NICOLAE CorlăTEANU – 95 59 Nicolae IZGONIREA SCLAVULUI măTCaş DIN SINE Limba este elementul definitoriu al unui neam. Cine a admirat prelegerile sau a studiat lucrările de refe- rinţă ale domnului academician Nicolae Corlăteanu nu poate să nu observe că Domnia Sa sublinia, de fiecare dată, rolul primordial al limbii în definirea unei naţiuni, statutul ei de coloană vertebrală a naţiunii. Domnul academician apela, în acest sens, la cei mai fini cunoscători ai limbii şi ai sufletului unui popor – scriitorii, care au contribuit atât la constituirea, iar apoi la dezvoltarea, desăvârşirea limbii literare, cât şi la formarea şi menţinerea mereu trează a conştiinţei naţionale. Cunoscutul citat din B.-P. Hasdeu „Limba unui popor se confundă şi se identifică cu naţionalitatea lui”1 sau la fel de celebrul citat din Vasile Alecsandri „...(limba) este car- tea de nobleţe, testimoniul de naţionalitate al unui neam, semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume...” îi confirmau elocvent afirmaţiile privind rolul limbii la con- stituirea unei naţiuni şi la menţinerea conştiinţei naţionale a acesteia. Domnul academician însuşi ne atrăgea atenţia că „...literatura în limba naţională conservă şi transmi- te din generaţie în generaţie sufletul naţional” („Revis- tă de lingvistică şi ştiinţă literară”, nr. 4, 1990; Testament, p. 852). Vă daţi seama ce rezonanţă aveau în sufletele noastre ase- menea atenţionări în anii de tristă pomină ai totalitaris- mului sovietic, când tocmai sufletul naţional, simţirea naţională, specificul naţional, sentimentul de identitate naţională, conştiinţă naţională ni se distrugeau metodic prin inocularea, în conştiinţa noastră, a idealului inter- naţionalismului proletar şi al creării omului de tip nou – omul sovietic! În prefaţa la florilegiul de articole-mărturisiri de dragoste şi de durere pentru limba maternă Povară sau tezaur sfânt? 60 Limba ROMÂNĂ (Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1989) scriitorul şi publicistul Nicolae Dabija, după ce identifică limba cu sufletul poporului (Limba este sufletul unui popor, p. 5), face încă o asociere, mai amplă: „...noţiunile de Patrie, popor, ţară, vatră, pe de o parte, şi limbă, pe de altă parte, sunt suprapuse şi identificate” (p. 6). Toate acestea (limba ca suflet al unui popor, limba ca simţire naţională) numai în condiţiile în care, fireşte, ne referim la limba maternă. Altminteri lim- ba ar rămâne doar un simplu mijloc de comunicare, aşa cum este limba străină pentru un poliglot. În raportul său Scriitorul şi destinele limbii materne, prezentat la plenara Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova din 16 noiembrie 1988, prozatorul Vladimir Beşleagă, după ce examinează definiţiile noţiunii de „naţiune” din cele mai prestigioase enciclopedii şi dicţionare de pe glob (Larousse, Paris, 1979; Webster, New York, 1979; Oxford, Londra, 1987; DEX, Bucureşti, 1984; Dicţionar Enci- clopedic Sovietic, Moscova, 1981; Enciclopedia Sovietică Moldovenească, vol. 4, Chişinău, 1974 ş.a.), ajunge la concluzia că „limba (aceea care ne uneşte, adică limba literară – N.M.) este condiţia sine qua non a unei naţiuni” şi sună alarma: „Degradează limba literară, degradează naţiunea. Piere limba, pierim, odată cu ea, şi noi” (ca naţiune – N.M.). Înseşi noţiunii de „naţiune” i se imprimă o nuanţă ideologică, astfel că, în cele mai multe definiţii, este estompată tocmai caracteristica ei esenţială, după mine: ace- ea de legătură de sânge, de structură psihică comună, de legătură de suflet cu strămoşii. Numai DEX-ul nu ezită să menţioneze explicit această trăsătură: „Na- ţiunea este o comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţile specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi soartei comune”. Politologul Iulian Chifu („Naţionalismul între doc- trină şi ideologie”) enumeră următoarele trăsături ale naţiunii: comunitate de rasă (etnie), de limbă, moravuri, obiceiuri şi tradiţie, instinctul naţional şi conştiinţa naţională, teritoriul, trăsături la care alţii mai adaugă şi unele elemente constitu- tive speciale: comunitatea de religie (dominantă în stat), comunitatea de aspiraţii, spiritul de solidaritate şi fraternitate, forţa morală şi cultul Patriei („mândria de a fi francez”, de exemplu), principiul monarhic (dinastic) şi democratic. Noţiunea de identitate naţională (identificare cu semenii tăi de sânge, de origine şi de simţire) se află în corelaţie cu cea de naţiune, creaţie a secolelor XVIII şi XIX, când în Eu- ropa se formează statele-naţiuni. Până la acea dată se vorbea mai mult de identitate etnică. Pentru români şi pentru majoritatea statelor europene naţiunea, respectiv sentimentul de identitate naţională, are la origine şi o identitate etnică comună. Aceasta înseamnă identificarea cu un anumit grup etnic având o origine comună (strămoşi comuni), o limbă comună, tradiţii comune, o credinţă comună. Aparte- nenţa etnică, astfel concepută, ar fi un dat de la natură, obţinut prin naştere; ea este susţinută de un teritoriu comun, de o limbă comună, însuşită, în primul rând, de la mama, de istorie, obiceiuri şi tradiţii comune, de o credinţă comună, toate moşte- nite sau preluate de la părinţi şi de la ceilalţi membri ai etniei cu care individul – re- prezentant al etniei date – interacţionează. Identitatea etnică poate fi estompată în NICOLAE CorlăTEANU – 95 61 unele trăsături, însă nu poate fi modificată total ori substituită prin alta. Identitatea naţională este determinată de transformarea grupului etnic (poporaţiei) în naţiune odată cu formarea statului naţional şi cu conştientizarea de către întreaga comuni- tate a apartenenţei la naţiunea şi la statul dat. Identitatea etnică, mutatis mutandis identitatea naţională, este, în acest sens, şi o chestiune de simţire, de suflet, de structură psihică identică a membrilor comunităţii, de mentalitate specifică, de conştientizare a ei, de asumare a responsabilităţii în faţa naţiunii, de o datorie faţă de memoria strămoşilor. Identitatea naţională este, după mine, o entitate spi- rituală şi numai după aceea, în baza acestei spiritualităţi, o entitate istorică. (Antici- pând discuţia, voi spune şi eu, ca şi compatrioata noastră Stela Ghervas, cercetător istoric din Franţa, că nu pot pricepe cum un tratat de anexare, stabilit între un ţar rus şi un sultan otoman în 1912, iar mai apoi un rapt de la 1940 ar fi putut crea o identitate naţională specifică diferită de a moldovenilor din dreapta Prutului. Pro- blema identităţii naţionale şi a crizei identitare este o cruce veşnic purtată pe umeri de basarabeni de la ruperea lor brutală de matca românismului.) Avertizăm cititorul că există o interpretare şi o înţelegere mult mai liberă a concep- telor de „naţiune”, „naţionalitate”, mult prea diferită de felul în care erau ele înţelese de către B.-P. Hasdeu şi V. Alecsandri în citatele de mai sus şi de cum le înţelegem, de obicei, noi. În această concepţie naţionalitatea şi cetăţenia sunt legate de locul de trai şi de apartenenţa la un stat care te recunoaşte: cine locuieşte permanent în Franţa şi are cetăţenie franceză e francez, cine locuieşte permanent în Anglia şi are cetăţenie engleză este englez etc. În această accepţiune noţiunea de „naţiune” nu presupune în mod obligatoriu o origine şi o identitate etnică comună. Vorbim, ast- fel, de americani, canadieni, australieni, de elveţieni, bosniaci ca cetăţeni ai statelor respective, chiar de naţiuni respective (numai elveţienii nu au cutezat să vorbească despre o „naţiune elveţiană”!), deşi avem de a face cu un conglomerat de naţiuni sau reprezentanţi ai unor naţiuni pe teritoriul unui stat cu organizare şi scopuri co- mune şi cu o limbă comună acceptată ca mijloc de comunicare. Atunci când fostul preşedinte al U.R.S.S., Boris Elţin, vorbea de poporul rosienesc („rossijane”), el nu-i avea în vedere pe ruşi, ci pe toate cele peste 130 de naţiuni şi etnii de origini şi limbi materne diferite cu o singură cetăţenie, un mijloc de comunicare comun – limba rusă – şi cu o singură (deocamdată dorită) mentalitate de homines sovietici. Este vorba, în această accepţie a termenului de „naţiune”, de o opţiune, de o convenţie, de o comoditate în numele unui scop, şi nu de caracteristici moştenite, proprii nu- mai ţie ca individ şi neamului din care faci parte şi pe care ai obligaţia să le păstrezi ca lumina ochilor şi să le transmiţi generaţiilor viitoare pentru a dăinui în veci. Aşa cum nu poţi renunţa la propria mamă, tot aşa nu poţi renunţa la propria identitate naţională (dacă nu eşti mancurt). Identitatea naţională, conştiinţa naţională a poporului român se ridică în toată statura sa odată cu statornicirea limbii literare române unice, odată cu dezvolta- rea literaturii în limba naţională. Istoriceşte, s-au făcut încercări de a lipsi un popor (sau o parte de popor, ruptă de la matcă) de propria conştiinţă, de propria identitate sau de a-i atribui prin forţă şi denaturări o altă identitate, falsă (aşa cum s-a întâmplat cu basarabenii). 62 Limba ROMÂNĂ Deci identitatea naţională poate fi luată sau impusă; identitatea etnică, piatra care stă la temelia identităţii naţionale, în niciun caz. Unei persoane cu un sentiment naţional dezvoltat, unui neam cu conştiinţa propriei identităţi poţi să-i iei tot, chiar şi viaţa, numai sufletul nu, simţirea naţională nu, memoria strămoşilor nu. În cazul nostru, al românilor basarabeni, ce ar mai rămâne din noi ca identitate naţională dacă ne-am