Eminescilogia De Azi În Dialogurile Lui Mihai Cimpoi1
Total Page:16
File Type:pdf, Size:1020Kb
Prof. univ., dr. hab. ALEXANDRU BURLACU EMINESCILOGIA DE AZI ÎN DIALOGURILE LUI MIHAI CIMPOI1 Motto: Oamenii învăţaţi dar fără talent propriu, adică purtătorii ştiinţei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de intrare şi una de ieşire. Ideile străine intră printr-o uşă, trec prin întunericul sălii şi ies pe cealaltă, indiferente, singure şi reci… Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu pereţi şi cu oglinzi. De afară vin ideile într-adevăr reci şi indiferente. Dar ce societate, ce petrecere găsesc! Mihai Eminescu, ms. 2289 onstantin Noica vorbea despre două păcate ale noastre în ce-l priveşte C pe Eminescu: întâi nu-l cunoaştem în întregime, apoi nu-l facem cunoscut altora în întregime. Cele două păcate temeinice nasc, după cum afirmă Mihai Cimpoi, un al treilea, derivat: necunoscându-l pe Eminescu, lumea nu cunoaşte bine fiinţa românească. După volumul Spre un nou Eminescu. Dialoguri cu eminescologi şi traducători din întreaga lume (Chişinău, Hyperion, 1993), Mihai Cimpoi ne oferă un al doilea volum de dialoguri cu eminescologi din lume Eminescu – mă topesc în flăcări(Chişinău – Bucureşti, Litera – David, 1999). Primul volum, Spre un nou Eminescu, includea dialoguri cu: Constantin Noica, Rosa del Conte (Italia), George Uscatescu (Spania), Petru Creţia, Dimitrie Vatamaniuc, Theodor Codreanu, Edgar Papu, Eugen Tudoran, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, George Munteanu, Constantin Ciopraga, Ioana Bot, Amita Bhose (India), Brenda Walker (Anglia), Elza Lüder şi Paul Miron (Germania), Ghe Baoquan (China), Jean-Louis Courriol (Franţa), Elena Loghinovski, Constantin Popovici, Sámuel Domokos (Ungaria), Irfan Ünver Nasrattinoglu (Turcia), Libuša Vajdova (Slovacia), Iurii Kojevnikov (Rusia), Sumiya Haruya (Japonia). Graţie lui Mihai Cimpoi multe din aceste nume au devenit familiare, provocându-ne la lecturi antrenante şi delicioase, familiarizân- du-ne la noi acasă cu Eminescu. Volumul se centrează pe ideea Eminescu, poet al fiinţei. Perspectiva exegetică regeneratoare a venit dinafară din partea francezului Alain Guillermou, a italienei Rosa del Conte, a româncei Svetlana Paleologu-Matta. În anii ’80 imaginea unui mare poet al fiinţei este preluată dintr-un anumit filon exegetic al anilor ’60. Noul volum, Eminescu – mă topesc în flăcări, cuprinde, în fond, dialoguri despre un Eminescu receptat în orizontul de aşteptare suedez sau german, grec sau albanez, 245 belgian sau american, ucrainean sau australian, francez sau bulgar, elveţian sau chinez, italian sau japonez etc. Generaţia lui G. Călinescu, Perpessicius şi Vianu a impus un model Eminescu. Astăzi suntem conştienţi de adevărul: câte generaţii, atâţia Eminescu. Mereu nou şi mereu acelaşi. În acelaşi timp, trebuie să cădem de acord cu Marin Mincu, care susţine pe bună dreptate că eminescologia, deşi s-a rafinat mult, a devenit şi confuză în aceeaşi măsură. Volumul Eminescu – mă topesc în flăcărivine să limpezească apele insistând asupra aceloraşi blocuri de probleme din volumul precedent, dar cu precizările de rigoare. Astfel, o nouă imagine a poetului Eminescu este îmbogăţită, precizată cu cea a savantului Eminescu. Revelatoare sunt dialogurile lui M. Cimpoi cu Mihai Drăgănescu, Solomon Marcus, Alexandru Zub, Ilie Bădescu, Tudor Nedelcea, Dumitru Tiutiuca ş.a. Neînţelegerile, prejudecăţile, tăgadele de ordin valoric, încăpăţânările de a absolutiza o parte a întregului sunt elucidate în dialogurile cu Eugen Simion, Gheorghe Bulgăr, Constantin Cubleşan, N. Georgescu, Lucian Boz, Ovidiu Vuia, Adrian Marino, Marin Mincu, Aurelia Rusu, Victor Crăciun ş.a. Odiseea postumiadei este reluată în discuţiile cu Aurelia Rusu, George Anca, Eugen Simion, Solomon Marcus, Gheorghe Bulgăr, Tudor Nedelcea etc. Eminescu, receptat în „orizontul de aşteptare”, constituie subiectul predilect al dialogurilor cu Michel Steriade (Belgia), Suren Kolangian (SUA), Stanislav Semcinski (Ucraina), Lucian Boz (Australia), Kopi Kyçyku (Albania), Ion Miloş (Suedia), Klaus Heitmann, Ovidiu Vuia, Helmuth Frisch (Germania), Victor Ivanovici (Grecia), Ilia Konev, L. Stanceva (Bulgaria), Nicu Horodniceanu (Israel), Aureliu Rusu (Franţa), Xu Wende (China). Interviurile cu Rosa del Conte (Italia), Svetlana Paleologu-Matta (Elveţia) şi Adenda, care include „Avatarurile” fiinţei la Eminescu, Cumpăna eminesciană, Eminescu şi bolile culturii româneşti, Ontologia mişcării la Eminescu, lărgesc şi aprofundează perspectiva exegetică înnoitoare asupra lui Eminescu, poet al fiinţei, de altfel, o teză de bază reluată în marea majoritate a textelor. Citez un fragment de discuţie cu D. Tiutiuca, în care M. Cimpoi afirmă: „ Îmi pare bine că ceea ce spuneţi confirmă observaţiile noastre din eseul Ontologia mişcării la Eminescu: prin mişcare are loc, la el, o sporire ontologică a viziunii printr-o unire în contrapunct a actelor dinamogene şi a celor endogene; universul eminescian e al unei permanente mişcări în mişcare (în mişcări), căci în cadrul lui mişcarea provoacă mereu mişcare, conform logicii dinamice a contradictoriului. Totul este dinamizat la modul absolut. E de observat că nu numai mişcările se produc în spaţiu, generând timpul spaţializat (bergsonian), ci însuşi spaţiul e mişcat, adică proiectat într-o stare de agitare şi supus unei noi ordini, acţiune ce naşte un timp spaţial” (p. 210). Strategia interviurilor este bine gândită, iar abilitatea lui Cimpoi de a provoca spiritele e remarcabilă. În dialog cu Eugen Simion, autorul volumului Proza lui Eminescu, eminescologul basarabean ajunge sa formuleze cu multă competenţă un adevărat program de cercetare pentru câteva instituţii academice: „Romantică, 246 … proza eminesciană poate fi receptată – azi – prin grila realismului magic latino- american, cea existenţial-fantezistă a lui Borges sau cea intertextuală, ludică, fragmentaristă a postmodernismului. Adevărul absolut al existenţei, existenţa (relativistă) a adevărului într-o ecuaţie intelectuală complexă existenţă – adevăr (esenţa) – existenţă, iată ce pare nemaipomenit de actual (din perspectiva tuturor existenţialismelor, precum ar zice Noica) în proza lui Eminescu. Nu adună oare Eminescu (prin intermediul lui Dan-Dionis) pământul într-o mărgea precum Borges proiectează universul într-o bilă acestei teorii; dar nu se poate nega că sugestiile venind din direcţie literar-artistică îmbogăţesc şi universul imaginar al savantului, chiar dacă acest proces este indirect şi mai greu testabil” (p. 51-52). Intuiţii de mare acuitate privind percepţia temporală vor fi testate după mijlocul secolului al XX-lea, iar în ceea ce priveşte teoretizarea lor matematică, afirmă S. Marcus, ne aflăm încă în faza tatonărilor şi controverselor. Şi o observaţie, importantă pentru noi, că „aceasta nu înseamnă că Thomas Mann e un precursor al psihologiei actuale, chiar dacă prin scrierile sale sugerează probleme şi direcţii de cercetare. Tot aşa, Marcel Proust oferă în scrierile sale un câmp vast de explorare a percepţiei temporale, fără ca prin aceasta să devină un cercetător ştiinţific în domeniul psihologiei” (p. 52). Şi încă un aspect: „… Timpul subiectiv cercetat de ştiinţă nu poate nici el să rămână un prizonier al psihologiei; el trebuie raportat la timpul cronologic, la cel biologic, la cel lingvistic şi cel social ca şi la cel computaţional. Rezultate relativ recente fac plauzibilă ipoteza conform căreia timpul poetic urmează uneori timpul relativist, alteori timpul cuantic, iar timpul amintirii este asemănător timpului biologic (urmează legea logaritmică), încetinind ritmurile naturii. În această perspectivă transdisciplinară trebuie abordată şi temporalitatea eminesciană. În Invenţie şi descoperire am dedicat mai multe secţiuni acestei probleme. Am identificat la Eminescu o tipologie temporală vastă, care, pe lângă timpurile semnalate mai sus, include şi temporalitatea, prezentul continuu, timpul aşteptării (foarte puţin studiat şi holografia temporală. Să amintim că prezentul continuu este numitorul comun al temporalităţii cuantice, al temporalităţii artistice şi al percepţiei temporale a copilului foarte mic, incapabil să distingă între trecut, prezent şi viitor (respectiv, între ieri, azi şi mâine)” (p. 52-53). M. Cimpoi ştie să joace argumentele selectate din opera unui sau altui intervievat, acceptă un punct de vedere sau altul, dar cu una şi aceeaşi ţintă – existenţialismul eminescian. Gândirea lui Eminescu, insistă Mihai Cimpoi, este gândire a fiinţei într-o sincronizare spontană, complementar-dialectică, cu gândirea lumii. Nu e deloc surprinzătoare – în acest plan de ideii – similitudinea aproape textuală a opiniilor despre limbă ale lui Eminescu şi Heidegger. De reţinut: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, notează Eminescu. „Omul se poartă ca şi cum el ar fi făuritorul şi dascălul limbii, când de fapt ea rămâne stăpâna omului”, afirmă Heidegger într-un eseu despre Hölderlin (Martin Heidegger, Originea operei de artă, Bucureşti, 1982, p.169). Poetul nostru, zice M. Cimpoi, vorbeşte despre limba română ca despre o casă şi despre aflarea ei acasă şi despre rostirea poetică drept rostire esenţială de zeu („Ce e cugetarea sacră? Combinare 247 măiestrită/ Unor lucruri neexistente… Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, / Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, / Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”) în sensul lui Heidegger („Limba este domeniul (templul), adică locul de adăpost al fiinţei”; „activitatea poetică este numirea originară a zeilor”). Preaplinul existenţei n-ar fi putut fi exprimat fără preaplinul limbajului poetic” (p. 17-18). Absolut toate demersurile