XI, Iaşi, 1978, p. 31-33; idem, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI e.n., Iaşi, 1981, p. 21; idem, Conceptul de cultură “Costişa –Botoşana. Consideraţii privind continuitatea populaţiei autohtone la est de Carpaţi în secolele V-VII e.n., în SAA, I, Iaşi, 1983, p. 2155-227 +6 pag. ilustraţie; idem, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi în secolele V-VII. Aşezarea de la Botoşana-Suceava, Bucureşti, 1984, p. 64-70. 5 Ion Nestor, op. cit., p. 399. 6 Idem, Formarea poporului român, în Istoria poporului român, sub redacţia lui Andrei Oţetea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 97. 7 Cf. lucrările citate mai înainte la nota 4. 8 Ioan Mitrea, Date referitoare la populaţia autohtonă de la răsărit de Carpaţi în sec.V-VI e.n., în SAI, XIV, 1960, p. 192; idem, Contribuţii la cunoaşterea populaţiei locale dintre Carpaţi şi Siret în secolele V-VI e.n., în Mem. Antiq., II, 1970, p. 354 ; idem, Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpaţi şi Siret în secolele VI-IX e.n., în Carpica, XII, 1980, p. 127. În acestă lucrare, având în vedere că ştim cine au fost principalii creatori ai culturii din sec. VI-VII, în loc de numele de cultura Costişa-Botoşana am propus să folosim nominativul de cultură autohtonă de tip romanic. (p.100,128); idem, Aşezarea din secolele VI-IX de la Izvoare-Bahna, Piatra Neamţ, 1998, p. 101. 131

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Suceava9 au confirmat şi întregit cu unele nuanţe conţinutul culturii Costişa-Botoşana. Dupa 1990 luându-se în consideraţie şi realităţile arheologice dintre Prut şi Nistru, respectiv din Bucovina de Nord şi din Basarabia, privitoare la epoca secolelor V-VII, conceptul de cultură Costişa-Botoşana a fost extins şi asupra acestor regiuni, fiind denumită „Costişa-Botoşana-Hansca”10. Treptat şi unii din arheologii de la Chişinău au preluat conceptul de cultură ,,Costişa- Botoşana-Hansca”, ca fiind caracteristic şi spaţiului pruto-nistrean în secolele V-VII11, în vreme ce alţii îl trec sub tăcere, sau îl pun sub semnul întrebării.12 Dacă conţinutul şi aria de răspândire a culturii Costişa-Botoşana(numită acum cultură Costişa-Botoşana-Hansca), sunt azi relativ bine cunoscute, problemele privind cronologia şi etapele de evoluţie internă ale culturii de care ne ocupăm, trebuie sa ne reţină încă atenţia, deoarece lucrurile nu sunt pe deplin lămurite. Facem aceste observaţii nu impinşi de un impuls menit a submina câştigurile de până acum şi cu atât mai puţin din dorinţa de a critica fără temei punctele de vedere deja emise în această chestiune. Într-o asemenea împrejurare trebuie să ne reamintim un gând al lui T. Maiorescu, care e valabil încă şi în istoriografie: ,,A critica e lesne, a construi e greu”13 Oprindu-ne asupra cronologiei şi etapelor de evoluţie ale culturii Costişa-Botoşana-Hansca, în urma acumulării de noi date arheologice, urmărim doar să punem un accent mai decis asupra unor nuante. De menţionat că pe măsura evoluţiei cercetărilor arheologice s-a conturat tot mai mult cronologia culturii Costişa-Botoşana şi etapele sale de evoluţie internă. Astfel, încă din 1978 într-o lucrare de sinteză se făcea aprecierea că „aspectul Costişa- Botoşana din Moldova”, „văzut ca o variantă a culturii Bratei” poate fi datat în secolele V-VI e.n.14, fiind urmat, „între mijlocul secolului al Vl-lea şi până către al treilea sfert al veacului al VII-lea de o altă etapă culturală, Botoşana II-Sipot-Suceva”. În mod corect se sublinia că între cele două etape, respectiv cele două aspecte culturale, sunt multiple legături15, pentru ca peste câţiva ani să fie considerate ca făcând parte din aceeaşi cultură, respectiv din cultura Costişa-Botoşana, încadrată în secolele V-VII.16

9 Dan Gh.Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi în secolele V-VII. Aşezarea de la Botoşana- Suceava, Bucureşti, 1984. 10 Idem, Societatea est-carpatică în perioada celei de-a doua jumătăţi a mileniului I al e.n., în Probleme actuale ale istoriei naţionale şi universale, Chişinău, 1992, p. 11; idem, Regiunile carpato-nistrene în secolele V-X d.Hr., în vol. Spaţiul nord-est carpatic în mileniul întunecat, (coordonator V. Spinei), Iaşi, 1997, p. 84, 111; Ioan Mitrea, Realităţi arheologice şi etno-culturale în spaţiul carpato-nistrean secolele VI-VII, (Rezumat), în Tezele referatelor Sesiunii a III-a a Şcolii seminar, din 27-29 noiembrie 1991, Chişinău, 1991, p. 54-57; idem, op. cit., Carpica XXIII/2, 1992, p. 209-221; idem, Romanitate şi creştinism în secolele V-VI în lumea satelor din spaţiul carpato-nistrean, în Zargidava, I, Bacău, 2002, p. 17-44. 11 Gh. Postică, Unele consideraţii privind interpretarea etnică a monumentelor arheologice medievale timpurii din nordul Bucovinei, în vol. Spaţiul nord-est carpatic în mileniul întunecat, coordonator Victor Spinei, Iaşi, 1997, în care între altele afirmă că “între faza finală a Culturii Tumulilor Carpatici şi începuturile culturii de tip Costişa-Botoşana-Hansca există o legătură genetică”, sau că ”prezenţa culturii Costişa-Botoşana-Hansca, în nordul Bucovinei este neîndoielnică” (p. 122); idem, Civilizaţia medievală timpurie din spaţiul pruto-nistrean (secoleleV-XIII), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007, unde vorbeşte de caracterul romanic al aşezărilor de tipul Costişa-Botoşana-Hansca” (p. 73). 12 Igor Corman într-o lucrare de sinteză, prezentată ca teză de doctorat, intitulată Contribuţii la istoria spaţiului pruto-nistrean în epoca evului mediu timpuriu (sec. V-VII d.Chr.), Chişinău, Editura Cartdidact, 1998, nu menţionează nici o singură dată cultura Costişa-Botoşana-Hansca. Autorul lucrării conchide doar că ”în secolele V-VII, în spaţiul pruto-nistrean poate fi observat un proces de integrare culturală şi etnică a diferitelor neamuri“ (p. 118), şi că în ultimii ani s-au făcut încercări, de asemenea departe de a fi convingătoare de a pune cele mai multe descoperiri arheologice din a doua jumătate a mileniului I d.Chr. pe seama unei populaţii romanice” (p. 8). 13 Al. Zub, De la istoria critică la criticism.Istoriografia română sub semnul modernităţii, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, p. 109. 14 Dan Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI, Iaşi, 1978, p. 31-33. 15 Ibidem, p. 32. 16 Idem, Conceptul de cultură “Costişa Botoşana”... în SAA.I.Iaşi, 1983, p. 215: idem, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi în secolele V-VII..., p.70. 132

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Dacă de la început s-a vorbit de încadrarea culturii Costişa-Botoşana în general în secolele V-VII, iar cercetările ulterioare au confirmat această încadrare, mai greu a fost să se stabilească când anume în cursul secolului al V-lea d.Hr. începe această cultură şi când anume în cursul secolului al VII-lea îşi încheie evoluţia.. Chestiunea nu era doar de detaliu, dar de aceste precizări depindea stabilirea mai exactă a ceea ce precede cultura Costişa-Botoşana-Hansca, respectiv sfârşitul culturii Sântana de Mureş, şi începutul unei noi culturi, cunoscută îndeosebi sub numele de Cultura veche românească. De la început a existat un consens aproape în a accepta că ceea ce numim cultură Costişa- Botoşana începe după jumătatea secolului al V-lea d.Hr. Pentru a preciza cu mai multă certitudine data de început a culturii Costişa-Botoşana era necesar să se stabilească cu mai multă argumentaţie convingătoare data de sfârşit a culturii Sântana de Mureş17 având în vedere că în numeroase situri arheologice, precum la Mănoaia-Costişa, Botoşana, Dodeşti, Davideni, Borşeni, Bacău-Curtea Domnească, etc., peste nivelul târziu al culturii Sântana de Mureş urmau cele mai timpurii arheosituri ale culturii Costişa-Botoşana. Astăzi este acceptat că începuturile culturii Costişa- Botoşana-Hansca trebuie fixate după jumătatea secolulul al V-lea, mai exact după prabuşirea dominaţie hunilor ca urmare a dezastrului de la Nedao din 454 d.Hr.18 Acestă apreciere o întâlnim şi în recenta sinteză academică de Istoria românilor, în care se afirmă tranşant: „cultura Costişa- Botoşana-Hansca specifică secolelor V-VII… îşi are începuturile pe la mijlocul secolulul al V-lea.”19 Dacă începuturile culturii Costişa-Botoşana-Hansca au fost stabilite cu multă certitudine încă de la începutul cercetărilor, în timp făcându-se doar unele nuanţări, mai greu a fost precizată data de sfârşit a acestei culturi. Încă din primele etape ale cercetării s-au exprimat puncte de vedere diferite, izvorâte din analiza mereu mai bogată a rezultatelor acestor cercetări, cu privire la sfârşitul culturii Costişa- Botoşana. Astfel după cum s-a spus mai sus, în unul din primele texte în care se menţiona conceptul de cultură Costişa-Botoşana se considera că acest aspect cultural acoperă doar secolele V-VI.20 În sinteza privind teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI se conchidea că ultima etapă din evoluţia culturii Costişa-Botoşana „o constitutie perioada cuprinsă între mijlocul secolulul al VI-lea şi secolul al VII-lea inclusiv”.21 Atunci când s-a definit conceptul de cultură Costişa-Botoşana se afirma că a doua fază, adică ultima, a acestei culturi se încheie în primul sau primele decenii ale secolulul al VII-lea22. Într-o lucrare de sinteză privind situaţia istorică din regiunea subcarpatică a Moldovei, se afirmă că a doua etapă a culturii Costişa-Botoşana, considerată şi ultima, cuprinde a doua jumătate a secolulul al VI-lea şi întreg secolul al VII-lea.23 În monografia aşezării de la Botoşana, limita cronologică superioară a acestei aşezari era admisă ca fiind în jurul anului 6oo e.n., limită considerată ca valabilă şi pentru cultura Costişa-Botoşana, în general.24 Într-un manual universitar mai recent se afirmă că în fapt cultura Costişa-Botoşana-Hansca, precum şi corespondentele sale de la sud de Carpaţi, respectiv cultura Cireşeanu-Ipoteşti-Cândeşti şi Bratei-Ţaga-Biharea din Transilvania, „datează din secolele V-VII (dar cu prelungiri şi dincolo de aceste limite cronologice)” ceea ce ne lasă să înţelegem că şi în spaţiul est-carpatic cultura Costişa- Botoşana-Hansca ocupă, în fapt, tot secolul al VII-lea.25

17 Ioan Mitrea, Observaţii privind sfârşitul culturii Sântana de Mureş şi începuturile culturii Costişa- Botoşana-Hansca, în stadiul actual al cercetărilor arheologice ,Carpica, XXXIV, 2005, p. 131-142. 18 Ibidem, p. 138-140. 19 Dan Gh. Teodor, Populaţia autohtonă din regiunile extracarpatice în secolele V-VII, în Istoria românilor, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 652, 654. 20 Idem, Regiunile răsăritene ale României în secolele VI-VII, în Mem.Anitq., I, 1969, p. 185-187. 21 Idem, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n. …, p. 31. 22 Idem, Conceptul de cultură “Costişa-Botoşana”…, p. 217, 222. 23 Ioan Mitrea, Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpaţi şi Siret în secolele VI-IX, în Carpica, XII, 1980, p. 99. 24 Dan Gh. Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi …, p. 64-65. 25 Idem, Etnogeneza românească …, în Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, 133

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro În monografia aşezării de la Davideni, cea mai mare aşezare din secolele V-VII din spaţiul est-carpatic, cercetată până acum, pe baza analizei bogatului volum de artefacte arheologice descoperite, se afirmă că „evoluţia culturii Costişa-Botoşana-Hansca începe în a doua jumătate a secolulul al V-lea, după prabuşirea dominaţiei nominale a hunilor în aceste regiuni şi se încheie spre sfârşitul secolulul al VII-lea”.26 În sinteza academică de Istoria românilor, amintită deja, se apreciază că faza finală a culturii Costişa-Botoşana-Hansca cuprinde sfârşitul secolulul al VI-lea şi prima jumătate secolului al VII-lea.27 În ceea ce priveşte etapele de evoluţie internă ale culturii Costişa - Botoşana s-a vorbit de două sau trei etape, sau faze, încadrate mereu însă în limitele secolelor V-VII.28 Încă de la primele cercetări arheologice şi respectiv valorificarea ştiinţifică a acestora care a făcut posibilă formularea conceptului de cultură Costişa-Botoşana, prima etapă a acestei culturi a fost încadrată între începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al V-lea d.Hr. şi începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al Vl-lea, încadrare confirmată de evoluţia cercetărilor arheologice de pâna acum.29 Pentru etapa următoare, adică de la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al VI-lea şi într-o mare parte a secolului al VII-lea, sau chiar acoperind tot acest secol, uneori s-a considerat că avem doar încă o etapă a culturii Costişa-Botoşana30, iar alteori s-a considerat că, în acest răstimp, putem surprinde încă două etape. În textul din recenta sinteză academică arheologul care are cea mai mare contribuţie la definirea conceptulului de cultură Costişa-Botoşana şi încadrarea cronologică a acestei culturi, conchide că în cadrul acestei culturi putem delimita trei etape şi anume: a) prima etapă între mijlocul secolului al V-lea şi mijlocul secolului al VI-lea; b) a doua etapă ar cuprinde a doua jumătate a secolului al Vl-lea şi c) etapă finală, a treia, ar cuprinde sfârşitul secolului al VI-lea şi prima jumătate a secolului al VII-lea.31 La prima vedere s-ar putea spune că această cronologie poate fi acceptată, susţinută fiind şi de unele cercetări arheologice mai vechi. Observaţiile făcute însă în câteva situri arheologice în care s-au făcut cercetări de mai mare amploare, în ultimele decenii ale sec. al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea ne sugerează unele puncte de vedere diferite. Dacă limitele cronologice generale ale culturii Costişa-Botoşana-Hansca, respectiv secolele V-VII, precum şi încadrarea cronologică a primei etape din evoluţia acestei culturi rămân valabile, confirmate şi de ultimele cercetări ne-a atras atenţia faptul că este foarte greu de surprins diferenţe specifice între artefactele arheologice din a doua jumătate a secolului al VI-lea şi cele atribuite secolului al VII-lea. Pe de altă parte, aşa cum s-a dovedit prin cercetările de la Izvoare- Bahna, Davideni şi Borşeni,situri cunoscute din regiunea subcarpatică a Moldovei, peste orizonturile finale ale culturii Costişa-Botoşana-Hansca, se suprapun cele mai vechi arheosituri ale unei noi culturi, numită, în mod curent, Cultura veche românească. Fără a intra în detalii, cercetările arheologice din spatiul carpato-nistrean au dovedit că de pe la sfârşitul secolului al VII-lea, dar cu deosebire începând cu secolul al VIII-lea al primului mileniu creştin, ne aflăm în faţa unei noi realităţi culturale pe care o numim cu o sintagma generică, civilizaţia veche românească. În aceste condiţii considerăm că în stadiul actual al cercetărilor privind cronologia şi respectiv etapele de evoluţie ale culturii Costişa-Botoşana-Hansca, este necesară o reconsiderare

Coordonator Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Bucureşti,1995, p. 344. 26 Ioan Mitrea, Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca migraţiilor. Aşezarea de la Davideni din secolele V-VIII, Editura “Constantin Matasă”, Piatra-Neamţ, 2001, p. 205-206. 27 Dan Gh. Teodor, Populaţia autohtonă din regiunile extracarpatice în secolele V-VIII, în Istoria românilor, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 654-655. 28 Cf.lurările citate la notele 4, 8, 9, 11, 23, 26. 29 Dan Gh.Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI…, p. 31; idem, Conceptul de cultură “Costişa- Botoşana”…, p. 222, nota 5; Ioan Mitrea, Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpaţi şi Siret…, p. 98-99; Dan Gh. Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi …, p. 64; Ioan Mitrea, Comunităţi săteşti la est de Carpaţi..., p. 205; Dan Gh. Teodor, Populaţia autohtonă din regiunile extracarpatice în secolele V-VII…, p. 655. 30 Dan Gh. Teodor, Teritoriul est carpatic în veacurile V-XI …, p. 31-33; idem, Conceptul de cultură “Costişa-Botoşana”…, p. 222, nota 5. 31 Idem, Populaţia autohtonă din regiunile extracarpatice în secolele V-VII, în Istoria românilor, 2001, p. 654-655. 134

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro a unor puncte de vedere, exprimate în ultimele decenii, care au văzut doar două etape în evoluţia acestei culturi32 şi să acceptăm, prin urmare, mai decişi următoarea schemă cronologică: cultura Costişa-Botoşana-Hansca aparţinând populaţiei locale, romanice, din spaţiul carpato-nistrean, influenţată fiind şi de factori externi, cum ar fi legăturile cu lumea şi civilizaţia bizantină dar şi cu grupurile alogene ajunse în acete regiuni în condiţiile specifice fenomenului de migraţie a popoarelor, poate fi încadrată în general în secolele V-VII. Începuturile acestei culturi pot fi situate imediat după jumătatea secolului al V-lea, respectiv după bătălia de la Nedao din 454, care a marcat prăbuşirea dominaţiei hunilor în Europa centrală şi de răsărit, şi se încheie spre sfârşitul sau chiar la sfârşitul secolului al VII. Este momentul în care începe a se diferenţia o nouă cultură, numită cum s-a mai spus cultura sau civilizaţia veche românească.33 În evoluţia internă a culturii Costişa-Botoşana-Hansca putem delimita, în stadiul actual al cercetărilor, două etape, relativ bine definite: prima etapă cuprinde a doua jumătate a secolului al V-lea şi prima jumătate a secolului al VI-lea, respectiv cuprinde răstimpul dintre 454 – şi 560/565, iar a doua etapă începe imediat după jumătatea secolului al VI-lea, respectiv de pe la 560/565, şi durează până spre şfârşitul secolului al VII-lea, când îşi începe evoluţia civilizaţia veche românească, cum s-a mai subliniat mai sus. În fapt culturile regionale de tip Costişa-Botoşana-Hansca din spaţiul carpato-nistrean, Ipoteşti-Ciurel-Cândeşti de la sud de Carpaţi şi cultura Bratei-Ţaga-Sighişoara-Biharea din Transilvania, Bihor şi Maramureş, având numeroase trăsături comune şi aparţinând, în general, secolelor V-VII stau la baza civilizaţiei vechi româneşti, care se individualizează din cursul secolului al VIII-lea al primului mileniu creştin.34

OBSERVATIONS ABOUT THE BEGINNING, THE END AND THE STAGES EVOLUTION OF CULTURE COSTISA-BOTOSANA-HANSCA (V-VII CENTURIES)

In the study, are discussed some problems concerning the chronology of Culture Costişa-Botoşana- Hansca, specific culture for carpatho-dniestrean areal in the age migrations. In the current state of research, the Culture Costişa- Botoşana-Hansca evolution begins from the mid- fifth century and lasts until the end of the seventh century. In the evolution of this culture are two main stages.The first stage comprises the second half of the fifth century and the first half of the sixth century(from 454 until 560/565 approx.); the second stage comprises the second half of the sixth century and,almost entirely, the seventh century(approx 560/565 until approx. 700). With the beginning of eighth century old Romanian culture is formed.

32 Dan Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI …, p. 31-33; idem, Conceptul de cultură “Costişa-Botoşana”…, p. 222, nota 5; Ioan Mitrea, Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpaţi şi Siret …, p. 98-99; idem, Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca migraţiilor …, p. 205-206; idem, Romanitate şi creştinism în secolele V-VI în lumea satelor din spaţiul carpato-nistrean, în Zargidava, I, 2002, p. 22. 33 Nelu Zugravu, Istoria romanităţii nord-dunărene(sec.II-VIII). Contribuţii la etnogeneza românilor, Iaşi, 1994, p. 168-169; Dan Gh. Teodor, Etnogeneza românilor, în Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Bucureşti, 1995, p. 352-354; Ioan Mitrea, De când începe istoria românilor?, în AMM, XV-XXI,Vaslui, 1993-1998, p. 7-11; Eugenia Zaharia, Dan Gh. Teodor, R. Theodorescu, Civilizaţia româneasc: influienţe culturale bizantine şi apusene, în Istoria românilor, vol.III, Cordonatori Acad. Ştefan Pascu, Acad. Răzvan Theodorescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 288-291. În toate aceste lucrări secolul al VIII-lea este un moment de referinţă în istoria primului mileniu creştin din spaţiul vechii Dacii. 34 Cf. lucrările citate mai sus, la nota 33. 135

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

CÂTEVA MONEDE DIN DOUĂ COLECŢII BÂRLĂDENE Sorin LANGU*, Cristian ONEL**

Key words: Barlad, coins, Provincia Dacia type, Papal coin.

În colecţiile multor particulari din întreaga lume se află foarte multe monede, mai mult sau mai puţin importante din punct de vedere numismatic. Introducerea lor în circuitul ştiinţific este necesară, deşi sunt destule cazuri în care astfel de monede au produs confuzii.1 Monedele pe care le prezentăm în continuare fac parte din colecţia profesorului Costel Giurcanu şi a profesorului Marian Bolum, provenienţa fiind, în toate cazurile zona oraşului Bârlad.2 Câteva precizări: nouă ne-au fost accesibile doar prin intermediul fotografiilor, din descrierea monedelor lipsind orice dată metrologică. Lotul de monede este eterogen: monede antice şi medievale.

AE. Sestert Filip Arabul (244-249). Atelier probabil Sarmisegetusa. Anii iulie 247 - iulie 248. An II. Tip B3. Colecţie C. Giurcanu.

AR. Trojak. Polonia. Ştefan Bathory (1576- 1587). Atelier Olkusz (semn monetar pe revers – Przegonia. Georg Hose, şeful monetăriei din oraş. Anul 1585.4 Ciupită în două locuri. Colecţie C. Giurcanu.

* Profesor dr., Şcoala cu clasele I-VIII, nr. 26 „Ion Creangă”, Galaţi; ** Profesor dr., Şcoala cu clasele I-VIII „Veniamin Costachi”, Roşieşti, judeţul Vaslui; 1 Gh. Mănucu-Adameşteanu, E. Popuşoi, Monede bizantine descoperite la est de Carpaţi, în AM, XXIII-XXIV, 2003, p. 349-360. 2 Alt lot de monede din aceeaşi colecţie a fost prezentat cu ocazia Sesiunii Ştiinţifice Naţionale de Istorie de la Vaslui, 2009. 3 Nikola Crnobrnja, Novac provincije Dakije u zbirci Svetozara St. Dušanića, Beograd, 1993, p. 27, I. Winkler, Moneda PROVINCIA DACIA, SCN, V, 1971, p. 157, C. Gazdac, Circulatia monetara în Dacia şi provinciile învecinate de la Traian la Constantin I, vol. I-II, Cluj-Napoca, 2002 , p. 206-207, 321, 561-591, I. Glodariu, Istoria României.Transilvania, I, Cluj-Napoca, 1997, p. 119, C.Munteanu, Repertoriul descoperirilor monetare de tip Provincia Dacia, în Acta Terrae Septemcastrensis, II, Sibiu, 2003, p. 107-125, C. Găzdac, Aspects of coin circulation in Roman Dacia, în Roman Coins Outside the Empire.Ways and Phases, Contexts and Functions. Proceedings of the ESF/SCH Exploratory Workshop, Raziwill Palace, Nieborow (Poland), 3-6 september 2005, Weteren, 2008, p. 269-294, Agnes Alföldy-Găzdac, C. Găzdac, The Coinage „Provincia Dacia” – a Coinage for one Province only? (AD 246-257), în AMN, 39-40/1, 2002-2003, p. 247-258. 4 Dariusz Ejzenhart, Znaki mennicze na trojakach polskich, Wroclaw, 2008, p. 24. 136

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

AR. Trojak. Polonia. Ştefan Bathory (1576- 1587). Atelier Riga (semn monetar pe revers). Hermann Wulff, seful monetăriei (1571-1586). Anul 1586.5 Colecţie C. Giurcanu.

AR. Trojak. Polonia. Litwa. Sigismund III Wasa (1587-1632). Atelier Wilna (semn monetar pe revers – Syrokomla: Dimitri Chalecki, vistirnic al Lituaniei, 1590-1598). Anul 1592.6 Colecţie M. Bolum.

AR. Trojak. Polonia.. Sigismund III Wasa (1587-1632). Atelier Olkusz. Jan Firlej, mare vistiernic al Poloniei, 1590-1609. Anul 1594.7 Colecţie C.Giurcanu.

AR. Trojak. Polonia. Litwa. Sigismund III Wasa (1587-1632). Atelier Wilna (semn monetar pe revers – Syrokomla: Dimitri Chalecki, vistirnic al Lituaniei, 1590-1598). Anul 1595.8 Perforată rotund. Colecţie M. Bolum.

AR. Trojak. Transilvania. Sigismund Bathory (1587-1632). Atelier Baia Mare Anul 1598.9

5 Ibidem, p. 54. 6 Ibidem, p. 43. 7 Ibidem, p. 24. 8 Ibidem, p. 43. 9 C. Buzdugan, Monede şi bancnote româneşti, Bucureşti, 1977, p. 143.

137

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

AE, Quattrino, Statul Papal, Benedict XIV (1740-1758). Atelier Bologna. Anul 1743.10

După emitenţi cele 8 monede aparţin: Imperiului Roman – 1 ex., Uniunea Polonă – Lituaniană – 5 ex., Transilvania – 1 ex. şi Statul Papal – 1 ex.

Monedele de tip „Provincia Dacia” au fost emise în intervalul 246-257 de mai mulţi împăraţi romani. Atelierul din care au fost bătute aceste monede este controversat: Viminacium,11 capitala Moesiei Superior, Apulum12 sau Ulpia Traiana Sarmisegetusa13. Sunt monede provinciale cu circulaţie locală, emiterea lor fiind cauzată de greutatea cu care era aprovizionată provincia în timpul atacurilor carpice. De altfel prima emisiune are loc 246-247 şi coincide cu marele atac al carpilor din anii 242-24714, este totodată şi anul cel mai productiv monetar,15 stopat cu greu de împăratul Filip Arabul. Cert este că au circulat pe teritoriul întregii Dacii,16 şi chiar în zonele apropiate, ca Illyricum17, Pannonia18 sau Moesia Superior.19 Singura monedă de acest tip găsită în afara provinciei Dacia, sau a teritoriului dominat de romani, a fost la Lieşti (jud.Galaţi),20 moneda prezentată de noi fiind a doua, dacă provenienţa se menţine.

Emisiuni uzuale romane, de la Viminacium sunt cunoscute în judeţul Vaslui la Huşi şi Tăcuta21 (monede de la Ttraianus Decius şi respectiv, Gordianus III) aşa că apariţia monedei provinciale dacice nu este o surpriză ea putând fi adusă de carpii întorşi din expediţia asupra provinciei.

Cei cinci troiaci polonezi, doi de la Ştefan Bathory şi trei de la Sigismund III Wasa reprezinză o prezenţă comună în Moldova sfârşitului de secol XVI, unde au o pondere de aproape 25% în circulaţia monetară.22 Triplii groşi au fost bătuţi pentru prima oară din ordinul lui Sigismund I în anul 1528, dar va fi emis în cantităţi mari de-abia după reforma monetară a lui Ştefan Bathory din anii 1578-1580.23 Fiind o monedă cu un conţinut de metal preţios de 884 ‰ era intens tezaurizată, fiind preferată în toate cele trei ţări româneşti, mai ales în contextul în care asprul se devalorizase24 iar talerii – leu erau încă la începutul circulaţiei lor în Ţările Române25. În Moldova va circula masiv până în 1604,

10 Standard Catalog of World Coins 1701-1800, 3rd edition, 2001, p. 829. 11 Ferenc Martin, Kolonialpragungen Aus Moesia Superior Und Dacia, Budapesta-Bonn, 1992, p. 10, 13. 12 Nikola Crnobrnja, op. cit., p. 31, O. Iliescu, The history of Coins in Romania (cca 1500 B.C.- 2000 A.D.), Bucharest, 2002, p. 133. 13 R. Ardevan, Monetăria provincială de la Sarmisegetusa, BSNR, 86-87, 1992-1993, p. 120. 14 A.Bejan, Dacia Felix. Istoria Daciei romane, Timişoara, 1998, p. 52. 15 Agnes Alföldy-Găzdac, C.Găzdac, op. cit, p. 250. 16 C.Preda, Enciclopedie de numismatică antică în România, Bucureşti, 2008, p. 127. 17 I. Winkler, op. cit., p. 153-5. 18 Agnes Alföldy-Găzdac, C.Găzdac, op. cit, p. 252. 19 Ibidem, p. 253. 20 I. Winkler, op. cit., p. 157. 21 Monnaies et parures du Musée Départemental “Stefan cel Mare” de Vaslui, Iaşi, 2007, p. 96 şi 98. 22 B. Murgescu, Circulaţia monetară în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1996, p. 126. 23 Ibidem. 24 A. Smaranda, Mic Lexicon de numismatică, Bucureşti, 2006, p. 11. 25 V. Butnariu, Moldova între „spaţii monetare” şi „raţiuni de stat”. SCN, XII, 1998, p. 162-163. 138

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro dată la care troiacul se devalorizează cu 10% iar trupele poloneze se retrag din ţară,26 dar va fi întâlnită până la sfârşitul sec. XVIII27. Judeţul Vaslui înregistrează 5 tezaure monetare în care se găsesc troiaci polonezi: Vetrişoaia cu o piesă emisă de Ştefan Bathory în numele coroanei şi 2 de la Sigismund III Wasa28; Baltaţi cu 5 piese emise în numele coroanei de Sigismund III Wasa, 3 piese emise la Riga de Ştefan Bathory29; Dumbrava Roşie cu 131 troiaci30 emişi de Ştefan Bathory în numele Coroanei – 1 monedă, 113 de Sigismund III Wasa, 7 emişi de Sigismund în numele Lituaniei şi 10 emişi de acelaşi Sigismund în numele oraşului Riga; Tanacu31 cu 12 monede de la Ştefan Bathory şi 102 monede de la Sigismund III Wasa; Zapodeni cu o piesă de la Ştefan Bathory şi 1 piesă de la Sigismund III Wasa.32 Monede izolate au fost descoperite la Bârlad33 şi Vaslui34 Prezenţa în hinterlandul bârlădean a cestor monede nu constituie aşadar o surpriză ci doar un fapt comun pentru sfârşitul sec.XVII şi începutul sec. XVIII. Triplii groşi transilvăneni sunt emişi de Sigismund Bathory, pentru prima oară în 1594, după model polonez35. În Moldova ei încep să circule după 160536, în ultimul deceniu al secolului XVI circulând talerii transilvăneni37. Această penetraţie se vede şi în cazul Ţării Româneşti, vezi de exemplu tezaurul de la Câmpulung – Muscel38 ceea ce ne conduce la ideea că moneda transilvăneană a intrat după 1600 în circulaţia monetară a statului moldovean. Ultima monedă este de provenienţă papală, fiind emisă de oraşul Bologna în anul 1743. Monedele papale nu fac parte din circulaţia monetară românească a sec. XVIII39, ele nefiind întâlnite decât cu totul accidental. Dacă provenienţa monedelor este menţinută, considerăm utilă publicarea acestui lot de monede, în contextul în care monedele prezentate oferă noi informaţii despre circulaţia monetară din zona Bârladului.

SOME COINS FROM TWO COLLECTIONS BARLADENE

The authors describe 8 coins from the surroundings of Barlad town, Vaslui county. First is a Roman Provincial Coin, „Provincia Dacia” type, issued by Philip the Arab, 5 of them are Polish silver triple groschen, 2 of Stephen Bathory, 3 from Zygmund III Wasa, 1 triple groschen issued bz Tanssylvania from Zygmund Bathory, and last one, a Papal coin from the time of Pope Benedict XIV.

26 Ibidem, p. 172. 27 T. Rădulescu, Tezaurul de monede şi podoabe din secolele XVII-XVIII descoperit la Craiova – „Manutanţă”, în Monedă şi comerţ în sud-estul Europei, III, Sibiu, 2009, p. 172 şi nota 308. 28 Monnaies et parures, p. 54-55. 29 Ibidem, p. 54-56. 30 Sunt nu mai puţin de 5 sume diferite în ceea ce priveşte numărul troiacilor: la pag.4, într-o primă informare despre monede ni se oferă numărul de 32 pentru troiaci, tot la pag. 4 într-o defalcare pe emitenţi reies 133 troiaci, în defalcarea pe ani de emitere p. 9-15 reies 125 troiaci, dar la totalul aceluiaşi table să apară 132 de troiaci; în fine, din descrierea monedelor reies 131 de troiaci, cifră pe care am luat-o în calcul. E. Popuşoi, N. Arnăutu, Tezaurul de la Bârlad-Dumbrava Roşie, Secolele XVI-XVII. Catalog, Bârlad, 1999. 31 B. Mitrea, Descoperiri monetare în România (1974-1976) (XVIII-XX), în BSNR, 70-74, 1976-1980, p. 607, nr. 337. 32 A.Berciu-Drăghicescu, Repertoriul descoperirilor monetare de pe teritoriul Moldovei (secolele XIV-XVI), în Caietul seminarului special de ştiinţe auxiliare, II, Bucureşti, 1990, p. 91, nr. 151. 33 L. Munteanu, M. Rotaru, C. Onel, Descoperiri monetare din judeţul Vaslui, în Elanul, 69, nov. 2007, p. 2. 34 Monnaies et parures, p.105-106, un szeleg emis la Riga. 35 B. Murgescu, op. cit., p. 151. 36 V. Butnariu, op.cit., p.164 37 Ibidem. 38 A. Smaranda, Şt. Trâmbaciu, Trei tezaure monetare din secolele XV-XVII descoperite în zona oraşului Câmpulung – Muscel, BSNR, 70-74, 1976-1980, p. 344. 39 D. Ungureanu, Monedele aflate în circulaţie în Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XVIII-lea – Putere de circulaţie şi cursuri de schimb, CN, IX-XI, 2003-2005, p. 455-468, autorul analizează situaţia de la sud de Carpaţi, dar noi credem că poate fi extinsă şi la est de Carpaţi. 139

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro MEMORIALISTICĂ

RÂSUL “SUBVERSIV” AL COPILĂRIEI Nicolae CREŢU∗

Key words: childhood, novels, Bogdan Popescu, communism.

Secolul devenit cu un deceniu în urmă cel „trecut”, dar şi începutul de nou secol (şi de mileniu, al treilea de la Cristos) poartă – adâncă, indelebilă, dureroasă – „amprenta” politicului, a răvăşirilor, aberaţiilor şi traumelor de o amploare a consecinţelor lor tragice fără precedent. Niciodată n-a fost lumea noastră, a „planetei albastre”, martora – şi victima – unor mai mari atrocităţi, săvârşite în numele unor ideologii difuzate propagandistic la acea „scară” a masificării prin care o anume demagogie, pretins „democrată”, tehnologiile media şi premisele unui fond de prejudecăţi şi de „mituri” apte să devină „terenul” prielnic, deschis manipulării politice, au condus la totalitarismul mussolinian, hitlerist, ca şi la cel stalinist, la fanatismul nipon, regimuri dictatoriale (Franco, Salazar), confruntări Est vs. Vest (Coreea, Vietnam), terorism european (Irlanda, bascii în Spania) şi „jihad”-uri; fabricarea de mituri ale unor „lideri” maximi (gen Mao, Fidel Castro, Sadam Husein) şi şefi politico-religioşi („ayatolahi”, finanţatori nababi ai terorismului mondial), propagatori ai unor noi ideologii îndărătul „valorilor” cărora, fluturate prea insistent pentru a fi şi credibile ca adevărat martor al elaborării şi difuzării ideilor şi argumentelor lor, pot să stea mai curând interese înnobilate, astfel pentru a „trece” mai uşor către destinatarii unui atare discurs (globalizare, chiar „ecologism”). Istoricii care, ca Fukuyama, s-au grăbit să clameze „sfârşitul istoriei”, analiştii- filosofi ai postmodernităţii nu pot ei înşişi, până la urmă, ignora, nici minimaliza formele intrării într-o etapă a istoriei „în mers”, în care noile ideologii şi rezistenţa la ele, tensiunile pe care le provoacă tehnologiile media, informatice şi ale comunicării, ca şi vulnerabilităţile economiei şi sistemului bancar „globalizate” menţin politicul în prim-plan: e drept, asociat nu numai, ca întotdeauna, cu problematica socială, ci şi – tot mai mult – cu curentele dominante ale societăţii civile: feminism, minorităţi – all kinds, protecţia mediului, multiculturalism... Zona până încă nu prea de mult „roşie” (regimurile comuniste, postbelice, satelite – de voie, de nevoie – Moscovei) a Europei, inclusiv, evident, românii de indiferent care parte a Prutului au ieşit, de peste două decenii, de sub „zodia” geopolitică a „secerei şi ciocanului” şi a intervenţiilor militare „frăţeşti”, represive, de altădată, pentru a intra în „tranziţia” spre (prelungită, ca în România) sau pe la alţii, cu un ritm mult mai bun, chiar în capitalism, fără atâtea simulacre şi tergiversări ca ale vreunui „model original” iliescist. Era de aşteptat ca libertatea în cultură să ducă şi la o producţie literar-artistică prilejuită de schimbare (cărţi, filme şi spectacole de teatru, în special) în stare acum să „vorbească” necenzurat şi neinhibat despre zecile de ani de comunism, să rostească adevărurile dure şi dureroase ale unei istorii necontrafăcute, necosmetizate în dependenţă de vreo dogmă, după cum şi „prezentul”, lumea „tranziţiei”, cu derutele, vicleimurile şi măsluirile ei, cu agitaţia şi dedesubturile unui anume soi de febră a parvenirii, cu tentaţia muncii în străinătate şi „barocul” aparte al unor veleităţi şi mofturi de VIP-uri kitsch, sfidând amploarea unor drame sociale reale, aveau destule de oferit (teme, perspective de ordinul înţelegerii şi atitudinii, „formule” estetice) eventualelor autentice energii şi cutezanţe în materie de creativitate. Şi unele rezultate s-au ivit, s-au acumulat într-o oarecare măsură în scurgerea timpului. Din toate, am ales însă pentru „acum şi aici” o categorie specială a prozei narative (romanul, de fapt) definibilă pornind de la alegerea tocmai a acelei imagini a „lumii” comuniste accesibilă doar „ochilor” de copil: o metaforică „retină” care vede, captează şi judecă în felul ei, altfel decât adulţii, acea istorie „pe trăite” care fusese fundalul şi „mediul” timpului ei mai proaspăt, mai puţin încordat şi totodată, cu mai puţină (sau deloc) vehemenţă retrospectivă, ori dezlănţuiri ironice, parodice etc., lăsate, toate cele pomenite, „pe mâna”, sigur, celor mari.

∗ Prof. univ. dr., Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi. 140

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Aşadar, cum arată politicul – „citit”, văzut, descoperit, cu neastâmpărul, puritatea şi prospeţimea privirii „subversive” a copilăriei?

Înainte de a alege şi a ne opri asupra câtorva romane româneşti, ar merita, poate, aruncată o scurtă ochire şi către alte culturi, dar literatura nu are, totuşi, cine ştie ce de oferit, notabil cu adevărat: doar pe Oskar Mazerath, al lui Günther Grass (din Toba de tinichea – timpul istoric al nazismului şi al Germaniei postbelice sub ocupaţia învingătorilor). Mai bogată se arată a fi paleta filmului, cu Cria cuervos al lui Carlos Saura (Spania lui Franco), Amarcord al lui Fellini (Italia mussoliniană) sau Kolea, un splendid film ceh în care invazia „frăţească”, sovietică, din august 1968 şi urmările ei apar în optica unui mic martor rus (protagonistul din titlu) „uitat” de mama sa, sătulă de paradisul lui Stalin şi Brejnev, în grija unui „soţ” ceh - „trambulină” către R. F. Germania. Într-un fel sau altul, de fiecare dată, mai apăsat sau mai discret, fulgurant eventual, ceea ce ni se comunică, cu o miză esenţială în alegerea „unghiului” propriu copilăriei, este amestecul de ridicol şi fanatism, de falsitate şi sălbăticie, primitivism, grotesc, din aria politicului, fie că el este un „miez” insolitat, scos din tiparele reprezentărilor comune, graţie „ochilor” de copil, fie, dimpotrivă, o „ramă” din când în când băgată în seamă, fără insistenţă, eclipsată (totuşi, nu absentă, nu ignorată) de temele şi problemele vârstei, raport prin excelenţă ironic, discret ironic, cu atât mai eficace în „demontarea” unei retorici propagandistice pompos şablonarde, atât de găunoasă că nu merită muniţia unor înverşunări îndreptate împotriva-i. Băiuţeii fraţilor Filip şi Matei Florian este, întrucâtva, şi aşa ceva: accentul nu cade, totuşi, pe „raportarea” – copilărească, of course – la politic, nu. În prim plan e chiar „libertatea” copilăriei, fie şi pe fundalul cenuşiului comunist: ce răzbate dinspre politic nu e deloc reliefat crâncen, acuztor şi ridicolul celui trecut încă apropiat, în „trimiteri” mai curând oblice, en passant, este şi aşa ex-pus, poate chiar mai bine astfel decât cu o masivă, grea mobilizare retorică anti-. Altfel, în sorescienele La lilieci (în special câteva din seria volumelor cu acest titlu) – gen de text(e) inclasabil(e), ironia, abilă şi alunecoasă a autorului induce şi ea râsul „politizat” (ei nu, nu chiar) al cititorului. Şi, sigur, şi despre Orbitor (mai mult în vol. II, Corpul) ar fi câteva ceva de spus pe aceeaşi temă, a ridiculizării comunismului („dejist” şi ceauşist, deopotrivă). Dar mult mai demn de atenţie mi se pare un roman relativ încă recent, operă a unui autor, şi el, încă relativ tânăr: Cine adoarme ultimul, de Bogdan Popescu.

Chiar dacă, eventual, în miezul de „poveste” şi sens stă cu totul altceva, o dimensiune a istoriei „pe trăite” nu-i poate, totuşi, lipsi romanului, dată fiind intruziunea acesteia, inevitabilă, în existenţe şi destine, în acel climat, de o mai complexă „formulă”, în care socialul şi politicul, ideologiile şi repezentările mentale modelate ori distorsionate de ele, dominante şi evoluţii ale pshihologiei sociale intră în joc, într-o imagine suficient de cuprinzătoare şi de adâncită a „lumii”. Nu scapă unei atare „dimensiuni” a viziunii măcar implicite în narratum decât parabola transistorică, opţiune care presupune înceţoşarea coordonatelor de spaţiu şi timp în favoarea unor reliefuri expresive şi accente semantice de intenţie generalizatoare. Unde este „istoria” în lumile ficţionale” ale lui Kafka, de pildă? Dar, trebuie să recunoaştem, nu acesta e drumul cel mare (larg şi mult adesea bătut) al romanului, ci mai curând Excepţia ce luminează oblic dominantele, permanenţele imaginarului romanesc. Când reperele temporale sunt ale unei secţiuni „decupate” din vârste ale procesului istoric mai apropiate de noi, încă „fierbinţi”, neclasate „muzeal”, creşte un anume risc (estetic, şi nu numai) de alunecare într-o zonă a ideologiilor, a retoricilor lor, ca şi, nu mai puţin, în tot soiul de înverşunări şi vehemenţe condamnatoare, „procuroriale”, care nu pot decât deforma şi altera vitalitatea epicului, oricât de îndreptăţită şi chiar nobilă, moralmente, ar fi judecata „postumă” la care chemăm acum, „azi”, timpurile care au fost nu de mult – până mai „ieri” – ale istoriei „în mers”, cunoscute şi multora dintre cititori, nu numai autorului, tot pe trăite. „Soluţia” unui ecleraj aparte, dintr-o perspectivă care, fără a nici îndulci, nici falsifica, să aibă un relief şi o expresivitate remarcabile este în Cine adoarme ultimul, romanul din 2007 al lui Bogdan Popescu, una care merită, cu siguranţă, să fie obiectul unei analize special consacrate ei, pe măsura varietăţii gamei de procedee din aria sa şi a tonusului unei

141

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro creativităţi cuceritoare tocmai prin naturaleţea, relaxarea şi hazul nesilit, umorul pe care i le conferă evitarea oricărei ostentaţii, „etalări” etc. a unor asemenea preţioase calităţi, nici o clipă însă lăsate să se autosubmineze prin excesive sublinieri date lor înseşi.

Băiatul directorului de şcoală din Satul cu Sfinţi, acel „Ectoraş” de altădată, a crescut, e „acum” student în „marele oraş”, întors printre ai săi, cu necazul unei restanţe pe cap şi nu chiar cu mare chef de a „toci” pentru examenul în perspectivă: ipostaza lui de „Repetentu”, cum îi încondeiază imaginea în ochii satului, pornit împotriva lui, eternul şi universalul suplinitor Marin Foişte, şi el unul dintre naratorii romanului, Scrisorile pe care le aşterne pe hârtie – dar fără a le trimite nimănui, cum aflăm spre final – arată bine că întoarcerea sa nu e atât una într-un „spaţiu” pe care să-l simtă ca al său, cât, mai curând, în timp, spre copilăria şi adolescenţa trăite acolo, în „Satul cu Sfinţi”, între oamenii lui, cu mentalităţile, isprăvile şi poveştile lor, toate – văzute cu ochii vârstelor acelora, duse, revolute, cărora „scrisorile” le recreează, le recheamă din trecut, emoţia, prospeţimea, intensitatea cu care s-au imprimat memoriei „trăitului”. Fluxul rememorativ, ca şi „salturile”, sunt cu certitudine generate, impulsionate prioritar, chiar decisiv, de nuclee perene ale afectivităţii, fără a înţelege, prin aceasta numai şi numai ceea ce poartă o pecete vădit emoţională, ba chiar mai mult: tocmai liantul rememorărilor e de o altă natură, deşi el însuşi cu iradieri aparte în „stratul” afectului. Conştiinţa unei situări în plan secund, faţă de „ceilalţi” (din grupul – sau „ceata” – de copii, de adolescenţi, în care apare şi el, dar niciodată în prim-plan), nu lipseşte din niciuna din succesivele „imersiuni” (epistolare) în propriu-i trecut, indiferent de „culoarea” şi atmosfera uneia sau altei „felii” de timp trăit, decupate compoziţional în „scrisorile” dominate de retrospecţie, ale „Repetentului”: fie ele – „culoarea” şi atmosfera de care vorbesc – de ordinul unei bucurii a libertăţii şi „aventurii” copilăreşti, din secvenţa vânătorii (cu prăştiile) de guguştiuci, fie de trecerea brutală, de şoc, de la o asemenea luminozitate la confruntarea cu moartea, acolo, după expediţia la jăpşi, la locul numit „Gropanu”, unde moare înecat Lică-„rudarul”, cum şi de spectacolul sui generis pe care şi-l dau lor înşişi, unii altora, băieţandrii „Satului cu Sfinţi” (la doi paşi de „Căminul cultural” şi de filmele oferite de „nea Ghiţă”), luându-şi pe rând „zborul” de pe stiva de baloţi de paie, timp care e şi al unui colportaj (infantil) de „istorii” nu numai ale lor, ale celor mici, ci şi ale „Satului cu Sfinţi”, ale întregii comunităţi. Mereu, el, „Ectoraş” de atunci, e undeva mai „în umbră”, în umbra altora, a acelora care domină, dinamizează, îi trag şi pe alţii în jocul lor, graţie „autorităţii” ce li se recunoaşte, seducţiei căreia „ceilalţi” nu-i rezistă. Despre ce e vorba? Este, de fiecare dată, o eclipsare, chiar marginalizare, ca rezultat al unui dat temperamental insurmontabil? Aşa pare să fie în primele două secvenţe retrospective amintite mai sus. Dar dincolo, în „exerciţiile de zbor”? Aparent, aceeaşi eclipsare: însă, în mod cert, de data aceasta există şi o sugestie – şi ea nu e deloc de neglijat – de efasare, aşadar de cu totul altceva. Efasare: voită retragere din prim-plan, auto-„marginalizarea” ca refuz tacit al participării la pervertitoarea „strigare peste sat”, tot mai deşucheată. De fapt, romanul, aşa cum i-a configurat lui „Ectoraş” prezenţa sa de être de papier, peste asemenea nuanţări – de la o „scrisoare”/ secvenţă la alta, pe o gamă portretistică ce nu-i destramă unitatea, face tocmai din această situare a băiatului lui „Jivinoiu” în umbra altora şi din sensibilitatea lui mai delicată premisele mărturiei credibile, de peste ani, a „epistolierului” din „Satul cu Sfinţi”, cu firea lui retractilă, interiorizată, nesuspectabilă niciodată de vreun narcisism al memoriei, în pagini în care alţii strălucesc, conduc, îi trag şi pe ceilalţi după ei, „în joc”: în „jocul” care nu e totdeauna (sau nu numai) joc. Şi joaca, şi jocurile lor, ale acestor pui de ţărani, nu au un „spaţiu” doar celor mici accesibil, rezervat. Ar fi, pentru copilăria la ţară, un lux de neimaginat, dacă nu chiar un moft „de oraş”. Lumile vârstelor, generaţiilor se amestecă, se „molipsesc” (dinspre părinţi şi bătrâni spre copii), se arată mai deschise, mai permeabile, nu repliate în ele însele. Mai aspră uneori, copilăria la sat, e totuşi, mai liberă, mai puţin naivă, cei mari nu-şi feresc prea mult de văzul şi auzul unor băieţandri ca „Vieru”, „Baronu”, „Ectoraş” nici vorbele, nici felul lor de a gândi şi de a judeca lumea, oamenii, viaţa, nici, mai cu seamă, abundente, proliferante, „istoriile”, pe care şi ei, ca mai vârstnicii, le deapănă, le colportează, poate le mai şi înfloresc uneori, dar mai ales le savurează ca pe o „pradă” a plăcerii lor de a istorisi, de a se „da mari”, de a râde, a ironiza, pe seama a ceea ce e pe cale de a rămâne

142

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro prin ceva – nerv epic, culoare şi climat al „istoriilor”, vervă stilistică, grotesc, ridicol, ciudăţenii, fantastic – în memoria colectivă, duse acolo de anonima „gură a satului”. Şi aşa se face că şi ceea ce ţine de social, de politic, de sloganurile, clişeele, minciunile ideologiei oficiale, ale propagandei comuniste (ceauşiste), altfel spus, coordonatele istoriei „pe trăite”, pătrund în roman, dar nu detestate vituperant, nu şarjate satiric, ci dezvăluite/ captate cu un umor special, care nu îndulceşte, nici nu „fardează” nimic, însă evită şi orice retorică a indignării, condamnatoare, „demascatoare” etc. Minciuna, ridicolul, grotescul unui „sistem” politic putred din rădăcini sunt în Cine adoarme ultimul nu „denunţate”grandilocvent, dimpotrivă, supuse unui ecleraj decrispat, de un efect reliefant puternic şi original tocmai pentru că e ferit de orice ostentaţie, exces, peroraţie patetică. Fiindcă nici un soi de astfel de îngroşare nu s-ar potrivi persperctivei naratoriale alese (cea modelator-matricială, care şi le subordonează şi pe celelalte două: „lecţiile” lui Foişte şi „cronica” (anonimă) a satului): şi anume, cea a epistolierului „Repetentu”, în care supravieţuieşte – „încapsulat” ca memorie a copilăriei – „Ectoraş”. Alegere strategică, decisivă: copilul nu este încă zoon politikon, el îşi trăieşte jocurile, aventurile, emoţiile, şi atât, astfel că trimiterile spre social şi politic, propagandă şi ideologie etc. nu apar decât „oblic”, parcă în treacăt, dându-se peste ele „din întâmplare”, şi fără ca, în confruntarea ce se produce, să se apese în vreun fel pe „pedala” stilistică a unor reacţii supradimensionate. Aşa se câştigă, în plan estetic, o eficienţă sporită şi de o prospeţime a „formulei”, care datorează mult unei atare „candori” copilăreşti. Climatul ei e „secretul” luminozităţii şi umorului cu care realităţi grave ale istoriei noastre recente sunt prinse în ficţiunea narativă fără încrâncenări şi insistenţe a căror retorică ar dilua mai curând: invers, aproape „litotic”, părând să lase acel nivel al textului, al imaginarului, oarecum „în schiţă”, sugestiile lor, comprimate parcă astfel, menţinute într-o stare nucleică, deliberat „nedevelopată”, rămânând, de aceea, să lucreze în noi cititorii, să-şi prelungească (în actul lecturii şi după) ecouri stârnite tocmai de brevitatea şi eliptismul acelor „detalii” montate în text, „captate” în ficţiune ca din întâmplare şi neadâncit, „în treacăt”. Şi, iată, aşa se arată în Cine adoarme ultimul semne ale timpului, toate asociate cu ceea ce urcă „la suprafaţă” venind din memoria durabilă a copilăriei: adică dinspre „Ectoraş” către „Repetentu”, în „scrisorile” lui Mişu al factorului poştal din sat, profitând de turmentarea obişnuită a tatălui, dă gata ceata de băieţandri răsfăţându-i cu dulciuri à gogo: dar de unde banii şi ce căutau ei în plicurile desfăcute de Mişu? Destinatar ultim le era comandantul soldaţilor de felul lui Cătănuţă, dacă îşi doreau permisii. Corupţie? Da: „mica”, nu cea „mare”. Dar „Odraslă” al şoferului poreclit „Butelie”? El de unde şi cum de are atâţia bani pe mână de le „sponsorizează” celorlaţi „zborul”, salturile de pe baloţii de paie, dar numai dacă licitează la deşuchierile „strigării peste sat” sui generis a puştimii? Nu, nu i-a furat, n-a fost nevoie, are „Butelie” de unde să-i dea pentru aşa ceva, cum i-a plătit şi „lecţiile” de sex cu circăreasa, cum a ştiut să „ungă” pe cine trebuia ca să i se uite lui, tatălui, accidentul moral de care era vinovat. Realităţi ale unor vremi încă apropiate, în care buteliile de aragaz, insuficiente faţă de cerere, te puteau face „cineva”, bogat şi influent în lumea „comunistă”, retrânsă, măruntă, care e şi a „Satului cu Sfinţi”. Amprenta timpurilor, fixată în deformările, tertipurile, „inventivitatea” lui „a face rost”. Şcoala, învăţătura, profesiile? „Repetentu” – epistolier măsoară în mintea sa de „acum” un fel de micşorare, în timp, a turlelor bisericii din sat faţă de cum apăreau ele ochilor de copii ai lui „Ectoraş” („enorme”), temător că vor da peste ele – accident „aviatic” rural – piloţii mereu beţi ai „avionului care stropea culturile” şi de la ei gândul sare la visul (rămas „suspendat”) de a zbura al lui Icu. Inteligent, ar fi putut deveni pilot, cum visase, de-ar fi avut ai săi bani pentru preparaţii. În virajele şi salturile memoriei asociative a naratorului se lasă „citite” injustiţiile sociale ale sistemului pretins egalitar şi, ca totul să se lege în „partitura” scripturală susţinută de amintirile lui „Ectoraş”, liantul îl oferă propriile sale spaime, complexe şi umilinţe, gravate în memorie de teroarea „treptelor” şi de oameni ai şcolii lipsisţi de orice vocaţie pentru catedră, dar abili în a face bani din preparaţii, chiar cu preţul minciunilor, către părinţi, despre progresele odraslelor, lucrativă, „îmbrobodire”. O realitate socială (care contrazicea evident, „tezele” propagandei demagogice) şi corolarele ei de ordinul psihologiei sociale trec spre cititor, cu avantajul estetic al neîncărcării textului cu accente protestatare, nici măcar din prizontul de mai târziu („Repetentu” şi „scrisorile” lui), ci cu năduful copilului şi adolescentului de atunci.

143

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Nici satul, „lume” originară, spaţiu al copilăriei – vârstă aurorală, nu e idealizat, imaginea lui păstrată în memoria afectivă a „epistolierului” din roman nu e deloc edulcorată, dimpotrivă. Ipostaza matinală a restanţierului „cotropit” subit de „o furie amestecată cu neputinţă” în timp ce „râneşte la porci”, cu toate detaliile ei descriptive câtuşi de puţin neosemănătoriste, e mai curând un „antidot”, prozaic cât încape (şi vizual şi olfactiv), împotriva oricăror (eventuale) ispite lirice „pastorale”, rusticane. Iarăşi un salt şi urmărim soarta bietei scoafe ologite la trasport, sacrificată fără a-i aduce tatălui lui „Ectoraş” profitul scontat când „investise” în ea. Mica „lume” a satului – „spaţiu” al ficţiunii rezumă în mic mecanismele blocate de atâta planificare socialistă şi „vigilenţă”, ale sistemului comunist-ceauşist. Răspunsul real al oamenilor la minciunile propagandei şi blocajele dindărătul lor? Beţiile, ironia ţărănească faţă de clişeele vremii şi limba lor de lemn, grotescul în care eşuează acestea, ca orice „transplant” artificial, replierea într-un soi de inventivitate rurală în materie de căi de supravieţuire, nu înfruntând sistemul, ci „supunându”-i-se, dar, deliberat sau nu, cam à la Svejk al lui Hašek, falsa obedienţă împingând totul către burlesc, ridicol, hierpbolice dilatări în cheie grotescă. Mai ales formele de „adaptare” (indivizi, dar şi „satul”, comunitatea rurală) la „sistem” şi vremi sunt de o inventivitate barocă plină de haz şi de o truculentă inventivitate în „Satul cu Sfinţi” al ficţiunii romaneşti. Dărnicia Dunării – mai exact a „Bălţii” ei, plină de peşte, ca şi „jăpşile” copilăriei lui „Ectoraş” – n-avea cum să-i facă pe răsfăţaţii unei asemenea (aproape!) Pays de Cocagne prea harnici la muncile câmpului. Se zbate „Bâta” cu via ei de viţă nobilă, boierească, ba se mai împrumută pentru asta şi pe la bănci. Abia îndiguirile de sub comunişti i-au mai scos din lenea lor, moştenită din tată în fiu. Câte unul ca Florea Cucu se învăluie într-un aer de legendă, cu traiul lui parcă „imun” la orice constrângeri terestre, pragmatice, departe de tiparele de vieţuire şi mentalitate comune, obişnuite, ale atâtor altora. Nu e un adevărat exploit narativ să-l înfăţişezi cititorului pe acest personaj, sărac dar „mare iubitor de băuturi beţive”, cu apucături de muieratic care i-au adus porecla-„nume” de „pasăre zbanghie” (nărăvită la „cuiburi” străine), nu doar ca pe un „epicurian” înnăscut, dar în pacea şi blândeţea sălăşuirii nu departe de porcul lui de rasă puturoasă, tratat de stăpân cu o „europeană” (avant la lettre) blândeţe, aprope ca pe un înţelept (sage) – su pote un Dumnezeu terestru (netulburat de nimic, nici măcar de „divinul” din el, „practicat” şi ...ignorat) -, pe acest Florea Cucu, domnind peste „Paradisul” său („curtea întinsă şi nelucrată”), pământ niciodată desţelenit, de-a lungul multor „generaţii de firi visătoare şi contemplative”? Suntem la mare distanţă de Pripasul rebrenianului Ion şi de imensa lui sete de „pământuri”. Dar dacă în astfel de pagini naraţiunea şi portretistica bat spre legendă şi mitic, în altele – nici acolo, însă, obsesia pământului – îşi dezvăluie paleta ei colorată, împletire chiar de pitoresc şi „ingeniozitate” barocă, o întrepiditate ţărănească, adaptată „vremilor”, descurcăreaţă, versatilă, în stare să se strecoare cu abilitate printre rigidităţile şi interdicţiile „sistemului” (social-economic, dar pe temelii – declarate ca atare – de doctrină, de fapt: dogmă, politică). Aşa este, în acelaşi sat cu indolentul paradisiac Florea Cucu, intrepidul ”Tatapopii”, bătrânul cu „stofă de negustor” în el, comerciant universal în lumea lui „a face rost de”, de sub dictatură. Căile lui, subterane? Mituirea, pilele – activişti, hoţia practicată ramificat, în reţele pornite pe întrajutorare, între „specializări” (metal, materiale de construcţii, alimente şi băuturi, baterii electrice,vânat din braconaj, diploma popii-fiu, cumpărată pentru odrasla-loază pe cadouri şi peşcheşuri duse cui trebuia, ca să se mai „închidă ochii” la blestematele de examene etc.) care au nevoie unele de altele, sub imperativul imediat al cel puţin supravieţuirii, dar – la o altă treaptă – şi al unei reale prosperităţi, ieşită din circuitele „ingenioase” ale comerţului „la negru”, înfloritor pe fondul penuriei din celălalt, de la lumina zilei. O mentalitate atât de răspândită, curentă de fapt, încât ea a trecut, molipsindu-i şi pe mucoşii satului, de la cei mari către cei mici. Metalul prăştiilor bune pentru vânat guguştiucii din jăpşi e furat, elasticul se şterpeleşte de la chiloţii-„gogoşar” ai bunicii, puşi la uscat, tot ei, băieţandrii din ceată, mai fură din ouăle greu de „contabilizat”, ca să aibă ceva la troc pentru alviţa, cam suspectă, de la „Tatapopii”. Cine să condamne apucătura, când „Măria-sa” Statul comunist e cel mai mare hoţ şi jefuitor imaginabil, dincolo de formulele sforăitoare (şi goale) ale ideologiei, propagandei, demagogiei? Neîndoielnic, în conştiinţa cititorului polimorfia unei atare „şcoli” publice a spiritului descurcăreţ, cu imaginabilul lui „decalog” (înşală! fură! minte! corupe!..., în sinteză: „descurcă-te”!) nu are cum

144

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro să nu conducă la o, măcar, tresărire morală – nu, nu „moralistă” – la gândul consecinţelor în timp ale unui atât de vast proces de pervertire morală, de ruinare a înseşi temeliilor de „cinste”, de „adevăr” şi de „bine”, textul romanului, în schimb, nu-şi ia „precauţia” (de ordinul unei retorici morale explicite, negru pe alb) vreunei condamnări, în numele unui ethos nesmintit din tiparele-i adânci şi perene, şi o face, cu siguranţă, deliberat, asumat. Nu pentru că ar fi de partea agenţilor activi, determinaţi, ai acestei pervertiri, dar ştiindu-se bine că verbalizarea intertextuală a unei „evaluări” negative (teză morală, „condamnare”) în numele tradiţiei, ori al religiei, ba chiar şi mai dezinvolte, poate ambigui, „mustrări” ori „urecheli”, după vârsta păcătosului) nu ar avea nici în plan moral, nici în cel estetic, nici o eficienţă. Invers, „neutralitatea” sub acest raport creează o sugestie de mărturie venită nu de undeva din afară, ci chiar din vălmăşagul inerţial al trăitului, iar reacţia morală a cititorului, fără să se stingă ca o superficială şi trecătoare „tresărire”, se amplifică în viziunea gravă, lăuntrică, a acestuia privind urmările, incalculabile, în perspectiva viitorului, ale unei asemenea ireversibile alterări a fondului nostru moral, al neamului, sub pecetea de neşters (în totalitate) a unor timpuri aberante, adânc deformatoare. Este, de altfel cred, şi ceea ce şi-a propus autorul, sub acest unghi, în Cel ce adoarme ultimul.

Se va fi înţeles, poate, nu chiar toate ilustrările acelei „amprente” a istoriei, „în mers”, a timpurilor, a politicului etc. „culese” mai sus, aduse în matca abordării care mă interesează sunt raportabile, mereu, la naratorul-epistolar „Repetentu”, depozitar şi rememorator a ceea ce a trăit şi simţit, a văzut şi auzit acel „Ectoraş” al copilăriei. Captarea în fluxul textual a unor detalii, momente şi micro-situaţii, ca „din întâmplare”, cu aerul de „în treacăt” (totuşi, nu la modul aluziv, asta niciodată), aşa încât prezenţa lor, mai peste tot, în discursul narativ „datează” istoric şi social (mai cu seamă psihosocial), în ultimă instanţă: politic, în fond, climatul – mai mult decât un „cadru” istoric recent – unor „vremi” aberante, profund deformatoare, pentru individ, dar deoportivă şi pentru comunitate. Portretul şi „povestea” lui „Tatapopii” nu sunt supuse epistolar („Repetentu”), ci în una din lecţiile lui Foişte, înfruntarea reciprocă, paradigmatic polarizată, dintre „Gogoaşă”- nostalgicul (tacit) al regimului comunist-ceauşist şi, de cealaltă parte, primarul post-decembrist „Cap de Şobolan” e, la rându-i, o secvenţă montată în „partitura” distribuită compoziţional, de către romancier, unui soi de anonim „cronicar” al satului. Nici una din cele trei „voci” naratoriale nu este privată de posibilitatea de a aduce în fluxul istorisirii (şi în arborescenţa atâtor „istorii”), şi astfel de „semnalizări”, oarecum fulgurante, ale istoriei, „pe trăite”, ale unui timp istoric precizat, cu implicaţiile morale, politice, sociale, de mentalitate mai cu seamă (ca rezultantă de sinteză), proprii lui. Efectul global e unul de orchestrare compoziţional-semantică, aptă să recâştige prin „însumare” şi sinteză ceea ce părea să piardă prin menţinerea unor atare semne ale „vremii” într-o stare nucleică, neamplificată retoric, mai mult: sugerând chiar şi relativa detaşare a unei includeri (a semnelor „vremii”) în discursul romanesc doar în „treacăt”, în inerţia asocierilor şi înlănţuirilor rememorative, de obicei „în trena” unor întâmplări şi trăiri puternic marcate afectiv, care domină, ele, nu pomenitele „semne” istorice, fluxul naraţiei. Dacă am pornit dinspre „Ectoraş”-„Repetentu” către ceilalţi doi naratori, este pentru că impactul global, în roman, al acelei perspective este decisiv pentru întreg ansamblul textual în discuţie. Copilul – „Ectoraş” sau altul – nu are parti-pris-uri politice, ideologice etc. El poate avea, cel mult, reacţia natural-demistificatoare a inocentului andersenian din Hainele noi ale împăratului („Împăratul e gol”), dar ceea ce acolo, în „Satul cu Sfinţi”, poartă pecetea „vremurilor” pervertitoare, smintite, nu e nicicum „demascat” spectaculos, eroic, patetic, vehement, ci doar dat într-un context şi un ecleraj (perspectiva) de efect ridiculizant, degonflant în sine, şi nu prin verbalizări în vreun crescendo acuzator, „demascator” etc. Sunt, e drept, şi câteva excepţii, în cazul cărora împingerea în deriziune a miezului de situaţie şi sens ar fi sunat fals, chiar ar fi şocat în raport cu gravitatea a ceea ce se narează, dar nici atunci nu se trece la vreuna din formele modului incriminant, alegându-se, cu inteligenţă şi tact, sugestivitatea gravă a secvenţei narative prin ea însăşi, fără încărcare stilistică, dimpotrivă, pe calea şi graţie unei austerităţi expresive, mai eficace decât orice altă versiune modală imaginabilă. „Povestea” soldatului Cătănuţă, demolatorul casei lui Foişte (în accidentul cu hodoroaga de camion, poreclită „Tataia”), acuzat de subminare a economiei naţionale, n-ar mai fi putut fi trasă

145

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro către zona deriziunii, nici drama legată de taciturnul, închisul în el, Enin, ucigaşul din iubire pentru frumoasa grecoiacă Marianti, dar acestea sunt mai curând excepţiile, acele rare ieşiri din tonalitatea dominantă, matricială, din roman. Ca şi, de asemnea, de pildă, moartea lui Lică-„rudarul”, din vina unei patrule de grăniceri, umflaţi în pene şi iresponsabili, ori secvenţa santinelei „Monstrulică”, cu gânduri sinucigaşe în noaptea de iarnă, viscolită (aceasta, însă, deficitară ca substanţă a unei motivaţii coerente şi inteligibile, cum ea nu are în text, din păcate, şi încă pe măsura unei atare decizii, exigenţă – oricum – nu uşor de împlinit). În marea majoritate, trebuie spus, împingerea într- un climat al deriziunii prin contextualizare narativă, „iluminare” oblică, ironică, şi tonalitate tonic „refractară” (nu retorizant) la semnele unor vremuri ieşite din ţâţâni, funciar caricaturale, e cea care funcţionează ca „mecanism” estetic dominant, privilegiat, modelator din adânc al unei structuri ficţionale în a cărei sinteză intră, de neignorat, şi „dimensiunea” istorico-politică a „istoriilor” şi istorisirii – axă din roman.

Cum doi dintre naratori („Repetentu”, în care „vorbeşte” încă memoria datorată elevului „Ectoraş” de altădată şi, complementar cu el, profesorul, etern şi universal suplinitor, Foişte, cu „lecţiile” lui estivale, aproape „ionesciene”) sunt legaţi de şcoală, numeroase secvenţe în cheia deciziunii se derulează în spaţiul (nu numai „decorul”) acesteia, fără ca, totuşi, anonimului „cronicar”-„aed” al satului să nu i se întâmple şi lui să calce pe acelaşi „teren” al ficţiunii. Burleasca „demostraţie” de la practica zootehnică, ratată de „Veterinaru” şi „Rândaşu”, morţi de beţi, de aceea incapabili să asigure necesara „contenţiune” a bietului viţel desemnat drept „material didactic”, e un haz enorm, prelungit şi în bufonada studierii ştiinţifice, la microscopul şcolar, a lichidului seminal „taurin”, de către trioul „Vieru”-„Baronu”-„Ectoraş”, pasionaţi „cercetători” (care mai de care) în formare... Le narează „cronicarul” satului, „vocea” fără nume (ecivalentă, poate, cu o instanţă de fuziune a „gurii satului” cu memoria lui colectivă). De un umor de mare calitate e şi relatarea lui Foişte despre conferinţa sa pe tema „circuitului apei în natură”, cu miză educativ-ateistă, compromisă fulgerător şi ireversibil de câteva vorbe ale ţăranilor (-auditoriu), care tot în Dumnezeu îşi pun nădejdea la vreme de secetă. „Spectacolul” unui Foişte beat, ascuns de ochii inspectorului de la pionieri, Albu („nobilul gitan”), şi izbucnit spăimos tocmai în calea aceluia, după trezirea în bezna „cabinetului foto”, e evocat, rememorat, de „Repetentu” (în temeiul mărturiei/ memoriei lui „Ectoraş”), cheful comandanţilor militari şi al „mărimilor locale” din noaptea accidentului lui Cătănuţă nu poate fi decât o pagină de „cronică” anonimă, despre „istorii” ale unor profesori, ca Dordonea, Hristu, libidinosul Zidaru, istoriseşte/ vorbeşte, desigur, Foişte... Şi rotaţia naratorilor, în paralel cu caruselul povestirilor şi poveştilor, continuă, continuă, fără sfârşit, s-ar părea. Astfel se ţese ansamblul narativ din Cel care adoarme ultimul, „Carte” a istoriilor proliferante, individuale, în filigranul cărora se lasă, însă, „citită” – desluşită -, în ciuda texturii de montaj baroc – şi „Povestea” globală, integratoare: a „Satului cu Sfinţi”. Sunt şi ecouri dinspre un trecut ceva mai îndepărtat, nici el definitiv şi cu totul clasat: de pildă, „istoria” colonelului erou Socol şi a motocicletei lui germane („Zundapp”) – captură de război, cum se trece şi spre ce a urmat lui decembrie ’89, fără a se urma vreun traseu „retuşat” (=falsificat) optimist din premise, pe un traseu de la „negru” spre „alb” (sugestia de timp confuz va rodi, poate, substanţial, în vreo carte viitoare). Dar „miezul” romanului e în acel timp aberant, pervertitor, caricatural, nici el tratat „obligatoriu” în mereu acelaşi „ton” al deriziunii (secvenţa primarului – „reformator” utopic, doritor de schimbare, progres, cu bune intenţii – schimbarea staţiei de autobuz, iluminat nocturn – anihilate de inerţia satului, deloc idealizat ca imagine a mentalităţii colective). Câteva deschideri ale textului către implicaţii mai grave, ale cercetărilor legate de „problema” unor puşti improvizate, ale arestărilor pricinuite de rozătoare „neafiliate” politic, ori determinate de stilul „Declaraţiei” lui Foişte după ce accidentul i-a demolat casa („Cel ce l-a trimis...”) se invecinează cu salturi pe scara timpului, până la mitice începuturi, acestea în „lecţiile” lui Foişte (ca şi „cel mai vechi război”), în timp ce Tuşa cu Plocoanele sau „armăsarul Canafas” îi revin „anonimului cronicar” iar „strigarea peste sat” a puştimii, la „zbor”, se metamorfozează în „Gazeta de Centru”, postdecembristă, a redactorului factotum Marin Foişte: variaţiile de ton şi roluri ale naratorilor susţin, şi ele, credibilitatea estetică a imaginii omului „sub vremi”.

146

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro LE RIRE SUBVERSIF DE L’ENFANCE

Parmi les voies moins prévisibles, ouvertes au roman roumain d’après la chute du régime de Ceausescu, une place à part doit être reconnue aux quelques tentatives visant à donner l’image du vécu du temps du communisme telle qu’elle se laissait „vue” à l’âge de l’enfance. Une vision qui a l’avantage esthétique indéniable, de mettre en évidence les anomalies, la fausseté, le ridicule d’un temps historique à peine révolu, tout en évitant une rhétorique figée, de la condamnation politique et morale, trop véhémente et schématique, mais sans sacrifier pour autant ni le revers grave, même tragique, de ce que dénonce – à sa façon – le rire innocent de l’enfance: qualités soulignées par l’analyse et l’interprétation approfondies d’une des rèussites les plus remarquables acquises sur une telle „voie”, celle de Bogdan Popescu, dans son roman Qui s’endort le dernier.

147

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

BASM ŞI LITERTURĂ FANTASY Liviu RADU∗

Key words: fairy tale, fantasy literature, supernatural, chivalrous novel, mythology.

Prima reacţie a unui cititor român – nefamiliarizat cu genul fantasy – care s-a apucat să citească Stăpânul inelelor, romanul lui Tolkien, a fost Dar ăsta e un basm! Evident, cititorul de care amintesc nu citise Estetica basmului a lui Călinescu, nici studiile lui Tzvetan Todorov, nici Morfologia basmului a lui Vladimir Propp, nici măcar Basmele românilor de Lazăr Şeineanu. Dar învăţase la şcoală despre basm şi - mai mult ca sigur - citise (sau i se citise) în copilărie o mulţime de basme. Aşa că avea o anumită imagine despre ce este - sau ar trebui să fie - un basm. Despre literatura fantasy nu avusese ce să citească - pentru că nu apăruse în româneşte nici un studiu despre acest gen, iar The Hobbit fusese tradus în româneşte sub titlul Poveste cu un hobbit, într-o minunată adaptare a Catincăi Ralea, care transformase elfii în iele şi adusese textul acela la un nivel mai accesibil cititorilor români. A şadar, cititorul român este familiarizat cu basmul şi este tentat să judece literatura fantasy raportând-o la basm. Acest lucru nu este complet greşit, între cele două genuri existând o legătură evidentă, dar care trebuie definită cu oarecare prudenţă. Ambele genuri fac parte din literatura fantasticului, prezentând evenimente şi personaje cu caracteristici supranaturale şi recurgând la elemente mitologice. Adică folosesc ingrediente asemănătoare, uneori chiar identice, ceea ce face ca asemănarea dintre ele să pară, uneori, destul de mare. Încercările de a stabili deosebirile au pornit, inevitabil, de la definiţia acceptată tacit a basmului. S-a considerat că basmul este o creaţie populară, în timp ce literatura fantasy este opera unor autori bine identificaţi. Din nefericire, această diferenţiere – aparent corectă – nu ţine seama de existenţa basmului cult, care, de la Charles Perrault încoace (adică de la sfârşitul secolului al şaptesprezecilea) a ocupat un rol tot mai important în cadrul literaturii pentru copii. Dacă Perrault a folosit o serie de motive populare – sau a inventat motive ce au devenit ulterior populare – Hans Cristian Andersen a renunţat aproape complet la ele şi s-a bizuit în primul rând pe propria-i imaginaţie. S-a mai considerat că basmul este un gen literar destinat copiilor, în timp ce literatura fantasy se adresează, de cele mai multe ori, tinerilor şi adulţilor. Din nefericire, şi această diferenţiere nu ţine seama de faptul că multe basme nu au fost concepute cu scopul de a fi povestite copiilor. Amintiţi-vă de cea mai veche culegere de basme pe care o cunoaştem - O mie şi una de nopţi - şi vă veţi da seama că basmele acelea nu pot fi citite copiilor decât după ce au fost epurate zdravăn. Pentru că erau poveşti care se spuneau în târguri sau seara, la focul de tabără al caravanelor, erau poveşti destinate adulţilor. De fapt, epoca modernă, materialistă şi raţionalistă, ne-a făcut să uităm că oamenii au ascultat întotdeauna cu plăcere poveşti fantastice care le permiteau să viseze, să fugă de realitate sau să dea realităţii o altă înfăţişare. Basmele mitologice au fost primele feluri de basme, cele care permiteau imaginarea unor poveşti plăcute, interesante, în care interveneau zeităţi sau făpturi fantastice din miturile acceptate. Măgarul de aur al lui Apuleius este, de fapt, unul dintre primele basme pentru oameni mari. În realitate. multe dintre basmele culte (inclusiv unele dintre cele ale lui Perrault şi majoritatea poveştilor lui Andersen) au fost gândite după modelul basmelor, dar au fost menite să se adreseze sensibilităţii adulţilor, nu celei a copiilor. Gândiţi-vă la Mica sirenă şi-mi veţi da dreptate. De fapt, o diferenţiere sesizabilă constă în maniera conceperii textului. Basmul are o structură liniară, ne prezintă o succesiune de întâmplări prin care trece eroul principal în tentativa sa de a duce la bun sfârşit o încercare, o probă iniţiatică. În drumul său întâlneşte diferite personaje cu caracteristici supranaturale, unele fiindu-i ostile iar altele ajutându-l. Eroul principal nu suferă transformări importante, rămâne acelaşi de la început până la sfârşit, chiar dacă uneori se dovedeşte a fi altfel decât îl credeau ceilalţi.

∗ Scriitor şi traducător român contemporan de science fiction şi fantasy. 148

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro O asemenea structură liniară, proprie basmului, foloseşte şi Michael Ende în Poveste fără sfârşit, roman care, bineînţeles, urmăreşte să demonstreze ceva mai profund decât fac basmele. Însă Ende a căutat ca, respecând acestă structură, să stabilească o legătură mai evidentă, mai uşor de sesizat cu lumea basmului şi a fanteziei. În contrast cu basmul, literatura fantasy este mai complexă, cu personaje mai diversificate. Uneori, ca în cazul Cronicilor lui Thomas Covenant, de Stephen R. Donaldson, avem de-a face cu antieroi, sau, ca în cazul lui Conan Barbarul, imaginat de Robert E. Howard, şi al lui Gray Mouser, al lui Fritz Leiber, cu eroi a căror morală lasă mult de dorit. Pe de altă parte, în cazul literaturii fantasy dedicată copiilor şi adolescenţilor (a se vedea ciclurile Harry Potter de J. K. Rowling sau Eragon de Christopher Paolini), eroii sunt înzestraţi cu calităţi care le permit să facă faţă încercărilor la care sunt supuşi, dar fără a fi transformaţi în personaje impecabile şi puţin credibile. Dimpotrivă, sunt supuşi greşelilor, suferă sau se bucură ca toţi copiii, iar acest lucru le dă tocmai credibilitatea necesară. Evident, în cazul literaturii fantasy şi acţiunea este mult mai complexă decât în basme, se desfăşoară pe multiple planuri, au loc răsturnări spectaculoase de situaţii, schimbări de tabere şi alte lucruri menite să menţină povestea tensionată. Acest lucru este permis, în primul rând, datorită volumului mare de text. Genul fantasy foloseşte în mod curent seriile de romane, în primul rând pentru că autorii - şi cititorii - vor să profite cât mai mult de universul creat în primul volum. Universul creat în primul volum. Cu această expresie ajungem la o altă diferenţiere sesizabilă între cele două genuri. În literatura fantastică, supranaturalul intervine brutal şi şocant în cotidian. În basm, acest supranatural este acceptat ca un lucru normal, dar nu ca un lucru obişnuit. Făt Frumos nu este uluit de faptul că o mârţoagă mănâncă jăratec şi se transformă în cal fermecat, nici de faptul că unele animale vorbesc cu glas omenesc. Harap Alb acceptă fără nici o dificultate compania lui Gerilă sau Ochilă. Însă prezenţa făpturilor supranaturale nu modifică legile naturale. Lumea lui Făt Frumos sau a lui Harap Alb continuă să fie lumea noastră. În literatura fantasy, supranaturalul este natural. Adică face parte integrantă din natură, iar oamenii din lumea respectivă îl acceptă ca o componentă obişnuită a vieţii lor. Într-un fel, literatura fantasy reprezintă o imagine simetrică a literaturii SF. În literatura SF, lumea este supusă legilor ştiinţei (ştiinţă cunoscută în acest moment sau imaginată de autor). Totul este logic şi coerent, conform acestor legi ale ştiinţei. În literatura fantasy, lumea se supune legilor magiei, legi conforme cu universul inventat de autor. Acest univers este logic şi coerent, ţinând seama de aceste legi magice. De exemplu, în universul creat de doamna Rowling (şi în care trăieşte Harry Potter) funcţionează legile vrăjitoriei, iar copiii le învaţă la şcoală, ca să le folosească. Universul respectiv este unitar, nu există rupturi în realitate. Fiecare autor îşi imaginează universul său, îi stabileşte legile şi regulile şi le prezintă cititorului. În literatura beletristică obişnuită, care prezintă realitatea în mijlocul căreia trăim, autorul descrie evenimente sau trăirile eroului, fără să acorde prea mare importanţă decorului, fundalului acestor evenimente, pentru că acesta este familiar cititorului. În literatura SF, autorul trebuie să prezinte cititorului regulile ştiinţifice ale lumii în care îşi plasează personajele. Ca atare, această literatură acordă mai multă atenţie mediului în care trăiesc personajele - şi, implicit, are mai puţin spaţiu pentru trăirile personajelor. O situaţie similară găsim şi în literatura fantasy. Autorul trebuie să stabilească precis regulile, legile căreia se supune universul personajelor sale. Evident, această descriere consumă spaţiu din structura cărţii. Ca atare, în literatura SF, dar mai ales în literatura fantasy, se scriu în mod curent serii de romane cu acţiunea în acelaşi mediu, pe care autorul l-a descris o singură dată, în primul volum, iar cititorul îl cunoaşte. De exemplu, aventurile lui Harry Potter au fost descrise în şapte cărţi diferite, care au în comun locul de desfăşurare (şi legile acelui loc) şi câteva personaje principale. Am stabilit că basmul şi literatura fantasy au în comun folosirea supranaturalului, care e acceptat de personaje ca un lucru normal. Mai există un lucru comun. În mare măsură, ambele genuri folosesc supranaturalul de origine mitologică. Zâne, pitici, iele, elfi, muma pădurii sau alte personaje mitologice colindă atât basmele, cât şi literatura fantasy. Acest lucru implică faptul că literatura fantasy este o descendentă a basmului, că este o formă modernă a acestuia? Este posibil, dar, înainte de a da un răspuns definitiv, aş dori să vorbim un pic despre tipurile de literatură fantasy.

149

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro High fantasy se numeşte acel tip de literatură fantasy în care se tratează probleme etice şi morale, iar acţiunea are loc într-o lume complet imaginară. Low fantasy este acel subgen în care supranaturalul intervine în lumea normală. Din punct de vedere al acţiunii, subgenurile principale sunt heroic fantasy – în care accentul cade pe aventurile eroului –, sword ant sorcery – în care aventurile eroului sunt însoţite de acţiunile unor vrăjitori –, urban fantasy, în care aventurile au loc într-o lume magică integrată/paralelă/deasupra sau dedesubtul unei metropole contemporane. În majoritatea subgenurilor, avem un erou care acţionează într-o lume medievală sau premedievală, erou supus unui cod al onoarei şi care luptă pentru un anumit ideal. Ca atare, opinia mea este că literatura fantasy descinde mai degrabă din romanele cavalereşti decât din basm. Romanele cavalereşti cuprindeau, pe lângă elemente supranaturale de origine mitologică, vrăjitori şi dragoni, forţe ale întunericului împotriva cărora lupta cavalerul fără teamă şi prihană, eroine neajutorate ce trebuia salvate – adică, în linii mari, cam toate ingredientele literaturii fantasy de azi. Evident, literatura fantasy e mai puţin schematică şi mai complexă decât romanele cavalereşti. Dacă ţinem seama de faptul că literatura cavalerească în sine conţine o serie de elemente de basm – având însă o acţiune mai puţin liniară şi personaje mai complexe –, putem concluziona că literatura fantasy se trage şi ea tot din basm, dar indirect, fiind mai adaptată la cerinţele literare moderne. Putem deci concluziona că între basm şi literatura fantasy există o filiaţie neîndoielnică. Ambele se adresează imaginaţiei, ambele încearcă să satisfacă nevoia de ideal, de evadare din realitate. Ambele crează eroi, modele demne de urmat. Şi trebuie să recunoaştem că, în ciuda aspectului comercial, literatura fantasy - mai ales cea destinată copiilor - are succesul pe care îl ştim cu toţii tocmai pentru că a creat eroi. Eroii altor vremuri au fost Făt Frumos, Prâslea cel Voinic sau Greuceanu. Iar în alte medii au fost Tristan, Lancelot sau Arthur. Eroii zilei de azi sunt Harry Potter, Fredo hobbitul sau Eragon, care nu sunt cu nimic inferiori predecesorilor lor. Avem cu toţii nevoie de eroi - iar copiii mai mult decât oricine. Basmul şi literatura fantasy ni-i oferă. Să ne bucurăm de poveştile frumoase şi de eroii lor fără prihană.

THE FAIRY TALE AND FANTASY

The romanian reader don't know the diference between fairy tales and fantasy and is convinced that the fantasy is fairy tale. The general opinion is that the diference between the fairz tales and the fantasy is thet the fairz tales is in oral form and is destinated to the children, but we have fairy tales in literar form and the older fairy tales were intended for an audience of adults as well as children. In reality, the fairy tales has a liniar, simple structure, and the fantasy is more complex. We are convinced that fantasy novels descend not directly from fairy tales, but indirectly, from medieval romances. The romance narate the aventure of a knight, fighting not only mortal enemies, but mitological ones and wiyards. The chivalric romances define the chivalry ideal, and the main character is a hero. The fantasy use the ideea of hero and, by this, is a modern form of fairy tales.

150

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

A DIFFERENT WAY OF READING SCHOOL MEMORIES (Considerations on the volume 7th Grade A Easy sketches, author Marta D. Radulescu) Elena ILIE*, Ana and Alexandra ILIE**

Key words: memories, school, readings, D. P. Perpessicius, Vasile Bancila.

A notable segment of memorialistic literature is represented by the years spent in school. In Romanian literature, this type of «memories» and their authors is considerable: Costache Negruzzi, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuţă, I. L. Caragiale, Barbu Stefanescu Delavrancea and... I will stop here for space reasons only. Some of them have become familiar to us during our own school years, as these memories have become integral part of study. I must confess that I haven't, until recently, read the book written by Marta D. Rădulescu1: the volume Clasa VII a A Schiţe uşoare2 (7th Grade A Easy sketches), edited in 1931 by Scrisul Românesc S. A. Craiova in two editions. Both editions can be found in the Museum of Braila Memorialist Section's well endowed book collection; one book belonged to Vasile Băncilă, and bears his annotations3, and another, from the second edition, belonged to D. P. Perpessicius and, on the top first page is dedicated to: Dsale/Domnului Perpessicius/Omagiu distins şi recunoscător al autoarei,/cu ocazia ediţiei a doua./Marta D. Rădulescu/Cluj 25 XI 9314 (To/Mr Perpessicius/ Distinguished and grateful homage of the author/ on the occasion of the second edition/ Marta D. Radulescu/Cluj 25 XI 931). Exquisite calligraphy, in black ink. Clue of the author's age: 19 years! To these first informationight add that she was the daughter of a University professor, (Dan Rădulescu, University of Cluj, 1919-1940), that she was, originally, from the Kingdom of Moldova and Muntenia, and that the atmosphere and the «events» sketched in this textbook all depict life at «Cluj's first girl's high school». The first because it was, quite literally, the first school for girls in Transylvania, opened in 1919 by the Dirigent Council, and the first, also, because it acquired a prestige unaltered by time. Although both owners of this textbook had close links to the school environment, this book was in theirrr respective libraries for different reasons: Perpessicius studied it with the literary critic's interest, whereas Vasile Băncilă was strictly interested in the learning process. Teacher by excellence, Vasile Bancila has cultivated this inclination up until, from political reasons, he was forced to give up teaching. «7th Grade A» by young Marta D. Radulescu can be classified as memorialistic literature from the first years of school, with distinguished forefathers in Romanian literature, who gave the best examples of this type of literature, such as mentioned before. Perpessicius assessed it as «a highly amusing documentary… of secondary school life». Without highlighting the highs and lows of literary style, we cannot ignore, nevertheless, certain educational and teaching qualities, even though the volume is, modestly and delicately titled, «Easy sketches» - which is also illustrated by the titles of the sketches: Exam in philosophy, Law class, Rehearsal for the baccalaureate, Exam of hygiene etc. This is a subject worthy of attention inasmuch Marta D. Rădulescu's book did not pass unnoticed by the literary critics of the time and the literary history. Correctly by Perpessicius,

* Muséographe “D. P. Perpessicius Memorial House”, Braila Museum. ** The translators of this text. 1 Marta D. Radulescu (1912-1959), writer and poet; member of the Romanian Writers Society, since 1933. Studies: Cluj Highscool „Regina Maria" and the Faculty of Literature and Philosophy, University of Bucharest. 2 Photo 1. 3 Photo 2. 4 Photo 3. 151

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro condescendingly by Eugen Lovinescu, acidly by Pompiliu Constantinescu, the most important Romanian critics have formulated a point of view on this volume o sketches «7th Grade A». For the purpose of my study, I will resort to this book from the perspective of two important men of culture, represented by important collections in the Museum of Braila: Vasile Băncilă and D. P. Perpesicius. For Vasile Băncilă, this was an interesting read, as he has written on the side of the pages, with the declared intention to use it on his studies about school. For example, he remarks the «dark humor» and the «nicknames» in the sketch Scaloii.5 I will reproduce a fragment, for the picturesque of the text and the imaginative richness of 7th grade pupils, worthy of a dictionary of nicknames: ( ) Mrs Giubea is «moima», Miss Mărcuţiu «the dwarf», Father Vulcan is «Bampire», «răskirata» (nota bene: with a k, n.n) is Madam Mucerea, who usually sits like an old cowboy, with a leg in the N. and another in the S., «Encyclopedia» is Mrs Badea, teacher of German who has an answer for everything. The Madam Principal is «Missa», The Principal «Moş Diri», and Mrs Socaciu, teacher of Physics, is «scorpio» and «naja». Vasile Băncilă is glad to follow a special trait of Romanian interwar education, which is «humor»! In the sketch Limba română (Romanian language, o.n.) he identifies a branch of comedy which he names «humor on command» - of the teachers, of course! (On a side noteee, Vasile Băncilă was a restless defender of pupil's rights, and in the name of the «active school», en vogue in the first half of the 19th century, he promoted not only interactive teaching methods but alsdemocratical principles in the relationship teacher – student). But I digress. On the matter of «humor on command», he believes that «Nevertheless, this humor is not completely useless: the pupils need to laugh. See Alcsandri's joke at the Junimea».6 When the humor is extreme and hurts, our critic is always protecting the personality and sensitivity of the pupil. As he is an adept of patterns and systems, he identifies another category of humor, which he believes is practiced knowingly by the teachers: «They torture the class like it was prey. They torture the pupil's souls.»7 He continues with another category: imitation humor8, whose author is generally the pupil. From Marta Rădulescu's text it is understood that this kind of situation is determined by the attitude of the teacher. Maybe this is why Vasile Băncilă doesn't comment and takes pupils' side. «Making faces humor another category of hhhhumored to a child's psyche, has, as root and developmental idea, the text “În faţa oglinzii" (In front of the Mirror, o.n.). Vasile Băncilă appreciates this so much that he covers an entire margin of page with his comments: «Children laugh about their face as if they are laughing about an actor. The novelty of making faces amuses them (which is exactly why they are making faces). They care less about becoming ugly, as we say to them. We're not right in condemning them. The child looks in the mirror with the delight of the uncultivated adult (to see himself), as in the theater! Here's a new type of humor in school, in a child: the mirror is for him a scene of burlesque theater: in front of the mirror the child is dual – an actor and a spectator. For the child has a great ease to consider himself as someone from outside (the child says: Ion, Gigi… are here, but Ion or Gigi are himself!). The mirror reflects a role in child's life (from another point of view, he doesn't need it!) It's his first menagerie! See the power of instinct in children. And this is what brings them in front of the mirror».9 «The kindness and the value of humor» in school are another two determinations of the educational and instructional act which are pointed out in Vasile Bancila’s «easy sketches». Smiling in school, thinks Bancila, is “even more valuable than the comedic act in itself. Laughter is a flower of the soul”.10 Revealing his preoccupation with child psychology, he makes a connection between the candid laughter of children and the comedy of school life, exemplifying only the second part of the relationship, suggesting that behind the candor of the child, the pupil can generate jokes about

5 P. 20, writing in black ink. 6 P. 48 7 P. 49. 8 P. 55, Marga învaţă lecţia. 9 P. 122-123, În faţa oglinzii. 10 P. 115, Profesori dragi. 152

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro teachers: «V. (see; note) and how the children hang things behind the teachers backs or put stuff in their pockets ....". A page further, another notation will also be used in subsequent studies of Vasile Băncilă: The psychology of female adolescence. At the end of the sketch he decides: “See this piece for the role of the mirror in the life of the child and adolescents. Let's see how it is when talking about boys”. What is the motivation of this interest of Vasile Bancila in Marta Radulescu’s text? At that time, the interest of the readers towrds Marta d. Radulescu's sketches had its origins in the humorous way that she describes the teachers, which in turn caused a favourable opinion among the pupils.Vasile Băncilă is not in this situation in 1927 or a few decades after, the period when he makes his notations for “7th Grade A”. He finds himself more in the role of the teacher or school inspector. He would be rather offended from the point of view of his status. However, teacher, school and especially devoted student, has precedence over the authority represented by the teacher - a teacher or professor. So Vasile Bancila’s interest is scientific and and connected wth the importance of such "memories" in child psychology: "It was necessary to wait on the one hand, the methodical offensive spirit of modern science, and on the other hand, memories from childhood of some writers, as well as affinities of the female souls, which, in our times have devoted themselves with the soul of a child to the work on education, in order to study the nature of child psychology!".11

***

Going back to Perpessicius and the volume in his library, we think that this is not the one on which the critic worked, more so because there is no evidence of his marks on the text. His notes appeared have appeared on the first edition. The words of Perpessicius are in part appreciation and in part an account of the sensible parts in the author’s work: «[…]the author possesses a good 'hand' at caricatures”12 or «Miss Marta D. Rădulescu […] has this creative instinct and her talent will only have to gain from the internalizing and humanizing the subjects”13. Perpessicius is also very careful with the young girl's feelings in the observations that he makes: “I will not reproach […] anything else but the ending of that trial of conscience “In front of the mirror” (În faţa oglinzii), small inquisitorial of the school and its artificiality and wich sounds a bit dark…”.14 On the other hand, Vasile Băncilă found in the same sketch ideas of future study of the child's psychology. We also find in Perpessicius the feeling of voluptuousness in the reading of Radulescu's texts: «[…] the author has a good hand at caricatures, thanks to which she sketches numerous 'beasts' of school life».15 Here is where the discreet Perpessicius and the elegant critic, the pupil Dumitru P. Panaitescu, school award winner, mentioned many a times, find here the place where they can express their inevitable troubles with school life! And once again, in the case of Marta Radulescu, Perpessicius proves himself to be the exegetic which does not eliminate, does not break wings of people who wish to fly. In Opere, vol. 6, p. 202, speaking of the «seal of approval» that Marta Rădulescu got by writing «7th Grade», and «I am Student», and understanding the destiny, present and future, of a young writer, says: those written volumes «[…] give away qualities which will be encouraged to flourish by future experiences and a more attentive self-critic. Because the style of Miss Marta Radulescu, which might seem, at a first glance, easy and fun, contains a vein of humanity which is waiting for its time.» The other later writings of Marta Radulescu never got apreciation as good as this one, a fact which is established by the history and critic of literature. Pompiliu Constantinescu also appreciated the biographical sketches of Marta Rădulescu, in an article in “Vremea”, although its pointt of view is more acid, at least compared to that of Perpessicius:

11 Vasile Bancila, Filosofia vârstelor, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 136. 12 Perpessicius, quote, V, p. 141. 13 Idem. 14 Idem. 15 Idem. 153

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro "What this nice debutante is missing, in all honesty, is passing from copy to a new original, melted in thesynthesess of fiction. The art starts here".

***

Interesting in what the echoes of the sketches of Marta Rădulescu are concerned, apart from the notes of the literary critics, arinformations comprised in Epilog la ediţie a II-a (Second edition epilogue, o.n.), with the explanation title Drept corespondenţă cu cititori (Correspondence to the readers, o.n.). These lines belong to Marta: «To the writer's surprise, «7th Grade A» had an unexpected echo. The first edition was not only exhausted in the first three months, but the benevolence of the critics – with only one amusing exception, (o.n.- we shall explain!)- was unanimous; the funny author saw herself the object of proofs of sympathy and curiosity which, usually, are enjoyed by the artists of theater and film. In their nice letters, the readers, unknown to me, have requested my autograph and illustrated cards with my photo.» Indeed, the text of the second edition is preceded by the photograph of young16 Marta Rădulescu. Easily retouched, the portrait is a fine example of inter-war feminine beauty. Nothing suggests the literary and artistic inclinations of the author, who has a preoccupied look, with a delicate coiffure, longing gaze, carefully chosen position in front of the camera. No trace of irony or humor, both which are pervasive in her texts. Rather nice, dreamer, romantic. And attractive, as observed by the contemporaries. Returning to the «amusing exception» invoked by the author in the quote above, besides a critical position triggered mostly by hurt feelings, we notice, not without surprise, a note of sarcasm and contempt, determined by the fact that the author is the daughter of a university professor; and the contempt does not stop here! With a fury which I personally have encountered only in the pages of protelcultist critic, the contrary opinions «reveal»: «The awful hate towards Romanians from Ardeal.»17 And towards the orthodox religion in Ardeal!: «If you don't like religion and the church in Ardeal, why have you come to Ardeal? Do you think I have suffered the misery of Hungarian prisons, and the 800 thousand have given their life, so that those coming from the sedentary part of the war can come here and mock the Romanians from Ardeal and bring them in the despicable situation of being understood by the Hungarians? You are wrong, Mademoiselle!»18 The fury of the attack launched by Adelina Istrate, who reviewed this volume! Apparently, this is a pen name of a member of the Church, which puts me in a tight spot: by invoking the «ethnic origin of the professor's daughter», the person reviewing the volume suggests, without subtlety, that thus «We understand the purpose of this slurring of the Romanian institution» 19 (the school, o.n.). If only it is a unique position, it is difficult to understand and blame only personal grudge. And here is how the sketches of Marta D. Rădulescu, although «easy», have revealed a theme of reflection which I intend to explore in depth in the future. Maybe I will also decipher it!

16 photo 4 17 Marta D. Rădulescu, quote, p. 189 18 Idem, p. 190 19 Idem, p. 191 154

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

1. Cover of the 1st edition, 7th Grade A Easy sketches, Marta D. Radulescu.

2. Pages with annotations/ comments by Vasile Băncilă.

155

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

3. Page with the author's dedication for D. P. Perpessicius.

4. Portrait of the author (second edition volume).

156

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

CREANGĂ ŞI PSEUDO-CREANGĂ ÎN CICLUL PRIMAR Rocsana JOSANU∗

Key words: Ion Creanga, writer, teaching stories, romanian school.

Într-un raport dat după asistarea la examenul de sfărşit de an la şcoala nr. 2 din Sărărie, institutorul Ion Creangă vorbeşte despre importanţa învăţământului primar, cu accent pus în special pe clasa I primară, pe care o numea „cheia şi lăcata instrucţiei primare, şi aceasta, temelia pe care se razămă întregul învăţământ”, idee pe care o preluase de la înaintaşul şi unul din cei mai importanţi mentori spirituali ai săi, Isaia Teodorescu1, mai cunoscut sub numele de Popa Duhu. Dacă luăm în considerare aprecierea de care s-a bucurat abecedarul întocmit de Creangă în 1868, Metoadă nouă de scriere şi cetire pentru usul clasei întîi primare – fiind singurul manual de acest fel care a circulat în şcolile româneşti până prin 1888 – considerăm că opiniile sale în acest domeniu sunt demne de luat în seamă. De la prima ediţie a Metodei, Creangă a căpătat recunoaşterea şi – pe lângă performanţele literare - este aşezat printre marii metodişti ai României moderne. De altfel, în 1876, M. Eminescu, în calitate de membru al Comisiei pentru exeminarea cărţilor didactice, a trimis ministrului Cultelor şi Instrucţiei Publice un raport asupra unui alt manual semnat de Creangă, Povăţuitoriu la cetire prin scriere, în care scria: „Deosebirea între metoda propusă de această broşură si învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcoalele noastre, este deosebirea dintre învăţămîntul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorărei de lucruri, neînţelese de copii şi este deosebirea dintre pedagogie şi dresură”2. Mihail Sadoveanu, cel care a studiat în clasa I primară după metoda didactică propusă de Ion Creangă în abecedarul său, îşi amintea acest moment cu mare plăcere: „Acum, cu bătăi de inimă, înţelegeam că am găsit cheia care deschide taina cetirii. Cum am ajuns acasă, m’am îngheboşat asupra cărţuliei mele şi am izbutit odată să scot din ceaţă Ursul păcălit de vulpe şi Acul şi barosul, povestirile pentru copii ale lui Creangă, dela sfârşitul vechiului şi uitatului său abecedar”3. Ironia sorţii! Acelaşi Ion Creangă, remarcat încă din 1867 ca învăţător, de Mihai Eminescu – pe atunci revizor şcolar – în timpul unei inspecţii, în care dascălul le povestea copiilor la ore Capra cu trei iezi, este aproape eliminat din abecedarele româneşti. Din păcate, programa şcolară se pare că i-a uitat pe clasicii literaturii române; autori precum Creangă, Eminescu, Sadoveanu, Caragiale ş. a. au fost, încet-încet, înlocuiţi cu alte nume necunoscute, scriitori de ocazie care au ca singur merit alcătuirea unor simple texte „de manual”, multe dintre acestea nerespectând nici o normă literară sau lingvistică. Ion Creangă a scris o serie de povestiri didactice în folosul şcolarilor din clasele I-IV. Printre acestea se numără, în afară de cele deja menţionate mai sus, Inul şi cămeşa, Prostia omenească, Punguţa cu doi bani, Fata babei şi fata moşneagului, Povestea unui om leneş. Acestea sunt pilde moralizatoare în care sunt puse în antiteză forţele binelui şi răului şi, aşa cum e firesc, binele întotdeauna învinge răul, căci resortul care îl pune în mişcare este însăşi Divinitatea. În aceeaşi categorie se înscriu şi cele câteva poezii cu care a debutat scriitorul: Păsărica în timpul iernii, Nu lucrezi, n-ai ce mânca! şi Ia! Clopoţelul sună! Aşadar, în timpul orelor de clasă, diaconul- învăţător Creangă îşi continua misiunea de educare a tinerelor generaţii şi îndreptare a lor spre calea cea dreaptă, chiar şi după ce fusese eliminat din cler, în 1872.

∗ Casa memorială „Ion Creangă”, Târgu Neamţ, jud. Neamţ. 1 Ion Creangă în amintirile contemporanilor, ed. îngrijită de Daniel Corbu, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2006, p. 134. 2 Ion Creangă. Documente, ed. îngrijită de Gh. Ungureanu, Editura Pentru Literatură, 1964, cap. Facsimile. 3 I. D. Marin, Pedagogia lui Creangă, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, Bucureşti IV. – Strada Popa Nan, 21, p. 49. 157

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro În prezent, scrierile semnate de Creangă se regăseşte doar pasager în manualele ciclului primar. În cadrul învăţământului preşcolar, situaţia e aceeaşi. Doar dragostea unor educatori faţă de povestitor face ca, în timpul orelor de la grădiniţă, copiii să afle câte ceva despre Capra cu trei iezi sau Punguţa cu doi bani. Totul se leagă, deci, de conştiinţa educatorilor. Norocul noilor generaţii de astăzi este acela de a creşte alături de părinţi sau bunici care au învăţat despre Creangă, l-au citit şi l-au iubit. În acest fel, mulţi află de poveştile lui încă din familie. Există însă şi cadre didactice ce tolerează studierea pseudo-operei lui Creangă. În ultimii ani, au apărut o serie de scrieri care încearcă o modernizare a poveştilor sale. Aşa se face că, la întrebarea „copii, unde s-a ascuns iedul cel mic al caprei pentru a scăpa de lup?”, răspunsul surprinzător este următorul: „în ceas!” Iată că acei „epigoni”, care urmăresc scoaterea de profit din publicarea unor texte de valoare discutabilă, au îndrăznit să răstălmăcească până şi capodopere literare, îmbrăcându-le într-o carcasă modernă care nu atrage câtuşi de puţin cititorul către lectură. Probabil ceea ce nu au înţeles încă aceşti autori este că, rupându-l pe Creangă de tradiţie, modernizându-l, savoarea operei sale se pierde. Tradiţia face parte din scrierile sale la fel ca limbajul autentic moldovenesc, umorul debordant şi, mai ales, oralitatea sa, fără de egal în literatura română. Fără toate acestea, nu putem vorbi de opera lui Creangă. La fel se întâmplă în cazul cursului primar. În clasa I, un singur text semnat de humuleştean este trecut în manual: Păsărica în timpul iernii, de aceea copiii rămân cu vaga impresie că autorul este, de fapt, un mare poet. În clasa a doua, apare Povestea unui om leneş, dar nu un fragment din textul original, ci o repovestire, un fel de rezumat care transmite elevilor subiectul poveştii, într-un limbaj sec, lipsit de savoare, convenţional, de ziar. Ciudat sau nu, dar parcă o tendinţă asemănătoare de „modernitate” se observă şi la examenele de capacitate sau bacalaureat, atunci când elevii sunt puşi să analizeze fragmente banale, fără a se ridica la un nivel admisibil de licenţă literară. Departe de orice justificări şi intenţii nobile, autorii acestor epurări literare din şcolile noastre dau senzaţia că lucrează exact la temelia fiinţei noastre naţionale. Parcă ar dori a ne convinge, dacă nu pe noi, cel puţin pe generaţiile următoare, că suntem un popor fără geniu literar, lipsit de tradiţii, fără obiceiuri, depersonalizat, numai bun de asimilat într-o lume a Europei, în care totuşi, aspiraţiile şi mândria naţională sunt valori net superioare năzuinţelor pantagruelice cărora suntem învăţaţi a le da prioritate în prezent. Până în clasa a patra, studierea lui Creangă lasă mult de dorit şi toate aceste texte pe care el le-a destinat copiilor de la „vârsta cea fericită” se pierd în uitare. De aici, trecerea se face, brusc, către Amintiri din copilărie, operă pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă în unele locuri. Studiind cu atenţie Amintirile..., se observă că, atât tematica, cât şi limbajul, sunt ordonate cronologic: în partea întâi, este povestită viaţa din primii ani de şcoală, la Humuleşti şi Broşteni, cu năzbâtiile specifice acelei vârste de 8-10 ani: calul bălan, prinsul muştelor cu ceaslovul, caprele Irinucăi. Urmează apoi partea a doua, care marchează perioada dintre 10-14 ani, unde se derulează alte întâmplări, în acord cu schimbarea anilor: la cireşe, la scăldat, pupăza din tei, la urat, smântânitul oalelor. Partea a treia înregistrează o schimbare de registru: odată cu înscrierea la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ şi apoi, plecarea la Fălticeni, se trece la perioada adolescenţei, în care întâmplările hazlii se leagă de petrecerile pe care le dădeau şi farsele făcute unul altuia, în timp ce ultima parte marchează desprinderea de copilărie şi trecerea către maturitate. Fiecare capitol este realizat cu astfel de mijloace artistice şi de limbaj, încât să fie înţeles de copii diferit, pe măsura înaintării în vârstă. Prin urmare, elevii din şcolile româneşti nu pot fi lipsiţi de savoarea şi privilegiul de a lua contact cu primele învăţături ale vieţii, cu hazul şi ironia dascălului Creangă, ajungând să descopere această capodoperă a lui Creangă în mod treptat. În acelaşi timp, acum se ţine cont de modificarea perioadelor de creştere faţă de cum se proceda în urmă cu aproximativ două sute de ani. Astfel, studierea Amintirilor... trebuie să se facă treptat, din clasa întâi până într-a patra - primele două părţi - urmând ca la ciclul II să fie citit şi analizat restul textului. Un alt aspect al problemei se referă la rostul povestirii la ore, pe care Creangă îl practica adesea, mai ales când observa diminuarea atenţiei elevilor. Iată ce nota cu fineţe unul dintre foştii săi învăţăcei: „Lecţiile făcându-le cu dor de lumină, erau foarte atrăgătoare, aşa că de atenţie nu se plângea. Când vedea copiii obosiţi le spunea câte o istorioară de se stricau băieţii de râs şi

158

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro apoi începeau munca cu mai multă plăcere”4. În prezent, prin comparaţie, în şcolile româneşti, dacă învăţătorul vede copiii neatenţi, le pune muzica la casetofon, ei se agită puţin şi relaxarea e gata. Cadrul didactic a fost şi încă mai reprezintă un model pentru tinerii şcolari, mai ales la vârsta desprinderii de căminul părintesc. Prin urmare, dacă învăţătorul le oferă exemplul unei lecturi atractive (şi ce poate fi mai atractiv pentru un copil de 8-12 ani decât o poveste de Ion Creangă?!), mai târziu ei se vor îndrepta singuri către bibliotecă, microbul curiozităţii de a căuta în cărţi fiindu- le deja indus. După cum se ştie, cultura este cartea de vizită a unei naţii. Astfel, literatura ca parte componentă a manifestărilor culturale, este reprezentată prin scriitorii săi cei mai de seamă. Aceştia s-au impus în critica literară deoarece, printre temele abordate în scrierile lor, se regăsesc promovarea conştiinţei naţionale, iubirea de ţară şi cunoaşterea istoriei neamului din care fac parte. Prin urmare, educaţia ar trebui să se axeze în primul rând pe studierea acestor autori. P ărintele Iustin Pârvu, binecunoscutul stareţ al mănăstirii Petru-Vodă din judeţul Neamţ, spunea: „Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. (...) Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa loviturilor prezentului şi viitorului?”5. Când vom şti să acordăm atenţia cuvenită respectării trecutului şi vom promova ceea ce este specific românesc, refuzând să împrumutăm de la alţii „modernismul” exacerbat, îi vom ajuta într-adevăr pe copiii noştri să se simtă aici, în Ţara lor, Acasă.

CREANGA ET PSEUDO-CREANGA DANS L’ENSEIGNEMENT PRIMAIRE

Le plus grand conteur roumain, Ion Creangă, qui a vécu entre 1837-1889, a été aussi un des plus importants méthodistes de la Roumanie moderne. En 1868, il a publié Méthode nouvelle d’écriture et de lecture pour la classe premiêre, considéré le premier abécédaire roumain moderne en graphie latine. Dans ce livre d’école, il a remplacé l’ancienne méthode de la mémorisation mécanique par une autre, nommée „scriptolègue”, basée sur l’intuition et la pensée. À la même occasion, Creangă a écrit quelques contes didactiques très utiles pour l’éducation des élèves: La chèvre et les trois chevreaux, Le conte du porc, La fille de la vieille et la fille du vieux, La sottise humaine, Le lin et la chemise et d’autres. Malheureusement, à présent ses écrits, d’une grande valeur littéraire, manquent presque du tout des livres d’école roumains; leurs pages sont envahies par d’autres textes sans aucune saveur, signés par des auteurs d’occasion. Il paraît que le but des spécialistes du ministère de l’enseignement roumain est de „moderniser” complètement ce domaine en rennonçant aux traditions, au spécifique national et à l’histoire, même littéraire. Dans la littérature roumaine, il y a une série d’écrivains renommés et appréciés, parmi lesquels I. Creangă, le poète M. Eminescu, le romancier M. Sadoveanu e. a. qui ont lutté en écrit pour le progrès de leur nation. Par la suite, pour que le peuple roumain garde sa souvéraineté à l’avenir, ce produit importé qui s’appelle „modernisme exacerbé” doit être remplacé par les valeurs anciennes authentiques, qui sont une riche carte de visite dans le monde.

4 Mihai Lupescu, Amintiri despre Creangă, în Ion Creangă în amintirile contemporanilor, ed. îngrijită de Daniel Corbu, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2006, p. 134. 5 Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, ed. a II-a, îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2010, p. 9. 159

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro ŞTIINŢELE NATURII

PREZENŢA ELANULUI (ALCES ALCES LINNAEUS) LA MOVILENI, JUDEŢUL VASLUI Laurenţiu URSACHI∗, Daniel BEJAN∗∗, Vlad A. CODREA∗∗∗

Key words: Romania, Moldova, Bârlad Plateau, elk.

Introducere Ierbivorele mari pleistocene şi holocene constituie elemente faunistice importante atât pentru stratigrafia unor formaţiuni pleistocene şi holocene, cât şi pentru interpretarea corectă a unor paleomedii având acele vârste geologice. Între aceste ierbivore se înscrie şi elanul, cervid de talie mare, bine reprezentat şi în faunele actuale din nordul Eurasiei sau America de Nord. Recent, un corn de cădere de elan a fost recuperat de unul dintre noi (L.U.) din aluviunile văii Hresca, sat Movileni, comuna Coroieşti, judeţul Vaslui. Cornul a fost descoperit în albia minoră, în sectorul median al cursului văii, fără a se putea stabili cu exactitate depozitul de provenienţă. Această descoperire ne oferă ocazia deschiderii unei discuţii asupra prezenţei acestui mamifer în România, şi în particular în Moldova. Cornul în discuţie face parte din inventarul colecţiei secţiei de ştiinţele naturii a muzeului bârlădean “Vasile Pârvan” (abreviat, MVPSN, Nr. Inv. Registru C/4997, Nr. Inv. Colecţie P 337).

Localizare Ca şi ceilalţi afluenţi tributari râului Bârlad, albia minoră a văii Hreasca secţionează depozite miocene şi cuaternare care revin din punct de vedere geografic Colinelor Tutovei, subunitate geomorfologică a Podişului Bârladului (I. Hârjoabă, 1968). Valea cu regim torenţial Hreasca, este dirijată la fel precum multe dintre văile similare din zonă, pe direcţie meridiană, având obârşia în colinele satului nominativ, după care străbate în aval localitatea Movileni şi descarcă apoi apele colectate la sud de această aşezare în Valea Dumbrava, afluent de stânga al râului Pereschivul Mic. Pe acest parcurs destul de scurt (aproximativ 10 km), apele văii au deschis câteva aflorimente în versanţii colinelor care expun roci ce formează substratul regiunii. Din aceste depozite atribuite Cuaternarului şi Miocenului superior (Meoţian, Ponţian) şi Pliocenului (Dacian şi Romanian) sunt aduse la zi şi fosile de vertebrate, mai bine sau mai precar conservate, întregi sau fragmentare, precum şi cornul de elan amintit. Localitatea este cunoscută îndeosebi pentru descoperirea unui fragment cranian de bizon de stepă pleistocen, descoperit în nisipurile terasei inferioare a văii (Codrea et Ursachi, 2010).

Sistematică Clasa Mammalia LINNAEUS, 1758 Ordinul Artiodactyla OWEN, 1848 Familia Cervidae GOLDFUSS, 1820 Genul Alces GRAY, 1821 Alces alces (LINNAEUS, 1758)

∗ Muzeograf, Muzeul „Vasile Pârvan”, Bârlad, [email protected]. ∗∗ Drd. Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, Facultatea de Geologie, [email protected]. ∗∗∗ Profesor universitar dr., Universitatea „Babeş Bolyai” Cluj, Facultatea de Geologie, [email protected]. 160

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 1. Alces alces, corn de cădere stâng, Movileni, Valea Hreasca (jud. Vaslui).

Singurul element pe care îl avem la dispoziţie pentru studiu este un corn stâng de cădere al unui specimen mascul, matur, însă încă destul de tânăr, aşa cum o indică de altfel şi dimensiunile relativ modeste. Cornul este mediocru conservat, conservând segmentul bazal cilindric şi doar porţiuni ale lopeţilor anterioară şi posterioară. Avariile care au afectat cornul ne împiedică să apreciem în ce măsură erau prezente digitaţii marginale, şi cu atât mai puţin, numărul lor. În absenţa unor specimene adecvat păstrate, astfel de estimări se pot dovedi speculative, aşa cum unele situaţii o demonstrează (e.g. Czier, 1988). În comparaţie cu alte descoperiri româneşti, la cornul de la Movileni putem consemna aspectul îngust al bazei paletei anterioare. Morfologia cornului îl diferenţiază de alte descoperiri similare, precum cea de la Ocna Şugatag (Czier, 1988) sau Avenul lui Avrămuţ (Czier & Jurcsák, 1987). Acest aspect este însă relativ puţin relevant, la Alcini fiind consemnat un polimorfism accentuat al coarnelor, atât la specimene descrise atât din afara cât şi din interirul ţării noastre (Rădulescu & Hermann, 1969).

Dimensiuni (mm; reperele metrice, după Cristea, 1972): - diametrul pediculului, inclusiv rozeta 57,0 - diamterul pediculului 45,0 - perimetrul pediculului 155,0 - perimetrul extern al rozetei 170,0 - perimetrul cornului deasupra rozetei 158,0 - lungimea cornului de la rozetă la baza paletei 152,0 - perimetrul cornului la baza paletei 156,0 - lăţimea paletei de la terminaţia superioară a segmentului bazal până la bifurcaţia în cele două lopeţi (anterioară şi posterioară) 99,0 - lăţimea maximă conservată a lopeţii posterioare 210.0

161

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Discuţii Evoluţia genului Alces este bine cunoscută, graţie unor descoperiri de fosile relevante şi unor contribuţii la nivel de studiu al grupului foarte bine structurate (Groves, 2007). Azzaroli (1981, 1985) ia în considare o singură formă generică fosilă – Cervalces – pentru toate speciile fosile de elan, rezervând numele de Alces doar formelor actuale. Lister (1993), pe de altă parte, a considerat toate formele drept monogenerice şi a precizat evoluţia între forma din Pleistocenul inferior - Alces gallarum -, prin A. latifrons din Pleistocenul mediu, până la elanul actual european, care a apărut în Pleistocenul superior. O formă aparte, A. carnutorum este considerată drept o specie tranzitorie la nivelul Pleistocenului inf./med., între A. gallarum şi A. latifrons. Direcţiile evolutive privesc modificări ale taliei corpului în ansamblu, schimbări în configuraţia craniană, precum şi scurtarea pediculelor coarnelor, care însumate indică adaptări spre medii împădurite şi abandoratea celor stepice, frecventate de ancestori. În România, a existat într-o anumită etapă o tendinţă de atribuire a unor fosile (în localităţi precum Veţca, Vatra Dornei, Ţiba, Tecuci, Sultanu, Sighişoara, Ormeniş, Odorhei, Ilieni, Dorna Cândrenilor etc.) la specia Alces palmatus (e.g. Macarovici, 1959, 1961, 1963; Cristea, 1972). Subsecvent, s-a subliniat că nu există caractere diagnostice suficiente pentru a aloca astfel de fosile speciei amintite, ele revenind la A. alces (Czier, 1988). Un eşantionaj atât de limitat, la care se adaugă specificul descoperirii piesei, nu permit foarte multe precizări. Un prim aspect ar fi legat de vârsta geologică a piesei. Cornul în discuţie este practic nemineralizat, fiind aşadar vorba despre o subfosilă sau chiar despre o piesă provenită de la un reprezentant actual. A. alces este consemnat încă din Pleistocenul superior (Würm/Weichsel), precum depozitele terasei inferioare a Târnavei Mari de la Brătei (jud. Sibiu; Rădulescu & Hermann, 1969). O serie de semnalări de localităţi pleistocene (Apa, Ohaba Ponor, Baia de Fier, Mălini etc.; Cristea, 1972; Gaál, 1943; Bolomey, în Czier & Jurcsák, 1987; Sevastos, 1903) pentru specie sunt slab documentate, cele holocene fiind mult mai numeroase (Czier & Jurcsák, 1987; Fig. 2). În consecinţă, putem aprecia că specia a apărut în ţinuturile româneşti probabil spre finele ultimului glaciar, însă a cunoscut expansiuni şi a dobândit consistenţă a populaţiilor îndeosebi post-glaciar şi pe parcursul Holocenului. Specimenul de la Movileni nu poate fi alocat cu exactitate unei vârste geologice anume, singura posibilitate pentru a poziţionare temporală concretă fiind o datare radiometrică care însă excede posibilităţile acestei cercetări. Pentru timpurile mai vechi, dovezi pe baza cărora putem stabili prezenţa unui element faunistic sunt furnizate de siturile arheologice, care conservă oase sau fragmente de oase rezultate în urma activităţilor comunităţilor respective. Asfel, în Moldova sunt consemnate piese osteologice subfosile de elan din aşezările de tip hallstattian de la Bogdăneşti şi Mândrişica, iar din epoca bronzului din siturile cercetate la Târpeşti, Cucuteni şi Andrieşeni (Haimovici, 1968). Apoi, „în aşezările gumelniţene au fost identificate următoarele specii de mamifere sălbatice: Equus caballus (cal domestic), Equus (Asinus) hydruntinus (măgar sălbatic), Bos primigenius (bour), Cervus elaphus (cerb comun), Alces alces (elan), Dama dama (cerb lopătar), Capreolus capreolus (căprior), Sus scrofa (mistreţ), Canis lupus (lup), Vulpes vulpes (vulpe), Ursus arctos (urs), Felis leo (leu), Lynx lynx (râs), Felis silvestris (pisică sălbatică), Meles meles (bursuc), Lutra lutra (vidră), Martes sp. (jder), Mustela putorius (dihor), Mustela nivalis (nevăstuică), Lepus europaeus (iepure), Castor fiber (castor)” (Moise et al., 2003). Prezenţa elanului în fauna cinegetică a teritoriului ţării noastre este argumentată, atât de unele surse folclorice, din care era cunoscut sub apelativul de plotun - „animal fioros cu un corn în frunte, care a trăit prin pădurile Carpaţilor”, căt şi din scrierile unor autori europeni ai vremurilor trecute (Nania, 1977). „Cuvântul elan, denumirea lui Alces alces în limba română, este un neologism de origine franceză, limbă în care apelativul élan apare abia în secolul al XVIII-lea, fiind un cuvânt de origine germanică” (Nania, 1977). Baronul Sigismund Herberstein scria la 1541 că ungurii şi românii din Ardeal numeau elanul “iaius”. Giovanni Antonio Magini în Geografia cioe Descrittione Universale della Terra (1593- 1594) descria pădurile nesfârşite ale Transilvaniei unde trăiesc între alte animale, şi elani. În secolul al XlV-lea, Cardanus Hieronumus aprecia în lucrarea De subtilitate că elanii se găseau în număr

162

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro mare pe teritoriul Daciei, dar şi în regiunile vecine, fiind numiţi “magnum animal”. Într-o descriere a munţilor Ungariei şi Ardealului, realizată de Ştefan Csiba în anul 1714, spunea că “munţii care despart asezarea secuiască Giurgeu de Moldova hrănesc rîsi, elani, zimbri, pe care secuii îi numesc begye”. O informţie incontestabilă legată de prezenţa elanului în spaţiul românesc este dată de suedezul Erasm Henric Schneider de Weismantel ce afirmă că, elanii, cerbi, căprioarele, urşii, mistreţii ş.a. „colindă ţara ca turmele de oi”. În fine, naturalistul Ioan Bapt Grossinger ne semnalează o ultimă prezenţă a elanului prin Transilvania în anul 1793 „cu toate că este un animal al nordului, prin refugiul său în zone liniştite, din cauza războaielor care l-au silit să se refugieze din Polonia în codrii Transilvaniei” ( Nania, 1977). În timpurile noi, elanul a dispărut ca element autohton al faunelor de mamifere mari româneşti, însă indivizi solitari apar sporadic în iernile friguroase, sosind dinspre ţinuturi mai nordice, fără însă a se sedentariza în Carpaţii româneşti. Din acest considerent, o serie de piese pot fi suspectate ca provenind şi de la astfel de specimene actuale.

Concluzii Descoperirea cornului de elan de la Movileni completează lista localităţilor din care specia este semnalată în România, iar în particular în judeţul Vaslui.

Fig. 2: Răspândirea elanului (forme fosile şi subfosile) în România (după Czier et Jurcsák, 1987, cu modificări), cu localizarea descoperirii de la Movileni.

Vârsta depozitului de provenienţă rămâne neclară, din cauza caracterului remobilizat al materialului, care a fost descoperit în aluviunile Văii Hreasca. Este posibil ca vechimea piesei să nu fie deosebit de mare, dacă este să judecăm după incursiunile actuale pe care acest ierbivor le practică în teritoriul românesc, îndeosebi în iernile grele. În privinţa formelor fosile, A. alces este consemnat practic pe aproape întreg teritoriul României (cu excepţia Dobrogei, unde încă nu au fost semnalate astfel de resturi), începând cu Pleistocenul superior, după care populaţiile au devenit probabil mult mai consistente în post-glaciar, aşa cum de altfel au precizat şi Rădulescu & Hermann (1969). 163

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Mulţumiri. Această lucrare a fost susţinută financiar de Fondul Social European din România, sub responsabilitatea Autorităţii de Management pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 [grant POSDRU/88/1.5/S/47646] şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării în cadrul unui grant de cercetare nr. PN-II-IDEI 975/2008, coordonat de profesorul Mihai Brânzilă. De asemena, autorii doresc să le mulţumească recenzorilor pentru comentariile lor extrem de utile.

Bibliografie 1. Azzaroli A., 1981: On the Quaternary and recent cervid genera Alces, Cervalces, Libralces. Bolletin de la Societa Paleontologica Italiana, 20: 147-154. 2. Azzaroli, A., 1985: Taxonomy of Quaternary Alcini (Cervidae, Mammalia). Acta Zoologica Fennica, 170: 179-180. 3. Codrea V., Ursachi L., 2010. The Pleistocene steppe bison (Bison priscus, Bovidae, Mammalia) from Movileni (Vaslui District). Oltenia, Studii şi comunicări, Ştiinţele Naturii. Tom. 26, 2/2010: 281-286. 4. Cristea V., 1972. Un corn de Alces Palmatus Ham.Schmith în balastiera de la Apa – judeţul Satu Mare. Satu Mare - Studii şi comunicări, 2: 365-371. 5. Czier Z., 1988. Asupra unui corn de Alces alces L. De la Ocna Şugatag. Judeţul Maramureş. Crisia, XVIII: 697-700. 6. Gaál, I., 1943: Újabb ember és emlőscsontleletek Erdély mousterjéből. Publications de la Séction Noumismatique et archéologique, Mus. Nat. Transilvaniae, 3, 1: 21. 7. Groves C. P., 2007: Family Cervidae. In: Donald R. Prothero and Scott E. Foss, eds.: The Evolution of Artiodactyls. The Johns Hopkins University Press, 249-256, Baltimore. 8. Haimovici, S., 1968: Unele observaţii privind răspândirea în Holocen a elanului (Alces alces L.) pe teritoriul României. „Natura”, XX, 1: p. 81. 9. Jurcsák T., Czier Z., 1987. Un craniu de elan (Alces alces L.) descoperit în Avenul lui Avrămuţ din Cheile Someşului Cald. Crisia, 17: 612-625. 10. Lister, A., M., 1993: Patterns of evolution in Quaternary mammals lineages. Evolutionary Patterns and Processes. Linnean Society of London Symposium Series 14: 71-93. 11. Macarovici, N., 1959: Asupra cerbilor fosili din Cuaternarul Moldovei. Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, Serie nouă, Secţiunea II, 5, 1: 125-136. 12. Macarovici, N., 1961: Contribution à la connaissance d’Alces palmatus Ham. Et Smith dans le Quaternaire de la Roumanie. Eiszeitalter und Gegenwart, 12: 66-72. 13. Macarovici, N., 1963: Nouvelles contributions à la connaissance d’Alces palmatus Ham. et Smith dans le Quaternaire de la Roumanie. Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, Serie nouă, Secţiunea II, 9: 65-72. 14. Nania, I., 1977: Istoria vînătorii în România (Din cele mai vechi timpuri pînă la instituirea Legii de vînătoare - 1891). Editura CERES, Bucureşti, 233 – 236. 15. Moise, D., Radu, V., Bălăşescu, A., 2003: Aspecte ale economiei animaliere la comunităţile culturii Gumelniţa, Cronica Cercetărilor Arheologice din România, 2003 - Campania2002, cIMeC, Bucureşti. 16. Rădulescu C., Hermann W., 1969. Asupra prezenţei elanului (Alces alces L.) în pleistocenul superior al Transilvaniei. Lucrările Institutului de speologie “Emil Racoviţă”, VIII: 225-231. 17. Sevastos, R., 1903: Sur la faune pléistocène de la Roumanie. Bulletin de la Societé Géologique de France, 4eme Série, 3: 178-181.

PRESENCE OF ELK (Alces alces Linnaeus) AT MOVILENI, VASLUI DISTRICT

Elk fossils are rather frequent in Romania, originating either from Pleistocene, or in majority, from Holocene localities. A partially damaged elk antler was recently found in the alluvia of Hreasca valley, at Movileni (Vaslui District). This locality yielded not very long time ago Pleistocene steppe bison fossils. In this case, it is rather difficult to coin if the elk antler is Pleistocene, or Holocene. Its subfossil condition is obvious. Once, the elk was part of the Romanian autochthonous fauna, but after 17th century it became extinct, probably due the hunting overkill. Actually, during the severe winters, elk individuals make episodic incursions in the Romanian Carpathians, coming from northern areas. According some opinions, in Moldova the Elanul valley, could got its name from this cervid. However, this name origin is not enough supported by enough evidence.

164

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

BIODIVERSITATEA ÎN JUDEŢUL VASLUI Laurenţiu CHIRIAC∗

Keywords: biodiversity; environmental protection; Vaslui County; protected natural areas of national interest.

Biodiversitatea în judeţul Vaslui este caracterizată de păşuni naturale şi păduri specifice elementului central-european, cu influenţe floristice specifice silvostepei. Pe teritoriul judeţului se găsesc 9 arii naturale protejate de interes naţional, 10 situri de interes comunitar şi 3 situri de protecţie avifaunistică, la care se adaugă şi 8 monumente ale naturii (arbori seculari).

A. Ariile naturale protejate de interes naţional de pe teritoriul judeţului Vaslui = 9

Prin Decizia nr. 129/1994 a Consiliului Judeţean Vaslui au fost supuse protecţiei un număr de nouă rezervaţii naturale, totalizând o suprafaţă de 302,80 ha

1. Rezervaţia forestieră şi botanică BĂDEANA Se află poziţionată la nord de localitatea Bădeana şi la cca. 850 metri dreapta de artera de circulaţie rutieră DE 581 (DN 24 A) dinspre Bârlad spre Tecuci, pe un versant cu expunere estică. Suprafaţa iniţială a rezervaţiei a fost de 126,7 ha., iar administrator al rezervaţiei este Direcţia Silvică Vaslui - Ocolul Silvic Bârlad. Rezervaţia este situată în apropierea satului cu acelaşi nume din comuna Tutova, pe un versant cu expoziţie generală S-E. Altitudinea variază între 100 şi 130 metri. Climatul este temperat continental, de nuanţă excesivă, cu veri călduroase şi secetoase şi cu ierni umede şi foarte reci. Solul este cernoziom cambic cu grade diferite de eroziune, iar lenticular se găseşte şi sol argilopluvial şi cenuşiu de pădure. Aceste condiţii climatice şi pedogenetice favorizează evident structura xerică a acestei păduri. În structura arboretului predomină stejarul pufos (Quercus pubescens), diverşi goruni (Quercus petraea, Q. virgiliana, Q. dalechampii), stejarul brumăriu (Q. pedunculiflora), garniţa (Quercus frainetto), arţarul tătărăsc (Acer tataricum), mojdreanul (Fraxinus ornus) etc. Dintre elementele continentale amintim: ruscuţa de primavară (Adonis vernalis), migdalul pitic (Amygdalus nana), clopoţeii (Campanula sibirica), sipica (Cephalaria uralensis). Nota pregnantă asupra structurii florei este dată de grupul elementelor sudice, de diferite nuanţe: - pontice - pesmă (Centaurea orientalis), stânjenel de stepă (Iris pumila), ghiocei (Galantus graecus); - pontico-submediteraneene - miruţa (Anchusa ochroleuca), stânjenelul (Iris graminea), mărgeluşele (Lithospermum purpureocaeruleum), şofrănelul (Crocus variegatus), trandafirul pitic (Rosa gallica) etc.; - sub-mediteraneene - mojdreanul (Fraxinus ornus), scoruşul (Sorbus domestica), dirmozul (Viburnum lantana) etc.; - balcanice - stânjenelul (Iris pseudocyperus) şi garniţa (Quercus frainetto). Această rezervaţie reprezintă limita extrem nordică a arealului fitogeografic al garniţei (Quercus frainetto), având o semnificaţie ştiinţifică deosebit de importantă.

∗ Prof. dr., muzeograf la Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare”, Vaslui. 165

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Rezervaţia forestieră şi botanică Bădeana, comuna Tutova (lângă Bârlad).

2. Rezervaţia forestieră şi botanică BĂLTENI La aproximativ 10 km N-NV de municipiul Vaslui şi circa 1,5 km S-E de gara CFR Bălteni se află pădurea Bălteni. Ea este localizată în lunca Râului Bârlad, care are aici o altitudine de 105 metri şi este străjuită de dealurile învecinate, ale căror altitudini depăşesc 300 metri. Custodele ariei naturale protejate este Direcţia Silvică Vaslui - Ocolul Silvic Brodoc. Pădurea Bălteni - numită şi “Dumbrava Bălteni” - avea în anul 1892 o suprafaţă de circa 300 ha., dar - prin defrişare şi substituire cu alte specii arboricole - astăzi are doar 18,8 ha. Terenul pe care se află pădurea prezintă numeroase microdepresiuni şi este temporar inundat. Climatul de tip stepic - completat de factorul edafic şi orografic, dar şi de inundaţiile temporare - favorizează formarea unor soluri aluviocoluviale, întrerupte doar pe mici spaţii de lacovişti şi soluri salinizate. În pădurea Bălteni a fost identificată salba moale pitică (Euonymus nanus), un element relictar aflat doar în câteva staţiuni în ţara noastră. Dintre speciile rare merită să amintim: laleaua pestriţă (Fritillaria meleagris), ghioceii bogaţi (Leucojum aestivum), laleaua galbenă (Tulipa biebersteiniana), stânjenelul de baltă (Iris graminea) etc. Un important rol ştiinţific îl prezintă şi amestecul stejăretelor de luncă cu frasin - ulmete. Etajul arborilor este alcătuit din stejar (Quercus robur), frasin (Fraxinus angustifolia, F. excelsior), tei argintiu (Tillia tomentosa), carpen (Carpinus betulus), arţar (Acer campestre) plop tremurător (Populus tremula). Stratul arbustiv, bine reprezentat, este alcătuit din arţar tătăresc (Acer tataricum), dirmoz (Viburnum lantana), corn (Cornus mas), alun (Corylus avelana), păducel (Crataegus monogyna). În locurile depresionare apar grupări ierboase higrofile sau higro-hidatofile edificate de speciile de rogoz, stuf, papură şi stânjenel de baltă (Iris pseudacorus). Rezervaţia Bălteni - pe lângă excepţionala sa importanţă sistematică - constituie un important element de peisaj care atrage numeroşi iubitori ai naturii în tot timpul anului.

Rezervaţia forestieră şi botanică Bălteni („Dumbrava Bălteni”), comuna Bălteni.

166

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro 3. Rezervaţia forestieră şi botanică HÂRBOANCA P ădurea Hârboanca este localizată pe versantul drept al văii Bârladului, în apropierea satului Brăhăşoaia şi reprezintă o insulă tipică din silvostepa de altadată a Podişului Central Moldovenesc. Se află pozitionată pe teritoriul administativ al comunei Ştefan cel Mare, la cca. 1,5 km. stânga de şoseaua DN 24 B Vaslui - Negreşti - Roman. Custodele rezervaţiei este Direcţia Silvică Vaslui - Ocolul Silvic Brodoc. Suprafaţa de 40,8 ha. a acestei oaze de pădure este situată pe versantul cu relief accidentat dinspre localitatea Brăhăşoaia. Altitudinile variază între 185 şi 240 metri, iar expoziţia sa generală este spre V-SV. Climatul este specific stepei, cu întrepătrunderi ale nuanţei de silvostepă. Predomină solurile cernoziomice levigate şi cele cenuşii de pădure. Pe lângă fondul de bază al elementelor euroasiatice şi europene, se remarcă larga participare a elementelor continentale, pontice, pontice - submediteraneene şi endemice: - continentale: migdalul pitic (Amygdalus nana), măciuca ciobanului (Echinops sphaerocephalus), toporaşi (Viola jordanii var. iassiensis) etc.; - pontice: garofiţa (Dianthus membranaceus), stânjenelul (Iris hungarica), stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora); - submediteraniene: sadină (Chrysopogon gryllus), stejar pufos (Quercus pubescens), scorus (Sorbus domestica), cruşin (Rhamnus tinctoria), toporaşi (Viola alba) ş.a.; - pontico - submediteraneene: stânjenel (Iris graminea), rogoz (Carex michelii), sofrănel (Crocus variegatus), trandafir pitic (Rosa gallica), gura lupului (Scutellaria altisima) etc. Specia de stânjenel (Iris brandzae) este endemică. În liziera pădurii se întâlnesc tufişuri de migdal pitic, vişin pitic şi porumbar, iar în poieni apare o vegetaţie ierboasă xerofilă dominată de sadină (Chrysopogon gryllus) şi păiuş (Festuca valesiaca). Suprafaţa redusă a pădurii, vecinătatea terenurilor cultivate şi apropierea de aşezările omeneşti a permis şi infiltrarea unui grup important de specii antropice.

Rezevaţia forestieră şi botanică Hârboanca, comuna Ştefan cel Mare.

4. Rezervaţia forestieră şi botanică SEACA-MOVILENI Este un rest din pădurile xeroterme ale silvostepei ce se întindea odinioară în Colinele Tudovei şi care s-a menţinut în zona Seaca - Movileni - Coroieşti, apreciate iniţial la o suprafaţă de 500 ha. Astăzi acest fragment în suprafaţă de 44,1 ha. este situat pe un teren vălurit, cu o altitudine în jur de 200 metri şi poziţionat la N-NE de comuna Coroieşti. Custodele rezervaţiei este Direcţia Silvică Vaslui - Ocolul Silvic Bârlad. În general, aceste păduri se află într-un stadiu avansat de degradare, slab productive, iar speciile iniţiale sunt continu substituite cu salcâm. Climatul este specific stepei, iar solul este tip cernoziom cambic cu eroziune de suprafaţă. Arborii au o consistenţă redusă şi sunt formaţi din: stejar pufos (Quercus oubescens), garniţă (Q.frainetto), stejar brumăriu (Q.pedunculiflora). La aceste specii se mai adaugă gorunii (Quercus virgiliana, Q.petrea, Q. dalechampii), arţarul tătărăsc (Acer tataricum) şi mojdreanul 167

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro (Fraxinus ornus). Pantele cu înclinare de până la 20º şi expoziţiile variabile (vestice, sud-estice şi estice), precum şi poienile au permis infiltrarea şi menţinerea a numeroase elemente de nuanţă sudică şi continentală, multe din acestea fiind rare. Din aceste specii menţionăm: clopoţeii (Campanula macrostacha), flocosele (Lychnis coronaria), ghioceii (Galanthus graecus), guşa porumbelului (Silene otites), tătăneasa de pădure (Symphytum ottomanum) etc. Pe lângă vegetaţia bogată şi variată sub raport fitocenotic, o semnificaţie fitogeografică aparte o prezintă existenţa garniţei, specie aflată la limita nordică a arealului.

Rezervaţia forestieră şi botanică Seaca-Movileni, comuna Coroieşti.

5. Rezervaţia botanică “MOVILA LUI BURCEL” - comuna Micleşti Se află poziţionată la 4 km. N-V de comuna Micleşti şi la 200 m. stânga de şoseaua DN 24 A Vaslui - Iaşi. Cunoscutul monument istoric “Movila lui Burcel“ este şi locul care prezintă o deosebită însemnătate naturalistică, motiv pentru care pe o suprafaţă de 12 ha. s-a instituit un regim de protecţie. Dealul Movila lui Burcel are o altitudine de 391 m., iar terenul din incinta rezervaţiei este stabilizat parţial prin vegetaţia ierboasă şi care reprezintă un autentic vestigiu al vegetaţiei primare din judeţ. Cea care administrează legal aceste arii protejate este Primăria comunei Micleşti. Din păcate, la fragmentarea reliefului, prin alunecări şi eroziune, a contribuit şi omul, mai ales prin extragerea unor cantităţi apreciabile de nisip şi piatră, iar prin păşunatul intens s-a distrus covorul ierbos. Abundenţa elementelor pontice, submediteraneene şi continentale, cât şi prezenţa a numeroase specii rare, cel puţin pentru flora Moldovei, conferă acestei staţiuni o mare însemnătate ştiinţifică. Dintre plantele rare în flora Moldovei şi cu rol fitogeografic însemnat, se pot menţiona: ruscuţa (Adonis hybrida), aiul galben (Allium flavum), aiul sălbatic (A.moschatum), sipica (Cephalaria uralensis), vinetele (Centaurea marschalliana), stânjenelul de stepă (Iris pummila), dediţeiul (Pulsatila montana), tirtanul (Goniolimon besserianum), zavacusta (Astragalus dasyanthus), buruiana talanului (Adonis volgensis). Rezervaţia botanică “Movila lui Burcel” şi monumentul istoric sunt puncte de atracţie turistică.

Rezervaţia botanică „Movila lui Burcel” comuna Micleşti Clopoţei. 168

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro 6. Rezervaţia botanică “COASTA RUPTURILE” - comuna Tanacu În partea de S-E a comunei Tanacu, la circa 2 km. de sat, se întinde un versant cu expunere vestică, afectat puternic de eroziune şi de alunecări de teren, unde este identificată o suprafaţă de 6,0 ha., numită “Coasta Rupturile”. Administratorul legal al rezervaţiei este Primăria comunei Tanacu. Substratul geologic de vârstă sarmaţiană este alcătuit dintr-un complex de marne şi nisipuri fine, argiloase, cu numeroase cochilii de moluşte (dominant lamelibranhiate). Această suprafaţă are o structură corelată cu regimul precipitaţiilor, pe fondul distructiv al vegetaţiei din urma păşunatului, favorizând mari alunecări de teren. Pe acest versant abrupt cu înclinare, ce trece de 35%, se află o vegetaţie cu numeroase discontinuităţi - bărbişoara (Batriochloa ischaemum). În aceste condiţii, s-a păstrat o populaţie viguroasă de tufă lemnoasă (Caragana frutex), element continental irano-turanian, cu excepţional rol fitogeografic. Alte rarităţi floristice întâlnite în această rezervaţie sunt: cârcel (Ephedra distachya), ruscuţă (Adonis hybrida), ai de stepă (Allium moschatum, A. tauricum), luşcă ambiguă (Bellevalia sarmatica)-liliaceu cunoscut în flora ţării noastre numai în câteva staţiuni de pe teritoriul judeţului Vaslui, sparceta (Onobrychis arenaria), zambila (Hyacinthella leucophaea), pălămida (Cirsium serrulatum) ş.a. Această bogăţie floristică şi semnificaţia fitogeografică a geofondului conferă staţiunii de la Tanacu un caracter de unicitate, chiar de tezaur informaţional de mare valoare.

Rezervaţia botanică „Coasta Rupturile” - Tanacu, comuna Tanacu.

7. Rezervaţia botanică “FÂNAŢUL DE LA GLODENI” Pe versantul estic al dealului Glodeni, în apropierea localităţii Glodeni - Negreşti, la cca. 2,5 km. sud de oraşul Negreşti, se află o enclavă cu floră şi vegetaţie aproape primară - denumită “Fânaţul de la Glodeni”, în suprafaţă de 6,0 ha. Altitudinea fâneţei este de 260 metri, cu o expunere estică şi o înclinare a versantului de 10-15%. Administratorul legal al acestei rezervaţii este Primăria Negreşti. Relieful este accidental, cu monticoli şi microdepresiuni rezultate în urma unor procese de alunecare a straturilor. Solul este de tipul cernoziomului cambic cu grade diferite de levigare, iar lenticular se întâlneşte solul podzolic. Marea diversitate pedo - climatică a favorizat instalarea şi păstrarea unui fitogenofond bogat şi variat, specii rare pentru flora ţării noastre şi chiar necunoscute în altă parte a lumii: sânziana (Asperula moldavica), barba boierului (Ajuga laxmanni), scaiul (Carduus hanulosus), târtanul sau curechii de stepă (Crambe tatarica), iarba mare (Inula oculus-christi), stânjenelul (Iris graminea), nagara (Stipetum cappilatae), pirul de stepă (Agropyretum pectiniforme) etc. Această fâneaţă, rest al vegetaţiei primare, prezintă o mare însemnatate ştiinţifică, atât sub raport biologic, cât şi cel fitogeografic şi fitoistoric. Conservarea acestei fâneţe implică restricţii, cum ar fi evitarea păşunatului şi aplicarea cositului după fructificarea plantelor.

169

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Rezervaţia botanică „Fânaţul de la Glodeni”, Glodeni-Negreşti.

8. Rezervaţia paleontologică “NISIPĂRIA-HULUBĂŢ” - municipiul Vaslui În partea de nord a municipiului Vaslui, în apropierea S. C. Vastex S. A. şi a Spitalului Judeţean de Urgenţă, pe terasa inferioară a versantului drept al Râului Vasluieţ, se află rezervaţia paleontologică “Nisipăria-Hulubăţ“. Din perimetrul iniţial de 2,5 ha. al rezervaţiei administrate de Primăria municipiului Vaslui a mai rămas numai suprafaţa de 980 mp., datorită construirii, după 1990, a unor case particulare. Prin exploatarea nisipului, în anul 1910, au fost observate numeroase resturi fosile de către I. Minulescu, profesor la gimnaziul din Vaslui. Cercetările ulterioare au evidenţiat faptul că zăcământul fosilifer din aceste nisipuri este unul din cele mai bogate din ţară. Pe baza fosilelor de mamifere găsite aici, s-a stabilit că depozitele din această terasă au fost acumulate în timpul Pleistocenului superior (denumit şi glaciaţiunea Würm/Weichsel). Dintre mamiferele cele mai caracteristice identificate se pot enumera: Mammuthus primigenius, Coelodonta antiquitatis, Bos primigenius, Bison priscus etc. Pe lângă fauna fosilă de mamifere, se întâlneşte şi o bogată faună de nevertebrate pleistocene.

Rezervaţia paleontologică „Nisipăria-Hulubăţ”, municipiul Vaslui.

9. Punctul fosilifer MĂLUŞTENI-DEALUL LACULUI - comuna Măluşteni, judeţul Vaslui Localitatea Măluşteni este situată în partea de sud a Podişului Central Moldovenesc, la 20 km. est de Bârlad. Punctul fosilifer Măluşteni este localizat la N-V de sat, pe versanţii săpaţi de pârâul Valea Românească în zona sa de obârşie, din Dealul Lacului. Versanţii văii sunt deschişi pe o lungime de 3 km. şi conţin resturi ale unei bogate faune fosilifere, tipică pentru Pliocenul superior (Romanianul bazal, MN 15). Râpa în care se află acest valoros şi bogat depozit este parţial împădurită, iar din aceasta o suprafaţă de 4 ha. a fost declarată rezervaţie naturală. Administratorul legal este Primăria comunei Măluşteni.

170

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Stratele de nisipuri şi pietrişuri cu plăci de gresii şi lentile conglomeratice de la Măluşteni sunt uneori bogate în resturi de vertebrate pliocene. Această zonă este estimată ca fiind unul din cele mai însemnate puncte fosilifere cu resturi de mamifere din ţara noastră, fiind o localitate de referinţă pentru stratigrafia şi paleontologia vertebratelor ce au trăit în estul Europei în Pliocenul superior. Din depozitele investigate au fost descrise peste 30 de taxoni, ca de exemplu: maimuţe, antilope, cămile, cerbi, tapiri, proboscidieni, căprioare, castori, broaşte ţestoase terestre, păsări, şerpi etc. Dintre speciile scoase la iveală, enumerăm: Promophitis malustenensis, Vulpes donnezani, Phoca sp., Talpa europeae, Castor praefiber, Alilepus sp., Camelus bessarabiensis, Capreolus australis, Tapirus arvernensis, Macaca florentina, Testudo grandis, Clemmnys malustensis, Lacerta sp., Lamma sp. etc. Multe dintre speciile descrise au fost noi pentru ştiinţă.

Punctul fosilifer Măluşteni, comuna Măluşteni.

B. Siturile de interes comunitar “Natura 2000” din judeţul Vaslui (SCI) = 10

În judeţul Vaslui au fost declarate zece situri de importanţă comunitară. O parte dintre acestea figurează şi la nivel naţional, drept rezervaţii naturale. Ele sunt: ”Movila lui Burcel”, ”Fânaţul de la Glodeni”, ”Coasta Rupturile” - Tanacu, pădurile Bădeana, Seaca-Movileni, Hârboanca, Talaşmani, Bârnova-Repedea, precum şi Râul Prut sau Lunca Joasă a Prutului.

171

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Suprafaţa (ha) Suprafaţa suprapusă pe zona Nr. Denumire Localizare Pe teritoriul ariei naturale protejate de crt. Totală judeţului interes naţional (%) 1 Movila lui jud. Vaslui 13.3 13.3 90,22 Burcel 2 Fânaţul de la jud. Vaslui 10.2 10.2 58,82 Glodeni 3 Coasta jud. Vaslui 6.7 6.7 89,55 Rupturile - Tanacu 4 Pădurea jud. Vaslui 54.3 54.3 92,66 Bădeana 5 Seaca - jud. Vaslui 51.5 51.5 85,46 Movileni 6 Pădurea jud. Vaslui 44.6 44.6 91,47 Harboanca 7 Râul Prut jud. Vaslui şi 12491.9 6594,68 0 jud. Iaşi 8 Pădurea jud. Vaslui şi 61,7 15 0 Tălăşmani jud. Galaţi 9 Pădurea jud. Vaslui şi 12428,4 124,22 100 Bârnova- jud. Iaşi Repedea 10 Lunca Joasă a jud. Vaslui şi 5589,9 134,74 0 Prutului jud. Galaţi TOTAL 30752,5 7049,24

Cele mai importante situri comunitare “Natura 2000” din judeţul Vaslui sunt: Râul Prut şi Lunca Joasă a Prutului, căci Pădurea Bârnova este întinsă doar pe o mică porţiune din judeţul Vaslui.

1. Situl RÂUL PRUT a fost declarat sit de importanţă comunitară. Râul are o lungime de 307 km şi un bazin hidrografic de 5.850 km². De-a lungul său s-a creat o regiune unică şi bogată în ceea ce priveşte flora şi fauna acestor locuri, carecterizată în special prin vegetaţie de stufăriş, sălcii, ierburi specifice luncilor inundabile în care vieţuiesc o mare diversitate de păsări. Situl se află situat de-a lungul Râului Prut, pe teritoriul judeţelor Botoşani, Iaşi, Vaslui (comunele Fălciu, Drânceni, Duda-Epureni şi Stănileşti) şi Galaţi, având o suprafaţă totală de 12491,9 ha. Situl se află între malul drept al râului Prut şi digul de apărare împotriva inundaţiilor, dar cuprinde şi bălţile din sudul localităţii Fălciu, apoi balta Bârzica Mică şi Vadul Mihălceni de la Rânzeşti, până în drumul naţional DN 24 A şi complexul piscicol Cârja, iare de aici până la graniţa cu judeţul Galaţi. În habitatele sitului Râul Prut se găsesc specii ca: iarba broaştelor (Hydrocharis morsus - ranae), peştişoara (Salvinia natans), trifoiaşul de baltă (Marsilea quadrifolia) şi urzica (Utricularia vulgaris), formând fitocenoze compacte, dar reduse ca dimensiuni, în locuri adăpostite. Din toate speciile de plante prezente în acest sit, 15 specii sunt protejate şi importante pentru biodiversitatea Uniunii Europene. Speciile faunistice care se găsesc în situl Râul Prut sunt: buhai de baltă (Botaurus stellaris), chirighiţa cu obraz alb (Chlidonias hybridus), barza albă (Ciconia ciconia), lebăda de iarnă (Cygnus cygnus), egreta mare (Egretta alba), egreta mică (Egretta garzetta), stârcul pitic (Ixobrychus minutus), stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax) etc., iar în zăvoaiele râului Prut se găsesc: dumbrăveanca (Coracias garrulus), ciocănitoarea de grădină (Dendrocopos syriacus), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martins), muscarul gulerat (Ficedula albicolis), sfrânciocul roşiatic (Lanius collurio) şi sfrânciocul cu fruntea neagră (Lanius minor). Dintre acestea, 47 de specii de păsări din zonele umede sunt specii protejate şi trebuiesc supuse unor măsuri de conservare adecvate.

172

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Situl „Râul Prut" (zona judeţului Vaslui).

2. LUNCA JOASĂ a râului PRUT deţine un număr de 5 habitate din legislaţia europeană: a) lacuri naturale eutrofice cu Magnopotamion or Hydrocharition; b) iazuri şi lacuri naturale distrofice; c) râuri cu bancuri de argilă, vegetaţie de Chenopodion spp. şi Bidention spp.; d) comunităţi de ierburi înalte hidrofile din zone de câmpie şi de munte; e) depresiuni cu pajişti. Biodiversitatea floristică a Luncii joase a râului Prut este întregită şi de vegetaţia de mlaştină, iar în acest sens se pot întâlni specii ca: dintele lupului (Bidens tripartita), spanac alb (Chenopodium polyspermum), galbena (Rorippa austriaca), tătăneasa (Symphytum officinale) şi măcrişul (Rumex palustris). Dintre plantele mai scunde, putem aminti: coada vulpii (Alopecurus aequalis), menta sălbatică (Mentha arvensis), tămâioara (Chenopodium botrys), bolgari (Ranunculus sceleratus) etc. În bălţile aferente râului Prut - cu ape puţin adânci (0,5-2 m.) şi cu conţinut redus de substanţe nutritive - se dezvoltă specii specifice acestora, ca: nufărul alb (Nymphaea alba), cornaciul (Trapa natans), plutica (Nymphoides peltata) şi broscăriţa (Potamogeton natans). Pe lacoviştile slab salinizate din Lunca Prutului apare coada vulpii arundinaceus (Alopecurus ventricosus arundinaceus), dar şi vegetaţie care atinge înălţimea de 35-40 cm., dintre care se remarcă: firuţa (Poa pratensis), păiuşul (Festuca pratensis), golomăţul (Dactylis glomerata), iarba câmpului (Agrostis stolonifera), coada vulpii (Alopecurus pratensis), pipirigul (Juncus effusus) şi trifoiul (Trifolium pratense). Totodată, în Lunca Prutului mai sunt protejate şi specii faunistice, cum ar fi: vidra (Lutra lutra), broasca ţestoasă de lac (Emys orbicularis) şi 3 specii de peşti: avâtul (Aspius aspius), zărluga (Cobitis taenia) şi vărlarul (Misgurnus fossilis).

Lunca Joasă a râului Prut - zona Murgeni.

173

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro C. Siturile de protecţie specială avifaunistică din judeţul Vaslui (SPA) = 3

Prin Hotărârea de Guvern nr. 1284/2007 privind declararea ariilor de protecţie specială avifaunistică ca parte integrantă a reţelei ecologice europene „Natura 2000” în România, au fost desemnate pe teritoriul judeţului Vaslui cele trei arii de protecţie specială avifaunistică: Pădurea Micleşti, Pădurea Bârnova, Lunca Prutului - Vlădeşti - Frumuşiţa.

Suprafaţa (ha) Nr. Pe teritoriul judeţului crt. Denumire Localizare Totală Vaslui 1 Pădurea Micleşti jud. Vaslui şi jud. Iaşi 8473.5 3174 2 Pădurea Bârnova jud. Vaslui şi jud. Iaşi 15690.4 124,22 3 Lunca Prutului - jud. Vaslui şi 8247 134,74 Vlădeşti - Frumuşiţa jud. Galaţi TOTAL 32410,9 3432,96

1. Pădurea MICLEŞTI - sit de protecţie avifaunistică, cu scopul de protejare a păsărilor de pădure, din regiunea biogeografică continentală - se întinde atât în judeţul Iaşi, cât şi în judeţul Vaslui (comunele Micleşti, Boţeşti şi Buneşti-Avereşti). În judeţul Vaslui, această zonă de protecţie este situată la nord de localităţile Micleşti şi Boţeşti, precum şi în partea de S-V a localităţii Buneşti. În judeţul Iaşi, pădurea se întinde între satele Dolheşti (drumul judeţean DJ 244 D) şi Ciorteşti, până la drumul naţional DN 24 Iaşi-Vaslui, cuprinzând o suprafaţă totală de 8473,5 ha. Marea majoritate a pădurilor cuprinse în acest sit avifaunistic sunt administrate de Direcţia Silvică Iaşi - Ocolul Silvic Dobrovăţ. Obiectivul protecţiei şi conservării în situl Pădurea Micleşti îl constituie cele 13 specii de păsări rare: acvila de câmp (Aquila heliaca), caprimulgul (Caprimulgus europaeus), barza albă (Ciconia ciconia), cristelul de câmp (Crex crex), ciocănitoarele de stejar (Dendrocopos medius), ciocănitoarele de grădină (Dendrocopos syriacus), presura de grădină (Emberiza hortulana), şoimul călător (Falco peregrinus), sfrânciocul roşiatic (Lanius collurio), sfrânciocul cu fruntea neagră (Lanius minor), ciocârlia de pădure (Lullula arborea), viesparul (Pernis apivorus), ghionoaia sură (Picus canus), la care se adaugă şi alte 31 specii de păsări, cu statut de specii vulnerabile şi care necesită măsuri de conservare.

2. Pădurea BÂRNOVA - sit de protecţie avifaunistică, cu scopul de protejare a păsărilor de pădure, din regiunea biogeografică continentală - se află în judeţul Iaşi, iar o mică parte a sitului traversează comuna Tăcuta din judeţul Vaslui.

D. Monumente ale naturii (arbori seculari) din judeţul Vaslui = 8

Arborii seculari din judeţul Vaslui pentru care s-a instituit regim de protecţie prin lege sunt: 1. Plopul de la RAFAILA (Populus alba) - cu vârsta de peste 550 ani - se află în satul Rafaila, comuna Rafaila, fiind distrus în proporţie de cca 70%, din cauza unui incendiu din anul 1997. 2. Plopul de la TĂTĂRĂNI (Populus canadiensis) - cu vârsta de peste 170 ani - comuna Tătărăni. 3. Stejarul de la VALEA TEIULUI (Quercus robur) - cu vârsta de cca. 300 ani - comuna Tătărăni. 4. Stejarii de la VALEA LOHANULUI (Quercus robur) - 3 exemplare cu vârsta de 370 ani, la locul numit “Fântana Popii” de pe aliniamentul şoselei DE 581 (Crasna-Huşi), la 5-6 km. de oraşul Huşi. 5. Stejarul lui Tolontal de la GRUMEZOAIA (Quercus robur) - vârsta 400 ani - comuna Hurdugi. 6. Grupul de stejari de la DOBRINA (Quercus robur) - 7 exemplare cu vârsta de 170 ani - pe şoseaua Crasna-Huşi, la 5-6 km. de Huşi, în punctul “Dobrina“. În spaţiul de agrement de aici sunt 25 de stejari brumării în vârstă de peste 180 ani. 7. Teiul de la NEGREŞTI (Tillia tomentosa) - are vârsta de 220 ani şi e în curtea Primăriei oraşului.

174

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Plopul de la Rafaila (Populus alba) Plopul de la Tătărăni (Populus canadiensis) comuna Rafaila. comuna Tătărăni.

8. Grupul de stejari de pe VALEA CHINANULUI - comuna Buneşti-Avereşti (Quercus pedunculiflora): - 46 exemplare în vârstă de 200-500 de ani, în jurul cabanei de vânătoare Buneşti - Valea Chinanului; - 24 exemplare în partea de SV a cabanei Buneşti; - 23 exemplare în partea de V a cabanei Buneşti, în vârstă de 230-340 de ani; - 70 exemplare (în vârstă de 240-330 de ani) - de la pod (cabana de vânătoare Buneşti) până la cantonul Banticu-Valea Chinanului; - 10 exemplare (în vârstă de 240-300 de ani) - de la cantonul Banticul Vechi până la ieşirea din pădure, spre comuna Buneşti Avereşti-Valea Chinanului.

XXX În concluzie, abordarea problemelor prioritare de biodiversitate din judeţul Vaslui s-a realizat pe baza principiilor dezvoltării durabile a societăţii şi în deplină concordanţă cu Planul Naţional de Acţiune pentru Mediu (PNAM) şi, respectiv, cu Programul de Dezvoltare Economică şi Socială (PDES) a judeţului Vaslui pentru perioada 2007-2013.

Bibliografie 1. Doniţă N., Popescu A., 2005. Habitatele din România, Bucureşti, Editura Tehnică şi Silvică, 2005, p. 231-258. 2. Hotărârea Guvernului nr. 1284/2007 privind declararea ariilor de protecţie specială avifaunistică ca parte integrantă a reţelei ecologice europene ”Natura 2000” în România (publicată în M. Of. nr. 739/31 octombrie 2007). 3. Iordache I., 1997. Studiu complex al ariilor protejate din Moldova şi a situaţiei lor actuale, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza” - Facultatea de Biologie, 1997, p. 134-159 4. Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a III-a. Zone protejate, Anexa 1 – judeţul Vaslui (publicată în M. Of. nr. 152/12 aprilie 2000). 5. Ordinul Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile nr. 1964/2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanţă comunitară ca parte integrantă a reţelei ecologice europene ”Natura 2000” în România (publicat în M. Of. nr. 98/7 februarie 2008). 6. Vartolomei F., Râclea C., 2006. Arii naturale protejate şi monumente ale naturii din judeţul Vaslui, Bucureşti, Editura MondoRo.

175

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro BIODIVERSITY IN VASLUI COUNTY

Biodiversity in Vaslui County refers to specific natural grasslands and forests with Central-European representatives, and specific influences of the steppe flora. In this county there are as many as 9 protected nature areas of national interest, 10 sites of community interest, 3 sites Bird Protection, and 8 monuments of nature (secular trees). In Vaslui County ten sites of Community importance had been coined. Some of them are declared as national and natural reserves: "Movila lui Burcel”, “Fânaţul de la Glodeni”, “Coasta Rupturile” - Tanacu, Pădurea Bădeana, Pădurea Seaca-Movileni, Pădurea Hârboanca, Pădurea Talaşmani, Forest Pădurea Bârnova - Repedea, Râul Prut, Lunca Joasă a Prutului. The Government Decision no. 1284/2007 declared the Bird special protection areas as part of the European ecological network ”Natura 2000” in Romania. Therefore, in Vaslui County were designated three Special Bird Protection Areas: Micleşti and Bârnova forests, Prut - Vlădeşti – Frumuşica Meadow. In conclusion, addressing priority biodiversity in Vaslui County was based on the principles of sustainable development of society and in full compliance with the National Environmental Action Plan, respectively the Economic and Social Development Program for 2007-2013 Vaslui County.

176

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

UN ACVARIU PENTRU FIECARE LABORATOR DE BIOLOGIE AL ŞCOLII - Proiect educaţional - Valeriu GHEORGHE∗

Key words: aquarium, fish, school, educational project.

Proiectul prin care se propune dotarea fiecărui laborator de biologie din şcoală cu un acvariu răspunde componenţei de cunoaştere, educaţie şi recreiere inclusă în funcţiile principale ale muzeului. Acţiunea de creştere şi dezvoltare a peştilor exotici, în laboratorul de biologie al şcolii va conduce la stimularea suplimentară a interesului elevilor de a acumula cunoştinţe din domeniile: biologie, chimia apei, ihtiologie, nutriţie, genetică etc. In acest mod se va mări numarul persoanelor cu preocupări şi cunoştinţe în domeniul acvaristicii, biologiei şi protecţiei mediului înconjurător. De asemenea, elevii vor valorifica în mod eficient şi plăcut timpul liber de care dispun. Dotarea laboratorului de biologie cu un acvariu constituie şi pentru cadrele didactice un sprijin în activităţile de aplicaţii practice a noţiunilor teoretice.

Grupurile ţintă le reprezintă elevii, dar şi profesorii de la catedrele de biologie din şcoli. Având în vedere obiectivul principal de captare a interesului pentru îmbogăţirea cunoştinţelor în domeniul ştiinţelor biologice considerăm că acţiunea se va bucura de un interes deosebit din partea elevilor si profesorilor de la catedrele de biologie.

Obiective 9 Stimularea activităţilor de îmbogăţire a cunoştinţelor şi creşterea numărului de acvarişti prieteni ai acvariului din Galaţi; 9 Cooptarea catedrelor didactice cu profil biologie în acţiunile educative de formare a tinerilor acvarişti; 9 Susţinerea de colocvii cu grupurile de elevi pentru îndrumare şi instruire în domeniul acvaristicii. 9 Dotarea laboratoarelor de biologie din scoli cu material biologic şi documentaţie cu privire la tehnologia de creştere a pestilor exotici

LECŢIA NR. 1 PRIMUL ACVARIU - echipamente Acvariul este un ecosistem artificial - ansamblu format din biotop şi biocenoză, în cadrul căruia se urmăreşte stabilirea de relaţii strânse atât între organisme, cât şi între acestea şi factorii abiotici. Acvariştii se grupează în două categorii distincte: cei pasionaţi de aşa-numitul "grădinărit" acvatic şi cei interesaţi de aquascaping. Primii au ca prioritate colecţionarea de specii noi, diverse şi rare, cărora le urmăresc dezvoltarea, le studiază cerinţele de mediu şi experimentează tehnici de înmulţire a lor. Amenajarea estetică a acvariului cade la ei pe planul doi şi nu o consideră o prioritate imediată. Ceilalţi, însă, vizează impactul vizual al acvariului lor. Încearcă să dezvolte latura estetică, studiază efectele stilistice. Se axează în principal pe creativitate, iar speciile rare de plante sau peşti îi lasă indiferenţi. Pentru a iniţia primul acvariu se alege recipientul care se armonizează cu locul unde dorim să-l amplasăm. Se dotează cu minimum de sisteme necesare de condiţionare a apei: 1. Filtrul - este cel mai important echipament (după acvariu şi apă) şi reprezintă dispozitivul care curaţă apa de impurităţi şi o oxigenează.

∗ Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii, Galaţi. 177

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro filtre interne- sunt cele mai utilizate de începători - se introduc cu totul în acvariu. (ex - Resun, Aquael, Fluval).

filtre externe - sunt pozitionate în afara acvariului, au suprafaţa mai mare de filtrare ceea ce le face mai eficiente.

2. Pompa de aer: pompa de aer este un dispozitiv acţionat electric (220V) care produce un curent de aer ce este direcţionat printr-un furtun în acvariu. La capătul furtunului din acvariu se pune o piatră de aer care permite ieşirea acestuia sub forma unor bule destul de fine.

3. Încalzitorul este de asemena un dispozitiv acţionat electric (o rezistenţă introdusă într-o capsula de sticla cu termostat), care are rolul de a menţine temperatura stabilă într-un acvariu.

4. Termometrul este un dispozitiv necesar care ne ajută să monitorizăm temperatura din acvariu şi să vedem dacă aceasta corespunde cu cea pe care am setat-o la încălzitor. 5. Sistemul de iluminat În general, în acvaristică se folosesc neoanele, deoarece consumă mai puţin şi degajă mai puţină căldură. Cantitatea minimă pentru un acvariu plantat este de 0,5 Watti/litru, dar dacă vreţi să puteţi ţine şi plante pretenţioase atunci se recomandă chiar şi 1 W/litru. Compensarea unei lumini mai puţin puternice se poate face prin montarea de suprafeţe reflectorizante, care să reflecte lumina spre suprafaţa apei. 6. Capacul poate fi considerat şi el un echipament, dar nu e unul indispensabil şi de aceea i-am dedicat o rubrică specială. Un acvariu nu are nevoie obligatoriu de capac, dar există câteva funcţionalităţi care îl fac necesar de multe ori. Reprezintă suport pentru becurile sau neoanele care iluminează acvariul, nu permite evaporarea apei la fel de uşor, nu permite peştilor să sară din acvariu. Capacele, de obicei, au o uşiţă mai mică sau mai mare pe unde sunt hrăniţi peştii sau permit executarea anumitor lucruri care necesită pătrunderea în acvariu, fără a ridica tot capacul.

178

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

7. Elementele de decor Acvariul e un colţ din natură, iar în natură principalele elemente de decor sunt plantele, pietrele si lemnele. De aceea, şi în acvariul nostru putem să punem şi să aranjăm diferite pietre, să formăm grote sau pereţi care să dea peştilor senzaţia de siguranţa. Un peşte care nu are plante sau diferite elemente de decor dupa care să se poată ascunde e un peşte stresat, care se poate îmbolnăvi uşor. În lipsa pietrelor sau a plantelor, se pot folosi şi ghivece sparte din lut ars sau ceramică, cărămizi, jumătăţi de nucă de cocos (curăţate bine şi fierte). 8. Furtunul pentru schimbat apa şi sifonarea resturilor alimentare şi a excrementelor. 9. Minciog pentru prins peşti, colectarea resturilor de hrană şi plante din acvariu.

LECŢIA NR. 2 PRIMUL ACVARIU – punere în funcţiune 1. Declorinarea apei: apa de la robinet conţine foarte mult clor, care este toxic pentru peştii din acvariu. Declorinarea apei se poate face pe loc, printr-un proces chimic(se adaugă substanţe care se găsesc în comerţ) sau se poate declorina prin depozitarea ei în vase descoperite cu gura largă (găleţi, de exemplu) timp de cel puţin 24 de ore. Dacă nu se poate aştepta nici atât apa se mai poate declorina şi în 12 ore printr-o aerare puternică. Astfel clorul se evaporă şi apa este bună de pus la peşti. 2. Ciclarea acvariului Ciclarea acvariului reprezintă procesul de formare a bacteriilor care descompun nitriţii în nitraţi. Formarea bacteriilor poate dura până la 3 saptămâni, timp în care acvariul ar trebui ţinut fără peşti, dar cu toate echipamentele pornite. Pentru a cicla un acvariu acesta trebuie întâi umplut cu apă şi pornit filtrul. Filtrul trebuie să meargă în continuu deoarece buretele acestuia e locul unde se adună cele mai multe bacterii. Timp de minim 2 săptămâni, în acvariu, nu este indicat să ţineţi peşti. Şi ca să faceţi trecerea de la un acvariu fară peşti la unul cu peşti, puteţi să introduceţi întâi un peşte pentru încă o săptămână iar apoi dacă acesta este sănătos şi totul merge bine, lansaţi şi restul de peşti. 3. Amenajarea unui acvariu În primul rând trebuie să ştiţi că un acvariu plantat are nevoie de substrat. Substratul se pune pe fundul acvariului şi principalul său rol este cel de suport pentru plante. Acesta ar trebui să aibă o grosime de 5-7 cm, pentru a permite rădăcinilor plantelor să se dezvolte în voie. În substrat se acumulează resturile de mâncare şi excrementele peştilor, care joacă rol de nutrienţi pentru plante. Substratul poate fi format din pietriş, nisip sau turbă acoperită cu nisip. Nu folosiţi doar nisip foarte fin deoarece acesta sufocă rădăcinile plantelor şi nu permite pătrunderea diferitelor reziduri care pot avea rol de nutrienţi. Pietrişurile şi pietrele calcaroase se folosesc doar în acvariile cu cichlidele africane, deoarece acestea preferă o apă mai dură. 4. Decorarea acvariului:Acvariul e un colţ din natură, iar în natură principalele elemente de decor sunt plantele, pietrele şi lemnele. De aceea şi în acvariul nostru putem să punem si să aranjam diferite pietre, să formăm grote sau pereţi care să dea peştilor senzaţia de siguranţă. Un peşte care nu are plante sau diferite elemente de decor după care să se poată ascunde e un peşte stresat care se poate îmbolnavi uşor. În lipsa pietrelor sau a plantelor se pot folosi şi ghivece sparte din lut ars sau ceramică, cărămizi, jumătăţi de nucă de cocos. 5. Lumina: În general, în acvaristică se folosesc neoanele deoarece consumă mai puţin şi degajă mai puţină căldură. Dacă nu ţineţi plante şi aveţi un acvariu axat pe peşti, atunci puteţi să folosiţi ce tip de neon vă place atât timp cât nu orbiţi peştii. Cantitatea minimă pentru un acvariu

179

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro plantat este de 0,5 Watti/litru, dar dacă vreţi sa puteţi ţine şi plante pretenţioase, atunci se recomandă chiar şi 1 W/litru. Compensarea unei lumini mai puţin puternice se poate face prin montarea de suprafeţe reflectorizante, care să reflecte lumina spre suprafaţa apei. 6. Întreţinerea acvariului Pentru a avea un acvariu cu peşti şi plante sănătoase, cu apă curată şi fără alge trebuie să respectăm cateva condiţii. Apa din acvariu se schimbă odata pe săptămână, în proporţie de 25-30%, pentru a se elimina din nitriţii şi nitraţii acumulaţi. În cazul unor acvarii mai aglomerate, apa se poate schimba şi mai des iar în cazul acvariilor cu pui poate fi schimbată şi zilnic, dar niciodată mai mult de 30-40% sau toată. Schimbatul apei des nu dăunează nici peştilor nici plantelor, ba chiar e benefic dacă e făcut în proporţia indicată. Un schimb masiv de apa poate duce la îmbolnăvirea peştilor, datorat schimbării bruşte în chimia apei. De obicei, schimbatul apei se face cu o pompă specială cu furtun şi pâlnie, la un capăt cu care se curăţă şi fundul acvariului de resturile de la mâncarea peştilor sau excrementele acestora. De asemenea, pentru a nu avea probleme cu algele, acvariul trebuie ferit de lumina directă a soarelui.

LECŢIA NR 3 Anatomia, biologia şi etologia peştilor de acvariu 1. Forma corpului De obicei, un peşte se reprezintă desenând un fus alungit,fiind forma cea mai des întâlnită în natură, cea care îi facilitează înotul. Forma lui hidrodinamică îi permite să efectueze demaraje rapide şi să atingă viteze deloc neglijabile într-un mediu care îi opune o oarecare rezistenţă. După viteza de înot se pot stabili categoriile de peşti: 1. peşti foarte rapizi – rechinul. 2. peşti rapizi – somonul, scrumbia albastră 3.peşti potriviţi de rapizi – clupeide, chefali 4.peşti nerapizi – crapul 5.peşti inceti – guvizii, scorpia 6. peşti foarte inceţi – căluţul de mare, ghidrinul Dar exista şi alte forme, foarte asemanatoare cu modul de viaţă al peştelui: cele care trăiesc pe fundul apelor au un abdomen plat, cele care trăiesc în ape pline de vegetale si crengi au un corp scurt, îndesat şi subţire care le permite să se strecoare printre obstacole. Este cazul numeroşilor peşti care trăiesc in zona recifelor de corali, şi care se fofilează printre blocurile de corali. În fine, un anumit număr de peşti sunt inclasabili, deoarece formele atât de variate şi de bizare corespund intotdeauna unui mod de viata specific, acestor vietuitoarelor. 2. Înotătoarele

180

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Peştii au mai multe tipuri de înotătoare, fiecare având un rol precis. Forma şi numărul lor servesc uneori la clasificarea în diferite familii Se disting înotătoare impare, reprezentate de un unic exemplar, mai ales dorsala şi anală. Ele servesc la stabilizarea peştelui, la oprire sau la viteză mică; ele sunt repliate la vitezele mai mari. Înotătoarea codală, joacă împreună cu partea posterioară a corpului, un rol de propulsie. Înotătoarele perechi, dispuse simetric de fiecare parte a corpului, se numesc înotătoare pectorale şi pelviene. Ele servesc la stabilizare, la oprire, la frânare, la schimbarile de direcţie: în plan vertical, de la suprafaţa spre fund, şi invers, şi în plan lateral, de la stânga la dreapta. Toate înotătoarele, compuse dintr-o membrană întinsă pe nişte nervuri-radii, se pot replia de-a lungul corpului, cu excepţia celei codale. Înotătoarea adipoasă nu e decât o mică cută de piele, fără nervuri. Când acestea din urmă depăşesc înotătoarea, peştii se numesc spinoşi, reprezentând un pericol pentru acvariofili, cum este cazul porcului de mare cu ţepi. Unii peşti de acvariu au înotătoare de formă şi mărime foarte diferite de cele pe care le putem întâlni în natură. Ele au fost obţinute în urma unor selecţii îndelungate efectuate de-a lungul a numeroşi ani de către acvariofili. 3. Înotul peştilor de acvariu Propulsarea animalului se face mai ales de către partea posterioara a corpului, mai ales de înotătoarea codală, celelalte înotatoare jucând rol stabilizator şi direcţional. Cu cât un peşte are formă mai hidrodinamică, cu atât e capabil de demaraje bruşte şi de înot rapid., adică un atu incontestabil pentru capturarea prăzii sau fuga din faţa unui duşman. Nu e recomandat să punem în acelaşi acvariu peşti rapizi şi vivace (mrene) împreună cu specii mai lente şi mai liniştite (gurami). 4. Comportamentul peştilor in acvariu Comportamentul peştilor reflectă modul lor de viaţă natural, modificat de faptul că trăiesc într-un loc mai strâmt: ei sunt mai rapizi şi mai uşori. Aceeaşi specie poate adopta comportamente diferite de la un acvariu la altul, în funcţie de volum şi de ceilalţi locuitori. a. Comportamentul teritorial Dacă el există în biotopul de origine, comportamentul teritorial se reproduce în captivitate, fiind uneori chiar exacerbat. Un teritoriu este un loc de viaţă permanent sau temporar (durând, de exemplu, în perioada de reproducere) a cărui întindere este proportională cu mărimea peştelui. Cel care locuieşte pe acel teritoriu caută să îndeparteze indivizii din propria specie, dintr-o specie apropiată sau total diferită. Suprafaţa trebuie sa fie suficientă pentru ca peştele să poată găsi refugiu, hrană şi peşti de sex opus pentru a se reproduce. În acvariu e important să prevedem pentru anumiţi peşti un teritoriu cu adăposturi şi ascunzători, mai ales pentru speciile marine. b. Comportamentul în grup Forţa este dată de unire, iar traiul în grup permite o mai bună apărare. Într-adevăr, de departe, un grup sau un banc de peşti apare ca o masă ce poate surprinde şi intimida duşmanul. Viaţa în grup favorizează şi reproducerea, căci un individ are mai multe şanse să întâlnească un peşte de sex opus. Unitatea şi organizarea unui grup sunt reglate de un ansamblu de semnale invizibile pentru ochiul omului: folosirea liniei laterale permite tuturor peştilor, de exemplu, evitarea ciocnirilor cu alţi peşti. c. Comportamentul de dominare Indivizii mai mari îi domina pe cei mici din aceeaşi specie. Atunci când aceştia din urmă cresc, ei sunt îndepărtaţi din teritoriu. Comportamentul de dominare are un aspect practic şi social: dominantul va avea prioritate la hrană sau la alegerea individului de sex opus. Peştele cel mai dominat este în permanentă agresat şi neliniştit; trebuie să se ascundă în majoritatea timpului, iar creşterea lui este afectată. d. Relaţia pradă-prădător În mediu natural, unii peşti se hrănesc cu alţi peşti de o mărime inferioară lor; apare aici o incompatibilitate între ei în condiţii de acvariu. Trebuie avut grijă, de exemplu, să nu punem ciclide sud-americane cu caracide. e. Agresivitate Uneori asistăm în acvariu la fenomene de agresivitate între peştii de aceeaşi specie sau din specii diferite. Această agresivitate e întotdeauna justificată, deoarece ea priveşte apărarea teritoriului

181

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro sau a alevinilor. E o problemă de spaţiu. Aceste fenomene se produc rar în marile acvarii. Totuşi, un peşte nou introdus într-un acvariu va fi adeseori considerat un intrus sau o pradă, şi va fi neliniştit.

AN AQUARIUM FOR EACH SCHOOL BIOLOGY LABORATORY – EDUCATIONAL PROJECT –

This study presents the stages that go through to start an aquarium, aquarium fish stocking and maintenance. It presents data on the anatomy, biology and ethology of aquarium fish. The project is aimed at students of classes V-VIII and biology teachers. The project aims to stimulate further student interest in accumulating knowledge in the fields of biology, water chemistry, ichthyology, nutrition, genetics, etc., recruitment of biology teachers in the actions of young aquarists educational training, and equipping schools laboratories with biology material and documentation on exotic fish growing technology.

182

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

CONTRIBUŢII LA CUNOAŞTEREA FAUNEI NEVERTEBRATELOR EPIGEE DIN GRĂDINA BOTANICĂ GALAŢI Cecilia ŞERBAN∗

Key words: faunistic, ecology, invertebrates, Botanical Garden Galaţi.

Introducere Grădina Botanică a fost o idee mai veche la Galaţi. Ea datează din anii ‘70 şi a aparţinut colecţionarului autodidact Vanghele Gheorghe, prin strădania căruia conducerea de atunci a oraşului a afectat pentru înfiinţarea unei grădini botanice, o suprafaţă de 22 ha pe malul Dunării. Din cele 22 de hectare au fost preluate 18. Grădina Botanică Galaţi este situată în municipiul Galaţi, pe malul stâng al Dunării, cu dispoziţie nord-sud. Poziţia geografică o situează la 45º30” latitudine nordică, longitudine 28º02´15” şi 42 metri altitudine. Clima este tipic de stepă cu influenţe pontice-mediteraneene (temperatura medie 11,8ºC, umiditatea 513,2 mm). Terenul este situat, aşa cum am amintit, pe malul stâng al Dunării, cu dispoziţie N-S. Substratul de bază este loessul, stratul de sol vegetal fiind în unele zone aproape inexistent (mult moloz, pietriş, etc.). În aceste condiţii, în primă fază s-a realizat igienizarea terenului, apoi îmbogăţirea acestuia, cu foarte mari cantităţi de pământ vegetal formând un strat gros de până la 40 cm. Au fost, de asemenea, transportate mari cantităţi de îngrăşământ organic (mraniţă). Grădina Botanică are şase sectoare: Flora şi Vegetaţia României, Flora globului, Flora utilă, Flora ornamentală, Rosarium şi Serele.

¾ Sectorul Flora şi Vegetaţia României Suprafaţa afectată este de 5,3 ha, fiind dispusă pe partea dreaptă a aleii principale, alee ce străbate ca o coloană vertebrală întregul teren de la N la S. Flora şi Vegetaţia României este reprezentată pe etaje de vegetaţie, de la stepă la golul alpin. Această organizare este avantajată şi de dispunerea în pantă a terenului în direcţie N-S. În latura estică suprafaţa de teren este străbătută de o vale, „valea abatorului”, prin care curgea un pârîu care, de ani buni, datorită construcţiilor din zonă a fost astupat. Apa freatică însă, situată la suprafaţă, face ca în extrema sudică a văii să existe în mod natural, vegetaţie de mlaştină, ce se armonizează perfect în planul tematic general. Această vale este traversată de un podeţ de 6 m lungime care delimitează o vale cu stuf şi sălcii în partea de sud, şi conifere în zona nordică. Zona cuprinde aproximativ 22 specii de arbuşti şi 28 specii de arbori. Pot fi admirate în plină vegetaţie pâlcuri de: Cornus, Crataegus, Syringa vulgaris, Ligustrum vulgare, Lonicera caprifolium, Prunus spinosa etc. Vegetaţia ierboasă este mai puţin conturată, existând însă, în mod spontan, zone de vegetaţie de stepă, care vor fi completate cu specii caracteristice. S-a creat o pată de culoare în „Pădurea Luncaviţa”, folosind Peonia peregrina, ce atrage atenţia primăvara devreme, prin frumuseţe şi culoare, ca de altfel şi ghioceii, brebeneii sau lăcrămioarele ce se dezvoltă în mod natural. Vegetaţiei de nisip îi este destinată un spaţiu în zona serelor. Ea va fi amenajată în scopul populării cu specii de pe dunele dobrogene, dar în special cu cele din rezervaţia ştiinţifică Hanu Conachi unde vegetaţia este afectată de dezvoltarea necontrolată a salcâmului.

¾ Sectorul Flora globului Situat pe partea stângă a aleii principale şi privit din N spre S, sectorul are rezervate arii pentru flora Asiei, Extremul Orient, Grădina Japoneză şi Flora Americii de Nord.

∗ Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii Galaţi. 183

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Dintre speciile de arbori întâlnite in această zona amintim: Abies concolor, Chamaecyparis lawsoniana, Pseudotsuga menziensii, Abies nordmanniana, Quercus robur, Ginkgo biloba, Ulmus pumila, Albizzia julibrissin, Philadelphus floribundus, Pyracantha coccinea. În zona Asiei este amenajată o stâncărie pe care s-au plantat specii de plante din Munţii Măcin (Arabis caucasica, Chrysanthemum caucasicum, Geranium caucasicum, Ranunculus caucasicus etc.) obţinute din seminţe, prin schimb. În zona destinată vegetaţiei Extremului Orient, localizată într-o microdepresiune naturală a terenului, s-a elaborat un proiect pentru amenajarea Grădinii Japoneze, inaugurată în iunie 1999. Lacul are o suprafaţă de 610 mp. Piatra a fost adusă din Munţii Măcin şi selectată pentru locuri de stat, podeţ, amenajarea cascadei, a insulei şi a paşilor de pisică. Fundul lacului a fost placat cu piatră de râu, adusă din Vrancea. Ca arbori, aici întâlnim: Paulownia, Sophora, Pinus nigra, Thuja orientalis, Euonymus, Juniperus horizontalis, Ginkgo biloba, acer palmatum. Dintre arbuşti, se întâlnesc: Amorpha, Forsythia, Hibiscus, Berberis. Grădina are o insulă pe care domină un pin negru torsionat. Lampionul în mijlocul lacului, înconjurat de Nymphaea lotus, Nuphar lutea, întregeşte peisajul, iar într-un meandru, bambusul completează vegetaţia.

Fig. 1. Grădina Botanică Galaţi.

¾ Sectorul Flora utilă În această zonă, s-a urmărit cultivarea unor specii de plante cu importanţă medicinală, ele fiind grupate în funcţie de aparatele funcţionale ale organismului uman, dar şi specii de plante tehnice.

Material şi metodă de lucru Pentru colectarea faunei de nevertebrate epigee am folosit metoda capcanelor Barber, adică cutii cilindrice din tablă, de cca. 800-1000 ml cu lungimea de 15 cm şi diametrul de 10 cm.

184

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 2. Schemă capcană Barber.

Am ales 4 tipuri de habitate, unde am montat câte 3 capcane Barber. Staţiile au fost amplasate în raport cu compoziţia floristică a ecosistemului, cu expoziţia ecosistemului, cu tipul de sol: 9 Staţia 1 a fost amplasată în zona Florei utile 9 Staţia 2 a fost amplasată în zona Gradinei Japoneze (fig. 3) 9 Staţiile 3 si 4 (fig. 4) au fost amplasate în regiunea destinată Florei României, cu specificaţia că staţia 3 a fost amplasată în zona de stepă, iar staţia 4 în etajul alpin. În capcane, am pus 300 ml soluţie de formol 4%. Deasupra acestor cutii am aşezat capace de tablă, pentru protecţia împotriva ploii împiedicând astfel apa din precipitaţii să dilueze concentraţia soluţiei (fig. 2).

Fig. 4. Capcană Barber montată în Fig. 5. Capcană Barber montată în staţionarul 2 (foto original). etajul montan staţionarul 4.

Probele din cele 12 capcane au fost adunate în săculeţi de tifon, împreună cu etichetele conţinând data colectării şi numărul capcanei. Toţi săculeţii au fost puşi într-o pungă de tifon mai mare. Materialul zoologic recoltat a fost conservat în alcool medicinal până la trierea şi determinarea lui.Toate lucrările de triere şi determinare a materialului entomologic capturat s-au realizat în Laboratorul de Entomologie din cadrul Muzeului de Ştiinţele Naturii Galaţi de către subsemnata, ajutată de colegele conservatoare.

Rezultate şi discuţii Studiul privind structura faunei de nevertebrate epigee din Grădina Botanică Galaţi s-a desfăşurat în perioada 2003-2006, din luna mai a fiecărui an până la finele lunii octombrie a aceluiaşi an, prin recoltări de material biologic odată la două săptămâni. În total au fost colectaţi 19098 indivizi, aparţinând la 6 clase de nevertebrate şi 3 încrengături: Annelida reprezentată prin clasa Oligocheta, Mollusca reprezentată prin clasa Gasteropoda şi Artropoda reprezentată de clasele Crustacea, Arachnida, Miriapoda şi Insecta (fig. 5). 185

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro 4228 4048

3558

2658 Cl. Oligochaeta Cl. Gasteropoda Cl. Crustacea Cl. Arachnida Cl. Miriapoda Cl. Insecta 1153 1025 656 645 392 342 279 174 211 136 138 79 85 132 25 25 17 33 36 48

2003 2004 2005 2006

Fig. 5. Abundenţa claselor de nevertebrate în fauna epigee a Grădinii Botanice Galaţi.

Cele mai mari valori ale abundenţei numerice, net separate de celelalte clase de nevertebrate, au fost obţinute de reprezentanţii clasei Insecta. Numărul de indivizi ce aparţine claselor este determinat de factorii evolutivi şi ecologici în unitate şi interacţiune cu potenţialul lor biologic. Insectele au prolificitate mare, ca măsură de realizare a supravieţuirii şi continuităţii speciilor în urma mortalităţii ecologice determinată de factorii nefavorabili (îngheţ, inundaţii, lipsa hranei, parazitism şi prădători). Văzute în context evolutiv şi ecologic este lesne de înţeles de ce au o dominanţă numerică ridicată în ecosistemele terestre. Valori ridicate ale abundenţei numerice, în cei 4 ani de colectare, au obţinut si reprezentanţii clasei Arachnida, urmată fiind de clasa Crustacea reprezentată prin specii aparţinând isopodelor (crustacee terestre).

2003 2004 2005 2006

Cl. Insecta 71,95 60,67 82,46 77,86

Cl. Miriapoda 0,42 2,35 1,02 2,54

Cl. Arachnida 17,44 19,66 10,61 12,4

Cl. Crustacea 6,67 11,18 2,63 5,36

Cl. Gasteropoda 2,96 3,6 2,45 0,92

Cl. Oligochaeta 0,42 2,32 0,52 0,69

Fig. 6. Dominanţa claselor de nevertebrate în fauna epigee a Grădinii Botanice Galaţi.

În ceea ce priveşte dominanţa claselor de nevertebrate, ierarhia se păstrează ca şi în cazul abundenţei numerice, în sensul că insectele obţin valorile cele mai mari în fiecare an de colectare. În general, aceste valori sunt destul de apropiate, cu o excepţie, anul 2004, un an destul de secetos, care a afectat serios vegetaţia din cadrul Grădinii Botanice şi implicit insectele, întâlnite de regulă pe vegetaţie. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul grupelor de nevertebrate a căror ciclu de viaţă este strâns legat de substratul de sol, este vorba crustacee şi oligochete.

186

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Anoplura 50,78% Diptera Lepidoptera Coleoptera Hymenoptera 19,46% 0,43% Hemiptera 1,38% 1% Dermaptera 19,39% 1% 1,4% Orthoptera

Fig. 7. Abundenţa ordinelor clasei Insecta în fauna epigee din Grădina Botanică Galaţi 2003-2006.

Având în vedere faptul că insectele sunt cele mai numeroase, am procedat la identificarea ordinelor. Din analiza taxonomică şi în special analiza abundenţei ordinelor, reiese faptul că himenopterele au realizat o dominanţă de 50,78% (au predominat furnicile), fiind urmate de coleoptere şi hemiptere care au realizat o dominanţă apropiată, de 19,46% şi respectiv 19,39%,, iar dipterele au înregistrat o dominanţă de 5,66%.

Concluzii Studiul faunei de nevertebrate epigee în Grădina Botanică Galaţi s-a realizat în perioada 2003-2006 prin metoda capcanelor Barber; În perioada luată în studiu au fost colectaţi 19098 indivizi aparţinând la 3 încrengături: Anelida, Molusca, Artropoda şi 6 clase: Oligocheta, Gasteropoda, Crustacea, Arachnida, Miriapoda şi Insecta; Cele mai mari valori ale abundenţei numerice au fost obţinute de reprezentanţii clasei Insecta, acest lucru explicându-se prin prolificitatea ridicată ca măsură de realizare a supravieţuirii; Cele mai mici valori ale abundenţei numerice dar şi ale dominanţei au fost obţinute de reprezentanţii clasei Oligocheta; În cadrul clasei Insecta himenopterele au dominat în cei patru ani de studiu (peste 50%) fiind urmate de coleoptere şi homoptere (câte 19,46%, respectiv 19,39%).

Bibliografie 1. Botnariuc, N., 1999, Evoluţia sistemelor biologice supraindividuale, Editura Universităţii Bucureşti. 2. Ionescu, M. A., Lăcătuşu, M., 1971, Entomologie, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti. 3. Lehăduş, Elena, 1976, Contribuţii la cunoaşterea epigaionului (faunei epigee) din pădurea Buciumeni, judeţul Galaţi (rezumatul lucrării de licenţă). 4. Manolache, C., Săvescu, P., Boguleanu, Gh., Paulian, Fl., Balaj, D., Paşol, P., 1967, Entomologie agricolă, Edidura Agrosilvică Bucureşti. 5. Pârvu, C., 1980, Ecosistemele din România, Editura Ceres, Bucureşti. 6. Sârbu, Anca, 2001, Un pas spre integrare Europeană, Asociaţia Grădinilor Botanice din România, Editura Alo, Bucureşti!

CONTRIBUTIONS TO THE KNOWLEDGE OF THE FAUNA BOTH OF FRESHWATER INVERTEBRATES GALATI BOTANICAL GARDEN

This paper presents a study on the identification of epigeal invertebrate fauna of the Botanical Garden Galati. The study was conducted in 2003-2006 by means of pitfall traps. During the research period were collected 19,098 individuals belonging to three fillums: Annelida, Mollusca and Arthropoda and 6 classes: Oligochaeta, Gastropoda, Crustacea, Arachnida, Myriapoda and Insecta.

187

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

MACROMYCETES IN THE “GHEORGHE SĂLĂGEANU” COLLECTION (ORDER BOLETALES) Daniela Ramona BOTOŞ*†

Key words: mycetoendomycophyta, mycetoepixilophyta, mycetogeophyta mycorrhiza, mycetogeophyta saprophytica.

Introduction In 2005, the Herbarium of the Natural Science Museum from Târgu-Mureş enriched with a new collection, bought from Professor Gheorghe Sălăgeanu, who worked with the ’’Ovidius’’ University Constanţa. It contains 650 species of macromycetes. These represent almost half of the species ever found in Romania. The macromycetes are represented by fruit-bodies in different forms and colours, preserved by drying. The species were published in ’’Determinator pentru recunoaşterea ciupercilor comestibile, necomestibile şi otrăvitoare din România’’, which issued in 1985, at the Ceres Publishing House, which won a Romanian Academy prize as the best contribution in this research field. This work completes the knowledge concerning the ecology and corology of some macromycetes from Romania.

Materials and methods This work presents a part of the collection (49 taxons of macromycetes). The 154 pieces were collected and assigned by Sălăgeanu. The biological forms were taken from Sălăgeanu et Sălăgeanu (1985). The classification of the macromycetes and the updating of the nomenclature of some species were made according to ’’Catalogue of life-2009 Annual Checklist’’, Index Fungorum and Myco Bank (see references). For each species the scientific name was indicated, as well as the collecting location, the biological form, the edible point of view, the collecting date, the number in the inventory register of the Natural Science Museum from Târgu-Mureş and the number of specimens.

Results and discussions The 154 macromycetes presented in this work belong to 9 families, 19 genera and 49 species. All were found in Romania, in the districts: Alba, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Cluj, Maramureş, Prahova, Satu-Mare and Sălaj, collected between 1955-1965, 1969 and 1999. Most of the species belong to the family Boletaceae (29 species) (fig.1). The analysis of the biological forms emphasizes the domination of the mycetogeophyta mycorrhiza (45 species) (fig.3). The majority of the species are edible (38 species), three of them are toxic and eight of them cannot be eaten (fig.2). Two of the species presented here, Pisolithus arhizus and Strobilomyces strobilaceus are threatened on European level.

List of collecting sites Alba district - Trascăului Mountains: Vidolm, Colţul Roşu. Bistriţa-Năsăud district - Rodnei Mountains: Vinului Valley, Corongiş Peak, Ineuţ Peak. Caraş-Severin district – Reşiţa; Semenicului Mountains, Trei Ape. Cluj district - Baciului Forest; Hoia Forest; Făgetul Clujului; Dumbrăvii Hill; Galicer Hill; Mount Vlădeasa: Britei Peak; Gilăului Mountains: Băişoara, Buscat Peak; Plecica Valley. Maramureş district - Lăpuşului Mountains, Râoaia Valley.

* Muzeul de Ştiinţele Naturii Târgu-Mureş, str. Horea, nr. 24, 540036, Mureş, România. 188

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Prahova district - Bucegi Mountains, Cumpătul-Sinaia. Satu-Mare district - Săuca village. Sălaj district - Vădurele village.

Species list Fam. Boletaceae Aureoboletus gentilis (Quél.) Pouzar (1957) Sălaj district: on the soil of the deciduous forests, in the oak forests of Vădurele village, nearby Jibou; Gm; Æ; 19 IX 1965; HMş 987 under Boletus cramesinus Secr.; 2 ex. Boletus aereus Bull. (1789) Sălaj district: on the soil of the beech forests, especially in the oak forests, in warm and sunny places, at Vădurele, nearby Jibou; Gm; ÆÆ Æ; 18 IX 1965; HMş 982 under B. aereus Bull. ex Fr.; 3 ex. Boletus appendiculatus Schaeff. (1763) Cluj district: on sandy soils, in the oak and hornbeam forests, at Baciului forest, nearby Cluj- Napoca; Gm; ÆÆÆ; 27 VIII 1959; HMş 980 under B. appendiculatus Schff. ex Fr.; 2 ex. Boletus badius (Fr.) Fr. (1832) Bistriţa-Năsăud district: in the coniferous and deciduous forests from Rodnei Mountains, at Vinului Valley; Gm; ÆÆ; 29 VIII 1964; HMş 988 under B. badius Fr.; 5 ex. Boletus calopus Pers. (1801) Cluj district: on the soil of Fagus and Picea forests from Gilăului Mountains, at Băişoara; Gm; 5 VIII 1962; HMş 978 under B. calopus Fr.; 3 ex. Boletus chrysenteron Bull. (1791) Bistriţa-Năsăud district: on the soil of the deciduous and coniferous forests from Rodnei Mountains, at Vinului Valley, on the Izvorul Roşu Valley; Gm; Æ; 19 IX 1963; HMş 992 under B. chrysenteron Bull. ex St. Amans; 1 ex. Boletus edulis Bull. (1782) Cluj district: on the soil of the coniferous forests from Gilăului Mountains, at Băişoara, under Buscat Peak; Gm; ÆÆÆ; 5 VIII 1961; HMş 983 under B. edulis Bull. ex Fr.; 3 ex. Boletus erythropus Krombh. (1846) Cluj district: on the soil of the deciduous and coniferous forests from Gilăului Mountains, at Băişoara; Gm; ÆÆ; 1 VII 1962; HMş 977 under B. erythropus Fr.; 2 ex. Boletus luridus Schaeff. (1774) Bistriţa-Năsăud district:on the soil of the deciduous and coniferous forests from Rodnei Mountains, at Vinului Valley; Gm; Æ; 29 VIII 1964; HMş 973 under B. luridus Schff. ex Fr.; 4 ex. Boletus pinophilus Pilát & Dermek (1973) Caraş-Severin district: in the pine forests, on sunny slopes, at Reşiţa; Gm; ÆÆÆ; 25 VII 1960; HMş 981 under B. pinicola Vitt.; 1 ex. Boletus pulverulentus Opat. (1836) Cluj district: in clearings and at the edges of the forests, at Făget, nearby Cluj-Napoca; Gm; ÆÆ; 1VIII 1962; HMş 990; 3 ex. Boletus purpureus Fr. (1835) Satu Mare district: on the soil of the deciduous and oak forests, at the limit of Săuca village; Gm; Æ; 8 VIII 1960; HMş 975; 2 ex. Boletus queletii Schulzer (1885) Cluj district: at the edges of the forests, in the meadows, on Galicer Hill, nearby Cluj- Napoca; Gm; Æ; 21 VII 1959; HMş 976 under B. quéletii Schulz.; 4 ex. Boletus regius Krombh. (1832) Cluj district: on the soil of the deciduous forests, on Dumbrăvii Hill and on Galicer Hill, nearby Cluj-Napoca; Gm; ÆÆÆ; 28 VIII 1964; HMş 979; 1 ex. Boletus reticulatus Schaeff. (1774) Satu Mare district: on the soil of the deciduous forests, under Quercus sp., at Săuca village; Gm; ÆÆÆ; 11 V 1955; HMş 984 under B. reticulatus Schff. ex Boud.; 1 ex.

189

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Boletus rimosus Vent. Cluj district: on the soil of the deciduous forests, especially under Populus tremula, at Făgetul Clujului; Gm; 23 VII 1956; HMş 967; 1 ex. Boletus rubellus Krombh. (1836) Cluj district: on the soil of the deciduous forests, at Făgetul Clujului; Gm; Æ; 5 IX 1958; HMş 991 under B. rubellus Krbh.; 3 ex. Boletus satanas Lenz (1831) Alba district: on the limestone soils from as. Laricetum deciduae, at Vidolm, under Colţul Roşu, from Trascăului Mountains; Gm; +; 3 IX 1964; HMş 974; 2 ex. Boletus subtomentosus L. (1753) Bistriţa-Năsăud district: on the soil of the deciduous and coniferous forests from Rodnei Mountains, at Vinului Valley, under Ineuţ Peak; Gm; Æ; 1 XI 1964; HMş 993 under B. subtomentosus L. ex Fr.; 6 ex. Chalciporus piperatus (Bull.) Bataille (1908) Cluj district: on the soil of the coniferous forests, under Britei Peak from Mount Vlădeasa; Gm; Æ; 4 VII 1959; HMş 985 under Boletus piperatus Bull. ex Fr.; 6 ex. Leccinellum crocipodium (Letell.) Bresinsky & Manfr. Binder (2003) Cluj district: on the soil of the deciduous forests, at Hoia Forest, nearby Cluj-Napoca; Gm; Æ; HMş 966 under Boletus crocipodius (Let.) Kühn.; 30 VII 1958; 4 ex. Leccinellum griseum (Quél.) Bresinsky &Manfr. Binder. (2003) Cluj district: on the soil of deciduous forests, only under Carpinus betulus, at Făget, nearby Cluj-Napoca; Gm; Æ; 19 VII 1964; HMş 970 under Boletus griseus Quél.; 1 ex. Leccinum aurantiacum (Bull.) Gray (1821) Bistriţa-Năsăud district: on the soil of deciduous and coniferous forests, under Populus tremula, in Rodnei Mountains, at Vinului Valley; Gm; ÆÆ; 29 VIII 1964; HMş 968 under Boletus aurantiacus Bull. ex Fr.; 2 ex. Leccinum duriusculum (Schulzer ex Kalchbr.) Singer (1947) Cluj district: on the soil of deciduous forests, under Populus tremula, at Plecica Valley, nearby Cluj-Napoca; Gm; ÆÆ; 23 VII 1956; HMş 969 under Boletus duriusculus Schultz. in Kalchbr.; 2 ex. Leccinum scabrum (Bull.) Gray (1821) Cluj district: on the soil of deciduous forests, only under Betula sp., at Făget, nearby Cluj- Napoca; Gm; Æ; 20 IX 1962; HMş 971 under Boletus scaber Bull. ex. Fr.; 4 ex. Phylloporus rhodoxanthus (Schwein.) Bres. (1900) Cluj district: on the clayey soil, on steep slopes, at Făget, nearby Cluj-Napoca; Gm; Æ; 18 IX 1960; HMş 953 under P. rhodoxanthus (Schw.) Bres.; 1 ex. Pseudoboletus parasiticus (Bull.) Šutara (1991) Maramureş district: on the fruit-bodies of Scleroderma aurantium, on sunny slopes, in mountain meadows, in Lăpuşului Mountains; Em; Æ; 6 VIII 1964; HMş 989 under Boletus parasiticus Bull.ex Fr.; 1 ex. Strobilomyces strobilaceus (Ssop.) Berk. (1851) Bistriţa-Năsăud district: on the limestone soils, in the deciduous and coniferous forests, especially under Fagus sp., in Rodnei Mountains, under Corongiş Peak;; Gm; 29 VIII 1964; HMş 957 under S. floccopus (Vahl. ex Fr.) Karst.; 1 ex. Tylopilus porphyrosporus (Fr. & Hök) A.H.Sm. & Thiers (1971) Bistriţa-Năsăud district: on the soil of the coniferous forests from Rodnei Mountains, at Vinului Valley; Gm; 29 VIII 1964; HMş 972 under Boletus porphyrosporus Fr.; 2 ex.

Fam. Diplocystidiaceae Astraeus hygrometricus (Pers.) Morgan (1889) Bistriţa-Năsăud district: in stony or clayey places, in the deciduous and coniferous forests from Rodnei Mountains, at Vinului Valley; Gm; 14 X 1999, HMş 1068 under A. hygrometricus (Pers.) Morg.; 3 ex.

190

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Fam. Gomphidiaceae Gomphidius glutinosus (Schaeff.) Fr. (1838) Caraş-Severin district: on the soil of the coniferous forests, especially in the pine forests from Semenicului Mountains, at Trei Ape; Gm; ÆÆ; 3 IX 1960; HMş 956 under G. glutinosus (Schff. ex Fr.) Fr.; 6 ex. Gomphidius maculatus (Scop.) Fr. (1838) Alba district: on the soil of the coniferous forests, only under Larix, in Apuseni Mountains, at Vidolm; Gm; Æ; 3 IX 1964; HMş 955; 6 ex. Gomphidius viscidus (L.) Fr. (1838) Caraş-Severin district: on the soil of the coniferous forests, especially under Pinus sp., in Semenicului Mountains, at Trei Ape; Gm; Æ; 3 IX 1960; HMş 954 under G. viscidus (L. ex Fr.) Fr.; 6 ex.

Fam. Gyroporaceae Gyroporus castaneus (Bull.) Quél. (1886) Cluj district: on the soil of the deciduous forests, in small clusters, at Făget, nearby Cluj- Napoca; Gm; ÆÆÆ; 27 VII 1960; HM 965 under Boletus castaneus Bull. ex Fr.; 4 ex. Gyroporus cyanescens (Bull.) Quél. (1886) Bistriţa-Năsăud district: on the soil of the deciduous and coniferous forests from Rodnei Mountains, at Vinului Valley, on Popii Hill; Gm; ÆÆÆ; 29 VIII 1964; HMş 964 under Boletus cyanescens Bull. ex Fr.; 2 ex.

Fam. Paxillaceae Gyrodon lividus (Bull.) Fr. (1838) Cluj district: on the soil of the coniferous forests, only under Alnus, in the wet and muddy lands, among moss, at Făget; Gm; Æ; 19 VIII 1964; HMş 963 under Boletus lividus Bull. ex Fr.; 4 ex. Melanogaster variegatus (Vittad.)Tul. & C. Tul. (1851) Cluj district: on the deciduous forests, with underground fruit-bodies, at Făget, nearby Cluj- Napoca; Gs; Æ; 8 VII 1962; HMş 1064 under M. variegatus (Vitt.) Tul.; 2 ex. Paxillus involutus (Batsch.) Fr. (1838) Bistriţa-Năsăud district: on the soil of the coniferous and deciduous forests from Rodnei Mountains, at Vinului Valley; Gm; without date; HMş 952 under P. involutus (Batsch. ex Fr.) Fr.; 4 ex.

Fam. Scerodermataceae Pisolithus arhizus (Scop.) Rauschert (1959) Maramureş district: in sandy and stony places from Lăpuşului Mountains, at Râoaia Valley; Gm; Æ; 15 IX 1965; HMş 1065 under P. arenarius Alb. et Schw.; 1 ex. Scleroderma aurantium (L.) Pers. (1801) Bistriţa-Năsăud district: on clayey soils, especially on sunny slopes, in Rodnei Mountains, at Vinului Valley; Gm; +; 26 VIII 1962; HMş 1066 under S. aurantium (L.) ex Pers.; 10 ex. Scleroderma verrucosum (Bull.) Pers. (1801) Cluj district: in the deciduous forests-Quercus sp. forests, at Hoia, at Cluj-Napoca; Gm; +; 5 VIII 1957; HMş 1067 under S. verrucosum Pers.; 5 ex.

Fam. Serpulaceae Serpula lacrymans (Wulfen) J. Schröt. (1885) Cluj district: on the floor and on the parquetry fillets from wet apartments, in Cluj-Napoca; EPx; 12 XII 1957; HMş 556 under S. lacrymans (Wulf. ex Fr.) Bond.; 1 ex.

Fam. Suillaceae Suillus cavipes (Opat.) A.H.Sm. & Thiers (1964) Alba district: in the larch forest, at Vidolm, under Colţul Roşu from Trascăului Mountains; Gm; Æ; 3 IX 1964; HMş 958 under Boletus cavipes Opat.; 2 ex. 191

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Suillus granulatus (L.) Roussel (1806) Prahova district: on the soil of the coniferous forests, especially in the pine forests, at Cumpătul-Sinaia from Bucegi Mountains; Gm; ÆÆÆ; 12 VII 1969; HMş 986 under Boletus granulatus L. ex Fr.; 4 ex. Suillus grevillei (Klotzsch) Singer (1945) Alba district: on the soil of the coniferous forests, only under Larix, in the larch forest, at Vidolm, under Colţul Roşu from Trascăului Mountains; Gm; Æ; 3 IX 1964; HMş 961 under Boletus grevillei Klotzsch; 6 ex. Suillus luteus (L.) Roussel (1806) Caraş-Severin district: on the soil of the coniferous forests, in the pine forests, under Pinus nigra, in Semenicului Mountains, at Trei Ape; Gm; ÆÆÆ; 4 IX 1960; HMş 959 under Boletus luteus L. ex Fr.; 2 ex. Suillus tridentinus (Bres.) Singer (1945) Alba district: on the soil of the coniferous forests, only under Larix, in ihe larch forest from Trascăului Mountains, at Vidolm; Gm; Æ; 3 IX 1964; HMş 962 under Boletus tridentinus Bres.; 4 ex. Suillus viscidus (L.) Roussel (1806) Alba district: in the larch forest, at Vidolm, under Colţul Roşu, in Apuseni Mountains; Gm; Æ; 3 IX 1964; HMş 960 under Boletus aeruginascens Secr.; 4 ex.

Fam. Tapinellaceae Tapinella atrotomentosa (Batsch) Šutara (1992) Caraş-Severin district: on the decaying spruce fir tree, in the coniferous forests from Semenicului Mountains, at Trei Ape; EPx; 3 IX 1960; HMş 951 under Paxillus atrotomentosus (Batsch) Fr.; 5 ex.

Conclusions The collection has an important value, first of all, because it emphasizes a part of the patrimony of our museum, secondly, it completes the knowledge concerning the ecology and corology of some macromycetes from Romania and finally, because of the antiquity of some species and the collector’s notoriousness.

Abbreviations Ex. – number of specimens HMş – the Herbarium of the Natural Science Museum from Târgu-Mureş Em - mycetoendomycophyta EPx – mycetoepixilophyta Gm - mycetogeophyta mycorrhiza Gs - mycetogeophyta saprophytica

Marks Æ = species edible at a minimum value ÆÆ = species edible at a high food value ÆÆÆ = species edible at a very high food value + = species toxic Without mark = species cannot be eaten

References 1. Bontea, V., 1985, 1986, Ciuperci parazite şi saprofite din România, vol.I-II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 586 & 469 p. 2. Eliade, E., 1965, Conspectul macromicetelor din România, Lucrările Grădinii Botanice, Bucureşti, p.185-324. 3. Sălăgeanu, GH., Sălăgeanu, A., 1985, Determinator pentru recunoaşterea ciupercilor comestibile, necomestibile şi otrăvitoare din România, Editura Ceres, Bucureşti, 330 p. 4. Sârbu, A. (coord.), Coldea, Gh., Sârbu, I., Cristea, V., Negrean, G., Oprea, A., Cristurean, I., Popescu,

192

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Gh., 2003, Ghid pentru identificarea importantelor arii de protecţie şi conservare a plantelor din România, Editura Alo, Bucureşti!, Bucureşti, 113 p. 5.***Catalogue of Life: 2010 Annual Checklist: http://www.catalogueoflife.org 6.***Index Fungorum: http://www.indexfungorum.org/Names/Names.asp 7.***MycoBank: http://www.mycobank.org./MycoTaxo.aspx 8. Pop, A., Tănase, C., 2003, Mapping of Macromycetes-Pilot Series- in Romania: http://www.wsl.ch/eccf/newsletter13.pdf

Fig. 1. The distribution into families of macromycetes.

Fig. 2. The distribution of macromycetes from the edible point of view.

193

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 3. The spectrum of the bioform of macromycetes.

194

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

DINAMICA POPULAŢIILOR LA UNELE SPECII DE LEPIDOPTERE GEOMETRIDE COLECTATE ÎN GRĂDINA BOTANICĂ GALAŢI Mihaela CRISTESCU∗

Key words: population dynamics, Geometridae, Botanical Garden Galaţi.

Introducere Studiul de faţă a fost realizat în Grădina Botanică a Complexului Muzeal de Ştiinţele Naturii Galaţi. Colectările au fost făcute în anii 2005, 2008 şi 2009 (Cristescu 2007-2008). Datele obţinute au relevat că din cele 41 de specii de geometride colectate pe parcursul perioadei de studiu, 3 specii sunt mai abundente în zona cercetată, ele reprezentând 49,5% din totalul indivizilor colectaţi. Aceste specii sunt: Tephrina arenacearia (Denis&Schiffermuler, 1775), Peribatodes rhomboidaria (Denis&Schiffermuler, 1775), şi Idaea rusticata (Denis&Schiffermuler, 1775).

Material şi metodǎ Lepidopterele nocturne au fost colectate cu ajutorul a 3 capcane luminoase fixe prevăzute cu becuri de 250 W cu vapori de mercur. Capcanele au funcţionat pe toată durata zborului, din luna martie până în luna octombrie inclusiv, timp de 3 zile consecutiv pe săptămână, de la apusul soarelui până a doua zi în zori.

Rezultate şi discuţii Pe parcursul celor 3 ani de studiu, au fost colectaţi 363 de indivizi ce aparţin la 41 de specii de lepidoptere din familia Geometridae (tabel 1). În general, speciile identificate au fost reprezentate printr-un număr mic de indivizi. Din cele 41 de specii doar 12,2% au apărut constant în fiecare dintre cei trei ani de studiu, iar 36,6% au apărut pe parcursul a 2 ani, iar restul de 51,2% apar doar sporadic în zona studiată. Dintre cele 41 de specii, 3 specii sunt dominante şi anume Tephrina arenacearia (Denis& Schiffermuler, 1775), Peribatodes rhomboidaria (Denis&Schiffermuler, 1775), şi Idaea rusticata (Denis&Schiffermuler, 1775). Din cei 363 de indivizi, 49,5% aparţin acestor 3 specii menţionate. Dintre cele 41 de specii, unele se regăsesc pe Lista roşie a lepidopterelor (fig.1) din România (Rákosy ET AL., 2003) având diferite grade de periclitare după cum urmează: - critic periclitată (CR): Cyclophora suppuntaria (Zeller, 1847); - vulnerabile (VU): Scopula corrivalaria (Kretschmar, 1862) şi Godonella aestimaria sareptanaria (Staudinger, 1871); - potenţial ameninţate (NT): Stegania dilectaria (Hubner, 1790), Tephrina arenacearia (Denis & Schiffermuller, 1775), Eilicrinia cordiaria (Hubner, 1790), Phaiograma etruscaria (Zeller, 1849), Scopula flaccidaria (Zeller, 1852), Scopula subpuctaria (Herrich-Schaffer, 1847), Idaea ochrata (Scopoli, 1763), Idaea rusticata (Denis & Schiffermuller, 1775), Idaea filicata (Hubner, 1799), Idaea dilutaria (Hubner, 1799), Idaea politaria (Hubner, 1799), Lythria purpuraria (Linnaeus, 1758), Lythria cruentaria (Hufnagel, 1767), Costaconvexa polygrammata (Borkhausen, 1794); - restul de 24 de specii nu sunt periclitate (LC).

∗ Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii Galaţi, Str. Regiment 11 Siret, nr. 6 A,Galaţi. 195

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Tabel 1. Lista lepidopterelor geometride colectate în Grădina Botanică în anii 2005, 2008 şi 2009.

Nr. Specia Abundenţa relativă crt. 2005 2008 2009 Total Suprafamilia Geometroidea Fam. Geometridae 1 Ligdia adustata (Denis&Schiffermüller, 1775) 0 0 2 2 2 Stegania dilectaria (Hübner,1790) 0 3 1 4 3 Heliomata glarearia (Denis&Schiffermuller, 1775) 2 0 0 2 4 Macaria notata (Linnaeus, 1758) 1 4 0 5 5 Semiothisa liturata (Clerk, 1759) 0 3 2 5 6 Chiasmia clathrata (Linnaeus, 1758) 22 1 0 23 7 Godonella aestimaria sareptanaria (Staudinger, 0 1 0 1 1871) 8 Tephrina arenacearia (Denis&Schiffermüller, 18 36 23 77 1775) 9 Eilicrinia cordiaria (Hübner,1790) 0 1 1 2 10 Colotois pennaria (Linnaeus, 1761) 0 1 0 1 11 Biston betularia (Linnaeus, 1758) 1 0 0 1 12 Peribatodes rhomboidaria (Denis& 4 17 47 68 Schiffermüller, 1775) 13 Ascotis selenaria (Denis&Schiffermuller, 1775) 8 0 2 10 14 Ematurga atomaria (Linnaeus, 1758) 4 3 1 8 15 Thetidia smaragdaria (Fabricius,1787) 0 1 0 1 16 Chlorissa viridata (Linnaeus, 1758) 5 0 2 7 17 Phaiograma etruscaria (Zeller, 1849) 0 0 1 1 18 Cyclophora suppuntaria (Zeller, 1847) 0 0 1 1 19 Timandra comae (Schmidt, 1931) 2 2 5 9 20 Scopula corrivalaria (Kretschmar, 1862) 1 0 0 1 21 Scopula marginepunctata (Goeze, 1781) 2 1 5 8 22 Scopula flaccidaria (Zeller, 1852) 0 0 3 3 23 Scopula subpuctaria (Herrich-Schaffer, 1847) 0 0 1 1 24 Idaea ochrata (Scopoli, 1763) 0 1 1 2 25 Idaea rusticata (Denis&Schiffermüller1775) 0 1 34 35 26 Idaea filicata (Hubner, 1799) 0 0 1 1 27 Idaea dilutaria (Hübner,1799) 0 6 0 6 28 Idaea politaria (Hubner, 1799) 0 0 1 1 29 Idaea dimidiata (Hufnagel,1767) 0 1 6 7 30 Idaea aversata (Linnaeus, 1758) 0 2 0 2 31 Idaea degeneraria (Hübner,1799) 0 4 4 8 32 Idaea straminata (Borkhausen, 1794) 0 1 6 7 33 Lythria purpuraria (Linnaeus, 1758) 1 2 2 5 34 Lythria cruentaria (Hufnagel, 1767) 0 0 2 2 35 Xanthorhoe fluctuata (Linnaeus, 1758) 0 4 5 9 36 Epirrhoe alternata (Muller, 1764) 0 0 1 1 37 Costaconvexa polygrammata (Borkhausen, 1794) 1 2 8 11 38 Eupithecia centaureata (Denis&Schiffermüller, 0 0 6 6 1775) 39 Eupithecia innotata (Hufnagel, 1767) 0 0 1 1 40 Lithostege farinata (Hufnagel, 1767) 1 0 4 5 41 Lithostege griseata (Denis&Schiffermuller, 1775) 3 0 10 13 TOTAL SPECII 41 TOTAL INDIVIZI 363

196

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro CR VU 2% 5%

NT 34% LC 59%

Fig. 1. Lista roşie a lepidopterelor geometride colectate în Grădina Botanică Galaţi.

Dinamica populaţiei la specia Peribatodes rhomboidaria, arată o creştere a abundenţei de la an la an. Astfel, în anul 2005 au fost capturate doar 4 exemplare, în 2008 - 17 exemplare, iar în anul 2009 - 47 de indivizi. Această specie, este citată în literatura de specialitate (SKINNER, 2009) ca având de regulă, o generaţie pe an, în perioada iunie - august, rareori apare şi a doua generaţie în luna septembrie. Datele noastre de la capcanele luminoase pentru anul 2009 când specia a înregistrat o abundenţă mare, indică faptul că, în zona studiată specia este bivoltină. Prima generaţie apare mai devreme, respectiv în luna mai, când atinge şi un maxim, iar a 2 a generaţie apare în luna august, însă este mai puţin abundentă (fig 2).

numar indivizi numar 4

I II VI VI V 5IX 1IX 9IX 11V 20V 27V 9 1 8V 1 2 2 02VI 0 1 17 0 19VIII 25VIII date de colectare

Fig. 2. Dinamica zborului la specia Peribatodes rhomboidaria Den.&Schiff. în anul 2009.

Dinamica populaţiei la specia Idaea rusticata (Denis&Schiffermuler, 1775). Această specie a avut o abundenţă mare în anul 2009 (fig. 3). Creşterea efectivului populaţional faţă de anul precedent când a fost identificat doar un exemplar se explică prin faptul că, venită din biotopurile învecinate, a găsit în zona studiată resursele trofice necesare dezvoltării larvelor. Acestea sunt polifage, şi se hrănesc pe Prunus spinosa, Hedera helix, Clematis vitalba, Ulmus sp. Dinamica zborului. Specie univoltină zboară de la mijlocul lui iunie până la mijlocul lui august. În sudul Europei apare şi a doua generaţie de la mijlocul lunii iulie până în octombrie (Hausmann, 2004). În zona studiată specia este univoltină, primii indivizi au apărut pe data de 09.VI.2009, iar ultimii au fost colectaţi la sfârşitul lunii iulie. Zborul maxim a fost în luna iulie când au fost capturaţi 7 indivizi la capcanele luminoase şi când temperaturile au înregistrat şi cele mai mari valori.

197

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro 8

numar indivizi 5

0 09 VI 11VI 15VI 16VI 22VI 23VI 24VI 02VII 06VII 07VII 08VII 21VII 23VII

date de colectare

Fig. 3. Dinamica zborului la specia Idaea rusticata Den.&Schiff. în anul 2009.

Dinamica zborului la specia Tephrina arenacearia (Denis&Schiffermuler, 1775). Specie comună, şi răspândită în toată ţara. Este cunoscută datorită larvei sale denumită cotarul verde al lucernei. Are 3 generaţii anuale care se suprapun. Prima generaţie apare în perioada: IV-V, a II a:VI şi a III a în luna a VIII (Mateiaş, 1984). Comparând abundenţele relative ale speciei în aceleaşi perioade calendaristice pentru anii de studiu (fig.4), reiese faptul că zborul maxim s-a realizat în luna iulie în fiecare an, iar adulţii au apărut la sfârşitul lunii mai începutul lunii iunie, ultimii adulţi fiind colectaţi pentru toţi anii de studiu până la mijlocul lunii august. Generaţia de primăvară se reduce pentru zona studiată doar la un adult apărut în luna mai.

numar indivizinumar 35

30 2009 25 2008 2005 20

0 V VI VII VIII luni colectare

Fig. 4. Dinamica multianuală a speciei Tephrina arenacearia Den.&Schiff.

Concluzii Cele mai abundente specii de geometride colectate pe parcursul perioadei de studiu sunt specii comune, ce au aceleaşi preferinţe faţă de mediu. Sunt specii ce preferă un mediu uscat şi cald. De asemenea, faptul că larvele lor sunt polifage, hrănindu-se cu specii larg răspândite în Grădina Botanică precum Coronilla varia, Medicago sativa (larvele de Tephrina arenacearia), Prunus spinosa, Ulmus sp., Hedera helix (larvele de Peribatodes rhomboidaria şi Idaea rusticata) au făcut ca în timp aceste specii să cunoască o creştere a efectivului populaţional, devenind din specii accidentale, specii dominante. Dintre cele 41 de specii, o specie este critic periclitată şi 2 sunt vulnerabile.

198

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro References 1. Cristescu M., 2007-2008, Contributions toward the knowlegdge of the nocturnal macrolepidoptera from The Botanical Garden Galaţi (nota 1). Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii “Ion Borcea” Bacău. Studii şi comunicări. 22: 65-71. 2. Hausmann A., 2004, The Geometrid Moths of Europe, vol.2, Sterrhinae. Apollo Books, Stenstrup, 600 pp. 3. Mateiaş M.C., 1984, Date privind bioecologia speciei Tephrina arenacearia Den.&Schiff. (Lepidoptera Geometridae). St.Cerc.Biol.anim., Bucureşti, 36 (1):50-56. 4. Rákosy L., Goia M., Kovács Z., 2003, Catalogul lepidopterelor României. Soc. Lepid. Rom, Cluj-Napoca, 446 pp. 5. Skinner B., 2009, Colour identification guide to moths of the British Isles (Macrolepidoptera). Apollo Books, 303 pp.

THE POPULATION DYNAMICS OF SOME GEOMETRID LEPIDOPTERA SPECIES FROM THE BOTANICAL GARDEN OF GALATI

The paper describes the population dynamics of three Geometrid Lepidoptera species. These species were collected in the Botanical Garden Galaţi during the years, 2005, 2008 and 2009, using light traps. In this research time span 41 species of Lepidoptera belonging to the Geometridae Family had been collected. Tephrina arenacearia, (Denis&Schiffermuler, 1775), Peribatodes rhomboidaria (Denis&Schiffermuler, 1775) and Idaea rusticata (Denis&Schiffermuler, 1775) are the most abundant species in the studied area. They represent 49,5% from the hole population of Geometrid Lepidoptera species. Some species are listed on the Red List: Cyclophora suppuntaria (Zeller, 1847) is critical endangered species, Scopula corrivalaria (Kretschmar, 1862) and Godonella aestimaria sareptanaria (Staudinger, 1871) are vulnerable species.

199

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

CONTRIBUŢII LA CUNOAŞTEREA COLEOPTERELOR DIN LEMNUL DESCOMPUS AL PĂDURILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA Svetlana BACAL∗

Key words: beetles, wood „dead”, Republic of Moldova.

Introducere În prezent, comunitatea ştiinţifică internaţională acordă o deosebită atenţie conservării biodiversităţii. Progresul tehnico-ştiinţific a avut între consecinţe şi un dezechilibru ecologic, soldat cu efecte nocive asupra biosferei. Ca rezultat al impactului uman asupra mediului, au dispărut numeroase populaţii de organisme şi chiar s-a consemnat extincţia unor taxoni, ceea ce a generat disfuncţionalităţi şi perturbaţii în cadrul biocenozelor. Pentru a menţine la nivel rezonabil funcţionalitatea ecosistemelor, este necesar a se cunoaşte starea acestora şi implementarea măsurilor concrete pentru protecţia lor. Republica Moldova se află la interferenţa a trei zone biogeografice şi prezintă astfel, floră şi faună situate la extremitatea arealelor biogeografice naturale [Strategia naţională şi Planul de acţiune în domeniul conservării diversităţii biologice]. Totodată, condiţiile climatice şi diversitatea landşafturilor oferă posibilitatea convieţuirii unor asociaţii faunistice şi floristice bogat diversificate. Diversitatea faunistică maximală se constată în cadrul ecosistemelor naturale. Pentru insectele saproxilice acestea sunt: fâşiile forestiere, pădurile, inclusiv cele cu statut de rezervaţie ştiinţifică silvică. În Republica Moldova suprafaţa sectoarelor ocupate de terenuri împădurite constituie aproximativ 10%, ceea ce indică suprafaţa relativ restrânsă a unor astfel de terenuri şi accentuează necesitatea protecţiei acestor spaţii şi chiar extinderea lor. Pentru coleopterele saproxilice este foarte importantă conservarea lemnului aflat în descompunere, fie sub formă de buturugi, arbori prăvăliţi sau chiar crengi uscate. Prezenţa lemnului aflat în descompunere îmbogăţeşte esenţial diversitatea nevertebratelor în păduri. În lemnul aflat în descompunere vieţuiesc permanent, periodic sau episodic, reprezentanţi ai diferitor ordine de insecte precum Collembola, Thysanura, Hymenoptera, Coleoptera, Diptera, Lepidoptera ş.a [Lukin, Derunkov, 2008; Mamaev, 1977]. Pentru unele insecte, lemnul „mort” serveşte în calitate de microhabitat, iar pentru altele – drept sursă de hrană. Larvele şi adulţii speciilor genului Cerambyx sunt iniţiatori primari în procesele de descompunere a materialului lemnos, facilitând astfel, accesul subsecvent al altor grupe de organisme. Unele coleoptere consumă ciupercile de pe lemnul descompus. Astfel, lemnul aflat în descompunere reprezintă acea nişă trofică fără de care ar fi imposibilă existenţa unei întregi asociaţii de organisme, aflate în inter-relaţie. În Republica Moldova, se remarcă un număr redus de studii privind complexul de coleoptere care populează lemnul descompus [Bacal, Derunkov, 2009]. Cele existente se referă cu precădere la coleopterele saproxilice (Bacal, 2005; Neculiseanu ş.a. 2002].

Materiale şi metode Materialul entomologic discutat în lucrare, a fost colectat în perioada anilor 2000-2009, din zonele centrală (Rezervaţiile ştiinţifice Plaiul Fagului şi Codrii), de nord (Pădurea Domnească) şi de sud a republicii (Rezervaţia peisagistică Codrii Tigheci, cât şi unele păduri de stejar aflate în zona inundabilă a râului Nistru şi anume din localităţile Leuntea şi Grădiniţa). Vegetaţia forestieră a Rezervaţiei ştiinţifice din zona de Nord este constituită din asociaţii de stejar cu plop în amestec cu salcie, arţar, frasin şi ulm. Pentru zona de Centru sunt tipice pădurile cu esenţe foioase ale Europei Centrale, speciile dominante fiind fagul, stejarul, carpenul, frasinul teiul şi arţarul. În sud, predomină pădurile de stejar pufos, dar se întâlneşte şi gorunul asociat cu carpenul, pe culmile lanţului deluros Codrii Tigheci [Postolache, 1995]. Determinarea materialului a fost efectuată conform caracterelor de morfologie externă [Кrаsucкij, 2007; Kryžanovskij, 1965].

∗ Institutul de Zoologie al AŞM, Republica Moldova. 200

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Rezultate şi discuţii Fauna de coleoptere semnalate în lemnul aflat în diferite stadii de descompunere constă din 73 specii ce revin la 55 genuri şi 14 familii. Conform spectrului trofic, speciile depistate în lemnul descompus sunt saproxilice, saprofage, micofage şi zoofage. Speciile din familiile Buprestidae, Cerambicydae, Cerophytidae, Cucujudae, Elateridae, Lucanidae, Rhysodidae, Scarabaeidae, Tenebrionidae şi Throscidae, precum şi unele din familiile Staphylinidae (Habrocerus capillaricornis, Sepedophilus immaculatus, S. marshami, S. obtusus) şi Carabidae (Carabus intricatus) sunt saproxilice, acestea depinzând în decursul unei anumite perioade a ciclului lor vital, de material lemnos aflat în descompunere (în Tabelul 1, speciile saproxilice sunt evidenţiate cu bold). Totuşi, există o parte de coleoptere semnalate în lemnul aflat în descompunere, care nu sunt saproxilice. De sub scoarţa unui arbore prăvălit şi aflat în descompunere au fost colectate şi determinate 6 exemplare de coleoptere din familia Leiodidae. Atât genul Amphicyllis cât şi specia Amphicyllis globus nu au mai fost semnalate în fauna Republicii Moldova. Speciile Gyrophaena joyi şi Amphicyllis globus sunt specii micofage şi consumă ciuperci ce se dezvoltă pe lemnul aflat în descompunere. Speciile familiei Carabidae, cât şi unele din familia Staphylinidae, precum şi specia Phosphuga atrata sunt zoofage şi se hrănesc cu organisme vii ce populează lemnul mort. De asemenea, din lemn aflat în descompunere au mai fost colectate şi unele specii saprofage (unele specii din familia Staphylinidae şi specia Silpha carinata). Din analiza materialului propriu colectat, cât şi a colecţiei de coleoptere a Muzeului Institutului de Zoologie a AŞM, rezultă următoarea listă taxonomică de coleoptere depistate în materialul lemnos aflat în descompunere (Tabelul 1).

Tabelul 1. Lista coleopterelor (Coleoptera) depistate în material lemnos aflat în descompunere.

Nr Familia şi specia Biotopul în care a fost sesizată specia /ord Buprestidae 1. Agrilus viridis (Linnaeus, 1758) Podişul Moldovei Centrale 2. Cratomerus hungaricus (Scopoli, 1772) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 3. Dicerca chlorostigma Mannerheim, 1837 Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 4. Ptosima undecimmaculata (Herbst, 1784) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească Carabidae 5. Carabus cancellatus (Illiger, 1798) Plaiul Fagului 6. Carabus convexus Fabricius, 1775 Codrii Tigheci 7. Carabus coriaceus Linnaeus, 1758 Codrii Tigheci 8. Carabus granulatus Linnaeus, 1758 Plaiul Fagului 9. Carabus intricatus Linnaeus, 1761 Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 10. Platynus assimile (Paykull, 1790) Codrii Tigheci 11. Pterostichus melanarius (Illiger, 1798) Codrii Tigheci Cerambycidae 12. Aromia moschata Linnaeus, 1758 Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 13. Cerambyx cerdo Linnaeus, 1758 Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 14. Cerambyx scopolii Fuesslins, 1775 Rezervaţia Codrii 15. Chlorophorus herbsti (Brahm, 1790) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 16. Hylotrupes bajulus (Linnaeus, 1758) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 17. Isotomus speciosus (Schneider, 1787) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 18. Megopis scabricorne (Scopoli, 1763) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 19. Morimus funereus Mulsant, 1863 Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 20. Oberea linearis Linnaeus, 1758 Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 21. Phymatodes testaceus (Linnaeus, 1758) Rezervaţia Codrii 22. Plagionotus arcuatus (Linnaeus, 1758) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 23. Plagionotus detritus (Linnaeus, 1758) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 24. Prionus coriarius (Linnaeus, 1758) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 25. Rhagium sycophanta (Schrank, 1781) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 26. Rhopalopus clavipes (Fabricius, 1775) Rezervaţia Codrii, Codrii Tigheci

201

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro 27. Rhopalopus macropus Germar, 1824 Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 28. Rosalia alpina (Linnaeus, 1758) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 29. Saperda punctata (Linnaeus, 1767) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 30. Stenocorus meridianus (Linnaeus, 1758) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 31. Stenocorus quercus (Gotz, 1783) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 32. Strangalia aurulenta (Fabricius, 1792) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 33. Strangalia maculata (Poda, 1761) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 34. Strangalia quadrifasciata (Linnaeus, 1758) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească Cerophytidae 35. Cerophytum elateroides (Latreille, 1804) Pădurea de la Ivancea (Orhei) Cucujidae 36. Cucujus cinnaberinus (Scopoli, 1763) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească Elateridae 37. Ampedus balteatus (Linnaeus, 1758) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 38. Ampedus pomonae (Stephens, 1830) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 39. Ampedus sanguinolentus (Schrk., 1776) Rezervaţia Codrii 40. Calambus bipustulatus (Linnaeus, 1767) Rezervaţia Codrii 41. Elater ferrugineus Linnaeus, 1758 Plaiul Fagului, Pădurea Domnească, Pădurea de la Ivancea (Orhei) 42. Ischnodes sanguinicollis (Panzer, 1793) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească, Pădurea de la Ivancea (Orhei) 43. Porthmidius austriacus (Schrank, 1781) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească Leiodidae (Anisotomidae) 44. *Amphicyllis globus (Fabricius, 1792) Pădurea de lângă Lalova Lucanidae 45. Dorcus parallelopipedus Linnaeus, 1758 Plaiul Fagului, Pădurea Domnească, Codrii Tigheci 46. Lucanus cervus Linnaeus, 1758 Plaiul Fagului, Pădurea Domnească, Rezervaţia Codrii, Codrii Tigheci 47. Platycerus caraboides (Linnaeus, 1758) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească, Codrii Tigheci Rhysodidae 48. Rhysodes germari Ganglbauer, 1892 Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 49. Rhysodes sulcatus (Fabricius, 1787) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească Scarabaeidae 50. Cetonia aurata (Linnaeus, 1758) Codrii Tigheci 51. Cetonischema aeruginosa (Drury, 1770) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească, Codrii Tigheci 52. Gnorimus octopunctatus (Fabricius, 1775) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 53. Liocola lugubris (Herbst, 1786) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 54. Oryctes nasicornis Linnaeus, 1758 Plaiul Fagului, Pădurea Domnească, Codrii Tigheci, Vulcăneşti (Giurgiuleşti) 55. Potosia fieberi (Kraatz, 1880) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească 56. Valgus hemipterus Linnaeus, 1758 Codrii Tigheci Silphidae 57. Phosphuga atrata (Linnaeus, 1758) Codrii Tigheci 58. Silpha carinata Herbst, 1783 Codrii Tigheci Staphylinidae 59. Gyrophaena joyi Wendeler, 1924 pădurile din zona Nistrului Inferior 60. Habrocerus capillaricornis (Gravenhorst,1806) pădurile din zona Nistrului Inferior 61. Quedius limbatus (Heer, 1839) pădurile din zona Nistrului Inferior 62. Quedius suturalis Kiesenwetter, 1845 pădurile din zona Nistrului Inferior 63. Sepedophilus immaculatus (Stephens, 1832) pădurile din zona Nistrului Inferior 64. Sepedophilus marshami (Stephens, 1832) pădurile din zona Nistrului Inferior 65. Sepedophilus obtusus Luze, 1902 pădurile din zona Nistrului Inferior

202

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro 66. Sunius fallax (Lokay, 1919) pădurile din zona Nistrului Inferior 67. Tachinus corticinus Gravenhorst, 1802 pădurile din zona Nistrului Inferior 68. Tachyporus hypnorum (Fabricius, 1775) pădurile din zona Nistrului Inferior 69. Tachyporus nitidulus (Fabricius, 1781) pădurile din zona Nistrului Inferior 70. Tachyporus solutus Erichson, 1839 pădurile din zona Nistrului Inferior 71. Zyras haworthi Stephens, 1832 pădurile din zona Nistrului Inferior Tenebrionidae 72. Uloma culinaris (Linnaeus, 1758) Codrii Tigheci Throscidae 73. Drapetes biguttatus (Piller & Mitterpacher, 1783) Plaiul Fagului, Pădurea Domnească, Pădure de ulm din satul Redeni (Călăraşi) *taxon nou pentru fauna Republicii Moldova

Majoritatea coleopterelor depistate în lemnul descompus sunt totuşi saproxilice (55), multe dintre ele fiind incluse în lista coleopterelor indicatoare a pădurilor seculare de importanţă europeană [Neculiseanu ş.a., 2002]. Unele dintre ele sunt rare [Neculiseanu, Stratan, Vereşciaghin, Ostaficiuc, 1992], de aceea au fost incluse în a doua ediţie a Cărţii Roşii a Republicii Moldova, iar altele sunt protejate conform anexelor II şi III a Convenţiei Berna. Coleopterele depistate în lemnul aflat în descompunere aparţin următoarelor criterii de raritate: critic periclitate (CR) – Rosalia alpina, Gnorimus octopunctatus; periclitate (EN) – Calambus bipustulatus, Cerambyx cerdo, Cucujus cinnaberinus; vulnerabile (VU) – Carabus intricatus, Cetonischema aeruginosa, Aromia moschata, Cerophytum elateroides, Drapetes biguttatus, Elater ferrugineus, Ischnodes sanguinicollis, Porthmidius austriacus şi specii cu risc redus (LR) – Lucanus cervus, Oryctes nasicornis, Liocola lugubris, Prionus coriarius, Morimus funereus, Megopis scabricorne, Hylotrupes bajulus. Unele coleoptere saproxilice precum speciile Cratomerus hungaricus, Dicerca chlorostigma, Cerambyx cerdo, C. scopolii, Rhopalopus clavipes, Plagionotus arcuatus, Oberea linearis ş.a. au un impact negativ atât asupra silviculturii cât şi pomiculturii, pentru faptul că larvele lor fac galerii în lemnul arborilor vii (dar de regulă slăbiţi) cauzând astfel pagube semnificative [Polihovici, 2006]. Deseori şi lemnul prelucrat este invadat de coleoptere saproxilice, fiind deteriorat. Cu toate acestea, coleopterele saproxilice semnalate în cadrul ecosistemelor forestiere, au un rol important în procesul de descompunere a materialului lemnos mort, asigurând astfel vegetaţia pădurii cu nutrienţi. Investigaţiile întreprinse în cadrul pădurilor din sudul republicii, au permis evidenţierea coleopterelor saproxilice de dimensiuni mici. Aceste păduri fiind privite ca asociaţii vegetale, nu ca ecosisteme funcţionale integre, au fost valorificate intens, iar ca rezultat, coleopterele de dimensiuni mari neavând condiţii prielnice pentru dezvoltare, nu au putut fi sesizate. Spre exemplu, la specia Lucanus cervus o generaţie se dezvoltă timp de 4-6 ani (în dependenţă şi de condiţiile climaterice), deci pentru vieţuirea acestei specii este nevoie de arbori bătrâni şi cioturi aflaţi în stare de descompunere. Cu regret semnalez că în Republica Moldova este utilizată pe scară largă metoda curăţirii pădurilor de lemnul „mort”. Lemnul descompus este extras atât din pădurile şi fâşiile forestiere de către populaţia rurală, cât şi din Rezervaţiile Ştiinţifice gestionate de autorităţile silvice de stat. Extragerea arborilor uscaţi din păduri, conduce la distrugerea microhabitatelor atât a insectelor saproxilice cât şi a unor specii rare şi ameninţate cu dispariţia. Pentru a salva coleopterele saproxilice, cât şi intreg complexul de insecte care populează lemnul aflat în descompunere, trebuie stopată extragerea lemnului putred din păduri, iar pentru aceasta, acest fapt trebuie adus la cunoştinţă atât autorităţilor abilitate, cât şi întregii societăţi. Astfel, va putea fi salvată fauna de nevertebrate, care are drept habitat lemnul aflat în descompunere.

Concluzii Din lemnul aflat în descompunere au fost extrase 73 specii de coleoptere, majoritatea saproxilice. Unele dintre coleopterele saproxilice menţionate în lucrare sunt rare sau chiar ameninţate cu dispariţia. Specia Amphicyllis globus este nouă pentru fauna republicii. Pentru a salva coleopterele saproxilice, lemnul aflat în descompunere trebuie păstrat în păduri. Anume, buştenii şi cioturile reprezintă acele microhabitate de care depinde existenţa unui mare număr de nevertebrate.

203

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Coleopterele saproxilice, fiind iniţiatori primari în procesul de descompunere a materialului lemnos mort, facilitează în consecinţă accesul altor grupe de organisme, având ca rezultat repunerea materiei în circuitul natural.

Bibliografie 1. Bacal, S., 2005: Coleopterele saproxilice din rezervaţia peisagistică „Codrii Tigheciului”, Muzeul Olteniei Craiova, Oltenia. Studii şi comunicări. Ştiinţele Naturii, 21: 111-112, Craiova. 2. Bacal, S., Derunkov A., 2009: Rove beetles (Coleoptera: Staphylinidae) from the dead wood in the forests of the Lover Dniester, Republic of Moldova, Muzeul Olteniei Craiova, Oltenia. Studii şi comunicări. Ştiinţele Naturii, 25: 111-113, Craiova. 3. Cartea Roşie a Republicii Moldova, 2002: 236-246, Chişinău. 4. Neculiseanu, Z., Dănilă, A., Baban, E., Neculiseanu, Z. (jun), 2002: Nevertebratele saproxilice şi pădurile de importanţă internaţională din rezervaţiile ştiinţifice „Pădurea Domnească” şi „Plaiul Fagului”. 75. Chişinău. 5. Neculiseanu, Z., Stratan, V., Vereşciaghin, B., Ostaficiuc, V., 1992: Insectele rare şi pe cale de dispariţie din Moldova, 115. Chişinău. 6. Polihovici, N., 2006: Referitor la insectele xilofage (coleoptera: buprestidae, scolytidae) din ecosistemele forestiere ale Podişului Moldovei Centrale, International Conference of Young Researches IV edition, dedicated to the60th anniversary of Academy of Sciences of Moldova: Scientific Abstracts, Nov. 10, 2006. Moldova. Ştiinţa. 88. Chişinău. 7. Postolache, Gh., 1995: Vegetaţia Republicii Moldova, 220. Chişinău. 8. Strategia naţională şi Planul de acţiune în domeniul conservării diversităţii biologice, 2002: Ştiinţa, 104. Cişinău. Krasuckij, B., 2007: Kratkij opredelitel، gribnyh jukov (s illûstraciâmi): učebno –metodičeskoe posobie .9 .dlâ studentov biologhičeskih special،nostej vuzov, Čelâbinsk. Izd-vo ČGPU, 140 -Kryžanovskij, О., 1965: Оpredelitel، nasekomyh evropejskoj časti SSSR.. Nauka. 2: 646. Моskva .10 Leningrad 11. Lukin, V., Derunkov, A., 2007: Taksonomičeskij sostav kompleksov nasekomyh – obitatelej mertvoj .drevesiny v Belorusskom poles،e, Molodež، v nauke, Minsk, «Belorusskaâ nauka», 2008, 1: 160 – 169 12. Mamaev, B., 1977: Biologhiâ nasekomyh-razrušitelei drevesiny. Èntomologhiâ, 3: 214, Москва.

CONTRIBUTIONS TO THE KNOWLEDGE OF COLEOPTERA FROM THE DEAD WOOD IN THE FORESTS FROM REPUBLIC OF MOLDOVA

The work presents data about some coleoptere tracked down in the timber in putrefaction. From a total of 73 species of colected coleoptere, 55 are saproxilic. Some of them are rare species. For preserving the rare and obsolescent beetles, and of saproxilic ones, but also of the whole complex of insects inhabiting the wood in putrefaction, is necessary to stop the extraction of the extinct timber from forests.

204

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

DIVERSITATEA SPECIFICĂ A COLEMBOLELOR DIN BIOTOPII SAPROLIGNICOLI ŞI SAPROXILICOLI DIN REPUBLICA MOLDOVA Galina BUŞMACHIU∗

Key words: Collembola, rotten legs, Republic of Moldova.

Introducere Rămăşiţele esenţelor lemnoase se caracterizează printr-o clară succesiune ecologică a faunei, în funcţie de stadiul lor de descompunere, fiind populate de nevertebrate litiericole, corticicole şi detritomicofage, care apar într-un stadiu mai avansat al degradării substratului organic după instalarea pe suprafaţa trunchiurilor căzuţi a florei saprolignicole de alge, fungi, muşchi şi licheni [Bulimar, 1986]. Trunchiurile în descompunere, invadate de o faună bogată, sunt biotopi favoriţi pentru o largă diversitate de specii de nevertebrate, inclusiv pentru colembole. Aici găsesc condiţii prielnice pentru viaţă o gamă largă de specii, grupare ce se formează din contul complexului corticicol, muscinal şi a celui litiericol. Lucrarea se referă la studiul diversităţii specifice a colembolelor din trunchiurile aflate în descompunere, din diferite tipuri de păduri din centrul şi sudul Republicii Moldova. Unele date privind spectrul de specii al colembolelor din Rezervaţia Naturală de Stat „Plaiul Fagului”, inclusiv speciile extrase din trunchiurile descompuse, ca parte componentă a ecosistemelor forestiere, au fost incluse în publicaţiile anterioare [Buşmachiu, 2006, 2008].

Materiale şi metode Eşantioanele de trunchiuri în stare avansată de descompunere şi acoperite de flora saprolignicolă au fost colectate pe parcursul anilor 2006-2009, înclusiv în sezonul de iarnă, în diferite tipuri de păduri din centrul şi sudul Republicii Moldova. Masivele forestiere ale rezervaţiilor „Plaiul Fagului” şi „Codrii” se caracterizează prin esenţe de foioase tipice zonei Central Europene cu predominarea stejarului Quercus robur, în amestec cu Carpinus betulus, Tilia tomentosa, T. cordata şi Acer campestre, iar cele din localităţile Grădiniţa şi Leuntea se caracterizează prin prezenţa pădurilor de tip mediteranean de gorun monodominant (Quercus pubences) sau gorun asociat cu carpen [Postolache,1995]. Pentru extragerea speciilor de colembole, eşantioanele s-au recoltat separat din trei substraturi* (tab.1): 1 - saprolignicol (suprafaţa superioară a trunchiurilor descompuşi invadată de alge, fungi, muşchi şi licheni); 2 - saproxilicol (rugumătura de lemn din trunchiurile descomnuse) şi 3 - detritosaproxilicol (partea inferioară a trunchiurilor amplasată la nivelul orizontului organic al solului şi zonele adiacente). Microartropodele au fost extrase cu ajutorul metodei de flotaţie, apoi au fost tratate cu alcool de 700 C şi fixate în soluţia Faure. Determinarea specifică s-a bazat pe determinatoarele de referinţă, la care se adugă şi unele lucrări taxonomice.

Rezultate şi discuţii Diversitatea faunistică din trunchiurile aflate în diferite stadii de descompunere include 69 de specii de colembolele, care revin la 41 de genuri şi respectiv la 16 familii (tab. 1). Analiza taxonomică scoate în evidenţă că speciile net dominante, care fac parte din familiile Entomobryidae şi Isotomidae cu câte 16 şi respectiv 11 specii, urmate de familiile Onychiuridae – 10, Neanuridae –

∗ Institutul de Zologie al AŞM Chişinău, Republica Moldova 205

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro 9, Hypogastruridae - 7, Tomoceridae – 4, Odontellidae, Katiannidae şi Neelidae cu câte 2 specii, Brachystomellidae, Cyphoderidae, Sminthurididae, Arrhopalitidae, Dicyrtomidae şi Sminthuridae - cu câte o singură specie fiecare. Compoziţia specifică a colembolelor depistate este tributară în general esenţelor lemnului descompus ai stejarilor seculari.

Tabelul 1. Lista colembolelor extrase din substraturile trunchiurilor aflaţi în descompunere.

Nr./ Familia şi specia Substrat* ord Hypogastruridae 1 Ceratopysella bengtssoni (Ǻgren, 1904) saprolignicol, detritosaproxilicol 2 Ceratopysella engadinensis (Gisin, 1949) saprolignicol, detritosaproxilicol 3 Xenylla brevicauda (Tullberg, 1869) saprolignicol, detritosaproxilicol 4 Xenylla boerneri (Axelson, 1905) saprolignicol, detritosaproxilicol 5 Xenylla brevisimilis brevisimilis (Stach, 1949) saprolignicol, detritosaproxilicol 6 Xenylla corticalis (Börner, 1901) saprolignicol 7 Willemia intermedia (Börner, 1901) detritosaproxilicol Odontellidae 8 Superodontella lamelifera (Axelson), 1903 detritosaproxilicol 9 Superodentella montemaceli (Arbea &Weiner, 1992) detritosaproxilicol Neanuridae 10 Friesea truncata (Cassagnau, 1958 saprolignicol, detritosaproxilicol 11 Pseudachorutes dubius (Krausbauer, 1898) saprolignicol, detritosaproxilicol 12 Pseudachorutes parvulus (Börner 1901) detritosaproxilicol 13 Micranurida pygmaea (Börner 1901) detritosaproxilicol 14 Neanura moldavica (Busmachiu & detritosaproxilicol Deharveng, 2008) 15 Neanura muscorum (Templeton, 1835) detritosaproxilicol 16 Deutonura albella (Stach, 1920) detritosaproxilicol 17 Endonura gracilirostris (Smolis, Skarzynski, detritosaproxilicol Pomorski & Kaprus, 2007) 18 Thaumanura carolii (Stach, 1920) detritosaproxilicol Brachystomellidae 19 Brachystomella curvula (Gisin, 1948) detritosaproxilicol Onychiuridae 20 Protaphorura armata (Tullberg, 1869) saprolignicol, detritosaproxilicol 21 Protaphorura cancellata (Gisin,1956) detritosaproxilicol 22 Protaphorura fimata (Gisin, 1956) detritosaproxilicol 23 Protaphorura subarmata (Gisin, 1957) saprolignicol, detritosaproxilicol 24 Micraphorura absoloni (Börner, 1901) saproxilicol, detritosaproxilicol 25 Deuteraphorura silvaria (Gisin, 1952) saproxilicol, detritosaproxilicol 26 Orthonychiurus rectopapillatus (Stach, 1933) saproxilicol 27 Orthonychiurus stachianus (Bagnall, 1939) saproxilicol Tullbergiidae 28 Mesaphorura critica (Ellis, 1976) detritosaproxilicol 29 Mesaphorura krausbaueri (Börner, 1901) detritosaproxilicol Isotomidae 30 Subisotoma pusilla (Schäffer, 1900) saprolignicol 31 Folsomia candida (Willem, 1902) saproxilicol, detritosaproxilicol 32 Folsomia penicula (Bagnall, 1939) euritopic 33 Folsomia quadrioculala (Tullberg, 1871) saprolignicol, detritosaproxilicol 34 Cryptopygus bipunctatus (Axelson, 1903) euritopic 35 Cryptopygus thermophilus (Axelson, 1900) saprolignicol, saproxilicol 36 Isotomiella minor (Schäffer, 1896) euritopic 37 Vertagopus cinereus (Nicolet, 1841) saprolignicol

206

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro 38 Parisotoma notabilis (Schäffer, 1896) euritopic 39 Proisotoma minuta (Tullberg, 1871) saproxilicol 40 Desoria violacea (Tullberg, 1876) saprolignicol Tomoceridae 41 Tomocerus minor (Lubbock, 1862) euritopic 42 Tomocerus vulgaris (Tullberg, 1871) euritopic 43 Pogonognathellus flavescens (Tullberg, 1871) euritopic 44 Pogonognathellus longicornis (Müller, 1776) euritopic Entomobryidae 45 Orchesella cincta (Linnaeus, 1758) saprolignicol 46 Orchesella multifasciata (Stscherbacow, 1898) saprolignicol 47 Orchesella pseudobifasciata (Stach, 1960) saprolignicol 48 Orchesella xerothermica (Stach, 1960) saprolignicol 49 Entomobrya marginata (Tullberg, 1871) saprolignicol 50 Willowsia nigromaculata (Lubbock, 1873) saprolignicol 51 Lepidocyrtus curvicollis (Bourlet, 1839) saprolignicol 52 Lepidocyrtus cyaneus (Tullberg, 1871) euritopic 53 Lepidocyrtus lignorum (Fabricius, 1793) saprolignicol, detritosaproxilicol 54 Lepidocyrtus paradoxus (Uzel, 1890) saprolignicol 55 Lepidocyrtus weidneri (Hüther, 1971) euritopic 56 Pseudosinella imparipunctata (Gisin, 1953) saproxilicol, detritosaproxilicol 57 Pseudosinella horaki (Rusek, 1985) saprolignicol, detritosaproxilicol 58 Pseudosinella moldavica (Gama & Busmachiu, 2002) saprolignicol, detritosaproxilicol 59 Heteromurus major (Moniez, 1889) saprolignicol, detritosaproxilicol 60 Heteromurus nitidus (Templeton, 1835) saproxilicol, detritosaproxilicol Cyphoderidae 61 Cyphoderus bidenticulatus (Parona, 1888) saproxilicol, detritosaproxilicol Neelidae 62 Neelus murinus (Folsom, 1896 euritopic 63 Megalothorax minimus (Willem, 1900) euritopic Sminthurididae 64 Sphaeridia pumilis (Krausbauer, 1898) euritopic Arrhopalitidae 65 Pygmarrhopalites pygmaeus (Wankel, 1869) saproxilicol, detritosaproxilicol Katiannidae 66 Sminthurinus aureus (Lubbock, 1862) saprolignicol 67 Sminthurinus niger (Lubbock, 1868) saprolignicol Dicyrtomidae 68 Ptenothrix atra (Linnaeus, 1758) saprolignicol Sminthuridae 69 Spatulosminthurus flaviceps (Tullberg, 1871) saprolignicol

Fauna colembolelor colectată de pe trunciurile aflate în diferite stadii de descompunere a fost grupată în dependenţă de preferinţele faţă de substrat. 1. Gruparea speciilor de colembole adunate de pe suprafaţa trunchiurilor descompuse acoperite cu flora saprolignicolă bogată. Cele mai multe dintre aceste specii sunt elemente corticicole, dintre care menţionăm: Xenylla brevisimilis brevisimilis, X. brevicauda, Subisotoma pusilla, Vertagopus cinereus, Desoria violacea, Sminthurinus aureus, S. niger, Ptenothrix atra, Spatulosminthurus flaviceps şi majoritatea speciilor din familia Entomobryidae (tab.1). Speciile acestei familii Orchesella cincta, O. multifasciata, O. pseudobifasciata, O. xerothermica, Entomobrya marginata, Lepidocyrtus curvicollis şi L. paradoxus pot fi depistate atât în eşantioanele colectate de pe scoarţa arborilor vii, cât şi a celor în descompunere acoperiţi cu flora saprolignicolă [Bulimar, 1982]. 2. Gruparea speciilor saproxilicole extrase din rumeguşul de lemn al trunchiurilor aflate în descompunere este mai săracă, aici fiind prezente specii de colembole precum: Orthonychiurus

207

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro rectopapillatus, O. stachianus şi Proisotoma minuta. Alte specii depistate în rumeguş Folsomia candida, Cryptopygus bipunctatus şi Heteromurus nitidus sunt considerate elemente de compost, întâlnite în număr mare în cele mai diverse resturi vegetale aflate în descompunere. 3. Gruparea cea mai numeroasă de specii a fost depistată în substratul detirtosaproxilicol, eşantioanele fiind colectate la nivelul solului, din substratul inferior al trunchiurilor aflate în descompunere şi orizontul organic al solului din preajma lor. Marea majoritate a acestor specii sunt detritomicofage, cu un aport considerabil la procesele de fermentare şi humificare a resturilor organice: Willemia intermedia, Micranurida pygmaea, Neanura moldavica, Deutonura albella, Endonura gracilirostris, Thaumanura carolii, Protaphorura fimata, Mesaphorura critica şi M. krausbaueri. Speciile Superodontella lamelifera, S. montemaceli se depistează foarte rar în alte microhabitate, ele fiind tipice numai pentru eşantioanele stratului detritosaproxilicol. Date similare privind selectivitatea unor specii de colembole faţă de substrat au fost semnalate şi de alţi autori [Slawska, 2000]. 4. Gruparea de specii euriplastice, care au fost depistate în toate cele trei substraturi ale trunchiurilor aflate în descompunere. Din această categorie fac parte speciile: Folsomia penicula, Parisotoma notabilis, Isotomiella minor, Lepidocyrtus cyaneus, Neelus murinus, Megalothorax minimus, Sphaeridia pumilis, inclusiv cele patru specii ale familiei Tomoceridae: Tomocerus minor, T. vulgaris, Pogonognathellus flavescens şi P. longicornis. Structura de dominanţă a speciilor de colembole din trunchiurile aflate în descompunere ale pădurilor diferitor zone îşi are specificul ei. În structura de dominanţă a trunchiurilor în descompunere din zona centrală predomină speciile Ceratopysella engadinensis, Neanura muscorum şi Orthonychiurus rectopapillatus, pe când în zona sudică predomină numeric speciile Xenylla brevicauda, Neanura moldavica, Endonura gracilirostris şi Protaphorura armata. Numai în trunchiurile descompuse ale pădurilor din zona centrală au fost depistate speciile Ceratopysella bengtssoni, Vertagopus cinereus şi Thaumanura carolii, iar în pădurile de tip mediteranean ale zonei de sud speciile Deuteraphorura silvaria, Pseudosinella imparipunctata, P. moldavica şi Cyphoderus bidenticulatus. Unele specii ca Xenylla corticalis, Brachystomella curvula, Lepidocyrtus curvicollis, Ptenothrix atra şi Spatulosminthurus flaviceps se întâlnesc destul de rar şi intr-un număr mic de indivizi în ambele tipuri de păduri. Trebuie menţionat faptul că tendinţa principală în formarea comunităţilor de colembole din trunchiuri, depinde de gradul de descompunere; cu cât gradul de descompunere este mai avansat, cu atât mai multe specii găsesc condiţii prielnice pentru viaţă, iar în structura de dominantă a comunităţilor, numărul de specii corticicole este treptat înlocuit cu alte specii, majorându-se ponderea speciilor detritomicofage. Numărul maximal de specii de colembole se înregistrează în trunchiurile aflate în ultimul stadiu de descompunere şi sunt invadate cu o floră saprolignicolă bogată în perioada de toamnă sau primăvară, anotimpuri cu temperaturi moderate şi umiditatea sustraturilor sporită.

Concluzii Din trunchiurile aflate în diferite stadii de descompunere, au fost identificate 69 specii de colembole, care revin la 41 de genuri şi 16 familii. În urma analizei taxonomice s-a constatat ca predomină specile din familiile Entomobryidae (16) şi Isotomidae (11), urmate de Onychiuridae (10), Neanuridae (9), Hypogastruridae (7), Tomoceridae (4), Odontellidae, Katiannidae şi Neelidae cu câte (2), celelalte 6 famili fiind reprezentate doar cu câte o singură specie fiecare. Compoziţia specifică a colembolelor depistate este tributară, în general, esenţelor lemnului descompus a stejarilor seculari. Trunchiurile în descompunere, invadate de microfloră saprolignicolă bogată, sunt printre biotopurile preferenţiale ale colembolelor. În mod particular, se întâlneşte aici o gamă largă de specii, grupare ce se formează din contul complexului corticicol, muscinal şi litiericol. Prezenţa lemnului aflat în diferite stadii de descompunere, îmbogăţeşte considerabil diversitatea nevertebratelor din păduri. Multe specii de colembole găsesc condiţii prielnice pentru viaţă în aceşti biotopi, iar pentru unele specii rare, aceştia sunt unicul loc de trai.

208

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Bibliografie 1. Bulimar, F. 1982, Structura şi diversitatea specifică a unor comunităţi de colembole litiericole, saproxilicole şi muscinale din Rezervaţia Naturală „Codrul Secular Slătioara”- Rarău, Studii şi comunicări, Reghin, p. 367-382. 2. Bulimar, F. 1986, Structura şi biomasa comunităţilor de colembole (Collembola: Insecta) din biotopii saprolignicoli ai masivului Călimani, Lucrările Conferinţei Naţionale de Entomologie, Cluj-Napoca, p. 277-282. 3. Buşmachiu, G. 2006, Particularităţile structurale ale comunităţilor de colembole şi diversitatea lor specifică din Rezervaţia Naturală de Stat „Plaiul Fagului”, Muzeul Olteniei Craiova, Oltenia, Studii şi comunicări, Ştiinţele naturii, Craiova, 22, p. 122-125. 4. Buşmachiu, G. 2008, Collembola (Insecta) from the „Plaiul Fagului” State Nature Reserve, Muzeul Olteniei Craiova, Oltenia, Studii şi comunicări, Ştiinţele naturii, Craiova, v. 24, p. 57-60. 5. Postolache, Gh. 1995, Vegetaţia republicii Moldova, ed. Ştiinţa, Chişinău, 220 p. 6. Slawska, M. 2000, Collembola communities in Sphagnum basin bogs and their importance to biodiversitz of pine forest. Pedobiologia, 44, p. 413-420.

SPECIES DIVERSITY OF COLLEMBOLA FROM THE SAPROLIGNICOLOUS AND SAPROXILICOLOUS HABITATS IN THE REPUBLIC OF MOLDOVA

This paper deals with species diversity of Collembola populating the rotten legs covered by saprolignicolous flora, of two forest types. The complex of collembola from the rotten legs refers to corticicolous, littierous and detritomicofagous collembolan species. The dead wood is the most suitable habitat for collembolan communities and a large spectrum of species is now pointed out in central and southern parts of the Republic of Moldova. The rotten legs in different stages of decomposition and covered by saprolignicolous flora increase the species diversity of collembola in the forests.

209

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

INTRODUCEREA, EVOLUŢIA EFECTIVELOR ŞI EXTINCŢIA CERBILOR LOPĂTARI PE TERITORIUL JUDEŢULUI MEHEDINŢI Sorin GEACU∗

Key words: Fallow Deer populations, introduction, evolution, extinction, Mehedinţi County, Romania.

1. Introducere Colonizarea acestui mamifer s-a realizat în două locuri din acest judeţ. Primele exemplare s-au introdus în anii `60 ai secolului trecut în pădurea Punghina, aflată în câmpia din partea sudică, iar apoi – în 1981 s-a mai creat un nucleu populaţional în regiunea Cerveniţa din centrul judeţului, într-o regiune deluroasă. Regiunile de origine a exemplarelor cu care s-au realizat populările au fost Reşca (jud. Olt) şi Chişineu-Criş (jud. Arad).

2. Nucleul populaţional din pădurea Punghina-Pătulele Pădurea se află în sudul judeţului Mehedinţi în Câmpia Blahniţei. Acest trup forestier uriaş (4850 ha) poartă numele celor două comune. Are forma aproximativă a literei L cu lungimea totală de aproape 20 km (fig. 1). Se află la altitudini ce scad de la 132 m în nord la 91 m în sud. Condiţiile climatice – după datele de înregistrare de la staţia meteorologică Drobeta-Turnu Severin situată la 40 km nord-vest -, se caracterizează printr-o medie termică anuală de 11,6°C, cu un maxim de 23,0°C în iulie, iar în anotimpul de iarnă doar luna ianuarie are media termică negativă (-1,1°C). La postului pluviometric Cujmir (5 km sud-est), cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt de 590,0 mm/an. Cel mai mult plouă în iunie (71,4 mm), iar cel mai puţin în septembrie (36,6 m). P ădurea nu este traversată de nici o apă curgătoare, valea pârâului Drincea (cu regim intermitent) se află la 0,5 km de marginea răsăriteană a acesteia. Dunărea se află 8 km spre sud-vest. Apa pentru cerbii lopătari se asigura prin intermediul a 7 fântâni foarte adânci (40 m), ea fiind distribuită cu cisterna în « gropile » săpate şi amenajate în pădure. Trupul forestier Punghina-Pătulele se află în silvostepă, încadrându-se « pădurilor moesice de stejari xerofili ». În partea nordică (trupul Pătulele) structura arboretelor este următoarea: 34% cer, 28% gârniţă, 20% salcâm, 16% tei, 1% pin, 1% alte specii. În cea de sud (trupul Punghina), aceasta este asemănătoare: 30% cer, 28% gârniţă, 21% stejar brumăriu, 17% salcâm, 2% frasin şi 2% alte specii. Vârsta medie a acestora variază între 50 şi 80 de ani. Satele Punghina, Pătulele, Recea, Vânători, Poiana Gruii şi Viaşu se află la distanţe cuprinse între 0,7 şi 2,5 km de pădure. Fiind unul dintre cele mai extinse spaţii forestiere din Câmpia Olteniei, la care adăugăm şi inexistenţa lupilor, s-a considerat oportună introducerea cerbilor lopătari. În ţarcul creat pentru reintroducerea căpriorilor (în 1964), în anul 1965 s-au adus două ciute de cerb lopătar din pădurea Reşca de la nord de Caracal (jud. Olt). Tot de la Reşca, s-au adus apoi, în 1966, în 7 rânduri alte exemplare, astfel că pe parcursul acelui an s-au adus în total 18 viţei de ambele sexe. Transportul pe distanţa de 200 km s-a realizat cu mijloace auto (tractor cu remorcă). Ţarcul avea 20 ha fiind situat în partea de sud (trupul Punghina era încadrat atunci fondului de vânătoare Vânători) a pădurii, la 95 m altitudine. Acolo erau amenajate hrănitori, sărării, o fântână cu pompă manuală pentru apă, iar împrejmuirea a fost realizată din prăjini de lemn înalte de 3 m. Într-un colţ al acestuia se construise iniţial un bordei (reconstruit şi transformat în canton silvic în 1971) pentru responsabilul ţarcului. Arboretele din ţarc erau reprezentate îndeosebi de stejar brumăriu de 25-40 ani. Loturile aduse se ţineau câte un an în ţarc apoi se eliberau.

∗ Academia Română, Institutul de Geografie, Bucureşti. 210

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Dacă la începutul anului 1967 erau 28 cerbi lopătari, datorită ocrotirii, numărul acestora a sporit, în 1969, la 65 exemplare (din care 20 masculi şi 45 femele), în 1970 fiind 22 masculi şi 67 femele. La 11 septembrie 1969 existau 9 locuri de boncănit. Începând cu 1970, specia îşi extind arealul şi în sectorul nordic al pădurii. Prima ciută în trupul Pătulele a fost observată la mijlocul anului 1970. Favorabilitatea habitatului este confirmat şi de faptul că, în primăvara anului 1973, populaţia speciei ajunsese la 174 exemplare (tab. 1), din care 72 masculi şi 102 femele, fiind de 6,2 ori mai mare comparativ cu cea din 1967.

Tabelul nr. 1 Dinamica populaţiei de cerb lopătar din pădurea Punghina-Pătulele în perioada 1967-1999 (exemplare)

Anul 1967 1969 1970 1973 1974 1975 1978 1979 1981 1987 Ex. 28 65 89 174 255 287 529 550 255 288

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 215 85 75 40 66 82 40 40 43 8 3

În anul 1974 se depăşesc 200 de exemplare (92 masculi şi 163 femele), iar în primăvara anului 1975, numărul cerbilor lopătari ajunsese la 287, din care 216 (75%, 81 masculi şi 135 femele) în trupul Punghina şi numai 71 (25%, 28 masculi şi 43 femele) în trupul Pătulele. Maximul populaţional – 550 exemplare -, se atinge în 1979, valoare de 20 de ori mai mare comparativ cu anii colonizării. Atunci era unul din cele mai mari nuclee cu această specie din ţară şi al treilea ca mărime din Oltenia (după Reşca din judeţul Olt şi Bratovoeşti din judeţul Dolj). Ulterior, în numai doi ani, efectivul înregistrează o scădere drastică (cu 59%), cauza principală a acestui fenomen reprezentând-o apariţia masivă a mistreţilor dinspre lunca Dunării. Aceştia au lipsit până atunci din fauna pădurii, astfel că, pătrunderea şi înmulţirea lor a influenţat negativ activitatea cerbilor lopătari. Alte exemplare au migrat înspre nord, spre zona deluroasă, de unde nu au mai revenit. În deceniul 1981-1989, populaţia locală a speciei înregistrează puţine oscilaţii ale dimensiunilor sale (210-290 exemplare). Iarna grea 1984-1985 a determinat o uşoară reducere populaţională. În anul 1987, numărul cerbilor lopătari era de 288 exemplare, din care 173 pe fondul de vânătoare Punghina şi 115 pe fondul Pătulele (tab. 2).

Tabelul nr. 2 Dinamica populaţiei de cerb lopătar pe fonduri de vânătoare (1987-1999, exemplare)

An 1987 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 Punghina 173 120 35 38 18 32 31 21 21 23 5 3 Pătulele 115 95 50 37 22 34 51 19 19 20 3 -

În iarna « călduroasă » 1989-1990 multe exemplare au ieşit din pădure pe câmp, fiind braconate. În anul 1990, s-a consemnat existenţa a doar 85 cerbi lopătari, ceea ce înseamnă o reducere de 3 ori comparativ cu 10 ani în urmă. Majoritatea erau în pădurea Pătulele (60%), locul cu cei mai mulţi (7 masculi cu 10 femele) fiind Lacul Iepii. Câteva exemplare (5 masculi şi 8 femele) erau şi pe terenul agricol dintre pădure şi satul Poiana Gruii. Perioada 1990-1997 s-a caracterizat prin existenţa aici a 40-80 cerbi lopătari, un uşor reviriment fiind constatat la începutul anului 1994. La nivelul lunii martie 1997, cerbii lopătari existau în următoarele locuri: - pe fondul de vânătoare Punghina: 3 masculi cu 5 femele la locul « Scafeş » din pădurea omonimă, iar în culturile de grâu din apropierea acesteia erau 2 masculi cu 6 femele pe « Măgura Porojan » şi 4 masculi cu 3 femele la « Perian »;

211

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro - în pădurea Pătulele: 2 perechi în punctul Lacu Raţii, 1 mascul cu 8 ciute în punctul Lacul Iepii şi 2 masculi cu 5 femele la locul numit « Sterie ». În primăvara anului 1998, s-a constatat prezenţa a numai 8 exemplare, din care 2 masculi cu 3 femele în pădurea Punghina (punctul « Scafeş ») şi 1 mascul cu 2 ciute în pădurea Pătulele (la « Lacul Iepii »). Astfel, are loc o reducere de 27 ori într-un deceniu ! Ultimii 3 cerbi lopătari (un taur şi 2 ciute) s-au observat în primăvara anului 1999 în pădurea Punghina, din 2000 specia devenind extinctă. Cerbii lopătari stăteau în pădure, mai rar ieşind în câmpurile agricole din vecinătatea acesteia. Raportul între sexe a fost corespunzător sau aproape corespunzător (tab. 3).

Tabelul nr. 3 Raportul între sexe la populaţia de cerb lopătar din pădurea Punghina-Pătulele (1969-1999)

Anul 1969 1970 1973 1974 1975 1989 1990 1991 M / F 1/2,2 1/3 1/1,4 1/1,7 1/1,6 1/1 1/1,4 1/1

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 1/2 1/1,4 1/2,4 1/3,3 1/2,6 1/2,5 1/1,6 1/2

Cel mai dezechilibrat raport - 30 femele şi doar 10 masculi – (7 masculi şi 14 femele în pădurea Punghina şi 3 masculi şi 16 femele în pădurea Pătulele) a caracterizat anul 1995. Au existat şi exemplare albe (mai ales ciute). În anul 1978 s-au vânat şi doi tauri albi. S-au întâlnit şi masculi negricioşi. Toate acestea au fost extrase în cadrul acţiunilor de selecţie realizate. Complexul de condiţii nefavorabile din anii ’90 (braconaj, deficite hidrice anuale consecutive, lipsa de linişte datorită intensificării circulaţiei în condiţiile exploatărilor forestiere şi restituirilor funciare, înmulţirea câinilor, lipsa apei din canalele de irigaţie din jurul pădurii) au determinat dispariţia acestui mamifer. De aici, până în 1989 s-au făcut câteva capturi de exemplare vii pentru colonizare în alte locuri din ţară (cu capcane de lemn). La fiecare acţiune se capturau mai puţin de 10 exemplare. Recoltele au fost mari în unii ani (câte 30-50 exemplare/an) şi unele trofee au avut punctaj CIC de aur (de exemplu în 1974).

3. Nucleul populaţional din regiunea Cerveniţa S-a introdus acest mamifer şi în Dealurile Coşuştei (Piemontul Motrului), în centrul judeţului Mehedinţi. Regiunea a fost favorabilă (temperatura medie anuală 10,8°C, precipitaţii medii 574 mm/an, după înregistrările de la staţia meteorologică Strehaia), pădurile fiind extinse (circa 6000 ha, încadrate ecosistemului „păduri moesice de gorun”), iar cele câteva sate din zonă (Cerveniţa, Borogea, Prunişor, Poiana, Ercea) fiind mici (sub 500 locuitori fiecare). Primii cerbi lopătari – în număr de 10, au fost aduşi din pădurea Reşca (jud. Olt) în anul 1981. Transporul acestora s-a realizat cu tractor cu remorcă. Pentru aclimatizare, li s-a construit un ţarc de 10 ha (împrejmuirea fiind din plasă de sârmă) pădurea Larga, la 1,5 km vest de satul Cerveniţa (com. Prunişor), la jumătatea distanţei dintre Drobeta Turnu Severin şi Strehaia (fig. 2). În 1983 exemplarele au fost lăsate libere, răspândindu-se prin pădurile din jur (gorunete, cerete), în regiunea cuprinsă între pâraiele Coşuştea în nord şi Huşniţa în sud şi sud-vest, la altitudini cuprinse între 175 şi 355 m. În primăvara anului 1985, efectivul crescuse de peste 10 ori comparativ cu anul colonizării (tab. 4), la sporul natural local adâugându-se şi exemplare migrate dinspre pădurea Pătulele- Punghina (aflată la 30 km sud), unde erau câteva sute de indivizi. Astfel, s-au constatat 44 masculi şi 46 femele pe fondul de vânătoare Cerveniţa şi 10 masculi cu 13 femele pe fondul Husnicioara.

212

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Tabelul nr. 4 Dinamica populaţiei de cerb lopătar pe fonduri de vânătoare (exemplare)

An 1981 1985 1986 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 Cerveniţa 10 90 110 110 105 70 65 65 40 40 19 - Husnicioara - 23 - - 30 35 55 12 12 11 6 4 Total 10 113 110 110 135 105 90 77 52 51 25 4

Pentru diversificare genetică, în 1986 s-au mai adus 6 exemplare (1 mascul şi 5 ciute) de la Chişineu Criş (jud. Arad). Populaţia maximă s-a înregistrat în luna martie a anului 1990 - 135 cerbi lopătari, observaţi astfel: - 50 masculi şi 55 femele pe fondul Cerveniţa – 30 masculi şi 32 femele în pădurea Valea Mare, 10 masculi şi 11 femele în pădurea Ogaşul cu Apă Roşie, 5 perechi în pădurea Merişanca, 6 masculi şi 7 femele pe câmpul din valea Coşuştei şi altele în păduri mai mici; - 10 masculi cu 20 de femele pe fondul Husnicioara în sectorul limitrof cu fondul Cerveniţa. Astfel, arealul maxim a cuprins regiunea de la obârşia pârâului Cerveniţa (afluent al Huşniţei), având circa 10 km de la nord la sud şi 5 km de la vest la est, pe teritoriile comunelor Prunişor, Căzăneşti şi Husnicioara, pe un ecart altitudinal de 180 m. Ulterior, efectivul se reduce continuu, în 1992 scăzând sub 100 (cei mai mulţi – 8 masculi cu 22 ciute - fiind atunci în arealul numit Ogaşu Lupului), pentru ca în 1994-1995 să se menţină la circa 50 de exemplare. În primăvara anului 1996 mai existau 6 masculi cu 13 ciute în regiunea Valea Mare de la nord-vest de Cerveniţa şi 2 masculi cu 4 ciute în pădurea de la nord-est de Prunişor. În acest din urmă loc s-au constatat şi ultimii 4 cerbi lopătari (1 mascul şi 3 femele) la începutul anului 1996. Specia este extinctă din 1998. Valorile sex-ratio au fost corespunzătoare în majoritatea anilor (tab. 5).

Tabelul nr. 5 Raportul între sexe al populaţiei de cerb lopătar din regiunea Cerveniţa

An 1985 1986 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 M/F 1/1,3 1/1,1 1/1,2 1/1,2 1/1,5 1/2 1/2,3 1/1,7 1/1,5 1/2,1 1/3

Cauzele dispariţiei speciei au fost: braconajul, exploatările forestiere şi restituirile funciare care au determinat intensificarea circulaţiei.

4. Concluzii Cerbul lopătar a fost introdus pe teritoriul judeţului Mehedinţi cu dublu scop: faunistic şi economic. Dimensiunea celor două populaţii create a sporit în timp. Astfel, efectivul existent în 1979 în pădurea Punghina-Pătulele (peste 500 exemplare) era unul din cele mai mari din ţară. În pădurea Cerveniţa, cei mai mulţi cerbi lopătari (135) s-au înregistrat în anul 1990. Datorită unui complex de cauze (braconaj, exploatări forestiere, restituiri funciare, intensificarea circulaţiei prin păduri), populaţiile de cerb lopătar s-au diminuat continuu după 1990, astfel încât s-a constatat extincţia acestora în 1998 regiunea Cerveniţa şi în anul 2000 în pădurea Punghina-Pătulele. Astfel, judeţul Mehedinţi se « alătură » judeţelor Sibiu, Bistriţa-Năsăud ori Vaslui, pe teritoriile cărora au fost create nuclee populaţionale de cerb lopătar, dar care, din diferite cauze, în timp, acestea au devenit extincte.

Bibliografie 1. Cotta, V., Bodea, M. (1969), Vânatul României, Editura Agrosilvică, Bucureşti. 2. * * (1965-2000), Cronica Ocolului Silvic Vânju Mare, Vânju Mare. 3. * * (1986-2005), Arhiva Direcţiei Silvice Mehedinţi, Drobeta Turnu Severin.

213

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro THE INTRODUCTION, EVOLUTION AND EXTICTION OF THE FALLOW DEER IN MEHEDINŢI COUNTY

The two sites in which this mammal was introduced over 1965-1966 were Punghina Forest, situated in the southern lowland of the County, and the hilly area of Cerveniţa region (1981), in the centre of the County. The specimens originated from Reşca (Olt County) and Chişineu-Criş (Arad County). The purpose of introducing the Fallow Deer in Mehedinţi County was two-fold: faunistic and economic. In time, the two populations became more numerous, so that over 500 animals were registered in Punghina-Pătulele Forest in 1979, one of the largest stock in Romania, and 135 specimens, most of them, in 1990 in Cerveniţa region. For a variety of reasons (poaching, forest exploitation, land restitution to former owners, more walks in the forest), the Fallow Deer populations kept decreasing after 1990, so that by 1998 they were extinct in Cerveniţa region, and by 2000 in Punghina-Pătulele Forest.

Explicaţia figurilor

Fig. 1. Pădurea Pătulele-Punghina şi arealul învecinat.

214

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Fig. 2. Harta regiunii Cerveniţa.

215 www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro MISCELANEU

ALEXANDRU IOAN CUZA UN SIMBOL AL DEMNITĂŢII NAŢIONALE Oltea RĂŞCANU-GRAMATICU∗

Key words: Alexandru Ioan Cuza, the double election, union, reforms.

Dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859, însemna o încălcare a prevederilor Convenţiei de la Paris (7/19 august 1858) şi deschidea „politica faptului împlinit” în relaţiile diplomatice cu Marile Puteri. Într-un cadru internaţional, de multe ori ostil intereselor româneşti, Alexandru Ioan Cuza a demonstrat reale calităţi diplomatice puse în direcţia afirmării demnităţii naţionale. „Unirea – spunea Alexandru Ioan Cuza – este credinţa mea politică, ea este ţinta de mântuire a naţiunii române, la care părinţii noştri au căutat a ajunge şi la care eu sper că vom putea ajunge. Eu trebuie să fac Unirea, căci sunt dator către naţia mea care m-a ales şi către istoria către care trebuie să am o responsabilitate”3. Despre legalitatea desfăşurării alegerii lui Alexandru Ioan Cuza vorbeşte în termeni elogioşi atât Victor Place, consulul francez din Moldova, dar şi Béclard, omologul său de la Bucureşti, la 7 februarie 1859, într-un raport trimis ministrului său de externe:„Alegerea lui Alexandru Cuza a fost o manifestare cu totul naţională. Adaug şi nu-mi va fi greu să demonstrez că această manifestare devenise necesară”4. Pentru recunoaşterea dublei alegeri, faţă de care se manifestase deschis împotrivă Turcia şi Austria, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trimis în misiuni speciale pe Vasile Alecsandri la Paris, Londra şi Torino, pe Ludovic Steege la Viena şi Berlin, pe principele Obolenski la Petersburg, pe Ion Bălăceanu la Cavour şi Napoleon al III-lea şi pe Ştefan Golescu la Paris şi Berlin. Dând dovadă de mult tact şi luciditate, Alexandru Ioan Cuza atrăgea atenţia factorilor politici interni, deosebit de explozivi, că „ avem nevoie - pentru realizarea Unirii - de multă prudenţă şi înţelepciune pe lângă patriotism”5. Faţă de tergiversările Puterilor Garante şi ameninţările puterii suzerane de intervenţie militară, Cuza hotărăşte concentrarea trupelor în tabăra de la Floreşti, gata oricând de a da riposta dacă evoluţia evenimentelor o vor cere. Plin de fermitate se adresa consulului austriac la Bucureşti, Eder: „Ne trebuie Unirea, dacă nu ne vor acorda-o Puterile, vom fi siliţi să ne-o dobândim singuri”6. Conferinţa de la Paris a reprezentanţilor celor şapte Puteri garante şi-a deschis lucrările la 7 aprilie 1859, dar după două şedinţe s-a întrerupt din cauza unor evenimente ce se prefigurau: conflictul militar franco-austriac în problema italiană. La 6 septembrie 1859, Conferinţa de la Paris îşi reia lucrările, Marile Puteri recunoscând dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Ceremoniile înmânării firmanelor de învestitură au avut loc într-un cadru restrâns, la 21 septembrie/ 3 octombrie la Iaşi şi la 28 septembrie /8 octombrie 1859 la Bucureşti. Era un semnal că statutul ţării se modificase faţă de perioada anterioară, că relaţiile cu Poarta Otomană intrase într-o nouă etapă. România cucerise prima redută, urmau atâtea altele... Principalul deziderat era acum recunoaşterea deplinei Unirii politico- administrative. Numeroşi diplomaţi români tatonau poziţia puterilor occidentale, faţă de acest obiectiv, indispensabil pentru evoluţia statului român. Rolul lui Alexandru Ioan Cuza în desăvârşirea Unirii a fost determinant. Într-un memoriu trimis Porţii şi Puterilor garante de la Constantinopol, în iunie 1860, după ce sublinia unele imperfecţiuni ale Convenţiei de la Paris (7/19 august 1858), atrăgea atenţia că dubla alegere era „rezultatul unei mişcări naţionale”, unificarea celor două guverne şi a celor două

∗ Profesor de istorie, Bârlad 3 „Monitorul oficial al Ţării Româneşti”, nr. 69, 28 martie 1861, p. 1. 4 Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Ministère des Affaires Etrangères, Archives Diplomatiques, Corespondance Politique, Turquie – Bucharest, vol. 19, rola 8, f. 4 (în continuare C. P. Turquie). 5 „Monitorul oficial al Ţării Româneşti”, nr. 73, din 1 aprilie 1861, p. 289. 6 R. V. Bossy, L’ Autriche et les Principautés Unies, Bucureşti, 1938, p. 326-327. 216

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Adunări constituie „necesitatea de a da în sfârşit, dorinţelor poporului român, satisfacţia pe care el se crede în drept să o aştepte după tratatul de la Paris, împlinirea aspiraţiilor naţionale ale unui popor care nu gravitează către nici o putere străină şi care voieşte numai să fie român”7. Vizita întreprinsă de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol, în septembrie 1860, a constituit un nou pas în demonstrarea largii autonomii a Principatelor. Diplomaţii, presa, opinia publică au fost impresionate de tactul, abilitatea, modestia, stăpânirea de sine, demnitatea de care a dat noul domnitor cu ocazia primirii de către sultan. Pe drept cuvânt istoricul american, T. W. Riker afirma că „deşi era încă un principe vasal, Alexandru Ioan Cuza ajunsese a avea o însemnătate aproape egală cu aceea a unui domn neatârnat”8. Un nou memoriu trimis Puterilor garante, în decembrie 1860, solicita deplina Unire. Deoarece răspunsul Porţii întârzia, în ţară agitaţia politică s-a accentuat, mulţi parlamentari solicitând convocarea celor două Adunări legislative din Principate pentru legiferarea dezideratului comun. În acest context incendiar, care putea periclita interesul naţional, Cuza solicita din nou prudenţă9. În acelaşi timp, domnitorul a intensificat relaţiile diplomatice cu puterile favorabile cauzei româneşti: Franţa, Sardinia, Rusia. În mod surprinzător a venit scrisoarea circulară a Porţii, din 1 mai 1861, către reprezentanţii turci pe lângă Puterile garante, privind acordul faţă de Unirea deplină, dar cu aceeaşi restricţie pentru domnia lui Cuza. Cancelarul rus, Gorceacov, declara la 10 mai 1861 că „Poarta se înşeală dacă crede că Principatele se vor opri la un guvern şi la o adunare unică, ele doresc Unirea desăvârşită” şi până la urmă „vor cere şi un principe străin”10. Moartea sultanului Abdul Medjid, recunoaşterea regatului Italiei de către Poartă au făcut ca deschiderea Conferinţei ambasadorilor de la Constantinopol să fie amânată, până la 25 septembrie 1861. După îndelungate discuţii, de multe ori sterile, reprezentanţii Puterilor garante au acceptat Unirea deplină politico - administrativă a Principatelor11. Firmanul a fost trimis de către Costache Negri prin Theodor Callimachi, la începutul lunii decembrie 1861. Cuza, în mesajul adresat celor două Adunări legiuitoare, cu ocazia deschiderii sesiunii parlamentare, la 3/15 decembrie 1861, fără a mai face trimitere la Firman, menţiona că Poarta şi Puterile garante au aderat la Unirea Principatelor şi că „Unirea va fi aşa cum România o va simţi şi o va dori”12. La 11/23 decembrie 1861, Cuza anunţă oficial desăvârşirea Unirii, dar fără să citească firmanul, fapt care nu a scăpat din atenţia consulilor străini13. Publicarea firmanului în „Monitorul Oficial” s-a făcut, abia, la 22 ianuarie/3 februarie 1862. Consulul francez, de la Iaşi, Victor Place, descria atitudinea independentă a domnitorului Cuza care „la fiecare ocazie vorbeşte de Unire ca de un fapt împlinit de ţara singură”14. La 22 ianuarie s-a constituit primul guvern unitar, condus de Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 se întrunea la Bucureşti prima Adunare legislativă a statului unitar român. Vizitând Principatele Unite, în toamna anului 1861, vicontele de Saint Vallier, îşi exprima plăcuta impresie pe care i-a lăsat-o domnitorul Cuza: „Multă fineţe, un spirit strălucit şi uneori seducător, o veritabilă probitate într-o ţară în care aceasta este foarte rară. Cred, mai mult încă că cel mai mare elogiu ce i se poate aduce este de a spune că este cu siguranţă superior celei mai mari părţi a oamenilor politici din Principate; conduita sa este uşor de criticat, dar comparându-l cu adversarii săi, ajungi la concluzia că există puţini printre ei care ar fi putut să ţină frânele cârmuirii cu o mână mai abilă şi mai puternică”15.

7 Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme. Franţa, rola 72 (Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Memoires et documents, Roumanie, vol. 3, f. 187-194). 8 T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale, 1856-1866, Bucureşti, 1940, p. 333. 9 Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, rola 265 (Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Corespondance Politique, Turquie, vol. 349, f. 148-150). 10 Idem, Corespondance Politique, Russie, vol. 224, f. 73. 11 D. Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 104-105. 12 Protocoalele Şedinţelor Adunării Legislative, 1861-1862, Supl. La „ Monitorul Oficial”, nr. 269, p. 1-2. 13 Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, rola 43 (C. P. C. Turquie, Iassy, vol. 10, f. 329-332). 14 Ibidem, rola 9 (C. P. C. Turquie - Bucharest, vol. 22, f. 50-55). 15 D. Ivănescu, Situaţia politică a Principatelor Române înaintea desăvârşirii Unirii, oglindită într-un memoriu francez inedit, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie,, A. D. Xenopol”, Iaşi, vol. XXXI, 1994, p. 465-478. 217

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Aplicarea unor ample reforme de modernizare a statului român se izbea de poziţiile conservatoare ale majorităţii parlamentarilor şi de unele oprelişti ale Convenţiei de la Paris (7/19 august 1858). Proiectul de Constituţie, trimis, din iulie 1863, Porţii, a îngrijorat Puterile garante. Ministrul de externe englez, John Russel, îi scria, reprezentantului său la Constantinopol, Henry Bulwer, la 18 iulie 1863, pe un ton categoric:„Nu sfătuiţi Poarta să autorizeze dictatura domnitorului Cuza. Lăsaţi-l mai degrabă să abdice şi Adunarea să-şi aleagă un alt domnitor”16. Proiectul de lege rurală a întâmpinat opoziţia Adunării care a dat vot de blam guvernului, condus de Mihail Kogălniceanu. Pus în faţa unui adevărat nod gordian, printr-o lovitură de stat, din 2/14 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza a dizolvat Adunarea şi a păstrat guvernul. Prima măsură adoptată a fost noua Constituţie, deşi pentru a nu stârni totala opoziţie a Marilor Puteri, purta denumirea de Statut dezvoltător al Convenţiei de la Paris sau Act adiţional al Convenţiei de la Paris. Marile Puteri şi chiar împăratul Napoleon al III-lea şi-au exprimat suspiciunea faţă de acest nou act care reflecta încă o dată „politica faptului împlinit”. La 10/22 mai 1864, ambasadorul Franţei la Constantinopol, Moustier, ambasadorul Angliei, Henry Bulwer şi Ali Paşa au încheiat un protocol secret prin care erau de acord cu lovitura de stat, care să reglementeze problema „în spiritul dorinţei naţiunii române”17 şi invita pe domnitorul Cuza în capitala otomană. Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol (7/19 iunie 1864) a sancţionat Actul adiţional al Convenţiei din 1858, care cuprindea printre altele un articol de o deosebită importanţă pentru politica de lărgire a autonomiei Principatelor Unite, preconizate de Cuza şi colaboratorii săi: „Principatele vor putea în viitor modifica şi schimba legile care privesc ocârmuirea lor internă, cu concursul legal al tuturor puterilor statului şi fără nici o intervenţie externă, exprimându-se, fireşte, legăturile ce unesc Principatele cu Imperiul Otoman”18. Noua vizită întreprinsă de Cuza, în iunie 1864, a reprezentat un nou succes al diplomaţiei române, contribuind la o mai mare lărgire a autonomiei române, în vederea dobândirii treptate a independenţei. Faptul s-a concretizat pe plan intern prin introducerea unor reforme fundamentale în domeniul agrar, economic, juridic, administrativ, militar, religios, cultural în direcţia modernizării capitaliste occidentale, iar pe plan extern prin înfiinţarea de agenţii diplomatice fără avizul Porţii, încheierea de convenţii poştale, telegrafice, comerciale, desfiinţarea jurisdicţiei consulare, sprijinirea mişcărilor de emancipare ale sârbilor, polonilor, intensificarea relaţiilor cu românii din teritoriile ocupate. Desfiinţarea jurisdicţiei consulare, adică a privilegiilor abuzive de care se bucurase supuşii străini ce locuiau în Principate, a nemulţumit Puterile garante, după cum reiese din demersul colectiv al consulilor din 19/31 martie 186519. Consulul francez la Bucureşti, Tillos, înţelegând semnificaţia măsurilor adoptate de Cuza, scria: „Ansamblul tuturor acestor tentative şi a acestor măsuri, nu are nimic care să ne mire, ele converg toate spre acelaşi scop, independenţa. Prinţul Cuza a realizat Unirea, secularizarea mănăstirilor închinate, el vrea să realizeze şi independenţa”20. Ambasadorul Turciei la Londra, într-o convorbire cu John Russel susţinea că Alexandru Ioan Cuza „ de la alegerea sa nu a făcut altceva decât să înfrunte autoritatea suzerană”21. Cuza nu a acceptat acreditarea în Principate a reprezentanţelor consulare străine fără consimţământul său, ca în cazul celor doi vice-consuli ai Ţărilor de Jos, la Giurgiu şi Botoşani. Pe aceiaşi poziţie plină de demnitate s-a situat Alexandru Ioan Cuza şi în răspunsul dat la 29 octombrie/ 10 noiembrie 1865, scrisorii marelui vizir Fuad Paşa din 2 septembrie 1865, care-l învinuia de incidentele din capitală, din 3/15 august 1865, deşi acesta nu era în ţară. Replica domnitorului Cuza a fost deosebit de categorică: „ Principatele au dreptul de a se cârmui singure fără amestecul vreunei puteri străine, un drept de intervenţie a Porţii ar avea loc numai în cazul când ordinea publică fiind compromisă ar fi urmat înţelegerii între puteri, pentru

16 T. W. Riker, op. cit., f. 519. 17 Ibidem, p. 562. 18 Cf. C. C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, ed. a 2-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 268. 19 Ibidem, p. 340. 20 Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme. Franţa, rola 126 (C. P. C. Turquie - Bucharest, vol.10, f. 368-380). 21 Ibidem, rola 47, c. 58-60. 218

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro reabilitarea liniştii. Dar ordinea n-a fost compromisă, faptul rezultă limpede din împrejurarea că mişcarea a fost îndată înăbuşită”22. Ecoul favorabil al demersului domnitorului se reflectă în numeroasele telegrame şi felicitări din ţară şi străinătate. Revenirea interesului asupra „problemei orientale” de către Marile Puteri, spre sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a provocat diferite interpretări asupra evenimentelor ce se derulau în Principatele Unite. Franţa, Anglia, Italia susţineau menţinerea situaţiei existente, în timp ce Austria şi Rusia sperau la revenirea situaţiei dinainte de 1859, fapt ce a provocat o politică de suspiciune reciprocă, Cuza fiind acuzat că serveşte interesele taberei adverse. „Hărţuit din toate părţile – scria consulul francez la Bucureşti, Tillos, la 6 noiembrie 1865 – prinţul se găseşte în cea mai mare încurcătură, pentru că chiar Franţa îl abandonează”23. Înţelegând că menţinerea sa pe tron ar periclita chiar soarta Unirii, Al. I. Cuza, demonstrând calităţi remarcabile de politician şi patriot, în mesajul din 5/17 decembrie 1865, în deschiderea sesiunii parlamentare, sublinia cu gravitate că persoana sa „nu va fi împiedecare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui aşezare a fost fericit a contribui”, că „ în Alexandru Ioan I, Domn al României, românii, vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, care primise coroana „ca o expresie neîndoielnică şi statornică a voinţei naţionale pentru Unire” – însă numai ca „un depozit sacru”24. Cuza realizase principalele deziderate exprimate de Adunările ad-hoc (1857): asigurase unirea prin dubla sa alegere ca domn, şi apoi recunoaşterea de către Marile Puteri a unirii depline politico-administrative, înfăptuise, alături de colaboratorii săi, reforme fundamentale pentru modernizarea statului român (secularizarea averilor mănăstireşti, legea electorală, legea rurală, legea învăţământului, legea organizării armatei, administraţiei, justiţiei, bisericii ş. a.). „Mai rămăsese de realizat unul singur din dezideratele Divanurilor ad-hoc; acela care privea ocuparea tronului de către un principe străin, menit, în concepţia vremii, să împiedice luptele interne pentru puterea supremă. Evident, îndeplinirea acestui ultim deziderat implica retragerea lui Cuza; prin declaraţia cuprinsă în partea finală a mesajului, el arată că nu înţelege să facă din persoana sa o piedică în realizarea amintitului deziderat – comenta istoricul C. C. Giurescu”25 Cu aceasta Alexandru Ioan Cuza îşi încheiase mandatul în mod conştient şi intra în istoria legendarilor neamului. Epilogul din 11 februarie 1866 rămânea o treabă de bucătărie internă, grotească, dar necesară! După alţi şapte ani de exil, Cuza, decedat la 15 mai 1873, la Heidelberg (Germania), revenea în ţară pentru a fi înhumat în pământ strămoşesc, la domeniul Ruginoasa. Cuvintele rostite cu această ocazie, de principalul său sfetnic, Mihail Kogălniceanu, îşi păstrează rezonanţa şi astăzi: „El era gata a-şi sacrifica tronul, persoana sa, numai să apere ţara de orice pericol, pentru că el era conştiincios naţiunii române (...).Suntem datori să spunem că nu greşelile lui l-au răsturnat, ci faptele cele mari (...). Şi cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină ce va avea va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”26.

ALEXANDRU IOAN CUZA – A SYMBOL OF NATIONAL DIGNITY

The double election of Alexandru Ioan Cuza on the 24th of January 1859 meant a contravention of the regulations of the Paris Convention (7th-19th of August 1858) and was opening the policy of the fait accompli in the diplomatic relations with the Great Powers. In an international background, many times hostile to the Romanian interests, Al. I. Cuza showed genuine diplomatic skills in the assertion of the national dignity. His reforms contributed to the foundation of modern Romania. Forced to leave the throne and the country, following the coup d’etat of February the 11th 1866, Al. I. Cuza would return after his death which occurred on the 15th of May 1873 in Heidelberg, Germany, to be buried at Ruginoasa, in the presence of a huge crowd of peasants. The prince Cuza had become a legend.

22 Cf. C. C. Giurescu, op. cit., p. 357. 23 Arh. St. Bucureşti, Colecţia Microfilme, Franţa, rola 11 (C. P. C. Turquie- Bucharest, vol. 26, f. 2-323-326). 24 C. C. Giurescu, op. cit., p. 361. 25 Ibidem, p. 362. 26 Ibidem, p. 461. 219

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

CORESPONDENŢA DINTRE ROMULUS BOTEANU ŞI VASILE PALADE - istoricul tipăririi Miscelaneului „Bârladul, odinioară şi astăzi” -

Alina BUTNARU∗

Key words: letters, Romulus Boteanu, Vasile Palade, Barlad.

În anul 2009, am strâns într-un volum povestirile lui Romulus Boteanu27, care recompun atmosfera anilor ’20, ‘30 din Bârlad, cu tradiţiile, obiceiurile, muzica şi tabieturile localnicilor. Apărut sub egida muzeului nostru, volumul cu titlul „Ce nu se poate uita” conţine 23 de povestiri, extrase din Miscelaneul „Bârladul odinioară şi astăzi”, scrise într-o manieră preponderent umoristică din care decurg frumuseţea şi savoarea textului. Profund legat de Bârlad, R. Boteanu a reuşit să anime spiritele multor bârlădeni de seamă, determinându-i să aştearnă pe hârtie amintiri şi frânturi din operele lor, care mai apoi au fost tipărite în monumentala lucrare „Bârladul, odinioară şi astăzi” (1980-1984). Până să ajungem la momentul cheie al acestui articol, consider că ar fi necesare câteva date de referinţă legate de Romulus Boteanu, cu atât mai mult cu cât cei mai tineri au auzit de el tangenţial sau chiar deloc... Autorul scrisorilor provenea dintr-o familie cu tradiţie militară. Din tată în fiu, Botenii au fost mai toţi militari, spiritul militar transmiţându-se de la un urmaş la altul, încât fiecare generaţie a dezvoltat un fel de cult pentru armată. Tatăl, Emanoil28 Boteanu, colonel la garnizoana din Bârlad; mama, Elena Boteanu, profesoară la una din şcolile bârlădene. Anii adolescenţei i-a petrecut la Bârlad, marcaţi de cursurile la prestigiosul Liceu „Gh. Roşca Codreanu”, pe care le-a absolvit în 1929. Mai apoi, a devenit tehnician constructor în cadrul mai multor instituţii de profil: Energo-construcţia, Trustul de construcţii montaj Bucureşti, Întreprinderea de amenajări piscicole, Întreprinderea de foraje şi alimentări cu apă Bucureşti. Căutările mele în arhiva muzeului au scos la iveală un set de scrisori ale căror semnatari sunt Romulus Boteanu şi Vasile Palade29. Treisprezece scrisori din care răzbat, mai cu seamă, frământările lui Romulus Boteanu pentru tipărirea volumelor „Bârladul, odinioară şi astăzi”. Într-o primă scrisoare, datată 9 nov. 1979, ca răspuns la cele scrise de Vasile Palade (director al muzeului), Boteanu relatează felul în care se lucrează la primul volum – „două dactilografe bat la maşină materialele în forma în care vor fi predate la tipografie […] nu le-am dat la stat deoarece le făcea harcea-parcea” – şi mulţumeşte directorului muzeului pentru faptul că a acceptat ca instituţia „să apară ca autor având colaboratori micşti” fiind „o treabă bună, o mare realizare personală a dumneavoastră ceea ce nu-mi displace datorită marei afecţiuni care mă leagă de dumneavoastră”. În continuare, autorul acestei scrisori sugera că ar trebui să existe un articol care să arate gradul de dezvoltare al oraşului după 23 august, eventual cu titlul „Pe vatra unor locuri pline de istorie se înalţă un oraş luminos (modern) (pe măsura trecutului)... sau cam aşa ceva; un articol care să nu fie nici prea didactic, nici care să se piardă în cifre”... Articolul a fost scris şi semnat de Gheorghe Pricop, apărut în primul volum. Într-o altă scrisoare – probabil din aceeaşi lună (noiembrie), pentru că nu apare menţionată decât ziua de 19 – Boteanu aduce în discuţie un aspect legat de pictorul Mihai Adamiu şi două tablouri – Casa Cuza şi Podul Pescăriei. Este cuprins de nelinişte atunci când află că pictorul

∗ Muzeograf, Muzeul “Vasile Pârvan”, Bârlad. 27 Născut la Turnu Severin, 26 iunie 1911. A trecut în nefiinţă în anul 1991, la Bucureşti. 28 Emanoil Boteanu este fiul generalului Romulus Boteanu (1848-1924). 29 Vasile Palade (1923-1993). A fost directorul Muzeului “Vasile Pârvan” timp de aproape 30 de ani, începând cu anul 1959. Arheolog de profesie, a întreprins numeroase cercetări în domeniu privitoare la prezenţa şi evoluţia comunităţilor umane din zona Bârladului. Autor a numeroase studii şi cercetări, Vasile Palade şi-a înscris numele printre cei mai de seamă arheologi ai cercetării ştiinţifice. 220

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro doreşte să dea contra cost cele două tablouri Muzeului din Vaslui, pentru ca mai apoi să ajungă la Muzeul din Bârlad, deşi spusese iniţial că le donează Bârladului. Toate acestea pe considerentul că muzeul bârlădean nu ar dispune de suma necesară pentru achiziţionarea tablourilor. Siderat de această decizie a pictorului, Boteanu aproape că a făcut presiuni asupra directorului pentru găsirea unei soluţii favorabile muzelui bârlădean, relatându-i pe scurt şi o parte din dialogul purtat cu pictorul Adamiu... „bine, maestre, dumitale ţi se face portretul într-o lucrare a Muzeului Bârlad (Bârladul ieri şi azi) eşti băgat la copertă şi ai un articol de zece pagini şi-n schimb dai tablourile cu parale la Vaslui? Nu ştiu cum ar reacţiona Bârladul la treaba asta!” Încă din anii ‘80 cele două tablouri semnate Mihai Adamiu se află în patrimoniul muzeului nostru, alături de alte câteva aparţinând aceluiaşi artist, fiind donate de dr. Constantin Teodorescu şi prof. Vasile Cârcotă. Datată 27 noiembrie 1979, conţinutul scrisorii este unul succint. Vasile Palade este rugat să nu-l uite cu „ultimele fotografii şi colaborări, în special a lui Galiţă care în afară de fotografie trebuie să aibă şi nişte date biografice pentru a-i putea face portretul”. Sunt menţionaţi profesorii bârlădeni Fănică (n.a. Ursu) şi G. Clapa „care ştiu despre ce este vorba”. O lună mai târziu, 13 decembrie, în cele câteva rânduri scrise în mare grabă, Romulus Boteanu îi spune lui Vasile Palade că o dată cu vizita profesorului bârlădean F. Ursu la Bucureşti spera să intre în posesia unei adrese din partea muzelui, prin care să se solicite tipărirea lucrării „Bârladul, odinioară şi astăzi”. Revine asupra acestui aspect, rugându-l pe directorul muzeului să trimită cât mai repede această adresă – cu data de 27 decembrie 1979 – al cărei conţinut îl formulează chiar el:

Antet V. P. Data.... Nr.... către I. P. Buletinul Oficial - Bucureşti

Vă rugăm să ne executaţi tipărirea lucrării „Bârladul, de odinioară şi astăzi” la formatul 1/8-61 x 86 cm, în tiraj de 1200 de exemplare. Plata se face în numerar prin redactorul cărţii tov. Boteanu Romulus.

Director, Şef contabil,

Ne aflăm în anul 1980, luna martie, când Romulus Boteanu trimite o scrisoare în care, pe puncte, îi face cunoscute lui Vasile Palade o serie de aspecte: 1. Vă trimit clişeul color al tatălui lui Vlahuţă care nu se poate publica fiind pătat; 2. Vă rog să faceţi o adresă (într-un singur exemplar, pe care să mi-l trimiteţi mie) către I.P. Buletinul Oficial str. Pitagora nr. 12 Bucureşti în care să spuneţi că: urmare adresei noastre Nr.8 din 3 ianuarie 1980 prin care vă rugam să ne tipăriţi lucrarea „Bârladul, odinioară şi astăzi”, în 1800 de exemplare, Vă rugăm a ridica tirajul la 2000 de exemplare pentru care vă mulţumim. – Director; 3. Acum la 2-3 zile tipografia îmi dă cam 80 de pagini la corectură, pe măsură ce le duc, primesc altele. Pînă acum am corectat cam 200 pagini (tipărite) adică cam aproape un sfert. Trag nădejdea ca măcar ½ din tiraj să fiu cu el la Bîrlad înainte de 16 mai, urmînd să vedem cum organizăm acolo difuzarea. Aici în Bucureşti am stabilit ca, colaboratorii (locali) să cumpere cel puţin 5 volume fiecare, asta ar însemna cam 300 plus ce se vor vinde la reuniunea locală. Cheltuielile – celelalte decît acelea de tipărire se vor ridica la 34000 lei, sumă în care intră maşina de scris 5000 + titlurile 1000 + 2000 drumuri la Bîrlad şi telefoane personale, restul... Eu am chitanţe pînă acuma pentru 18000. Dacă mi-aţi putea acoperi cu colaborări de acolo măcar 12000 ar fi, mă gîndesc bine, acoperite doar de muzeu.

221

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro Suma de care vorbea mai sus îi era necesară pentru întocmirea procesului verbal de cheltuieli generale şi pentru tipărirea „preţului pe carte”(?) care, s-ar fi ridicat la 80.000. Asta ar fi însemnat, după calculele lui Boteanu, ca preţul pe exemplar să fi fost de 40 de lei „ceea ce nu este mult pentru o lucrare de 1000 de pagini, coperţi color, 300 clişee şi hîrtie extra”. Nu cunosc răspunsul lui Vasile Palade. Cert este că, după o lună, în scrisoarea de pe 16 aprilie 1980, Boteanu reînnoieşte rugămintea către Vasile Palade pentru a face o adresă – pe care să o publice în Buletinul Oficial – cu următorul conţinut: „- Revenim la adresa noastră cu Nr.8 din 3 ianuarie 1980 prin care v-am rugat să ne executaţi lucrarea „Bârladul, odinioară şi astăzi” într-un tiraj de 1800 de exemplare, - în sensul că vă rugăm mărirea tirajului şi executarea lucrării într-un număr de 2000 de exemplare”. În luna iunie lucrurile erau avansate. Aflăm că mai rămăseseră circa 150 de cărţi, pe care le-ar fi adus Boteanu la Bârlad pe cheltuiala lui, dacă directorul ar fi fost de acord, şi că a avut loc o „şedinţă lungă cu Zeletin, dr. Şerban Palade, Beldeanu, Ciucă”, în cadrul căreia s-au purtat discuţii despre volumele II şi III. Încă din această lună începuse adunarea materialelor, iar într-una din zilele de 20, 21 sau 22 Boteanu ar fi urmat să vină la Bârlad pentru identificarea fotografiilor. Prins de lucrul la celelalte două volume din „Bârladul odinioară şi astăzi”, se pare că Boteanu îi scrie lui Vasile Palade abia în luna august, de când datează următoarea scrisoare – 12 august 1980, spunându-i: „Eu sunt aproape gata cu materialele, din numărătoarea paginilor din manuscrise cred că am un volum şi jumătate, deja. Am prins colaborări şi portrete de oameni deosebiţi. Am şi de la Bîrlad foarte mulţi profesori – în special – şi prin Emilian Popescu pe care mi l-aţi dat dumneavoastră am prins material mult şi de la Iaşi şi de la Vaslui. De ultimii mai deosebiţi se ocupă Zeletin. Am prins şi un colaborator permanent care mă ajută enorm, pe ziaristul Coloşenco care a fost pe acolo şi pe la Vaslui. Aş dori ca pînă la finele anului să am tot materialul bătut la maşină să merg apoi la una din edituri de aici sau din ţară”. Două luni mai târziu, în noiembrie 15, după ce în octombrie avusese loc întâlnirea bârlădenilor la Bucureşti, relatările sunt tot despre volumele „Bârladul odinioară şi astăzi”, pentru care s-a desfăşurat o muncă titanică. „Încă nu ştiu dacă vor fi două”, spune R. Boteanu, „sau abundenţa de material mă va obliga să scot trei. Deşi mai primesc materiale am început baterea la maşină cu două dactilografe – mii de lei – şi pierd foarte mult timp cu corectarea după maşină. Indiferent dacă voi intra în februarie cu treaba asta, vreau să treacă totul prin mîna mea să nu se mai repete greşeli la batere”. Răsturnare de situaţie! Dacă până acum scrisorile aveau un aer oarecum familiar, începând cu „Dragă domnule Palade” sau „Dragă coane Vasile”, dintr-odată devin cu caracter oficial. Este vorba de ultimele trei scrisori (din lunile martie şi aprilie 1981) – două trimise de Vasile Palade şi una de Romulus Boteanu – al căror conţinut este legat de câteva fotografii reprezentând piese din colecţia dr. Marcel Vainfeld şi documente cu privire la istoricul muzeului, care urmau a fi inserate în „Bârladul odinioară şi astăzi”. Să vedem pe scurt despre ce a fost vorba. Un englez venit din partea lui R. Boteanu la muzeul bârlădean, a fotografiat testamentul lui Stroe Belloescu şi unele piese de artă orientală din colecţia doctorului Marcel Vainfeld, fără a avea acordul principial al directorului Vasile Palade. Informat de cele petrecute, acesta trimite lui R. Boteanu o scrisoare cât se poate de oficială – datată 30 matie 1981 - în care îi spune că „obiectele şi documentele existente în patrimoniul muzeului nu pot fi fotografiate, televizate etc. decît în condiţiile legislaţiei în vigoare […] Personal nu am fost informat de dorinţa dumneavoastră de a fotografia documente cu privire la istoricul muzeului. Cu această ocazie vă informăm că aceste documente constituie obiectul unui istoric al muzeului din Bîrlad care va fi redactat de specialiştii din muzeu. În consecinţă nu ne-am fi dat şi nu ne dăm acordul în legătură cu apariţia unor documente inedite cu privire la această problemă. Din informaţiile primite de la N. Arnăutu şi dr. Vainfeld Marcel am înţeles că aţi fotografiat şi unele piese de artă orientală care în prezent se află în proprietatea muzeului ca donaţie a doctorului M. Vainfeld […] Folosirea acestora ca ilustraţie în lucrarea pe care o pregătiţi pentru tipar o socotim inoportună, avînd în vedere pregătirea catalogului de specialitate. Fără îndoială că o întîlnire între noi, dacă ar fi avut loc, ar fi rezolvat aceste probleme fără să fie necesară corespondenţa de faţă.” Răspunsul soseşte imediat, pe 3 aprilie 1981, cu toate detaliile necesare „descâlcirii” situaţiei create. Iată cum se justifică R. Boteanu: […] într-o zi a ajuns englezul la

222

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro muzeu, s-a întâlnit cu domnul profesor Fănică şi se pare că domnul profesor i-ar fi spus englezului că are acest act (n.a. testamentul lui Stroe Belloescu). Cred acest lucru deoarece angliterul nu avea de unde să ştie de acest act. Întîlnindu-mă după masă cu occidentalul mi-a spus că a găsit acest act şi că a convenit cu domnul profesor Fănică să vină a doua zi să-l fotografieze. Eu nu mi-am dat seama că testamentul lui Stroe ar fi un act secret sau supus unor restricţii şi am acceptat să-l fotografieze. Cînd am văzut că doamna Arnăutu face discuţie, pe loc mi-am propus să nu-l folosesc fără aprobarea dumneavoastră şi vă asigur că nu va fi folosit. Voi cere englezului să distrugă clişeul. Actul ar fi urmat să fie publicat fără comentarii în cadrul materialului privind 75 de ani de la înfiinţarea bibliotecii naţionale pentru care am suficiente documente (fotografii). Ar fi fost bun şi acesta, dar dacă-i imposibil, ce să fac? […] rău îmi pare însă că nu pot întregi cu el materialul privind Casa Naţională, dar îmi voi spune că nici nu am ştiut de el. Ce? Pentru un act ca ăsta să mă pun rău cu dumneavoastră? Nu fac treaba asta. Îmi sînteţi prea preţios şi prea multă stimă am faţă de dumneavoastră. Vor trece anii şi vom vedea dacă ar fi dăunat publicarea acestui act în «Bîrladul de odinioară şi astăzi». Marea problemă, însă, era partea cu piesele doctorului Vainfeld. În momentul în care V. Palade i-a comunicat lui R. Boteanu hotărârea de a nu publica nici piesele doctorului, copertele color ale Miscelaneului – un număr de şase mii de bucăţi - erau deja tipărite. Pentru aceasta, cheltuiala ridicându-se la aproximativ 30.000 lei. Renunţarea la cele patru piese din colecţia doctorului, care ar fi trebuit sa apară pe coperte, ar fi însemnat retipărirea acestora. „Mă gîndesc că ar putea rămîne fără să le dăm vreo explicaţie sau să încerc să rup (dacă se va putea) coperta din interior spate (clapeta) pentru că faţă de vol. I cele două volume au coperţile prevăzute cu clapete.” Acestea fiind cele scrise de Boteanu în continuarea scrisorii datată 3 aprilie 1981. Întâlnirea dintre Palade şi Boteanu, în urma scrisorii datată 10 aprilie 1981 şi semnată de Vasile Palade, a rezolvat problema fotografiei testamentului dar şi pe a celor legate de piesele din donaţia M. Vainfeld. […] de aceea eu doresc să ne vedem şi să chibzuim cum e mai bine ca nici dumneavoastră să nu pierdeţi o sumă atît de mare şi nici instituţia pe care o reprezint, să nu fie lezată. După ce văd ce obiecte anume apar pe copertă putem să judecăm şi să stabilim cum este mai bine. Dumneavoastră ştiţi bine că nu sînt eu acela care ar dori Bîrladului răul şi implicit strădaniei d-voastră «draconice» de a face să apară şi volumele II şi III ale lucrării deja publicate spre cinstea d-voastră şi mîndria urbei în care aţi văzut lumina zilei”.30 Fotografia testamentului lui S. Belloescu se regăseşte la pagina 487 a volumului II din „Bârladul odinioară şi astăzi”, alături de alte câteva care dau culoare articolului „Cronica unui colţ de ţară” semnat de poetul bârlădean G. G. Ursu. Cât priveşte cealaltă parte, problema a fost soluţionată altfel. S-a renunţat la acele coperte cu clapete, eliminându-se în acest mod orice discuţie sau situaţie neplăcută care s-ar fi putut crea ulterior. Indiferent de felul în care s-au petrecut lucrurile, Romulus Boteanu rămâne un om care şi-a pus spiritul în slujba culturii unui oraş în care nu s-a născut, dar şi-a petrecut anii cei mai frumoşi din viaţă; un om care şi-a vândut volume întregi din biblioteca personală31, pentru a putea tipări cele trei volume din „Bârladul, odinioară şi astăzi” care reprezintă un tezaur de informaţii.

THE CORRESPONDENCE BETWEEN ROMULUS BOTEANU AND VASILE PALADE - the history of printing the Miscellanea „Barlad - past and present” -

The present work refers to the correspondence between Romulus Boteanu (the coordinator of the Miscellanea “Barlad - past and present”) and Vasile Palade (archaeologist and manager of „Vasile Parvan” Museum for almost thirty years, starting in 1959). Those thirteen letters which have been discovered in the Museum’s archive show the problems of printing of the Miscellanea: the collection of the articles and photos and the printing funds. Vasile Palade has supported the publication of the three books of Miscellanea which have been printed durig in the 1980’s .

30 Se cuvine să facem o rectificare. Romulus Boteanu s-a născut la Turnu Severin, nu la Bârlad, aşa cum lasă să se înţeleagă V. Palade. 31 Cf. spuselor lui Dan Boteanu, fiul lui Romulus Boteanu. 223

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro PUBLICAŢII ALE MUZEULUI „VASILE PÂRVAN” BÂRLAD

ACTA MUSEI TUTOVENSIS

VOL I: 2006 VOL II: 2007 VOL III: 2008 VOL IV: 2009 VOL V: 2010 VOL VI: 2011

Alte publicaţii:

A. Seria Monografii:

1. Vasile Palade, Aşezarea şi necropola de la Bârlad-Valea Seacă sec. III-IV p. Chr., 2004, Editura ARC 2000, Bucureşti. 2. Eugenia Popuşoi, Trestiana, monografie arheologică, 2005, Editura Sfera, Bârlad.

B. Seria Cataloage:

1. Rădăcini ale civilizaţiei străromâneşti în Muntenia de Răsărit, Moldova de Sud şi centrală în sec. III-XI p. Chr., 1995-1996 (Eugenia Popuşoi, redactare-coordonare). 2. Eugenia Popuşoi, Nicoleta Arnăutu, Tezaurul de la Bârlad, Dumbrava Roşie, sec. XVI-XVII, 1999, S.C.D.I. Bârlad. 3. Mircea Mamalaucă, 2000 de ani de creştinism, Editura ASA MEDIA GRAFIC, 2000. 4. Expoziţia permanentă de artă românească contemporană din patrimoniul muzeului, 2001, Editura Serigraf Design SRL, Bârlad. 5. Catalog Jubileu expoziţional simpozion, 2000, Editura Tiparul SC. Irimpex SRL, Bârlad. 6. Nicolae Mitulescu, Monumente laice şi religioase ale Bârladului, 2003, Editura Sfera, Bârlad. 7. Mircea Mamalaucă, Obiceiuri de port în aria culturii Sântana de Mureş, 2005, Editura ASA. 8. Mircea Mamalaucă, Antichitatea târzie în Bazinul Prutului, 2009, Editura Sfera, Bârlad.

C. Seria Albume:

Valentin Ciucă, Album Mitologii subiective Marcel Guguianu, 2008, Editura Art XXI SRL, Iaşi.

D. Seria Memoriale:

Romulus Boteanu, Ce nu se poate uita, 2009, Editura Casa Demiurg (Alina Butnaru, îngrijitor de ediţie); René Duda, Gânduri răzleţe, 2010, Editura Opera Magna (Alina Butnaru, îngrijitor de ediţie).

E. Ghid turistic:

Mircea Mamalaucă, Alina Butnaru, Diversificarea ofertei turistice în zona transfrontalieră Vaslui-Soroca, 2009, Editura SC. Irimpex SRL, Bârlad.

224

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro

Recomandări pentru viitorii autori ai articolelor

Pentru a asigura tipărirea volumului într-o grafică unitară, toate lucrările ce urmează a fi publicate în numerele viitoare ale revistei „ACTA MUSEI TUTOVENSIS” trebuie să respecte anumite reguli de tehnoredactare: - lucrările vor fi tehnoredactate folosind programul Microsoft Word, aliniat bloc Justify, font Times New Roman, caractere de 12, spaţiere Single space; - titlul comunicării cu majuscule, caracter de 14, bold, centrat; - la un rând distanţă de titlu, autorul articolului - prenumele cu litera de început cu majusculă, restul cu litere mici; numele cu majuscule, urmat de un superscript „∗”; la subsolul primei pagini se va pune „∗” şi se va scrie adresa autorului articolului. Dacă sunt mai mulţi autori, se multiplică numărul de „∗”; - după un rând liber se ataşează Key words, urmat de cinci termeni reprezentativi pentru conţinutul articolului; - notele se vor trece la subsolul paginii şi vor conţine: numele autorului, titlul articolului sau a cărţii, cu Italice, numele revistei sau volumul colectiv de studii; între paranteze editorul, anul apariţiei, paginile şi figura sau planşa, dacă este cazul; - bibliografia se va scrie în ordinea alfabetică: autor, anul publicării lucrării, titlul lucrării cu Italice, publicaţia, editura, paginile; - eventualele abrevieri, la sfârşitul articolului; - rezumatele traduse în limba engleză, pe o jumătate de pagină.

225

www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro www.cimec.ro / www.muzeuparvan.ro