165 18

Nr. ( ), 20

AnulX1 VII, nr. 1 (65), 20 8, BISTRIŢA

Irina PETRAȘ , Povești sunt toate ? De veghe între cări – articole despre Irina Petraș de Mircea Popa, Constantina Raveca Buleu, Vistian Goia, Icu Crăciun, Irina Măeru,Adrian ion,Andrei Moldovan,Andreea Zavicsa, Mirabela David, Victor Știr, Menu Maximinian, Iacob Naroș, Cornel Cotuiu, cu un interviu de Olimpiu Nușfelean ??Un manual coșbucian din 1891 Constantin Cubleșan despre Lucian Valea?? Cartea de poezie În oglinda lecturii ? Poezia Mișcării literare: Daniela Sorian, Lăcrămioara Stoie, Rodica Dragomir, Maria Roxana Sicra, Emilian Horea ??Proza Mișcării literare: Icu Crăciun Eseuri de Gheorghe Glodeanu, Viorel Chirilă, Anastasia Dumitru, Daniela Fulga, Zorin Diaconescu, Nicolae Munteanu?? Cartea străină de Virgil Raiu Caietele Liviu Rebreanu????Poei români în spaiul iberic Plastică Film Fotoalbum cu scriitori??? Parodii de Lucian Pera Cititor de reviste CUPRINS

Olimpiu NUȘFELEAN: Epiderma ucigașă/ 1 Mircea POPA: Omul din Cetatea Literelor/ 3 Constantina Raveca BULEU: „Starea de veghe” ca exigenă culturală/ 5 Vistian GOIA: Irina Petraș – un portret în evantai!/ 8 Icu CRĂCIUN: De veghe între cări împreună cu Irina Petraș: 10 Irina MĂERU: Irina Petraș – discursul critic unduitor – complexitatea începuturilor/ 15 Adrian ION: Frumoasele nopi ale Irinei Petraș/ 20 Andrei MOLDOVAN: Dialog în agora despre fiina lucidă/ 22 Andreea ZAVICSA: Limbă și feminitate/ 25 Mirabela DAVID: Irina Petraș & feminitatea limbii române/ 27 Victor ȘTIR: Tratatul în strai de dicionar/ 29 Revistă de literatură, artă, cultură Menu MAXIMINIAN: Scriitori ai Transilvaniei, prin ochii Irinei Petraș/ 31 Serie nouă Iacob NAROȘ: Omagiu Marii Uniri din inima Transilvaniei/ 34 Olimpiu NUȘFELEAN: Cu sufletul la gură/ 38 AnulX1 VII, nr. 1 (65), 20 8, Bistriţa Cornel COTUIU: Foarte Om/ 40 Irina PETRAŞ: Visul ca in-sperienă (fragmente)/ 42 Apare trimestrial Irina PETRAŞ: „Nu cred că poi porni la drum dacă nu crezi măcar tu în sub egida Uniunii Scriitorilor din România valabilitatea celor spuse de tine.”/ 46 Irina PETRAŞ: Referine critice/ 56 Irina PETRAŞ: Note biobibliografice/ 60 Editor: Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud Foto-album Irina PETRAŞ/62 prin Centrul Judeean pentru Cultură Mircea POPA: Un manual coșbucian din 1891/ 63 Constantin CUBLEȘAN: Generaia amânată (Lucian Valea)/ 67 Bistria-Năsăud Andrei MOLDOVAN: Pe ărmul barbarilor/ 70 Olimpiu NUȘFELEAN: „Și vine seara și sînt crin subire”/ 73 Director fondator: Liviu Rebreanu (1924) Maria VAIDA: Poemele lui Cristian Bădiliă/ 77 Claudia FELDRIHAN: Orele aspre sau despre asprimea delicată a unei Redacţia: singurătăi lirice/ 79 Olimpiu NUŞFELEAN - director Adrian LESENCIUC: Simpli pași/ 81 Gavril CIUBAN: Neliniști transferate altor timpuri/ 83 Ioan PINTEA - redactor-şef Carmen DĂRĂBUȘ: Poezia, formă de existenă și de cunoaștere/ 85 Virgil RAŢIU - redactor-șef adjunct Dan FLORIA-SERACIN: Ela Iakab, Cartea lui Athanasios / Il libro di Athanasios/ 87 Mircea MĂLU - redactor asociat Carmen BURJE: Răscolirile înălimilor/ 90 Icu CRĂCIUN: „Zeghea” lui Vasile Dragomir/ 92 Vasile VIDICAN - redactor asociat Iacob NAROȘ: Și fericirea se cumpără, nu-i așa?/ 94 Mircea MO: O cronică a eșecurilor/ 96 Coperta: Marcel LUPŞE Virgil RAIU: Scurtmetraje și Vistorii, povestiri și minipovestiri de Icu Crăciun/ 99 (În imagine - Irina Petraș) Ion CRISTOFOR: O restituire literară dedicată lui Yvonne Rossignon/ 101 Antoaneta TURDA: Câteva rostiri afabile/ 103 Număr ilustrat cu lucrări Ioan L. ȘIMON: „Dimineaă cu soare apune” sau parcursul unei viei de Irina PETRAȘ și Laura POANTĂ exemplare/ 106 Daniela SORIAN: Poezii/ 108 Tehnoredactare: Adrian NĂSTASE Lăcrămioara STOIE: Poezii/ 110 Rodica DRAGOMIR: Poezii/ 112 Secretariat de redacie, corectură: Ionela-Silvia Maria Roxana SICRA: Poezii/ 114 NUȘFELEAN Emilian HOREA: Poezii/ 116 Icu CRĂCIUN: Apa magică/ 119 Adresa redacţiei: Bistriţa, Cine rupea lozincile?/ 120 str.A rţarilor, nr. 46/A/16, 420069 La bal/ 122 Viorel CHIRILĂ: O visare de sensuri/ 124 Telefon/fax: 0749.248708, 0263.233345 Anastasia DUMITRU: Jocurile memoriei/ 131 E-mail:o [email protected] Daniela FULGA: Biograficiunea – o provocare postmodernă: Iustin de [email protected] Alexandru Uiuiu/ 137 Gheorghe GLODEANU: Aurora Cornu. Confesiunile unei muze/ 142 Web: www.miscarealiterara.ro Zorin DIACONESCU: Despărirea de mașina de scris/ 152 Nicolae MUNTEANU: Eșecul creștinismului?/ 154 Marketing: Alexandru CÂŢCĂUAN, Olimpiu NUȘFELEAN: Învelitoarea de lumină/ 159 Casa de Cultură a Sindicatelor, Bistriţa. Camelia PANTAZI TUDOR: Un altfel de Don Quijote/ 161 Cornel COTUIU: Iarăși Sibiul e „fruncea”/ 163 Apariţiile iniţiale ale revistei au fost sprijinite Virgil RAIU: Lupta mea. Cartea a patra: Dansând în întuneric, încă de Casa de Cultură a Sindicatelor un roman de Karl Ove Knausg rd/ 165 Iacob NAROȘ: PROLEGOMENE pentru o poetică a spaiului literar şi S.C. Aletheia, Bistriţa. rebrenian/ 167 Eugen BARZ: Poezii/ 170 Revista apare cu sprijinul Asociaţiei Culturale Gabi NAN: Poezii/ 171 Liviu Rebreanu – Mişcarea literară. Nuţa CRĂCIUN: Poezii/ 173 Dragoş Cosmin POPA: Poezii/ 175 Revista Mişcarea literară este membră A.R.I.E.L. Mioara RÂŞNOVEANU: Poezii/ 176 Cezar C. VIZINIUCK: Poezii/ 177 Tiparul: SC Revox International Prod SRL Bistria Marius GÎRNIŢĂ: Poezii/ 178 Petre TĂNĂSOAICA: Despre Laura Poantă/ 180 Alexandru JURCAN: Chișu, Török, Ozon și Doillon/ 181 ISSN 1583-1957 Foto-album cu scriitori/ 182 Lucian PERŢA: Parodii pur și simplu/ 184 Aurel PODARU: CITITOR DE REVISTE/ 186 Redacţia respectă grafia autorilor. Cornel COTUIU: Maramureșul și Academia Română/ 190 Epiderma ucigașă

Textul electronic, i-am putea zice „tasto-textul”, poate „electro- textul”, revine de o vreme mereu, ca o temă recurentă, în discuțiile despre carte, lectură, condiția și aspectul scrisului. Și, dacă folosim termenul „recurent”, luat din limbajul medical, am putea spune că alegerea nu e întîmplătoare, deoarece se pare că discuțiile poartă cu ele, fie și în subsidiar, percepția sentimentului unei boli ce se face luată în seamă, dar care nu este diagnosticată exact și cu toată preocuparea pentru manifestările ei. Desigur că „tasto-textul”, cu toate formele în care se prezintă (de la aspectul „clasic”, normal, ce alege însă nu hîrtia, ci altceva ca suport, și pînă la argoul SMS-urilor tinerilor de azi), forme care beneficiază de mijloace specifice de comunicare-difuzare, acest nou tip de text este un cîștig al științei actuale. Istoria lui se află abia la început. Transmutarea – ca simplă și deloc orgolioasă alternativă – a operelor literare de pe hîrtie în spațiul virtual, transmutare pe care n-o privim ca absolută, este o modalitate menită să ducă la o mai bună și ușoară accedere la operele literare respective. Să ne gîndim totuși cît de benefic este internetul pentru cei care intră de la distanță în marile biblioteci ale lumii sau citesc presa internațională, chiar dacă sunt adepți sau nostalgici ai cititului textelor așternute – de mînă sau tipografic – pe hîrtie. Limbajul SMS-urilor din telefoanele mobile ale tinerilor (dar nu numai) poate că devine stereotipic, artificial, ignorînd unele reguli gramaticale, dar doar pe de o parte, căci, pe de altă parte, putem vedea aici manifestarea unui limbaj mai direct, criptat într-un fel, dar mai bogat ca aspect grafic. Textul literar ar putea fi inspirat de asemenea practici în direcția diversificării și „adîncirii” (!?...) lui, a plurigrafiei, ceva în genul folosirii desenului de către Antoine de Saint- Exupéry în Micul Prinț… Un text care evoluează pe mai multe paliere de expresie ar putea duce la schimbarea unor obișnuințe ale cititorului, deși pentru cititorul cărților de hîrtie n-ar fi un lucru de invidiat. Și nu-i cazul să intrăm în metabolismul unui asemenea tip de lectură. Progresul tehnologic va duce în mod cert la apropierea tabletei de aspectul confortabil al foii de hîrtie. Sunt lucruri pe care le putem prefigura cu încredere. Și atunci de ce abordăm subiectul cu sentimentul unui pericol venit dinspre realitatea electronică în raport cu, să zicem, literatura? Tasto-textul, specific literaturii virtuale, descinde oarecum din condiția SMS-urilor. Acesta se cantonează într-o sferă privată, ce include un număr relativ restrîns de „inițiați” care empatizează în condiții specifice. Desigur că sfera, sau cercul – deoarece e o evoluție pe orizontală – se poate lărgi, ca număr (de „accesări”), dar caracteristicile se mențin. Scriitorii „virtuali” se închid și evoluează Editorial într-o lume a lor, desprinsă deliberat de exteriorul ei. Dar, bine, s-ar putea zice că și scriitorii de hîrtie trăiesc, într-un fel sau altul, poate tot mai mult, într-un turn de fildeș, din care descind sau nu în vîltoarea lumii cititorilor. Dar „turnul” acestora are niște ferestre de comunicare, cum ar fi tradiția, moștenirea culturală, galaxia cărților (care este mult mai mare decît Galaxia Gutenberg), suportul concret și solid al foii de hîrtie, care te leagă de sentimentul unui timp… continuu… Scriitorul virtual se desprinde de cultură, se livrează condiției scrisului propriu, suficient sieși, într-o exacerbare a egoului, care refuză criteriul competiției cu alte egouri. Libertatea de expresie îi dă dreptul să exprime ce vrea și să se exprime cum vrea. Olimpiu NUŞFELEAN

Mişcarea literară ♦ 1 Dar, în cercul său restrîns – fără dobîndirea unor își înscriu literatura și modul de operare a scri- competențe culturale și specific literare, validate sului. Numitorul comun este precaritatea: nu atît de canoanele tradiției cît și de ale actualității cred în înaintași, în fundamentul literar, se literare – scriitorul „virtual” de azi este acceptat pliază confortabil pe un vid literar și își edifică fără exercițiul expertizei și manifestă compor- operele ca pe niște construcții suspendate tamentul unui scriitor „minor”, care produce o într-un aer rarefiat, niște globuri de păpădie literatură de scară de bloc sau de cartier, în cel repede spulberate, evoluează egolatru și mai fericit caz. La ce e bună o asemenea litera- nerealist într-un spațiu restrîns, delimitat tură, care, în cele din urmă, nu face decît să necritic, cultivă comunicarea exclusivistă, dar polueze spațiul literar, oricît de binevoitor ar fi nu elitistă, ignorînd transmiterea creațiilor lor privită. Dispare cultul (sau cultura) modelelor, aspirația la originalitate și apare practica repe- spre lume printr-o comunicare generică, larg tării unor lucruri considerate – literar – depășite, relațională, revin deseori „inconștient” la ca pînă și tentația plagiatului i-aș zice „în orb”, discursuri literare revolute, prin comportamentul adică prin ignorarea deliberată a operelor pla- lor „reducționist” contribuind categoric la giate, dispare dorința de originalitate, în situația infantilizarea scrisului, la întoarcerea acestuia în care originalitatea nu poate fi pusă în eviden- spre o condiție epidermică, menită și ea să ță decît într-o „competiție” literară reală și asu- submineze condiția de azi a literaturii. Poate că mată artistic. Dar lucrurile prezintă și alte suportul electronic, bazat pe siliciu, se întoarce aspecte. spre suportul inițial, de piatră, dar literatura De-a lungul timpului, omenirea a scris cu „virtuală” merge deocamdată spre o stare stiletul, cu dalta, cu creionul, stiloul sau pixul, puerilă. Astfel scrisul devine precar, gol (de cu plumbul tipografiilor, pe piatră sau lut, pe orice metafizică), strict efemer, gratuit ludic piei de animale sau pe hîrtie, acceptînd că teh- (indiferent de temă sau subiect), fără ținte nica recunoștea și o anumită „materialitate” a majore prin care să se insinueze în realitate ca să scriiturii, se opera cu o anumită greutate de a o exprime și să modifice. Fără „mesaj” și fără scrie, cu sporire a grijii față de ceea ce faci. impact în realitatea lumii. Scrii de parcă ai sculpta într-un bloc de mar- Cîndva – să mi se ierte lipsa de modestie mură, atent să nu distrugi sau risipești mate- prin autoreferențialitate!… – am scris o „artă rialul. Conștient că îți „însemnezi” scrisul în ce- poetică” în care mărturiseam că „…eu,/ călăto- va durabil, într-o „afacere” care implică o relație rind prin frigul inimii voastre,/ scriu mereu/ pe simplă, dintre mîna care scrie și hîrtie. Să mai spatele morții.” Stă, poate, în condiția scrisului reținem că scrisul de mînă are alte legături cu… să se lupte mereu cu moartea, căreia îi și dă chimia minții. Scrisul electronic, în cazul nostru chip, ca să o aibă ca referință. E vorba de un cel care implică literatura, dezvoltă o altă poves- scris care are putere să se lupte cu moartea. „Scrisul” scriitorilor de blog e, să fiu iarăși te. Nu intrăm în analiza lui, pe care specialiștii iertat, un scris „neputincios”. El e „înscris” – cu în electronică o pot face mult mai bine decît noi. toate iradierile spre diferite aspecte literare – pe După ce că între mîna care scrie și opera scrisă o piele, sau, mai bine, pe o epidermă (aspectul se interpune o mașină încă foarte greoaie neologistic e binevenit) pierzătoare. Pe o epider- (calculator, tabletă, telefon), scrisul electronic, mă ucigașă. Spunînd aceasta revin să confirm că regăsit în electro-text, are o „natură” precară. nu am nimic cu informația care circulă electro- Semnalul electronic este simplist, artificial (o nic, nici cu computerul sau tableta, cu aceste artificialitate pe care ființa noastră încă nu o mijloace moderne, cu limbajul pe care l-ar putea agreează), lucrează cu coduri binare, prin opera- privilegia la un moment dat, ci cu modul suspect țiuni matematice, ca un fel de alfabet morse, în care sunt folosite toate astea de niște ego-uri exprimîndu-se în „valori colorate”. Textul există angajate într-o bătălie literară pierdută din start, în condițiile în care există și curent electric. care ignoră mizele pentru care se bate litera- Dispare curentul, dispare și textul. tura… adevărată. Bătălia de care vorbim nu În cazul vizat de noi, al scriitorilor „virtu- servește literatura în sine. Că lucrurile ar putea ali”, înființați pe bloguri sau nu mai știu pe ce, să evolueze și într-o direcție fericită ar ține, sunt de reținut, din cele spuse mai sus, două desigur, de intrarea în joc a unor personalități aspecte: viziunea nepretențioasă (estetic) în care literare puternice, inovatoare.

2 ♦ Mişcarea literară

Omul din Cetatea Literelor

Mircea POPA

De un mare șir de ani, sediul Asociației acestea, Irina Petraș se arată în multe feluri și Scriitorilor din Cluj nu poate fi conceput fără cu multe prilejuri preocupată de soarta amfitrionul ei declarat, ființa care întreține scrisului, de starea curentă a literaturii. În focul sacru al instituției, Irina Petraș. În zilele splendidele ei „divagări” ea își atenționează acestea ea este sărbătorită de către colegii ei confrații de împrejurările în care trebuie de breaslă nu numai la Cluj, ci peste tot păstrată unitatea breslei, de forța și în țară unde sunt scriitori, căci reprezentativitatea ei, disociind puțini dintre ei n-au apucat măcar între notorietate și valoare, între odată să se fi bucurat de portre- realitatea ficțiunii și măsluirea tistica inspirată a condeiului acesteia, între descrierea plată său. Chiar și acum, la fru- și „lichefierea verbelor spu- moasa vârstă a creativității nerii”, pledând pentru atin- majore, ea vine în fața gerea nivelului ontic al noastră cu două cărți care o criticii și responsabilitatea reprezintă, una vizând viața cronicarului literar. Profesio- de noapte a insomniacului nistul, ale cărui nopți își îndrăgostit de lectură, iar deșiră orele în preajma căr- cealaltă un fel de „raport” la ților, face dovada unei voca- zi despre starea literaturii de ții literare ieșite din comun, a ultimă oră, realizată și ea ca unui apetit scripturistic rar rezultat al nopților de veghe, întâlnit. Conectată la fenomenul „în lanul de secară” al scrisului realității literare, ea își apleacă cărora a stat de veghe, așa cum o atenția atât asupra scriitorului con- face de aproape jumătate de secol, sacrat și încoronat de premii, cât și urmărind cu creionul în mână jocul ideilor, asupra tânărului debutant sau aflat la începu- expresivitatea limbajului, evoluțiile, ierarhiză- tul carierei literare, dovedind aceeași obiec- rile, împlinirile. Irina Petraș este dotată cu tivitate și justețe a judecății și dezvăluind acel simț special al solomonarului cu bățul de aceeași unitate ideatică și stilistică a discur- alun căutând apa miraculoasă și scoțând-o din sului, cu insistența pe coeficientul de noutate piatră seacă, cuvântul ei învelit în sclipitorul și de originalitate adus. Aceasta nu înseamnă ambalaj al unei metaforizări lucide și înțelepte că nu e alertată de transformă spunerea despre cărți într-o transformările tot De veghe între respectată misiune de oficiere a unui ritual. mai multe și mai cărți Preoteasă aleasă a zeilor mani, Irina Petraș agravante care au loc ține în mână panaceul zodiilor și răbojul în societatea contemporană, cum ar fi: pier- nesfârșit al faptelor și trăirilor personajelor de derea interesului pentru lectură, scăderea care e înconjurată ca într-o poiană fabuloasă a rolului social al scriitorului, trecerea de la vrăjirilor criticești. Ne-o dovedește și noua sa spațiul tipărit la spațiul vizual, fenomenul carte De veghe între cărți (Școala Ardeleană, crizic al limbajului, apelul la pornografie și la 2017), o adevărată panoramă a scrisului erotomania excesivă, lipsa dialogului și a contemporan, în care figurează nu mai puțin spiritului polemic, invazia mediocrității și a decât 113 de nume și de creații. Dincolo de nonvalorilor, lipsa echilibrului și alunecarea

Mişcarea literară ♦ 3 în megalomanie, atacul ziaristic asupra limbii ție, iar acest lucru îl subliniază de mai multe și a corectitudinii ei, declasarea învățămân- ori cu acuitate, deoarece: „Cuvintele fără tului umanistic și tendințele de a-i reduce forța gânduri nu ajung la cer”, reiterează ea un civică și morală etc. slogan shakespearean, cerând disciplină a Pentru Irina Petraș spunerii, responsabilitate, har imagistic. cearta de cuvinte din „Cuvintele potrivite au forță și rostul lor este sistemul public de- să pună în mișcare.” Pledând pentru rostul și vine parazitară, lup- frumusețea cuvântului scris, Irina Petraș ta pentru adevăr și devine implicit o preoteasă anume aleasă de dezvăluiri „devine divinitate spre a întreține veșnic treaz focul sinonim cu bârfa, literaturii la orice oră din zi și din noapte, calomnia, cu gura ținând cât mai sus și cât mai bine cântarul lumii care anunță ierarhiilor valorice. Dăruită cu totul lecturii și cataclisme, boico- lăsându-se asediată de cărțile care o asaltează, turi, bombe, cutre- Irina Petraș și-a ales singură rostul și menirea mure, catastrofe”. care îi produce atâta bucurie: acela de paznic Cărți de „mucava de far sau de „veghe”, iar veghea ei alungă strident colorată” in- monștrii somnului și face posibilă lumea vadează lumea nor- luminată și însorită a clipelor de frumusețe pe malității, pentru a o desincroniza, a o dezechi- care arta și literatura ni le oferă ca merinde libra. Poezia și literatura în genere, nu e pentru necunoscut. numai cuvânt, ci și meditație profundă, idea-

Irina Petras, Claustrofobie

4 ♦ Mişcarea literară

„Starea de veghe” ca exigență culturală

Constantina Raveca BULEU

Personal, asociez electiv „starea de variabilitatea gustului, mimetismele de breas- veghe” a Irinei Petraș, invocată de ea în lă, potențialul subversiv al raftului secund sau numeroase texte de implicare literară, cu disponibilitatea polemică a exercițiului efervescența ei nefiresc de tânără, cu gene- hermeneutic. Altfel rozitatea rară și creatoare ce-i permite să spus, criticul teore- născocească mereu proiecte pentru scriitori și tizat în paginile pentru cetate, cu pasiunea turnată în pictura sa acestui volum „nu și cu prospețimea și dinamismul universului poate impune o său oniric. Documentar, însă, „starea de ierarhie, dar poate veghe” a Irinei Petraș se concentrează în seria fi cel care pune celor zece culegeri de comentarii critice și accentele, cel care eseuri, care începe cu volumul din 1994, semnalizează sen- Literatură română contemporană, și se suri și direcții”, adi- completează în 2017 cu un volum apărut la că reperele necesare editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, într-o literatură do- intitulat sugestiv De veghe între cărți. minată de „supra- Scriitori contemporani, în paginile căruia sunt viețuire”, nu de recuperate cărți citite cu o ludic asumată „trăire”. „Cititor „subiectivitate hazardată și manipulată”, răzvrătit și incomod”, criticul rămâne o integrate activ în procesul perpetuu al entitate morfotică, imperfectă și subiectivă, (re)lecturii și tratate cu o reverență în fața sustrasă voluptății escatologice la modă, „singurătății” creatoare a literatului, care se grăbite să anunțe, între altele, și dispariția ca poate ușor converti în singularitate. „Ca atare a criticii literare. întotdeauna – mărturisește autoarea în Argu- Criticul în act care este Irina Petraș își ment –, oricâte asemănări aș contabiliza și asumă identitatea fluidă a criticului teoretizat, oricâte chenare aș inventa, până la urmă mi fiecare secvență din Scriitori și cărți, partea se impune din nou constatarea că avem de-a secundă a veghii sale, fiind construită pe un face cu singurătăți.” impecabil eșafodaj conceptual și cu o Sunt singurătăți abordate cu empatie și impresionantă disponibilitate de receptare și exigență critică, transformate uneori în portre- de reconsiderare. Oprindu-se, de pildă, la te de autor evolutive, concentrate alteori în romanul Dianei Adamek, Adio, Margot, Irina perimetrul strict al cărților, ordonate strict Petraș recuperează concentrat mărcile scri- alfabetic și marcate subtil de autoreflexivitate, iturii și optează pentru o interpretare orientată scrise în siajul convingerii că statutul demi- de M-theory, de teoria corzilor, explorată urgic al criticului reprezintă un construct anterior în eseul Paleo-plastica romanescă, și emfatic. „Criticul are datoria de a-și perfec- fixată într-un impunător sistem de referințe ționa instrumentarul prin cercetări de refe- picturale. Trebuie remarcat faptul că propen- rință și prin menținerea la zi a lecturilor sale, siunile plastice ale criticului literar (Irina dar schimbarea ierarhiilor nu de el ține” – Petraș pictează, și o face remarcabil!) infu- precizează Irina Petraș într-un eseu consacrat zează masiv textele adunate în această carte. texturii complicate create de Notorietate și Împărtășită, „performanța privirii creatoare”, valoare, în care intră efemeritatea canonică, îi permite criticului să recunoască în György

Mişcarea literară ♦ 5 Dragomán „un pictor desăvârșit, cu o exce- bine de patruzeci de ani, Drumul egal al lentă ureche muzicală”. Într-un alt eseu fiecărei zile. De altfel, valoarea rezistentă în guvernat de privirea palimpsestică a criticului- timp se convertește în leit-motivul multora pictor, în centrul căruia se află romanul lui dintre portretele adunate în acest volum, fie Horia Bădescu, Zborul gâștei sălbatice, ac- ele gesturi de recuperare imperativă, precum centul cade pe recurențele cuvântului „ochi”, cel dedicat lui Ion Agârbiceanu cu prilejul pe omniprezența luminii și pe instrumen- editării celor două volume de Schițe și talizarea ekphrasis-ului. povestiri, apărute în colecția Opere fundamen- Acuitatea critică se conjugă cu sensi- tale ale Academiei Române, fie portrete bilitatea receptoare și cu armătura conceptuală melancolice, mozaicat construite din amintiri, în subtilele analize ale maniheismului reflecții livrești și lecturi stratificate. Subiectul tensionant din poezia Anei Blandiana, în unei asemenea secvențe este Nicolae Balotă, panoramica privire asupra inconfortabilei conturat explicit din „crochiuri pentru por- geografii existențiale din romanele lui tretul unui om temeinic”. Augustin Buzura, în accentuarea construcției Aceeași temeinicie asociată sistematic modulare din proza lui Gabriel Chifu, sau în spiritului transilvan, în care Irina Petraș de- atracția irepresibilă față de universul cantează seriozitate, stil și echilibru, scurt- miraculos și candid creat de Iordan Chimet. circuitează portretul binar al echinoxistului În țesătura hermeneutică rafinată a Irinei Ștefan Borbély, reflecțiile asupra obsesiei Petraș se armonizează ludicul de extracție transilvane a unui alt echinoxist, Dinu cioraniană al lui Livius Ciocârlie, compati- Flămând, aprecierea „pedanteriei ardelenești” bilitatea surprinză- a lui Constantin Cubleșan, radiografierea toare a celor două eseisticii lui Ioan Aurel Pop, profilul sintetic fețe ale lui Niculae al personalității lui Mircea Popa, dar mai ales Gheran, memoria- comentariile pe marginea profilului transilvan listul histrionic și proiectat de Mircea Muthu, pentru care „a fi editorul sobru al ardelean înseamnă a duce un gând până la operei rebreniene, capăt”. Iar în miezul acestui spirit găsim seriozitatea exege- inevitabil Echinoxismul și Clujul, prezențe tică etalată de Cătă- acute mai ales în medalionul rezervat ultimei lin Ghiță, Gh. Glo- cărți antume a lui Petru Poantă. deanu, Tibor Hergy- Dacă seria impresionantă a portretelor án sau Elisabeta oglindește în mod discret interogațiile și Lăsconi, exercițiul obsesiile culturale ale Irinei Petraș, eseurile arheologic precis al rezervate Stă rii literaturii le dezvoltă într-un lui Eugen Pavel, discurs complex, în perimetrul căruia afir- eleganța echilibrată marea fermă a valorilor în care ea crede se a Angelei Martin, farmecul spectacular al conjugă cu o sensibilă decopertare a propriei „scriitorincului” Dan C. Mihăilescu, dubla interiorități. Pledând fără concesii pentru cul- privire a scriiturii lui Ion Pop (poetică, tura și limba română, Irina Petraș desenează respectiv, teoretico-analtică) sau instrumenta- tabloul distopic al unei lumi „ce pe nesimțite lizarea fragmentului și verva imagistică din cade”, o lume din ce în ce mai înstrăinată de creația lui Mihai Măniuțiu. valorile naționale, autistă și centrată pe elogiul Pe de altă parte, perpetua metamorfoză nimicniciei, guvernată de imperativele unei datorată lecturilor/ interpretărilor succesive comunicări carente dialogic și valoric, fără marchează dipticul consacrat Gabrielei Ada- însă a condamna în bloc infrastructura care a meșteanu, scindat între analiza implicațiilor stimulat toată această degenerescență, conști- pluriperspectivismului unuia și aceluiași entă de faptul că excesele conservatoare pot fi „adevăr” (tema Anilor romantici) și confir- la fel de dăunătoare evoluției civilizației ca și marea viabilității unui roman scris acum mai obliterarea reperelor e(ste)tice.

6 ♦ Mişcarea literară Fascinant aici este faptul că militan- clujeni la o lansare de carte, săli pline la teatru tismul grav al textului ancorează într-un și concerte, o forfotă care întinerește și autoportret construit pe nevoia defensivă de revigorează)”. seninătate. „Pe fondul unei obsesii calm- Straniu rămâne însă faptul că noi, cei ce reflexive a morții, adică neuitând nicio clipă trăim în proiecția senină a celor făcute și că sunt muritoare – scrie Irina Petraș –, mi-am gândite impecabil de către Irina Petraș în cultivat o anume seninătate, ocolind din spațiul literelor clujene, nu-i percepem răsputeri ori chiar încercând să dezamorsez exasperarea fundamentată, eventualele spaime prilejurile de scandal de dragul scandalului, din spatele zâmbetului mereu altruist, ci ne polemicile în gol, gen «vorbă multă sărăcia bucurăm doar de ființa ei luminoasă, omului», gesticulațiile zgomotoase dornice să fermecător obsedată de variațiile culturale ale dărâme statui ale zilei în speranța că, pe ruine locuirii, entuziasmată năstrușnic de fiecare își vor înălța propriile statui. Ei bine, de-o carte nou-apărută, de fiecare conferință bucată de vreme, mă trezesc în zori cu un gust găzduită de Filială, de fiecare nou tablou amar, deja descurajată la gândul veștilor rele pictat, de fiecare dialog cu ea, de variațiile care îmi vor tulbura ziua și vor submina unei povești eterne în care ea joacă rolul fragila încântare de a fi identificat o mișcare protagonistului modest – o poveste mereu de re-locuire culturală a orașului (zeci de reluată, reinterpretabilă la infinit…

Irina Petraș, Harfa de întuneric

Mişcarea literară ♦ 7

Irina Petraș – un portret în evantai!

Vistian GOIA

Nu e ușor să scrii ceva despre o perso- transilvăneanul se deosebește, ca mentalitate, nalitate pe care ești convins că o cunoști atât de moldovean, cât și de muntean. foarte bine și nu de ieri-alaltăieri! Când, însă, De aceea, referindu-ne la o singură persoana respectivă face parte din genul „de persoană, mentalitatea sau stilul de viață peste drum”, adică dintre ființele dotate de la constituie o particularitate inconfundabilă. natură cu unele calități admirate fără rezerve Doamna Irina Petraș se distinge, în primul de semenii care po- rând, prin seriozitate în tot ce inițiază și pulează același me- înfăptuiește. În acest sens, seriozitatea este diu profesional, par- considerată o „virtute”, precum bunătatea, că te copleșește un puterea sau frumusețea. Ea este, în mare parte, sentiment al timi- o calitate nativă, generată de caracterul și dității, care te împie- temperamentul dânsei. dică să afirmi toc- Deși prezintă și caracterizează des mai ceea ce este scriitori de toate genurile posibile, apoi cărți, esențial și defini- evenimente culturale și literare, stilul dânsei toriu pentru ființa este inconfundabil: plin și exact, la obiect, respectivă. fără divagații lăturalnice, de o prospețime care De aceea în- îi aparține. Se știe, seriozitatea presupune o cerc să încropesc un funcție de diferențiere, de pătrundere în „portret în evantai”, particularitatea esențială a fenomenului literar compus din cuvinte cercetat, fie curent literar, personalitate scri- menite să surprindă itoricească, eveniment editorial ș.a.m.d. o parte din speci- Când scriu aceste rânduri, aflu că Irina ficul unei persoane distincte, pe care nu o poți Petraș a fost declarată „scriitorul lunii ianuarie ocoli, nici neglija, pentru că este un „unicat”. 2018”, pentru cele două cărți recent publicate: Ea nu poate fi confundată cu nimeni altcineva De veghe între cărți. Scriitori contemporani și din generația ei, din simplul motiv că „ema- Viața mea de noapte. Fragmente onirice. Nu nă” sau „respiră” un stil propriu, inconfun- m-aș mira deloc să fie numită, într-un viitor dabil, care-ți stimulează admirația și prețuirea. apropiat, chiar „scriitorul anului”! Domnia sa este Irina Petraș. Să revin la „portretul” enunțat anterior, Dicționarele definesc stilul drept „operă pentru a-l completa. Pe lângă „seriozitatea” densă, limpede și recognoscibilă”. Nietzsche amintită, scriitoarea, pe care o stimăm cu toții, și Keiserling au ajuns la concluzia că „un se distinge prin veselia molipsitoare a spiri- popor” e o „unitate de stil”, iar ca să pricepi tului său. Pentru D-Sa nu există zile sau clipe un stil trebuie să cunoști numaidecât „menta- întunecate, ploioase, ci mereu senine, încăr- litatea poporului care l-a creat”. Or fi adevă- cate de buna dispoziție a intelectualului care-ți rate aceste judecăți, dar pe mine nu mă con- inspiră acel sentiment stenic, mobilizator, al ving deplin, pentru că termenul de „popor” încrederii în propriile puteri și în „ziua de este folosit și în sens de națiune, neam, chiar azi”, fără de care nu vom putea „sădi” pe cea norod. Apoi, componența acestora nu e uni- de „mâine”! tară, ci adeseori felurită, deci nu poate fi vorba Pentru a fi cât mai explicit, îndrăznesc de o singură mentalitate. În cazul românilor, să fac o asemănare. Adeseori firea și scrisul

8 ♦ Mişcarea literară Irinei Petraș îmi amintesc de cel practicat de XVII-lea, când, prin „salon” se înțelegea o Marin Sorescu. Este vorba de „evadarea” „reuniune” cu scopul unor dezbateri literare definitivă din clișeu, din vocabularul rutinier, sau filosofice. Îndeosebi persoanele feminine pentru a clădi altfel universul propriu de rang înalt au patronat astfel de întruniri sau scriitoricesc. Să ne amintim de placheta cu reuniuni. Plăcerea participanților o constituia titlul: Unde fugim de-acasă? (1966), care „conversația, moda și blazonul”. „Salonarzii” conține: „Aproape teatru, aproape poeme, de atunci, după cum ne spune un istoric al aproape povești”. Toate sunt țesute pe invo- literaturii franceze, trăiau „într-o continuă cația retorică și pe ceea ce numim „jocula- stare de conversație, precum sfinții în starea ritate”, adică pe ceea ce ne-am obișnuit să de grație”! Ei „sporovăiau” (dacă-mi permiteți spunem „instruire distractivă”, unde ideile și termenul românesc) despre „toate” și despre conceptele nu sunt prezentate sub forma unor „nimic”, despre pasiuni și despre mersul abstracțiuni greu digerabile, ci ca niște „fiin- lumii! țe” imaginate, care ne fac discret cu „ochiul”, Sigur, întrunirile patronate de D-na Irina pentru a ne provoca un zâmbet sau chiar un Petraș au avut și au o ținută mai îngrijită, un râs sănătos, dar greu de potolit. scop mai precis, un nivel literar superior celor Referindu-ne acum la intelectualii care inițiate în saloanele amintite. Totuși, unele populează sala festivă a Filialei Scriitorilor prezentări ale cărților recent apărute mi-au din această parte a țării, ne putem întreba: amintit de atmosfera saloanelor de altădată. unde „fug ei de-acasă” la finele multor săptă- De pildă, prezentarea ultimei cărți a Doinei mâni? Trebuie să recunoaștem cu sinceritate: Cetea, când ne-am distrat cu toții, pentru că la întâlnirile cu Irina Petraș și invitații săi. Irina Petraș a lărgit sfera și tonul discuțiilor, Aci, Domnia-Sa evaluează scriitori și opere cu încât a stimulat analogii ori îndepărtări de lejeritatea unui „dirijor” cumpănit, pentru a-i subiectul propriu-zis. Așadar, „seriozitatea” mulțumi deopotrivă pe ascultători și pe auto- Irinei Petraș este completată fericit de spiritul rul cărții sau dizertației rostite. Irina Petraș ei rafinat, pigmentat de ironia fină și relatarea este, de obicei, în vervă, are capacitatea de a în „doi peri” a unor „adevăruri” care, în apa- întreține nivelul cult al prelegerilor sau al rență, se contrazic, fără să se excludă ca sens. conversației, de a da o turnură glumeață, dacă Limba română are potențe nelimitate în expri- se pretează, polemicelor și ipotezelor avan- marea celor mai nebănuite idei și sentimente, sate. care adâncesc și înfrumusețează simțirea și Ținuta ei ne amintește de atmosfera profunzimea spiritului românesc, prezente saloanelor literare din Franța secolului al adeseori în cărțile Irinei Petraș.

Irina Petraș, Câmpuri de mătase

Mişcarea literară ♦ 9

De veghe între cărți împreună cu Irina Petraș

Icu CRĂCIUN

După criticul, eseistul, istoricul literar și însemnătate egale cu ale experienței în stare traducătorul Irina Petraș, noi, românii, nu de veghe; și visele intră în definirea de sine, și avem o cultură mică, ci mai degrabă o cultură ele lasă urme, și ele te construiesc”, firește, discretă în concertul marilor popoare ale dublate de imaginație, „calitate funciară a lumii, dar observă în De veghe între cărți – omului”, având un rol decisiv în scrierea scriitori contemporani (Editura Școala Arde- poveștii, însă, adaug eu, visele – la unii autori leană, Cluj-Napoca, 2017, 364 pag.), cu un – nu pot fi puse pe aceeași treaptă cu primele gust acru-amărui, că într-o țară în care punga- două. Să nu uităm, ne avertizează I.P. „comu- șii dovediți nu pățesc nimic, unde binomul nicarea prin cuvinte nu e niciodată fără rest”, învățare-motivare nu mai este valabil, într-o deoarece realitatea nu ni se dă în toate lume indiferentă și nerăbdătoare în care clipa amănuntele ei, „ci își păstrează misterul”, este face jocurile, până și scriitorii și-au pierdut infinită și inepuizabilă, ca lacul fără fund din solidaritatea. Mai mult: „nu am ajuns într-un poveștile copilăriei noastre și nu întotdeauna stadiu de dezvoltare a societății românești în găsim cuvântul potrivit pentru a o înfățișa pe care produsele culturale să intre firesc în lista gustul cititorilor. de priorități a cetățeanului. Și a Statului”. „Criticul este un cititor răzvrătit și inco- Când vine vorba despre scriitorime, notează mod”, dar și el trebuie să aibă talent afirmă că nu întotdeauna notorietatea și valoarea sunt I.P. în eseul Dispariția cronicii literare?, cu- egale, deși ar fi bine, iar ierarhizările și prins în partea I Starea literaturii – divagări, criteriile de acordare a caratelor depind în calitate de cronicar literar. Scrupuloasă, deseori de gruparea care le-a emis. „Așezarea riguroasă, expresivă, echilibrată, mereu cu valorilor e un proces natural, un proces în curs instrumente personalizate la îndemână pentru care poate fi sprijinit, comentat, secondat, a convinge un confrate sau un cititor avizat, critic, nicidecum impus”, iar literatura con- ori mai puțin avizat, ea este adeptă a „drep- temporană „e […] o chestiune de supravie- tului la subiectivism al criticului” – aidoma lui țuire, ca în comunism, nu de trăire, ca în Perpessicius – de a se îndoi, a pune la interbelic”, „scriitorul fiind un vistiernic al încercare, a remania continuu („ne hrănim și ființei […], dar și un oracol, căci el vede creștem cu povești niciodată definitive, ci dincolo de aparențe și, în cazurile fericite, etern remaniabile”), a degusta pe cont propriu prospectiv”. Pentru scriitor, „Realitatea […] „produsul” autorului. Din punctul ei de vedere are componente multiple: e, mai întâi, viața „textul cu realitatea sa precară și despotică concretă, pipăibilă, semnalizând prin simțuri, este întâmpinat de o lectură posedată și a trupului muritor, dar și a relației complicate autonomă, o lectură în permanentă alertă, a eului cu sine și cu ceilalți – așadar ceea ce se interogativă, necredincioasă, o lectură care chemă viață intimă și viață socială; apoi somează textul să-și lepede vălurile, dar nu realitatea livrescă, experiența lecturii, de o înainte de a fi trecut ea însăși proba însemnătate de neegalat pentru cititorii- fascinației”. Din păcate, „astăzi, oricine poate scriitori, jefuitorii de extaze, după Cioran, în să scrie cronică literară”, găsim cronicari de fine, viața onirică, visul ca experiență ocazie, generoși peste măsură, veleitari ce nu nocturnă – ceea ce vezi, simți, înțelegi, pe depun efort pentru a ajunge la esențe și a le scurt, trăiești în vis/ prin intermediul viselor capta în favoarea valorii estetice, până și în este/ poate fi o experiență de consistență și

10 ♦ Mişcarea literară reviste cu ștaif nu mai este nevoie de o probă textului analizat. Ceea ce apreciază la o carte a competenței și gustului. este calitatea sa estetică. Pentru ea, o carte Există în capitolul amintit mai la deal un bună trebuie să fie „contagioasă” pentru a fi text profund intitulat Vitraliul și fereastra receptată rapid de cititor, de aceea, și cronicile dedicat poeziei/ poetului, unde I.P. scrie des- sale au ceva special ce te acaparează, te pre ambiguitatea limbajului poetic și intenția provoacă. Atentă la detalii și nuanțe și adeptă sa de comunicare pe care îl recomand celor a stilului grav și sobru, scrie cu înțelepciune și care scriu versuri. La un moment dat, zice: cu bătaia caldă a inimii, căci scrisul ei este „poetul nu încearcă să spele geamul cețos al artă, fiind o bună degustătoare de literatură. cunoașterii, mereu și destinal incomplete, a Dar se îndepărtează de absolutizările mani- aici-ului nostru, ci îl înlocuiește cu un heiste; o spune ea complicat și surprinzător vitraliu (uimirea e însăși: „Prin struc- condiție obligatorie!). Gest în care vraja și tură, educație, bio- conflictul nu se exclud”, așa cum le vede și grafie […] am culti- Blaga. „Taci de nu poți spune ceva mai bun vat mereu o oare- decât tăcerea” – zice poetul. care indiferență la Într-o cronică – mi se pare că despre Ion eveniment” și pune Simuț – Irina Petraș, vorbind despre rolul accent „pe individ, criticului, despre pendularea acestuia între artă subiectivitate, sin- și știință, afirmă: „judeci, dar trebuie să ai și gurătate, nimicuri și bunăvoință față de cel pe care îl judeci, mărunțișuri ale vie- judecata ta trebuie să vizeze absolutul, dar să ții”. Mare prețui- nu iasă dintr-o omenească și necesară relati- toare de arhivă, I.P. vizare”. De aici, trebuie să pornească interpre- susține că „Romanul tarea cronicilor sale, de felul cum explorează istoric tradițional es- atât cărțile de raftul întâi, cât și cele de al te lucrat într-o mani- doilea, mai jos necoborând nici măcar cu un eră migăloasă asemănătoare manierei paleo- semiton – cum îi place să zică –, fără să încer- plasticienilor, cei care reconstituie cu plasti- ce să-ți impună vreo una, ea doar te îmbie să lină un chip de odinioară având la îndemână le citești. Dacă vrei să descoperi statura intimă doar tigva. Romancierul se documentează a eseistei I.P., trebuie să le parcurgi, alături de pentru a-și procura tigva, apoi adaugă pas cu ea, pe fiecare, căci volumul despre care facem pas, frază după frază, carnea detaliilor care vorbire, pe lângă faptul că este o carte de fac povestea verosimilă și îi conferă un învățătură, te provoacă la o degustare rafinată, puternic aer de autenticitate”. intelectuală, cum rar se întâmplă în lumea Dacă ar fi să comentăm secțiunea a literară. Am constatat că I.P. nu face rezumări doua a acestei stufoase cărți, Scriitori și cărți, ale subiectului unei cărți de proză (a unui trebuie să amintim că ea este ordonată alfa- roman), nu este atrasă de conflict, de povestea betic, după numele autorului (circa 110 nume în sine, de filonul romanesc, de confesiune, ci locuiesc în ea), „abordarea e când schiță de de modul de comunicare al personajelor portret, când comentariu axat pe o singură (autorului), de trăirile acestora; cu alte cuvin- carte ori mai multe”. Printre altele, Gabrielei te, nu este interesată de epic, ci de analiza Adameșteanu îi sesizează teama de unifor- psihologică a protagoniștilor, de raporturile mizare a conștiinței personajelor, de contami- dintre ei, personalitatea I.P. ieșind în evidență nare de mediocritate, lui Ion Agârbiceanu îi când uzează cu sagacitate de toate categoriile scoate în evidență talentul de povestitor și de specifice criticii contemporane, dar și ale luminător, fără a cădea în tezismul moral culturii; uneori transferă în câmpul literaturii specific prelaților, lui N. Balotă îi laudă concepte ale științelor (de pildă, din Stephen temeinicia lucrului bine făcut, cu osebire stu- Hawking, Leonard Mlodinov, Heisenberg diul „Eminescu, poet al inițierii în poezie”, ș.a.) în folosul unei înțelegeri cât mai exacte a detașarea voit construită de lumea curentă

Mişcarea literară ♦ 11 (din Caietul albastru), puterea criticului și eseuri – 2016), când vorbește de cei doi cai, istoricului literar de „a preface piatra în Xanthe și Balios, care deplâng moartea lui cuvânt viu și incitant”, la Ana Blandiana, cea Patroclu, ne încântă și ne uimesc; Constantin care declarase: „nu sunt făcută să conduc Cubleșan este criticul, istoricul literar, roman- oameni, ci să-i emoționez și să-i conving”, cierul pentru care cărțile scrise reprezintă identifică în Orologiul fără ore (2016) forța însăși viața lui, deoarece, în Parnas, există Răului ca relansator al vieții, dar și o tristețe atâtea locuri, câți artiști sunt. „Nimeni nu ia senină și adâncă prin imanența substantivului locul nimănui” – zice fără mefiență același abstract, poemele sale fiind „directe, simple, C.C.; de fapt, I.P. îi citează cu plăcere savu- de o seninătate la îndemână doar celor ce au roasele sale declarații cu privire la arta sa de deprins disciplina muririi” (în Refluxul povestitor bonom, păstrător al unei unice sensurilor), ameliorând „provizoratul funciar arhive de istorii anecdotice a vieții literare al ființei”; cu proza sa „inconfortabilă și clujene (și nu numai). Despre memorialistul neliniștitoare”, Augustin Buzura „nu inven- Niculae Gheran, cel din Arta de a fi păgubaș, tează personaje, ci le trăiește, integrându-le”, văzut de Dan C. Mihăilescu „pitoresc, duhliu, pentru el, cauza omului și viața sa sunt niște parșiv, magnetizant”, I.P. afirmă că nu este concursuri de rezistență și răbdare; lui Al. „totuna cu sobrul, tenacele, pedantul editor al Cistelecan îi apreciază pasiunea pentru unuia dintre cei mai consistenți scriitori interpretarea textului, „componenta analitică, români: Liviu Rebreanu”, dimpotrivă, este gravă și pedantă”, îmbinată cu stilul cordial și „scrupulos, onest și conștient la datoria pe direct din viață, „sprințar, elegant și noncon- care și-a asumat-o”, singurul lucru pe care și-l formist”, văzând în el pe criticul ce sanc- reproșează este că n-a reușit să păstreze ționează stângăciile și inadecvările poeților, dedicația lui Rebreanu adresată lui Iuliu descoperindu-i și o anume „aricire” a stilului Maniu: „Omagiu de nestrămutată dragoste”. puțin ironic când vine vorba de literatura Prin cărțile sale, intrate în lista bibliografică feminină, fără a aluneca în derâdere (vezi obligatorie, N. Manolescu a devenit deja comentariile la Ardelencele (Editura Școala clasicizat, ajungând să fie o autoritate indis- Ardeleană/ Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 218 cutabilă, cu un scris limpede și elegant; zice pag.); la cărțile Sandei Cordoș i-a apreciat I.P.: „este tăios ca Maiorescu și nestăpânit și dintotdeauna calitățile lor estetice, stilul său capricios ca G. Călinescu”, pentru el „textele echilibrat, luându-și distanța necesară aidoma sunt viori, gata să se cutremure sub gândul judecătorului care trebuie să dea verdicte și-și ațintit care le ciupește stârnind melodii lasă inima afară pentru a judeca în litera și latente”, fiind „singurul și cel mai mare critic spiritul legii; nu se poate să nu vezi și petele al ultimei jumătăți de secol”, „spirit neastâm- albe din istorie fie ea și comunistă; I.P. se părat, ludic și iubitor de roluri”, iar cu privire întâlnește cu opiniile lui Radu Cosașu, respin- la Istoria… sa scrie: „selecția nu e exclusiv gând, cum ziceam mai sus, mecanismele estetică, pentru că nu se poate. Manolescu maniheismului, ale intoleranței atât din este și el om sub vremi, vulnerabil și comunism, cât și după 1989, și îi apreciază nestatornic” și s-ar fi putut să fi fost „condus „precizia frazelor, sugestia forței cuvântului”, de umori […], lapidar și abscons, ambiguu și iar în disputa dintre comunism și consumism, insinuant în alb”. Opinia I.P. cu privire la niciunul nu-l satisface; până și cei umiliți și indiferența la eveniment converge cu cea a lui obidiți nu sunt inocenți și melodramatici cum Manolescu. În plus, plăcerea de a citi o carte par la prima vedere, au conștiințele pervertite, bună, de a-i descoji estetic conținutul până a adevărul fiind „relativ și remaniabil”; printr-o ajunge la esență într-o cheie comună este „lectură lentă”, Dan Cristea „nu vânează identică. Spre încântarea, dar și stupefacția valori, ci le conturează după ce au fost deja Irinei Petraș, caracterizările esențiale reținute urcate pe podium”, iar faptul că, de la oameni, din Istoria… criticului au fost și pentru mine caii au deprins solidaritatea suferinței prin savuroase, picante și memorabile; astfel, lacrimi (vezi volumul Caii lui Ahile și alte Călinescu este „singurul nostru critic care a

12 ♦ Mişcarea literară avut geniu”, dar și „un oportunist și deloc respingerea „efemerului și spectacularului”; exemplar” care a ținut cât de cât la „inflexi- Ion Mureșan este poetul de „O luciditate bilitatea perspectivei etice”, lui Paleologu îi extremă și înalt reflexivă, de om cu lecturi în identifică un oarecare laxism etic și lipsă de biblioteci selecte”, „cu un zâmbet inocent – caracter; lui Cioculescu: „Dumnezeu să-i atoateștiutor în colțul gurii” ce scrie „paste- ierte concesiile din ultima parte a vieții!”; lui lurile apocalipsei sufletești pe care le garni- Geo Bogza îi citează cu deliciu secvențe de sește cu mierea diminutivelor, cu alunecări limbaj scandalos, dar nu uită să sugereze și ludice, cu umorul său pe muchie de cuțit”; nivelul compromisului moral al acestuia; la Olimpiu Nușfelean, Noica, permanenta ispită a compromisului poetul, prozatorul și util; lui Jebeleanu îi numără păcatele; lui Paul eseistul care abor- Cornea, sechelele sociologismului vulgar, la dează cu calm și Horia Lovinescu, un domnitor sabotat de analizează lucid, boieri e neapărat grav simptom de realism „fără entuziasme fa- socialist”. „Ici-colo – zice I.P. – vigilența slă- cile și fără încrân- bește: ca și Eliade, Sebastian e ideologic cenări” […] „toate doldora de contradicții. Ideologia nu-i subiectele la zi ale compromite însă opera”. Când se referă la vremii/ vieții noastre portretele lui N. Manolescu, reține: „M. literare”; deși este Cărtărescu e un Conachi în blugi; eseurile reticentă în privința sobre ale lui N. Balotă aparțin parcă unui publicării corespon- călugăr din vechime care sărută pergamentul denței intime (când înainte de a începe a scrie”; N. Stănescu a comentează Cores- creat o limbă poetică liberă și încântătoare pondența intimă Ioana Em. Petrescu – Liviu cum este zborul păsării în văzduh; autorii Petrescu (1961-1978), autoarea susține că comentați de Regman sunt digerați pe „aceasta e de citit neapărat circumstanțializat, îndelete, ca micile vietăți înghițite de șarpele altminteri cazi în vulgaritate opacă”, iar în boa; referitor la opera lui Adrian Popescu cazul Ioanei M. Petrescu, corespondența exclamă: Ce gust de zmeură are câteodată trebuie citită „după lectura cărților ei”; Petru poezia lui Adrian Popescu!”; Liiceanu este Poantă este criticul „exersat mai cu seamă în cel cu „pana muiată în cerneala sincerității interpretarea poeziei”, dar și un excelent brutale, când e vorba de alții, și complezente, portretist „de scriitori care trădează o secretă când e vorba de sine; Ion Vartic, un Sherlock disponibilitate de moralist” (cu referire la Holmes al interpretării critice; cronicile de Scriitori contemporani, din 1994). I.P. îi poezie ale lui Cistelecan le vede savuroase apreciază proiectul triptic Clujul interbelic, stilistic, și aderente la text ca niște plasturi” scris „sub semnul datoriei față de un loc, un etc., etc; Ileana Mălăncioiu este poeta vieții și timp și o comunitate” (din păcate i-au rămas a morții, iar între ele locuiește suverană în manuscris Viața cotidiană și Dicționar de singurătatea; Mircea Mihăieș cu a sa Ulisses, personalități), criticul P.P. neuitând să 732 (2016, 1016 pag.), este o „carte grea” și sublinieze vocația civilizatoare a poporului neprietenoasă (pentru cititori) ce a avut „un român; după ce îi laudă lui Adrian Popescu destin contorsionat”. echilibrul din editorialele publicate în Steaua Irina Petraș nu se entuziasmează aidoma sau Ramuri, I.P. îl descrie astfel: „Delicat, lui Dan C. Mihăilescu la citirea jurnalelor, prelins printre lucruri, dar luând mereu seama memoriilor, corespondențelor, în schimb, la ființe, A.P. își ține cu amândouă mâinile citindu-i delicatețurile lingvistice, zice: „te lipită pe chip o mască a sobrietății, a simți în rândul lumii și în miezul lucrurilor”; morocănoasei, canonicei bunei-cuviințe, a lui Andrei Moldovan îi apreciază echilibrul și supunerii și umilinței”. Scrierile sale lirice măsura, cu un scris aplicat, „cu fine sugestii și sunt „poeme-cutremurări legate de bătrânețe încheieri nu o dată memorabile”, dar și și de răsuflarea morții de după colț”, adevărate

Mişcarea literară ♦ 13 „rostiri crepusculare pe cât de directe, pe atât paralelisme la distanță, diferențe și apro- de blând-luminoase, […] melodice litanii, pieri”; Matei Vișniec este văzut în postura de laude, uimiri cu frăgezimi aurorale”, comparat romancier, el „scrie romane din genul eseistic cu „o iederă în amurg” ca și când ar face liber” (după care I.P. se dă în vânt), cu referire continuu „apel la meditație”. Fraza poetului la Negustorul de începuturi de romane (2013), „crește prin aglutinări odată cu sondările unde „Fiecare trimitere la un început de memoriei la temperatura sentimentului”; Ion roman e un mic studiu de teorie a romanului și Simuț este criticul pentru care „arta nu poate de redefinire a actului dublu scris-citit, cu să salveze lumea […], dar poate să întrețină complexele lor intercondiționări”; spiritul frumusețea morală a sufletului omenesc, poate critic solid se regăsește și în comentarea să țină trează conștiința individualității, poate prozei regretatului Alexandru Vlad, cel care să cultive și să rafineze artistic disponi- „privește realitatea într-un ceremonial al bilitatea comunicării interumane”. Opinia rostirii pedant, prețios, cu o mișcare amplă și, Irinei Petraș se potrivește cu a lui Simuț cu surprinzător, firească […], el „distorsionează privire la „întoarcerea la ficțiune”, la imagi- expresiv banale fețe ale cotidianului și nar, acesta ca înlocuitor de realitate, dar și cu degustă fărâma de culoare pe care cuvântul o privire la „apărarea canonului”, văzut ca o poate împrumuta lumii” sau „Al. Vlad este un „listă de autori socotiți fundamentali într-o povestitor incomod la care cititorul admiră literatură anume”; un N. Steinhardt, comentat dezarmat melcul fastuos al limbajului fiindu-i mai mult în calitate de critic, și mai puțin în aproape cu neputință să se simtă cu totul în cea de cunoscător al „realului” crud, ce largul său”; eruditul Profesor Ion Vlad este „utilizează cu grație incertitudinea (pornind văzut atât prin ochii studentei (care i-a fost), de la „Principiul incertitudinii” lui Heisen- cât și ai criticului matur și echilibrat de astăzi, berg) în aprecierile sale critice […] „el nu ce a învățat de la predecesorii săi că un text trasează o orbită netă, un chenar definitiv trebuie judecat (în primul rând) dacă are operei cercetate, ci se înscrie în norul de sen- valoare estetică și, evident, este scris cu talent. suri și latențe al acesteia căutând singularități,

Irina Petraș, Spre marea întunecată

14 ♦ Mişcarea literară

Irina Petraș – discursul critic unduitor – complexitatea începuturilor

Irina MĂERUȚ

Preambul niciodată, în acel punct central, luminos, încântător, al spectacolului lumii literare. Mi Cursurile masteratului de Scriere se părea atunci că ființa eretică a scriitorului creatoare din cadrul Literelor brașovene, un conține acel demonism al obnubilării con- extraordinar proiect al unei generații de științei cititorului, al fascinației răpitoare a scriitori, pentru care literatura a devenit un cuvântului literar, exercitată magic asupra crez și o profesiune în viață, mi-au deschis acestuia. Niciodată apetitul pentru dezbaterea critică, fără să mă nu m-am gândit la gândesc vreodată, sau cel puțin nu la acel scriitor și la lumea moment, la ea ca la o vocație a celui care textului său ca la o scrie. Procesul de cunoaștere și interpretare a lume creată, savu- lumii textului literar devenea treptat, ceea ce ram impresia lumii mi s-a confirmat ulterior a fi demersul critic, literare, cum savu- un fel de fascinație demonică a minții căreia îi rezi în clipe de li- este dat să înțeleagă absurdul sentimentului și niște cafeaua dimi- al existenței, un fel de putere demiurgică, prin neața, și nu îmi ima- care cuvântul ordonează tenebrele sufletului ginam că mă hră- revărsat pe hârtie, dându-le, cu o precizie neam inconștient din aproape științifică, o formă coerentă, într-un multiplele ei fațete, clar obscur. Când regretatul profesor și poet strălucitoare, reve- brașovean Alexandru Mușina, la aceleași late prin forța ace- cursuri mi-a spus să încerc critica și să las luiași cuvânt, de deoparte poezia, mi s-a părut că sunt actorul altcineva decât ființa pe care destinul implacabil îl aruncă în spatele scriitorului. Maturi- scenei, negându-i astfel dreptul la existență, tatea preocupărilor refuzându-i acel moment extraordinar, plenar literare avea să îmi certifice valoarea magică a al devenirii sale prin întâlnirea cu publicul, cu exercițiului critic, fascinația semnelor care emoția acestuia, căci pentru orice privitor, ca capătă semnificație printr-un exercițiu alchi- de altfel și pentru orice cititor, piesa de teatru mic. Viața intră uneori inconștient în litera- se încheagă pe scenă prin rolul actorului, tură, prin harul celui care scrie, un mare existând prin ființa acestuia, așa cum opera adevăr, dar critica este cea care face ca acesta trăiește sub semnul creatorului său, uitând că să prindă viață, căci în timp ce scriitorul cel care a dat viață poveștii nu este mimul de revarsă ființa sa zgomotoasă în cuvânt, pe scenă, ci gânditorul care îl pune acolo, atingerea magică a cuvântului ordonat al cri- găsindu-i rolul perfect care să îl trezească la ticului îl lustruiește ducându-l la perfecțiune. viață, care să-l facă să trăiască în fața Tot regretatul Alexandru Mușina spunea publicului. La vremea primelor mele contacte reiterat, aproape obsesiv, că pentru a face serioase cu lumea textului literar, critica îmi literatura trebuie să o trăiești mai întâi, amin- părea un domeniu, cumva nefericit poziționat, tind de faptul că realitatea biografică a scriito- undeva în umbra celui care scrie, undeva în rului nu este niciodată suprapusă unui drum umbra angoaselor sufletești ale acestuia, parcă drept, ci unor experiențe care îi electrizează

Mişcarea literară ♦ 15 ființa, scurtcircuitând-o pentru a trezi la viața nând etapei începuturilor autoarei, dedicat harul creației, în schimb, a face critică clasicului Mihai Eminescu, cuprins în Un înseamnă a gândi lumea textului literar, a o veac de nemurire. Eseul este a doua lucrare cu situa la intersecția realității cu abstractul valențe critice a autoarei, după monografia minții, pentru a construi un ideal punct al dedicată lui Camil Petrescu, în care insolitarea întâlnirii dintre ființa scriitorului și cea a exercițiului critic pornește de la metoda de cititorului; cu alte cuvinte, dacă existența lucru, respectiv jocul cu variantele textului haotică și drumul labirintic prin viață al poetic eminescian, cuprinse în manuscrisele scriitorului constituie acele experiențe poetului, mai mult decât cu formele consa- revelatoare pe care profesorul Virgil Podoabă crate ale acestora. În acest text, se observă le așază la temelia acestuia, atunci firea preferința autoarei pentru un discurs critic al reflexivă, echilibrată, carismatică, înțeleaptă a echilibrului perfect, nu doar sub raportul criticului este menită să așeze lumea textului elementelor tehnice care îl compun, ci și sub literar în imediata vecinătate a sensului raportul limbajului critic practicat de aceasta, ordonat, coerent și armonic al acesteia. care învelește ideile, armonios, prin frecvența utilizării diplomaticului „noi”. Echilibrul de- Dinamica exercițiului critic vine astfel un deziderat fundamental al tex- tului critic al Irinei Petraș, iar subtilitatea Critica literară a Irinei Petraș mi-a atras vocii înlocuiește virulența demersului herme- atenția cu celebra monografie Proza lui Camil neutic, cu rafinamentul și eleganța unei critici Petrescu, teza de doctorat a autoarei, care m-a feminine, într-un proiect care vizează sur- pus în fața unei prinderea în egală măsură a extraordinarei desăvârșite coerențe suprapuneri a vocii critice pe problematica și logici a gândirii textului literar eminescian, reușind să articu- critice, în fața unei leze un discurs unduitor, care urmărește o perfecte structurări a țintă directă, un discurs critic unduitor care nu textului critic. Ca și se trasează labirintic, ci, dimpotrivă, armo- în cazul altor voci nios, linear, un discurs critic în care ideile nu ale exegezei româ- se disipează ci dimpotrivă sunt strânse ca într- nești, textele de un mănunchi, un discurs care în curgerea lui început ale Irinei traversează și cuprinde totul. Este cumva o Petraș conțin tonali- inspirată și reușită întâlnire a vocii critice cu tățile fundamentale vocea scriitorului, o potrivire a stilului aces- definirii profilului tora, amintind de ceea ce numeam la începutul viitorului critic lite- acestui eseu că este în fond, misiunea rar. Așa cum cronica exegetului, și anume construirea unui punct de de la România lite- intersecție ideal al lumii scriitorului cu reali- rară reprezintă exer- tatea, al lumii textului literar cu pragmatismul cițiul critic mini- textului critic. malist, cronitemul Ceea ce mi-a atras atenția dincolo de (termenul l-am utilizat în studiul disertației această perfectă mânuire a instrumentelor cri- mele dedicat criticului Nicolae Manolescu, cu tice, care fac din Irina Petraș un constructor al referire la cronicile de la România Literară) semnificațiilor textului literar, este și această textelor lui Nicolae Manolescu, și în cazul coincidență discursivă care în mod paradoxal autoarei, la care se referă articolul prezent, nu conduce la depersonalizarea discursului dezvoltarea stilului hermeneutic al acesteia, critic, ci, dimpotrivă, la potențarea lui. Este apare imprimat în eseurile de început. cumva un schimb firesc, natural, armonios, Articolul prezent își propune o reeva- între vocea criticului care o potențează pe cea luare a unui eseu al criticului Irina Petraș, a scriitorului, pentru ca mai apoi prin schim- publicat la Editura Dacia, în anul 1989, aparți- bul de roluri, vocea criticului literar să capete

16 ♦ Mişcarea literară aceea forță de penetrare în lumea semnifi- În prefața eseului, autoarea însăși abor- cațiilor textului, ordonând-o. Este în eseul dează problema citirii și re-citirii operelor autoarei dedicat lui Mihai Eminescu o fasci- clasicilor literaturii, așezând acest tip de exer- nantă și subtilă, potrivire între „feelingul” și cițiu de gândire literară, în perspectiva unui curgerea textului literar eminescian și fluxul început continuu, considerând că în materie de gândirii exegetului, cum arareori am găsit la autori clasici lucrurile nu pot fi niciodată, criticii literari, conducând către obiectivitatea încheiate, deoarece încheierea aduce finalitate acelei subiectivități asumate, despre care vor- și uitare, iar ceea ce conferă unui autor clasic bea Camil Petrescu în eseurile sale, teză fasci- acest statut, este tocmai faptul că el nu poate nantă pe care o explorează și Irina Petraș în fi niciodată epuizat, monografia care îi consacră autoritatea vocii redus, esențializat și critice. implicit uitat. Între- Motivul alegerii eseului dedicat poetului barea ce s-ar mai Mihai Eminescu este dublu: pe de o parte putea spune despre vizează interesul personal, al autoarei artico- este anulată de Irina lului, pentru eminescologie ca ramură Petraș, înainte de a- distinctă a criticii literare, pe de altă parte și demonstra perti- vizează modul în care o voce critică se poate nența. Autoarea face impune prin lupta cu stăpânirea operei astfel, în acest eseu clasicilor. Textul Irinei Petraș despre o abordare undui- pertinența și persistența sufletului romantic în toare indirectă a sta- opera eminesciană, scris la 100 de ani de la tutului autorului ca- moartea poetului, este o mostră de mare nonic, devenind prin dexteritate și har critic. Fără să supralicitez acel firesc schimb numele autoarei și notorietatea din domeniu a de potențări, între vocii acesteia, eseul mi-a atras atenția prin vocea scriitorului și cea a criticului, ea însăși originalitatea organizării discursului și o canonică și clasică, voce critică a operei perfecta înlănțuire a părților lui, mai mult eminesciene. Abordarea despre lumea decât prin originalitatea și noutatea ideilor timpului, în opera scriitorului, aspect pe care despre poetul Mihai Eminescu, fapt asumat de autoarea îl așază inteligent, sintetic, spre autoare prin permanenta glisare în textele finalul eseului, servind pertinentei și deloc critice consacrate despre opera scriitorului, pe discutabilei importanțe a tematicii timpului, care le invocă la începutul fiecărei bucăți pentru deschiderile semnificațiilor textului critice care îi compune eseul. poetic eminescian, fără a-și dori a contracara, Citindu-l cu atenție, fără a fi la momen- observațiile vehiculate în timp în eminesco- tul scrierii lui un titlu consacrat al abordărilor logie, autoarea vizează această problemă, prin canonice și clasicizate despre opera emines- indirecta referire la statutul de autor canonic ciană, eseul se revelează ca un uluitor exer- al scriitorului, pe care îl definește nu doar cițiu de sistematizare a tot ceea ce ar putea legătura operei sale cu timpul reflectat în ea, pune în discuție opera eminesciană, prin: dar și cu timpul nostru, căci ceea ce face ca un tematică, suflu poetic, contextualizare, limbaj, autor să-și demonstreze pertinența și inepu- viziune, geometrie, stilistică, influențe literare izabila valoare, este lupta cu timpul „a lega etc., un exercițiu de sistematizare a teoriilor opera de timpul nostru, adică de timpul despre opera eminesciană și romantism, con- cititorului, ni se pare totuna cu a o dărui eter- sacrate până la momentul publicării eseului, nității” (Irina Petraș, Recitindu-l pe Eminescu, altfel spus, un unduitor joc al alunecării cri- în vol. Un veac de nemurire, Editura Dacia, ticii către abstractul teoriei, fără a minimaliza Cluj-Napoca 1989, p. 80). Abordarea cano- rolul nici uneia dintre aceste modalități de nică a autorului nu poate fi expusă, fără incursiune în profunzimea textului literar. permanenta rostogolire a acestuia, în literatura viitorului, autoarea alegând, pentru a demon-

Mişcarea literară ♦ 17 stra influența lui Mihai Eminescu în timp, precum peisajul natural, erotica, jocul ele- legăturile insolite ale textului poetic emines- mentelor, metaforele elementare ale discur- cian cu textele poetice bacoviene, dar și sului poetic eminescian, legătura poetului cu legăturile bizare cu poetica lui Alexandru literatura română care îi urmează, limba Macedonski, de ultimul nume atârnând și românească în poezia eminesciană, Lucea- momentul biografic al disputei pentru fărul și problema vocilor lirice, liniile prozei, supremația în timp, pentru toți fiind cunoscut problema timpului. Mini-eseurile constituie complexul obsesiv pe care poetul Alexandru colaje cu aspecte problematizante care au ca Macedonski l-a dezvoltat pentru Mihai pretext al exercițiului critic incursiuni ale Eminescu. autoarei în demersuri hermeneutice deja Sub raportul ideilor despre opera emi- clasicizate, fie din critica literară franceză, fie nesciană, două sunt penetrante, de mare actua- din critica literară autohtonă. litate, și mare intuiție critică la momentul scri- Premisa demersului autoarei o constituie erii eseului, încadrând opinia autoarei despre definirea spiritului romantic prin raportare la legătura scriitorului cu timpul prezent al citi- creația eminesciană, la modul în care acesta se torului, și anume legătura brodată între lumea unduiește în interiorul creației, în ființa textului poetic eminescian și realitate și creatorului, în durata sa în timp, în întreaga legătura operei cu realitatea cititorului. Mărtu- literatura română. Atitudinea criticului mizea- risirea poetului, din manuscrise „Ca artist sau ză pe efectele stilistice ale unui discurs, ca om de litere e bine ca persoana ta să rămâie aparent neasumat, care frapează printr-o necunoscută cititorilor tăi [...] Depărtarea face permanentă glisare a ființei criticului, în a crede că autorul cutărei sau cutărei scrieri marea ființă a scriitorului, fără a fi vorba interesante trebuie să fie un om foarte despre timiditatea unor începuturi sub semnul deosebit – în fapt însă oricare ar fi puterea cărora autoarea își face mâna, ci despre o imaginației sau judecății tale, rămâi tot om cu extraordinară stăpânire a armelor criticului, pe defectele și slăbiciunile, ce sunt legate de care cu dibăcie le utilizează în momentele acest cuvânt” (Idem, p. 96) întărește această cheie ale alunecării exercițiului scriitoricesc intuiție a coborârii ființei poetului în lumesc, către zona de contact a lucidității critice cu care, în cazul lui Mihai Eminescu, a condus, paradoxul creației eminesciene. Aparenta după cum observă autoarea, la o suprapunere neasumare a verdictului critic conduce către o între existența acestuia, modul de a trăi și de a construcție aparte a eseului său care curge și simți și ceea ce se reflectă în interiorul lumii capătă în intensitate pe măsură ce avansează textelor sale. Distincția romantism/ romanti- către centru, pentru a se finaliza într-un tate, explorată de Irina Petraș la începutul paradoxal punct al începutului „al aglutinării eseului, reprezintă poate cea mai importantă întrebărilor și dilemelor”. Aș îndrăzni să viziune despre semnificațiile textului poetic numesc tehnica eseului critic al autoarei un fel eminescian și despre esența curentului căruia de critică a bulgărelui de zăpadă, prin poetul i se subsumează, pe care eseul le asociere cu tehnica dramatică, utilizată perfect vehiculează, și care ar putea constitui cea mai în piesele lui Caragiale. Reflecțiile personale prolifică metodă de investigare a operei poe- asumate sunt perfect neutralizate de folosirea tului, deși, în concretul exercițiului hermene- acelui noi al vocii critice, cu rol de-perso- utic, este cea mai puțin exploatată, în emines- nalizat, căci începutul fiecărei părți critice din cologie. eseu este lent și sistematic, pentru ca avalanșa Organizarea discursului critic, gradat, în viziunilor criticului să se acumuleze treptat abordări tematice diverse, este un alt punct de către finalul fiecărei bucăți din eseu. atracție a demersului critic al Irinei Petraș, Volatilitatea discursului critic și prefigurând o structură aparte a acestuia prin rafinamentul lui pun exercițiul Irinei Petraș care fiecare bucată critică ar putea la rândul ei sub semnul iconic al unei metafore pe care deveni un text desăvârșit. Eseul problemati- autoarea o descoperă ca laitmotiv al întregii zează aspecte diferite ale creației eminesciene, creații eminesciene. Coincidență sau nu, unda

18 ♦ Mişcarea literară pare să conțină în mișcarea ei atractivă și miza tocmai această aparentă nefinalizare, această începuturilor critice ale autoarei. Definind finalitate la care se teme autoarea să ajungă, unda ca „ceva ce vine de niciunde și se căci dacă textul poetic romantic eminescian îndreaptă spre nicăieri, într-o deschidere nu o cunoaște, demersul critic o respinge. generoasă și sfâșietoare, totodată cucerind noi Prevalența căutării, utilizată de Irina Petraș teritorii prin efortul simultan al timpului și al parcă în defavoarea verdictului critic, se spațiului” (Ibidem, p. 55), laitmotivul emines- observă și prin faptul că eseul abundă în idei cian redă nu doar curgerea textului poetic, dar și perspective, iar exemplificările acestora cu împrumută alunecarea sa mișcării textului cri- textele poetice eminesciene, este trecută în tic și articulării vocii seducătoare a criticului, planul secund al demersului. Exemplificarea care irumpe în concretul textului poetic emi- își justifică rolul, prin întărirea ideilor critice, nescian, curgând spre nebănuitele disponibi- deci prin accentuarea capacității criticului de a lități și fațete ale acestuia, fără a aluneca în da verdicte clare, pertinente despre textul utopia epuizării semnificațiilor lui. Unda defi- eminescian. Autoarea se rupe de acest clasic nește în viziunea autoarei mișcarea sufletului model al hermeneuticii textului literar emines- romantic, iubirea sufletului eminescian, cian, camuflându-se în spatele semnelor de cronotopul poeziei, articularea discursului întrebare pe care le ridică, construind acel poetic, muzicalitatea și sonoritatea acestuia, magic efect al punerii în lumină a textelor mișcarea textului în timp. Așa cum unda eminesciene, fără a le știrbi existența, fără a-și poetică produce în viziunea autoarei care îl știrbi din puterea de penetrare, în lumea citează pe Vasile Conta, în definirea acesteia, semnificațiilor textului poetic. Trimiterile la armonia prestabilită dintre poet și cuvânt, tot textele eminesciene sub formă de citate, sunt astfel unda efervescenței critice face ca sub arareori numite, textele poetice din care tutela cuvântului organizat, spectaculos prin autoarea citează nu sunt întotdeauna intitulate, deschiderile pe care le grefează, demersul tocmai pentru a păstra acel echilibru între critic al autoarei să se deschidă ochiului fascinația textului poetic și fascinația gândirii reflexiv asemenea curgerii apei. Acest din critice, permițând astfel fiecăruia să se urmă element, recurent în opera eminesciană, potențeze fără să se anuleze. definit de autoarea eseului ca o curgere către Eseul critic al Irinei Petraș, dedicat idealul absolut al cunoașterii de sine, poetului Mihai Eminescu, merită o atenție deziderat asumat al scriitorului romantic, deosebită, în ciuda dimensiunilor reduse, discursul critic al Irinei Petraș caută, prin întrucât constituie o sinteză remarcabilă a multitudinea aspectelor pe care le abordează, ideilor despre opera scriitorului vehiculate aceea expresie a întrupării. Căutarea nu este până la momentul scrierii lui, o mostră de numai un însemn al reflecției, ci este cel puțin gândire critică în care lumea poetului se în cazul autoarei o formă de expresie, de intersectează cu opera criticului, într-un articulare a discursului său. Fără a soluționa discurs unduitor, în care fiecare își păstrează neapărat aspectele problematizate, mai de calitățile și dreptul la strălucire, împrumutând grabă dorind să ridice semne de întrebare, reciproc din propria fascinație, ca într-o piesă exercițiul critic al Irinei Petraș se individua- de teatru perfect regizată, în care și actor și lizează prin această aglutinarea de elemente regizor se descoperă reciproc, trăindu-și aduse în discuție, schematic finalizate, căci dreptul la strălucire în parte, dar și împreună. particularitatea stilului critic al autoarei este

Mişcarea literară ♦ 19

Frumoasele nopți ale Irinei Petraș

Adrian ȚION

Confluențe bizare! Apetențe pentru ma- Fragmentele onirice se axează pe gia viselor au avut și alții... După ce Marcel analiza acestui fenomen psihic individual care Mureșeanu își consolidase Casa cu vise și este visul, incluzând biografism picurat cu Alexandru Jurcan avertizase Să nu visezi șerpi pipeta, repovestiri de vise cu aspect de proze albaștri, iată că o nouă incursiune în zona fantastice, definiții și analogii savante. Nici miraculoasă a inconștientului halucinogen din vorbă de canoane rigide/ vulgare de inter- timpul somnului își face apariția pe piața pretare a viselor, întâlnite pe site-uri alături de cărții. Este vorba horoscopul zilei. Tot discursul este puternic despre Viața mea de individualizat. Demersul autoarei nu este noapte, volum sem- hazardat, aleatoriu, deoarece ea are convin- nat Irina Petraș gerea că „visele duc la cunoașterea de sine”. (Editura Școala Ar- De adevărul conținut în vise ne convingem deleană, Cluj-Napo- treptat, când „dezlegătoarea de vise” ne ca, 2017) – Frag- dezvăluie gânduri secrete care au devenit mente onirice în realități. Își amintește că pe la 3 ani zicea că proză asamblate du- se face academician (pocind cuvântul), apoi pă criterii pe care pe la 5 ani zicea că se face doctoriță și „visa” numai autoarea le cum să facă să citească toate cărțile de pe cunoaște. Înțeleg să pământ. Legătura cu cartea, cu cărțile citite în fie fascinați poeții grădină, cu respectul pentru ele și ocrotirea lor de vrăjitele fețe ale apare într-un vis târziu, când, visându-se visului, să se lase într-o sală de lectură, vede cum apa albastră se extaziați de reverii mirobolante, dar nu un strecoară pe sub ușă și ajunge la dulapurile cu critic literar de talia Irinei Petraș, care are în cărți. Firește, găsește corespondențe uimitoare spate o operă solidă, bazată pe dreapta între vis și realitate. În anii copilăriei a fost judecată rațională, pe erudiție și argumentație puternic impresionată de revărsarea peste științifică. Și totuși, iată, criticul de maximă maluri a Hârtibaciului în 1954, pârâul din fața exigență, care taie în carne vie textele casei și de aici obsesivul vis al inundațiilor, confraților, consimte să sfideze „normele de la repetitiv. Deși interesată de tot ce s-a scris lumina zilei” pentru a intra pe tărâmul iluzoriu despre vise, recunoaște că dezlegarea lor e al fantasmelor și pentru a se abandona în dificilă: „Complexitatea viselor nu poate fi „slujba onirică” de noapte. După problema ușor tradusă în cuvintele zilei, își pierd magia, morții și a muritudinii, tratată în câteva cărți, misterul.” problema visului, a visării i se pare la fel de Având o infatigabilă activitate în timpul interesant de reliefat în cuvinte și o dezvoltă zilei – zeci de proiecte, conferințe, lansări de aici ca atare. Pentru Irina Petraș, arta este felul carte, lecturi, activități în cadrul Filialei nostru de a ne adapta la muritudine și trebuie clujene a Uniunii Scriitorilor – întâlnirile cu adăugat imediat că obsesia morții nu apare scriitori, din viața reală, se reproiectează în vis câtuși de puțin macabră în contextul scrierilor sub forme halucinante, ilare. Acestea sunt sale. Cu atât mai puțin acest pseudo-tratat transcrise ca simple nostimade: se întâlnește despre vise. cu Faulkner sau cu Spencer Tracy (care vor- bește românește despre Călinescu și Lovi-

20 ♦ Mişcarea literară nescu). Apar scriitori din secole diferite e învăluire, visul dezvăluire și mărturisește că îmbrăcați cu pulovere cu modele scandinave, „interpretările mele critice sunt dezlegări de alături de Petru Poantă, regretatul critic taine, de cifruri”, de unde deducem că visul e clujean decedat în 2013. Situarea în centrul plăcerea de a locui în taină. lumii literare e un răsfăț nereprimat, evident, Locul și locuirea sunt alte subiecte real, meritat. Preocuparea de a găsi o noimă la predilecte ale eseistei. Secvența Casele din vis toate întâmplările visate derivă din speranța face referire la o poetică a spațiului, a locuirii, mărturisită, dar nedevoalată în întregime, temă dezvoltată în cărțile anterioare, căreia îi conform căreia „Toate visele încearcă să-mi aflăm originea. E un fel de „a urca spre izvoa- spună ceva”. Ce anume nu ni se dezvăluie și rele ființei” prin visele despre casele copilă- autoarea se crispează ca în fața unei minuni. riei: „casa ta – cosmosul tău”. Sunt evocate Plapuma cu care se acoperă are „file de fugitiv casele din Chirpăr, Marpod, Nocrich, mătase, pare a fi o carte: să fii în marea carte” Cincu, Agnita, case prin care a locuit. Ele e visul visat, chiar dacă filele au gângănii și formează „casa onirică”. De aceea, „casa trag dulceața visului spre coșmar. Și iat-o pe natală e casa onirică”, intim asociată cu jocul autoare cufundată în cartea care te privește, copiilor „de-a casa”, cu grădina în care citea, cum ar spune sculptorul clujean Liviu cu prezența în târg a caruselului numit Mocanu. Interesant e că pretutindeni Irina ringășpil/ ringhișpil, cu influența sașilor din Petraș vorbește despre voluptatea visului, Ardeal, între care a crescut și s-a format, pen- despre bogăția lui, despre farmecul lui și mai tru care casa era, neapărat, cetate. Frecvența puțin despre latura negativă a visării: viselor despre casă dezvăluie un acut și coșmarul. Cuvântul coșmar e prea puțin imemorial sentiment de apartenență la nucleul folosit spre deloc. Visează colorat întotdeauna familial. Rolul femeii fiind precumpănitor la și face tot posibilul să continue visul întrerupt societățile arhaice. Mircea Eliade spune că la de un stimul extern. Asta mi-a amintit de etrusci, de pildă, „mormintele femeilor aveau minunatul film al lui René Clair Les belles de stele funerare în formă de casă; femeia nuit din 1952, cu Gerard Philipe și în rolul întruchipa însăși casa, familia.” Iată departele unui profesoraș de muzică îndrăgostit de fata viselor și cât de integrate în structuri clasice din vis pe care încearcă să o cucerească, dar pot fi ele uneori! Las deoparte Umorile, unde este abuziv trezit din somn de zgomote reale aflăm ce iubește (apele, aerul liber, focul, și se întoarce mereu la visul din care a fost fustele cu volane), ce urăște (noroiul, beția) alungat. Cele două planuri (real – oniric) omului Irina Petraș, care călătorește tot mai alternează simptomatic, jovial ca în această rar; îi ajung călătoriile din vis. carte a Irinei Petraș despre fenomenologia Prefer să mă despart de „frumoasele viselor: „Cu o răsucire rapidă, mă întorc în nopți” ale Irinei Petraș apelând la conjuncția vis”, spune autoarea. Simte impulsul să astrală Blaga – Bachelard, cea care glorifică la povestească vise, îmbinând planurile. Pe de o unison „somnul lângă o apă ce curge”. De la parte relatarea cu tentă de proză scurtă vers la cugetare, amândouă fac cu ochiul fantastică, pe de alta problematizarea cu eseistei, care inserează aserțiunea lui Gaston extensie în Freud, Gaston Bachelard sau Jean Bachelard ca pe o altă visare posibilă: „Orice Baudrillard. Pentru activa „viață de noapte” visare în fața apei se cosmicizează”. După construiește compuși lingvistici adecvați. atâtea dezvăluiri secrete, autoarea incitantului Deoarece „ecranul nocturn” nu reprezintă o eseu Viața mea de noapte își arogă dreptul de experiență ca întâmplările din timpul zilei, a-și apăra visul nocturn cu un citat ghiduș din autoarea adaugă antonimul in-experiență, iar Creangă: „în toate zilele sunt sfinți, dar termenul cotidian devine cotinocturn. Poezia nopțile sunt ale noastre”.

Mişcarea literară ♦ 21

Dialog în agora despre ființa lucidă

Andrei MOLDOVAN

Într-un interviu pe care l-a acordat cu de Irina Petraș, Editura Eikon, 2014, p. 326) câțiva ani în urmă lui Stelian Țurlea (Ziarul Să recunoaștem, afirmația, fie și cu acel pre- de duminică, 16 dec. 2009), invitată fiind să caut „cred”, merge mult dincolo de reperele spună care dintre formele pe care le frec- definitorii ale eseului. ventează (critică literară, istorie literară, eseu, Cred (și eu cred!) că am putea fi ceva publicistică, traduceri) îi este mai aproape de mai edificați printr-o lectură atentă a unuia suflet, Irina Petraș răspundea fără să ezite: dintre ultimele volume date la iveală de criti- „Eseul, desigur. E cul clujean: Viața mea de noapte. Fragmente liber și ezitant, în- onirice, Editura Școala Ardeleană, 2017. Mai cearcă și nu se teme întâi, titlul și subtitlul, în postura lor de să revină pe propri- elemente paratextuale, nu ne trimit la un eseu, ile urme, remaniind, ci mai degrabă la o proză confesivă, fie ea și alcătuită din fragmente. Argumentul de la are voie să divaghe- începutul cărții, sub titlul Visul ca in-speri- ze, să viseze, iubește ență, destul de întins, nu ne confirmă supo- fragmentul și rela- ziția, pentru că este un veritabil eseu. Există o tivul. A relativiza preocupare a autorului de a defini universul în înseamnă «a pune în care se mișcă, cel al visului desigur, și o face relație», a nu lăsa cu numeroase trimiteri la lucrări de referință. nimic din ceea ce În mod firesc, un raționalist precum Descartes ține de om în sin- va fi citat de preferință, dar sunt aici și clasici gurătatea dictato- ai antichității (Heraclit), însă și romantici și rială a unului și in- moderni. Toate trimiterile sunt argumente failibilului. Relativi- care se subordonează propriei experiențe, așa zând, te îndoiești profund și bogat asupra că, printre atâtea trimiteri la lucrări de specia- datelor moștenite de-a gata despre lume și te litate, confesiunea răzbate precum o apă întrebi, cercetezi; refuzi să crezi pur și simplu. liniștită și adâncă: „Spun, cu Descartes, că tot Înveți că nimeni și nimic nu e mai presus. Că ce accept ca adevărat trece prin simțuri, de la nu există adevăruri absolute, toate adevărurile ele aflu și de la mintea mea lucidă.” (Irina nouă la îndemână sunt relative, adică, în sens Petraș, Op. cit., p. 16) Trimiterile par de multe foarte larg și cuprinzător, circumstanțiale.” ori intenții de a dialoga, nu de a clădi pe Iată că teoreticianul definește pur și simplu experiența altora: „Descartes credea că nu avem destule probe pentru a distinge o expe- eseul, pe de o parte; pe de altă parte, la o jude- riență din stare de veghe de una din stare de cată ceva mai grăbită, am fi tentați să credem vis. O putem face doar retrospectiv. Novalis că istoricul și criticul literar își construiește socotea granița dintre lumea considerată reală sau măcar schițează un scut, bun și el la vre- și cea onirică arbitrară.” (Ibid., p. 8) Nu doar me de război. În schimb, luăm în seamă lucrări de specialitate sunt citate, ci și nume- afirmația lui Marius Miheț dintr-un text critic roase opere literare, așa că, la un moment dat, despre una dintre aparițiile editoriale ale ai senzația că te găsești într-o veritabilă autoarei: „Indiferent de genul abordat, cred că agora, cu filosofi, oameni de știință, literați, în interioritatea ei secretă Irina Petraș este o artiști din epoci istorice diferite, toți preocu- poetă travestită în critic literar.” (Scriitori ai pați de problema visului, comunicând între ei, Transilvaniei. Dicționar critic ilustrat alcătuit dar sub bagheta Irinei Petraș, prezentă precum

22 ♦ Mişcarea literară Socrates în Dialogurile lui Platon. Criticul și Mă spăl împroșcând și reușesc să-mi cârpesc istoricul literar nu uită de preocupări mai masca diurnă. Gustul pastei de dinți, aromat și vechi ale sale, apelând la Camil Petrescu, dar răcoritor are ceva domestic, e punctul meu de și la autori de azi, precum Ana Blandiana, sprijin din zori.” Dumitru Țepeneag sau Corin Braga. (Ibid., 58) Alteori Confesiunile nu lipsesc, sunt mai degra- textul seamănă cu bă rememorări, dar ele încă nu stăpânesc un adevărat jurnal și spațiul acestei prime părți a cărții, deși, nu de puține ori cu o fragmentar cum se află, sunt veritabile pagini carte de înțelepciu- de proză, dacă nu cumva, cum afirma Marius ne. Paleta stilistică Miheț, de adevărată poezie: „Visul e un loc, este completată cu un ținut, un tărâm, în care timpul lucrează cu pagini de proză alte unități de măsură. Dacă peisajul este suprarealistă scrise spațiu/ timp, căci timpul nu are chip fără cu vădită plăcere, locurile amintirii, și se rețin din jur ungherele apoi cu aspecte fa- care trimit în vreun fel la culcuș, în amintirea buloase, cu secvențe celui dintâi, a pântecului cald, umed, ocrotitor anecdotice, încât ai – toate casele adevărate sunt calde, ocroti- fi îndreptățit să te toare, umezite de arome. Ei bine, visul e casa întrebi dacă nu cumva criticul pregătește o noastră secretă.” (Ibid., p. 13) dizertație despre modalitățile prozei. Nu lipsesc însă și tentațiile de a formula Toate acestea se deschid spre o tematică judecăți universal-valabile („Nimic din ceea interesantă în raport cu visele, prin relevarea ce i se întâmplă omului nu e mărunt și fără unei lumi interioare profunde și stranii în semnificație.”), ispite îndreptate la timp prin același timp, cu promisiuni fabuloase, dar relativizări. bine strunite și aduse de autorul lucid spre Cu toate acestea, partea de început, în relativizare prin distribuție, pe seama numero- intenția autorului, este una a clarificărilor, a șilor săi parteneri de dialog din agora deja definirilor, a autodefinirilor. Cu luciditatea pomenită. care o caracterizează, Irina Petraș își definește De un interes aparte este capitolul des- nu o dată volumul: „Cartea va fi undeva la pre case, și nu doar despre cele din vis, pentru mijloc de proză egografică și eseu. Poveste și că interferențele vis/ realitate sunt destul de încercare. Văd relația dintre viața de zi și viața numeroase, capitol care, dincolo de nostalgie, de noapte, cea din vise, ca efort de a recon- deschide o temă de mare profunzime: aceea a stitui o sferă.” (Ibid., p. 14) Pe același palier al identificării ființei cu sine într-un spațiu unic, definirii, afirmă în altă parte; „E o situare în acel acasă spre care se tinde în vis, atins și strict personal(izat)ă, subiectivă, liberă și neatins. Nu de puține ori este marcat de nepu- dezinhibată. Mă minunez în fața unora dintre tința de a ajunge acasă, ca un dor sfâșietor vise tot așa cum mă minunez în fața unor pentru ceva care nu este sau nu mai este. întâmplări ale zilei. Câteodată uimirea îmi Visul reinventează, dă contururi noi, uneori ajunge. Disecarea pretins științifică ori pretins posibile, alteori estompează. Ideea locuirii ca «magică» le-ar dăuna, sunt sigură.” (Ibid., identificare cu sine devine o permanență care p. 17) se desenează mereu între veghe și vis. Adevărat, în capitolele care urmează, Într-o relație imediată cu casele ar fi riguros structurate, urmărind teme frecvente călătoriile din vis, pentru că ele sunt mereu ale visului, precum: moartea, casele, călătoria, spre ceva. Indiferent cum s-ar numi acel ceva, zborul și căderea ș. a., câmpul subiectiv al sensul profund al călătoriei este spre sine și, experienței prin vis devine mai generos, fiindcă un astfel de drum nu este nicicând autorul permițându-și adevărate demonstrații neted, rătăcirile devin frecvente și generează de stil al prozei, în registre diferite: „Din labirinticul, deseori dătător de coșmaruri, oglinda ciupită de vărsat mă privesc aceiași pentru că lucrurile cunoscute cândva devin ochi străini și dușmănoși, ochi matinali întorși străine sau înstrăinează, fie prin detalii care se silit dintr-un tărâm în care nu i-am putut urma dezvoltă ciudat, fie prin atmosferă. Intervine întreagă. Apa rece țâșnește în uruit de țevi. și aici, din partea instanței auctoriale, starea

Mişcarea literară ♦ 23 de amestec al visului cu realitatea prin stimu- iluzoriu) și de a o înțelege este ficțiunea, în larea memoriei și prin confesiune. Se întâmplă sensul foarte larg de interpretare liberă și uneori ca cenzura lucidității să cadă, iar atunci imaginativă/ imaginată de semne («ce nu pot visele fac literatură, nu o comentează: „Vom crea nu înțeleg» – Richard Flynman).” (Ibid., lua un elicopter, numai așa putem fugi pe p. 48) Nu lipsește, desigur, suportul de trimi- strada îngustă, cu case vechi, oarbe, de-o parte teri. Încercarea de înțelegere a sinelui și a și de alta. Ceilalți sunt pe urmele noastre, cu lumii prin creație este un demers în care visul un mic avion argintiu. Nu destul de mic: reprezintă o componentă, o resursă, mai cu aripile ating în trecere zidurile caselor și scot seamă pentru o ființă rațională care vede scântei. Urc în fugă trepte de piatră. Sus mă matematica precum o poezie a lumii. Pătrun- așteaptă o ascunzătoare sigură. Dar sus e doar derea într-o realitate de dincolo de realitate, un platou sclipitor pe care micul avion într-o alcătuire de dincolo de rațional, pe care argintiu aterizează fără probleme. Coboară un o oferă ademenitor visul, ne îndreptățește să tânăr înalt, blond, sclipitor. Se apropie timid reconsiderăm relația vis/ scris, dincolo de de mine și îmi spune că vrea să-mi fie alături datele bogate ce ne stau deja la dispoziție în toată viața. Derutată o clipă, îl privesc acest sens, citate din belșug în volum. stânjenită. Apoi încep să râd, ușurată. E doar o Un critic și istoric literar, dar și un figură scăpată din «colecția mea de serenade»! teoretician în același timp, cum este Irina Din lungul șir de curtezani oculți, refuzați, Petraș, cu personalitate formată în cea mai ironizați, căci nu pariau pe reciprocitate, pe mare măsură prin cititul cărților (care îi acordul fin, ca în cosmologie, al acelor două inundă uneori și visele!), manifestă aproape lumi.” (Ibid., p. 121) instinctiv o tendință de a supune raționalului Ca să putem vorbi cu adevărat despre tot ceea ce în jurul ei, prin natura lucrurilor, ar literatură ar trebui să identificăm, fie și sec- exista dincolo de imperiul rațiunii. Conștientă vențial, recurgerea la ficțional. Proza egogra- de o astfel de tendință, și-o controlează mereu, fică, mărturisită de Irina Petraș, cu confesiune așa că în paginile sale, nu avem rupturi și introspecții în propria-i ființă, nu conduce decisive, nici trăiri abisale și ireversibile. O cu necesitate la ficțiune ca element creativ. ajută dialogul permanent cu lecturile, fie ele Nici refuzul declarat al unei abordări știin- de specialitate, fie pur literare, fie cu sine, țifice. Aspecte ale fictivului ar putea să existe uneori chiar prin citarea propriilor cărți. în vis sau în relația lui cu realitatea, dar tot Raportarea criticului la lume se face prin cărți, atât de bine ar fi posibil să nu depășească fie că ele aparțin lumii reale, fie că sunt ale hotarele confesiunii. Am bănuit că ieșirea din visului. La un moment dat ai impresia că omul cotidian se face sentimental, printr-o nostalgie real invadează lumea visului: „Căutăm o creativă, o notă de romantism însoțind discret definiție a poeziei fără s-o găsim (în vis, n. luciditatea criticului literar. Absolut întâm- n.). Vine o țărancă bătrână și îi aduce un coș plător, am întâlnit o persoană care a locuit în cu mere roșii, frumoase, mari, lucioase. R. Agnita în perioada descrisă de Irina Petraș, cu Zice: asta e poezia! Mușcă dintr-un măr. Îmi Aleea Teilor și casa „cea adevărată”. Nu am iau și eu unul. Zeama lor e roșie, ca sângele.” rezistat tentației să mă documentez. Ei bine, (Ibid., p. 120) dacă descrierea din volum mi s-a părut În vis, Irina Petraș este în căutarea unei fabuloasă, relatarea interlocutorului meu a lumi, a unui univers (al ei!), cu neliniștea fost de natură să o întreacă, fără a fi poet. omului lucid. Am început aceste rânduri cu Astfel, speculația mea cu redimensionarea intenția de a clarifica natura volumului, de a-l realității recurgând la fictiv în formele clasice așeza undeva în literatură precum într-un cunoscute a căzut. Revenim totuși la o altă altfel de tablou al elementelor și ne dăm sea- perspectivă și o altă dimensiune tot prin ma că acest lucru este prea puțin important. afirmațiile autoarei: „Realitatea, oricât de mari Cartea Irinei Petraș ilustrează, prin text și ne sunt cunoașterea, știința, luciditatea, nu ni dincolo de el, o dramă a ființei lucide în fața se dă în toate detaliile ei, ci își păstrează unei realități, a unei lumi tot mai plină de misterul; singura cale de a o controla (măcar mistere.

24 ♦ Mişcarea literară

Limbă și feminitate

Andreea ZAVICSA

„Sistemul unei limbi definește într-un gramaticile limbii noastre continuă să se anume sens viziunea noastră despre lume.” adâncească de la Heliade Rădulescu încoace: este doar una dintre principalele constatări pe „Româna NU are neutru!”, dar are ambigen, care le face Irina Petraș în eseul Feminitatea adică orice lucru este fie un el, fie o ea, fie limbii române. Pornind de la premisa că „între „și-și”. Rolul acestui al treilea gen este limba ta maternă, în care crești și prin care important tocmai prin echilibrul și unitatea pe înțelegi lumea, și imaginea/ perspectiva pe care le-ar putea asigura „omului românesc”. care o ai despre aceeași lume există o secretă Pentru a-și susține ideea, autoarea face legătură”, demersul autoarei va dovedi că lim- distincția între diferitele moduri de a percepe ba română este, prin excelență, un exponent al universul în funcție de limba fiecărei țări în ideii de feminitate, care trebuie înțeleasă nu parte: „Popoarele dețin o structură fundamen- doar în sensul primar, al fragilității și al tală, esențială, arhe- sensibilității, ci, mai ales, în sensul ei creator, tipală de corelare a cu reminiscențe biblice: „Tot ce a fost esențial limbii cu lumea.”, pentru om și societate a stat în mâna femeii: adică limbajul și familia, limba, educația fundamentală, cultul apartenența cultu- religios, răgazul, distracția, arta sau, pe alt rală se află într-o plan, truda elementară, economia, clasele strânsă coeziune. chiar, în orice caz dinastiile [...] Dacă femeia Irina Petraș amin- nu asculta de diavol, perechea rămânea în tește bine-cunos- paradis și nu exista istorie.” cutul exemplu al Urmărind trei componente-cheie în de- lingvistului ame- monstrația sa (Lumi și Cuvinte, Despre rican Edward Sapir genuri, Privirea sexuată și poezia), Irina despre cele 40 de Petraș alcătuiește o morfologie a feminității și cuvinte „de care a femininului, prea puțin observată în limba dispune eschimosul română. Cu alte cuvinte, limba noastră este, pentru a denumi zăpada”, în timp ce aztecilor aproape inconștient (sau nu?), o poezie la le este suficient unul singur. În acest mod, feminin, pentru că „majoritatea numelor care este lesne de înțeles observația pe care o face exprimă un sentiment, o atitudine, o stare autoarea, în repetate rânduri: „Universul psihică sunt feminine, ambigenele sunt ale există în măsura în care limba ta dă nume la simțurilor, printre altele, și e greu de găsit un ceea ce simțurile tale percep confuz. [...] masculin abstract, denumind o realitate Lumea reală e în mare măsură construită după psihică.” Asta înseamnă că „românul nu se habitus-ul lingvistic al diferitelor grupuri definește prin masculin! Este eminamente culturale.” feminin în portretul său, stările și mișcările Și acest habitus lingvistic ascunde o sale sunt nume feminine, vizualizate, la o structură pe care „vorbitorul și-o însușește pe adică, de multe ori pe nesimțite și pe nesimțite odată cu învățarea limbii materne.” negândite, feminin.” În acest sens, este O structură de a cărui existență nu are corectată, nu de puține ori, confuzia în care cunoștință vorbitorul, dar care îl face să i se

Mişcarea literară ♦ 25 pară ușoară orice limbă. Mai mult decât atât, consistență. [...] A accede la ipostaza de această structură formată din cuvinte „nealese substantiv, de cuvânt-stăpân, înseamnă a te direct de conștiința formatoare” stă la baza încărca cu feminitate.” poeziei înseși, a mesajului poetic. Se naște În același timp, importanța ambigenului atunci întrebarea dacă nu cumva poezia a ca înlocuitor de drept al presupusului neutru existat dintotdeauna în stare latentă și tot ceea este din nou amintită: „Perspectiva masiv ce face poetul este să extragă din infinitatea de feminină a românei, la care se adaugă bogata posibilități combi- privire a ambigenului, fac din limba noastră natorice ale cuvin- una a nuntirii în singurătate, a androginiei, telor pe acela induc- niciodată rănită de celibat.” De aici se des- tor, după cum îl nu- prind mai multe ramuri ale ideii principale, iar mea Saussure, și exemplele vin să o întărească: „Legătura noas- care poartă marca tră cu lumea se face prin simțuri ambigene. subiectivității auto- Singularul masculin – miros, gust văz, pipăit, rului. Și poate că din auz – pune eticheta și se retrage într-un cotlon acest motiv este cu de dicționar. Realizarea simțurilor are multe atât mai întemeiată fețe feminine, și, ici-colo, un ambigen nesta- afirmația conform tornic: mireasma, adulmecarea, acreala, pri- căreia limba este virea, priveliștea [...].” poezie. Căci, la fel Autoarea eseului merge mai departe ca poezia, „limba punând în contrast diferențele de gen dintre maternă are un rol diferite limbi și constatând astfel impedi- de neînlocuit în definirea și recunoașterea de mentul major pe care acestea îl ridică în ceea sine a individului. Ea furnizează cadrul ce privește traducerile. Este foarte greu să imaginii despre lume.” adaptezi masculinele francezilor la femininele Revenind așadar la definirea limbii ro- corespondente limbii române. Zilele săptă- mâne ca poezie a feminității, Irina Petraș mânii, sentimentele, trăirile, senzațiile, ano- alcătuiește și morfologia acesteia. „Pentru timpurile românești sunt feminine, parcă română, suișurile și coborâșurile sunt ambele nefiresc de feminine, în comparație cu mascu- feminine. Singularul lor masculin e, aici linul francez: „francezul vede altfel lumea accidental. Existența e plurală întotdeauna, decât românul. Imaginarul său e modelat de deci feminină.” De aici începe autoarea să aceste viziuni masculine”. vorbească despre limbă și feminitate în Concluzia la care ajunge Irina Petraș adevăratul sens al cuvântului. Și își începe este că, atunci „când vorbește despre sine, în argumentarea susținând că „feminitatea limbii limba de toate zilele sau în limba poeziei sale, române este accentuată de prezența masivă a românul construiește frazele cu feminine, cu infinitivelor lungi”: frumos-frumusețe; bun- ambigene și, abia în urmă, cu masculine.” bunătate; bine-binețe; nebun-nebunie. Astfel, Limba română este o ea, cu fragilitate și tărie, „substantivizarea verbului (prin infinitivul în evidență și în subtilitate, în aparență și în lung) înseamnă feminizare, adică numire a esență și, mai ales, în contrast. unui proces care a dobândit temelie, așezare,

26 ♦ Mişcarea literară

Irina Petraș & feminitatea limbii române

Mirabela DAVID

În 2006 Irina Petraș nu se oprește pentru Studiul se învârte în jurul unor idei prima dată asupra feminității limbii române vitale: limba română nu are neutru, ci mai (v. Limba, stăpîna noastră. Încercare asupra degrabă ambigen, este profund sexualizată feminității limbii române, Editura Casa Cărții (ceea ce conduce la o reprezentare (mai) vie de Știință, Cluj-Napoca, 1999; Feminitatea asupra lumii înconjurătoare ca urmare a extin- limbii române. Genosanalize, Editura Casa derii asupra oricărei ființe sau oricărui lucru), Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2002), motiv căpătând calități androgine – ceea ce-i conferă pentru care volumul Despre feminitate, un grad ridicat de poeticitate. moarte și alte eternități apărut la Editura Faptul că un anume cuvânt este feminin Ideea Europeană se deschide cu „Încheierile” și cere contexte feminizate într-o limbă, iar autoarei. Lipsit de orice urmă de ironie, într-alta se întâmplă subcapitolul prim se organizează într-o dare taman pe dos (în- de seamă adresă cititorilor, Irina Petraș găsind doiala – ro și le necesar să-și disculpe fragmentarismul („Am doute – fr) o uimește ales să mă situez în zumzetul bibliotecii, să într-atât pe Irina mă las întretăiată de fragmente, bântuită de Petraș încât o pro- ipoteze suspendate și de ficțiuni. Și să adaug voacă să cerceteze propriul meu murmur fragmentar.”), dar și fenomenul și să des- revenirea la subiect („Cu alte cuvinte, n-am copere că între „lim- obținut recunoaștere oficială a «descoperi- ba maternă, în care rilor». Așez, de aceea, aici, încheierile la care crești și prin care am ajuns atunci și care pot fi formulate înțelegi lumea, și suficient de răspicat încât să pună pe gânduri imaginea pe care o autorii de gramatici ale limbii române, mai ai despre aceeași întâi, dar și pe vorbitorul aceleași limbi, fie el lume” există o legă- de rând ori poet.”). Volumul se organizează, tură intrinsecă puternică, că între gândire și pe alocuri, sub forma unui studiu-jurnal ce limbaj există o intercondiționare. Limba nu e implică note de lectură, impresii, posibilități un simplu instrument, ci are capacitatea de a de cercetare. Însuși demersul este feminin, fie forma viziunea asupra lumii a membrilor el regizat sau nu, condimentat de amintiri acelei națiuni, astfel că nu se gândește într-o personale care dau un suflu viu cercetării anumită limbă, ci prin intermediul ei (vezi lingvistice, alt motiv pentru care lectura poate teoria câmpului a lui L. Weisgerber). În decurge lin. absența limbajului, în mod simbolic, individul Irina Petraș nu pornește la drum singură, nu se poate defini, fiind incapabil să-și înscrie ci cu o suită de autorități în domeniul apartenența afectivă, biologică, economică, lingvisticii, criticii, filosofiei limbajului în religioasă etc. Iată de ce autoarea militează încercarea de a-și valida teza, astfel că una pentru marcarea ambigenului în limba dintre tehnicile predilecte este citatul care română, insistând asupra faptului că aceasta oferă puncte de pornire. Gaston Bachelard, nu are trei genuri așa cum afirmă Gramatica Jean Starobinski, Gilbert Durand, Umberto Academiei (1966), văzând arbitrară împărțirea Eco, C.G. Jung, Constantin Noica, Andrei după înțeles a substantivelor propusă de G. A. Pleșu, printre alții, devin martori, chiar com- („De la gramatica lui Heliade Rădulescu plici („Gaston Bachelard venea să confirme încoace româna pretinde senin că are neutru și ceea ce aflasem și formulasem deja”). ține astfel închisă pentru generații de «șco-

Mişcarea literară ♦ 27 leri» o fereastră miraculoasă spre sufletul Deși nu se declară o militantă feministă, românesc.”). Așa-zisele substantive neutre se este de observat lupta Irinei Petraș de pe înscriu în paradigma lui „și-și”, nicidecum în pozițiile unui feminism cuminte, punând sub cea a lui „sau-sau”. Sexualizate puternic, trec lupă conotațiile masculinului în opoziție cu de la masculin singular la feminin plural, de cele ale femininului. Astfel, dacă masculinul unde și androginia limbii române. În plus, este poartă povara singurătății, a agresivității, a de observat absența unui pronume pentru ne- „supunerii, a minciunii, a lingușelii, a umi- utru, a unei forme neutre pentru adjectiv, verb linței echivalând șantajul” (cu referire la struc- (vezi it, ono, das). Limba română este turile „umăr la umăr” sau „în genunchi mă feminină (sau pre- întorc la tine”), femininul emană căldură, ponderent feminină având în el „mișcarea vieții” (vânturile, cu accente andro- valurile – au în ele contradicția, lupta și sensul gine) fiindcă „lucru- vieții). Mai departe, dacă singularul masculin rile cele mai impor- este searbăd, capabil doar să eticheteze pentru tante pentru om și ca mai apoi să se retragă „într-un cotlon de pentru existența sa dicționar”, pluralul feminin (al ambigenelor – în lume sunt expri- miros, văz, pipăit, auz) îmbogățește sensurile. mate de limba ro- În lupta privind seducția femininului, autoarea mână cu substantive își ia un aliat redutabil, Bachelard notând: feminine.” Urmă- „Femininul unui cuvânt accentuează fericirea rind acest aspect, de a vorbi. Chiar daca am lăsat ici-colo câte deloc neglijabilă es- un spin cu posibile semnalmente feministe, te prezența infiniti- m-a interesat limba romana și, prin genosa- velor lungi în limbă nalize, utilizarea ei în poezie” mărturisea în care invadează „lumea leneșă a substantivelor. 2009, în interviul pe care Stelian Turlea îl lua Sub însuflețirea lor, lucrurile prind viață, totul pentru Ziarul financiar. Ergo, deloc intră în înmugurire, și, ca toiagul lui Moise întâmplător, volumul se încheie cu o serie de care odrăslea, ființa lumii se preface în fire, genosanalize, partea practică a volumului, adică într-un infinitiv lung.” (Constantin atingând ușor și problema traducerilor Noica – Creație și frumos în rostirea româ- percepute ca „o monstruozitate fiindcă pun în nească). Alăturând substantivizării verbelor pericol așezarea firească a lucrurilor orânduite (în infinitive lungi), substantivizarea adjec- de limba maternă”. Relevant în această tivului sau a adverbului, autoarea concluzio- aserțiune este exemplul versurilor lui Heinrich nează: „așadar, a accede la ipostaza de sub- Heine citate de Albert Béguin și analizate de stantiv, de cuvânt-stăpân înseamnă a te Bachelard despre „bradul care visează la un încărca cu feminitate”. palmier ce acolo, în orientul îndepărtat, se Trupul se definește prin feminine, iar întristează singur și taciturn pe panta unei „cele câteva masculine sunt «neputincioase» stânci arzânde.” Sensul profund al relației în celibatul lor (ochiul e mort fără privire și dintre bradul din Nord și palmierul din Sud lumină)”, iar legătura cu lumea se face prin (laolaltă cu o serie de vibrări) i se relevă simțuri ambigene (ex. mireasmă, duhoare, numai cititorului german de vreme ce în limba ocheadă, acreala, iuțeala, dulceața). Trecând acestuia palmierul este feminin, spre în revistă substantivele feminine și ambigene deosebire de limba franceză ori română unde prin care românul se definește (viață, moarte, este masculin. În aceeași idee se înscrie și naștere, copilărie ș.a.), Irina Petraș înclină să-i Zalenaia pricesca∕ Pieptănătura verde a lui dea dreptate lui Mircea Vulcănescu vizavi de Esenin ce apare cu titlul Mesteacăn ca o fată. importanța extraordinară pe care o au rosturile Numai dacă cititorul român ține cont că genurilor în limba română asupra definirii „berioza” (mesteacăn) în limba rusă este un specificității existenței românești. Românul substantiv feminin, versurile care-l evocă „are sentimentul că poate naște și renaște dobândesc sens și echilibru, iar senzualitatea oricând – atitudine profund feminină”. indusă de scena poetică va fi corect percepută.

28 ♦ Mişcarea literară

Tratatul în strai de dicționar

Victor ȘTIR

În 2002 – au trecut ceva ani de atunci – În genul clasicei captatio benevolentiae, criticul și istoricul literar Irina Petraș a autoarea deschide volumul cu textul Repere, publicat, la Editura Apostrof din Cluj-Napoca, atractiv, discutând aspecte și dificultăți ale volumul Teoria literaturii. Dicționar anto- definirii conceptului de curent literar, logie. Pe copertă mai este scris, pentru a recunoscând și dificultatea operării cu acest informa din prima privire asupra conținutului: termen în ce privește clasificarea autorilor. O Curente literare. Figuri de stil, Genuri și operă nu locuiește în specii literare, Metrică și prozodie, Structura zone de puritate a operei literare, de ajuns pentru a oferi conținutului și ex- portretul lucrării, „...urmărind să acopere presiei conceptuale toate noțiunile de teoria literară incluse în a unui curent, ci programa școlară”. este, aproape întot- Autoarea, doctor în litere cu o teză deauna, cu aparențe despre proza lui Camil Petrescu, s-a aplecat de mixt. Este citat cu stăruință, mai ales asupra literaturii române Adrian Marino, din contemporane, publicând, între altele, Litera- Dicționarul de idei tura română contemporană. Panorama critici literare: „Mult mai literare românești 1950-2000, Dicționar apropiată de adevăr ilustrat, dar și Dicționarul scriitorilor din este înțelegerea cu- Transilvania, alături de volume despre Emi- rentului literar ca nescu, Creangă, Lucian Blaga. Nu poate fi unitate de convin- trecută cu vederea activitatea de traducătoare geri estetice, expri- a Irinei Petraș, dintre traducerile domniei sale mată de obicei sub amintim: Henry James – Povestiri cu fantome, formă de manifeste, Chesterton – Orthodoxia, din engleză, sau din dar și aici sunt de limba franceză: Marcel Moreau – Discurs făcut distincții, curentul literar nu se reduce contra piedicilor; Farmecul și groaza, Arte numai la un simplu program estetic”. Din viscerale, Celebrarea femeii; Virgil Tănase – Conceptele Științei literaturii de H. Markie- România mea, Michel Haar – Cântul wicz se reține: „Curentul literar este o con- pământului, Heidegger și temeiurile istoriei strucție cu caracter tipologic”. În continuare, ființei și multe altele. sunt parcurse informații care privesc marile Dacă avem în vedere că învățăm toată curente literare ale istoriei literaturii, în viața, indiciul dat de scriitoare – „volumul formularea unor nume notorii, a unor savanți acoperă noțiunile de teorie literară, incluse în în domeniu. Îi amintim: pe Mircea Eliade, programa școlară” –, în nota așezată la despre Renaștere, pe Mircea Anghelescu și începutul volumului se precizează, în final: Romul Munteanu, despre Romantism și „Dicționarul antologiei este, nu în ultimul literatura europeană, pe Harold Bloom despre rând, o Invitație la lectură”. Este elegantă, canonul literar, pe Dan Grigorescu despre Pop recognoscibilă, invitația autoarei către cititorii Art, pe Nicolae Manolescu despre postmoder- de orice vârstă și de condiție intelectuală, nism etc. oricât de înaltă, de a consulta lucrarea. Secțiunea dedicată figurilor de stil este relevantă, folositoare, nu numai prin partea

Mişcarea literară ♦ 29 teoretică, ci și prin exemplele practice, oferite Metrică și prozodie, Structura operei literare, cititorului chiar neinițiat în conținutul teoretic, o terminologie ultraspecializată care dă seama mai arid, mai greu de parcurs. Cititorii mai de temeinicia științei literaturii și de apropiați literaturii care apelează la figuri de posibilitățile clare, ample, ale autoarei de a stil ale căror teorie și numire concretă le-au realiza o expunere cuceritoare. uitat, fiind învățate cândva, aceștia au acum Dacă Dicționarul are adresabilitate șco- posibilitatea să-și lară, de nivelul celor care studiază motivat un împrospăteze termi- aspect sau altul al literaturii, el nu este deloc nologia, mai ales de didactic, dimpotrivă. De temeinicia acestui etimologie greceas- demers, cititorul se poate convinge până la că, iar cei ce se ini- ultimul rând al cărții, cercetând inclusiv bi- țiază, intră în călă- bliografia enormă, cu toate titlurile de răsunet, torie, în lumea unor apărute în critică literară, teorie literară, istoria dificultăți, noi pen- criticii, poetică și altele care se adaugă cu tru ei. Prin așezarea contribuții la știința literaturii. Lista este succintă, laolaltă, în uriașă, seducătoare, pentru a-i aminti pe capitolul Genuri și Lovinescu, Călinescu, Blaga, Marino, Vianu, specii literare, au- Manolescu, de la noi, sau, între alții, pe toarea procedează la Aristotel, Wellek, Genette, din afara culturii un rapel al întregii române. literaturi existente, pe care a citit-o sau de Masa textuală este susceptibilă organi- care, despre care, a auzit cititorul și o vede zării în formă de tratat, firește, când autoarea trecând pe dinaintea ochilor minții. va găsi timpul și determinarea, nu de alta, dar Uriașul spectacol al mundanului conferă uriașa acumulare de informație ar merita și o unitate diversității de conținut, cum, de altfel, scânteie de orgoliu. și în secțiunile dinspre finalul lucrării:

Irina Petraș, Așteptare

30 ♦ Mişcarea literară

Scriitori ai Transilvaniei, prin ochii Irinei Petraș

Menuț MAXIMINIAN

Titu Maiorescu spunea că exercițiul cri- acum, fără selecție, nimeni nu mai are con- tic este unul al rațiunii, care implică distanță, trolul. iar G. Călinescu vorbea despre critică subli- „Nu poți vorbi despre ceea ce face niind că este literatură. Criticii sunt scriitori, literatura decât făcând literatură” spune Tz. care își pun propria amprentă asupra textului. Todorov. Așa este, De multe ori te întrebi care este miza criticul este un scri- literaturii? În primul rând ar trebui să fie cea a itor, comentariile sa- creării de valori estetice, a stârnirii curiozității le fiind parte inte- cititorului și mai puțin aceea de căutare grantă a literaturii. imediată a succesului. Literatura de consum ia Gheorghe Grigurcu locul celei de calitate, cu un bun impresar afirmă: „Criticul es- având toate șansele de a fi „star” de moment. te subordonat în ab- Ce rămâne, însă, după aceea? solut operei asupra Aici, un rol important îl are criticul, care căreia se exercită. așază lucrurile la locul lor, făcând ordine în Critica autentică nu ograda literaturii. Se vorbește în ultimul timp poate face abstracție de un program electronic de critică, în care să de asumarea perso- pui textul iar calculatorul să își dea verdictul. nală a obiectului… Un lucru ce nu va putea fi niciodată imple- Criticul este și el un mentat cum trebuie, pentru că la un moment scriitor.” (Gheorghe dat programul folosit va avea limită de Grigurcu: Critici români de azi, Editura cuvinte, de fraze. Va fi o repetiție la toți cei Cartea Românească, 1981, Vol. I (Cap. „analizați”. Critica literară nu poate fi un Despre natura criticii). experiment de laborator, cu rezultate fixe. E „Dacă opera de literatură este deseori nuanțată, e structurată și pe profilul criticului, ambiguă, critica trebuie să fie întotdeauna fiecare având propria metodă de comentariu, clară. Echivocurile, jocurile de cuvinte, dincolo de schema pe care o aplică. Fiecare «apele» pe care le face ironia nu țin de esența critic are verdictul lui și, da, se întâmplă morală a criticii; decât, poate, de arta ei; o uneori ca doi critici de renume să aibă păreri colorează, îi conferă personalitate, dar n-o diferite față de aceeași carte. Asta nu înseam- ajută prea mult să-și atingă scopul. În orice nă că nu are fiecare, până la urmă, adevărul caz, dușmanul cel mai mare, sub acest raport, lui. Aici vorbim despre subiectivitatea criticii. al criticii este confuzia. Criticul n-are voie să Sunt scriitori buni omiși de critică? nu știe ce vrea să spună. Proverbul franțuzesc Sigur că da, dacă ai scos cartea în doar câteva i se potrivește perfect în raționalitatea lui: exemplare și nu ai dat-o decât neamurilor tale. ceea ce e bine gândit se exprimă în mod clar”, Criticul nu este detectiv să știe ce cărți apar în spune Nicolae Manolescu (România literară, anumite colțuri de țară, dacă nu sunt difuzate nr. 18/ 2003). și în librării, dacă nu ai o editură serioasă care Critica este un gen literar, iar criticul un să îți trimită cartea și spre reviste. Așa se scriitor cu propriile viziuni. Și obiectiv, și întâmplă cu multe cărți care rămân fără ecou, subiectiv, cu propriile convingeri și idei, deși sunt bune. Păcat. La câte mii de cărți apar creează propria operă literară, una critică. Dar

Mişcarea literară ♦ 31 în rețetă trebuie să fie integrat și talent, altfel despre Irina Petraș se spune că este un textul critic nu va fi unul de impact. intelectual și un critic literar complet. Dovadă Pornind de la aceste gânduri, putem stau cele peste 30 de volume de critică, istorie spune că Irina Petraș este una dintre vocile și teorie literară publicate, precum și autorizate ale criticii românești, având abilități traducerile din engleză și franceză. specifice unui critic literar modern, cu Apărut sub egida Uniunii Scriitorilor capacitatea de a decide ce este bun și ce nu, de din România, la Editura Școala Ardeleană, în a cerne „secara de neghină”. Este o voce seria „Școala ardeleană de critică și istorie ascultată de lumea literară, fiind, dincolo de literară”, tomul Scriitori ai Transilvaniei „subiectivitatea” literaturii, un factor obiectiv. 1949-2014. Dicționar critic ilustrat, format Deși putea foarte bine să se axeze și pe alte mare (A5), numără peste 500 de pagini în care segmente ale literaturii, Irina Petraș a ales să Irina Petraș portretizează scriitori activi în rămână un critic pur, poate și tocmai de aceea zona Filialei Cluj. Este și un volum aniversar, fiind un factor notoriu în lumea criticii de sărbătorind cei 65 de ani ai Filialei clujene și astăzi. Interesant este modul în care Irina este dedicat, în același timp, și Centenarului Petraș își construiește fiecare eseu, realizând o Marii Uniri. poveste critică a fiecărei cărți studiate, Dicționarul de față acoperă județele integrând-o în curentele literare, iar verdictele Cluj, Bistrița-Năsăud, Maramureș, Sălaj și ei fiind de necontestat pe piața literară. Satu Mare, cu scriitori ce fac parte din filiala Enciclopedismul cunoștințelor Irinei clujeană, dar și județele Mureș, Bihor, Alba, Petraș poate fi regăsit ușor în CV-ul acesteia, astfel încât oglinda scriitorilor din aria tran- de-a lungul timpului primind nu doar nume- silvană să fie și mai cuprinzătoare. Acestora li roase premii, ci și Ordinul Meritul Cultural în se adaugă și scriitori legați de Cluj prin rang de cavaler, ca- naștere, rădăcini, perioade de viață. Nu sunt tegoria A (2004) și omise nici alte nume, de toate vârstele, cu în rang de ofițer participare consistentă la scrisul transilvan, (2010). Critic literar, chiar dacă nu neapărat legate de USR. eseistă, traducă- „Dicționarul nu valorizează, nu ierarhi- toare, Irina Petraș zează. El este întâi de toate un inventar și, nu este doctor în litere în ultimul rând, un album de familie” spune (1980). Premii: Pre- autoarea. Cu toate acestea, să apari în miul Uniunii Scri- dicționarele Irinei Petraș contează pentru cv- itorilor din România ul unui scriitor. Dicționarul include așadar Filiala Cluj (1992, nume importante ale literaturii române legate 1993, 1995, 1998, de Cluj: Ana Blandiana, Nicolae Prelipceanu, 1999, 2003, 2004, Ioan Alexandru, Augustin Buzura, D.R. 2008); Premiul Lu- Popescu, Nicolae Breban, Ion Horea și cian Blaga al Uni- Nicolae Manolescu. Lucru care onorează. Și, unii Scriitorilor din pentru că vorbim de un dicționar critic, ne Moldova (1992); Premiul Salonului de Carte vom întâlni și cu părerile criticilor ardeleni Cluj (1993, 1997); Premiul de excelență al Petru Poantă, Diana Adamek, Ștefan Borbély, revistei Contemporanul. Ideea europeană Ion Pop, Sanda Cordoș, Iulian Boldea, Mircea (2006); Premiul de excelență Radio-Mureș Popa, Ion Simuț, Ovidiu Pecican, Doina (2007); Premiul pentru critică al revistei Curticăpeanu, Cornel Robu, Mihaela Ursa, Poesis (2007) etc. Constantin Cubleșan, Constantina Buleu, Președinte al Uniunii Scriitorilor din Andrei Moldovan, Ion Cristofor, Gheorghe România, Filiala Cluj, Irina Petraș a trimis, Perian, Mihaela Mudure, Alex Goldiș, Ilie din inima Transilvaniei spre întreaga țară, Rad, Valentin Chifor, Titu Popescu, George proiecte literare de mare ținută, această filială Vulturescu, despre confrații lor scriitori. fiind cea mai activă din țară. Nu întâmplător, Dicționarul ca un „inventar” îmbogățit cu

32 ♦ Mişcarea literară extrase critice și cu imagini, cu profesiuni de gini din viața scriitorilor și portrete realizate credință (unele decupate din interviuri), cu de artiști plastici. fragmente reprezentative (de unde și calitatea Cu certitudine Scriitori ai Transilvaniei. de mică antologie) este o frescă a scrisului Dicționar critic ilustrat este o frescă totală a actual. vieții literare și culturale din Ardeal. Singurul „Cred în continuare că viața literară a lucru care lipsește este un index de autori unui loc își crește vârfurile pe un fundal (poate și pe localități), ca anexă a dicțio- divers, inegal și pestriț, foarte activ, care narului, sau un cuprins, ca să îți fie mai ușor întreține, în cele din urmă, chiar nevoia de să găsești dacă te interesează un anumit nume. literatură” spune Irina Petraș. Ne vom lămuri În ceea ce privește numărul scriitorilor pre- asupra acestui lucru din fișa din dicționar ce zenți în dicționar, sunt peste 400, doar Filiala reține repere esențiale: data și locul nașterii, Cluj numărând 296 de membri, conform site- facultatea absolvită, doctoratul (care înseam- ului instituției. nă, de cele mai multe ori, încă o carte pentru Prin cărțile ei, în care analizează con- scriitor), debutul absolut, volumele în ordine cepții estetice și stiluri diferite, Irina Petraș a cronologică, premii importante. contribuit esențial la istoria literaturii noastre, Dicționarul primește și calitatea de dându-ne o imagine cuprinzătoare nu doar a „ilustrat” prin fotografia-portret a scriitorilor literaturii din ultimele decenii, ci și a modului atașată fișei bio-bibliografice, dar și prin ima- în care aceasta a evoluat de-a lungul timpului.

Irina Petraș, Pasaj oniric

Mişcarea literară ♦ 33

Omagiu Marii Uniri din inima Transilvaniei

Iacob NAROȘ

Antologia intitulată Transilvania din cultură și consolidarea identității de neam și cuvinte, alcătuită de Irina Petraș și apărută la țară se pot realiza aceste sfinte deziderate. Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, Multitudinea și varietatea textelor ne obligă la cuprinde creații ale autorilor clujeni aparți- o minimă și necesară clasificare după gen și nători Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din perspectivă, de altfel bine aproximate și-n România având ca temă generică Transil- introducere, astfel că avem distinct conturate vania, scrise de-a următoarele direcții: lungul anilor, dar Studii istorice, geografice, literare, cuprinse acum folclorice, monografice despre Transilva- într-un volum închi- nia: nat Centenarului În deschiderea antologiei, Ana Blandi- Marii Unirii de la ana definește Transilvania ca parte din „peisa- 1918. Cartea se des- jul spiritului românesc”; ea este „teritoriul chide cu câteva zi- aspru și grav al sufletului românesc.” Totul ceri intrate în istorie este aici constant și veșnic, Transilvania s-a despre Ardeal (Con- unit cu România aducând țării „partea de nord stantin Noica, Sextil a sufletelor noastre.” Iată cum este definit Pușcariu, Nicolae sentimentul național: „Un amestec fierbinte de Titulescu, Octavian mândrie și respect, este conceperea de către Goga, Lucian Blaga fiecare dintre noi a istoriei așa cum este ea, și Vasile Băncilă), neîncercând s-o falsificăm, luând fiecare pe respectiv Transilvania (C-tin Noica, Liviu contul nostru succesele și umilințele ei.” Rebreanu și Mircea Zaciu). Constantin Noica (p. 11, din volumul Calitatea de martor, ediția spunea despre Ardeal că „reprezintă starea a II-a adăugită, Cartea Românească,1972). noastră de veghe”, iar Liviu Rebreanu Ioan Aurel Pop, în Argument pentru mărturisea că „Misiunea Transilvaniei este de Transilvania sufletului meu (din volumul a aduce în viața românească acea concepție de Transilvania, starea noastră de veghe, Editura seriozitate de care aceasta are așa de multă Școala Ardeleană, 2016), definește Transil- nevoie.” vania ca pe un „cuvânt simfonic”, deoarece Cuvântul introductiv al autoarei se inti- sunetele sale par să rostească în același timp, tulează inspirat Argument la tema transilvană, în perfectă armonie, o melodie plăcută au- din care aflăm că această masivă antologie zului, iar din punct de vedere istoric, e văzută continuă și se alătură în mod firesc celorlalte ca „un loc de ispititor belșug și de trecere a (Clujul din povești, Clujul din legende, oștilor.” Studiul acestui istoric este amplu și Lumina din cuvinte sau albumul 100 de ani de profund, de la numele de Transilvania, la viață literară transilvană), toate realizate din generalități, de la trecut la prezent, trecând 2005 încoace. Recenta antologie e și o pro- prin Antichitate, Evul Mediu și până la punere de meditație și o expresie a mândriei Principatul autonom al acesteia, regimul de-a fi român. Sărbătorirea Marii Uniri ne dă habsburgic și lupta de emancipare națională prilejul reconsiderării ideii de național și din secolul al XVII-lea, revoluția de la 1848- patriotic, a românismului devenit cauză și nu 1849, regimul dualist austro-ungar, până la efect. Autoarea e de părere că numai prin Marea Unire din 1918.

34 ♦ Mişcarea literară Petru Poantă surprinde cu istoria Clu- astăzi a fi patriot? Ce mai înseamnă patriotis- jului interbelic plină de situații paradoxale, mul?); Nicolae Prelipceanu, Transilvania mea astfel că orașul devine un miracol al învăță- – pentru autor, Transilvania sunt și locurile pe mântului, culturii și civilizației românești, în unde a hălăduit Avram Iancu, Detunatele sau ciuda faptului că românilor li se interzisese așa numita Cetate Romană, un munte de lângă accesul intra muros, asta până în secolul al Roșia Montană, care a căzut demult victimă XIX-lea. Un alt paradox este următoarea goanei după aur. Oamenii, întâmplările și situație: deși se apropia sfârșitul imperiului, în lucrurile fac și ele parte din aceeași Tran- Cluj s-au construit câteva edificii monumen- silvanie. tale ce vor dăinui peste ani, ca adevărate Cornel Cotuțiu – în Noi – se simte noro- bijuterii de sfârșit de secol XIX. E vorba de cos de-a se fi născut român, ca atare ne vor- Universitatea Babeș-Bolyai, Teatrul Național, bește cu patos despre mândria de a fi ardelean, Hotel Continental, Biblioteca Centrală această mândrie îi este determinată și nutrită Universitară Lucian Blaga ș. a. Românii nu de peisaj, de firea oamenilor, de cultura și puteau legal decât să se organizeze în asociații istoria Transilvaniei, iar Alexandru Vlad vine culturale, începând cu „Societatea Română de cu Sărind peste un secol – un eseu emoționant Lectură” din 1861 și până la Despărțământul despre satul transilvan care se risipește sub Cluj al Astrei din 1870. În 1918, Clujul ochii noștri treptat. Pledoaria se încheie cu devine, în sfârșit, românesc, în urma Unirii următoarea constatare amară: „Secolul 21 se Transilvaniei cu România, iar românii ajung scurge pe autostradă, trecând prin sătucul majoritari. Orașul ajunge centru universitar și neputincios, de secolul al XIX-lea”. cultural al Transilvaniei, esența românească a Adrian Țion, în Ardealul este un sat în Clujului crește prin apariția Universității cu Transilvania, impresionează printr-o întâm- patru facultăți, a Operei Române și a câtorva plare inedită: o elevă scrie la teza cu tema Academii: de Agricultură, Teologică și de Ardealul lui Bălcescu că Ardealul ar fi un sat Științe, Ortodoxă, de Muzică și Artă Dra- în Transilvania, pusă să corecteze, ea va scrie, matică ș.a. Cu toate că părea un oraș pestriț și candidă, că „este un oraș”. cosmopolit, Clujul a rămas și rămâne organic, Cel mai impresionant eseu, chiar dacă e ca o comunitate coerentă, cu atmosfera și din 1938, e: Pledoarie pentru o nouă versiune tradițiile central-europene, dar în ton cu ideea editorială a eseului „Semnificația Ardea- de centru al Ardealului. (v. Amurgul impe- lului” de Vasile Băncilă, el conține câteva riului, fragment din Clujul interbelic. Ana- definiri semnificative peste ani ale acestei tomia unui miracol, 2013, ultima carte a lui regiuni: „Ardealul e tărâmul personalităților, Petru Poantă (1947-2013). al creatorilor de cultură și al întemeietorilor de Studii la fel de pertinente aparțin lui istorie.” Ardealul este „în legătură cu ideea de Vasile Sebastian Dâncu; Ioan Bolovan (Tran- ordine și cultură”, până la urmă, „o formă silvaniei cu dragoste); Mircea Muthu (Pro românească esențială”, unind enigma dacică Memoria. Continuități și polarizări până la 1 cu ordinea romană, fiind pentru noi „destin dec. 1918, din vol. Repere culturale transil- atât de geneză cât și de ideal.” vane, vol. II); Vasile Muscă (Spiritul ardelean Alte eseuri la fel de interesante și la în contextul Marii Uniri); Gavril Pompei temă aparțin lui Vasile Igna, Vasile Gligan, (Țara Moților – O Țară între Țări); Constan- Gabriela Leoveanu, Radu Constantinescu, tina Raveca Buleu, (Antropozofie transilvană Rodica Braga, Mariana Bojan, Florica Bud, în epoca interbelică) ș. a. Eugen Nistor, Cornel Udrea, Flore Pop și Confesiuni poematic-sentimentale Lucia Sav. Dintre cele mai emoționante confesiuni Evocări ale unor figuri marcante amintim următoarele: Ruxandra Cesereanu, legate de Marea Unire, interviuri, mono- Ultima Românie (Eseu despre patriotism și grafii: iubirea de țară, întrebări retorice la care se Marta Petreu se preocupă de rolul jucat încearcă răspunsuri inedite: Ce înseamnă de Cornelia Brediceanu-Blaga pentru istoria

Mişcarea literară ♦ 35 filozofiei și culturii românești, Dan Er. închise, sașii ocupau centrul, ungurii strada Grigorescu, în Monsieur Ficheuse, interviu mare, țiganii în cartierul lor, iar românii, de transmis de Radio Europa Liberă și apărut în jur-împrejur… Treptat, și dincolo de diverse România liberă, ne vorbește despre scriitorul tensiuni, cercurile au început să interfereze, ce s-a implicat în Marea Unire; la fel și Ilie rezultând un mozaic etnic echilibrat și chiar Rad, în Ștefan J. Fay și istoria Transilvaniei, bine temperat.” (vezi p. 95). remarcă dragostea lui pentru Transilvania, Alte evocări sunt prezente în textele respectiv România, pentru cultura și istoria următorilor autori: Livia Titieni (Natura noastră, astfel că acest Ștefan J. Fay apare ca transilvană în scrierile lui Ionel Pop), Ion susținător al cauzei transilvane, creator al Taloș (Folclor literar românesc), Titu Po- termenului de „autonomie absolută” pentru pescu, Iulian Dămăcuș (Evocare în versuri a românii de aici. popii Turcu din Cătina), Ion Petrovan, Al. Andrei Moldovan, în Transilvania cu Medrea, Horea Porumb și Viorel Tăutan. freamătul regăsirii de sine, ne prezintă o Poeme: evocare de suflet, a lui Ioan Alexandru, unul Cel puțin o treime dintre poeții prezenți dintre cei mai importanți poeți mistici euro- în antologie au creionat cu sensibilitate și peni, (din vol. Ephe- trăire imaginea Transilvaniei într-un mod meride, Ed. Limes, aparte. Să vedem selectiv câteva crâmpeie 2016); Ștefan Bor- semnificative și originale din versurile aces- bely, în Ardelenii și tora: Adrian Popescu, Eu știu de unde-ți vin vegetarismul, reîn- strămoșii (spațiul transilvan al Lancrămului vie un făgărășan cu Râpa Roșie); Nicolae Mocanu, Invocație uitat: Bicserdy Bela. (Transilvania e „Pământ de iubire – Țară de Vistian Voia creio- suflet”); Gheorghe Grigurcu, Ardealul („Mie- nează atmosfera și zul Ardealului/ o stâncă din care/ un suflet de spiritul transilvan al luptător din alt veac/ se năpustește afară”); Blajului. Valentin Aurel Rău, Corifeii lui Romul Ladea (Școala Marica se preocupă Ardeleană cu Sfânta Treime: Samuil Micu, de Vasile Netea des- Petru Maior și Gheorghe Șincai); Dinu coperind „esența Flămând, Fără titlu,(„Transilvaniei cu ezită- transilvană”, iar rile valsantelor ei coline/ în dansul fosilizat al Săluc Horvat, prin istoriei”); Ioan Moldovan, Transilvania (des- recenzia amplă a pre Apuseni și Lancrăm); Ion Mureșan, Spre cărții lui Mircea Popa, Sextil Pușcariu și munți (cu dedicație lui Mihai Olos, in memo- Muzeul Limbii Române, ne aduce în prim plan riam – „Peste pântecele Transilvaniei fulgeră personalitatea savantului de recunoaștere semințele/ și flori de miere înnoptează-n europeană Sextil Pușcariu. Icu Crăciun vine păduri”); Ion Brad, Transilvane cetăți fără cu portretul lui Soloman Haliță, cel care a dus somn; Ion Horea, Lângă-un păr sălbatic… vestea cea mare în fruntea unei delegații către (nouă poezii, „Țară transilvană, sfânta mea Brătianu, participant la Adunarea de la Alba Câmpie”); Vasile Dâncu, Transilvania (Cân- Iulia pe Câmpia Libertății. tec, Pădurea, Cântece pentru dealuri, Bătrâ- Tudor Cătineanu, în O micromonografie nii, „O, nemuritoare dealuri transilvane!”); subiectivă a comunei Teaca, lansează o vizi- Rodica Marian, Dinăuntru se deșteaptă une originală și sugestivă plecând de la două Transilvania (II); Minerva Chira, Poem tran- metafore, „piramida și mozaicul”. În Teaca, silvan; Ion Cristofor, Transilvaniei; Constan- valabil și pentru Transilvania, în vârful pira- tin Cubleșan, Câmpul cu maci, Someșul midei s-au aflat Regele, Împăratul, Dictatorul. („Cum Someșul curge…/ De mii de ani/ spală La bază existau etnii și grupuri sociale, care pământul dulce al Transilvaniei”); Dumitru pot fi reprezentate prin cercuri (sașii, ungurii, Chioaru, Poem pentru Transilvania; Andrei țiganii, evreii etc.). La început, cercurile erau Fischof, Transilvania („Țara – de – dincolo –

36 ♦ Mişcarea literară de – păduri”); Virgil Mihaiu, Transilvania; impresionant, aproape patruzeci, spațiul nu ne Marcel Mureșeanu, Și încă mă rog („Tran- permite a-i înșira pe toți. silvania mea/ leagănul nașterii mele/ porția Fragmente de proză: mea/ de necaz și de ambrozie”); Vasile Ana Blandiana, Transilvania (din volu- Gogea, Un ecou din Transilvania („În mul Calitatea de martor, ediția a II-a adău- Transilvania/ celor/ o mie două sute de orgi/ gită, Cartea Românească, 1972); Petru Poantă, aud/ încă/ fluierul Iancului”); Martha Iszac, Amurgul imperiului – fragment din Clujul Peisaj transilvan, Duminica; Alexandru interbelic. Anatomia unui miracol, 2013; Jurcan, Craniu de lut („Peste pădure – trans Ovidiu Pecican, Tripolaritate românească. silva –/ e Transilvania bunilor mei”); Alice Între Caragiale și Eminescu (fragment) – de Valeria Micu, Descântec pentru Transilvania! reținut cele scrise despre seriozitate, definită 1. Timpul tatălui, 2. Timpul Fiului, 3. Timpul ca „tensiune dintre naivitatea care nu fuge de iubirii); Alexandru Cristian Miloș, Iarnă propria acuratețe, alunecând în altceva (în vis, transilvană, Echinocțiu); Gavril Moldovan, poezie, în deriziune) și șocul realității brutale, Începeau să sară concluziile, Legenda steja- refuz de-a părăsi terenul de luptă. Pentru rului, La Alba Iulia; Mircea Goga, Noapte autor, seriozitatea înseamnă trăinicie, stabi- transilvană; Olimpiu Nușfelean, Poem Tran- litate, încredere. Alte fragmente aparțin lui silvan („Sub cerul Transilvaniei/ bunicii se Dumitru Cerna, Presimțirea Transilvaniei. mai sfătoșesc spunând povești”); Maria Din mărturiile unui fiu adoptiv (fragmente), și Oltean, Câmpie transilvană („Cu tâmplele Victor Tecar, Moara dintre ape (fragment). spuzite de floare și de rod/ Ești calea mea de Așadar, din cele peste o sută de texte pace și lumină”); Gheorghe Pârja, Lumină cuprinse cu generozitate în această antologie, transilvană („Transilvanie, roată de piatră peste jumătate sunt poezii, urmează confe- prin memoria neamului!”); Mircea Petean, În siuni de suflet, evocări ale unor personalități munți, Încercare de baladă; Ioan Pintea, implicate în actul Unirii, studii istorice și de școala ardeleană (de poezie) (din volumul altă natură, precum și prozatorii cu fragmente Frigul și frica, Ed. Dacia, 1992); Aurelius din operele lor care, toate la un loc, fac Șorobetea, Ardeal, Ardealu-i viu, Ardeal cealaltă jumătate a textelor. De observat că heraldic; Alexandru Sfârlea, Cuvântul Tran- scriitorii bistrițeni, membri ai Filialei USR silvania („Transilvania este cuvântul/ la auzul Cluj-Napoca, dar și ai Societății Scriitorilor căruia inima își întețește ritmul”); George din BN, sunt prezenți în volum aproape în Vulturescu, Ulise plătindu-și căl ătoria în totalitate. Rămân de apreciat strădania, bancnote cu chipul lui Brâncuși; Ioan Hă- talentul și finețea cu care Irina Petraș a știut să dărig, Transilvania poem; Ioana Ileana Stețco, facă din atâtea texte cu tematici diverse despre Albastru de Transilvania; Ileana Damian, Sat Transilvania un tot unitar, urmărind totuși transilvan, Generație; Menuț Maximinian, firul roșu al evenimentului Unirii, mai ales că Primăvară în Transilvania; Dinu Virgil, antologia, ce se potrivește marii sărbători Acasă. legate de anul 1918, a apărut ca un preambul Poeme la fel de sugestive la temă se încă din 2017 și în condiții grafice de ținută pe întâlnesc și la alți poeți, numărul lor fiind măsura evenimentului.

Mişcarea literară ♦ 37

Cu sufletul la gură

Olimpiu NUȘFELEAN

Nu știu de unde vine dezinvoltura cu lității criticului literar, personalitate pe care o care se mișcă Irina Petraș în spațiul nostru ilustrează cu prisosință. Și-a forjat punctul literar – ca producător de text și ca inițiator de (critic) de vedere urmînd modele aparținînd eveniment literar – artileriei grele a criticii, precum Lovinescu, și poate nici nu-i Vianu, Zarifopol, Caracostea, Călinescu, M. nevoie să ajung la o Dragomirescu. Dar Irina Petraș a făcut mai concluzie, important mult, a încercat să intre în intimitatea operei fiind să constat fap- literare nu doar pe calea „științei” criticii, ci și tul ca atare și, în prin aceea a analizei chimice a unui text măsura șansei, să mijlocite de experiența traducerii. Irina Petraș profit și eu de pri- este un traducător aparte. Și nu doar unul de vilegiile prezenței ei duminică. Lista traducerilor făcute de ea este literare. Ea dove- largă și diversă, după cum o arată notele dește că oamenii biobibliografice cîteva pagini mai jos. Desigur cărților nu sunt și nu că și în această direcție a avut niște înaintași trebuie să fie niște puternici, precum Eugen Lovinescu, Perpes- inhibați, nici să ex- sicius, Tudor Vianu, Vladimir Streinu. Dar are prime o înaintare o disponibilitate pe care nu o are orice critic, „impasibilă” printre putînd astfel să mențină o relație fertilă între cărți, lectura cărților subiectivitate în abordarea unui text și obiec- le forjează un com- tivitate în formularea opiniei critice. portament „flexibil”, fiind vorba de o lectură În Notă asupra traducerii din Michel care se află într-o continuă devenire, pliată Haar, Cîntul pămîntului. Heidegger și temeiu- într-un fel pe deve- rile istoriei ființei, Irina Petraș este conștientă nirea ființei. „Toate că „transpunerea în alte limbi a vocabularului lecturile mele sunt heideggerian a provocat și continuă să pro- într-o mişcare con- voace nenumărate discuții”, ca atare „sarcina tinuă, se răz-gân- traducerii acestui eseu nu a fost dintre cele desc neîncetat în mai simple”, astfel încît va fi interesată să-și ambele sensuri ale confrunte traducerea cu alte traduceri, făcute verbului” – mărtu- de înaintași. Aici putem asocia actul traducerii risește Irina Petraș cu actul critic, acesta fiind și el un act de în dialogul publicat confruntare cu alte opinii critice. Dar tradu- ceva mai jos. Biblio- cătoarea merge mai departe. Nota tradu- tecile traversate au cătoarei la G. K. Chesterton, Ortodoxia sau ajutat-o să-și „lucre- dreapta credință, nu mai este o simplă și ze”, după cum măr- strictă punere în temă a cititorului. Nu se turisește, gustul literar, desigur înnăscut și poate abține să nu observe că: „Eseist apoi „făcut”. În raportul cu aceste biblioteci sclipitor, autor de proză umoristică și polițistă, stă unul din aspectele specifice ale persona- Chesterton își apără în Ortodoxia credința în

38 ♦ Mişcarea literară creștinism. O face pripit, spumos, polemic, fluxul și refluxul unei cărți scrise, evident, cu lăsîndu-se în voia prejudecăților și limitelor sufletul la gură”. momentului (a apărut în 1908), vizionar și Sînt urmărite, în cîteva cuvinte, toate lucid de multe ori, cîteodată naiv și prăpăstios meandrele textului tradus. O „ars poetica” a (din punctul de vedere al cititorului de azi), traducătorului, ascunsă într-o convențională, întotdeauna incitant, stîrnind reacții și patimi. în aparență, punere în temă. Criticul și Tendința de a intra în dialog am simțit-o la traducătorul interferează în actul aducerii fiecare rînd tradus. Pentru cei care pot găsi textului „străin” spre cititor. Gustul este forjat suficiente motive să admire creștinismul fără continuu, atît de partea criticului, cît și a să creadă în el, profesiunea de credință a lui cititorului, prin actul critic, care este, desigur, Chesterton e o declarație de dragoste. Are și o operă de „traducere”, dar și prin actul unei expresivitatea și orbirea discursului de îndră- lecturi continue. Putem conchide că Irina gostit, plus efectul de cristalizare stendhalian. Petraș își scrie critica literară, desigur, „cu // Am încercat să păstrez toate repetițiile, sufletul la gură”. De vreme ce și critica poate piruetele, fraza amplă urmată de sacadări, fi socotită operă de traducere a cărților.

Irina Petraș, Tapiserie

Mişcarea literară ♦ 39

Foarte Om

Cornel COTUȚIU

Nu mă îndoiesc că un asemenea titlu că, nu știam ce fremăta mai mult: culoarea sau intrigă; totuși, dascăl de limba și literatura emoția. Îi remarcam, deopotrivă, privirea de o română fiind, îmi asum riscul inerent. Dar, pe bunătate și o lumină care parcă îți înmuia parcursul textului, prezumtivul cititor va sufletul. înțelege de ce am făcut-o, așezând în fața unui Atunci mi-a venit gândul pentru super- substantiv un adverb calificativ, care e al lativul „foarte om”, care, o vreme a rămas în adjectivului. latență, și a revenit în prim-planul atenției Olimpiu Nușfelean îmi propune să mele, când ea a fost cea care m-a luat în sea- particip la alcătuirea unui grupaj de articole mă, iar mai apoi a devenit președintă a Filialei pentru Mișcarea Literară, în care „personajul Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. principal” să fie Irina Petraș. Dar condiționa: La sfârșitul anului 1989 a intrat în Zicerea să nu fie nici mai mică de o pagină. librării, în sfârșit, mutilatul meu roman Să încercăm: Șarpele albastru (Fusese multă tevatură pe seama lui la Cenzura de stat a nemernicului paranoic Dulea). Primul care a scris despre carte a fost Mircea Opriță, redactor la editura care a avut curajul să publice romanul (recomandat călduros într-un referat de către V. Fanache). După aceea, printre cei care nu s-au reținut să comenteze cartea (chiar așa cum era, mutilată), am descoperit a fi Irina Petraș. Mi- au căzut foarte bine aprecierile făcute de ea în revista Steaua. Habar nu avusesem cum a La FestLit, cu Cassian Maria Spiridon, Mircea Mihăieș, Mircea A. Diaconu, G. Vulturescu, Gabriel Chifu, Hanna Bota, Gellu Dorian ajuns romanul în mâna ei sau cine i-l recomandase. Finalul comentariului a avut pentru mine un fel de efect terapeutic: „Cartea Într-o zi, de deceniu 80, o fostă colegă lui Cornel Cotuțiu este dintre cele pe care mi- de facultate îmi propunea să particip la ar plăcea să le recitesc în reeditări fără cătușe vernisajul unei expoziții de artă plastică, de la și fără căluș.” Galeriile „Tribuna”, a unei tinere doamne, În acești ani, de când conduce Filiala Irina Petraș (înțelegeam că sunt prietene). clujeană a scriitorimii din zonă, i-am admirat Numele nu-mi spunea mai nimic, deși imaginația managerială; constantă, pasio- frecventam lumea culturală a Clujului și, nantă, contaminantă. Stau dovadă atâtea fapte desigur, cele două reviste literare ale acestuia ritmice de-a lungul vremii, încât, pe bună aveau prioritate în atenția mea (ceea ce nu dreptate, Bucureștiul e… nevoit să considere înseamnă că nu voi fi fost și neglijent). „Ea Filiala Cluj drept cea mai rodnică din e…” – mi-a șoptit amica. teritoriu. Un timp, m-a furat făptura pictoriței, dar Iar acea bunătate, care mă frapase ini- mai cu seamă bluza din moar (un galben de o țial, e, în continuare, vibrantă. De aceea, nuanță pe care nici acum nu o pot defini); plus

40 ♦ Mişcarea literară dialogul cu ea e persuasiv și relaxant; comu- fiecare dată, în mesajele pe e-mail, Irina nicarea impresionează prin replica promptă cu Petraș ține să menționeze, galant, că… sunt însoțirea unor inflexiuni duioase. Iar râsul ei, primiți și bărbații. În primăvara aceasta nu au deși puternic, nu e strident, ci însoțește pleni- fost prea mulți curioși pentru sindrofie. Sala, tudinea sentimentelor și conversația e concisă, unde ne întâlnim pentru diferite acțiuni repede lămuritoare, fără intenții de taifas, scriitoricești, era gătită în consecință; nu intru căci… tot timpul e grăbită și solicitată din în amănunte, oricum, a fost o întâlnire de toate direcțiile. elevată șezătoare (ca) la țară, doar că au lipsit La inițiativa ei, au loc reuniuni de sezon hora și cântecul. ale doamnelor scriitoare. Mai deunăzi, am Febrilitatea organizatorică a Irinei Pe- făcut special un drum până la Cluj, cu ocazia traş este starea ei de normalitate. unei astfel de întâlniri, în privința cărora de

Irina Petraș, Intru-n Sibiu încet

Mişcarea literară ♦ 41

Irina PETRAŞ

Visul ca in-speriență (fragmente)

Viața mea de noapte (2017) pornește de Lucrurile din vis par stranii doar când le la două, pentru mine, adevăruri. Mai întâi, ceea povestim după trezire, în timpul visului ele ce vezi, simți, înțelegi, pe scurt, trăiești în vis/ sunt absolut reale, oricât de neobișnuite ar fi prin intermediul viselor este o experiență de la lumina zilei următoare. consistență și însemnătate (aproape) egale cu Visul e o in-speriență strict individuală, ale experienței diurne, în stare de veghe. Și o aventură singuratecă – nu te poate însoți visele intră în definirea de sine, și ele lasă nimeni, nici un om în carne, oase și gând! – și, urme, și ele te construiesc. Pe de altă parte, de cele mai multe ori, neclară și stranie chiar povestea-vieții-în-stare-de-veghe și povestea- și pentru visătorul însuși. Dar asta nu viselor-nopții (voi face această distincție între înseamnă nicidecum că visul nu e parte din zi și noapte fiindcă tine, din enciclopedia ta personală, cu voia ori nu dorm niciodată în fără voia ta. Nu știu cum apar visele, spunea timpul zilei, iar Jung, dar, „dacă meditezi destul asupra lor, cartea e a viselor totdeauna iese ceva din ele…” Ele ar putea fi mele) sunt ambele materia neagră, partea copleșitor de impor- interpretări tantă a universului personal la care accesul ne subiective și larg e limitat și alunecos. Morfogeneza viselor condiționate de con- nopții, ca matematică greu de deslușit cu texte, sunt ficțiuni la regulile minții din timpul zilei, inventează distanță egală de liber, capricios, fără a ține seama de cel care Adevărul absolut, se află la cârmă. Ea folosește „chimia” din niciodată nouă la în- dotarea visătorului, dar nesocotește regulile demână. stabilite prin tradiție cărora acesta li se supune I-aș spune vie- în timpul zilei. ții de noapte in-spe- În vis, cuvintele își (co)mută ușor riență, fiindcă se pe- referentul, sunt ficțiuni la putere, libere, trece înăuntru, un neîngrădite de logica cerută ficțiunilor literare. înăuntru cu mai Ele sunt ca viața înainte de a fi verbalizată. Traducere de Irina Petraș multe sensuri: e Cred că interpretarea unui vis are întotdeauna experiență aproape legătură cu visătorul și că doar el are acces la exclusiv mentală (spun „aproape” fiindcă toate conexiunile biografice. Să încerci să trupul răspunde și el, haotic, la semnalele înțelegi de ce ai visat un vis anume e un viselor: plânge, transpiră, se zbate); se întâm- exercițiu de cunoaștere mai adâncă a propriei plă sub pavăza somnului, cu acces limitat al tale vieți, de explorare, prin intermediul voinței, al minții diurne la desfășurările sale; memoriei, a propriei tale creșteri în timp. nu are martori exteriori, nici măcar visătorul, Melancolia ambivalentă a amintirii, dulce- căci el are memoria viselor proprii fluctuantă amară, e resimțită de îndată ce te lași în voia ei. – și le amintește bine, foarte vag ori deloc. Căci retrăirea e o iluzie, oricât de frumoasă.

42 ♦ Mişcarea literară Fiecare dată e prima și ultima, primultima, nu te programe inutile. Visul ar putea fi zona în poți scălda de două ori în aceeași apă. Trecutul care delete și undo funcționează și la ființele nu se reînvie, se evocă. Întoarcerea în ținutul umane! Apoi, visele pot armoniza starea de natal e tot devenire/ trecere, una stângace și spirit operând o selecție naturală – ele aleg lentă, căci se amăgește cu speranța regăsirii unor ceea ce e sau poate fi folositor ființei și bucurii pierdute. Dar în trecut nu se revine, cel resping ceea ce nu, într-un fel de darwinism ce revine e altul. De observat imediat că oniric (Blechner). povestitorul de vise e și el un altul, nu poate Partea de poveste cețoasă a visului e reveni cu adevărat în visul său. Încearcă doar să marcată și prin formula numai lui aplicată „se refacă mental in-speriența alterului său ca s-o făcea că…” Acest intro e din aceeași familie poată include zestrei sale existențiale. cu „a fost odată ca niciodată…” sau chiar cu Somnul/ visul e oprire în loc, o cheltuire „era să…” Separă lumile: cea reală și inutilă (din perspectiva hărniciei desfășurate la împlinită în concretul zilei de cea imaginată lumina zilei) a unui număr de clipe din cele ale anume de născo- postatei de viață hărăzite fiecăruia. Omul muritor citorul de basme, de are și știința/ darul de a uita sistematic că, în cele lumea „oarecum” re- din urmă, moare. Forfota zilei îi secondează ală, dar cu coordo- asiduu această uitare a morții. Somnul, însă, nate mereu neclare, a intervine ca oprire în loc obligatorie (privarea visului, de lumea totală de somn e incompatibilă cu viața), ca ipotezei, a faptului adăstare periodică și ritmică în alte dimensiuni și gata să capete reali- sub alte înțelesuri. În somn, omul e supus, aș tate, dar necăpătând- spune, unei experimentări imperfecte a morții. o, rămânând promi- Povestea i se spune sub forma, plină de semne siune frisonantă de ascunse, a visului. Visul, somnul, moartea – cele mai multe ori. grade ale morții, trepte ale absenței tale dintr- Uneori expresia e o experiență care te privește, te conține, te folosită ca prescur- consumă. Uitarea, cuvântul, scrisul fac ecran tare de la „se prefăcea” – se făcea că nu mă între tine și aceste non-experiențe capitale. vede, aluzie la realitatea nu tocmai reală a O ipoteză atrăgătoare: visul ca școală, visului. La varianta de dublă personalitate pe ca antrenament oniric de răspuns la emoții care o experimentăm prin vis. Reflexivul negative reale. Profesorul finlandez de impersonal – se făcea – conservă și el neîncre- neuroștiințe cognitive Antti Revonsuo crede că, derea față de adevăratul subiect al viselor în timpul somnului, creierul nostru scanează proprii. memoria emoțională. De îndată ce identifică Sigur că visele pot avea conținuturi urme ale unei emoții negative, construiește un diverse care se leagă de personalitatea visă- coșmar în jurul ei. Un fel de, zic eu, alertare de torului, de preocupările lui, de spaime, celule albe (leucocite) în jurul unei infecții. Un neliniști, dorințe. Pot fi mărunte secvențe de fenomen imunitar oniric. Coșmarul detonează viață cotidiană ori sondări profunde în mari amenințarea, o rezolvă și, deci, o neutralizează. teme obsesive. Altfel spus, încă o dată, ele au o O problemă ar fi că invazia in-otică („aproape diversitate și o diaprură de consistența celor de urechea noastră”, opus lui ex-otică, „departe din viața în stare de veghe. Sunt inele ale de urechea noastră”) a imaginilor horror înre- înlănțuirii existenței de la naștere spre moarte, gistrate peste zi poate fi receptată ca amenințare inele care nu merită nicidecum ignorate. și prelucrată printr-un coșmar, dar unul inutil, Gesturile noastre nocturne, onirice au un back- căci amenințarea e fictivă. Dar poate că nu e de ground la fel de complicat ca și cele diurne. Și tot inutil. Ororile rămân orori indiferent cum și în cazul unora și în cazul celorlalte, sunt la fel unde le experimentăm. de greu de interpretat, de înțeles toate detaliile. S-a făcut și analogia cu operațiunea de Rezolvarea grăbită și adesea superficială din curățare a unui computer de legături și stare de veghe e pereche cu graba de a rezolva

Mişcarea literară ♦ 43 a visului care duce la modificări aiuritoare de rea vie pot muri și crea. Față în față cu timpul perspectivă și condamnări la superficialitate, și cu moartea, ambele ne-reale, adică de oricât de profunde sunt sondările. necuprins în formule/ forme direct palpabile, Interpretarea viselor o înțeleg mai ales cu dar, totodată, foarte „reale” consumatoare ale visele ca subiect: ele interpretează date acumulate ființei muritoare, omul are doar soluția de creier; nu ca obiect (complement) care supor- ficțiunilor în lanț care să-i furnizeze surogate tă, așteaptă interpretări: ele trebuie interpretate. de adevăruri liniștitoare. Le descriu încercând să aflu care le e punctul de Realitatea, oricât de mari ne sunt plecare, ce anume din cunoașterea, știința, luciditatea, nu ni se dă în trecut le-a stârnit po- toate detaliile ei, ci își păstrează misterul; vestea, nu le inter- singura cale de a o controla (măcar iluzoriu) și pretez pe ele ca sem- de a o înțelege este ficțiunea, în sensul foarte ne premonitorii. Sau, larg de interpretare liberă și imaginativă/ mai exact, e la mijloc imaginantă de semne. Omul și viața/ moartea o dublă, multiplă sa sunt într-un anume fel pe care îl aproximăm interpretare. Creierul prin povești care nu-și pierd valabilitatea prin meu interpretează, în apariția unora noi. Visul e o complexă regim nocturn, ma- variantă de interpretare adăstând cumva în terialul acumulat de-a fundal, deloc ocolită de ambiguități, cu atât lungul anilor de viață mai mari cu cât omul ignoră, în general, și îl traduce sub soluțiile sale laconice și cifrate. forma unor povești Fantezia și visul sunt, s-a spus, prelun- parțiale, fragmentare. giri inconștiente ale activității conștiente. Nu Visătorul încearcă, la trezire, să deslușească sunt sigură că lucrurile stau întocmai așa. Ele interpretarea la care a „asistat” și mai interpre- sunt resimțite ca străine fiindcă nu sunt tează o dată, în regim diurn. „Adevărata” poveste explorate suficient de atent, de ațintit. nu e nicăieri. Sau e mereu pe drum, work in Inconștient înseamnă și involuntar. Dar progress. Ca mâinile lui Escher care se dese- fantezia și visul elaborează după niște reguli nează, la nesfârșit, una pe cealaltă. particulare, după un plan, chiar dacă acesta ne Ochiul care se deschide înăuntru – se rămâne parțial ascuns. Efortul creator e alt deșteaptă, ar zice Eminescu: „Dară ochiu-nchis nume pentru voință, pentru intenționalitate. afară, înlăuntru se deșteaptă” – și lucrează liber Chiar dacă orice emițător de text nu spune apare și în cazul visului. Omul în stare de exact ce vrea să spună, el se străduiește s-o veghe e mereu grăbit, nu adastă, hărnicia lui e facă. La fel, fantezia și visul se străduiesc să obligatorie dacă vrea să supraviețuiască. spună ceva. Parțiala noastră înțelegere nu le Visătorul, însă, chiar dacă se oprește pentru a aruncă nicidecum în irealitate. reîncărca baterii stoarse peste zi, are, dormind Aș introduce și o altă idee. Aceea a și visând, și o porție de lene la îndemână. măștilor. A teatrului. A rolurilor. Dacă în stare de Oprit din goana de peste zi, visătorul nocturn veghe vocea mea se întretaie cu vocile celorlalți are timp să exploreze alene și alte fețe ale și „adevărul” se încropește din confruntări cel vieții sale. mai adesea cu martori, în vis eu sunt, de fapt, Suntem, oarecum, predestinați prin singurul vorbitor. Visătorul lucrează ca un muritudine interpretării neobosite și imper- ventriloc. Cei care îi apar în vis spunând una sau fecte. Visului. Ficțiunea și poezia sunt alta nu sunt decât „împielițări” ale poveștilor instrumentele noastre firești de gestionare a scornite de vis pentru a pune ordine în depozitul morții ca referință de gradul doi și ca unic, subconștientului ori pentru a introduce ordinea suprem valorizator al existenței noastre convenabilă. Nici un personaj cu nume și chip limitate. Dacă am fi veșnici, ar fi obligatoriu real pe care îl visez nu vorbește el însuși, ci joacă, să avem determinări clare și posace în prin mine, rolul pe care visul meu ficționant i-l eternitatea lor. Numai imprevizibilul, mișca- prescrie. Iar rolul acesta nu ține întotdeauna

44 ♦ Mişcarea literară seama de ceea ce știu, la lumina zilei, despre un absconse, oricât de limpede ar fi țesătura anume personaj. Întocmai ca în opera de ficțiune, epică, pe care mi le transmite visul. Știu că toate personajele ascultă de scriitor/ visător, știe despre mine mai multe decât știu eu. fiindcă el le dă viață și cuvânt, dar, cum s-a Visele vorbesc într-un limbaj multi- observat adesea, teritoriul ficțiunii nu e unul dimensional alcătuit din sentimente, imagini și supus și docil până la capăt, uneori personajele conexiuni libere, ignorând linearitatea își îngăduie răzvrătiri, gesticulații pe cont cuvintelor și conceptelor din starea de veghe. propriu. Se vorbește despre „aripile” fanteziei Se crede că interpretarea viselor nu e altceva fiindcă aceasta, de tine stârnită și alimentată, te decât încercarea de a traduce simbolurile prin poate purta în zboruri scăpate de sub controlul care trupul nostru „ne vorbește” în somn. tău strict. Visul lucrează cu materialul clientului, Adică ne spune nouă despre noi lucruri rămase dar are inovații rebele, de mare designer. Poate în afund. ajunge să mă viseze el pe mine. Nu am visat, ci În visele mele se amestecă toate umo- am fost visată. rile, sunt rând pe rând și simultan bilioasă, În visele mele nu citesc niciodată cu melancolică, sanguină și flegmatică. Aș putea, adevărat. Cărțile apar mereu cu alte rosturi, iar poate, mărturisi o oarecare aplecare neagră a ce rețin din întâlnirea cu ele nu e chiar lectură. viselor mele. Ele restabilesc, astfel, o comple- Atunci când apare o secvență în care am în mentaritate necesară. Eul meu integrat, al față o pagină de citit, întâmplarea e, de fiecare zilei, e echilibrat, lucid, senin, înțelegător, dată, extenuantă. Literele îmi fug de sub ochi, exersându-și neîntrerupt ori cu rare și se regrupează fără oprire, nu apuc să prind un trecătoare ruperi stăpânirea de sine. Eul nopții cuvânt întreg, rândul se termină în ceață, nu se sfiește să lase libere frâiele, să împli- cuvintele nu se leagă. Repet la infinit nească la adăpost de ochi străini (chiar și cel încercarea, în van. Am un soi de dislexie al urbanității e unul străin, dacă e să credem onirică. Vii, mișcătoare, dezordonate, literele în subțirimea pojghiței civilizate a creierului nu mă ascultă. În cele mai fericite cazuri, se uman în miezul căruia paleo-creierul își face preschimbă în vietăți și mă scutesc de datoria de cap…) porniri reținute la lumina zilei. de a le citi. Relația stare de veghe-vis e aceea dintre Toate visele mele încearcă să-mi spună universuri paralele, dar intersectate. Asemeni ceva. E sentimentul stăruitor cu care mă visului și morții, viața este o experiență îndrept seara spre slujba onirică. Ca-ntr-un indirectă, infinit interpretabilă. Un text. roman detectivist, citesc semnele mereu

Irina Petraș, Pseudo-gothica 1

Mişcarea literară ♦ 45

Irina PETRAŞ

„Nu cred că poți porni la drum dacă nu crezi măcar tu în valabilitatea celor spuse de tine.”

– Stimată Irina PETRAȘ, încep cu o deja expertă în comentarii lungi pe marginea întrebare în mai multe trepte: cum debutează cărților studiate, ele îmi procurau cea mai un critic literar? Se aseamănă gestul său cu mare satisfacție. Aveam caiete întregi înțesate cel al unui poet sau prozator? Ai ratat vreun cu interpretări proprii și cu extrase din prefețe. gen beletristic înainte de a ajunge la critică Îmi plăceau, mai ales, Lucian Raicu și Mihail literară? Cum s-a produs debutul tău critic? Petroveanu. În primii ani de studenție, i-am A coincis cu „deschiderea”/ trezirea redescoperit cu încântare. Rebreanu și conștiinței de critic literar, cu convingerea că Bacovia, despre care ei scriseseră cărți, se vei îmbrățișa clar această profesie, sau numărau deja printre preferații mei. Debutul conștientizarea s-a produs mai tîrziu decît criticului care sunt a fost o recenzie despre Ion publicarea primului text? Vlad (Descoperirea operei, 1970) în ziarul – Debutul „absolut” s-a petrecut pe la local Năzuința de la Zalău, unde am fost 10-11 ani, când mi s-au publicat niște poezii profesoară, câteva luni, la Liceul Pedagogic, în Luminița, în Cravata roșie. Întâmplarea a repartizată imediat după absolvire (grație declanșat un potop de scrisori primite pe mediei mari, aveam dreptul să aleg un oraș, adresa școlii din toate colțurile țării, zeci, sute dar în Transilvania erau doar două posturi, la în fiecare zi vreme de câteva săptămâni. Apoi, Zalău și la Făgăraș. Am cedat Făgărașul unei în ziarul regional „Drum nou” din Brașov îmi colege care se trăgea din zonă). apărea, în 1962, o fotografie mare pe prima De ce critic literar? Am fost dintotdea- pagină cu legenda „de-o vârstă cu Republica”, una un pic profesoară, prin fire și vocație, în iar pe pagina 2 un fel de mic eseu despre cele sensul că bună-conducătoare-de-texte. Am două moduri de a trece prin viață, putrezirea și citit mereu cu gândul de a reține pentru mine, arderea; habar nu dar neapărat și pentru cei din jur. Citind mult Dialogurile am de unde prelu- (începusem pe la patru ani!), gustul s-a Mișcării literare asem chestia asta, format, am căpătat nu doar oarecare siguranță dar eram tare mân- în a decide ce e bun și ce nu, ci și autoritate, dră de ea. Nu eram mai puțin mândră că încrederea celorlalți în evaluările mele. Republica are, ca mine, 15 ani! Așadar, am Firește, e mereu vorba aici despre ceea ce mi început cu poezie. Scriam cu mare ușurință se pare mie că e într-un fel sau altul: nu mă poezie ocazională (evident, fără să știu că așa cred nicidecum vreun dumnezeu atoateștiutor, o cheamă!), orice eveniment de la școală ori dar nici nu cred că poți porni la drum dacă nu din familie putea fi rimat și ritmat pe loc. Mai crezi măcar tu în valabilitatea celor spuse de scriam și poezie mimetică, stârnită de specia tine. E un fel de contract tacit – eu, criticul, tocmai învățată la școală. În liceu, însă, eram promit să te observ cu o subiectivitate cât mai

46 ♦ Mişcarea literară obiectivă cu putință, în seama bibliotecii neliniștit, curios, dilematic, punând la lucru traversate și a gustului înnăscut și lucrat, iar rațiunea și emoția, vrând mereu mai mult tu, scriitorul, îmi acorzi credit. Aș mai adăuga tocmai fiindcă aproximează lucid puținul din doar că și criticul literar e, în viziunea mea, dotare. Lectura înseamnă un fel aparte de scriitor deplin. De aceea, mă bucur când se împreună, în care spune în cronici la cărțile mele de critică scriitorul și citi- literară și eseuri că am o frază frumoasă, cu torul se întâlnesc. falduri poematice și cu pagini înrudite cu Cititorul obișnuit proza, dar nu pot să nu mă încrunt în sinea iese marcat și lasă mea că aceste calități sunt înregistrate, totuși, textul traversat ne- ca abateri de la sobrul, scorțosul discurs atins. Dacă își po- academic. vestește experiența – asta e criticul, în Marea Bibliotecă a lumii e pentru mine fond, un cititor ca- chiar această continuă forfotă și reașezare re își verbalizează experiențele de lec- – E important sau nu pentru un critic tură –, textul iese literar să fie legat de un context/ fenomen din întâlnire marcat literar, să fie pe lîngă o universitate, revistă și el, oricât de puțin, mișcat. Marea Bibliotecă literară, cerc literar, sau e suficientă simpla a lumii e pentru mine chiar această continuă odaie a singurătății scriitorului? forfotă și reașezare. Așa încât singurătatea pe – Criticul literar a trecut, în majoritatea care pariez de-o viață e una bogată. cazurilor, printr-o universitate, printr-o Facultate de Litere. Cu care păstrează legătura Gândul sprijinit pe cărți, iar privirea, pe fie că e dascăl ori ba. Apoi, criticul publică în dealuri reviste literare, deci apar nenumărate alte le- gături cu redacțiile, chiar dacă nu lucrează el – Ce a însemnat Clujul literar pentru însuși în una. Cât despre cercuri și cenacluri formarea ta ca scriitor? Mă gîndesc la uni- literare, fără a le nega ori minimaliza im- versitate, reviste, edituri, prietenii literare, portanța, să spun că experiența mea se reduce climat literar… la o participare la Cenaclul Tribuna, prin – Fac parte din generația 70, din gene- 1966-67. Lume multă, fum să-l tai cu cuțitul, rația Echinoxului prim, originar. Anii mei de vânzoleală, zgomot. Vreo doi se iau la harță, facultate s-a întâmplat să coincidă, am mai se întretaie vocile, nu se mai înțelege nimic. spus-o, cu cea mai deschisă și mai promi- Se ridică atunci cineva și întreabă bubuitor: țătoare perioadă a României postbelice: 1965- „Cui prodest?” Nu știu la ce se referea, nu mai 1970. Au fost ani de o seninătate absolută țin minte care era tema de luptă, dar întrebarea (dacă e ceva absolut în lumea muritorilor) mi s-a părut că mă vizează. Cui folosește?! care ne-au marcat definitiv. Îmi plăcea orașul Mi-am răspuns șoptit: „mie nu!” Și n-am mai cu grădinile lui, bibliotecile erau locuri călcat niciodată prin vreun cenaclu. Vorba lui privilegiate și mirabile – chiar și obținerea Robert Șerban, „cred că cel mai bun cenaclu (fără prea mare greutate) a unei cote secrete este biblioteca mea”. făcea parte din minunile acelei vremi – nu Am simțit întotdeauna cititul ca ieșire erau decât obstacole firești ale inițierii. din hotare pentru o mai bună, lucidă re- Aveam abonament ieftin la teatru și la așezare între limite. O închidere deschisă. Iar filarmonică, puteam să-mi cumpăr toate criticul e, în primul rând, un cititor. Refugiul cărțile noi (aproape zilnic apărea o carte nouă, în literatură (fie el ascunzătoare ori tranșee) până nu de mult prohibită, ori o traducere de este, pentru scriitor și cititor deopotrivă rangul întâi din literatura universală). La (amândoi homo sau animal fingens, funciar- Arizona, o cafenea celebră printre filologii mente dependenți de imaginar), unul activ, câtorva generații, botezată astfel de Virgil

Mişcarea literară ♦ 47 „Bill” Stanciu, excelentul traducător și și Adriano Celentano și Adamo, Tom Jones și profesor anglist, aveam „pile” și puteam primi Joan Baez ori Charles Aznavour –, până mult cafeaua și fără frișcă (!). În 1968, apărea după miezul nopții, când porneam spre casă/ Echinoxul (care, iată, împlinește o jumătate de cămin pe jos, printre armate de măturători de secol!). Toate visurile păreau să se trans- stradă (pe atunci, zăpada nu adăsta pe străzi forme, ca de la sine, în realitate. Greutățile nu mai mult de o oră, două, iar eu eram indignată ne speriau. Aveam o privire larg înțelegătoare că e socotită gunoi, adunată degrabă și cărată asupra lumii, privire care nu ne-a părăsit în afara orașului... les neiges d’antan). niciodată cu totul. Doar cei din generația mea Prin 1975, am început să public constant pot înțelege exact ce vreau să spun. Pentru la îndemnul lui Mircea Zaciu (în Steaua, ceilalți, am părut adesea niște ciudați. La un Tribuna, Transilvania, Ateneu, Tomis etc.) – moment dat, se întreba cineva de ce tac critică literară, traduceri din franceză și șaptezeciștii. Nu despre tăcere e vorba. În engleză. După plecarea din țară a lui Gelu general, cred că suntem o generație așezată, în Ionescu, am ținut, la Steaua, Cronica sens ardelenesc. O generație care își vede de traducerilor. Eram asistentă la Catedra de treabă fără ieșiri zgomotoase în prim plan. română pentru străini și participam la diverse Excepțiile – câte sunt – nu fac decât să sesiuni științifice. Cel mai rotund mi-au rămas confirme regula. în minte Colocviile critice ale „Transilvaniei”, ținute an de an la Sibiu. Prilejuri excelente de a con-vorbi despre „ale noastre”. Dezbaterile erau, nu de puține ori, furtunoase, la primele ediții se contura chiar o „ceartă între vechi și moderni” (Ion Ianoși). Se întâlneau, scoțând scântei, metode tradiționale cu altele de ultimă oră (semiotica, de pildă, era încă o trufanda șocantă). Tradiționalismul și noul val invocau, în apărarea punctului de vedere, artilerie grea. Numele unor Lovinescu, Vianu, Zarifopol, Caracostea, Călinescu, M. Dragomirescu păreau să furnizeze argumente valabile și greu Lansare Viața mea de noapte și Transilvania din cuvinte USR de contrazis și unora, și altora. În 1980, am debutat editorial la Dacia Atunci, la început, nu simțeam nicio cu o variantă a tezei de doctorat despre Camil nevoie de revoltă. Lucrurile îmi păreau a fi Petrescu (m-am înscris la doctorat, la cum trebuia/ puteau să fie. Casa de Cultură îndemnul aceluiași Mircea Zaciu, cu care era (în) inima vieții studențești (fusese făcusem un curs special Camil Petrescu, în construită și cu sute de ore de muncă 1978; l-am susținut în 1980, fără să fiu patriotică; amănuntul nu mi se părea de rușine membră de partid și fără să fiu întrebată de ce – nu m-am ferit niciodată să pun umărul la nu sunt). Textul era destul de stângaci, cam lucruri bune ne-trecute anume în „fișa patetic și prea dezinvolt atunci când biblioteca postului” meu). Seara, părea un vapor cu toate din spate nu-mi era încă destul de mare ca luminile aprinse. Aici se țineau balurile să-mi pot permite dezinvolturi. De aceea am balicilor (bobocilor), primul contact fiind, și scos o variantă cu totul schimbată în 1994, așadar, unul încărcat emoțional. Tot aici, apoi alta în 2003. Pe vremea aceea, se știa că dansurile de sfârșit de săptămână, cele mai să debutezi nu e chiar mare lucru, dar să scoți spectaculoase (căci erau nenumărate), unde ne a doua carte e mai greu. Un manuscris al meu etalam fustele de tergal plisat și ciorapii de a zăcut ani în șir la Editura Eminescu. Așa se nailon cu dungă, ori pletele abia desfăcute din face că a doua mea carte a fost cerută de cozi. Toată Piața Păcii (Lucian Blaga, astăzi) Editura Dacia, abia în 1989, când am scris răsuna de muzici – Beatles, Led Zeppelin, dar despre Eminescu, Creangă și Veronica Micle,

48 ♦ Mişcarea literară la centenar. După ’89, am scris, e adevărat, ce, nite dacă îl știai îmblânzi. Mama ne cânta cât și cum am vrut. uneori, serile, „Clujule, măi Clujule...” și Altfel, singuratică și deloc atrasă de „Lung e drumul Clujului...”, cântece interzise viața de cârciumă ori de cafenea, nu mi-am atunci, când eu nu aveam mai mult de 4-5 ani. „băut” debutul, ca să zic așa, n-am chefuit de Câteodată, mai veselă, ne cânta despre ploaia bucurie. Parcă mai emoționant a fost debutul care vine de la Cluj. Lucrurile se limpezeau ca pictor. Am amintiri vii de la primul încet-încet: Clujul era un loc mai special din vernisaj, din 1976. La galeriile revistei care plecau toate ploile mari ale lumii. Cu el „Tribuna” se expunea asiduu, se scoteau puteai vorbi, chemându-l ca pe un prieten pliante color an de an (Octavian Bour era rătăcit – măi, Clujule –, chiar dacă nu-i era la meșterul lor). Mă îndemnase să fac o îndemână să-ți răspundă – vezi drumul cel expoziție Nae Prelipceanu, vecinul meu de lung. Oricum, merita să-i ieși în întâmpinare. palier, pe atunci. M-a prezentat D.R. Popescu, Ne-am întâlnit, Orașul și cu mine, în a ținut s-o facă, deși nu mă cunoștea foarte 1965, odată cu venirea mea la Facultate. bine, eram o începătoare și la scris, și la Clujul, locul meu de mijloc, de întâlnire pictat. D.R. își revărsa atunci generozitatea ultimă a celor două jumătăți – Sibiul mamei și asupra tinerilor cu (aproape) nesăbuință. Maramureșul tatei –, are câte ceva din cei pe – Ai un Cluj al tău, așa cum era mărtu- care i-am cunoscut. O umbrelă deschisă grăbit risit de Petru Poantă? Care ar fi acesta? sub ropotul ploii îmi aduce în minte figura de -– În 2005, publicam cartea Despre dascăl din alte veacuri a lui Aurel Gurghianu, locuri și locuire. Un subcapitol se numea tot așa cum un măr verde, cât o nucă, mai stă Clujul meu. Un an mai târziu, Petru Poantă își încă în palma-cuib a poetului, cea în care, la încheia prima carte despre Cluj, Oameni și Sovata, aduna fructe pădurețe pentru o licoare locuri. I-am împrumutat titlul. Tot eu am fost miraculoasă numai din întâmplare și neștiință „nașa” cărții lui despre Echinox. Mi-a plăcut numită de oamenii de rând oțet. O anume întotdeauna să mă joc de-a dătătorul de nume, încrucișare de străzi, cenușie și fără istorie onomaturgul. Am inventat și cuvinte noi, cum publică – o traversez zilnic –, răsună încă de ar fi muritudine (condiția însăși de a fi muri- glasul lui Marian Papahagi: acolo ne-am tor; nu e murire, adică infinitivul lung al întâlnit într-o foarte dimineață și am pus, preț morții ca eveniment punctual, și nici morta- de-un ceas dens și memorabil, țara și litate, adică statistică) și romantitate (pereche universul la cale. În colțul din fața Librăriei cu clasicitatea, depășind în cuprindere roman- Universității (dintotdeauna loc de întâlnire a tism-clasicism și ignorând epocile). Primul a „filosofilor ageri ai răspântiilor”, cum îi prins. numea un jurnalist din Patria interbelică), Ardeleancă fiind, cu rădăcini în întrezăresc silueta argintiu-filigranată a Maramureș și Sibiu, la noi și acasă înseamnă Profesorului Mircea Zaciu, cel pentru care pentru mine locuri înconjurate de păduri și Transilvania era „ca o imensă scenă”. Firește, dealuri. Privirea nu se oprește/ poticnește în nenumărate locuri și unghere, cu miresme și ele, ci se sprijină, își recunoaște reperele, lumini fragile, păstrează încă urma părinților poate visa, în tihnă, depărtări. Într-un fel mei, care nu mai sunt. ciudat, dealurile de jur împrejur nu închid Locurile te impregnează pentru totdea- orizontul. Lumea cea mare e imediat după una, tu lași ceva din trecerea ta asupra lor, dar deal, oricând la îndemână, atât de la îndemână amândouă întâmplările sunt, după o vreme, că nici nu prea merită osteneala să faci drumul mentale. În realitate nimic nu mai e cum a până acolo de vreme ce gândul e atât de fost, nimeni nu mai e ce-a fost. Ficțiunea/ priceput călător. Gândul sprijinit pe cărți, iar povestea e dublă și cețoasă și, mai ales, privirea, pe dealuri. interpretabilă la infinit. S-o re-spui periodic Clujul a fost pentru mine mai întâi un pentru a-i degusta devenirile e datoria fiecărui cuvânt plin de taine, „oprit” și primejdios, dar locuitor. și foarte cald, promițând lucruri nemaipome-

Mişcarea literară ♦ 49 – La Cluj-Napoca exista – sau mai exis- – Un critic literar trăiește în cele din tă – un loc aparte unde scriitorii se întîlneau urmă prin cărțile care se scriu în jurul său. Îți ei între ei. Ce-a fost și ce a rămas Cofetăria oferă acest context toate cărțile așteptate Arizona? Am descoperit Arizona pe cînd eram întru împlinirea scrisului tău? elev. Mai are orașul asemenea locuri, unde – O, da. Cărțile au fost mereu potop în scriitorii să-și trăiască iluziile profesiei? jurul meu, de toate felurile și pentru toate – Am pomenit mai sus Arizona, locul gusturile. Am avut un statut privilegiat la întâlnirilor mirabile din tinerețea noastră. bibliotecile la care am fost abonată de-a Acum s-a stins. Nu a găsit nimeni o soluție de lungul anilor și am putut rătăci în voie prin salvare a unui loc al memoriei culturale. largi, adânci, labirintice depozite de carte. „Sfânta” proprietate privată s-a dovedit mai Prin urmare, am contractat de timpuriu și tare. La fel s-a întâmplat și cu Croco. Sunt pentru totdeauna tristețea de a nu putea astăzi multe și mărunte locuri de întâlnire, dar cuprinde totul și urgența de a citi cât mai mult niciunul nu mai are magnetismul și atmosfera în scurta mea viață de muritoare. Sunt Arizonei. Că abandonarea ei a fost o greșeală nenumărate cărți de literatură, cosmologie, o poate „dovedi” și faptul că nicio afacere filosofie, artă pe care aș vrea să le citesc și încropită în locul ei nu durează. De parcă timpul nu mă lasă. Problema e, mai nou, că locul însuși nu s-ar lăsa adjudecat de alții… mulțimea cărților seamănă cu o viitură, masa de lucru se surpă sub greutatea lor, mă strecor cu greu printre maldăre de cărți spre vechiul meu fotoliu de cititor. Cum spuneam în răspunsul la o anchetă din România literară, multele sute de pagini scrise în jumătatea de veac de slujbă critică despre multe sute de scriitori îmi dau un (alarmant) sentiment al unei datorii (?) încheiate. Pe cale de consecință, e tot mai acută dorința de a scrie exclusiv despre temele mele: muritudine, feminitatea limbii, locuire, oniric. Și pictura mă ispitește tot mai des în fața șevaletului.

Scriitor-scriitor ori scriitor-critic, scrii dintr-o nevoie interioară

– Poate fi identificată la ora actuală o La Cafeneaua Klausenburg cu Petru Poantă, Ion Mureșan, tendință sau o „direcț ie” critică în literatura Alexandru Vlad română actuală, pe care o urmezi sau o ilustrezi (și) în demersul tău critic?... – De fapt, Cluj-Napoca poate oferi unui – Mecanismul lecturii – pus în mișcare critic literar tot ceea ce are acesta nevoie de toți cititorii, critici ori nu, ai unui anume pentru a se împlini profesional? moment istoric – e extrem de complicat și – Fără îndoială. Orice loc din lume o scoate la suprafață autori și cărți după reguli poate face. În cele din urmă, ai nevoie doar de subsumabile Acordului Fin din cosmologie. o bibliotecă și de o conectare la internet. În lumea de azi, de o libertate a Presupunând, firește, că lecturi teoretice ai alegerilor (în toate zonele existenței umane!) acumulat destule, că nu ți-ai pierdut interesul împinsă uneori până la dezordine, orice pentru ceea ce se întâmplă în teritoriul manieră de interpretare e acceptabilă. Aș literaturii, că ai talentul necesar de a prinde în adăuga și că, aparent paradoxal, și interdicțiile cuvinte memorabile ceea ce crezi despre și regulile sunt la fel de „libere”, ajungându-se cărțile tocmai citite. până la contradicții violente și blocaje…

50 ♦ Mişcarea literară Tipurile de critic literar numărate de T. S. critică. În acest context, ce are și ce nu are Eliot (vezi eseul A-l critica pe critic, apărut în critica noastră literară de azi? Tribuna nr. 237-238/ 2012, în traducerea lui – Răspunzând la o întrebare a revistei Virgil Stanciu) sunt în funcțiune toate: criticul Vatra despre critica universitară, spuneam, profesionist, a cărui critică literară este printre altele, că fac această diferențiere: „principalul (poate unicul) pașaport pentru critică universitară/ critică ne-universitară, celebritate”, numit și supra-recenzentul, doar fiindcă mi se cere anume. Altminteri, nu fiindcă el este nu o dată cronicarul oficial al există, în cele din urmă, decât critică bună și unei reviste sau al unui ziar, poate fi, dar nu e mai puțin bună (în sensul competenței „neapărat un poet, dramaturg sau romancier teoretice, al gustului, al expresivității). ratat”; criticul entuziast, avocat al unor autori Condiția de profesor activând la catedră – care uitați sau disprețuiți pe nedrept; criticul pretinde disciplină, rigoare, obsesia, în sens academic și teoreticianul (numit la noi „critic bun, de a fi exact, clar, convingător etc. – nu universitar”) care combină predarea cu critica dăunează dacă vorbim despre un critic/ literară originală; o subclasă ar fi cea a scriitor „adevărat”, cum e numit în chestionar. criticului specializat într-un anume subiect, Criticul care își acoperă titulatura este mereu dar putând „investiga orice operă literară și inevitabil „un fel de” profesor, adică o poftește”; poetul care scrie critică literară, autoritate care are sau își asumă/ își „cunoscut în primul rând pentru opera sa construiește datoria/ dreptul de a alege, de a lirică, dar și cea critică să-i fie apreciată da note, de a sfătui. Ambele sunt meserii pentru meritele proprii”. Scriitor fiind, criticul sobre, lucide, responsabile. Există, desigur, e, până la urmă, liber să combine toate aceste universitari care nu vor fi niciodată critici situări, să le forțeze limitele și să ajungă la importanți fiindcă le lipsește talentul, adică obiectivitatea subiectivă a gustului său propriu ceva greu definibil. Dar nu există critici – liber și atent controlat, imaginativ, dar importanți fără stofă de profesor. Cercetarea păstrând intacte legăturile cu reperele textului științifică și lecturile teoretice premergătoare comentat. nu lipsesc nici din cea mai măruntă cronică În ce mă privește, în ciuda atenției și ori recenzie dacă e vorba despre un ins care își conștiinciozității cu care am secondat cărțile respectă vocația și rostul. Dar există vremii, cred că un critic nu are neapărat și cercetători științifici excelenți care nu vor fi anume datoria de a asigura „sănătatea” niciodată critici importanți, iarăși chestiune de literaturii contemporane lui, că nu trebuie să talent. și-o ia în sarcină prea strâns, nu e dator, în Revenind la întrebarea ta, știm cu toții absolut, nimănui, e un scriitor ca toți ceilalți că, la noi, nu se poate trăi din scris. Discuția e cu dreptul asigurat la subiectivitate și răs- prea veche și prea încâlcită ca să o reiau aici. fățuri. Și scrisul său e liber și personal(izat). Pot spune doar că scrisul e vocație. Prin Cititul, recititul, interpretarea sunt „trăsături urmare, nu cu gândul la remunerări scrii. omenești” pe care el le transpune în textul său. Poate pe asta se și bazează neglijenta noastră Ca orice artist și funcție de talentul la societate. Oricum, am făcut atât de multe îndemână. lucruri fără să fiu plătită, încât am dobândit un – În condițiile în care literatura de azi fel de imunitate la greutăți și lipsuri. Ba chiar este slab finanțată prin politicile de stat, mi-am perfecționat abilitatea și plăcerea de a profesia de critic nu este prea tentantă. Nu se face mult cu puțin. poate trăi din scris în general, cu atît mai – Au fost situații în care, prin ani, avînd puțin din critica literară. Am putea spune că e în vedere creațiile ajunse sub ochii tăi (critici) preponderentă critica universitară, ai cărei să-ți schimbi părerea despre un scriitor sau reprezentanți își asigură traiul prin alte altul, în bine, sau, poate, în mai puțin bine? îndeletniciri decît scrierea de cronici literare, – Răzgândirile mele țin de disciplina atîta vreme cît revistele își fac și întrețin lungului nasului. Nu cred că ceea ce spun foarte greu – cu mici excepții – o echipă despre o carte/ un scriitor la un moment dat e literă de lege. Revin cu completări și retușuri

Mişcarea literară ♦ 51 de câte ori apare ceva neașteptat în scrisul încrederea că, în durata lungă a istoriei, rezistă cuiva. Toate lecturile mele sunt într-o mișcare ce merită să reziste (vezi funcția hordică – de continuă, se răz-gândesc neîncetat în ambele la hoardă – a ritmului autentic descrisă de sensuri ale verbului: de gândire nouă, reluată, Marcel Moreau). și de gândire mai bună, căci având la Pe de altă parte, s-au tipărit dintotdea- îndemână date/ instrumente noi. Fiecare bună una cărți bune și cărți proaste. Gloria celor din carte nouă aduce modificări ale reliefului meu urmă – întâmplătoare sau forțată anume din interpretativ, reașezări, alte accente. În încer- diverse pricini – e efemeră și nu se aleg, în carea de a identifica versúra unui autor sau a timp, decât cele bune. Durata acestora nu e unei perioade, mi se dezvăluie adesea pusă în primejdie de maculatură. Cel mult, organizări până mai ieri secrete. Răz-gândirea ieșirea lor la suprafață e temporar bruiată. În e o bucurie în plus. Dar nu mi s-a întâmplat să durata lungă a istoriei, nici destinul scriito- mă înșel teribil în legătură cu vreun scriitor, să rului adevărat nu e amenințat de puzderia de fiu obligată la răsturnări spectaculoase ale „autori” efemeri. Însă, la nivelul strict al verdictului prim, fie ele de semn pozitiv ori prezentului, situația ar putea fi stânjenitoare. negativ. Dar nu cred nicidecum că merită să-mi pierd vremea cu demolarea cărților proaste. Ele mor singure, n-am nicio îndoială. Mi se pare mai folositor pentru instrumentarul meu critic să citesc cât mai multe cărți bune. Nu pot lăsa deoparte cărțile unor, de pildă, Bachelard, Baudrillard, Barthes, Marcel Moreau, Umberto Eco, Julian Barnes, Ortega Y Gasset, Laurent Jenny, Pascal Bruckner, Borges, Alain Bosquet, Einstein, Nietzsche, Jung, Stephen Hawking, Richard Dawkins, Yuval Noah Harari, sau ale românilor Noica, Liiceanu, Cioran, Al. Paleologu, Radu Menuț Maximinian, Olimpiu Nușfelean, Irina Petraș, Cosașu, Andrei Cornea și așa mai departe Andrei Moldovan, Icu Crăciun pentru a mă dedica demolărilor de maculatură. – Scriitorii sunt individualități mai mult – Criticul literar, cel care mînuiește sita sau mai puțin definite… În această diversitate critică, prin care speră să treacă atîția scrii- și în situația dreptului oricui de a scrie, nu tori, este un orgolios sau un smerit? Alege trăim oare o proliferare a veleitarismului și sorții literari și în același timp nu se poate mediocrității în perioada postdecembristă? nutri decît din ceea ce-i oferă scriitorii… Mediocritatea, agresivă, poate falsifica aștep- – Relația dintre scriitor și critic are, tările de lectură, poate obosi spiritul receptiv, cred, cel puțin două fețe: una de egalitate, plus că e inventivă în atragerea unor ajutoare amândoi fiind scriitori și având interese și financiare. Cine ar trebui să scrie despre probleme comune, a doua, de contract liber cărțile proaste? Cum s-ar putea pune consimțit. Cum am spus deja, criticul e cel lucrurile în ordine? Exagerez oare abordînd care alege să urmărească scrisul celorlalți și și această temă? să-l secondeze cu scrisul său. În fond, scriitor- – Distanța pe care mi-o dă gândul scriitor ori scriitor-critic, scrii dintr-o nevoie permanent al muritudinii mă face să fiu ori să interioară. „Temele” sunt și pentru critic la par nepăsătoare când e vorba despre felurite alegere. El, criticul, nu are alt instrument de bătălii de-o clipă și cu mize, pentru mine, lucru decât cuvântul. El scrie despre literatură îndoielnice în care se ambalează prieteni/ dinăuntru, cu aceleași materiale. Uneori, o cunoscuți de-ai mei. Tot astfel, nu văd crize, pagină de critică, istorie ori teorie literară cataclisme și rupturi peste tot. Deși țin la poate fi mai expresivă, mai emoționantă chiar moștenirea culturală a omenirii, nu cred că decât una de proză ori decât un poem. Cred că trebuie păstrat și conservat totul, cu orice preț. scriitorul/ criticul e o personalitate puternică Acest cu orice preț îmi dă fiori. Am toată și ego-centrică, destinată singurătății și singu- larității, ca orice artist.

52 ♦ Mişcarea literară Pot relua aici descrierea în cinci puncte să nu mai spun de cărțile scoase sub egida oximoronice pe care am făcut-o scriitorului. Filialei. Și de suflul dat grupurilor de scriitori Deci și criticului literar: orgolios până la din diferite zone transilvănene. Care e umilință; nesigur și copilăros până la filosofia acestui demers scriitoricesc? nerușinată sfidare; mincinos (ficționar?) senin – În acești ani, am investit mult timp, obsedat de ADEVĂRURI; strângător cu energie, nervi pentru că, ajungând în fruntea drepturile și risipitor cu datoriile; locuitor Filialei, m-am simțit nu conducător, ci om în (genial, câteodată!) al limbii române tânjind slujba celorlalți. Toate proiectele în care m-am angajat, singură și de bună voie, au recunoașteri neapărat „străine”... pornit din credința că lucrurile ar putea merge – Te preocupă gîndul de a scrie o istorie mai bine dacă am re-construi împreună a literaturii actuale, „legată”, cum s-ar zice, spiritul comunitar. Cred în forța bunei avînd în vedere că dispui deja de un material vecinătăți. O bună vecinătate a scriitorilor, cu semnificativ? Poate o Istorie a literaturii diferențele lor cu tot (de etnie, de sex, de ardelene?!... vârstă, de atitudine, de umoare etc.). Scriitorii – Nu. „Efectul de istorie” va fi unul Filialei clujene sunt personalități puternice și secundar lecturilor mele de o jumătate de distincte cu opere de valoare nu doar veac. Nu am urmărit exhaustivitatea și nu am națională, ci și internațională. Scrisul lor nu e gândit cărțile mele ca istorii. Culegerile de provincial decât dacă suntem de acord că comentarii critice și eseuri: Literatură română lumea de azi în întregul ei s-a provincializat; contemporană – secțiuni, 1994; Cărțile dece- nu e marginal, căci centrele sunt azi niului 10, 2003; Cărți de ieri și de azi, 2007; pretutindeni; și nu e minor decât dacă uităm Literatură română contemporană. O pano- că existența unui popor se probează și se ramă, 2008; Literatură română contempo- asigură prin Cultura sa, chiar dacă statura rană. Prelungiri, 2010; Divagări (in)utile. artistului pare azi minimalizată. Pe toate Viață și literatură, eseuri, 2012; Oglinda și acestea bizuindu-mă, am lansat proiectul drumul. Prozatori români contemporani, Scriitorul în Cetate. Felul în care au răspuns 2013; Vitraliul și fereastra. Poeți români scriitorii la provocările mele este o dovadă că nu m-am înșelat. Alte amănunte pot fi găsite contemporani, 2015; De veghe între cărți. pe site-uri (www.uniuneascriitorilor- Scriitori contemporani, 2017 (vezi detalii pe filialacluj.ro; www.societateablaga.ro; www.irinapetras.ro), sunt panorame ale scri- https://festlitcj.wordpress.com/) sului meu despre cărțile altora. Când și când, am făcut un pas înapoi și am avansat niște concluzii. Probabil că această mișcare intră și în definiția unui istoric literar cu ambiții. Nu le am. Îmi convine perfect suspendarea pano- ramelor libere și deschise.

Se cuvine să existe o disciplină a spunerii fără de care societatea devine irespirabilă și de nelocuit

La Marșul lecturii, FICT, cu Dinu Flămând, Corin Braga, Ionuț – În fond, ești un exemplu fericit de Vulpescu – ministrul culturii, Acad. N. Manolescu, Vasile Dâncu, scriitor-orchestră: critic literar, editor, pictor, Ilie Rad manager, cum să zic?, al vieții literare clujene… Scriitorii din Filială te iubesc – Cine trebuie s ă cultive interesul pen- pentru ceea ce faci în calitate de președinte al tru lectură? Școala? Doar școala? Sau și Filialei Cluj a USR. Filiala, „animată” de scriitorii, prin mijloace specifice? Sau scrii- tine, este una dintre cele mai active din țară. torii trebuie să se limiteze doar la coala de Festivalul Lucian Blaga și FestLit-ul și-au hîrtie, pe care își transmută viața?... consolidat deja o tradiție, sînt un reper – Sătul de atâta realitate agresivă, tot extraordinar pe harta literară a României. Ca mai haotică și mai asemănătoare în toate

Mişcarea literară ♦ 53 colțurile lumii, dar mai ales de atâta vorbărie comunicarea publică, a zice e înlocuit de a agresivă – cum spuneam într-un eseu, dezvălui, cu varianta mai tare a demasca. Nu exotismul a devenit un termen… exotic, căci mai există a doua șansă, îndreptările de erori nimic nu se mai petrece „departe de urechea se pierd în viitura noilor non-știri, la fel de noastră”; zarva cu sens ori fără a mijloacelor suspendate, eliberate de datoria de a-și dovedi de comunicare e „in-otică”, ne țiuie în urechi valabilitatea. Nimic nu se mai spune/ zice bruind îndrăzneala oricărui gând pe cont pentru a arăta celorlalți un lucru cu toată propriu –, cititorul își dorește iarăși, revenind bogăția lui de sensuri, ci se demască pentru a la condiția umană autentică, Poveste. Nu i-aș stârni curiozitatea în clipă. Se promit, cu litere zice neapărat nevoie de imaginar ca înlocuitor de-o șchioapă, descoperiri șocante, titlurile de realitate. Întoarcerea la ficțiune mi se pare clocotesc de furie și iresponsabilă încântare, revenire la normalitate. Adevărul și Liber- dau jos măști care nu există și scot la iveală tatea, cu majuscule, au fost și sunt mari iluzii. lucruri care nu s-au ascuns. Pornind de la Nu o răsturnare de regim, oricât de spectacu- dreptul publicului de a ști, se ajunge la loasă, va vindeca omul de marile, vechile, abuzarea oricărei forme firești de privacy. A eternele sale angoase. Omul e muritor și dezvălui e, de multe ori, sinonim cu bârfa, singur, iar adevărul și libertatea sunt chestiuni calomnia, cu gura lumii care anunță cataclis- ce nu acceptă majuscula fiindcă nu o pot me, boicoturi, bombe, cutremure, catastrofe. acoperi. În aceste condiții, ieșirea scriitorilor Multe, de nu toate, de mucava strident în lume, în întâmpinarea cititorilor, e nece- colorată. În cultura/ literatura/ societatea sară, căci înseamnă să profite de un context român(easc)ă se vorbește prea mult, excesiv, favorabil tocmai fiindcă e, din nou, atins de despre toate, și nu se discută cu adevărat despre posomorală, lehamite, disperare. Dar nu și nimic. O discuție presupune ajungerea la un obligatorie. Fiindcă nimeni nu poate forța acord, găsirea punctului de convergență al mai apropierea, re-întoarcerea la lectură. Nimeni multor opinii și, implicit, gândirea pasului altcineva decât valoarea cărții. Care se scrie în următor, de făcut spre folosul unui cât mai mare singurătate. număr de indivizi. Etimologic, a discuta înseamnă a scutura (inclusiv prejudecăți, aș zice), a examina atent, a risipi (ceața, de pildă). Vorbăria, cleveteala și clevetirea, în schimb, macină nervi, consumă inutil timp, se află în treabă. Non-evenimente și non-știri se bulucesc asupră-ți, într-o gureșenie de „strânsură și năvală”, de îndată ce scoți capul din liniștea ungherului umbratic (umbratilis vita) de cititor. Există/se cuvine să existe o disciplină a spunerii fără de care societatea devine irespirabilă și de nelocuit.

Irtina Petraș, Olimpiu Nușfelean – la Filiala Cluj a USR Limba română este pentru scriitorul român – Fiind în miezul vieții literare în gene- patria definitivă ral, nu doar clujene, poate ai un ochi și – Literatura din Ardeal mai dezvoltă azi pentru felul cum aceasta se desfășoară în un aspect specific? Formulez întrebarea și în diurnul ei. Ce predomină în viața literară contextul Anului Centenar. Cum se situează actuală: prieteniile, găștile, cercurile de scriitorii din Transilvania în raport cu interes, boema gratuită sau însingurarea? Ce propensiunile pe care le-ar putea dezvolta fel de gălăgie se aude? Uneori gălăgia nu-i marcarea a o sută de ani de la Marea Unire? prea fericită pentru viața de breaslă… Sau: Pot da scriitorii ardeleni o bună măsură a scriitorii de azi sînt „polemici” sau „certă- anului istoric prin care trecem? reți”? Ce-i mînă în această luptă? Deși, cred, – Limba română este pentru scriitorul Cluj-Napoca nu-și dezminte… seriozitatea. român patria definitivă. Pentru mine, locuirea – Din păcate, scriitorii n-au fost ocoliți e aproape la fel de importantă. Cred în de boala vremurilor noastre. Astăzi, în

54 ♦ Mişcarea literară modelarea la care ești supus de locurile în care apartenenței pentru a defini lapidar o operă, o te naști, crești. Cât despre Ardeal ca „centru al perspectivă, o atitudine. Însă, dincolo de toate culturii noastre”, om fiind, și ardeleancă, pe aceste ticuri ale diferenței pașnice, scriitorii deasupra, sunt tentată, preț de-o clipă, să români din prima linie sunt, pentru mine, pur spun: „Da, așa-i!” Însă gândul al doilea îmi și simplu scriitori români. arată că ar fi cel puțin o exagerare. La un – Ce face Filiala Cluj a USR pentru inventar rapid al marilor scriitori români pe Centenar? care pariez – Eminescu, Creangă, Caragiale – Am lansat anul trecut o antologie, (I.L. și Mateiu), Bacovia, Blaga, Rebreanu, Transilvania din cuvinte, ca prolog la 2018, Camil Petrescu, Arghezi, Hortensia Papadat- anul Centenarului Marii Uniri. Va avea anul Bengescu, Cioran, Mircea Eliade, dar și Marin acesta o ediție revizuită, aniversară. Am Preda, Sorescu, Eugen Barbu, Nichita gândit-o în continuarea Clujului din cuvinte, Stănescu –, constat îndată că nu ardelenii sunt antologia din 2008. Mi-am pus întrebarea: Ce cei mai mulți. La contemporani, lucrurile stau, mai simt/ gândesc scriitorii când se rostesc pentru mine, cam la fel. Sigur, Școala cuvinte precum țară, neam, limbă, vatră, Ardeleană avea o conștiință patetică a datoriei istorie națională, identitate națională? Sunt culturale față de neam, dar cronicarii moldo- dintre cei care cred că tăvălugul uniformizator veni ori Cantemir nu erau mai puțin harnici în al globalizării nu va duce la ștergerea a fi „vistiernici” ai istoriei neamului. Pe diferențelor, ci la o nouă aducere a lor la Eminescu l-a debutat Iosif Vulcan, însă argu- suprafață ca garanții ale unei existențe cu mentele de acest fel nu au suficientă greutate sens, personalizată prin Cultură, alături și și nu acoperă complexitatea fenomenului. împreună cu celelalte neamuri și limbi. De Căci, de pildă, Titu Maiorescu, reper funda- altminteri, cred că, în general, proiectele mental al începuturilor noastre literare și editoriale dedicate Centenarului Marii Uniri culturale, are rădăcini ardelene, studii apu- promit să fie o reușită. Pe fondul absenței unui sene, „desant” ieșean și încheiere bucureș- program coerent și necontroversat la nivel teană; Coșbuc ori Rebreanu, ardeleni de frun- național, Cărțile Unirii vor aduce în atenția te, s-au afirmat deplin la București. Eforturile publică figuri, evenimente, documente istorice în sensul propășirii culturale se repartizează importante pentru statura noastră identitară. extrem de echilibrat pe cele trei provincii Vor propune împreună o lecție de istorie într- românești. Circumstanțe istorice au putut o vreme minată de ezitări, gafe și o vinovată apăsa, la un moment dat, pe o zonă ori alta, au uitare a trecutului. Pe tonuri și din perspective putut favoriza ori pretinde o înclinare anume a diverse, ele vorbesc despre „încercarea de a fi balanței, dar Literatura Română, cea durabilă, român” – încercare în mai multele ei sensuri este rezultatul (superior) al scrisului tuturor – dificultate, experiență, tentativă, sforțare, locuitorilor limbii române. Diferența dintre strădanie, impas, nevoie, suferință, chin, diferitele locuri românești există fără nicio pătimire, muncă, povară, primejdie. Condiția îndoială, e chiar dătătoare de marcă, dar una de român a fost mereu pusă la încercare de-a nelitigioasă. Am considerat mereu ardele- lungul secolelor, dar a reușit să-și asigure nească dimensiunea etică pronunțată, solidi- durarea și grație limbii române, grație cărților tatea construcțiilor de orice fel și un anume și prețului pe învățătură. La toamnă, vom respect pentru înfăptuirile omenești. O predis- edita o bibliografie a Cărților Unirii. În plus, poziție pentru contemplare, pentru șederea în toate evenimentele acestui an – festivaluri, povești nepăsătoare la trecerea vremii, dul- conferințe, recitaluri etc. – sunt puse sub ceața privirii către lume mi s-au părut semnul Centenarului. Dar nu uităm nici de întotdeauna moldovenești. Ușurătatea relației semicentenarul Echinox. cu lumea, cu viața, cu ceilalți, a alunecare – Ce are Irina Petraș pe masa de lucru? capricioasă și zgomotoasă printre întâmplări – Prea solicitată de atâția ani, s-ar putea m-am grăbit să le consider muntenești. În ca masa mea de lucru să-și dorească o lecturile mele am uzat adesea de adjectivele vacanță…

Dialog realizat de Olimpiu NUȘFELEAN

Mişcarea literară ♦ 55

Referințe critice

„Remarcabilă este și polivalența spectatorul-cititor confetti și jerbe de flori în gustului: spre deosebire de mulți dintre mijlocul celei mai dificile disecții literare. contemporani, Irina Petraș este la fel de bună Este un risc asumat cu deplină luciditate, care în ipostaza de critic de poezie ca și în cea de transformă discursul critic, pe alocuri, în critic de proză. [...] Ne aflăm în fața unui veritabile pasaje de literatură.” spirit senin și echilibrat, menținând dreapta Mircea Mihăieș măsură între noutate și tradiție, solidar cu literatura de calitate și dornic de substanță. Un „Irina Petraș știe să se bucure de cărțile spirit deloc ardelean prin finețea disocierilor celorlalți [...], excelența ei datorându-se, pe de și profund ardelean prin civilitate și o parte, supleței entuziaste cu care abordează responsabilitate. Pentru Irina Petraș, critica nu fiecare text și, pe de alta, reprimării radicale a este un război pentru iluzoria putere literară, negativismelor.” ci un angajament total în slujba Literaturii, Ștefan Borbély înțeleasă ca numen și mod de viață. Criticul „Irina Petraș este o cititoare profesio- este un soldat al literaturii, dar un soldat nistă în genul blând, îngăduitor și generos al veșnic insubordonat, conștient că ascunde în lui Perpessicius, cu toate calitățile și cu toate raniță bastonul de mareșal.” defectele acestui tip de critică […] e una Răzvan Voncu dintre conștiințele critice importante ale aces- tui moment. Critic activ, cu o mare capacitate de cuprindere a fenomenului literar, cu pers- picacitate estetică și o fină comprehensiune, I.P. reprezintă o personalitate în oglinda căreia actualitatea se reflectă și se regăsește plenar, în toate complicațiile și subtilitățile ei.” Ion Simuț

„Moartea la purtător e un lung discurs despre ființă și neființă, despre înțelesul morții ca viață și a vieții ca moarte, e un eseu ca un Lansare Vitraliul și fereastra roman al propriei existențe, descoperită în creațiile altora, e o carte de exegeză în măsura

în care aceasta poate fi și proprie mărturisire „Nu în ultimul rând, e de amintit de sine. În fine, e o carte obsedantă, ce te raportarea permanentă la noile promoții. obligă la reflecții, nu atât asupra vieții Flexibilitatea ei proverbială. Poate cea mai reprezentată în artă, cât asupra acesteia ca frumoasă trăsătură a Irinei Petraș. […] Însă, reprezentare a vieții condusă spre moarte indiferent de genul abordat, cred că în într-un final existențial (posibil) fericit”. interioritatea ei secretă Irina Petraș este o Constantin Cubleșan poetă travestită în critic literar. Altfel nu se explică fascinația morții, a muritudinii, cum „În ansamblu însă vedem în Irina Petraș, spune ea…” care s-a impus lent, mai cu seamă în ultimii Marius Miheț ani, una din prezențele cele mai demne de

interes ale scrisului nostru critic: substanță Irina Petraș scrie „pentru spectacol problematizantă, temeinice conexiuni cultu- permițându-și să facă piruete și să arunce spre

56 ♦ Mişcarea literară rale, scriitură suplă, elegantă. Conservatoris- tatea speciilor și valorilor, în loc de o arborare mul d-sale, doar pe alocuri trădat (dar atunci prin măsurători severe și complicate.” sonor), e în măsură a-i sugera un profil de Ovidiu Pecican alură aș zice postmodernă (de sinteză, echilibru etc.), postmodernismul nefiind decât Irina Petraș „Cântărește cu o seriozitate un clasicism al modernismului”. de grefier-cronicar un foarte mare număr de Gheorghe Grigurcu cărți abia ieșite de sub tipar: critică de întâmpinare, în tradiția solidă a foileto- „Există cărți imposibil de uitat, răscoli- nismului românesc, elegantă stilistic, expre- toare și stimulative, impresionante prin forța sivă în formulări și, în genere, cu evaluări sincerității și prin capacitatea de a pune în exigente. A scris întotdeauna cu un fel de lumină un profil uman, de a devoala sensurile bunăvoință de asistent al scrisului din vecină- definitorii ale unei vieți, dar și de a scrie o tatea imediată, rămânând atentă la micile sau proză bună. (…) Una dintre acestea este marile derapaje ale celor citiți, însă fără Miezul lucrurilor. Convorbiri cu Irina Petraș impulsuri polemice și acizi strecurați în (Focșani, 2006), un lung interviu captivant, cerneală, mai degrabă bucurându-se că apar prin care o personalitate de seamă a literaturii scrieri demne de a fi citite și, dacă se poate, contemporane se confesează fără inhibiții, cu elogiate.” deplină spontaneitate.” Ion Pop Simona-Grazia Dima

„Irina Petraș este argintul viu, coagu- lant, al breslei noastre scriitoricești pe care o gospodărește cu o sympathia specific femi- nină, dar și cu disciplină transilvană în convo- carea/ organizarea de conclavuri tematice sau în manifestările oficiale și diurne ale Filialei U.S.R. din Cluj-Napoca. «Profesoară prin fire și vocație», ea selectează, ordonează și mai ales ne propune linii și figuri, refăcând în FESTLIT, Cluj-Napoca, 2016 «configurații acceptabile», la modul generos și polimorf, desenul din covorul adesea des- „Apariția cărții Vitraliul și fereastra. cusut, descentralizat din cultura (nu numai) Poeți români contemporani ne întărește con- literară contemporană.” vingerea că și-a îngrădit propriul teritoriu Mircea Muthu critic cu tot mai multă distincție/ distingere și benefică dezinvoltură. Irina Petraș se acomo- Irina Petraș acceptă precaritatea de gen dează cu plăcere oricărui interior poematic, a cronicii literare, aducând-o însă la grandoa- alege cu ușurință perspectiva convenabilă rea de cărămidă într-o construcție amplă, cu rost(u)irilor și deschide larg ferestrele inter- toată subiectivitatea inerentă lecturii și din- pretării”. colo de distanțele în timp dintre prima cronică Vasile Spiridon literară reținută (din 1970) și cea mai recentă (din 2008, [Literatură română contemporană. „Autoarea se prezintă publicului în trei O panoramă]). Ferindu-se obstinat să dea ipostaze: reputat critic literar (De veghe note, autoarea clujeană preferă să înregistreze, printre cărți); prozator oniric (Viața mea de cu un gest recuperator, cât mai multe dintre noapte); pictor prin vernisajul expoziției mirabilele fapte «de arme» ale generațiilor personale Insperiențe. Revenirea la pasiunea literare active în deceniile însumate, pariind – din tinerețe pentru pictură înseamnă împlinire înțelept – pe masivitatea și cantitatea, diversi- în artele plastice, umbrite mult timp de vocația criticului, eseistului, traducătorului.

Mişcarea literară ♦ 57 Pictorul și criticul se completează minunat, eseuri, prezintă cărți și autori. Intervine cu precum diurnul/ nocturnul, raționalul/ irațio- sigiliul propriu, firește, în toate acestea, face nalul, confluența lor e creatoare de sensuri, introduceri, spune fraze armonioase, recoman- concepte, semnificații, transferate din pictură dă talente, scrie mici prefețe, îndeamnă la în critică și invers.” facere și nu la desfacere, la construire și nu la Sonia Elvireanu nimicire, la acțiune și nu la letargie, la comuniune și nu la izolare, adică la tot ceea ce „Așadar, pe de o parte, volumul de este firesc pentru oameni.” comentarii critice [De veghe între cărți] Ioan-Aurel Pop însumând o activitate harnică, merituoasă, unde mai fiecare pagină ar putea purta „La Irina Petraș, curiozitatea intelec- apostila certificând «misiune îndeplinită», tuală este proaspătă și reîmprospătată de o volum cu lecturi corecte față de ierarhia noutate semnificativă într-o anumită arie valorilor, dar și cu propuneri de abordare tematică și problematică. Autoarea purcede sofisticate, derivând din metode, teorii și îndată la lectură, cel mai adesea într-un fotoliu decupări procustiene. Și, pe de altă parte, în care se cuibărește pentru a evada prin citit. cartea de vise [Viața mea de noapte], situată (…) Modul său de a proceda rămâne unul «undeva la mijloc de proză egografică și eseistic-critic, Petraș procedând ca Raicu în eseu», încercare, deopotrivă, de lectură a selectarea unor fragmente la care se poate viselor și de transformare a lor în «mici glosa. […] În modul său serios și simpatic, povești cu sens», carte «liberă și dezinhibată», doct fără morgă și expresiv prin candoare, personală și subiectivă, ceea ce ni se oferă, ca autoarea se transformă în propriul personaj și «versant oniric al existenței mele», este, cel obiect de studiu”. mai adesea, o proză tulburătoare, confesivă și Daniel Cristea-Enache memorativă, melancolică și lucidă, tandră și precisă, reînviind părți din trecut și luminând „Cine a urmărit cronicile Irinei Petraș deopotrivă situații din prezent”. cunoaște spiritul polemic care animă comen- Dan Cristea tariile sale literare, totdeauna originale și incisive. Când începe să scrie despre o carte, are deja o dispută (mai veche) cu autorul sau contextul cărții și intrarea este pe cât de șocantă, pe atât de incitantă.” Gabriela Adameșteanu

„Irina Petraș este un critic literar com- plet. Comentează producția editorială curentă, scrie și despre clasici, pentru a oferi contem- poranilor repere, întocmește lucrări de sinteză, face considerații asupra limbii române, parti- cipă la colocvii și lansări de cărți și mai și conduce Filiala Cluj a USR, nu ca o func- ționară, ci ca un creator de viață literară. Iar toate acestea le face cu talent și inspirație, La deschiderea Festivalului Gaudeamus, Cluj, 2016 dându-le celor din jur sentimentul plăcut că se „Irina Petraș este omniprezentă în află în raza unei conștiințe critice atotcuprin- cultura clujeană și națională și, totuși, rămâne zătoare și atotpătrunzătoare, că scrisul lor nu o prezență discretă. Organizează mereu este o invocație adresată nimănui.” evenimente literare, artistice, conferințe ale Alex Ștefănescu altora, face propuneri de monumente, de expoziții, scoate volume de versuri, proză,

58 ♦ Mişcarea literară „Dacă ar fi să monitorizăm activitatea încât îi vede întrupările pretutindeni și se intelectuală a Irinei Petraș am rămâne uimiți zbate să convingă lumea întreagă că are de diversitatea sa excepțională. Textele dreptate... Poate că asta și este – de fapt – excelente, redactate cu grijă pentru stil, unul marca auctorială a Irinei Petraș: eseismul sobru, dar inventiv, maturitatea deplină a năvalnic, dezordonat, riscant, cu miza pe opțiunilor și judecăților sale critice din puterea de seducție a ideilor.” România literară, bisăptămânal, ori cele Ion Bogdan Lefter lunare din Apostrof, sau din Steaua, ori din Viața românească, toate compun portretul „Sunt deci trei «înșurubări» în eterni- unui critic care nu se înșală în verdictele sale, tate. Feminitatea limbii, moartea, locuirea mai mult nu are parti-pris-uri, ci disponi- [Despre feminitate, moarte și alte eternități]. bilități estetice, scriind despre felurite formule Plus jocurile combinatorice posibile între ele. epice sau modalități lirice contemporane”. Avem de-a face, fără îndoială, cu unul dintre Adrian Popescu cele mai inteligent-patetice eseuri apărute la noi în ultimii ani. Compoziție contrapunctică, „Interesantă, plăcut scrisă, cartea nu ostenind să epuizeze tema, ci înconju- [Feminitatea limbii române] lasă la tot pasul rând-o în cât mai multe din trupurile ei de impresia de grabă, de cavalcadă pasionată a cuvinte.” unei autoare atât de sedusă de descoperirea ei Christian Crăciun

Irina Petraș, Plouă, ce melancolie

Mişcarea literară ♦ 59

(Note biobibliografice)

Irina Petraș (n. 27 noiembrie 1947, în comuna Chirpăr, județul Sibiu) este critic literar, eseistă, traducătoare, editor, pictor. Căsătorită cu Petru Poantă și mama Laurei Poantă. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, în anul 1970, iar, în anul 1980, și-a susținut doctoratul cu teza Camil Petrescu – prozatorul. Debutul publicistic absolut cu versuri în revista Luminița, iar editorial cu volumul Proza lui Camil Petrescu. A fost profesoară de limba și literatura română la Liceul pedagogic din Zalău, la Liceul Teoretic din Agnita și la Liceul Ady-Șincai din Cluj-Napoca. Din 1975, asistent universitar la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca; din 1985, bibliograf la Biblioteca Județeană Cluj, din 1990, redactor la Editura Didactică și Pedagogică București, redactor-șef la Editura Casa Cărții de Știință. Este președintă a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, din anul 2005. A colaborat cu cronici, eseuri, traduceri la: Steaua, Tribuna, România literară, Transil- vania, Apostrof, Echinox, Ramuri, Ateneu, Tomis, Orizont, Literatorul, SLAST, Caiete critice, Astra, Contemporanul. Ideea europeană, Luceafărul, Dilema, Dilemateca, 22, Cultura, Bucureștiul cultural, Vatra, Viața Românească, Familia, Paradigma, Philobiblon, Altitudini, Observator cultural, Discobolul, Pro Saeculum, Verso, Vitraliu, Cotidianul, Ziua, Ziarul de duminică, Acolada, Mișcarea literară, Acordarea titlului de Cetățean de onoare, Agnita, 2017 Tiuk, Prăvălia Culturală, Însemnări ieșene etc., etc. Volume de autor: Proza lui Camil Petrescu, eseu, 1981; Un veac de nemurire: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă, eseu, 1989; Curente literare – dicționar – antologie, 1992; Genuri și specii literare – dicționar-antologie, 1993; Camil Petrescu – schițe pentru un portret, eseu, 1994; Literatură română contemporană – secțiuni, critică literară, 1994; Metrică și prozodie – dicționar-antologie, 1995; Știința morții, eseu, 1995; Teoria literaturii – dicționar- antologie, 1996; Eminescu – album-antologie, 1997; Limba, stăpâna noastră. Încercare asupra feminității limbii române, eseu, 1999; Literatura română pentru gimnaziu și pentru examenul de capacitate, 1999; Poètes roumains contemporains, antologie și prefață, Quebec, 2000, Marseille, 2000; Panorama criticii literare românești. Dicționar ilustrat, 1950-2000, 2001; Știința morții, vol. 2, eseu, 2001; Teoria literaturii – dicționar-antologie, ediția a doua, revizuită, 2002; Feminitatea limbii române. Genosanalize, 2002; Liviu Rebreanu, în Auteurs européens du premier XX-e siècle, vol. 1-2, Editions de Boeck Université, Bruxelles, 2002; Cărțile deceniului 10, critică literară, 2003; Camil Petrescu. Schițe pentru un portret, eseu, 2003; Fabrica de literatură, 2003; Mic îndreptar de scriere corectă, 2004; Ion Creangă. Povestitorul, 2004; Despre locuri și locuire, 2005; Miezul lucrurilor. Convorbiri cu Alexandru Deșliu, 2006; Despre

60 ♦ Mişcarea literară feminitate, moarte și alte eternități, 2006; Teme și digresiuni, 2006; Cărți de ieri și de azi, 2007; Literatura română contemporană. O panoramă, 2008; Teoria literaturii, 2008; Literatura română contemporană. Prelungiri, 2010; Locuirea cu stil, 2010; Moartea la purtător. Stări și cuvinte, 2012; Divagări (in)utile. Viață și literatură, 2012; Oglinda și drumul. Prozatori români contemporani, 2013; Vitraliul și fereastra. Poeți români contemporani, 2015; De veghe între cărți. Scriitori contemporani, 2017; Viața mea de noapte. Fragmente onirice, 2017. Prezentă în Il romanzo rumeno contemporaneo (1989-2010). Teorie e proposte di lettura, Bagatto Libri, Roma, 2010, a cura di Nicoleta Nesu, edizione italiana di Angela Tarantino, premessa di Luisa Valmarin. Coautor la Dicționarul Scriitorilor Români (coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), vol. 2, 3, 4, 1995-2000, și la Dicționarul General al Literaturii Române, 2004-2005. Prezentă în volume colective: Camil Petrescu interpretat de..., Ed. Eminescu, 1984; Nicolae Balotă 75, Ed. Biblioteca Apostrof, 2000; Nicolae Breban 75, Ideea europeană, 2004; Cartea taților, Ed. Biblioteca Apostrof 2004; Problema evreiască, Ideea europeană, 2006; Înapoi la lirism (coord. Aurel Pantea), Alba Iulia, 2006; Scriitorul și trupul său, Ed. Biblioteca Apostrof, 2007; Cartea cu bunici, Humanitas, 2007; Ion Ianoși 80, Ideea europeană, 2008; Antologia prozei scurte transilvane, Limes, 2010; Marea scriitorilor. De la Olimp la zidul Puterii, Cartea Românească, 2012 etc., etc. Traduceri: Henry James, Povestiri cu fantome, 1991; Anatoli Rîbakov, Copiii din Arbat, 1991; Marcel Moreau, Discurs contra piedicilor, 1993; Farmecul și groaza, 1994; Virgil Tănase, România mea, 1996; Poeți din Quebec, antologie, 1997; Sylvain Rivière, Locuri anume, 1997; Marcel Moreau, Artele viscerale, 1997; Marcel Moureau, Celebrarea femeii, 1998; Jacques de Decker, Roata cea mare, 1998; Jean-Luc Outers, Locul mortului, 1998; Michel Haar, Cîntul pământului. Heidegger și temeiurile istoriei ființei, 1998; G.K. Chesterton, Orthodoxia sau dreapta credință, 1999 (ediția a II-a, 2002); Poeme. Cinci poeți portughezi (în colaborare), 1999; Philip Roth, Animal pe moarte, 2001; Jean-Luc Outers, Compania apelor, 2002; Michel Lambert, A treia treaptă, 2003; Marcel Moreau, Extaz pentru o domniță româncă, 2004; Ștefan J. Fay/ Marcel Moreau, Epistolar, 2005; Phillipe Jones, Proze, 2005 etc. A semnat traducerea pieselor Trainspotting, de Irvine Welsh, Adaptare de Harry Gibson (cu Traducere de Irina Petraș pseudonimul Irina Ganea), Colonelul și păsările, de Hristo Boicev, și Frumoasa din pădurea adormită, scenariu de Marc Bogaerts, tradus în colaborare cu Ursula Wittstock, toate pentru Teatrul Național din Cluj-Napoca. Coordonatoarea volumelor: Clujul literar 1900-2005, 2005; Cuvinte. Almanah literar, 2006; Literatură tânără, 2007; Caietele Colocviului Tineri scriitori, 2007; Prozatori clujeni contemporani: Lumea fără mine, 2007 (în colaborare); 100 de ani de viață literară transilvană, 2008; Starea prozei, 2008; Invitație la vers, 2009; Clujul din cuvinte, 2009; Cartea mea fermecată, 2009; Ion Budai-Deleanu 250, 2010; Clujul în legende (în colaborare), 2011; Clujul din povești, 2011; Promenada scriitorilor, 2012; Viața literară la Cluj, 2013; Scriitori ai Transilvaniei. Dicționar critic ilustrat, 2014; Rondul poeților, 2014; Lumina din cuvinte, 2015, Feminitate și literatură, 2016; Caietele FestLit 2015 și 2016; Transilvania din cuvinte, 2017 etc. Coordonatoare a Meridianelor Lucian Blaga (16 volume). Distincții: Ordinul Meritul Cultural în rang de cavaler, categoria A în anul 2004, în rang de ofițer în anul 2010. Cetățean de Onoare al orașului Agnita și al Municipiului Cluj-Napoca.

Mişcarea literară ♦ 61

Irina Petraș la Chirpăr, Irina Petraș la 18 ani Irina Petraș cu fiica ei, Laura, Revelion 1975 1949

Cu Petru Poantă și Dinu Flămând la Filiala Cluj a USR Cu primarul Clujului, Emil Boc, și Nicolae Manolescu Fotoalbum Irina Petraș

Mircea Petean, Irina Petraș, Constantin Cubleșan, Ion Premiul „Lectura fără frontiere” pentru cărţile sale de eseuri, Mureșan, George Vulturescu, Mircea Muthu, Petru Poantă, istorie şi critică literară oferit de FICT 2017. Gheorghe Glodeanu, Mihai Dragolea, 2006, la Filiala Cluj a – Fotografie de Anamaria Manoilescu USR.

62 ♦ Mişcarea literară

Un manual coșbucian din 1891

Mircea POPA

Este în genere cunoscut aportul cu care tințele omenești trebuincioase poporului”, George Coșbuc, angajat ca funcționar la Casa căutând ca prin poezii și mici istorioare „să Școalelor de către Spiru Haret, a contribuit la dezvoltăm în copil sentimente frumoase, ridicarea învățământului nostru național, la patriotice, religioase și morale și, prin opera de culturalizatoare a satului prin confe- exemplele aduse înaintea lui din viața de toate rințe și cărți în care vorbește despre tradițiile zilele, să-i întărim populare, despre nevoia de combatere a voința spre muncă și superstițiilor, despre multele nevoi ale școlii și spre fapte bune.” ale învățământului românesc, despre feno- Era, cum se poate mene de limbă și întorsături proprii rostirii vedea, pornită dintr- populare, el însuși fiind autorul mai multor un un gând înalt și manuale care s-au editat în epocă. Lista lor patronată de o pre- întreagă însumează 33 de asemenea cărți de ocupare atentă pen- cetire și abecedare, mergând din 1889, când tru educația cât mai scoate Fapte și vorbe românești. Carte de completă și mai cetire pentru toți românii, până în 1913, când complexă a tinere- își încheie acest periplu biografic cu o Carte tului școlar, având de cetire pentru clasa a IV-a primară urbană, grijă ca aceasta să se editată de către Institutul de Arte Grafice realizeze aproape pe Flacăra. Este evident pentru oricine că nesimțite prin inter- mulțimea de poezioare făcute special pentru mediul celor mai anumite situații menite să educe și să formeze convingătoare și mai frumoase lecturi puse la anumite deprinderi la tineretul școlar să-i dispoziția cititorilor. Intenția autorilor consta aparțină, astfel că noi am realizat în 2004 la în a oferi date cât mai bogate despre editura Eikon o antologie a acestor versuri Țara/țările românești, așa cum arăta geografia didactice sub titlul Ochiul lui Dumnezeu, din și istoria lor la acea oră. păcate ediție total ignorată de autorii seriei de Prima secțiune a cărții era dedicată pre- Opere de la Fundația națională. Importanța și zentării Moldovei și Munteniei cu ținuturile și valoarea acestor texte este mai mult decât orașele lor mai im- conjuncturală, astfel că am socotit de datoria portante, fiind vorba Coșbuciana noastră să atragem din nou atenția asupra lor, de Țara liberă sau mai ales acum când se împlinesc o sută de ani regatul român, fiecare județ în parte bene- de la moartea poetului. Am luat astfel spre ficiind de o prezentare cât mai succintă care lectură manualul Carte de citire de dr. Barbu primea apoi și o replică potrivită, prin Constantinescu și George Coșbuc, apărut din alegerea unui text în proză sau în versuri, care inițiativa și prin ajutorarea „profesorilor completa în mod fericit trăsăturile definitorii asociați”, care, de-a lungul timpului, au scos ale ținutului respectiv. Manualul nu uita să și alte manuale de acest gen. Cartea în cauză a prezinte și celelalte țări locuite de români, apărut la editura Progresul de la Ploiești în așezate sub genericul Țările subjugate, unde 1891, cu explicația că va oferi „toate cunoș- figurau Ardealul, Banatul, Crișana, Maramu-

Mişcarea literară ♦ 63 reșul, Bucovina și Basarabia. Redactarea tex- dispare și în fiecare minut se face lumină mai telor din primele capitole credem că aparține mare. O roșeață frumoasă înfrumusețează colaboratorului său Barbu Constantinescu, în cerul la răsărit, de unde în urmă răsare soarele. timp ce prezentarea ținuturilor transilvănene Ca un disc de foc, soarele, se ridică din ce în aparține fără îndoială lui George Coșbuc, cel ce mai sus și trimite zorile. Atunci începe care le cunoștea „de acasă”, așa cum ne-a dimineața. Un concert de cântăreți salută pe dovedit-o apoi și cu alte lucrări inspirate din regele zilei, toate florile își deschid potirele istoria noastră, cum ar fi cele din cartea lor mirositoare, numai animalele sălbatice se De-ale neamului nostru. Textul de prezentare ascund în culcușurile lor. Milioane de picuri punea accent pe latinitatea neamului și pe de rouă atârnă ca niște mărgele pe flori și pe dezvoltarea ulterioară prin voivodate libere a ierburi. Faptul zilei ne vestește o zi nouă și ne ținuturilor transilvănene, situație întreruptă aduce aminte să mulțumim lui Dumnezeu de brusc prin ocupația maghiară. În ciuda acest dar.” Cunoscut fiind interesul lui Coșbuc așa-zisei situații de țări subjugate, textele pentru formele de limbă regională, este urmăresc să dezvolte și să acrediteze senti- interesant de observat că, în textul cu care ni mentul întregirii și solidarității neamului se prezintă Crișana, face următoarea remarcă: românesc, indiferent de bariere politice sau „graiul lor provincial se abate de la limba geografice, prin dovezi istorice sau filologice cultă românească, mai mult decât graiul care argumentează comunitatea de limbă, de transilvănenilor și al timișorenilor”, locuitorii credință religioasă, de obiceiuri și de cultură, de acolo primind în limbă multe cuvinte dar și prin istoria comună a populației care le ungurești. De remarcat este apoi faptul că alcătuiește. Se acreditează astfel unitatea din- peste tot în aceste prezentări autorul e tre maramureșeni și moldoveni, prin descăle- preocupat să ne ofere cele mai precise cările istorice petrecute, sau dintre moldoveni informații despre școli și învățământ, cum e și basarabeni, ultimii nefiind decât „moldo- cazul Banatului, de pildă, unde consemnează: veni fugiți din țara lor de frica turcilor”. Tot „Românii bănățeni n-au niciun liceu româ- acolo ține să se precizeze că „Locuitorii nesc, ei învață la școlile ungurești”, iar despre Basarabiei sunt mai toți români, frați buni maramureșeni spune că sunt foarte buni de-ai noștri. Ei au același port și aceleași români, lăudându-le obiceiurile, portul, dansu- obiceiuri și vorbesc românește cam în felul rile, doinele și datinele lor caracteristice, dar moldovenilor (...) Ciobanii cântă aceleași și „jocuri numite someșenești”, pe care el le doine și cântece de jale ca toți ciobanii din cunoștea bine de la Năsăud. Finalul prezen- ținuturile locuite de români. Și cât e drumul tării Maramureșului merită a fi reținut: pe valea Răutului, de la târgul Bălțile până la „Pentru basarabeni Moldova e Țara-mamă, la Nistru, pretutindeni te întâlnești cu români care privesc ei cu dor, pentru transilvăneni și sdraveni, întorcând brazdele plugului dăulind bănățeni e România, iar pentru moroșeni e pe lângă boi și cu româncele frumoase, care tocmai Ardealul. La toți românii subjugați torc firul subțire din furca purtată la brâu. găsești tot același dor de unire și tot aceeași Aceleași tipuri românești, aceleași datine și dragoste de ceilalți frați români”, frază care credințe, aceleași vorbe de ospitalitate și de nu putea fi scrisă decât de un român fost „sub- bună-voință, ca la toți românii!” În același jugat”, precum Coșbuc. Bucovina și Basarabia mod sunt prezentate și „țările” Ardealului, fac parte din aceeași confrerie de țări răpite, în pământul arhaic al vechii Dacii, dezvoltat apoi ciuda faptului că „Locuitorii Basarabiei sunt sub forma unor voivodate românești libere, toți români, frați buni ai noștri”, în timp ce care au ființat până la cucerirea maghiară. numele țării „ne aduce aminte de familia Acestei frumoase prezentări îi urmează un fel Basarabilor, care au stăpânit multă vreme în de poem în proză, nesemnat, intitulat O Tara Românească”, satele lor fiind rânduite de dimineață de vară, amintind de atmosfera din asemenea „după obiceiul românesc”, ceea ce-l poeziile Vestitorii primăverii și Faptul zilei determină ca în final să ricaneze: „Acesta e ale poetului. Iată textul: „Întunerecul nopții neamul ciuntit din tulpina Moldovei; neamul

64 ♦ Mişcarea literară care veștejește sub asuprirea rușilor, dorindu- lecturi selectate cu grijă, din autori anume și frații de dincolo de Prut! Și ei țin tare la aleși, cum sunt: Mihai Eminescu (Somnoroase legea apucată din bătrâni, își iubesc limba lor păsărele), Alecsandri (Dorul României, Cân- și cântă cu îndărătnicie: „Muscălește-oi tecul lui Mihai Viteazul, Bărăganul, Altarul învăța/ Limba când mi-o vor tăia!” Lectura Mănăstirii Putna, Malul Siretului, Ștefan articolului de prezentare e urmată de un Vodă și codrul, Păstorii și plugarii, Marșul Cântec din Basarabia și de poezia Dulce cavaleriei, Sergentul, Cîntecul gintei latine), Bucovină de V. Alecsandri, așa cum la Mara- din Bolintineanu (Mama lui Ștefan cel Mare, mureș se adaugă un Cântec popular din Daniil Sihastru, Mircea la bătaie), Anton Maramureș. Poeziile și textele de proză care Pann (La necaz), Al. Depărățeanu (Mama), G. însoțesc prezentările cu caracter documentar Sion (Limba românească) etc., iar textele în au indicate numele autorilor, cu unele mici proză din cronica lui Ureche, Șincai, Gh. excepții, care credem că se datorează faptului Asachi, N. Gane, N. D. Xenopol, P. Ispirescu. că acestea ar aparține autorilor. Versurile De redactări proprii beneficiază texte precum nesemnate, credem că le putem atribui fără să Poporul românesc, Limba românească, Mar- greșim lui G. Coșbuc. Una dintre poezii se ca și culorile României, Național și străin, intitulează Bradul și considerăm că, prin Dacii, Negru Vodă, Mircea cel Bătrân, mesajul ei, poetul a dorit să sublinieze puterea Alexandru cel Bun, Vlad Țepeș, Mihai Vitea- de rezistență a neamului, statornicia lui. O zul, C-tin Brâncoveanu, D. Cantemir, Revolu- reproducem în întregime: „În vârful muntelui ția de la 1848, Unirea principatelor, Alexan- un brad/ Zicea odată:/ «Orice furtuni și vânt dru Ioan Cuza, Carol I, Războiul pentru să bată,/ Eu nu mă-ndoi; mai bine cad!// Nu independență, România – regat. Suntem con- mă supun niciunui vânt!/ Când vântul vine,/ vinși că unele dintre acestea au fost de aseme- Dar e mai tare decât mine,/ Răstoarne-mă el la nea redactate de Coșbuc, deoarece sunt scoase pământ!// Eu roduri dulci și bune n-am,/ Dar peste tot în evidență aspecte legate de tradiții, ce-mi sunt bune?/ Văd pomii plini de nuci și limbă, obiceiuri („Românii cei buni iubesc prune,/ Dar mici ce sunt! Pitici de neam!// Eu limba și țara lor, nu prind obiceiuri străine, nu râd când tremură urlând/ Prin văi furtuna;/ Eu li-e rușine de portul românesc național, și nu sunt statornic totdeauna,/ Căci nu-mi schimb se leapădă de ceilalți frați români.”; „Moro- frunzele nicicând!»„ O altă poezie nesemnată șanul în joc, chiuie într-una versuri de multe pe care o atribuim lui G. Coșbuc este cea ori improvizate.”). De frumoase pagini benefi- intitulată Soartea florilor, care are următoarea ciază Cuza și Carol I, acesta din urmă fiind înfățișare: „Floarea din câmpie se plângea lăudat pentru că ne-a scăpat de sub jugul odată:/ «Ah, eu sunt menită pe câmpuri să turcesc, pentru că a făcut din România „un pier!/ Ploaia să mă ude, vântul să mă bată,/ De regat liber și respectat de statele Europei” și toți trecătorii eu să fiu călcată,/ Ah, de-aș fi-n că sub domnia lui s-au făcut o mulțime de pădure! Ce bine-i de-o floare,/ Când îi dau școli și institute de cultură, restaurând multe copacii umbră și răcoare!»// Floarea din pădu- mănăstiri și monumente vechi. La rândul ei, re se plângea odată:/ «Tristă-mi este soartea! Regina a fost „o adevărată mamă a țării. În Mai bine-aș muri!/ Eu trăiesc în umbră, tristă timpul războiului, ea da ajutoare răniților prin și uscată,/ Nimeni nu mă vede, și eu mor spitale; în mijlocul mamelor, a soțiilor și uitată!/ Ah! de-ași fi-n câmpie ce bine mi-ar surorilor, ea făcea scama pentru ambulanță. fi!/ Vântul cald se bată, să mă știu că-s floare,/ Regina Elisabeta cântă în versuri frumusețile Noaptea să văd luna, ziua să am soare!»„ României, legendele Carpaților și povestirile Poeziile sunt revelatoare pentru modul Peleșului, sub numele de Carmen Sylva.” (iar de a fi al lui G. Coșbuc, care apelează la el, Coșbuc, adăugăm noi, i-a tradus un volum dialog și la epicismul care îi caracterizează de poezii în românește). creația. Întreg manualul a fost astfel conceput Manualul la care Coșbuc a trudit e o ca să fie o icoană a istoriei naționale, textele frumoasă carte de istorie națională. Pe lângă scurte de prezentare fiind acompaniate de faptul că familiarizează pe elevi cu cunoștințe

Mişcarea literară ♦ 65 despre istoria și geografia țării, că vorbește Îndreptarul tuturor lucrurilor îl vedea despre Natura României, regnul animalelor și însă în istorie. Și în poezie. De aceea spusese al plantelor, cartea publică mult folclor, la un moment dat: „Entuziasm ne trebuie nouă dovedind astfel frumusețea creațiilor populare românilor, entuziasm și conștiință națională din toate provinciile, precum și a proverbelor. întâi de toate. Entuziasm care aprinde și con- Contribuția sa proprie trebuie s-o căutăm în știință care ține apropiate și unite inimile evocarea portretelor de domni și în cele întregului neam. Numai limba unitară și uni- despre popor și limbă. Îi mai atribuim poeziile tatea teritoriului, nu sunt deajuns. Pe acestea nesemnate, precum Corbul și vulpea, Spicele, două le au, poate, și triburile neamurilor pri- Paianjenul și melcul, Bradul, Grădinarul și mitive. Pentru aprinderea entuziasmului însă, pomul, Soartea florilor. El e un adevărat și pentru limpezirea conștiinței naționale ne maestru în a rezuma didactic chintesența unor trebuie poezie... Cântecul învață pe oameni iu- adevăruri, născocind câte o fabulă sau o bire și ură... Poeții merg în fruntea popoarelor întâmplare caracteristică, care făcea mult mai precum cântăreții cu trâmbița merg în fruntea limpede înțelegerea faptelor de către copii. batalioanelor.” Așa concepea Coșbuc poezia, și de aceea o dăruia copiilor sub toate formele.

Irina Petraș, Tăceri de vremi

66 ♦ Mişcarea literară

Generația amânată (Lucian Valea)

Constantin CUBLEȘAN

Războiul a bulversat multe destine. Între (1941). Un an mai târziu îi apare volumul acestea și ale unor tineri scriitori care tocmai Întoarcerea lângă pământ, comentat favorabil se pregăteau să intre în literatură („În ziua de criticii literari ai generației sale: Vasile acea de 25 august 1940 ne adunarăm la Netea, Olimpiu Boitoș, Matei Alexandrescu, Năsăud – își amintește Lucian Valea – Al. Ion Apostol Popescu ș.a. Se înscrie la Lungu, Al. Husar, Claudiu Moldovan, N. Facultatea de Drept din București (1944). Trufaș – autor al unei plachete de versuri Încorporat la Câm- sensibile și cuminți –, Lucian Valea și alții, pulung Muscel, este fără să bănuim că inauguram, odată cu prima obligat să-și între- noastră șezătoare literară, una dintre cele rupă studiile dar du- dintâi prezențe, de generație, în istoria care ne pă un an, în 1945, se pândea cu toate necunoscutele ei. Undeva la află la Școala Nor- București, la Buzău ori la Cluj, alți tineri ca mală de Învățători, noi visau reviste literare și puneau la cale și ei ca profesor supli- șezători. Semn că generația se născuse”). O nitor, urmând în generație care abia încerca să-și contureze același timp cursu- profilul era pulverizată în vifornița istoriei. Nu rile Facultății de era totuși, anulată, interzisă, refuzată etc, ci… Litere și Filozofie a amânată. Membrii ei aveau să-și reia firul Universității din destinului lor literar după ani și ani, cu o Cluj. Membru al biografie pe care evenimentele politice o Partidului Național Țărănesc, este arestat după contorsionaseră („Cu Tonegaru /…/ ne-am război (1950) și ispășește o condamnare întâlnit însă, în iulie 1951, în colonia de la politică la șantierul-penitenciar Onești-Baraj, Bicaz. El lucra în clădirea cea nouă a gării – până în 1954. După eliberare se angajează în cimentar. Eu la terasamentul liniei ferate care diverse locuri de muncă (Cariera de piatră lega gara de fabrica de ciment /…/ Abia ne- Poieni, Cluj; secretar al Filialei Artiștilor am putut adresa câteva cuvinte”). Plastici Timișoara; tot în Banat este metodist Născut la 4 martie 1924 în comuna Șanț la Casa Creației Populare etc.) reabilitându-și (județul Bistrița-Năsăud), fiul învățătorului cu încetul condiția Alexandru Astăluș (pseudonimul Lucian intelectuală și ajun- Istorie literară Valea devine nume oficial în acte abia în gând astfel lector la 1957), tânărul, care semna versuri în revista Institutul Pedagogic Bacău (1962), profesor la Tribuna condusă de Ion Agârbiceanu, sub Liceul din Dărăbani (1963-1966), muzeograf pseudonimul Lucian Valea, își face la Suceava; din 1967 redactor la ziarul școlarizarea la Sângeorz-Băi, Bistrița, Cluj și Clopotul din Botoșani. În acest oraș își Brașov, în orașul de sub Tâmpa inițiind, ca „redobândește” calitatea de scriitor, mereu elev, apariția caietelor de poezie Claviaturi amânată, publicând volumul Întoarcerea lui (sub patronajul lui Gherghinescu Vania) și Don Quijote (1972), în urma căruia este tipărește la Buzău o plachetă de versuri primit membru al Uniunii Scriitorilor din intitulată Mătănii pentru Fata Ardeleană RSR. De aici încolo va fi tratat ca atare, fără a

Mişcarea literară ♦ 67 fi considerat însă printre poeții de vârf ai apropiat de seninătatea lui Șt. O. Iosif („E momentului deși, neoficial, este recunoscut ca iarăși toamnă… haide mai aproape,/ Cuprin- leader al generației sale, reintegrate târziu de-mă încet de după gât,/ De când lumina cursului normal al literelor, după un consi- prinde să se-ngroape/ În inimă, mi s-a făcut derabil hiatus scriitoricesc (în ani). Memoria- urât /…/ Te-adună lângă mine ca un vânt/ Ori listic și exegetic va împlini un studiu mono- ca o ceață deasă de păduri,/ S-auzi cum cade grafic asupra destinului scriitorilor din contin- rodul la pământ/ Și-n suflet ruginitele armuri gentul său literar (Generația amânată, 2002), /…/ Mai bine s-așteptăm o stea să iasă/ Și- referențial în totul. nțelegând că toate-și au un rost,/ Cuminți, de Poezia anilor de început se așază sub mână, să pornim spre casă/ Și-n suflet să ne semnul unei patetice afirmări a ardelenismului facem adăpost” – E iarăși toamnă). E o său funciar („Fă-mă, Doamne, ceteră la sate/ poezie derulată în halouri tradiționale, frumos Și la nuntă-n Munții Rodnei să plesnesc,/ caligrafiate imagistic (amintind eleganța unui Fă-mă troiță-n sat ardelenesc,/ Fă-mă frunză Ion Pillat), cantabilă și ceremonioasă: „Sunt să doinesc pe înse- nopți de primăvară când mă visez copac – rate!/…/ Toarnă-mi, /odaia mi se umple de crengi și de frunzișuri;/ Doamne,-n inimă în fiecare frunză un ochi atunci desfac,/ cu mii alean/ Și credința de ochi de veghe mă urc pe-acoperișuri.// crește-mi-o Ineu!/ Cuprins de-nfrigurare un ceas temut aștept/ De pe frunte ia-mi când vinețiu din stele un vânt o să coboare,/ stigmatul greu/ Ca coroana mea albastră s-o răsucească drept/ și- să plâng destinul n seve să-mi aprindă cereasca lui dogoare.// ardelean!” – Rugă- Simt o nuntire-n mine de zei și de cocori/ și ciunea din Ardeal), păsări mari de pradă aud cum dau târcoale –/ cu dramatice rezo- pe crengi, în loc de muguri, luceferi port și nanțe ale durerii pri- sori,/ și-s tot o vâlvătaie din creștet până-n cinuite de răpirea poale.// Aștept un ceas lunatic în care să-mi Ardealului de Nord („Steaua năcăjitului preschimb/ coroana într-un cântec și părăsind Ardeal” – Cartea), aidoma unor V. Copilu- pământul,/ peste păduri cu aștri de noapte să Cheatră, Petre Bucșa ș.a., cu angajamente mă plimb – /așa să mă găsească spre hătălmașe în stil beniucian („Am să scot dimineață vântul// și tot ce-a fost incendiu să cuțitul haiducesc/ Să-l împlânt, afund, până-n se prefacă-n scrum/ din toate să rămână plăsele.// Și-o să bem din manuscris poeme/ cenușa ca zăpada –/ Sunt nopți de primăvară Ortășește, dușcă după dușcă” – Intrarea spre cum e și cea de-acum,/ când mă primește-n legendă). Pe aceleași coordonate tensionate se vise, să mor frumos, balada…” (Tristia). înscriu cele două prime plachete de versuri, Erotismul unor astfel de poezii aduce tristeți chiar dacă aleanul sentimental pare să domine ale neîmplinirii; melancolii evocatoare ale discursul liric:„ Pentru tine, Fată Ardeleană,/ ființei iubite („De la o vreme te visez mereu/ Înfloresc garoafele în pagini/ Și hangere, dure, și nu-nțeleg ce să însemne asta – /se face mai de imagini/ Te-ncrustează sufletului rană /…/ întâi că-un tânăr zeu,/ în miez de noapte–mi Fată Ardeleană împlinită,/ Rod ce dă în pârgă clatină fereastra.// Eu mă ridic plutind din ca harbuzul,/ ’Naltă crești, ca vara cucuruzul,/ așternut/ și dau încet perdeaua la o parte;/ Și te-nmlădii pururea râvnită” (Mătănii pentru atunci mi-apare chipu-ți cunoscut/ de undeva Fata Ardeleană). din stele sau din moarte;// atunci zăresc cu Temperată, în verb protestatar, poezia ochii minții cum,/ prin amintiri, făptura ta se de maturitate a lui Lucian Valea se înscrie pe cerne,/ ca o albastră pulbere de fum/ pe umeri, o linie nostalgică a exultării frumuseților pe covoare, peste perne”– De la o vreme). ținuturilor natale, la drept vorbind decantând Vârsta înaintată îi stârnește regrete și neliniști un sentiment edulcorat al naturii, în care ale senectuții: „Încărunțim cum ne e dat la toți iubirea se relevă în acorduri rafinat pasionale, – /uni-ntr-o noapte de singurătate,/ alți-ntr-o

68 ♦ Mişcarea literară viață falsă de roboți/ dar făr’ de-ncărunțire nu latră?/ I-am dat viața până azi arvună/ Și se poate (…) Alții nici nu mai știu în care bucuria ne-am făcut-o șatră.// Auz cum seva timp/ au evadat din propria lor viață,/ de-aceea gâlgâie în fag!/ Hei, toamnă mașteră și pui de vârsta lor e-un anotimp/ în care nici nu plouă, lele,/ Cum mi-ai momit viața cu inele:/… Ne nici nu-ngheață” (Încărunțim). Un freamăt desfrunzim de vise, prieten drag” (Toamnă, profund, venit din durerile acelor ani ai atunci…). amânării împlinirilor existențiale (nu doar în Fără a refuza cu ostentație să scrie planul creației), autoreflexiv, traversează acest versuri propagandistice (nu-i stătea în fire și lirism biografic, ca un motiv de permanență nici n-ar fi putut risca), Lucian Valea cultivă o atitudinală, într-un soi de mărturisire de sine a poezie oarecum atemporală, cu nostalgii senti- poetului sau, mai bine, într-o evaluare ne- mentale dar și cu sfârșită a profesiunilor sale de credință: evocarea ținuturilor „Printre oameni și lucruri trecut-am/ răsucit și natale, într-un soi de cam într-o parte –/ vină nu dau nimănui. lirică de esență pa- Singuratec pe dinăuntru/ dar plăcut la triotică, amintind înfățișare și grai,/ bucuratu-m-am și m-am angajamentul eroic întristat deopotrivă (…) Singur stau înaintea al strămoșilor țărani lumii ca un fur dovedit/ și-mi aștept judecata. („Pe Someș, oame- Nu cunosc/ alt judecător decât neamul. Bine nii sunt filosofi –/ știu:/ pentru neam nu-i zadarnică nici o frumoase nume dau moarte/ și nici o înviere!” (Gata sunt). la cimitire/ și-așa, Lucian Valea își resimte însingurarea ca precum ar îngropa pe o tăcută damnare în cuvânt („coborâți în cartofi,/ ei intră în adâncul cuvintelor mele –/ e-atâta nădejde în pământ și-n amintire ele și sete/ de înviere și-o mare credință-n (…) Din tot ce fac, destinul/ acestui popor; pentru izbânzile lui/ se vede că li-i drag/ sunați ziua și noaptea din tulnice” – Pean), și când răsare-un om și când apune –/ între evadând ușor în fantastic prin cultivarea viață și-ntre moarte-un prag/ dar asta-n vorbe motivelor religioase („Ce-i de-o să mă nu se poate spune// De-aceea cântă, după bârfească cineva/ Că m-am luat de piept cu morți, solemn,/ cântece vechi de dor și de Dumnezeu?” – Întoarcere lângă pământ), așa iubire/ și plâng, tăcuți, pe crucile de lemn/… cum baladesc apelează și la rezonanțele și nume mândre dau la cimitire!” – Motiv), livrești ale tandreților juvenile („credincios însăilând în discursul metaforic (fără a abuza) plinit-am cu poeme,/ O carte-n care mi-am cuvinte dintr-un vocabular neaoșist, ardele- slăvit iubita” – Spovedanie), știindu-se însă nesc, ce dau culoare și pitoresc poemelor. E mereu același împătimit asimilat osmotic într- un poet modern, totuși, fără a experimenta o natură primară cu care moare și învie prin inovații prozodice șocante, ducând mai dragoste: „Se uită toamna după mine lung,/ departe tradiția ardelenească, ce vine de la Cum trec horind de se-nfioară zarea/ Și zvârle Coșbuc, prin Goga, Iosif și Cotruș, solidar cu trufașă cu bruji de soare./ De aur sub picioare generația sa amânată, în a reface un gol pe mi-i cărarea (…) Mă culc în ierburi să mă uite care războiul l-a produs, bulversând destine cerul/ Și-s tot încremenire-n psalm de rugă…/ poetice, revenite mai apoi cu greu, dar cu Un graur scutură un măr de liniști/ Și trec, demnitate, într-un areal literar rigid și tezist ciopoare, clipele în fugă (…) De ce se uită prin definiția sa programatică. toamna după noi?/ Copoiul ei turbat de ce ne

Mişcarea literară ♦ 69

Pe țărmul barbarilor

Andrei MOLDOVAN

Un comentator onest nu poate decât să îi venind din interiorul unui univers, o mereu nouă dea dreptate lui Nicolae Manolescu atunci când, descoperire a lumii, nefiind scrisă cu nostalgia în Istoria... sa, afirmă că „Horia Gârbea scrie omului matur tentat să revalorizeze/ să cam de toate”, preci- recompună o copilărie a unor alte timpuri, cum zând totodată că ar fi, să zicem, privirea spre copilărie a lui Ion „debutul său, ca poet, Creangă. are un aer sorescian Poate că o lectură apropiată a unuia dintre (...) în parabole în volumele mai sus amintite (de dorit ar fi, care se aliază irea- desigur, a tuturor volumelor menționate, dacă litatea și prozaicul” spațiul revistei care ne găzduiește ar fi atât de (N. Manolescu, Isto- generos) ar putea să deslușească, fie și parțial, o ria critică a litera- astfel de revenire spectaculoasă spre poeme. turii române. 5 seco- Celălalt țărm, de pildă, nu se îndepărtează le de literatură, Edi- definitiv de „aerul sorescian”, pomenit ceva mai tura Paralela 45, sus. Se întâmplă că autorul își convinge cititorul 2008, p. 1415). Cu să privească spectacolul comun al cotidianului toate că îl include în alt chip: „cinci oameni/ vor să omoare un într-un capitol care berbec// cel mai ușor/ zise primul/ este ca voi nu presupune cu patru/ să țineți berbecul/ de câte un picior iar eu/ necesitate orientarea să-i tai beregata// al doilea spuse/ mai ușor este spre anumite forme literare (Optzeciști întârzi- ca voi patru/ să răsturnați berbecul/ pe spate iar ați. Generația 2000), criticul preferă să îi eu/ să-i înfig țepușa în inimă/ în inimă/ în comenteze și evalueze opera dramatică, pentru a inimă// (...) al cincilea nu zise nimic/ se uită ajunge la concluzia că „Horia Gârbea este, lung la berbec/ și cu privirea lui/ începu să alături de Vișniec, dramaturgul cel mai înzestrat stingă/ stea după stea/ până când berbecul/ se al generației 80”. (Ibid.) Autorul însuși, atunci stinse/ definitiv de pe cer” (berbecul). Ca și cum când există un context al mărturisirilor, fără a ai agăța berbecul, zicem noi, într-un cui și ai desconsidera genurile literare care l-au ispitit, încadra totul într-o ramă, obligându-i pe preferă să mizeze pe dramaturgie. Cu toate privitori la un alt fel de acceptare a unui acestea, ultimii ani fragment care se rupe din cotidian în tentativa Cartea de poezie ne arată un Horia de a se plasa într-un timp durabil. Nu putem Gârbea întors cu neglija nici modalitatea ex abrupto de pătrun- putere spre poezie. dere în universul poemului (nu mă numesc Stau mărturie volumele: Pantera sus, pe william). De aici și până la o tentație a clavecin (Editura Tractus Arte, 2011), Trecutul absurdului determinată de neputința ieșirii din e o sărbătoare (Editura Tractus Arte, 2012), limitele ființei, calea este destul de scurtă. Cântecele lui Huppy (Editura Neuma, 2016), Tensiunea interioară se naște deseori, precum în Celălalt țărm (Editura Neuma, 2017), Poeme cu poezia soresciană, dintr-o asociere, mai mult sau înger (Editura Neuma, 2018). Chiar dacă mai puțin întâmplătoare, a unor lucruri întâlnim aici și poezie pentru copii, nu credem consacrate de banalitate (în oricare zi, spre că trebuie tratată altfel decât orice alt volum de final). Poetul nu este preocupat de o reabilitare a versuri, pentru că este o poezie a ludicului narativului premodern, fie și în forme noi, cum

70 ♦ Mişcarea literară o fac optzeciștii, ci de fragment, de anecdotic, în vers, care vine într-un târziu sau își amână fără să ocolească un fin filtru ironic: „când a repetabil sosirea (ziua ultimei zodii). Tot așa, fost vorba/ să se facă monumentul/ au zis/ că în acumulările și redimensionarea potențialului vârf să fie un vultur/ dar apoi s-au gândit că/ tot prin folosirea cu insistență a conjunctivului o să plouă odată/ iar în serile de februarie/ (atunci – în ianuarie), ca un mod inedit de a vulturul dacă e și din bronz/ va fi ca o curcă pune la încercare ființa prin transfer al trăirilor plouată” (monumentul). Așa se dezvoltă o în alte spații. Am mai aminti și abila folosire a poezie a notațiilor, cu conturarea unui potențial imperfectului pentru a da impresia că totul se liric al cuvintelor, al asocierilor simple ale petrece ca într-o poveste, chiar dacă povestea acestora (glosă), trecând cu multă naturalețe crește din cotidian: „mai încearcă și tu/ îi anecdoticul în poematic (la mancha). spuneam/ și băgam fise ruginite/ în telefonul Cu toate că dezvoltă, cum este și firesc, o ruginit/ apoi loveam cu pumnul/ aparatul inert// seamă de direcții pe care poezia sa le avea încă parcă se auzea ceva/ departe/ parcă era foșnetul de la volumele de început (Text biografic, 1996 mării/ sau râsul înăbușit/ al unei femei/ și foarte și Proba cu martori, 1966), ferestrele lirice pe rar/ se auzeau șoapte fără/ niciun înțeles” care le deschide Horia Gârbea sunt de o mare și (încercarea). Cititorul avizat va cunoaște că surprinzătoare diversitate, de cele mai multe ori înaltele studii în domeniul artei cuvântului le-a dovedind că timpul refuză curgerea sau că făcut Horia Gârbea la școala traducerilor din revărsarea lui este una mult mai complexă decât mari dramaturgi, neîntrecuți poeți deopotrivă în ne-am obișnuit să o acceptăm prin raportarea piesele lor. Este o învățătură care se lasă ușor horațiană la tot ce este trecător. Așa se face că observată în poemele despre care opinăm. Ar fi până și structura volumului pe care îl comentăm de observat efectul relativelor cu care încep trădează de fapt o vocație epopeică, nu prin uneori poemele, utilizarea repetițiilor cu nuanțe întindere, prin dezvoltare, ci prin promisiune ritualice, construirea poemelor în jurul unor narativă, prin aerul profetic și ritualic, prin simboluri, jocurile de cuvinte cultivând restituirea unei forme mitice de existență a contraste, dar mai cu seamă abandonarea unor ființei, precum opera unui veritabil aed modern: structuri – influențe ludice! – prin conjuncturi „când vom ajunge/ la marginile mării/ și aparent accidentale, pentru ca întregul să dumnezeu ne va privi/ ca pe niște școlari declanșeze efortul unei noi armonizări (fiecare întârziați/ va pune îngerul/ să ne întrebe/ unde nor aproape albastru). Deseori apropierea de ați zăbovit/ pentru ce rănile/ acestea din palmele teatru se resimte și în grija autorului pentru voastre/ că doar/ nu ați mers în mâini// o să organizarea spațiului, pentru scenic (vei afla răspundem că/ ne-au prefăcut/ în păianjeni că până la vară de ce). opt/ picioare ne-au crescut/ prin credință/ ca să Suntem aproape aici și nu putem ocoli ajungem/ de patru ori mai iute/ unde ne aștepta/ componenta livrescă, pentru că ea se resimte mila lui ca o mare/ fără nicio cută” (celălalt puternic mai cu seamă în opera dramaturgului. țărm). Partea de final a volumului, cu o altă Pentru poet, chiar dacă se poate vorbi de o Troie asediată de barbari, este tot cu o constantă dramă a existenței în cărți, ea este dată în primul trimitere epopeică, într-un plan totuși diferit, dar rând de o raportare la lumea reală, de dincolo de echilibrând volumul și dând un sens profund și lecturi (nu mă numesc william). Nu lipsesc o trăire veritabilă poemelor din interior. intersecțiile, conexiunile, interferențele de Cunoscând formația tehnică dobândită planuri și noțiuni, toate venind prin livresc prin studii a lui Horia Gârbea, ba chiar (sinestezie), care are totuși un rost esențial, acela preocupările de aprofundare ale inginerului, prin de căutare a unor identități noi, veritabile publicarea unor studii de specialitate și prin tentative de identificate în care se topește totul: carieră universitară, pare surprinzător să vezi cu „n-a mai rămas/ nicio moară de vânt/ numai câtă pricepere folosește arta cuvântului, în cele vântul/ nicio arenă deschisă/ doar pozele mai subtile nuanțe. Un rar simț al verbului în toreadorilor/ agățate prin cârciumi/ și săbii modalități prin care se obțin efecte poetice ce nu adunate/ în prăvălii cu suveniruri// în catedrală stau la îndemâna oricui ar fi de invidiat nu doar am pus/ o monedă măruntă/ și într-o cutie s-a de poeți, ci până și de lingviști. Așa, spre aprins/ o lumânare electrică/ să nu afum/ pereții exemplu, se remarcă uneori așteptarea verbului lui dumnezeu/ o lumânare ieftină sub sticlă/

Mişcarea literară ♦ 71 intangibilă și numai pentru/ sufletul meu conține un singur poem în proză (un cânt!), neliniștit// fiecare cuvânt/ fiecare poem/ toate Fortăreața, ca o reluare într-un alt plan a unei gândurile/ numai și numai păcate (la mancha). problematici esențiale. Cetatea asediată de Se deschid astfel orizonturi spre lumi de o altă barbari, cu un nou comandant, precum într-o respirație, ca un mod inedit de a pune la altă Iliadă, pare sortită să se apere eroic de încercare ființa, de a o păstra vie, activă, prin atacurile repetate ale asediatorilor. Doar că trecerea trăirilor profunde în alte spații. Uneori răzbate aici, dincolo de poveste, o puternică totul pare să curgă într-un alt univers, iar lumea dramă a comunicării: „Pentru a evita orice risc se lasă în acest fel privită, chiar dacă am putea de spionaj din partea barbarilor, am ordonat vorbi de un univers al excepției (pe cale de imediat ca nimeni să nu învețe limba barbară. dispariție). Drama umană vine totuși din Cei care vor fi prinși că o cunosc vor fi dependența omului de curgerea timpului, de spânzurați pe loc. La primul consiliu, un ofițer multe ori prin nevinovate detalii, adnotări care mi-a spus că a învățat limba mai demult, în par pasagere: „ieri, răsfoind niște ziate,/ văd că tinerețe, și că va încerca să o uite, dar nu poate nevastă-mea tresare/ și-mi zice, arătând ziarul:/ fi sigur că va reuși. I-am spus că în acest caz nu Vezi? A murit ceasornicarul.” (Ceasornicarul) va primi nicio pedeapsă. Totuși, nu-mi puteam Există în poezia lui Horia Gârbea, cred, o asuma riscul așa că, în noaptea următoare, când ciudată îmbinare între două tendințe din când în era de strajă, i-am ordonat unui soldat să se când bine conturate, dar care, până la urmă, apropie pe furiș de el și să-l arunce de pe zid.” reușesc să se estompeze reciproc. Una ar fi cea (Fortăreața, p. 63) neoexpresionistă, prezentă de altfel în mod Autorul construiește totul în jurul constant în poezia noastră de azi. Înstrăinarea de simbolurilor care tulbură realitatea oglindită, a sine, viața într-o lume ostilă, adevărat, invită la semnificațiilor de dincolo de derularea epică, ca viziuni catastrofice, dar acestea depășesc o dramă a tot ceea ce este închis. hotarele expresionismului și bat la ușile Cititorul ar aștepta o victorie care se absurdului: „În orașul cu luminile stinse/ trec amână la nesfârșit, chiar dacă nu se conturează peste noi prin noi/ mașini mari și negre/ conduse precum una clasică. Barbarii cei ciudați devin de oameni cu cămăși albe/ cu ochelari de soare/ puternici prin deschidere, prin faptul că învață cu telefoane negre// nu ne calcă nu ne ucid/ trec limba celor pe care îi asediază, reușesc să prin noi/ vara și iarna/ târâm după noi/ aceleași comunice cu ei și, paradoxal, se retrag, pentru săniuțe/ cu suflete comprimate/ cu vieți de că intrarea triumfală într-o cetate deja cucerită rezervă” (orașul cu luminile stinse1). prin cunoaștere, comunicare, ar fi lipsită de Ușurința cu care poetul schimbă registrele sens: „Trebuia trimisă o nouă solie. Toți ofițerii fără să abandoneze temele poetice, o constantă au vrut să facă parte din ea, erau gata să se preocupare pentru ludic, îndepărtarea instinctivă încaiere, își exagerau cunoștințele în graiul de orice fel de clișeu îl apropie în același timp și barbar. Până la urmă a trebuit să fiu de acord să de câmpul ispititor al suprarealismului, fie și plece șase mesageri. Au plecat sâmbătă seara, sub un ușor control care nu împiedică o plini de voie bună. Duminică noaptea încă nu se expresivitate pronunțată. Mai interesant este întoarseră. Luni dimineața am observat că când cele două tendințe poetice se întâlnesc în barbarii se retraseră fără niciun zgomot. Pe cei aceleași secvențe lirice: „albii secate/ albe de șase ofițeri din a doua solie nu i-am mai văzut lună inutilă și albă/ care vestește/ cutremurările niciodată.” (Fortăreața, p. 69) altui secol/ și prin ele se scurg/ mașinile mari și Triumfă un spirit al înțelepciunii, în negre/ pe care oamenii mari și albi/ le mână spre contextul lumii contemporane (iată și un capăt/ până spre capăt” (orașul cu luminile mesaj!), o victorie barbară – dacă i-am spune stinse 6). poetică nu am greși! – asupra a tot ce înseamnă Partea finală a volumului, cum spuneam, închis în convenții uzate. De pe țărmul celălalt, revine spre epopeic într-o schimbare de barbarii lui Horia Gârbea ne fac încă semne. perspectivă, într-o înșelătoare Addenda care

72 ♦ Mişcarea literară

„Și vine seara și sînt crin subțire”

Olimpiu NUȘFELEAN

Vasile Muste este unul dintre acei melor precedente, pe care îl aprofundează și în scriitori care, trăind în provincie, își pune, lărgește, îmbinînd firesc aspectele clasice cu benefic, amprenta culturală asupra locului, cele moderne ale discursului poetic. Poetul netezind pregnant raportul dintre „margine” și este „rural” prin evocarea logosului înteme- centru. La Sighetu Marmației, acolo unde își ietor, prin semne (simboluri, imagini, motive) duce veacul, este director al Casei Municipale în care își traduce clocotul interior, prin cău- de Cultură. În această calitate, este principalul tarea lumii primor- organizator al Festivalului Internațional de diale, așa cum Blaga Poezie de la Sighetu Marmației, dar și redac- ar căuta cuvinte vir- tor șef al revistei festivalului, Marmația ginale, ca să le con- literară. El este însă, mai întîi, un poet distins, trapună unei lumi puternic în lumile sale interioare și, marcat de din care se evaporă poezie, un prieten generos, „cu toate iubitele „apa vie”, și, în ace- (…) date altora din prea multă iubire”, cum lași timp, este mo- spune într-un poem. Dragostea de frumos îl dern prin expresie, determină să iasă din laboratorul propriu și să „jocuri” formale ale se dedice promovării poeziei în spațiul public. textului poetic, cu Nu e ușor, dar se luptă cu greul și înstelează îndreptarea atenției frigul, ca să folosesc o sintagmă cu trimitere spre o lume „ce la primul lui volum de versuri. Personalitatea vine/ neașteptată” lui literară ar putea fi aproximată prin citarea (cum ar spune în lui Radu Țuculescu, care spune că „Vasile poemul La început Muste este unul dintre puținii mei prieteni au fost păsările). Poezia lui trebuie căutată în adevărați în care am încredere deplină. L-am trăirile unui suflet sensibil și viguros care cunoscut de mult, am uneori impresia că-l știu înaintează prudent, discret și împăcat cu sine dintotdeauna. L-am cunoscut într-un sat plin pe o întindere de gheață, gata să cedeze de… iarbă, rouă și îngeri, printre meri și pruni oricînd (ca în poemul Unde sunt norii), iubind și-am povestit ori am tăcut împreună nesfîrșite însă „tăcuta ninsoare”, mergînd astfel „pînă la ore, lîngă o sticlă cu horincă. Vasile nu știe să capătul de jos al tă- fie duplicitar, sinceritatea lui nemascată îi cerii sau/ al despri- În oglinda lecturii supără pe unii dar lui nu-i pasă. A fost, este și măvărării” (Iubesc va fi întotdeauna poet și nimic altceva.”, sau tăcuta ninsoare). Clocotul liric vine din prin enunțul succint al lui Gheorghe Grigurcu, trăirea sentimentului desprinderii de lume, potrivit căruia „Poezia lui Vasile Muste e ca o cînd mărturisește: „ce mult v-am iubit iar voi troiță iscusit lucrată, la marginea unui sat, pe de cuvîntul și tăcerea mea/ v-ați desprins/ o șosea pe care trec mereu vehicule moderne.” nimeni nu v-a mai iubit/ nimeni nu v-a mai Volumul de versuri Satul de tăietură va nins cu zăpezile mele/ naștere de lume spre muri, semnat nu de mult de Vasile Muste și altă lume trecînd disperată” (Am mai fost). apărut la Editura Ethnologica din Baia Mare Locuind la marginea universului – de în 2017, continuă universul poetic al volu- unde întregul se vede mai bine – „de o seamă

Mişcarea literară ♦ 73 cu inima locurilor”, poetul trăiește mai intens desprindere de sine, într-o transfigurare în sentimentul desprinderii în cheie erotică, în umbra care înaintează spre celălalt tărîm, după care viețile se confundă și se relevă reciproc: o rătăcire în căutarea identităților pierdute: „În vremea din urmă aici la marginea lumii/ „dar umbra noastră săraca singură oare cît va tot mai rar văd pașii iubitei Cezara/ tot mai mai/ umbla după fiecare dintre cei vii crezînd departe de mine ca de propria-mi viață/ e că noi suntem/ și-apoi dezamăgită și fără liniștea ei selenară și de dragul ochilor ei/ speranță cum va intra/ singură în adîncuri și în ochii mei aleargă prin întinderea în singu- înalt spre a mă reîntîlni/ pe mine cel care rătate învăluită”. Făptura iubită, alcătuită lăsa-voi asemenea celorlalți/ locul gata să parcă din două prezențe, inspiră gestul trezirii, izbucnească în plîns” (Ce singurătate să iu- al căutării dimineții, cînd poate fi refăcută besc). Periplul existențial al poetului, cu întîlnirea cu celălalt, trăirea întru celălalt: „nu configurarea unui spațiu restrîns și drag, cu știu în ce dimineți caută făptura de umbră/ a invocarea unei candori funciare, a unei puținelor clipe împreună”. Toate acestea se curățenii eterne, prin care înaintează acea întîmplă la nivelul conștiinței extincției, care, făptură eterică ce vagantează între două lumi, la Vasile Muste, ia două aspecte: finitudinea e aproximat în această strofă din Zapadă propriu-zisă, pe de o parte, și, pe de altă parte, îndurîndu-ne: „ninge tăcut în Țara Lăpușului mortifiarea prin trăirea derizoriului, pe care peste rîu peste Coruieni/ ninge printr-o mare totuși o reprimă: „înainte de a muri am locuit zăpadă vîslesc către casă/ dar pașii tăi făptură o vreme în moarte/ am cunoscut gustul blîndă ce drumuri mai învață/ gîndu-mi întreb prafului și al gloriei”. Marginea lumii poate fi pînă-n grădina unde coborî-voi de tot”. Există și locul de evoluție a derizoriului mortificator. și sincope în această peregrinare, cînd poetul În contrapunere semnificativă, moartea nu acceptă proximitatea morții, cînd nu propriu-zisă, atroce și iute, este totuși un semn ocolește înstrăinarea de sine, cum se întîmplă al confruntării cu vitalitatea, e un privilegiu, în Mie străin, periplul desfășurîndu-se acum mijloc de plasare în atemporalitate, fie ea și… „prin orașe la marginea lumii”, într-un univers estetică, așa cum, pe „închisele drumuri”, înstrăinat și refuzat ca atare, unde adevărata „tremurau lupii simțindu-mi sîngele iute” și confruntare cu moartea nu poate avea loc: „de teama tinerei mele morți repede/ părăsi- „aceasta m-a privit cu condescendență/ apoi vor pădurea”, ceea ce-i va oferi poetului și-a continuat drumul ei înțelept în derivă”. prilejul de a avea „drumuri mai multe în cer (s.n.) Ființa iubită e doar în măsură să decît pe pămînt” (am citat din poemul Viața oprească lucrarea morții și să aducă „iarăși înde trei). ziua ca/ ziua dintîi”, dar apropierea de iubită Tema morții trimite spre cel puțin două se întîmplă doar prin acceptarea asfințitului – aspecte ale poeziei lui Vasile Muste: „eu înghețat de soarele asfințind/ și dus înapoi sentimentul unei iubiri oarecum melancolice, la izvoare” – poate într-un gest de recuperare despre care am amintit în treacăt mai sus, și a spațiului rural, cu toată încărcătura lui de nostalgia satului primordial. E satul care se trăiri și semnificații (Liber și singur la stinge și a cărui extincție o percepe cu ochiul întunecare). Condiția acestei stării/ stadii este maturului, constatînd cum „tîrziu cînd m-au exprimată în delicata poezie Nici crin nici dat afară din Copilărie/ am aflat că Tăietura trandafir: „Subțire crin am fost pe dunga zilei/ era (așa-i spuneau toți)/ marele deal din frumos ca sfinții noi din calendare// în casa miazănoaptea satului meu” (Satul de tăietură mea stă muntele la masă/ cu marea așezată la va muri). Elementele acestui univers sînt picioare// de-o vreme singur locuiesc în eliminate de o forță distructivă. Lumea moarte/ iar de la mine nu am nicio știre// și nu văduvită de pădure apare ca și cum ar fi mai am de mult de mine parte/ și vine seara și văduvită de metafore. Desprinderea de sînt crin subțire”. Versurile par inspirate de un universul configurat de sat (arbori, oameni bocet din Nord. Reîntors în natura triști iubiți de Dumnezeu, părinți, păsări cu primordială, sufletul comunică doar prin scris: zborul lor, pămînt, iarbă) este percepută ca o „să-mi scrii doar scrisul să mă cheme/ cum

74 ♦ Mişcarea literară te-aș chema la mine în sicriu” (Valea printr-un sentiment mai clar exprimat, al trandafirie a colibelor). Poezia citată mai sus iubirii. Poemul Scrisori de dincolo aruncă o se asociază cu poezia Nu vă semețiți, cu care proiecție „post mortem” a devenirii prin se încheie sumarul, un text despre neînsem- iubire: „te voi iubi nespus de mult în timpul nare și despre izbînda prin smerenie. Oare să vieții/ și după moarte nesperat de mult/ fie acceptarea morții un gest de smerenie? avea-voi înțelegere deplină/ și timp nemăsurat Întrebarea solicită alte deslușiri. să te ascult”, gestul suprem de viețuire întru Volumul se încheie, ca un adaus scris iubire fiind dar de într-un alt tempo poetic, cu o suită de „bles- ipostaza zborurilor teme”, dintre care unul notat din folclorul întreținute de iubită maramureșean, invocînd o altă față a finitu- și concretizate în dinii, într-un fel fără legătură cu natura „neființa poetului”, poemelor comentate mai sus. Rețin totuși un cînd poetul, prin „blestem” pe care l-aș numi al plîngerii (V): extremă generozi- „Depărtării fi-i mireasă/ și pustia fie-ți casă// tate a condiției fiin- răstignit în zori stingher/ visul meu să-ți fie ței, este „pămîntul cer// lîngă rădăcini de ape/ plînsul groapă să tuturor” iar iubita, îți sape”. Asemenea versuri duc spre o altă „verde primăvară” a stare poetică. poetului ființial-ne- În Satul de tăietură va muri, Vasile ființial. Generozita- Muste reconfigurează poetic tema morții. A tea condiției poetice unei morți care nu e atroce, ci e o revenire și o se împlinește grație înscriere în mișcarea cosmică. Moartea nu e dăruirii de care dă luată în derizoriu, nici trivializată, cum ne-ar dovadă ființa iubită. Grila sentimental- putea îndemna obișnuințe literare actuale. metafizică de intrare în universul poetic este Tema e abordată cu vioiciune artistică, smulsă stabilită încă din primul poem al cărții, La din desuetudine și urcată într-un plan mai început a fost verde. Înverzirea ca înviere e o înalt, reîntemeiată poetic. Nu e puțin lucru. metaforă generică. Păcatul original e investit Azi, în desfășurările vieților noastre stresate, cu semnul iubirii. Adam (poetul adică) nu-și moartea e scoasă din ritual. Nu se mai moare învinuiește (con)soarta pentru greșeala – în, pînă la urmă, sensul conferit de tradiție, de marcă a libertății! – prin care a căzut în păcat. cultura plecării din lume. Bunicii nu-și mai Zice, poetul: „tu ai venit întîi și tu ești tot ce cheamă la căpătîiul extincției fii și nepoții, ca mi-a rămas/ rămîi doar praful și pulberea vin să le dea în grijă, cu limbă de moarte, viitorul din adîncuri/ întunecate reci depărtări și familiei sau al lumii. Azi se iese din viață noaptea și ziua/ ador cuvintele tale/ ce fel de brusc, atroce, fără nici o vorbă, fie că ești seară a fost și ce n-a fost/ dacă libertatea nu dă bătrîn sau foarte tînăr, ca și cum ai fi împins păreri de rău/ libertatea nu te lasă să greșești de aripa unei furtuni pe o ușă care se deschide dar/ dacă vrei// dacă vrei pot greși pentru spre neant. Vasile Muste readuce moartea în tine”. Interesant este să observăm și ritualul firesc, în gesturile majore ale lumii, interferențele frazării, jocul versului subtil inspirat, deloc ostentativ, cu forță lirică și cu înscenat de poet. Maximitatea gestului: să te toată durerea trăirii. Nu e puțin lucru. desprinzi din muritudine pentru a iniția fapte Abia am încheiat rîndurile de mai sus, de iubire! că a ajuns la mine o altă carte de versuri Despărțirile (trecătoare?) sunt semne ale semnată de Vasile Muste, și anume Eu nici în apropierii, ale relevării empatiilor, ca în Mi-e moarte n-am să pot muri, apărută la Editura dor de tine: „doream să-ți spun noapte bună/ Școala Ardeleană în acest an, 2018. Tema eu vreau să te rog să-ți lași gîndul să/ mă descinde din tema volumului precedent, însoțească duminica la Coruieni/ da desigur discursul își menține aspectul formal, dar cum te-ai hotărît/ trebuia dar nu ți-e teamă orizontul de percepere a existenței se lărgește să-ți lași/ gîndul singur cu mine prin locuri

Mişcarea literară ♦ 75 necunoscute/ gîndul meu e cel mai bun prieten pînă la urmă: „sărută-mi ochii/ nu-i vei mai cu tine// te sărut nu mai pot scrie noapte vedea// viața asta nu mai e a mea// sărută-mă bună// mergeți cu bine” (s.n.). Dilematică precum m-ai îngropa” (Sărută-mă). Cartea se rămîne întrebarea dacă poate fi dusă în încheie rotund. tărîmurile necunoscute iubirea muritoare de Înainte de a închide ultima pagină a din tărîmurile care se îndepărtează de ființa cărții, „autorul” adresează cîteva rînduri în terestră: „mi-a spus aseară îngerul iubești proză iubitei, căreia i-a fost dedicată cartea, pentru ultima oară/ și am tăcut apoi pînă la Izabel, o scrisoare ca suprem gest de confir- marginea veacului lumilor mire/ n-am mai mare a iubirii și de aducere a „actanților” în iubit am încercat să mor cum să nu duc din- condiția concretă a vieții. Rîndurile scrisorii colo/ iubirea din care mi-am făcut pe pămînt vin să accentueze firescul trăirii, dacă mai era îndeletnicire” (Trebuia să ascult). Sărutul, cu nevoie. Eu nici în moarte n-am să pot muri de toată încărcătura lui sensibilă, devine pecetea Vasile Muste e o carte de poezie autentică, despărțirii de lumesc, de viață, privirea se expresie a unei trăiri poetice profunde pusă în închide prin însuși gestul recunoașterii vede- operă de un poet important, care merită toată rii, a numirii acesteia, a numirii ființei iubite prețuirea noastră.

Irina Petraș, Rochia roșie

76 ♦ Mişcarea literară

Poemele lui Cristian Bădiliță

Maria VAIDA

Recitind volumul Fată frumoasă, hlamida ei princiară toate ipostazele desfă- Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, am intrat șurării ei: de la ardenta inițiere erotică, la în jocul pulberilor de apă desfășurate în dragostea la prima vedere sau la înfăptuirea lumina soarelui: acolo apare un curcubeu iubirii; de la erosul văzut ca izbăvire a ființei multicolor, de o frumusețe inefabilă; tot astfel și până la erosul descoperi citind volumul mai sus amintit: un thanatic. Asemeni joc al luminii, al iubirii, al culorilor, al călugărului, perso- trăirilor poetului, veritabilă panoplie etalată în najul lui Nikos Ka- fiecare poem. Cristian Bădiliță este poetul zantzakis din Raport care nu se rușinează de propriile trăiri (iubiri), către El Greco, poe- redescoperă umanul din noi, seninul cerului tul Cristian Bădiliță iubirii, prevestitor de furtună interioară, instituie domnia iu- lăsând la o parte morga academică, coborând birii pe pământ; el din nori și ceruri nalte printre oameni. Pentru poate fi oricând ucis Cristian Bădiliță, poezia este un joc al din dragoste, poate oglinzilor din cioburi, naiv, grațios, suav, trăi amorul sacru candid; nu joc cu mărgelele de sticlă ci cu ori profan, iubiri cioburile lor, culegându-le (citind) nu se poate postume, iubiri-tro- să nu te înțepi și să nu-ți curgă o picătură de fee, amorul care a sânge, pentru că și tu, lector, ești om și ai trăit plecat pe un peron ceea ce spune poetul, dar n-ai fost în stare să de gară slută, ori sonetul de despărțire, toate rostești atât de frumos trăirea... sub cupola unui te iubesc la nemurire și puțin E un paradox acesta, deoarece omul este după aceea! Ironia răzbate din cuvintele un erudit, istoric al creștinismului timpuriu, poemelor ca dansul peștilor în lumina lunii. doctor al Universității din Sorbona, traducător Trăirea frenetică a erosului dezvăluie la din greaca veche și latină, departe așadar de Cristian Bădiliță eroina lirică ce este fata, aspectul ludic al existenței. Cu toate acestea, femeia care se numește Eva, Salomeea („O, el nu-și ascunde emoțiile cauzate de frumu- frumoasă, pură Salomee/ la picioare lasă-mă sețea lumii interioare sau exterioare, decretând să-ți cad/ și primește azi, printre trofee,/ capul iubirea ca suverană între virtuți, asemeni meu eretic și nomad”), Irena, Zmaranda, Gala, Apostolului Pavel. Pentru autorul nostru dra- Dulcineea, femeia din Itaca, femei pierdute, gostea și amorul sunt două categorii diferite femei nebune, fetițe cuvioase, doamna dom- de simțire („Trist cavaler cântând la o niță, ori femeia care-o port în pântec. Cu flașnetă/ Prin troleibuze bete și tramvaie,/ aceste frumuseți feminine („Fată frumoasă din Amorezat de coama ta bălaie/ ce dimineața vagonul doi,/ De ești vreo navetistă, nu se devenea brunetă”); cuvintele care exprimă cade/ Ai ochii migdalați și păr vâlvoi,/ Miroși această stare curg în ropot, ca apa de izvor, a cer albastru din Ciclade”) călătorește ima- pledând pentru starea de grație a ființei, ginația poetului prin câmpiile Elizee, prin gări pentru energia ei luminoasă. Tema predilectă și peroane, prin orașul plin de ploaie și turiști, a volumului este iubirea, care învăluie cu pe clar de lună plină. Sentimentul iubirii este

Mişcarea literară ♦ 77 nelimitat, e o sărbătoare a ființei, în conso- precis/ la ora zero îmi va da o palmă./ Eu voi nanță cu anotimpurile („sufletele păcătoșilor/ cădea pe caldarâm, ucis/ din dragoste în miros/ a must/ de primăvară?”), cu astrele, cu zăpezirea calmă”; tema morții nu este timpul ce se scurge; poetul ne invită la această frecventă în poezia lui Cristian Bădiliță, ea sărbătoare prin cuvintele poemelor, prin rămâne o constantă permanentă, dar foarte gesturi ritual-erotice. Uneori tratează tema îndepărtată; erosul este acela care palpită în aceasta cu ironie și umor, nașterea poemului textele poemelor. Unele versuri au profun- este tot atât de dificilă ca și nașterea femeii; zime și reflexivitate aproape gnomică, iar faptul divers devine adesea dedicație galantă acolo meditația îmbrățișează textul liric: din care se ivește ludicul. Fie că sunt sonete, „iubito, dacă pleci la drum, să-ți pui/ o pânză romanțe, cântece de lume, poeme livrești, de corabie-n călcâi/ iar briza gurii mele-o să te descântece, cantilene, acrostihuri, toate aduc poarte/ prin ceașca lunii până peste moarte”. spre noi bucuria de a trăi prin lectură, pentru Observăm că toate elementele naturii, obiec- că: „Irizațiile semantice jucăușe pe care le-am tele sunt erotizate, conferind un cadru intim remarcat încă de la prima pagină sunt doar necesar desfășurării trăirilor și gesturilor flăcările de deasupra comorilor” (Alex. ritual-erotice: „Atât de pudică mai ești/ și-ntre Ștefănescu). colinele cu raiuri/ zburlite peste Ipotești/ când Deși se deschide volumul cu un poem eu îți cânt din șapte naiuri/ pe umeri să te thanatic unde îngerul: „Mă va lua de mână și nuferești...”.

Laura Poantă, Nocturnă1

78 ♦ Mişcarea literară

Orele aspre sau despre asprimea delicată a unei singurătăți lirice

Claudia FELDRIHAN

Cartea poetei Andrea H. Hedeș, Orele În textul Ce vei scrie acum sperăm să aspre, apărută la Editura Neuma, Cluj- găsim clare răspunsuri despre viața pe care o Napoca, în 2017, se distinge încă de la scriem/ sau despre ce să scriem, dar printr-un primele pagini ca o operă ofertantă la nivelul artificiu demn de un scamator al cuvintelor, comprehensiunii prin delicate trimiteri soluțiile se năruiesc fiindcă peste „locul de subtextuale la volumul Pașii Profetului al lui rugăciune (…)/ se L. Blaga. Cele patru părți componente – Zeul surpă melancolia”. cel Blând, Trepte, Zeul cel Crunt, El Expolio Soarele își schimbă – prefigurează un orizont de așteptare în care galbenul vital într- parcă îl zărim pe zeul Pan, dar sub umbra un gri monocrom aparențelor, textul este de fapt o „mare asemeni plumbului trecere” spre singurătatea, viața unei poete cu bacovian și feres- o neliniște metafizică ce amintește de atitudi- trele se zidesc fere- nea oscilantă a altui mare modernist, T. cate – de parcă nu Arghezi, în Psalmi. era destul – cu piatra Totul începe cu o oboseală a unei lumi unor praguri ce des- guvernate de „îngerul blândeții” ce devine cifrează fără nicio gardianul unui creator pentru care „cărțile îndoială sensul unei încep/ de se sfarmă/ de oboseală”. „Nu e îngrădiri, al unei îngerul cu harpa/ nu e îngerul cu cartea” – închideri terifiante referințe livrești la lira lui Apollo sau simbolul căci fereastra nu tradițional al artei, simboluri care stau sub deschide spre soare (care oricum a devenit semnul unei duble negații ce configurează gri), e o închidere fără un punct de reper. primul pas spre o definire și asumare a unui Singurii care trăiesc și își pot scrie destinul în destin poetic nou, în care scrisul este el însuși acest spațiu închis al rugăciunii sunt „poeții o teribilă și profundă rugăciune. încă vii” care „își pun în versuri delicate Și cum altfel să te rogi cu adevărat decât simțiri”. într-o singurătate care „a mai înhățat un Chiar și Îngerii tac (p. 16), iar aventura suflet” (Crede doar, p. 12) într-o „casă”, creației devine o goană după sau împotriva „unde nici îngerul meu nu vine” (Și ce crezi întunericului („vezi întunericul?/ simți întu- tu, p. 10), unde această „rugăciune pe întune- nericul”) în care veșnicia are o portiță – un loc ric” (Singurătatea, p. 12) te devorează conti- numit acasă. Fie de „miere”, „moale”, „din nuu, aruncându-te într-o stare din care dispar oțel” sau de „scrâșnet”, întunericul ne defineș- orice tentative de evadare. te ca ființe umane, e poate o metaforă a Chiar dacă lumânarea ardea curajoasă în poverii spirituale pe care o purtăm de-a lungul motto-ul de la începutul cărții, flacăra ei este vieții, căci tânara poetă susține ferm în Și acum zadarnică, miza e clipa, într-o existență omul: „omul își duce întunericul”! desenată sub forma unei cărți pe care o scriem Deschis interpretărilor lirice, universul individual dacă avem curajul să ne-o asumăm. imaginar al volumului intră în zodia simbolis- mului religios din care nu putea lipsi șarpele –

Mişcarea literară ♦ 79 ispita supremă care apare în ipostaze atât de ne-a trimis/ fără rost/și acum/ rugăciunile/ numeroase și diferite încât „cine-i mai știe nu-L mai găsesc/ rugăciunile/ nu-L mai numele?”, după cum se notează în poezia găsesc”, (Departe de Tatăl, p. 32). Rostul e o Tată; percepția structurată pe umanizarea consecință a unui efort personal de autode- divinității ne amintește de lirismul lui V. pășire trăit dureros sub pecetea neputinței Voiculescu decantat însă de neliniștea ființei. creionate în Nicicând – „nu m-am ridicat/ la Lectorului i se impune o atenție perma- înălțimea încercărilor/ pe care Tu/ mi le-ai nentă la secvențele lirice ale volumului pentru îngăduit/ cărarea zilei/ întinată e/ de potic- că Andreea Hedeș trece brusc de la rescrieri nirile mele/ îmbrăcat/ în zdrențe de carne/ artistice originale (parafrazări) ale unor psalmi sufletul meu/ cerșește/ grăunte de lumină/ pe biblici (Psalmul 50, Psalmul 38 versetul 18, la înaltele/ ferecatele porți”. Psalmul 118, versetul 19) în care triumfă Dacă viața e un clopot de sticlă, atunci împăcarea de sine configurată într-o relație acesta poate fi spart doar cu forța brută a unui personală cu Divinitatea, la texte pline de ciocan de argint care lasă loc unui destin trăit pesimism „argheziano-bacovian” în care zilele „în amara beție/ a Adevărului” (Le văd căl- sunt sărbători ale tăcerilor fără speranțe. când, p. 56), „mâncați de vii de singurătate” Ființa, în Doamne, se întreabă: „am voie să (Noi lepădații, p. 61). urlu?” (un fel de „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”), dar nu atât de subordonat actului vo- Se constată o revenire ciclică la izolarea luntar ca în Psalmul VI arghezian. În volumul ființei, a poetului „viu” ce nu se plânge, ci își de față, se cere o permisiune divină pentru un asumă și trăiește plenar singurătatea, act intensificat, un strigăt dus la superlativ și conștientizând un adevăr desprins din materializat vizual în imaginea unui lup. inocența copilăriei „dacă murim/ lumina din Lupul unifică ideatic toate nodurile noi pleacă în paradis/ și odată și odată se textului, ascunzându-le în pânza imensă a întoarce/ și revenim la viață” (A venit tati cu singurătății, animalul care trăiește de regulă în mașina, p. 44). Jocul semantic Tatăl-tati, sau haite și e emblematic pentru urletul său, ia din umanizarea divinului – umanul echilibrează acest moment locul metaforei întunericului. cartea vieții, îndemnând astfel la asumarea De-a lungul lecturii volumului, aceste reală și artistică a trăirilor așa cum sunt ele măști ale singurătății – întunericul și lupul se aspre sau delicate, la scrierea lor căci „timpul/ interpun, eul liric evadând din urlete în oricum prea scurt/ l-am irosit” (Batjocorirea întuneric, un întuneric în care se caută un rost lui Iisus, p. 68), iar asprimea lui ne lasă o – „rostul acestei lumi/ e întunericul/ în care El umbră a durerii.

Laura Poantă, Meduza

80 ♦ Mişcarea literară

Simpli pași

Adrian LESENCIUC

O plecare de la gradul zero al scriiturii umane din nevoia creării unei atmosfere din Valea Ungerengeri din Africa, un paradis mi(s)tice. Procedeul personificării este unul transformat în deșert, este ceea ce propune discret; personificarea are o simplă funcție Cristina Onofre prin volumul de versuri meș- magică, rezultat al unei practici în care teșugit intitulat: Să mergi călare. Să întinzi puținătatea cuvin- arcul. Să spui adevărul (Prefață de Eugen telor are coloratură Simion. Postfață de Marian Drăghici. Bucu- și putere însemnate. rești: Tracus Arte, 2015, 101 p.). Plecarea e, Parcursul liric din deopotrivă, o refacere în livresc a parcursului volumul Cristinei misionarului David Livingstone, fără ca Onofre amintește traseul din versuri să suporte apăsarea pașilor mai degrabă de acea exploratorului britanic, și una a omenirii derulare a legen- însăși, în ajunul primei migrații din urmă cu delor indienilor ma- 60.000 de ani. Oricum ar fi, această geografie chiguenga din Po- stranie e un drum spre originile unei civilizații vestașul lui Mario în închegare, sau, alegoric, spre originile Vargas Llosa, tran- umanității, ale autorului, sau poate chiar ale sferând excesul de textului în căutarea de sine. Parcursul african, lirism al civilizației istoria africană a civilizației, umanității, scrisului înspre o autorului sau textului, înseamnă o etapă a oralitate pierdută și consolidării, a legării definitive de începuturi. plină de semnificații magice. O reîntoarcere la Sunt firave derapajele de la norma „ze- inocența începuturilor, fie și sub masca ro” barthesiană: „E cald sufletul lui Hassan, e cruzimii, e ceea ce propune Cristina Onofre: bun ca pâinea/ subțire a deșertului” (La „O sabie îi despică trupul./ Masud ben Hassan, p. 10), prin decalcuri din cultura de Abdallah moare pe câmpul de luptă./ De origine, alipite geografiei imaginate. Dar și Masud se apropie un arab cu o sabie mică./ aceste abateri au efectul întăririi parcursului Pielea frunții și barba, partea proeminentă a (în și prin text) spre origini, spre matrița nasului,/ câte o bucată din fiecare călcâi îi țesăturii/ țesutului/ textului ca întrețesere. sunt tăiate și luate./ Arabul, umflat și negri- Propozițiile sunt scurte, precise. Descriptivul cios, se îndepărtează/ ținând în mâna stângă e frust. Te aruncă în fața unei realități crude, sacul însângerat./ Ceea ce rămâne din Masud de o frumusețe poetică asemenea începu- cade pradă hienelor, vântului” (Moartea lui turilor. Nu cuvintele sunt stoarse spre a conota Masud ben Abdallah, p. 19). lirismul necesar închegării ca poezie, ci poe- „La intrarea în cele câteva sate,/ nouă zia însăși se lipește de oameni și locuri spre a cranii înălbite de vreme și soare,/ înfipte în reda, în puținătatea și curățenia limbajului nouă prăjini, anunță războiul./ Într-o mlaștină decupat de excesul de semnificație, poezia îngustă,/ o ceată de elefanți așteaptă./ Sunt oamenilor și a locurilor. Într-un asemenea elefanții/ care vor porni la îndemnul procedeu, locul, natura locului sunt (subtil) stăpânilor./ Sunt elefanții/ care vor pleca din personificate, sugerat alocându-li-se trăsături aburul mlaștinilor/ pentru a călca-n picioare

Mişcarea literară ♦ 81 ținuturi necunoscute./ Întoarcerea acasă va fi ziție scurtă, obținută, evident, după imersi- triumfală./ Mlaștinile îi vor răsplăti/ cu ochi unea în culturile Africii. Nu numai refacerea curioși ieșiți din adâncuri,/ cu aburi de alegorică a unui traseu se întâmplă în pagini, răcoare,/ cu egrete ce leagă apele de maluri.” ci și faptele redate în limbaj simplificat, dar cu (Cranii, mlaștini, elefanți…, p. 29) etc. o bogată încărcătură antropologică. Mereu Cruzimea însăși are o poetică a ei, ca în prezentă e dragostea femeii care așteaptă, cum poezia epică islandeză care l-a fascinat pe prezentă e și povestea în propria spunere, ca la Borges. Locul trăiește prin oamenii săi, îm- Vargas Llosa, în propria transmitere prin viu bracă, dacă este cazul, cruzimea sau înțelep- grai sau, mai subtil, în sugerare: „El privește ciunea lor, împăcarea, asumarea conviețuirii. pe fiecare în ochi și-i dăruiește/ o anumită Geografia imaginată, exotică, după cum o poveste” (Trecând prin fața casei lui Kambot numește Eugen Simion în prefață, este dublată Mokuba, p. 70). Despre spunerea de sine e, de de o geografie umană. Or, să construiești în fapt, cartea Cristinei Onofre, adică despre limitele acestui „minimalism postmodern” nu camuflarea funcției autoreferențiale într-o înseamnă decât să răspunzi criteriilor de referențialitate stearpă. Spunerea de sine reflectare a aridității geografiei fizice și înseamnă acuitate a unor simțuri în ciuda umane, deopotrivă, prin ariditatea discursului. aparentelor pierderi a altora, ca și cum poezia Normele însele ale poeticii sunt date peste însăși și-ar ascuți dicțiunea, acolo unde vrea cap, nu prin inventarea unor noi modalități de să suplinească un gol și unde sunetele ei, redare poetică, a unor noi tehnici, cât prin nevăzute de nimeni, se adună enclave: întoarcerea la o simplitate vecină cu poezia „Degetele îi tremură pe arcuș./ Vioara locurilor (din geografia reală sau imaginată), cu coadă lată și cu trei strune/ e o prelungire în care ritmul se naște dincolo de cuvinte, ca firească de sunete,/ de sunetele inimii lui rezonanță în mintea lectorului, sugerată de arabe./ Al-Sami e orb./ Un glonț i-a izbit legenda lăutei: „Lăuta nu se mai auzea/ dar un capul./ Era pe munte cu caprele lui./ Cânta ca ceva al cântecului curgea mai departe” și acum./ De atunci i se spune Al-Sami – (Povestea lăutei, pp. 50-51). Să vorbești într- „Auzitorul”./ El se oprește acolo unde sune- un limbaj al cărei funcție comunicațională tele se odihnesc” (Al-Sami, p. 86). principală este cea reprezentativă despre o Așa arată traseul spre origini, ontologic, lume care acum se naște continuu din mit este filogenetic și textual vorbind, în volumul de un exercițiu de măiestrie. Și mitul, dar și versuri Să mergi călare./ Să întinzi arcul./ Să visul, sunt descrise cu aceeași frustă propo- spui adevărul al Cristinei Onofre.

Laura Poantă, Visul cailor sălbatici

82 ♦ Mişcarea literară

Neliniști transferate altor timpuri

Gavril CIUBAN

Pot presupune că versurile poetului căutând scânteile ochilor tăi/ rictusul umbrelor Nicolae Scheianu se întemeiază nu neapărat atingându-ne frunțile/ strigătul corbilor care pe iluzoria urmă a stării de grație, generată de ne vor supraviețui inutil/ fluturi galbeni și grei mult invocata muză inspiratoare, ci, mai de atâta polen/ amorțire frumusețe mizerie degrabă ele, poemele cuprinse în cartea Pietre spaimă/ caută peste toate acestea un sens/ din potop (București, Editura Vinea, 2016), adorato,/ pierdute sunt cheile-n iarbă/ nu-i de sunt rodul unor gânduri adâncite purtate de găsit nicăieri un timp/ de-nviere”. (Senzație de poet de-a lungul traiului prin succesive vârste primăvară) cutreierate la rându-le de lecturi și întâmplări Pe atât de bătătorita pârtie a „firescului culturale ce i-au marcat și, e de sperat, îi vor ca excepție”, eul liric, transfigurat într-o seni- motiva în continuare aplecarea întru scris. nătate amară, instaurează rămășițele timpului Iar aparent enigmaticul pretext al Poto- revolut, re-sacralizat pului pare a fi tocmai pierdutul Paradis în în memoria afectivă: varianta proustiană a „Timpului regăsit”. „Am cunoscut faima (Altminterea, se înțelege). Un motiv de bucuria/ măruntă ex- reflecție asupra „tematicii” este de căutat și în tazul cenușa verii/ precedenta lui carte Haine groase cărți de umerii tăi odihnin- citit. Elementelor de împrumut de acolo, du-se după/ atâtea „malul sălbăticit al potopului” cu tot ce-l și-atâtea asalturi/ fu- înconjoară, li se adaugă în noul volum un nia fierbinte a nop- decor lăuntric mai predispus meditației, ții/ am văzut prin atenuând întrucâtva mirajul Edenului crepus- întunericul peșterii/ cular, în fapt Arcadia originară (Scheiul natal am auzit tânguirea al copilăriei). lanului/ copt e Dum- Bineînțeles că poetul nu mizează pe nezeu și se face să- ceea ce se cheamă originalitate cu orice preț. mânță/ gata să crească până la ceruri/ gata Aici mofturoșii dedați la elitisme ar cam pregătit să înceapă minunile”. (Un pat într-un strâmba din năsucuri. Nicolae Scheianu, lan de maci) aidoma unui ilustru personaj din Gogol, scrie Discursivul cu toanele sale narative, și rescrie în felul său. cum-necum este livrat repejor, nesentențios, Iar poetul dovedește stil. în livezile de purpură ale contemplației, Cine îi va citi cartea va observa cât de eludând în acest fel livrescul, stereotipia atât îndemânatec este autorul în a-și amăgi lec- de păguboase lirismului pur, până la urmă torul; cum, pe neașteptate, în ipotetica lecto- poeziei înseși. Aș cita poemele Peisaj într-un riță cuvintele – cele de toate zilele – devin oraș din Est, De pe mal, de la ferestre, poeme cuvinte nupțiale de sărbătoare: „sub bolta de pe care autorul aproape că le și „comentează” arin/ adormi așteptând/ lângă râul lin și în timpul scrisului lăsând totuși o undă de luntrașul obosit/ episcopia unui fluture/ sedus ambiguitate pe seama cititorilor orientați spre de răsuflarea ta/ teroarea mugurilor/ plesnind un alt cod de lectură. Sunt calități nu la și râvnind/ să nască flori și semințe/ ochii mei îndemâna oricărui scrib.

Mişcarea literară ♦ 83 O muzicalitate murmurată până la sălcii lăstunul// am auzit/ în lanul de grâu abia muțenie acompaniază sentimentele solitudinii răsărit/ foșnetul golaș/ al sânilor fetei lui în straturi descendente: „Când suntem foarte Ramses/ fugind printre trestii”. singuri/ oamenii seamănă între ei/ de parcă ar Până și imaginile cromatice, departe de avea cu toții/ aceeași mamă nefericită/ și a idiliza „peisajele” sunt izvorâte dintr-un același tată becisnic/ de parcă ar locui cu toții/ instinct artistic mintenaș „instrumentat” după în aceeași casă în ruină/ Cu timpul rigorile nescrise ale poeziei adevărate: „În singurătatea/ devine tot mai cuprinzătoare/ și curtea bătrână/ nechează un cal negru/ pe cine tot mai întinse sunt ținuturile sale/ din care chemă ce vrea/ nu stă în/ puterea omenească/ toată lumea a plecat/ ca după o boală lungă/ să știm/ e ceață pe dealuri/ în păduri –/ de care nimeni nu s-a vindecat/ până când în nesfârșite nemaivăzute culori/ plutesc în vânt/ oglinda uitată pe ziduri/ nu mai vine nimeni/ ne stau de veghe// În casa singură/ un bătrân și oglinda însăși se-nchide/ ca pleoapele singur tremură-n oglinzi/ Ca mâine trece totul/ trudite”. (Când suntem foarte singuri) și din toate-ale tale/ se-alege doar o pulbere Multe dintre poemele prezentei cărți trecătoare/ și-atunci vei afla/ vei fi pretu- poartă mantia nostalgiei, iar neliniștile, chiar tindeni/ și nicăieri”. (Peisaj) dacă se furișează aproape neîntrebate în Așadar – chiar dacă „omul recent” ane- structura versurilor, sunt transferate, ca din voie mai poate percepe semnale din vremurile întâmplare, altor timpuri. (Vom pune un bec aurorale, posedat fiind de o realitate confuză, roz la intrare, ori Al doilea poem despre fata parcă într-adins „întocmită” diurnului, anume lui Ramses) din care citez: „Tocmai pe când să estompeze zonele superioare ale spiritului, se lăsa plictisul/ mai neguros decât mușchiul lăsând cale liberă perisabilului, Poezia cu ale de cremene/ tocmai pe când se stingeau/ dumisale puteri încă mai crede, mai speră! încovoindu-se-n pleoape/ toți pomii care vor Un slujitor de nădejde al Ei este cu fi dat vreodată-n floare/ în livezile și în siguranță Nicolae Scheianu. Felicitări! pădurile vieții mele/ am văzut trecând printre

Laura Poantă, Onirică

84 ♦ Mişcarea literară

Poezia, formă de existență și de cunoaștere

Carmen DĂRĂBUȘ

Într-o lume copleșitor de pragmatică, morminte” (Prietenii mei). Un elogiu adus arta încearcă fie să o traducă, fie să-i facă față. umanului, trecerii din iarbă în stea. Dacă artele plastice par, în opinia mea, a se Un poem amplu, Duplicitatea visării, se adapta mai ușor materiei unei epoci de la un țese în jurul unui interlocutor, un Tu miste- moment dat, prin însăși materialitatea imagi- rios, familiar cu „turmele grase ale anilor” – nii și a construcției, poezia și muzica sunt mai excelentă imagine solid ancorate în expresii care transcend temporală, cu „pieli- materialul. Poezia are privilegiul de a fi ța gândului” vește- consubtanțială cu natura creatoare, urmează jită. În tonalități de ritmul combustiei interne, îl codifică, îl Cântarea Cântă- ascunde, îl trădează, îl îmblânzește. Volumul rilor, este un poem de poezii al Ioanei Ileana Ștețco Ai să dai de geneză, concen- seamă, Doamnă, cu ilustrații de Mihai Olos, trat pe mai multe ni- apărut la Editura Școala Ardeleană din Cluj- veluri, de la nașterea Napoca în 2016, e prezentat de distinsul critic lumii la nașterea Al. Cistelecan, care, în Cuvântul înainte, artei, de la elogierea observă eludarea patetismelor, a lamentațiilor cicatricilor trupului care scad tensiunea poetică, cultivând: „o la cele ale inimii și poezie de sublimare elegiacă, nu de puține ori spiritului, ameste- tonifiată de spirit ludic și animată de cel cate într-un creuzet (auto)ironic; și mai ales mântuită de câte-o din care se rotun- notație delicată, de o suavitate chinezească” jește arta: „ție/ îți închin din duplicitate cupa (p. 7). Ajunsă la deplina maturitate, autoarea visării/ și tot prinosul inimii mele/ din cea mai are curajul și inteligența autoironiei, când bună hârtie/ peste care s-au rânduit litere vii/ gravă, când jucăușă, schimbând registrele ce vor crește și se vor face poeme” poetice cu abilitatea pe care nu doar talentul, (Duplicitatea visării). Ioana Ileana Ștețco are ci și experiența vieții o dă. îndemânarea construirii unor imagini în Poezia care deschide volumul și îi dă simbioză cu ideea, surprinzătoare, ce titlul este o auto-radiografie a raportării eului presupun talent, multă lectură și experiență liric la Cuvânt; știe ce i se cuvine după ce a trăită, ca mai apoi livrescul să explodeze în înfruntat infernuri și a adulmecat paradisuri toată fastuozitatea: „Transparența lucrării se „în crucea trupului meu muritor” care înghea- vede în vijelia sângelui/ unde bărbații sunt ob- ță și dezgheață semințele vieții. Lutul și stacole mici/ cu umbrele oscilante și cu orgolii cosmosul e pereche recurentă în universul său de vânător/ la marile conclavuri ale carnasi- liric. O vastă hartă a emoțiilor intense îi struc- erelor” (Femeile tinere). Mirosul de ambră al turează expresia, și-n mijlocul ei, domina- pielii dornice, mătăsuri, catifele și brocarturi, toare, urmărește „cum se sting bucuriile ca lumina caldă, complicitatea cu îngerul „pentru depărtările”, cum „timpul are culoarea pămân- care prietenii mei ar ucide” – totul alcătuiește tului și a ierbii/ pe unde prietenii mei/ rătăci- o stare de fapt și una de emoție covârșitoare, o tori prin adevăruri ce nu se pot spune/ propri- sugestie năvalnică a feminității depline, gata etari pe imperii de sticlă/ prețuiesc lemnul și să se investească în clipa care vine, chiar dacă conectați la bornele morții/ luminează și din mai apoi elanul zborului e frânt. Dar și frângerea are rolul ei la vârsta pasiunilor, a

Mişcarea literară ♦ 85 energiei, când cântecul e pretutindenea: fie locul în care „istoria crește oameni „deprinzi în cădere tainele zborului/ te rotești întregi.” Iar clopotele potențează, adesea, în până pierzi din inocență și din uimire/ dar el te versurile poetei, o stare privilegiată. Ioana ține în copci de argint/ ca într-un cântec” Ileana Ștețco privește retrospectiv, dar are și (Sutienul roșu). Mai apoi, odată cu venirea abilitatea surprinderii momentului. O zi- toamnelor, pasărea singură rămâne în șa, ca o limită, adusă din trecut în prezent, nu se lasă declarație de nesupunere. Cu „știința pe de-a-ntregul cernută: „În amintire, această zborului” învățată din coaja oului, nici piedici, zi nu va fi niciodată întreagă./ [...]Această zi nici greșeli nu opresc avântul spre înălțimi, este o secvență din supraviețuirea în piatră,/ în învățată să ierte cum despre sine spune. lemn ori în carne./ Această zi este o secvență Volumul e o grațioasă și curajoasă despre supraviețuirea/ sufletului prin noi, prin poveste a exercițiilor de supraviețuire: „Minut vămile unei secunde” (Secvențe) – zi emble- cu minut/ exercițiul de supraviețuire se desfă- matică pentru toate zilele pierderilor și nepu- șoară/ cu măreția unui fulg de zăpadă”, și tințelor noastre. într-o fermecătoare imagine, „[...] fluturii Alteori lumea pare alienată, o alienare strâng din ochi/ și grăbesc anotimpuri” ce amenință cu extincția: „Toți stau la pândă (Exercițiu de supraviețuire). Soare, cântec, vis și sunt fericiți/ Că nimeni nu a mai trecut pe sunt elemente mereu invocate în sprijinul acolo/ De la facerea lumii” (Pe la noi). mersului mai departe prin întâmplările vieții, Visarea însăși a devenit fragilă, realitatea – o între care singurătatea interioară e durere, dar pânză fină, ușor de deșirat, relațiile – cel mult și catalizator al poeziei. Față în față cu virtualități ce nu riscă nimic. Despărțirea este moartea, a altora ori aceea ce va să vină și ea trăită în apropierea îngerului, laitmotiv al pentru eul liric, poeta alege ca formă de volumului, care preia tensiunea grea a trădării: rezistență cântecul poeziei. Clipa prezentă, dar „Îngerul privește pe gaura cheii/ și în singurul mai ales memoria trecutului (în acest volum ochi văzător/ încolțește trădarea// înainte de-a ce sintetizează glorios, aș spune, exprimările pune sfârșit ștergi praful din cuvinte/ văruiești poetice de până acum) devin drumuri cu încăperile și ceri despărțirea” (Eșarfa cu sunete și imagini, cu zile și nopți de foșnete, fluturi), lacrimi de ceară se preling din ochii de strigăte și suspine, de aripi și prăbușiri, îngerului, traducând cuvântul interzis „despăr- „târg de vechituri”, în care „Ca în iubire țire”, în ciuda realității lui. Un alt mâine aș- ruginește memoria/ cum ar rugini un inel pe teaptă să-și îmbrace culoarea, aruncând vechi- un deget/ ieșit definitiv din amintirile străzii” le vorbe golite de sens. Absența visării e tot o (Recurs la memorie). Copilăria și drumul formă de alienare: „cei fără inimă sunt cei mai maturizării, maturitatea deplină a emoțiilor, periculoși/ se văd în locul pomului roditor/ șirul anotimpurilor ce se perindă, apoi se sunt poame în copacul de piatră” (Felinare de reiau, gările și plecările, tânjirea și indiferența, piatră), astfel că lumea se golește de o parte descinderea în abisurile trăite, ochiul azvârlit din sensul ei. spre culmi, țărână și iarbă, stea și cosmos – Geografiei fizice îi corespunde una totul devine foc ce readuce trecutul în prezent. emoțională; cer și pământ, ocean și munte Același suflu străbate poemul Pandora, de sunt suișurile și coborâșurile din geografia respirație întretăiată, opintindu-se să trăiască personală: „Lângă oceanul din sângele meu/ victoria de azi pe mâine. Un alt poem, Viguros și înalt crește un poem/ Lângă ocean Abonament la supraviețuire, pune problema ca și lângă munte/ Crești mai ușor/ Iubești mai opțiunii: felul în care alegem să ne raportăm intens/ Visezi în culori/ Și mori mai ușor” la istoria personală ne dictează culoarea zilei (Lângă ocean). Munte și ocean se întâlnesc ca va urma: „Curg ca untdelemnul dintr-un întru cântec, venind unul în întâmpinarea vas răsturnat/ iar pe față se prelinge mirarea/ celuilalt spre a echilibra extremele, spre a face zilei de mâine”. Drumuri șchiopătânde prin viața posibilă, spre a putea continua după livezi, de-a lungul căii ferate și a văilor, prin clipele infernale ori paradisiace. cimitire – pot aduna fie „imperii de buruieni”,

86 ♦ Mişcarea literară

Ela Iakab, Cartea lui Athanasios / Il libro di Athanasios

Dan FLORIȚA-SERACIN

Prima carte de versuri a Elei Iakab, din care să-și scoată sau să-și edifice imaginea apărută la Editura Grinta, în excelente condiții artistică. Cuvântul, știm încă de la Maiorescu, grafice, e îmbrăcată într-o copertă a cărei nu reprezintă materie sensibilă pentru poezie. ilustrație sugerează o reprezentare antinomică Imaginea artistică se deșteaptă în noi înșine, a lumii, o lume ce a stat dintotdeauna sub cititorii, și se construiește treptat la auzul semnul unor frapante contraste: în registrul cuvintelor poetice. inferior apare un fragment din universul Ela Iakab scrie o poezie de factură teluric, cel mai arid și lipsit de viață, mediul ermetică. Ermetismul e o tendință în literatură deșertic, iar în cel superior, universul celest, caracterizată prin folosirea deliberată a unui paradisiac, mănos, spre care aspiră făpturi limbaj intelectuali- angelice, grațioase, asemenea celor mai zat, obscur, criptic, încântătoare reprezentări renascentiste. Doar ermetic. Îi este privind coperta cărții, cititorul bănuiește că specifică încifrarea îndărătul ei va da peste texte încărcate de textului literar într- simboluri și nu dă greș dacă gândește astfel. un spirit ezoteric. Titlul volumului, Cartea lui Athanasios, Ambiguizarea de- dublat de traducerea sa în limba italiană, Il mersului liric con- libro di Athanasios, ne dă de înțeles că duce la posibile in- apariția editorială este bilingvă. Dar de ce terpretări diferite ale „Cartea lui Athanasios”, și nu „Cartea Atha- acestuia, dar faptul nasiei”, s-ar putea întreba, ținându-se seama nu constituie un im- că ni se adresează o poetă, nu un poet. E greu pediment, dimpo- de răspuns, până când nu se întoarce ultima trivă. „Versurile me- filă a acesteia, și poate nici atunci nu ne le au sensul care li se dă în momentul lecturii. putem perfect edifica de ce, urmărind Ar fi o mare greșeală – care ar contrazice demersul Elei Iakab, auzim vocea unui erou esența poeziei – să se afirme că fiecare poezie liric și nu a unei eroine lirice. Dacă trecem de corespunde unei anumite intenții reale și unice copertă, ne întâmpină un motto ales din a autorului”, spune Paul Valéry. confesiunile lui Michelangelo: „O, am văzut Hugo Friedrich, în lucrarea sa Structura îngerul în marmură și am sculptat, până l-am liricii moderne, constată în poezia ce se scrie eliberat.” Asemenea aserțiuni are de la Baudelaire încoace, „evaziunea din re- Michelangelo nu puține. În altă parte zicea: gistrul uman, îndepărtarea de concretețea „în fiecare bloc de marmură zace o statuie și e normală și de sentimentele uzuale, renunțarea treaba sculptorului să o descopere.” la inteligibilul imitativ, de unde și sugesti- E interesat ce încearcă să ne sugereze vitatea polivalentă.” poeta, numai că, spre deosebire de sculptor Cartea Elei Iakab e structurată în trei (sau orice alt artist plastic), artistul cuvântului cicluri: Sub cerul ofrandelor, Vin Îngerii și nu-și găsește în lumea fizică materia sensibilă Dansul elementelor. Primul ciclu, Sub cerul

Mişcarea literară ♦ 87 ofrandelor, se deschide cu poezia Cheile. Ideea însingurării, a inadaptării într-o Autorii lirici obișnuiesc să își așeze în fruntea lume pe care nu o simte a sa, aceea a pămân- volumelor, sau ciclurilor de poezii, texte cu tenilor de rând, se perpetuează și în alte ver- caracter programatic, numite și ars poetica. suri ale Elei Iakab: „Darul iluziei că eu și ei Având în vedere și titlul poeziei, Cheile, am trăim/ sub același cer,/ nu mi s-a dat” (Mi-au căutat în textul ei chei care să-mi faciliteze, ucis inorogul). Distanțarea de oamenii de rând cât de cât, receptarea adecvată a mesajului e un răspândit motiv romantic. artistei. Ce am descoperit, sau mi s-a părut că Inorogul e un animal fabulos din mito- descopăr? logia greacă, dar și din altele (indiană, chine- În primul rând, tema solitudinii, întâl- ză) numit și unicorn sau licorn, devenit în nită frecvent la poeții ce tind să-și acopere literatură, simbol al puterii și al purității. mesajul sub mai multe straturi de abstracțiuni, Dimitrie Cantemir se evocă alegoric pe sine în în special în ermetismul italian, la poeți Istoria ieroglifică, pentru a se distanța prin precum Quasimodo, Ungaretti, Montale ș.a. bună credință și puritate de celelalte întruchi- Solitudinea este un tip de reactivitate la pări animaliere grotești, simbolice reprezen- diversele provocări ale existenței, menită a tări ale unor personaje vicioase, săvârșind contura un temperament. Solitudinea înseam- fapte reprobabile pentru a-și satisface dorința nă retragere voită, asumată din tumultul vieții de mărire și înavuțire. Inorogul din poezia sociale, pentru ca omul să se bucure de Elei Iakab are aceeași semnificație, reprezintă tovărășia proprie. Numai că, spre deosebire de un simbol al inocenței, al „luminii (...) din alții, poeta noastră, reprezentată de un erou nălucirile mele singulare”, ucis prin asaltul liric insolit, Athanasios, nu se simte confor- insidios al pământenilor lipsiți de scrupule. Și tabil într-o asemenea stare de spirit, angoa- totuși, paradoxal, eroul liric, ca un alt pogorât santă, se pare, impusă, care i-a cotropit cele din ceruri, îi iubește pe cei ce comit răul mai întunecate unghere ale sinelui: „Teama împotriva sa: „Și eu i-am tot iubit pe bieții solitudinii în marile,/ oarbele întunecimi ale muritori,/ că de moartea lor am tot murit...”. sinelui/ a fost o vreme,/ singura zbatere a Aproape omniprezent este în poezia Elei trupului meu...”. Eroul liric aduce învinuiri Iakab motivul deșertului. Deșertul este un ursitoarei, moirei, cu alte cuvinte, că a fost mediu incapabil să rămână fidel unei singure „părăsit la hotarele pustiului”, ale deșertului forme: dunele, mirajele, nesfârșitele întinderi roșu, simbol al unei realități telurice ostile. stranii se schimbă perpetuu. Din poezia Per- Dar, înainte de asta, i se șoptesc fatidicele gament himeric aflăm că eroul liric își iden- cuvinte: „Nomen est omen” (numele este tifică în deșert, „toate chipurile singurătății destin). Și, din moment ce numele său este sale”, cioplite în pietrele călcate de caravanele Athanasios, destinul personajului nu poate fi și nomazii în trecere. Ele conțin, putem decât superb. El va obține nemurirea. Prin ce? presupune, multiplele ipostaze ale căutătorului Sunt multe de presupus și în această privință. și plăsmuitorului de frumuseți, ca un himeric Mă gândesc la nemurirea prin cuvântul scris. și nestatornic pergament. Poate își caută și el Dar aceasta nu e un motiv de satisfacție, căci în lumea aceasta deșertică o Meca a lui, brățara de fildeș care îi este dăruită, semn al precum emirul lui Macedonski: „Știu că între celor aleși, îl va separa pe eroul liric „de marile, nevăzutele focuri,/ stă ascunsă piatra bucuriile lumii”. Îl va înstrăina chiar de sine, cu sunet divin,/ în care Zeul va răsfrânge acel făcându-l să iasă, precum un fluture din chip al singurătății/ hărăzit mie la începuturi”. crisalidă, într-o altă dimensiune a existenței. Identificăm simboluri biblice în această Pentru început însă, lui Athanasios, derutat de poemă și argheziana năzuință de a-l afla pe ceea ce i se întâmplă, „cheile vieții” îi par a fi Dumnezeu ascuns, viziune panteistă, în toate „goale de semne”. detaliile lumii de El create. La fel de arghe- ziană e și imaginea răstignitului fugit de pe

88 ♦ Mişcarea literară cruce și refugiat „înăuntrul și peste pietrele Athanasios încearcă mai mult experiențe pământului/ care desenează floarea vieții”. telurice, ca fiu al deșertului, în cel de al Simbolurile biblice se regăsesc curând, iată, în doilea, eroul liric aspiră cu elan sporit spre Monolog, de pildă, Athanasios se simte „frate înălțimile celeste. Face parte din esența lui pământean” al îngerilor, egalul lor, din mo- umană dorința de a-și depăși propriile limite. ment ce îi este hărăzită nemurirea, „căutând în Numai că înălțarea îi este deocamdată culmile munților sălașul/ celor șapte Îngeri interzisă de chiar precaritatea condiției sale păzitori ai cetății”. inițiale: „Din călcâie și până peste umeri Lumea lui Athanasios este alta decât cea mi-au țâșnit,/ brusc, dureros, imense aripi de firească, deoarece el are un diferit statut nisip.// Nu puteam zbura. Nu devenisem existențial. E o lume ivită din himerele viselor imponderabil.” Așadar, aripi de nisip, aripi de și cugetărilor lui, populată cu personaje clepsidră, improprii, totuși, pentru cel hărăzit stranii, cu care întreține oculte relații. Pentru să dăinuiască veșnic. Un alt înger, „cărăușul început se ivește cabalistul „venit în deșert cu Zeului”, un fel de Mercur al lui Dumnezeu, nu manuscrisul secret/ al tatălui său” (Semne) – e primul loc în care diferite mitologii se înțeleptul ezoteric al textelor sacre, apoi intersectează în creația Elei Iakab, îi dăruiește oniromantul, adică interpretul de vise, un mag eroului liric o oglindă. Obiectul se dovedește călător tocmai din Britania, poate vreun druid a nu fi o oglindă oarecare, ci una neobișnuită, slujitor printre menhirii de la Stonehenge. Se reflectând parcă o altă lume în apele ei, dar mai ivește și un clovn, care, precum se știe, la imaginea oferită de dânsa nu e decât o replică curțile medievale, mimând nebunia, grăia a altor imagini, care se multiplică la nesfârșit. sibilinic adevăruri altfel imposibil de rostit. În Involuntar, metafora oglinzii de aici ne duce evocarea poetei noastre, el apare „cu brațele cu gândul la altele, identificabile în creația lui încleștate/ în jurul unui corp de nălucă”, parcă Eminescu, fie în proză, fie în versuri, la Ion închis într-o cămașă de forță. „Se mistuia,/ Barbu („Intrată prin oglindă în mântuit azur”), bolborosea/ îngenuncheat lângă himera/ nu- la Eliade, la Ștefan Aug. Doinaș, unde marea mai de el știută.” Intră în scenă și femeia- este uriașa oglindă prin care Dumnezeu pri- arcaș, o adevărată Pentesileea, nălucă a pri- vește lumea, Radu Stanca (în poezia Oglinda melor vedenii ale celui rănit de săgețile timpului) etc. Oglinda lui Athanasios are, așa- iubirii. În altă poezie, Chemare, fecioara- dar, proveniență divină, i s-a inoculat eroului arcaș, se precizează de această dată, face cale liric și tentația de a-i trece pragul, de a i se întoarsă și se oferă generoasă scribului apleca peste margine, cum zicea Blaga, să se „propriilor miraje”. Fiindcă acesta este Atha- cufunde în apele ei nemărginite, precum nasios, în cele din urmă, un aed legendar care „cerul întunecat și mișcător”, dar experiența i consemnează, cu migală și acribie, mirajele se pare acestuia încă de neconsimțit. Primirea care-i sunt îngăduite spre contemplare. într-însa l-ar fi transformat cu siguranță în Ciclul al doilea al cărții Elei Iakab „mortul frumos cu ochii vii”, despre care știm conține 23 de poeme cu îngeri, cum ar fi spus din celebrul poem eminescian. Vasile Voiculescu. Dacă în primul ciclu,

Mişcarea literară ♦ 89

Răscolirile înălțimilor

Carmen BURJE

Cartea Ioanei Bradea, Înalt este numele din mrejele căruia nu reușesc să se sustragă. tău (Editura Charmides, 2017), reînvie un Caracterul adresativ al întregii opere face ca suflu străvechi în literatura română în ceea ce aceasta să aparțină într-o oarecare măsură și privește arta scrisului, dar, în același timp genului dramatic, dialogul între personaje și abundă de originalitate prin tehnica narativă spectator/ cititor rămânând mereu deschis. pe care o propune, Autoarea surprinde în această carte dar și prin abordarea viciile și slăbiciunile unei epoci îndepărtate, cu totul și cu totul dar care și-au păstrat într-o oarecare măsură specială a poveștilor actualitatea, făcându-l părtaș și pe cititor, medievale prezente. căruia i se adresează direct. Acesta, cititorul, Ceea ce reușește este transpus parcă într-unul dintre personaje, autoarea să facă în fiind astfel provocat să-l privească ca-ntr-o mod impecabil e să oglindă („doar tu poți să le mai deslușești”), redea culoarea și conștientizându-l și conștientizându-se. farmecul unor tim- „Într-o lume plină de tâlhari, de mari puri trecute, medie- primejdii și răscolitoare taine pe care abia poți vale, prin îmbinarea să le deslușești...”, personajele alese de Ioana celor trei genuri: Bradea sunt atracția acestei opere, firul epic epic, liric și drama- trecând pe fundal. Deși, aparent, n-au nicio tic. Deși, la prima legătură între ele, acestea par a fi înnodate cu vedere, firul epic al un fir ascuns, având elemente comune ce povestirilor relatate e în prim plan, cititorul va străbat timpurile, un fior metafizic, arhaic, fi surprins să constate că, cu cât se adâncește călăuzindu-le pe parcursul întregii evoluții. mai mult în actul lecturii, atmosfera lirică a Asemeni personajelor shakespeariene, acestea gândurilor e tot mai evidentă, epicul trecând sunt conduse de o lege a ordinii ce guvernează pe plan secund. Întreaga scriere respectă firea. Atât Margareta, cât și Maria sunt principiile armoniei în care fiecare cuvânt e zdrobite, apăsate de un destin necruțător. așezat parcă în matricea sa universală, în care Amândouă sunt mânate „de o foame nimic nu e întâmplător și în care anumite cotropitoare care-ți poruncește pentru o clipă fraze cheie sau cuvinte se repetă precum un să înfuleci și să mesteci oase”. Cântecul refren. De asemenea, ceea ce-o face unică pe străvechi fredonat de sărmana Maria în scriitoarea bistrițeancă e tehnica narativă care „crucea nopții” o leagă pe aceasta de mama ei te poartă prin bucle temporale în viața unor și, astfel, de trecut. Durchgangul, pasajul în personaje medievale zdrobite de propriul care plăcerea și păcatul se confundă adesea, destin. Timpul este în această operă circular, locul în care se petrec cele mai mari grozăvii, făcându-se parcă o proiecție în viitor, urmată e ca un culoar între cele două lumi, și anume de o întoarcere în prezentul povestirii. între lumea de sus, înaltă, nobilimea, și lumea Scriitoarea anticipează soarta personajelor de jos, țărănimea. E, de asemenea, și ca un sale încă de la debutul fiecărei povestiri, semn purgatoriu în care personajele se pregătesc că acestea sunt datoare iremediabil unui destin pentru izbăvirea supremă. E locul unde cele

90 ♦ Mişcarea literară două personaje feminine se leapădă de bântuit de gânduri, neputându-se liniști „decât condiția socială și morală și se lasă conduse după ce s-a convins că totul este în regulă”. doar de propriul instinct. Dacă pentru sufletul Atât el, precum și scribalăul sunt purtați pe răvășit al Margaretei ținta supremă e aflarea valurile vieții de o putere care-i robește și acelei persoane pereche care-o va ajuta să-și călăuzește, recunoscând în ea numele Înalt al întregească ființa androgină, pentru sărmana lui Dumnezeu. Asemeni personajelor femi- Maria idealul e salvarea de la moarte de către nine, și ei resimt foamea cotropitoare care cavalerul necunoscut. E prezentată aici drama poruncește „să-l înfulece și să-l mestece cu celor care privesc viața din interior, din oase cu tot” pe celălalt. Atât femeile, cât și temnița sufletului exteriorul părându-li-se bărbații din aceasta operă sunt mânați de prea Înalt, copleșitor. Cele două femei sunt idealuri mărețe, încercând să deslușească atrase ca un magnet de „privirile verzui” ale „stelele care stau lipite pe cer mereu și călugărului – Margareta chiar se întreabă dacă noaptea, dar și ziua”. Din cămara sufletului, nu cumva el e străinul îndelung căutat de ea – ele privesc spectacolul vieții din Marktplaz, care apare în cetatea robită de mizerie și de proiectând în viitorul aspirațiilor prezentul păcate ca o mărturie vie a existenței lui suferinței care se împletește cu trecutul din Dumnezeu. Rugăciunea pe care acesta o înalță care-și trag cu toții seva. Nostalgia paradisului divinității ne apropie de psalmii lui David, pierdut nu le permite să-și trăiască prezentul, semn că latura spirituală a personajelor tân- sufletul lor fiind însetat de împlinire și îmbătat jește și poate fi satisfăcută, împlinită, întregită de iluzia unui viitor utopic. doar de numele Celui Preaînalt. Pantofii Întreaga scriere pare o rugăciune, un mamei strânși la piept de Maria precum și psalm adus lui Dumnezeu, dintr-un ev întune- faldurile grele ale rochiei Margaretei care cat, unde credința e adesea confundată cu su- „ling” pavajul din Durchgang sunt imagini perstiția, „din vremuri de mari și răscolitoare care se aștern cu greutate în sufletul și în taine, pe care doar tu poți să le mai deslu- mintea cititorului, lăsându-i doar timpului șești”. E sufletul pângărit de suferință, fără misiunea de a le digera. șansa de a fi vreodată înțeles de către cei din Privirile verzui ale personajelor mascu- jur, al personajelor care, nu numai că acceptă line se întâlnesc, de asemenea în Markenplaz, existența divinității, dar mai ales au nevoie de amândoi visând să înfăptuiască lucruri mărețe. ea ca să-și astâmpere „foamea cotropitoare”, Funcționarul conțopist aspiră la un loc în „căci mare ești, Doamne, și înalt este numele memoria orașului prin consemnarea eveni- tău” și pentru că „Înalt este doar numele celui mentelor care vor ajuta la redarea istoriei, iar care a întins cerul ca un cort deasupra noas- arhitectul italian face compromisuri uriașe tră”. Cartea Ioanei Bradea, Înalt este numele (muncitorii cad de pe schele, fac sacrificii tău, este de o acuratețe și de-o limpezime inumane) ca să-și vadă opera înfăptuită, și sufletească de mare clasă; e o carte care lasă anume – renovarea turnului evanghelic. Con- urme adânci în sufletul cititorului, fixând strucția plămădită cu atâta grijă îi dă repere în literatură, împovărând astfel misiu- arhitectului impresia că se află „în sufletul nea viitorilor scriitori, „mergeți de dați de unui uriaș ceasornic”, se simte apăsat de misi- știre”, „grăbire-grăbire”!!! unea sa, adesea scrutând întunericul nopții,

Mişcarea literară ♦ 91

„Zeghea” lui Vasile Dragomir

Icu CRĂCIUN

De la Lucian din Samasota (în Dialo- Tiberius, Domițian, Marc Aureliu sau Odoacru gurile morții, regele Mansolor, vestit prin mor- sunt metamorfozați în găini, iar Romulus îl mântul său pe pământ, ajuns în Infern trebuie să întreabă pe lacheul său Pyram, dacă s-au ouat se mulțumească să stea chircit pentru a fi pe sau nu „găinile”), și venind mai aproape de măsura locului ce i s-a dat de Eac), Rabelais vremurile noastre, Edgar Allan Poe (în Sistemul (Gargantua și Pantagruel, în care Epistemon, doctorului Catran și al profesorului Pană, educatorul lui Pantagruel, decapitat în lupta cu desființează granițele dintre nebunie și rațiune Dipsozii, povestește cu mijloace plauzibile; autorul ajunge într-o – după ce este readus casă de nebuni și ascultă cu interes explicațiile la viață – ce a văzut administratorului-ghid, care îi explică despre în Infern, unde, prin- avantajele celor două sisteme, pentru ca, în tre alți mari regi, final, să aflăm că, de fapt, ghidul este un pacient Alexandru cel Mare al sanatoriului). cârpește nădragi pen- Firește că și autorii români au fost atrași tru a-și putea între- de acest motiv. Nu mai departe decât în Țiga- ține traiul), J. Swift niada lui Budai Deleanu, Parpanghel pătrunde (în Călătoriile lui în Iad și vede cum dracii pun la cazne pe marii Gulliver, eroul său, boieri „hrănindu-i cu catran și, în loc de apă,/ ajungând în Țara Ca- Cu fiere multă îi adapă”, dar și la Arghezi, care, ilor, povestește des- la un moment dat, în Tablete în țara de Kuty pre europeni și află notează: „…în Kuty există o contabilitate pentru că oamenii nu suferă, nașteri și decese; nu se năștea nici un cetățean sunt încântați că văd până nu s-a eliberat un loc prin deces. De aceea, moartea, nu mai vor- când moare un om, moartea constituie o besc de grotesca scri- sărbătoare națională și în zilele acelea încasările ere Modesta propunere, în care propune la ghișeele Statului se cvadruplează”. Tema este guvernului o acțiune de îngrășare a copiilor exploatată și de Vasile Dragomir în recenta sa irlandezi până când pot fi transformați în carte Zeghea (Charmides, 2017), a cărei acțiune conserve și exploatarea lor drept carne de se desfășoară în epoca Împușcatului, unde aflăm export), și până la utopiile Renașterii ale lui că în oraș se întâmplau chestiuni suspecte: hârtia Campanella (Cetatea soarelui), Thomas Morus dosarelor de la Arhive „se măcina și prin (Utopia), Francis Bacon (Noua Atlantidă), ferestrele deschise, prin hornuri, pe uși ieșeau motivul întoarcerii lumii pe dos a continuat să norișori albi, fini, de pori de hârtie. Norișorii incite fantezia altor autori precum Samuel aceștia erau inhalați de oameni”. De fapt, hâr- Butler (în romanele sale utopice, oamenii sunt tiile acelea conțineau „delațiuni, note informa- judecați, sancționați pentru vina de a fi bolnavi tive, sentințe nedrepte, dări de seamă cu rea- și spitalizați pentru delicte penale), A. Huxley lizări din burtă, critici și autocritici, istorie (în Brave New World, noțiunea de mamă este trucată, cărți trecute la index etc. (…) Niște odioasă, iar la pronunțarea cuvintelor mamă sau plumb, sulf, siliciu, arseniu, astea sunt parfu- copil oamenii roșesc), Lewis Carroll (în Alice în muri pe lângă otrăvurile pe care le înmagazi- țara minunilor, un osândit zace în închisoare, nează marile arhive”. (p. 27) Cel care relatează procesul lui având loc în viitor, iar crima încă aceste lucruri este însuși arhivarul – ajuns, la nu a fost făcută), Fr. Durrenmat (în piesa rându-i în închisoare –, singurul rămas imun la Romulus cel Mare, marii împărați: August, virusul arhivelor, iar ca femeile să rămână

92 ♦ Mişcarea literară însărcinate și să nască copii normali trebuie să schimbul doi până își termină pedeapsa), aibă relații sexuale doar cu el. Absurdul atinge declasații fabrică băuturi alcoolice din te miri cote maxime când un ins povestește că poate ce, în poveștile lor un loc aparte îl ocupă prepara un medicament care cică ar vindeca adulterul, de la simple gospodine dornice de noi toate bolile din lume, medicament care se face experiențe amoroase, până la soții de ștabi care „din salivă de câine, coadă de șopârlă sau de își înșeală consorții cu șoferii acestora. Poveștile gușter, plante, busuioc, rostopască, bărbănoc, chiriașilor de la pârnaie sunt de cele mai multe porumbele, boabe de sânger, frunze de flori și ori pline de umor, dar, în spatele lor, se află, de tencuială de pe clădirile vechi, merge și de pe fapt, drame sau tragedii inimaginabile. Unii fac pușcărie” (p. 62), însă el nu-și face efectul decât haz de necaz, vorba unui personaj: „Ludicul ține la pârnaie, deci cei de afară trebuie să devină de foame”, se adaptează regimului penitenciar pușcăriași ca să se poată trata; datorită acestei făcând glume stupide, care, vrând-nevrând, duc alifii miraculoase unora le-au crescut degetele la îndobitocire. Alții fac pomeni să-i mul- tăiate, dinții căzuți, le-au dispărut ridurile, s-au țumească lui Dumnezeu că au ajuns în pușcăria vindecat de toate bolile. Din păcate, așa cum populată cu inși de toate categoriile, de la care scriam mai la deal, leacul acesta nu este valabil au avut ce învăța. Un fapt cu totul inedit este decât în detenție. Afară, conform directivei acela că romancierul se ocupă și de tagma prim-secretarului de partid, medicii vor avea preoțimii; și în rândul acesteia există rivalități și obligația să prescrie tuturora ciocolax ca să vadă inși cu defecte; și din rândul lor se recrutează că într-o săptămână tot județul se cacă, deoarece hoți, curvari, șarlatani, preoți care fac afaceri „Societatea socialistă multilateral dezvoltată nu oneroase. Anchetatorii sau programatorii liber- se poate face cu oameni constipați. Nu putem tății se conduc după principiul „Lasă-l pe om să ajunge din urmă țările dezvoltate din Europa, viseze și va fi robul tău”; ei știu absolut totul dacă nu ne căcăm.” (p. 69). Un alt deținut pro- despre cei anchetați, de aceea, chiar dacă pune împărțirea de zeghe întregii populații a regimul s-ar schimba, sunt convinși că tot casta orașului, iar pușcăriașii să umble în haine civile lor va fi la butoane pentru că au oameni peste (în realitate, nu era mare diferență!); în altă tot; îi deranjează doar că victimele nu gândesc parte, îngerii de pe răstigniri sunt îmbrăcați în ca ei. Romanului nu-i lipsește un alt ingredient port popular să se vadă că și ei sunt români (!), și anume magia, de pildă episodul cu fata care iar un căpitan propune să declare țara o pușcărie vorbește cu luna, dispariția bizară a preotului și să aplice regulamentul de ordine interioară. greco-catolic, îngroparea săbiilor generalilor și Pe de altă parte, femeile-pușcăriașe croșetau coloneilor din armata regală, fata de țigan haine din părul tuturora, indiferent de gen, părul înzestrată cu puteri supranaturale care putea creț având prioritate. Majoritatea acțiunii se scoate monedele din buzunarele trecătorilor și petrece în penitenciar în care se găsesc gardieni din aparatele de la păcănele și din parcări sau cu trupuri atletice și fețe de imbecili, proști ca oul de piatră care avea puterea de-a adormi noaptea, dar care știu bate ca la carte, puși să peștii, de-a lecui reumatismul și de-a încălzi păzească delapidatori, tâlhari care nu se gândesc casa etc.; și, firește, un final cu tâlc, cum îi stă decât la bani, violatori atât în pușcărie, cât și-n bine unui acest gen de roman. Toate acestea afara ei, criminali demenți, recidiviști înrăiți, cu sunt prezentate într-o epică vie, alertă, aidoma experiență, frontieriști, deținuți politici de toate cărților lui Jaroslav Hasek sau Sven Hassel, care profesiile cărora li s-a pus în cârcă fapte te face să nu o lași din mână. inventate, intelectuali (gen arhitectul, arhivarul Dacă se vor găsi voci care să spună că sau pictorul), toți laolaltă în celule de câte 45 de umorul lui Dragomir (în care ironia și satira paturi așezate pe trei nivele. Acești gardieni ocupă un loc bine determinat) îndepărtează visează ca, la pensie, să-și amenajeze curtea faptul tragic din atenția cititorului, deoarece nu casei asemenea celei de la locul de muncă să se a existat în istoria umanității o perioadă mai simtă ca-n pușcărie. V. D. ne dovedește că și în cruntă și mai dezumanizantă decât cea pușcării există corupție, de la gardieni până la comunistă, le atrag atenția că romancierul nici comandant, privilegiați contra unor cadouri nu și-a propus să scrie o carte gravă, ci una cu făcute acestora, trafic de țigări (atenție! în un limbaj savuros, deseori argotic, specific temniță hoțul nu fură, iar dacă o face, riscă să locatarilor care au trecut pe la pârnaie de mai fie aspru pedepsit și e pus să facă planton multe ori.

Mişcarea literară ♦ 93

Și fericirea se cumpără, nu-i așa?

Iacob NAROȘ

Anca Goja e născută în Baia Mare, a tocmai dintr-un cimitir unde asistă la înmor- terminat Jurnalistica la Cluj, scrie la Graiul mântarea unui amic, pe nume Nic. De aceea, nu Maramureșului, domeniul Actualitatea, unde avem, pentru început, prea mare entuziasm epic, este redactor din 2002 și până în prezent. E o lehamite și-o renunțare mascate plutesc în aer, cunoscută în mediul on-line, după ce a publicat orice-ai face nu poți scăpa de „cenușiul vieții” în reviste ca: Vatra și, până la urmă, de sfârșit. În linii sigure, este Chioreană, Archeus, evocat cel decedat, ca o aducere-aminte, dar și Verso, Nord literar, ca un studiu de caz, de ce și cum s-a ajuns aici, Vatra veche, revista astfel că atitudinea în fața morții precum și Familia română, ignorarea ei din partea povestitorului cât și a Adrenalina Cluj-Na- personajelor cheie se vor insinua discret și în poca, Monitorul de cele relatate. Cine e acest Nic, căutător de feri- Cluj și în publicații cire, ce sclipiri ciudate în ochii acestuia atrag on-line ale unor atenția autoarei? La o cafea, din cele discutate comunități din stră- de către cei doi, aflăm că Nic o duce rău, mai inătate. Debut edi- întâi, cu serviciul, de unde este dat afară, în torial cu volumul urma conflictului cu șeful, apoi, în familie, unde apreciat și premiat, este acuzat că e leneș și egoist. Ideea salvatoare Zăpada neagră și pe care a găsit-o și pe care o destăinuie discret, alte povestiri, Editura este deschiderea unei fabrici de fericire. Spre Tracus Arte, 2014. În uimirea interlocutorului, Nic îl întreabă dacă 2016, îi apare cartea este fericit, ce anume îl face să fie așa și dacă ar de proză scurtă intitulată Fabrica de fericire, și vrea să simtă fericirea ori de câte ori ar vrea el premiat. Laureată a Festivalului-Concurs contra unei sume de bani. Singura lui speranță Național de Literatură „Moștenirea Văcăreș- mărturisită tainic pare utopică, dacă nu chiar tilor”, ediția a XLVII-a; Premiul II, în 2014, la trăsnită, aceea de a pune pe picioare o fabrică de Festivalul Național de Literatură și Folclor fericire. Provocat de către interlocutor, Nic „Armonii de primăvară”, Vișeu de Sus, Ediția a definește fericirea ca fiind „acea clipă în care se XXXVI-a. A mai publicat Convorbiri cu elite – simte mulțumit.” El crede într-o „fericire pură” interviuri – și Un jurnalist prin bibliotecă. pentru care trebuie să plătești, spre deosebire de Debutul jurnalistic are loc în revista Familia, cu amicul lui, care e sceptic, pentru el, fericirea povestirea Grădina cu trandafiri. Proza ei scurtă este „starea dintre două nefericiri.” e prezentă în antologia prozatorilor maramure- Așadar, două păreri despre fericire, destul șeni, Pași împreună, precum și în Cărți, filme, de diferite, din partea unor bărbați, deducem, cu muzici și alte distracții în comunism, coordo- o oarecare experiență în materie. Suntem de nator Dan Lungu și Amelia Gheorghiță. acord că îți trebuie puține lucruri ca să fii fericit, Fabrica de fericire, Editura Școala însă, dacă fericirea ta depinde de ceea ce face Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, începe cu un altcineva, atunci ai o problemă. Pentru a fi avertisment modern, franc, fără ocolișuri, ca la fericit e nevoie de doi, fericirea nu poate fi Slavici: nimeni nu se aștepta ca fericirea să fie cumpărată cu bani, de aceea, Nic nu va avea de vânzare și, mai ales, ca, în cantitate prea multe clipe de fericire, doar cu el însuși. Chiar multă, ea să dăuneze omului. Sub obsesia și-n iubirea pasională ce nu poate dura mult, acestui laitmotiv, autoarea își începe narațiunea deoarece devine nocivă, o exagerare nu aduce

94 ♦ Mişcarea literară nimic bun, o singură scăpare ar fi avut Nic, calea spre fericire; prin moarte, fabrica și-a dac-ar fi depășit acest tip de iubire aducătoare pierdut vraja, iar fericirea s-a dovedit a fi calpă. de fericire și ar fi trecut la o formă de iubire Și în alte povestiri asistăm la momente asemă- prietenească, iar fericirea bazată doar pe nătoare de căutare a fericirii cu orice preț, unele atracție, dorință sau simpatie ar fi putut să țină se-ncheie tragic, surprinzător. mai mult fără să-l afecteze atât de dur. În altă Viața ca o așteptare – o altă povestire ce ordine de idei, trebuie să ținem cont că fericirea are ca motto următoarele cuvinte: „Trăiește scade brusc pe la vreo 45 de ani, dacă se poate clipa, bucură-te, mâine va fi prea târziu.” Tot înviora sau nu mai târziu pare mai mult ca sigur ceea ce se petrece cu această femeie, care-și că nu, de unde și graba, disperarea personajului descrie povestea de dragoste cu Robert într-un nostru să apuce și el fericirea. De aceea, unele jurnal, se află sub apăsarea unui paradox care personaje din prozele următoare, caută fericirea sună astfel: „Durerea e mai ușor de trăit decât peste tot și prin toate mijloacele posibile. Unii fericirea!”. Ea crede că, asemenea unei prințese își caută fericirea prin horoscop, vezi povestirea din basme, prințul ei e primul venit. Dar Robert, Horoscop, alții în pofte pantagruelice în contrar așteptărilor ei, o invită la nunta lui cu Mărturisiri. Fericirea unora e pe muchie de Crista, ca ripostă, aceasta pleacă într-o călătorie cuțit, Georgia, din O zi de vacanță, în loc să de-o lună, prin Europa. La întoarcere, ea se scape de o depresie și să guste dintr-o oarecare îndrăgostește de Bogdan care are o soție fericire, este tâlhărită și violată. bolnavă, iar nu are noroc, ca atare, se decide să Revenim la această fabrică, în imaginația se facă asistentă medicală spre a avea grijă de lui Nic, ar avea mai multe camere, unde clientul, soția acestuia. Îi rămâne acestei femei doar să legat la ochi, va căuta fericirea după miros; prin aștepte, să spere, cu gândul că viața însăși nu e imaginație, vor apărea amintiri, visuri, în funcție decât o continuă așteptare. În general, persona- de mirosul aparte al fiecărei camere în care se jele din celelalte povestiri au o existență simplă, va intra după ce se va plăti o sumă modică. drama lor se petrece din răsturnări de situații, de Totul este imaginat ca o călătorie în spațiu și la cele banale înspre imprevizibil, iar finalurile timp. Dintre mirosurile propuse se remarcă cel povestirilor sunt surprinzătoare, dramatice, în al unei păduri, al unei ierbi, cel emanat de general. Pentru ele, așteptarea fericirii durează, pâinea casei, așternuturile patului copilăriei, împlinirea destinului nu are loc, deoarece gutui, cozonaci de Crăciun, marea și nisipul, sufletul pereche posibil nu mai apare. Stilul hainele și ceaiul. Pe neașteptate, Nic moare din aparte al prozatoarei denotă sensibilitate și cauza dependenței create de fabrică, prin meticulozitate; doar în prozele lui Icu Crăciun urmare, toate mirosurile au fost invadate de de la Bistrița din recentul volum de proză scurtă către mort. Morala, dacă ar fi să fie una, pare (Scurtmetraje, 2016) și în cele ale lui Cornel simplă: întocmai traficanților de droguri cărora Cotuțiu din volumul intitulat Ce nu se pierde, li se interzice să le folosească, așa și Nic al 2017, am mai întâlnit asemenea acumulări de nostru n-ar fi trebuit să întreacă măsura, o notații psihologice asupra personajelor aflate în fericire continuă devine periculoasă. Mă gân- cele mai diverse situații tragi-comice. Fiecare cu deam că acești vizionari, căutători de fericire, au originalitatea lui, iar împreună aceștia imprimă niște maghernițe misterioase și ascunse de ochii prozei actuale o direcție și o ținută remarcabile. lumii, întocmai acelora ce transformau în aur te De altfel, toți trei au fost laureați ai Saloanelor miri ce; la nivel de fabrică, o sală de așteptare Liviu Rebreanu la Festivalul Național de Proză pentru cei dornici de fericire ar trebui să fie mai Liviu Rebreanu, Ediția a XXXIV-a, desfășurat mare decât clădirea ca atare. Deoarece în în zilele de 25-27 noiembrie 2016. societate totul se plătește, Nic se laudă că va Aprecieri critice de ținută pentru proza oferi o „fericire pură”, ceea ce stârnește nedu- Ancăi Goja vin din partea următorilor: Radu merire, dar și curiozitate. După acea întâlnire, Țuculescu (ce subliniază spiritul de observație, fabrica s-a pus pe picioare, el ajunge bogat, își umorul și arta dialogului), Victor Cubleșan (care schimbă viața și starea. Pe neașteptate, apare remarcă simpatizarea personajelor și reflexe fine vestea morții acestuia, din cauză că devenise de moralist), Ion Mureșan (ca șef al Cenaclului dependent de fericire. Astfel că, trecut din UBB), Vasile George Dâncu, Irina Petraș, lumea reală în cea a visurilor și amintirilor din Florica Bud, Crina Bud, Gelu Dragoș, Ștefan copilărie, ca atare, pentru el, mirosul nu mai e Selek, Angela Jucu, Angela Simionca ș. a.

Mişcarea literară ♦ 95

O cronică a eșecurilor

Mircea MOȚ

Pentru un Jean Paul Sartre istoria unei viciilor... Vouă, care sînteți putrejunea și vieți este de fapt istoria unui eșec. Sau, după mucegaiul care sapă din temelii și răstoarnă cum o spune filosoful francez, pre limba lui împărățiile și domniile; vouă care ați furat cu după părinți, în celebra sa lucrare L’Etre et le sfanțul din funcțiunile cele mici și cu miile de Néant: „L’histoire d’une vie, quelle qu’elle galbeni din cele mari, dedic această slabă și soit, est l’histoire d’une echec”. neînsemnată scriere. Citiți-o cu băgare de Despre eșecuri s-a cam vorbit și s-a seamă, Domnii mei, și oricîte hoții îmi vor fi scris destul în ultima vreme, cineva chiar a scăpat din vedere, însemnați-le pe un catastif comis acum câțiva ani o istorie a eșecurilor și mi le trimiteți ca să le adaug la a doua din literatura română, între „eșecurile” con- edițiune.” (Ciocoii vechi și noi sau ce naște semnate figurând, din pisică șoareci mănîncă – Nicolae Fili- alături de romanul mon). Iat-o și pe a doua, Dedicație II: „Politi- sadovenian de tristă cienilor corupți din toate țările și din toate amintire, Mitrea timpurile, dar nu de la noi și nu din timpul Cocor, pe care, după nostru!” unii, nu l-ar fi scris Abordând problema/ eșecul comuni- maestrul, Thalassa cării, autorul acceptă ideea că e existat în toate lui Macedonski, timpurile o comunicare deficitară: „Eșecul în Cartea nunții, roma- comunicare e la orice nivel din timpuri nul lui Călinescu, ancestrale: între copii și părinți, între bogați și Huliganii lui Mircea săraci, între guvernanți și demonstranți, putere Eliade sau romanul și opoziție, între parlamentari și alegători, Racul al lui Ivasiuc, surdo-muți și orbi. S-a acutizat în contempo- care, dacă nu sunt raneitate prin particularizări: între șoferii de capodopere, nici Logan și mahării din jeepuri, între pensionarii chiar eșecuri nu par. normali și cei cu pensii speciale, între Cuvintele existențialistului francez intelectualii ce-l citesc pe Andrei Pleșu și cei mi-au venit în minte citind zilele acestea care-l ascultă pe Mircea Badea, între TVR 2 și cartea profesorului, romancierului și eseistului Antena 3, între alegătorul orb care vede și brașovean Nicolae Munteanu, Cronica eșe- strigă că s-a scumpit benzina și parlamentarul cului, apărută în condiții grafice deosebite la penal și surd care spune că a revenit la prețul Editura Libris Editorial. Firește, autorul are o din guvernarea precedentă etcaetera”. Nicolae cu totul altă înțelegere a eșecului, pe care îl Munteanu reușește să ofere un exemplu de decupează atent și-l transcrie cu luciditatea și comunicare monstruoasă, de care se detașează sensibilitatea unui om de cultură, care își asu- evident, temperându-și atitudinea ironică, dar mă la modul responsabil condiția de cronicar și stăpânindu-și profunda tristețe: „Pentru a nu al unui prezent marcat de superficialitate. cădea victimă infracțiunilor de skimming, Textul este precedat de două dedicații, Poliția face mai multe recomandări atunci ce se cuvin menționate. Prima, Dedicație I, când vrei să scoți bani de la bancomat. Apoi este luată din Nicolae Filimon: „Domnilor mergi la un salon beauty pentru propriul tău Ciocoi! (...) Vouă, dar, străluciți luceferi ai glamour. Începi cu un peeling și continui cu

96 ♦ Mişcarea literară un percing și un tatoo ca să nu te mai recu- doar două grupuri sanitare, cîndva or fi fost noască nici tac-tu. Dacă ai buzele asimetrice, patru, dar două cabine sînt acum folosite ca folosește glossurile roz-pal, ori un blush pe dependințe de femeile de serviciu. Să nu diagonală. Totul face parte din outfiturile și credeți că n-ar fi suficient. Nu vă imaginați că mofturile care te fac să arăți supersexy. Și nu datorită bolilor, pacienții pot fi constipați sau, care cumva să uiți că se poartă pantalonii dimpotrivă, să aibă diaree. Nu e adevărat, așa skinny și puloverele asemănătoare pancho- ceva e doar în comediile gen Tăntălăul și urilor. Must have-ul ținutei trandy cînd te Gogomanul. Și chiar dacă ar fi așa, se aplică simți VIP (viaipi), chiar dacă te duci să faci principiul primul venit, primul servit. Ceilalți, pipi. Fuck-me!”. la coadă, să-și facă programare...” Autorul nu rămâne la acest nivel al Lucid ca un profesor de matematică (dar constatărilor, ci deschide perspective deosebit Nicolae Munteanu este profesor de limba și de profunde, care-i conferă eseului său o literatura romană!), autorul enumeră vreo opt condiție cu totul aparte. Eșecul comunicării, surse ale eșecului educativ românesc, de care bunăoară, este subliniat de autor ca o nu poți să nu ții seama, începând cu minis- consecință a unei anumite atitudini față de real terul, continuând cu reformele superficiale sau și a unui anumit mod de a-l înțelege. „Eșecul lipsa motivației, dar și a unor modele auten- comunicării – scrie autorul – e datorat unei tice pe care orice societate civilizată trebuie să introvertiri în ireal. Se discută virtual spate-n le ofere. O face de fiecare dată insistând asu- spate, se eșuează real față-n față”. pra cauzelor eșecului din domeniul abordat, În eseul Eșecul reformei educaționale, conștient totuși că gestul său are în el ceva Nicolae Munteanu ne ia de departe, cu donquijotesc, iar glasul îi răsună singuratic în plăcerea omului de cultură căruia un anumit pustiul indiferenței din jur. Și nici măcar model îi asigură confortul intelectual necesar: ecoul nu-i răspunde! Poate tocmai de aceea, „În secolul de aur al lui Pericle, în Grecia dincolo de perspectivele și tonalitățile diferite Antică, în grădinile bogatului și filantropului din care este abordată realitatea, impresia Akademos, s-au pus probabil bazele ideii de puternică este de monolog ca atitudine a unui educație sistematică. Prin discuții peripatetice, singuratic ce nu și-a pierdut pe deplin cei tineri dialogau cu cei mai în vîrstă și mai optimismul. Și tot ca un dascăl, Nicolae înțelepți. Dialogurile lui Platon sînt produsul Munteanu dă exemple, poate cine trebuie să benefic al acestei educații din urmă cu priceapă va pricepe totuși până la urmă: aproximativ 2500 de ani. Întreaga umanitate a „Pentru înțelegerea logică a fenomenului, prin avut de cîștigat de pe urma unor discuții libere extensie, să zicem vrem să construim un pod. în timpul plimbărilor prin grădinile lui Aka- Vine inginerul (specialistul) și ne recomandă demos. Nu numai prin concepțiile filozofice după calcule o anumită structură. Vine apoi o elaborate, ci prin ideea de a înființa ulterior comisie de nespecialiști (profesori de română, liceul și academia ca instituții”. muzicieni de valoare și istorici renumiți) care Multe pagini ale eseului par schițe pre- recomandă altă structură de rezistență, după gătite de prozator pentru o carte de ficțiune: ureche. Democratic, majoritatea decide. După „Despre condițiile de trai ale pacienților, care cîntă ca la grădiniță: «Podul de piatră s-a trageți singuri concluziile: geamuri de lemn, dărîmat/ A venit apa și l-a luat» Dar nu vechi ca și clădirea însăși, care nu se deschid, contează pentru că noi, «Vom face altul pe rîu bătute în cuie pentru a nu fi curent. Pereți în jos...» Altul mai trainic și mai fițos”. vopsiți în ulei, verde, ca să se asorteze cu Concluzia gravă a eseului este că „nimic nu lemnul scorojit de la ferestre. Era moda este întâmplător”, care sugerează o anumită comunistă după care unii sînt nostalgici. transparență a textului, punctată de un final Paturi din fier, cîndva vopsite în alb, acum ușor didactic, în tonalitatea dascălului din pictate cu pete de rugină. Pe jos beton tocit, vremuri vechi și așezate, dar plin de sugestii: cîndva un fel de mozaic. La parter stau „În ciuda eforturilor susținute ale politici- bărbații, vreo 50 de paturi. Au la dispoziție enilor de a provoca un eșec al școlii româ-

Mişcarea literară ♦ 97 nești, nu se va reuși. Mereu o sămînță bună Spiderman sau Bruce Willis nu te mai poate anonimă, un domn Trandafir, un Aron Pum- scăpa. Nu ești greu de ucis de natura dezlăn- nul sau un Zaharia Herdelea, va face să țuită. Natura se întoarce împotriva omului încolțească din pasiune în sufletul elevului numai după ce oamenii își bat joc de ea. respectul față de educație. Chiar dacă în viață Natura nu o ia razna de capul ei, ea preferă va cîștiga d-l Goe”. echilibrul și se autoregenerează învingînd în Celelalte eseuri ale volumului (Eșecul final, dar îi trebuie mii sau milioane de ani”. reformei ortografice, Eșecul reformei sani- Sau: „Sintagma menage a trois vă e familiară tare, Eșecul democrației originale, Eșecul sau familială? E un fel (ne)oficial de a-ți sistemului juridic, Eșecul republicii capita- împărți soția cu amantul sau soțul cu amanta. liste, Eșecul demografic, Eșecul familiei etc.) Nu se face menaj, se face sex în trei. Dacă nu întăresc ideea că nu ne aflăm în fața cărții vrei, apelează la ultimul răcnet în materie de unui sociolog sau politolog, ci a unui familie numit swingers. E o totală lipsă de intelectual atent, capabil să citească „textul” prejudecăți, fiindcă familii sau cupluri se reu- realității imediate și să decupeze din acest text nesc și socializează numai sexual, schimbînd secvențe care pot spune mai mult decât partenerii de curiozitate și pe săturate. Mode- comentariul în sine. Mai mult, el își exprimă lul o fi cel animalic, unde, liber consimțit, o uneori opiniile și atitudinea cât se poate de cățea dornică adună o haită spornică”. simplu, uneori exclamativ de-a dreptul, chiar Prozatorul, eseistul și profesorul deose- inocent adeseori: „Cum zice tot baba Vanga, bit de riguros care este Nicolae Munteanu se cu natura nu te pui. Că dacă te încontrezi, întâlnesc la modul fericit în acest volum care apare o cometă, un meteorit, un asteroid ceva, se citește cu plăcere. Și, aș adăuga, cu folos! și te pleznește obraznic. Nici Superman,

Laura Poantă, Cipru

98 ♦ Mişcarea literară

Scurtmetraje și Vistorii, povestiri și minipovestiri de Icu Crăciun

Virgil RAȚIU

Cunoscut prozator, autor de romane și uneori duse în exces, culminând cu pedepse povestiri, eseist bine exersat, Icu Crăciun își fizice „administrative” ori cu execuții săvâr- caută cititorii lansând o nouă carte cu dublu șite de autorități în văzul țăranilor, ca să fie titlu, ca mai sus (Editura Charmides, Bistrița, învățătură. În acest sens îmi amintesc de 2016). Trebuie remarcat faptul că în 2016 Icu povestirile cu țărani obidiți, nu ca pe vremea Crăciun a publicat și un roman, foarte bine moșierilor (care și ei închegat, așezat pe structura romanului de au existat), ci pe acțiune, un „policier” (Editura Școala Arde- vremea „revoluției leană, Cluj, 2016) a cărui desfășurare este des- agrare” din Româ- crisă chiar de autor pe coperta IV: „Acțiunea nia, care a început acestui roman pornește de la un caz real: cu deportări masive Adriana Ardelean, o tânără profesoară de din Banat în Bără- limba și literatura română, este violată de trei gan (aspecte inter- indivizi ordinari într-un tren de noapte pe ruta zise preocupărilor Salva-Vișeu. Scăpată ca prin minune cu viață, celor care scriu, și aceasta se împrietenește cu geologul Dinu deportări în Sibe- Matei și, împreună, pornesc în căutarea și ria!), și mai ales pedepsirea siluitorilor”. (liber de comentat Noua carte semnată de Icu Crăciun a literar) în vremea zăcut mai bine de o jumătate de an pe raftul comunizării forțate a meu, al „așteptărilor”, asta deoarece încă de la populației agrare cu scopul principal criminal începutul lui 2017 au apărut pe piață cărți de stârpire a miezului spiritului țăranului și valoroase, nu numaidecât de proză, mai corect satului, cu reducerea acestuia la stadiul de spus, nicidecum de proză, care cereau un unealtă, de rob al statului popular, de inspi- comentariu imediat și aplicat, ceea ce nu e rație sovietică. chiar la îndemână, la acestea adăugându-se și Astăzi nu este așa. Țăranul din zona un termen de comoditate căreia comentatorul rurală poartă alt croi, are preocupările lui strict s-a lăsat pradă, pur și simplu în favoarea particulare în care nu se poate amesteca lecturilor. nimeni, acolo fiecare mestecă în tărâțele lui. Scurtmetraje compune prima secvență a Țăranul are și televizor, un mijloc excelent volumului. Majoritatea povestirilor se desfă- oferit de marii producători mondiali (ce țin de șoară în mediul rural contemporan, un rural intelectualitate), un mijloc sigur de îndobi- deloc idilic, ceea ce face distanța, compa- tocire și „curățire” a ceea ce a mai rămas fru- rându-le cu prozele scriitorilor din mijlocul mos în locuitorii satelor. Țăranul poartă blugi, secolului XX, care erau dominate, aproape țăranul poate merge oricând la făgădău, își integral, de noua viață a lumii satului poli- poate bea mințile, se poate certa cu nevasta, tizată excesiv de prezența activiștilor de partid soacra și copiii în vederea moștenirilor (o care au umplut localitățile din țară în vederea luptă oarbă care a fost și este livrată petenților colectivizării impusă țăranilor. Sigur, momen- cu subtilitate de orășeni șmecheri, multor tele acelea au avut părțile lor dramatice, locuitori de la sate trăgându-le clopotele!).

Mişcarea literară ♦ 99 Țăranul e aparent liber, cu excepția celor care realitate, altele pură ficțiune, dar e greu să chiar trudesc până sângerează pentru a procedezi la o departajare. Cum se spune în dobândi un trai decent, avut, care e compus morfologia primară, prozele, fiecare, au din casă, curte, grajduri, cotețe (toate pline de început, cuprins și încheiere, care sunt vietăți) și un trai cumsecade cu cei ai casei, elementele de bază ale unei opere literare. fără amestecul dinafară al altora. Necazurile Secvența a doua a volumului, Vistorii – vin atunci când un țăran se vâră cu obidă și licență lingvistică a autorului – sunt fleșuri patimă în sufletul altuia, când într-o localitate desprinse din decorul și spiritul imediate, curvușteagul prinde „aripi”, luând mințile decupate cu foarte mare atenție și livrate multora, iar actuala mare suferință a ceremonios, cum sunt pastilele de vitamine. oamenilor sunt anii bătrâneții care pentru Minipovestirea După dări descrie cum, pe mulți nu sunt decât un șir de vaiere și vremuri, de obicei un casier, un sergent și sudalme, sau suferințe fizice atunci când omul omul de servici de la primărie, umblau să este cuprins de o boală, de pătimire în urma strângă taxele și impozitele. Dacă nu aveai unui accident stupid, și rămâne schilav pe bani, luau ce găseau prin gospodărie, de la viață. (Vezi aici, textele Prietenul tatălui meu, țoale până la cununi de cucuruz. Dar erau și sau O dramă de familie, S-a dus). Povestirea oameni așezați care strigau de la distanță: O partidă de poker are ca fundal spațiul Veniți degeaba, la mine nici șoareci nu mai natural urban, dar protagoniștii – intelectuali intră. Omului nu avea nimic ce să-i confiște desăvârșiți după aprecierile lor –, unul pictor, statul. Scurta povestire îmi amintește de o unul profesor, un inspector și un muzeograf, relatare a poetului Ion Mureșan, care a scris tot deprinderi țărănești manifestă, fiindcă despre unul poreclit Cicilica (sau cam așa acolo, la țară au crescut și au învățat primele ceva), om avut, cu gospodărie mare, persoană elemente de comportare și grăire, chiar și de seamă la locul lui, care, aflând el pe te miri acela care se dă get-beget orășean, tot fibră ce căi, prin 1950, că va veni peste capul rurală simte răsucindu-se în spiritul lui sătenilor colectivizarea, s-a apucat și a vândut „încărcat de moralitate”. Jocul de poker în tot avutul și a băut toți banii, numai să nu sine nu este decât un pretext pentru a sporovăi ajungă averea lui pe mâna statului. în grup și de-a emite din când în când „o zisă” Cea mai scurtă povestire din carte este modernă, cu substrat picurat dintr-un geniu. Iepurii, care, de fapt, e o parabolă. Excelentă. Povestirile lui Icu Crăciun au accente dramatice, unele posibil să fie inspirate de

Laura Poantă, Ferestre

100 ♦ Mişcarea literară

O restituire literară dedicată lui Yvonne Rossignon

Ion CRISTOFOR

Unul dintre cele mai interesante volume frecventa cenaclul literar de la Cluj al lui de critică și istorie literară, apărute recent, Victor Papilian și era destinată unei glorioase este, indiscutabil, cartea cercetătoarei clujene cariere literare. Dovada recunoașterii sale în Maria Vaida, intitulată Yvonne Rossignon sau epocă e dată de prezența ei în antologia Noua poezia ca destin. Cartea, publicată la Editura lirică ardeleană, al- Grinta (Cluj-Napoca, 2016), reia o preocupare cătuită de Octavian ceva mai veche a criticului, care a realizat, Șireagu, în 1935. mai devreme, o splendidă ediție a poeziei lui Tânăra poetă va trăi Yvonne Rossignon, Cântec de lumină frânt. în curând drama Apărută la aceeași prestigioasă editură cedării Ardealului și clujeană în anul 2015, ediția e prevăzută cu un mutarea Universi- consistent „Cuvânt înainte” semnat de repu- tății clujene la Sibiu. tatul Mircea Popa. Ambele cărți constituie o E anul în care poeta restituire literară deosebit de valoroasă, prin e prezentă în anto- care Maria Vaida a reușit să readucă în logia Tinerii poeți literatura română figura unei poete impor- ardeleni (1940) a lui tante, despre care Monica Lovinescu scria Emil Giurgiuca, într-o emoționată evocare: „Yvonne Rossig- apărută la București, non se odihnește acum într-un cimitir din cu reproducerea splendidelor portrete în lut Roma. Mai rămâne să-i facem loc și în realizate de Ion Vlasiu. În același an, 1940, literatura română.” poeta va pleca în Italia ca atașat cultural. În ciuda numelui său exotic, Yvonne După război, Yvonne Rossignon va Rossignon era născută la 26 ianuarie 1912, la împărtăși soarta tuturor diplomaților români Studina, în fostul județ Romanați, ca fiică a din perioada războiului, fiind silită să rămână unei românce și a unui tată francez, venit în definitiv în exil, fără să-și uite limba și țara. țară ca administrator al moșiilor lui Brătianu. Căsătorită cu un anume domn Menchinelli, va Ca urmare a profesiunii tatălui, cea de inginer rămâne în curând văduvă de război, cu povara agronom, familia poetei va migra în diverse creșterii celor trei copii rezultați din căsătorie. zone ale țării, astfel că tânăra poetă va face Va publica în revistele românești ale exilului studii la Liceul Domnița Ileana din Sibiu (Caiete de dor, Ethos, Revista Scriitorilor (1924-1930). Devine studentă a Facultății de Români și altele), iar, în 1952, va ține la Litere și Filozofie a Universității Regele Roma o conferință dedicată lui Aron Cotruș, Ferdinand I de la Cluj (1930-1935), afirmân- cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani a du-se cu vigoare în spațiul poetic din perioada marelui poet desțărat. În 1956, Iosif C. Dră- interbelică, cu predilecție în câteva din revis- gan îi oferă postul de redactor șef la revista tele ardelene. A debutat în revista Abecedar Pro Azzione Catolica Romena, unde publică, de la Brad, la 9 noiembrie 1933, va colabora printre altele, poemul Cu ce vers?, dedicat la Pagini literare, Gând românesc, Brașovul revoltei anticomuniste din Ungaria anilor literar și artistic, Lanuri, Înnoirea (Arad) ș.a. 1956. Maria Vaida reconstituie cu minuție Poeta are, de pe acum, un nume cunoscut, viața dramatică a poetei, reînviind etape cum

Mişcarea literară ♦ 101 ar fi studiile la Facultatea din Cluj, perioada Pan (Milano,1943), dar și activitatea sa de debutului, dar și perioada exilului. Prin forța traducătoare, corespondența cu alți membri ai împrejurărilor, dată fiind dificultatea de a exilului, fragmentele memorialistice, eviden- cerceta viața din exil a poetei, cercetătoarea țiază prezența sa în antologii precum cea insistă cu predilecție asupra operei poetice a realizată de Vintilă Horia (Poezia românească lui Yvonne Rossignon. nouă, Madrid, 1956), traducerile din Giuseppe Creația lirică a poetei exilate e situată, Ungaretti. judicios și nuanțat, în zodia expresionismului Într-un cuvânt, s-ar părea că Maria și a panismului blagian. Maria Vaida anali- Vaida nu a lăsat necercetat nici un aspect al zează pertinent nu numai etapa de tinerețe a vieții și operei poetei „florilor de prun”, poetei, ci și filiațiile creației ei cu cea a gru- readucând acasă, în conștiința literară actuală, pării literare formate în jurul revistei Pagini o prezență lirică de primă mărime, o figură literare: Teodor Murășanu, Emil Giurgiuca, tragică a exilului românesc. Indiscutabil, Mihai Beniuc, George Boldea. Pasionata cercetătoarea clujeană a reușit să biruiască cercetătoare analizează cu finețe poezia toate opreliștile, nu puține, ale acestui tip de filosofico-religioasă a Yvonnei Rossignon, restituire, subliniind militantismul anticomu- motivele și temele predilecte ale liricii sale, nist al autoarei în cadrul mediilor românești situând-o în orizontul epocii, decelându-i din exil, din perioada 1940-2000, anul în care noutatea, dar și punctele de convergență cu se stinge la Roma „unul din cei mai valoroși, anumiți poeți români sau străini. În egală inteligenți, religioși și cultivați poeți”, după măsură, Maria Vaida cercetează, cu atenția cum o consideră pe Yvonne Rossignon, cu cuvenită, singurul volum antum al poetei, reală îndreptățire, devotatul său biograf și publicat în limba italiană, La vendemmia di exeget clujean.

Laura Poantă, Iuvenes dum sumus

102 ♦ Mişcarea literară

Câteva rostiri afabile

Antoaneta TURDA

Volumul bilingv româno-englez Rostiri curat, puse în slujba unui ideal național”, țel afabile = Affable discourses, al băimăreanului îndeplinit cu toată seriozitatea. În paginile Vasile Leschian, apărut în 2017 la Editura revistei au semnat, printre alții: tânărul și PIM din Iași, aduce în atenția cititorilor un promițătorul Ion Șugariu (născut în localitatea mănunchi de eseuri critice ce dezvăluie un Băița din apropierea spirit cumpătat și meticulos în analizarea unor Băii Mari, căruia texte a căror lectură l-a impresionat, de-a autorul îi dedică un lungul timpului. amplu spațiu în car- Atent la viața culturală a urbei și nu te), Ovidiu Caledo- numai, a selectat, din multitudinea de articole niu, Horia Vintilă, publicate în presă, câteva dintre cele mai Ion Sofia Manoles- semnificative recenzii, medalioane literare cu, Victor Ilieșiu, precum și referințe critice ce-i marchează Felician Gh. Zaciu personalitatea. (unchiul acad. Mir- Cartea se deschide cu o exhaustivă cea Zaciu). Efortul prezentare a cărții lui Adrian Fochi, Miorița: de a face din această Tipologie, circulație, geneză, texte, apărută în publicație una deba- 1964, la Editura Academiei Republicii rasată de provinci- Populare Române, cu un studiu introductiv de alism a dat roade, ea fiind menționată și în Pavel Apostol. Disecarea atentă a lucrării Istoria literaturii române de la origini până în readuce în atenția cititorului obișnuit, și prezent (1941) a lui George Călinescu. cercetătorului deopotrivă, mesajul tulburător Cercetătorul literar băimărean Săluc de împăcare a Sinelui cu viața și moartea, Horvat atrage atenția prin cartea De la Titu punctând aspecte importante ale circulației Maiorescu la Petru Creția. Contribuții la un baladei în diverse variante. Dicționar al eminescologilor, apărută la Deși bun cunoscător al întregului spațiu Fundația Culturală Libra din București, în cultural românesc, autorul în următoarele 2010. Apreciind puterea de selecție și sinteză capitole se oprește la aspecte culturale din a autorului, Vasile Leschian remarcă: „Dicți- nord-vestul României, în al doilea capitol al onarul... continuă să reflecteze selectiv, ca cărții analizând cu acribie cei peste patru ani într-o fidelă oglindă, opiniile critice diverse, în care a apărut revista socio-culturală Afirma- contradictorii uneori, polemice chiar, ale rea. Publicația lunară sătmăreană (apărută istoricilor și criticilor literari, ale scriitorilor între 1 martie 1936-31 august 1940) i-a avut contemporani sau din postumitatea lui redactori pe Constantin Gh. Popescu și Eminescu, ale amicilor și inamicilor lui, Octavian Ruleanu, fiind publicată cu sprijinul oferindu-ne o panoramă diacronic-compara- profesorului Vasile Scurtu. Fără a avea o tivă asupra diversității receptării operei anume direcție literară, revista și-a propus marelui poet, dar mai ales a percepției estetice „promovarea scrisului cinstit și a gândului a acesteia...”. Deși lucrarea naște câteva dile-

Mişcarea literară ♦ 103 me cu privire la spațiile acordate, aleatoriu, fiicei sale demonstrează dorința furibundă de eminescologilor abordați, totuși nu îi este „tăiere a cordonului ombilical poetic, asumân- contestată valoarea căci este un instrument de du-și riscul nesupunerii față de modele...” lucru indispensabil celor ce vor să redes- Universitarul băimărean și criticul lite- copere miracolul eminescian. În sfera preocu- rar Gheorghe Glodeanu a atras atenția auto- părilor legate de poetul național se înscrie și rului încă de la începuturile sale căci puterea capitolul despre Eminescu inedit ce are la de sinteză și rigoarea științifică vizibile chiar bază poezii publicate pentru prima oară, după de la debut, au prevestit un lector și un mai bine de 100 de ani, în revista Muzeului comentator extrem de atent. Intuiția lui Vasile Literaturii Române, Manuscriptum nr. 82/ Leschian nu a dat greș, în anii ’90, dovadă 1991. fiind cărțile apărute ulterior, între care Narcis Revenind mai aproape de zilele noastre, și oglinda fermecată. Metamorfozele jurna- autorul se oprește la trei dintre poeții Nordului lului intim în literatura română (Editura Tipo românesc. Primul este Lucian Georgiu (1912- Moldova, Iași, 2012) ocupă un loc aparte prin 1948) care, deși mort la doar 36 de ani, a lăsat tonul doct și obiectivitatea cu care sunt aleși și câteva poeme pe care vrednicul preot ortodox dezbătuți scriitorii prezenți în studiu. Acce- Viorel Thira le-a adunat în volumul Lăsați-mă sibil la lectură căci nu este încărcat de termeni să putrezesc în lumină, apărut la Editura critici care să pună piedici publicului larg, Dokia din Cluj-Napoca, 2008. Cartea este surprinde prin știința compoziției și redarea, prefațată de neobositul Vasile Leschian care cu multă acuratețe, a multor amănunte semni- remarcă forța lirică ce creionează dramatismul ficative ce creionează exact profilul scriito- vieții unui scormonitor al adâncurilor, printr-o rilor abordați. tehnică poetică cadențată menită a sugera Romanul băimărean contemporan este cumplita muncă a minerilor. Tot o prefață la abordat prin prisma câtorva nume cu sono- Poezii semnate de Petru Istrate și apărute la ritate pe aceste meleaguri. Daniela Cristina Editura Tipo Moldova, Iași, în 2016, umple Șiman este o băimăreancă stabilită în Bucu- alte câteva pagini ale cărții, scoțând la iveală rești, care a scris o singură carte ce narează un poet adept al unui stil poetic elegant, cla- propria experiență de viață după ce află că are sic, parcurgerea poeziilor generând concluzia: cancer. Este vorba despre Născută în Zodia „Creația sa poetică e solidă ideatic, incitantă Cancerului, apărută la Editura Gutinul, în și agreabilă în planul imaginii artistice, creio- 2007. Scrisă cu durere și încrâncenare, impre- nând ficțional un univers propriu, alternativă sionează prin luciditatea și forța cu care la contingentul existenței.” Analiza în detaliu sondează nu doar propriile abisuri sufletești ci a poeziilor, din toate punctele de vedere, și pe ale celor din jur. Ajunsă la literatură din evidențiază (ca de altfel toate capitolele cărții) lumea inginerească și copleșită de grija bolii un spirit critic remarcabil, capabil a diseca și a unei fetițe mici căreia îi va fi hărăzit să până în adâncuri textul lecturat. Incitarea la trăiască fără mamă, romanciera nu alunecă lectură a poeziei maramureșene îi este nicio clipă spre dulcegării, scriitura sa fiind de susținută și de poeziile lui Gheorghe Pop și a o sinceritate uneori șocantă căci, nu-i așa, cu fiicei sale Ioana Anamaria Pop adunate în viața nu-i de glumit?! volumele Peregrin spre... Dincolo și Erezii Silvia Receanu se bucură de privilegiul stelare, (prefațate de Gheorghe Pârja și Nico- de a-i fi prezentate cele două romane: Sufle- lae Scheianu) cărora le dedică o cronică atentă tul-pasăre albă și Prunii sălbatici în floare. în revista băimăreană de cultură Nord literar, Impregnate de culoarea locală (grație în spe- nr. 7-8/ 2013, concretizând că tehnica poetică cial regionalismelor prezente) ele devoalează folosită de Gheorghe Pop atrage atenția prin lumea satului, pe care, din păcate, mulți scri- pendularea „între ritmul strofic și al rimei și itori o ignoră, atrași fiind de mirajul citadin. asumarea expresiei în vers liber” iar poezia Filozofând asupra destinului uman, autoarea

104 ♦ Mişcarea literară împărtășește cititorului toate gândurile, cu literar nr. 1/ 2011. Este vorba despre Camera savoarea țărănească a oralității, cititorul având ascunsă în care ne regăsim fiecare propriile astfel nu doar o imagine în detaliu a satului sondări ale subconștientului, ajutați de „un românesc dar și crunta dezrădăcinare dată de desen auster din linii iscusite, în alb-negru din impulsul de a trăi la oraș. care izvorăsc lumini difuze creând atmosferă.” Pornit din comuna Ardusat, județul Ma- Plăcerea de a participa la manifestări ramureș, cunoscutul editor și scriitor clujean culturale și de a intra în contact cu diverse Vasile Igna surprinde prin ușurința cu care personalități din varii domenii este pentru abordează deopotrivă poezia și proza, romanul Vasile Leschian ceva ce face parte din propria Ora închiderii stând mărturie. După o analiză existență, de aceea rostirile sale scrise sau detaliată, autorul concluzionează: „Vasile nescrise nu pot fi suspectate nici de snobism Igna utilizează cu rost o multitudine de tehnici nici de influența valurilor din juru-i, atitudine și procedee moderne dintre care se detașează ce explică sinceritatea unor prietenii culturale tehnica palimpsestului, evidențiată prin struc- evocate spre finalul cărții. Sunt omagiați aici tura și compoziția asimetrică, prin numele și regretatul universitar băimărean Victor Iancu, viabilitatea personajelor, prin similitudinile admirat pentru rigoarea științifică bine traseelor lor de viață cu cele ale unui suport îmbinată cu tactul pedagogic, gazetarul și biblic, prin predispoziția lor de a socializa, de încântătorul poet, regretatul Vasile Radu a glosa asupra prezentului raportat la trecut Ghenceanu, insul care „cu vocea lui sau invers...” Atras și de compoziția asime- baritonală, dincolo de percepția unora că ar fi trică (romanul are 3 părți, primele două con- insul care taie vorba, e poetul care te mângâie ținând 15 capitole și ultima – 12, ceea ce îi cu metafora revelatorie a versului” precum și sporește enigma, căci e un roman „cu final profesorul universitar de pie memorie deschis”). Gheorghe Pop, al cărui chip „plin de o Periplul prin lumea romanului contem- frumusețe aparte, cu privirea senină și poran maramureșan se încheie cu recenzia pătrunzătoare, cu zâmbetul mereu tonifiant” a cărții În umbra lui Shakespeare a lui Walter fascinat mulți studenți băimăreni. Ubelhart, apărută în 2016. Încă nepublicat în Preocupările culturale vaste ale lui Va- presă, articolul e binevenit în corpusul cărții sile Leschian, precum și gândurile împărtășite întrucât stârnește curiozitatea la lectură a apoi cu toată seriozitatea au dus, inevitabil, la romanului extrem de bogat în informații aprecieri pe măsură din partea confraților și referitoare la Baia Mare în epoca medievală, elevilor săi, o impresie relevantă fiind cea a captivant prin compoziția bipolară și jocul Prof. Univ. Dr. Gheorghe Glodeanu, de la dintre fantastic și real. finalul cărții: „Am apreciat întotdeauna cali- Intelectual rasat, Vasile Leschian este tățile omului (profesionalismul, rigoarea, sim- un constant și fin observator al întregului țul valorii) și sunt convins că mai are multe fenomen cultural băimărean și nu numai. lucruri de spus pe plan cultural. Recenta carte Mărturie în acest sens stă o cronică la reprezintă o bună dovadă în acest sens.” expoziția Laurei Ghinea, publicată în Nord

Mişcarea literară ♦ 105

„Dimineață cu soare apune” sau parcursul unei vieți exemplare

Ioan L. ȘIMON

Intenția Minervei Chira, autoarea volu- Boierescu, Nicolae Prelipceanu, Mircea Popa, mului Dimineață cu soare apune (Casa Cărții Ștefan Borbély, George Vulturescu, Irina de Știință, Cluj-Napoca, 2015), de a-și valo- Petraș, Horia Gârbea, Alex Ștefănescu și alții, riza amintirile, experiența de viață, emoțiile și în revistele de cultură: Familia, Poesis, Stea- trăirile intense de-a lungul unei existențe ua, Luceafărul, Tribuna, Apostrof, Convorbiri exemplare, într-o literare etc., ea însăși colaborând la reviste de construcție memori- prestigiu din țară și străinătate și obținând alistică, este una fe- numeroase premii. ricită, fiindcă aceas- Volumul da față captează cititorul încă tă carte este o scri- din primele pagini prin farmecul și sinceri- ere complexă cu mai tatea confesiunii despre un univers existențial multe valențe, ea încărcat de tradiții ancestrale, credințe și obi- fiind în același timp ceiuri, cu o mare înrâurire asupra autoarei și o și literatură de bună forță de manifestare puternic înrădăcinată în calitate, dar și un conștiința locuitorilor satului Negreni, satul în document etnografic care s-a născut și a copilărit. Astfel, autoarea al unui univers rural creează o adevărată mitologie personală, în în care tradițiile, care personajele principale sunt alături de credințele, obiceiu- narator, părinții, în speță, cu profilul lor moral rile și interdicțiile ancestrale ocupă un loc fără fisură, la care se adaugă priceperea și important, observat și notat în cele mai iscusința lor în gestionarea treburilor gospo- amănunțite detalii. dărești și a familiei, dar mai ales în practicarea Volumul se constituie și într-un „curri- agriculturii și creșterii animalelor. culum vitae” spiritual, ilustrând drumul iniți- Căldura discursului narativ este una de atic al autoarei și, susținut printr-un bogat natură empatică, ce învăluie cititorul cu firele suport de anexe plasat la finalul cărții, în unei vrăji magice, încât ai impresia că textul ordine cronologică, precum și o serie de ar aparține unui scriitor canonic de mare imagini din viața personală înserate în corpul clasă: Ion Creangă, de exemplu, dar mai ales textului. Ionel Teodoreanu, în Ulița copilăriei sau La Minerva Chira, înzestrată cu har poetic Medeleni, prin plasticitatea expresiilor și a și talent de narator, se poate mândri cu un metaforelor folosite, încât aproape că-ți vine palmares editorial important: volumul de să rostești precum Faust: „O, clipă, mai rămâi, debut, Manual de târâre (Editura Eminescu, ești atât de frumoasă!” Oradea, 1992), cu o prefață semnată de Ana Autoarea este o mare iubitoare a tradiți- Blandiana, este urmat de un șir de 12 tomuri, ilor și obiceiurilor strămoșești, a limbajului de o rezonanță mai mult decât pozitivă în locuitorilor din rândul cărora s-a ridicat, un rândul cititorilor, dar și al criticilor literari: observator atent al vieții, cu tainele ei cele mai Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Dan Silviu intime, având certitudinea unei conștiințe scri-

106 ♦ Mişcarea literară itoricești, ce își asumă cu seninătate condiția Iată și o reflecție dureroasă pe care ea o și descendența ei țărănească, gustând și filozo- face la un moment dat, referitor la toate neno- fând despre savoarea lucrurilor și a cunoaș- rocirile care s-au abătut asupra ei și asupra terii. familiei: „Cum m-au putut găsi nenorocirile – Referindu-ne la arta sa de narator, accidentul din ziua mea de naștere, intrarea constatăm că Minerva Chira stăpânește variate mașinii în casă, nodulul? Pe noi nu ne-au stiluri de exprimare a discursului narativ, satul căutat numai dureri mici.” (p. 8). La aceste Negreni devenind astfel un centru al unui nenorociri mai putem adăuga: moartea unui univers original, iar părinții sunt dimensionați frate la câteva luni de la naștere, apoi a unei existențial atât din punct de vedere etic, cât și surori la opt ani și, în fine, pierderea tatălui, al harului de manifestare spirituală și price- un om de o înaltă calitate umană și pricepere pere practică. Fiica lor în care au investit în lucrarea pământului și a creșterea anima- aceste valori se îndârjește să-și depășească lelor domestice. condiția ca ființă legată strâns de familie și Clipele fatale ale plecării lui în lumea de tradiție prin învățătură și altitudine spirituală, dincolo au marcat-o puternic, pentru că voința în același timp luptându-se să-și apere familia lui i-a fost un exemplu în viață, de asemenea de primejdia unei istorii nefaste și amenin- și stăpânirea de sine, curajul de a suporta țătoare și să-i asigure permanența și verti- durerea și înfrângerea în viață. calitatea. Au urmat apoi sacrificiul pentru întreți- În ceea ce privește stilul operei, am nerea gospodăriei și a mamei bolnave, care aminti și metoda de proveniență proustiană, „Era de o puritate și gingășie că ar fi fost în de recuperare a timpului pierdut. Uneori, stare să salveze fulgii căzuți pe gunoaie.” asemenea „madlenei”, personajul din ciclul de (p. 9). romane În căutarea timpului pierdut de În încheiere, am sublinia și calitatea de Marcel Proust, anumite obiecte determină radiografiere afectivă și discursul narativ plas- retrăirea unor evenimente și clipe pierdute în ticizat, dar, în același timp, sincer și obiectiv negura memoriei; astfel, un ghem de fire al al unei vieți exemplare, care transmite un mamei determină naratorul să trăiască un timp mesaj uman de înaltă altitudine spirituală și simultan prezentului: „Am și acum dintre morală. ghemele ei, de pe care deșir când cos nasturi Cartea Dimineață cu soare apune poate și cusături desfăcute. Simt mirosul mâinilor fi privită și ca o cronică de familie dintr-un sat sale. Desfac hârtia ghemului tremurând și ardelean, peste care destinul și istoria au trăiesc alte vremuri.” (p. 67). trecut cu răni care nu se cicatrizează ușor. Am amintit de parcursul existențial Este o carte pe care o citești cu emoție și în exemplar al autoarei, într-adevăr, nu cred că care descoperi cele mai însemnate valori ale am exagerat; ținând cont de diferitele lovituri satului și ale celor care locuiesc de veacuri în ale soartei pe care le-a înfruntat cu demnitate acest spațiu geografic și spiritual. și curaj.

Mişcarea literară ♦ 107

Daniela SORIAN

Mama Acest dulce poem

mama doarme atunci când îmi vorbești mâna ei de mătase doarme mă săruți cu crinul îngerului Gabriel pe inimă patul doarme mă tem să nu rămân grea numai ploaia își ascute colții în de păcatul cuvintelor pervazul de oțel al spitalului numărând și să străbat drumurile prin zăpadă foilor nimeni nu știe până la ce cifră se pot număra umilită respirațiile unei mame batjocorită îmi așez capul sub ghilotina ferestrei sperând necunoscută că mi se va rostogoli odată cu și alungată din carte în carte ultima picătură o cuminte Marie

ca mai apoi să îți nasc Poezia de vineri în vreo simplă iesle de metafore acest dulce poem

în dimineața aceasta vântul macină acoperișurile caselor iar copacul tace cu florile strânse la piept câinii sunt albi în gură precum mieii de jertfă Gheisa iar eu plâng nu am un motiv anume amanta poetului ajungea acasă și își așeza delicat voalul atingerilor Poezia pe micul bonsai Mișcării literare pe perete începeau să danseze umbrele samurai cu săbii aurii și gheișe dar plâng până când în părul negru cu lacrimi pe frunte formele de metal ale gândurilor toată ziua peretele picta o poveste se potrivesc într-un puzzle suprarealist în care somnul copacilor devenea păsări cu cai zburători și gândaci de bucătărie iar războiul un fluture numai din gură îmi iese lumina a cărui viață se topea subțire și se așază nimb printre umbre peste coșul de gunoi din spatele casei

108 ♦ Mişcarea literară Praguri din pod dar la început a fost râul Chagall nu a ascultat-o rostogolindu-se cu grijă din ceruri și a reînviat iubirea râul a devenit un drum în șapte pânze iar drumul alerga pretutindeni zburând tânăr și flămând nodul pietrelor îi amintea de fierul topit al astrelor Daniela Sorian (pe numele întreg Daniela și de sufletele care trăiau Sorina Ciurariu) este născută la 18 noiembrie 1967 – ciorchine de struguri – în orașul Deva, România. Este profesoară de în infinit Eurythmie în Edinburgh, Scoția, UK. Și-a început sunetul pașilor imita clinchetul paharelor activitatea literară în 2015 cu poezie japoneză, în de la ospățul celor gata să se nască special haiku, senryu și tanga, cu care a obținut inconsolabili și puri mai multe premii naționale și internaționale. De asemenea a tradus cărți de haiku. A publicat în îmbrăcați în piei de miei albi câteva reviste din țară și străinătate – Algoritm pe pajiștea arsă Literar, Itaca Dublin, Parnas XXI, precum și în drumul pășea sigur câteva antologii, dintre care amintim Antologia printre frumoasele terori ale eternității Cenaclului Poetic Schenk unde activează și ca nu cunoștea limite administrator. iar când îmbătrânea devenea din nou o coamă de apă născândă peste care încăleca aspru câte un om Umărul nopții să treacă dincolo alerg printre arborii cu crengi fără cuiburi păsările s-au prefăcut demult în râuri Sărut clipele își numără timpul muribund lasă-ți trupul pe umărul nopții iubite simt că nasc. durerile sunt atroce. și coboară din mașina în flăcări poemul are ochii deschiși și miroase a proaspăt. decapotabilă doctorul plânge. îngerul plânge. moartea plânge îmbrăcat doar într-un poem de dragoste tu aștepți la marginea foii albe interbelic ești tată și nu știi. stai la capătul ei în care mătasea dulce îmbrățișează cu buze de frunze ce cad ușor peste strâns fiecare dintre cuvintele mele de dragoste un revolver argintiu cu surdină

Chagall Poetul nu lăsa candela să ardă crucea acelui bărbat trenul a uitat să oprească cu spini și frunze de pelin pe frunte soldatul nu a mai ajuns acasă nu lăsa capra să mănânce vioara femeia lui s-a acoperit cu pătura și mirele să-și sărute plutind frumoasa unui râu în spume și a adormit îi strigă mama lui Chagall totuși toate trenurile treceau nu lăsa focul să mistuie casa neîntârziate prin gări cu pereții din hârtie colorată nu lăsa vântul numai poetul nota plângând totul războiul pe fața foarte palidă de masă plânsul dintr-o cârciumă albastră și scara cu lichidul scânteietor să coboare infinitul dintr-o sticlă cu stele

Mişcarea literară ♦ 109

Lăcrămioara STOIE

I salturi de panteră făcându-ne vraiște de prea mult soare înserarea corsetul memoriei descheiat alunecă-n zăpadă V și mai sus de cuvinte e doar amintirea despre mine un strigăt explodează în carnea zilei lumina care devin II murind

și lumini arse înviind în ritualuri păgâne e răsucite pe degete liberă tatuate cu singurătate –

flori ale soarelui

ce se rotesc VI spre ziua de mâine

orele lungi III beau pe jumătate lumina ne vedem mai tineri restul o să vină de la sine din ceștile fierbinți unghiile proaspăt vopsite mai picură-ntr-o doară opresc sărutul amintiri «nu mă atinge-mă» peste stratul de sudoare nu e încă timpul IV să-ți lipești momentul acela neauzite când privirile noastre – sfârșitul se strecoară

110 ♦ Mişcarea literară noaptea târziu VIII pe sub ușa camerei începe să se întunece totul e aici VII vertebrele încinse strălucesc înălțat la cer nu te opri strigătul bufniței nu mă întorc din drum pe zvonul ploii de-aprilie IX prin lumina aburită crește zveltă o primăvară nouă – în noi clorofilă cu tălpile goale chemarea pe puntea jilavă de vină momind bucăți de noapte încotro? să se-ntoarcă

Laura Poantă, Rădăcini

Mişcarea literară ♦ 111

Rodica DRAGOMIR

Vârtejul trezirilor învălmășite, curg pe apa sâmbetei. Și timpul pare să-și fi schimbat Și-am început s-ascult tăcerea… menirea. Intram în tărâmuri abia bănuite îmbrăcată în cămașă de nuntă. Ahile mai înconjură cu trofeul Trăiam vieți viitoare sub victoriei bătrâna cetate. taina începutului – o lume Se aude încă tropotul cailor pictată-n culori de sărut, sub mutând sub copite semn ocult și binecuvântat de zodii. al orizontului nimb spre zorii Timpul – țestoasă săpând zborului prin galaxii. cărare-n nisip spre centrul pământului – cuib pentru Și spinii de pe fruntea lui Crist ouăle orelor. cresc astăzi pe drumul Golgotei având flori sângerii. Voi rupe una, Pești colorați se jucau în dar lui Ieronim. marea din mine – ca după o ploaie de vară, în vârtejul Nero putea, în cezară mânie, trezirilor. s-aprindă încă o Romă. Cine ar mai fi rămas să strige Tăcerea se frânge-n ecouri în pustie? zbătând spre timpul ce vine, căutând îmbrățișarea altor mări Ochiul de-ntuneric din falia luminii revărsate spre mine. așteaptă rotunjirea prin veștejirea ei, cum nevrednica mulțime-n bolboroseală fadă e gata s-acopere ideea Și iarăși iarba… născută din scântei. Cărturarul mereu va purta însă Prădătorii au uitat de prăzi ca de pe umerii săi întrebările lumii. întrebări ce nu vor fi puse niciodată. Și iarba iarăși e crescută de cosit … Lumina se sparge în țăndări lovindu-se de munte. În lacuri, În caruselul purpuriu mereu luna zadarnic își caută ne învârtim, ne învârtim. înecatul ei chip. Cum să-l oprim, să coborâm Râul se frânge ținând în spate dealul Căpățânii? pădurea. Punctele cardinale,

112 ♦ Mişcarea literară Ne vom trezi din clipa rătăcită din teorii de el născute, a veacului târziu cu ele-aprinde câmpul când buturuga mică va răsturna întâlnirilor prospere carul istoriei. cu cei de seama lui.

Un copil ciudat, un copil mare, Zidul de ceară și fum un copil frumos se plimbă prin orașul universal. Atunci cocoșii cântară cu spaimă Lasă să-i curgă, printre degete, din pliscuri de foc. râul grâului, acasă, într-un parc Văzduhurile răscolite purtau și face-n lume drumuri dus-întors, în albe depărtări chemările lor. să-și recupereze memoria, să se încarce cu desagi, și-apoi, Cine caută firimiturile ne mai vestește, țâpurind, Cinei de Taină când trădarea, în care bătătură a rămas. cu aripi de noapte, plutește încă în jur? Cu ochii vii, cu păru-i răzvrătit, cu barba de profet vestit, Ziua se naște oarbă, te-nvăluie poartă prin vreme emblema în nelumina ei. Nordului român și seva bună, Cum să găsești ușa aceea ascunse sub o gubă fără să vezi? păstrată din străbuni.

Pâinea și vinul stau neatinse pe masă – mâna îți tremură Un colț de pământ întinsă spre ele și,-o clipă, crezi că vezi prin E tăcere și noapte... zidul de ceară și fum. Mă-ncolăcesc în jurul meu cum un câine ce-și doarme Chipul Nordului nesomnul. in memoriam O, da! trează, cu un pas Mihai Olos înaintea dimineții ce-ntârzie, Gând mițos, curgând prin fibrele lemnului, mângâiat din ochiuri de-ntuneric, cu mâna destinului. încercând să fac roți pentru carul luminii. Culori amestecate, vii îi gâdilă palma – Vreau să mă-nham le adună răzvrătirea în și la ziua de mâine, ochiu-i ciclopic, să fiu cea trează mereu, le-adoarme apoi pe pânză să mă spăl prima iar taina nașterii în laptele zorilor, le dă fior. să fiu un colț de pământ Cuvintele îl bântuie – curg ce-amestecă noaptea cu ziua în greul versului ca apa-n râu în nesfârșite trăiri și visări sau prinse-n fulgerul ideii și gând de noi nuntiri.

Mişcarea literară ♦ 113

Maria Roxana SICRA

șotron nu te mai ascunde, miza e pierdută. 1: cu genunchii rezemați de iarbă, capul întins în umbra unui alt craniu, 4: e joi de dimineață. AnaxoR, printre fumul mai dens rutina zilnică s-a îngrășat cu 2 kilograme, decât ceața unui ocean uitat de lume nu va sta prea bine, întrerupt de o tuse obositoare și albă. te obosește. citești pe morminte dar trebuie să te trezești. ca și cum ar fi ziarul de dimineață îți înmoi părul în chiuvetă și îți aștepți rândul în negura păcatului spălându-te pe dinți în același timp știind că doar prin păcat vei putea fi renăscut. (sus-jos, sus-jos, repeți asta ca pe o rugăciune). 2: gândești din nou? tot acum sună și soneria cum poți cunoaște lumea, (alcool, doar atât miroase). îți este atât de frică să intri în operație. stres, mama ta intră, mai întâi bisturiul... un alt factor al acestei lumi infecte? doar acele ceasornicului, (o iubești, dar îți datorează prea mulți bani) vorbind în limba ascuțită a unui șarpe dar tot tu ești cea îndatorată. pot rupe universul. se așază și privește înspăimântată, total absentă. ai nevoie de o lupă, nu? prietenii tăi au lăsat prea multe pânze în urmă. urmele – dovezi inexistente fața ei vorbește mult și atât de neobișnuit închide-o la loc! își întinde piciorul drept peste cel stâng te poți îmbolnăvi și tu. trăgându-și burta și ținând cu o mână în față ei o geantă mare și cărămizie. 3: shh! un șnur subțire bej-deschis îi strânge carnea nu poți juca șah. albă din jurul gleznei. pulsul tău, AnaxoR, e prea mic. mă privea cu ochi străini și reci înconjurați de medicul nu te poate trata. riduri și pistrui. a mai venit și veterinarul. răsufla adânc și striga întreabă mereu de acei cai, „o sa ai un frate” mari și negri cu urechi mici și înguste apa încă curge. din fața sufrageriei. cazi lăsând în urmă doar un sunet dureros și crede că întrecerile de la miezul nopți îți vor amețitor. aduce nebunia. încă o absență-n catalog!

114 ♦ Mişcarea literară încă un păcat îndeplinit! 8: periuța de dinți te înțeapă cu acele ei, poți vedea clar fiecare înger cum pleacă! îți provoacă dureri, te suge de sânge, se învârte apoi te lasă-n pace. 5: un miros de carne bătută la fel și noi: îi ucidem, apoi curățăm mizeria. vine dinspre măcelăria domnului cu mâini sunt prinsă de la spate, port o sfoară groasă, roșii și puternice. atât de groasă încât aerul trecut prin ea se poartă mereu un șorț alb sufocă. pe care sângele proaspăt dansează sunt prinsă din spate, un spate care-mi atrage formând vene și intersecții. fața, capete de șobolani, piele de șarpe și tot felul o deslipește, apoi o înșurubează la loc. stau la rând pe o tejghea mucegăită. nu te mai juca cu mine. la subsol e liniște, doar oase ce zac în propriul aripile mele de muscă au obosit, must. sunt prinsă de la spate. o, miros divin! 9: am schizofrenie, 6: am lăsat cu limbă de moarte, tremur în fiecare dimineață o limbă moale dar puternică până-mi bag tălpile găurite-n să ard doar în poezie. păpușoii cu două numere mai mari. te aud gâfâind. cad din pat la 6:05. încerci să ajungi flacăra iadului, la 6:04 trebuia să mă trezesc. e doar un basm. am întârziat, ziua e irosită. negrul ascuns poate fi cumpărat din orice pasiunea de a lăsa singurul minut să treacă librărie este o boală. unde te afli? țipând intru în celălalt vis două clopote îți dau șuturi în fund, care mă duce într-un alt vis. ai să întârzii. ajung la ultimul. și aici am întârziat. GRĂBEȘTE-TE! MAI SUNT EXACT 6 dorm la loc. SECUNDE PÂNĂ LA A 6-A ANIVERSARE CU TOȚI 10: pielea de șarpe mă-ngrozește, CEI 6 DEMONI e precum pereții care mă strâng între varul lor și-mi iau respirația. 7: și uite așa am ajuns acasă la gică. dar fața ta o întrece. muzică, gagici, de-ar ști maică-sa ai rămas fără bani și ai ținut-o peste termen. l-ar trimite la ridicat cărămizi. operația estetică nu a reușit. în casa dărăpănată șuieră o singură manea de vino cu mine, cunosc un magazin de reduceri. 3 ore. se vinde precum pâinea caldă. o blondină siliconată își rupe figurile pe ringul comenzi la grămadă. încins. toți dorm, tu livrezi. doar voci de spart borcane: pe drum praful alb îți intră-n ochi. fain pe aici, nu mai venim. caron ne aduce comanda.

Mişcarea literară ♦ 115

Emilian HOREA

Știați că „Oamenii sunt aceeași încă de când/ l-au ucis pe Socrate.”? Sau că păcătoșilor „nu le place ploaia”? V-o spune cineva care se uită la apă și vede „bolta năpădită de nori”. Este un adolescent care învață să chestioneze lumea și propria existență. El află cum „ceva din fiorul plăcut al vântului, ceva din moleșeala lui contemplativă îmi zice că nu sunt unde ar trebui.” Se angajează într-o continuă deslușire a ceea ce trăiește. Este vorba de Emilian Horea, elev în clasa a X-a la Colegiul Național Liviu Rebreanu, Bistrița, și membru al cercului Micii Blandieni Bistrițeni de la Palatul Copiilor Bistrița. A obținut mai multe premii literare, printre care Premiul pentru Poezie și Premiul Revistei Poesis la Festivalul Național de Poezie George Coșbuc, Bistrița, octombrie, 2017 și Marele Premiu la Concursul Național „Ocrotiți de Eminescu”, de la Blaj, ianuarie, 2018. A citit recent în Cenaclul George Coșbuc de la Casa de Cultură a Sindicatelor din Bistrița. Sunt primele ieșiri în lume ale unui poet în creștere. Dar nu asta e cel mai important. Important este că Emilian Horea are o meditație profundă exprimată în imagini poetice interesante, într-un limbaj proaspăt, cu mici poticniri, care pe viitor pot fi înlăturate. Depinde de el, de lecturi și modele alese, pentru a-și desluși mai bine talentul și a-și întări personalitatea. Pentru el poezia este „Eliberarea mea de la moarte incertă!” E bine că se găsește încă la vîrsta la care sentimentul finitudinii este incert, că e liber să angajeze sentimentele în diferite jocuri. Noi îi urăm drum bun pe corabia poeziei! Să nu lase vîslele din mînă și iluzia artistică din gînd! (O. N.)

Cei care vin

Grinzile Cerului moleșeala lui contemplativă îmi zice că nu sunt unde ar trebui. Mă plimb singur pe niște străzi din marmură Într-adevăr, picioarele mele parcă au în ele o și aur, îmbibate în lumină. Asfaltul e negru, paralizie fantomatică obișnuit, dar încrustat cu obsidian, aventurin și vârfurile degetelor percep relativ totul. și onix. În momentul ăsta e ca și cum aș ciupi Cerul e de un senin care îți provoacă dureri de realitatea, ca o coardă. cap și, dacă aș fi acasă, aș fi cu siguranță în pat. Totuși, e frumos. Marea asta de asfalt încrustat pe care nu trece nimic, Dar ceva din fiorul plăcut al vântului, ceva din nici mașini de pompieri, nici gunoaie, nici

116 ♦ Mişcarea literară larmă, nici aripă de om… Am încercat să mă țin de tine cât am putut. Aproape că m-aș întinde aici, pe trotuarul Am încercat să fiu pilonul pe care se clădește imaculat capilarizat ușor cu aur, dar ceva îmi fericirea mea, zice că trebuie să merg. am încercat să cred în șansa unui ,,noi”. Am vrut să învăț să mă ridic. Să mă ridic la un Valurile de lumină ale soarelui mă mișcă. ideal de ,,god”. Am mersul unduit ca și gândul. Pășesc și Am încercat să și fac curat în mentalitatea pășesc. mea și am crezut că știu ce șansă să aleg. Mă întreb cum am ajuns aici, complet Grinda se clatină. Contemplu viața mea dezorientat. Ascult, dar n-am ce auzi; trecută. Din corpul meu se desprind lujeri, cu Nici tril de pas, nici ciripit de iarbă. frunze roșii, își fac loc prin pielea și unghiile Văd o fântână, într-o intersecție de alei. mele. Ele cresc pe grindă ca o molimă și se Pe unde nu e argintiu auriu, e verde cu roșu, încolăcesc. Dospesc ca melancolia. sângeriu trandafiriu, albastru de satin, galben Pentru o clipă, am impresia că grinda va crăpa gelos, e o adevărată grădină. și voi cădea din cerul la care m-am rugat. Pășesc spre fântână și trec printre tufișurile de flori. Mă cheamă să le ating, să mă dezmierd, Din lujeri pornește ploaia peste oraș. dar nu mă opresc, știu că nu aici trebuie să rămân. Am încercat sa mă țin de tine cât am putut, nu? Ajung în fața țintei mele. Privesc în jos. O oglindă de azur. Un cerc perfect închis în aceeași marmură. Mă uit la apă și văd bolta Tic-tac năpădită de nori. Ceva mă cheamă. Pășesc la început V-ați gândit vreodată că sunetul pe care îl neîncrezător și apoi văd că pot să merg pe scoate ceasul nu e tic-tac? suprafața apei. Nici măcar un tac-tic. Sigur, scoate și el un zgomot, așa, de formă, Realizez doar în treacăt ce fac și ajung în pentru a nu ne plictisi complet centru, în mijlocul fântânii. Mă uit la atunci când purifică momentele cu foc, picioarele mele aflate pe suprafața din lichid. dar noi am creat tic-tac-ul. Văd norii. Ceva se întâmplă, ceva mă strigă. Apoi cerul se mărește și parcă intru în el, E un criteriu obsesiv pe care îl repetăm în clipesc dezorientat. minte când suntem forțați să simțim timpul, Un lucru pe care ni-l șoptim nouă înșine, Mă uit în jur. Sunt în cer, în centrul unei în întuneric, atunci când ne gândim la eșecuri, gravitații de atmosferă o promisiune când ești măcinat de teama că, Stau... pe o grindă? de la primul tac și ultimul tic, nu vei face E greu să îmi dau seama, e din cristal, nimic monumental, transparentă. și o punte, care nu te lasă să te pierzi printre Ceva mă îndeamnă să mă așez procesele de over-thinking. și, atunci când picioarele îmi ajung în gol, E o hipnoză, (puterea auto-sugestiei, dacă doriți) mă trezesc. care nu ne lasă să înnebunim, ceva de care să ne ținem în bezna existențială Încep să văd. Îmi dau seama că sunt complet și să strigăm cât ne țin plămânii din cap. debusolat. În jos văd doar configurațiile unui Asta e pentru tine, oraș. Știu ce oraș, unul familiar. Nu încerc să Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac. focalizez, pentru că îmi dau seama unde ar Repetă de fiecare dată când ai impresia că te merge sufletul meu, ce persoană aș vedea. prăbușești prin interior, Inspir, mă doare, expir, tot doare. când vrei să îți scoți afurisita de inimă din corp, când fiecare respirație și gând dor,

Mişcarea literară ♦ 117 când durerea e așa de profundă că ai impresia Acest război nuclear ar fi binecuvântarea, că înnebunești. ar sfârși mai mult rău decât bine. Doar repetă, Un bun iradiat ar fi mai prosper când nu ai vorbit cu mama ta la timp, decât ce avem aici. când nu i-ai arătat cuiva că îți pasă, Ne amăgim singuri. când o persoană te-a făcut să te crezi mult mai Oamenii sunt aceeași încă de când jos decât ești, l-au ucis pe Socrate. când n-ai avut destulă voință să faci ceva, când îți e dor de ceva ce a dispărut demult, când nu îți mai poți închipui viața fără cineva, Artă nepoetică Repetă. Și nu dispera. Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac. Port în mine cuvintele mâncătoare de carne care se zbat ca fluturii nebuni E o concepție profundă si o arsură permanentă în vârtejul de găuri negre al corpului meu. pe creierul nostru, Pulsează din fiecare fibră musculară, Un șir care pare mai stabil ca viețile noastre, întotdeauna dinspre interior spre exterior, și format din două componente uniformizate, în degetele condamnate de spasme. pentru că mereu ne dorim echilibrul în doi. Tic-tac e idealul omenirii, oferă protecție, Mușc cu forță și chin din trecutul aerat, calmează durerea și vindecă problemele din amintirea dulce, dar nesățioasă, existențiale. Îmi fugăresc sentimentele, Fiecare tic e o secundă mai departe de agonie le mușc ca o pisică de gâtul lor firav și fiecare tac e o secundă mai aproape de și le trântesc pe foaie, fericire. Capetele lor se sparg în culori. Tic-tac! Apuc cuvintele cu mâinile aspre și le scutur în gol și pe gol, cu plăcere. Tipic Le bat, iar ele mă iubesc. Le ador, iar ele mă abuzează. Ei au camere peste tot. Suntem ca Luceafărul și fata de împărat – Ce facem devine actualitatea evenimentului toxici unul pentru altul. de viață. Suntem urmăriți, iar ei sunt hoți de pauză. Și totuși, le primesc în mine… N-avem voie să punem virgulă după Un bolnav n-ar fi el însuși fără boala sa. supunerea noastră. Problemele mentale ne fac diferiți – Ne caută și ne găsesc întotdeauna. unul depresiv, altul dement, tot așa… Suntem vânați ca-n cazul criminalilor de Suntem originali. război, violatorilor, hoților. Ar trebui să se vâneze pe ei, dar nici n-o șoptim. Poezia – abuzul meu existențial! Dacă i-au putut izgoni pe regi, cine-i Eliberarea mea de la moarte incertă! împiedică să ne detroneze capul de pe umeri. Zâmbesc că sunt condamnat Nu îndrăznim să ne ridicăm, să vărs versuri din durere, să dorim; respirația se aplică cu cenzură. iar când nu o am, s-o caut. Avem rație până și la exemple.

118 ♦ Mişcarea literară

Icu CRĂCIUN

Apa magică

Isteria cu apa vie ce conține aur coloidal stimulează forța vitală, îmbunătățește și vindecă orice boală s-a datorat presei. Acu activitatea celulelor, crește capacitatea de trei ani, Borgovan a cumpărat terenul cu concentrare, este cel mai bun antibiotic, are izvorul de apă care țâșnea din stâncă cu un multiple efecte anti-anging, este un excelent debit de circa 20 de litri pe secundă. A trimis oxidant, este foarte rezistent la radiațiile printr-un cunoscut câteva mostre din ea la ultraviolete, are proprietăți regenerative și Institutul Frezenius din Germania ca să vadă întineritoare, păstrează trupul indestructibil”, ce conține, că la noi ar fi așteptat rezultatul cu și-au zis „iată un elixir capabil să vindece lunile. După nici trei săptămâni, i s-a răspuns toate bolile”, iar femeile și bătrânii de vârsta a că apa respectivă este magnezică, ușor treia au vibrat și mai tare, asta apropo de mineralizată, conține particule de aur coloidal, întinerire și bărbăție, și au cumpărat-o pentru au un standard de calitate extrem de ridicat și casă cu casetele. Nu se știe cât la sută era nu îngheață niciodată. Când i-a fost tradus autosugestie de vindecare și cât efect avea cuvântul „aur” a ciulit urechile și s-a și văzut într-adevăr lichidul pur ieșit dintr-un izvor din călare pe câțiva saci din metalul prețios. Munții Rodnei. Cert este că, în câteva luni, Imediat și-a înconjurat proprietatea cu un gard proprietarul și-a extins restaurantul, a ridicat din plasă de sârmă și, pentru a nu trezi invidia un hotel în apropiere, dar și prosperitatea lui sătenilor, le-a lăsat și acestora un fir de apă Borgovan se vedea cu ochiul liber. De-abia gratis pe un capăt de furtun. Știa că pridideau cu comenzile. Numărul angajaților a propaganda este cheia succesului. A început crescut exponențial, tirurile care să transporte îmbutelierea ei în sticle de un sfert, a botezat- casetele la fel. A o „Dora”, după numele fiicei sale, a trecut pe investit mult, dar și Proza etichetă, în germană, ceea ce conținea, dar și câștigurile au fost pe Mișcării literare proprietățile sale miraculoase, și a introdus-o măsura așteptărilor. într-un mic restaurant din Austria al cărui De când îi lumea și pământul, propaganda a proprietar era un sas, prieten din copilărie, fost profitabilă. A plătit două ziariste, una de plecat din sat pe vremea comuniștilor. De la la un cotidian din Cluj, care a postat pe prima început, a avut succes. Când clientul citea pagină un articol favorabil apei de aur din proprietățile înșirate cu profesionism, își creierul munților, „cea mai curată și mai binocla ochii ca la desene animate: „se căutată din lume care previne îmbătrânirea și, recomandă în orice infecții, tumori, boli domnucă dragă, nu îngheață niciodată și este neurologice, neuropsihice, depresii și psihoze, apa sfântă a dacilor liberi” i-a sugerat patronul

Mişcarea literară ♦ 119 să scrie, și o alta pentru ziarul județean, care a s-a oprit în Austria la un restaurant să mă- scris că apa aceasta este cea mai pură și „toți nânce. „Dom’le, am servit o ceafă de porc și indicatorii calitativi au un standard extrem de la urmă am cerut apă plată, că eram cu mași- ridicat, nivelul de bacterii, cantitatea de na. Vine o duduiță cu o sticlă de un sfert, pe azotați și azotiți este zero, putând sta cu brio care scria cu albastru, cu litere mari, Dora, alături de cele din Occident: Evian și Perrier mi-o desface în fața mea, îi spun că nu-mi și că însuși Zalmoxis, zeul dacilor, a băut din trebuie pahar și îmi arunc ochii pe etichetă. Ce ea”, ce se încheia cu un interviu luat unor să vezi? Scria negru pe alb că apa provenea gospodine locale. Prima declara cu mâna pe din Munții Rodnei, din România, chiar din inimă că a avut probleme cu stomacul și de localitatea mea de baștină. Măi, să fie! mi-am când a băut apă de-asta nu o mai doare „nim- zis. Uite unde a ajuns izvorul lui Borgovan! nica-nimnica”, iar cea de-a doua încheia că Am mai cumpărat o sticlă și am adus-o la ser- „cine bea apă de-aici este cu mult mai sănă- tos”. La o săptămână după aceste afirmații, viciu s-o vadă și colegii. Da’ știți cât m-a cos- viceprimarul a coborât apa, pe o distanță de tat? Trei euro, măi fraților! Păi, nu puteam să 3,5 km, până în centrul comunei, pe un furtun fiu eu în locul lui? Prost să fii, noroc să ai!”. îngropat pe lângă albia pârâiașului, impro- „Ai dreptate, dom’le! sări un altul cu vizând în fața primăriei o cișmea într-o cioată gura. Da’ să vezi ce s-a întâmplat la noi în sat. în care se revărsa continuu apa tămăduitoare. Un vecin de-al meu a făcut cură cu apa asta 30 În alte trei zile se făcuseră cozi interminabile de zile. A scăpat omu’ de gastrită, de riduri, ca pe vremea Împușcatului la pâine. Venea ce mai, arată ca un flăcău. De bucurie, a trântit lumea de pe toate ulițele cu bidoane de toate o beție de zile mari, iar după asta i s-a făcut mărimile, peturi, canistre, damigene, ca și rău și a vomat. Când colo ce să vezi? Înaintea când va seca în seara aceea. Multă lume lui strălucea un lănțișor de aur de 18 carate. renunțase la apa curentă, folosind și pentru Dom’le, apa asta, conținând aur, este gătit același lichid neprețuit. Vremea trecea, într-adevăr miraculoasă. Da’, stai să vezi! Acu oamenii erau din ce în ce mai joviali, uitau de povestește că n-ar fi exclus să aibă în el și junghiurile de altădată și stresul adunat peste vreo două ghiuluri, că simte ceva zornăind în zi. „Curat leac!” fuseseră de acord cu toții. burtă când se învârte în pat”. Nimeni nu a Între timp au apărut la cozi și persoane din schițat nici măcar un zâmbet. Mintea fiecărui satele vecine. Cum apa curgea neîntrerupt, zi ascultător zbura cine știe unde. și noapte, în stâlpul din apropiere s-a instalat Astăzi, cișmeaua improvizată într-o un bec cu apărătoare pentru a înlesni aprovi- cioată a devenit amintire, căci a fost înlocuită zionarea. Unii veneau cu mașinile, le parcau de-a lungul uliței și se așezau cuminți la cu un pavilion spațios cu patru bănci și „cu coadă. șase robineți, tip mofetă – zice vicele în Faima ei se răspândise cu viteza sune- interviurile sale de prin gazete –, iar trecătorul tului. Unul povestea că fusese în Belgia la are posibilitatea să servească apa pe loc, dacă băiat, că lucra acolo ca tirist, iar la întoarcere dorește”.

Cine rupea lozincile?

Sloganurile și lozincile erau scrise cu dovedească public adeziunea la politica parti- vopsea roșie pe toate gardurile, fie că acestea dului unic. De obicei, ședințele se încheiau cu erau din scânduri, fie din lătunoaie. La întrebarea „Unde sînt americanii?”, rostită cu întrunirile tovărășești erau și scandate din toți seriozitate și aplomb de tovarășul secretar al bojocii pentru ca fiecare participant să-și B.O.B.-ului pe comună, iar ascultătorii răs-

120 ♦ Mişcarea literară pundeau în cor: „S-au ascuns ca șobolanii!” criticat cu fermitate în ședințele consiliului Asta, ca să înfiereze orânduirea capitalistă profesoral, dar și la învățământ politic, unde care și așa era deja cu un picior în prăpastie, erai provocat să răspunzi din plenare și dar și să anuleze speranțele celor cu gânduri congrese ori din cuvântările conducătorilor. ascunse. Concluzia era una sigură: lozincile Cei doi, directorul coordonator și directorul circulau atât pe cale scrisă, cât și pe cale orală, adjunct, formau un cuplu de nezdruncinat. exact cum învățau pionerii la școală despre Când aveau loc alegerile de directori, secre- folclor. Deseori apăreau pe pereții caselor de tarul organizației de bază desemna dinainte la stradă sau, de pildă, pe pereții celor două cine să-i propună pentru un nou mandat. Nu biserici, pe care s-a scris cu litere de o jumă- aveau contracandidați. Unanimitatea se citea tate de metru: „Stalin și poporul rus/ Libertate pe fețele tuturor celor prezenți, care, foarte ne-au adus!” și „Imperialist american,/ ascultători, ridicau mâna ca la comandă, niciu- Căde-ți-ar bomba în ocean!”. Nimeni nu avea nul neieșind din front, cu toții stând parcă pe curajul să strâmbe din nas, sau, mai rău, să motociclete. Despre manageriatul lor se vor- comenteze. Un-doi te trezeai cu duba neagră bește la superlativ și astăzi. Angajații primă- la poartă și te ridicau de nu mai vedeai lumina riei, în frunte cu primarul, șeful de post cu soarelui cu anii. În cel mai bun caz erai fidelele sale ajutoare, casta cooperației de înfierat la gazeta de perete. Mâna zeloasă și consum, adică gestionarii și vânzătorii, apoi pricepută a tovarășului director a scris și în dirigintele poștei, telefonistele, pădurarii, baraca din stația de autobuz, unde se mai cojocarii și zapciul trăiau bine, doar oamenii aciuiau noaptea, din când în când, câte o mâță de rând o duceau de azi pe mâine. Cotele erau alungată de acasă, că nu-și făcea datoria, câte prea împovărătoare; vițelul, porcul, lâna, un câine gunoier ori câte o găină ulicarniță brânza și fânul erau obligatorii pentru ei. care uita să se retragă la timp în coteț. De data Statul, prin reprezentanții săi, îi lăuda pe aceia aceasta a scris: „Trăiască URSS, bastionul care reușeau să se achite de aceste dări, însă ei păcii în lume!”, iar alături „Țărani, predați-vă erau foarte puțini. Cei mai mulți nu reușeau cotele cel mult trei zile după secerat!”. Numai nicicum să răspundă cerințelor sale, iar planul că aici, scândura era învelită cu hârtie roșie ca pe comună nu putea fi atins, deși se ducea sângele vărsat de clasa muncitoare în lupta muncă de lămurire de dimineața până seara. împotriva burghezo-moșierimii, întrucât era Nu o dată vedeai casierul și câte un milițian- apărată de intemperii. După cum se putea doi cu căruța lui Ciprulea și caii săi costelivi, vedea, același slujitor al școlii scria cu creta pornind de la marginea satului să confiște ce câte o lozincă, dar și câte un îndemn tovă- avea omul datornic mai de preț în casă: așter- rășesc pentru localnici. Avea un scris ca la nuturi de pat, perine, țoale, căputuri, pănză- carte conducătorul școlii. Nimeni nu-l între- turi, bundițe ori cununile de cucuruzi din pod. cea. Secretarul de partid pe comună și secre- Apoi s-a întâmplat ceva straniu în sat. tarul U.T.M. erau foarte mulțumiți de propa- Într-o dimineață, vigilentul director adjunct a ganda vizuală desfășurată cu sârg de tovarășul constatat că lozinca scrisă pe hârtia roșie ca director și nu uitau să-l laude în ședințele de sângele vărsat al clasei muncitoare în alianță partid organizate la căminul cultural; în plus, cu țărănimea era ruptă pe mijloc, rămânând acesta făcea și economie în folosul statului: nu doar începutul primei cu „Trăiască cheltuia din banii alocați pentru școală decât U.R.S.S…” și finalul îndemnului: „cel mult jumătate, zugrăvea cu echipa cooperației doar trei zile după secerat!” Când a citit și a legat clasele cu pereții murdari, renovările externe cuvintele unele cu altele, sângele i-a înghețat le făcea rar, iar înlocuirea geamurilor sparte în vene, doar pe șira spinării a simțit că ceva intra în atribuțiile adjunctului, care verifica și rece i se scurge încet ca o râmă proaspătă. planurile de lecții ale învățătoarelor; șeful cel Înlemnise. Nu încăpea nicio îndoială acolo mare pe ale profesorilor. Nu le aveai, erai acționase o mână criminală. Trimise rapid

Mişcarea literară ♦ 121 vorbă președintelui sfatului popular să se lună și stele până pe la primul cântat al prezinte de urgență în stația de autobuz. cocoșilor. Era o liniște de inox. Dintr-o dată Într-un sfert de oră s-a alertat întreg B.O.B.- s-a auzit un tropot sinistru care venea dinspre ul. Era clar: un dușman al poporului le pusese partea din sus a satului. Sunetul se apropia ca gând rău, iar ei riscau să fie sancționați, dacă un tren așteptat în gară. La lumina lunii, o s-ar fi aflat sus. De ce n-au putut preveni umbră uriașă de animal fantastic cu niște acțiunile dușmănoase, de ce s-a ajuns la astfel coarne lungi s-a întins până pe acoperișul de manifestări în rândul sătenilor pentru care stației de autobuz. Membri de partid în toată ei se străduiesc din răsputeri să le creeze un firea, cei doi s-au înfiorat mai să scape pe ei. viitor luminos? Vicele a rupt hârtia ciuntită, a S-au tupilat mai tare să nu fie zăriți și devorați împăturit-o cu grijă, i-a ordonat omului de de către ființa supranaturală. Pielea li se serviciu să ia scândura și s-o ducă la primărie. făcuse ca de găină. După câteva clipe, în În aceeași seară a fost convocată o ședință vizorul lor s-a arătat nimeni altul decât extraordinară. Șto delati? În final, s-a hotărât bătrânul Boby, măgarul lui nea Moisă, care, să ancheteze cazul însuși B.O.B.-ul și, doar de la o vreme, cu mintea zburătăcită, o lua dacă nu se va descoperi făptașul, să se anunțe teleleu la plimbare de-a lungul drumului, ca și organele. La propunerea adjunctului, s-a scris când ar inspecta bunul mers al circulației pe aceeași lozincă pe scândura învelită cu altă șoseaua principală, în timp ce milițienii sforă- hârtie roșie ca sângele vărsat de clasa munci- iau la ora aceea târzie alături de dolofanele lor toare, care să fie amplasată în același loc, și să neveste. A intrat în adăpostul stației, dar n-a facă pază, pe rând, noapte de noapte, câte doi, zăbovit decât preț de un minut, apoi a luat-o convinși că „dușmanul de clasă va acționa din agale în pas de voie pe mijlocul drumului spre nou”. Zis și făcut. În prima noapte, au vegheat celălalt capăt al satului. Când s-a luminat de vicele și președintele în porumbul de vizavi de ziuă, vajnicii apărători ai prieteniei româno- stație, fără să scoată un cuvânt, dar nu s-a sovietice au sărit gardul și s-au îndreptat ață întâmplat nimic deosebit. Cu urechile ciulite, spre stația de autobuz. Stupoare. Hârtia cu au rezistat până în zori ca Prâslea cel voinic și lozinci cu tot dispăruse, de parcă o altă mână merele de aur, nici măcar n-au moțăit. Dimi- nevăzută, străină, a șterpelit-o, lăsându-i în neața, au constatat că lozinca era intactă. În ceață. Nici urmă de ele. Pe jos rămăseseră noaptea a doua, a venit rândul celor doi doar piunezele. Nu le-a venit să creadă. Să fi directori. Ca să nu adoarmă, au șoșotit câte în ațipit fără să știe?

La bal

Eram în ultima vacanță de vară de chestiuni pe această temă, când stăteam la câte licean. Deci eram tânăr și virgin. Hormonii o parolă. fierbeau în mine ca laptele într-o oală cu Am primit invitația prietenului și presiune. Împușcatul preluase puterea de doi colegului de internat cu mult entuziasm. El ani și treburile se mai relaxaseră puțin în locuia în satul vecin, ba se ocupa și de patrie. Balurile se transformaseră în întruniri muzică, fiind singurul din zonă care avea un tovărășești, dar noi comunicam tot ca-nainte: magnetofon Tesla, cu difuzoare, primit de la o „Mergi diseară la bal?” sau „Am cunoscut o rudă din străinătate. Sâmbăta se umplea tipă la bal de-ți cădeau plombele, dacă ai fi căminul lor nu numai cu tineret localnic, ci și văzut-o”, „Ne vedem sâmbătă la bal”, și alte cu lătureni, veniți din satele megieșe. La noi, de pildă, la cămin, cânta la acordeon Aurel

122 ♦ Mişcarea literară Orbul și lumea dansa după melodiile sale până de răguți. Și totuși, nu era băgată în seamă. O te îmbătai de cap. Tangoul „Aprinde o țigară” scânteie s-a aprins în mine când am văzut-o era cel mai solicitat, deoarece, dansai la stând stingheră într-un colț, în partea dreaptă, sentiment cu partenera, iar cele două becuri aproape de scenă. Am privit-o insistent până mari se stingeau, rămânând doar unul chior pe când privirile ni s-au întâlnit. Între mine și ea scenă. Sora mea mi-a pregătit hainele (cămașa s-a petrecut o transfuzie magnetică de dorințe și pantalonii), mi-a văcsăluit pantofii – asta irezistibile. M-am îndreptat ață spre ea, fără să era plăcerea ei –, eu m-am spălat a doua oară aștept să-mi facă cineva cunoștință, să nu mi- pe dinți, m-a parfumat cu parfum dintr-o o fure altcineva, și am întrebat-o direct: sticluță de-a ei, tip motoraș, m-a învârtit pe „Dansați, domnișoară?” „Da”, mi-a șoptit toate părțile și mi-a dat avizul: „Bun de languros și, din clipa aceea n-am mai lăsat-o dans!”. Mama m-a atenționat să nu stau până din mâini, decât aproape de miezul nopții, târziu, asta însemnând până dimineața. când s-a scuzat că trebuie să iasă până undeva. Înainte de a mă urca pe bicicletă, mi-am În rest, am ținut-o strâns în brațele mele, pus un ac de siguranță la pantalonii călcați la dansând la sentiment, s-a lipit de mine ca dungă, deasupra de manșetă să nu mi-i prindă marca de scrisoare, am transpirat amândoi lanțul că nu aveam apărătoare și, însoțit de un încărcați de dorințe, am discutat vrute și sobor de greieri – cum zice poetul –, am nevrute, ne-am amuzat copios, i-am propus să pedalat lejer până în satul vecin, fără nici un ieșim puțin să ne răcorim, afară, am pupat-o incident. Am lăsat vehiculul în custodia părin- îndelung, n-a făcut nazuri, într-un cuvânt ne- ților amicului, mi-am aranjat hainele, m-am am simțit bine. Dacă am fi avut condiții, s-ar pieptănat în oglinda purtată în buzunarul de la fi putut întâmpla și altceva la cât de înfocați piept și am luat-o încetișor spre căminul eram amândoi. Prima care a plecat a fost zâna cultural. Soarele apusese, dar încă nu trebuia mea, n-a insistat s-o conduc, motivând că aprinse becurile. Amicul m-a întâmpinat cu locuiește la o aruncătură de băț, dar am stabilit jovialitate ca să-mi treacă timiditatea și mi-a să ne întâlnim sâmbăta viitoare, eu am mai oferit un scaun lângă sculele lui. Am început rămas cu prietenul care a început să mă să iau la inventar perechile care dansau și, studieze cu atenție. „E clar, și ție ți-a dat încetul cu încetul, m-am acomodat cu sala și lapte!” mi-a zis, zâmbind cu subînțeles, în publicul. La intervale neregulate, din difu- timp ce-și număra câștigul din seara aceea. zoare răzbătea muzică străină, englezească, „Ce vrei să spui?” am întrebat contrariat. franțuzească și italienească, lucru rar pe „Uită-te la pieptul tău!” M-am uitat și am vremea aceea. Se dansa tangou, shake, foxtrot rămas surprins când am văzut două pete și, mai rar, câte o învârtită de pe la noi. Am rotunde, ude, de o parte și de alta, pe margini studiat tipele, foarte puține n-aveau parteneri. întărindu-se ca și când cineva mi-ar fi pus M-am mirat că cea mai frumoasă fată apret. „Fata asta a născut de trei săptămâni și dintre cele prezente nu este invitată de nimeni n-a mers la timp să-și alăpteze bastardul! Nici la dans. Părul blond, mătăsos, coborât pe ea nu știe cu cine l-a făcut!” umeri, siluetă, buzele cărnoase, cu sânii inci- Viața este plină de neprevăzut – zic tanți, mari ca niște lebenițe de care așteaptă să bătrânii –, iar eu le-am dat dreptate. de înfrupți, că ar fi putut înnebuni un pluton

(Din volumul de proză scurtă, în lucru, Nepotul din Italia)

Mişcarea literară ♦ 123

O visare de sensuri

Viorel CHIRILĂ

Poezia rămâne pentru Ana Blandiana o se mișcă în poem, încărcarea lui cu o viață visare de sensuri poetice. E vorba de sensuri proprie, semnificativă. Sensul nu e niciodată dinamice, contradictorii, inefabile atribuite „slab”, aură plutitoare, un vag semantic generos elementelor lumii, așa cum rezultă oarecare, ci realitate „forte”, înfiptă adânc în din cea mai recentă plachetă de versuri publi- fibrele obiectului, în dinamica situației cată: Orologiul fără ore, (Humanitas, 2016). poetice. Esențial este și faptul că sensul ce Fiecare obiect, regn, coboară ca un „har” în obiect nu rămâne rigid, gest, situație, relație univoc. Imediat după înfiriparea sensului prim etc. asupra cărora se survine răsturnarea în contrariul său, se oprește privirea poe- insinuează astfel sensul secund, ce va pole- tică se încarcă de miza cu primul. Semnul poetic se ambigui- sensuri, înțelesuri zează tocmai prin această scindare semantică. când fortificante, Repede, ochiul semnificant se instalează în când neliniștitoare, ariile sensului opus, ce trebuiesc luminate cu din care primele po- aceeași intensitate ca ale întâiului. Dacă e tențează existența, posibil, vocea poetică va fortifica și va slăbi ultimele îi sublini- alternativ lumile semantice la care participă ază fisurile. Privirea obiectul. Dacă sensul irupe din energiile cu energia ei semni- interioare ale eului sau este descifrat în ficantă e germenele vectorii materiei contemplate, nu contează. Că reprezentării. Între e aplicat din exterior obiectului sau e extras stimulii visării de din ființa lui e totuna. Important e faptul că sensuri majore se înscriu: oglinzile, inventarul obiectul poate deveni un vehicul optim pentru atelierului de creație, fluxul mării, biserica, sensuri și valori esențiale, definitorii pentru păianjenul, olanele, frunzișul pădurii, un întreaga ființă a lumii. Corelarea obiectului cu mesteacăn, semeția brazilor, umbra unui nuc, fluidul semantic lasă senzația de spontane- Styxul, relația alterată cu mulțimea, nașterea, itate, pare dictată de vibrațiile conștiinței Parnas-ul în declin, o clepsidră, un orologiu uimite sau îngrozite de ceea ce vede. Prin mutilat, istoria reli- urmare, cogito-ul poetic se simte acasă atunci Eseu giilor, turismul iner- când împarte sensuri, rotunjește semnificații, țial, peisajul social, mesaje, valorizează poetic obiecte și fapte fisurile demiurgiei, somnul, timpul-rană, tim- umane, operații pe care le susține cu o gene- pul-boală, timpul-acid, răul primordial, eterni- rozitate și dexteritate unice. Viața obiectului e tatea, scrisul, închiderea vieții într-o carte, dublată mereu de stările interioare ale celui ce satul, pridvorul țărănesc etc. Sunt repere de contemplă, adică în perfect acord cu măștile inventar figurativ cu o prezență majoră și în asumate de acesta. Exultanța sau groaza eului alte volume. Obiectul în sine e fără relevanță ipostaziat divers potențează afectiv tipul de câtă vreme nu e identificat sensul prin care va relație ce se naște între eu și obiectul contem- putea trăi pe scena poemului. Abia apoi ur- plat. Amploarea stărilor afective e cenzurată mează inventarea biografiei prin care obiectul de autoare pentru a nu exceda sensul la care

124 ♦ Mişcarea literară participă obiectul. Se remarcă mai degrabă naște viziunea terifiantă. Înfrângerile din cru- reținerea, creionarea ei cu economie de mij- ciada investirii lumii cu sens, duc la acumulări loace, ceea ce duce la o concentrare semni- în sfera subconștientului. „Reziduurile” se vor ficativă a textelor. E de remarcat și echilibrul întrupa în voci terifiante, viziuni monstruoase în distribuirea accentelor semantice. Învestirea ce vor pretinde drept de intrare în text. cu sensuri mitizante, circumscrise exultanței e Poemul e o „oglindă” pusă în fața lumii ca să- în relativ echilibru cu proiecțiile imaginației și privească chipul și să-și descopere drama. demitizante, producătoare de sensuri decep- Apele oglinzilor poematice sunt doldora de tive. Poemele fascinației sunt balansate de „Figuri îngrămădite/ Descompuse de spaimă”, lamentațiile pe marginea declinului mitic. prinse într-un vârtej amețitor, ce nu-i îngăduie Totuși o ușoară înclinare a balanței se vede în eului, deși o bănuiește, să se identifice printre favorizarea elegiacului. Vom inventaria câte- damnați. Rămâne doar cu iluzia că ar fi doar va propuneri semantice semnificative pentru spectatorul tabloului tragic. E reactualizată registrele tematice majore ale volumului. opțiunea pentru poemul minimal, construcție deschisă spre o pluralitate de semnificații. Problematica scrisului, condiția poetului, Poetizarea faptului divers, cum e privirea am- limitele textualizării, carențele receptorului biguă a unei cerșetoare, înseamnă extragerea din acesta a unor semnificații superioare, Mai întâi se impune aria problematică legate de pluralitatea sensurilor unui simbol legată de condiția scriitorului. Aici reținem poetic. Idealul estetic rămâne poemul enig- ideea scrierii izvorâte din candoare. Aceasta matic, „mesajul” – construcție indescifrabilă, rămâne un reper esențial pe harta viziunii ce incită tocmai prin inexprimabilul rămas despre scris. Poeta se recunoaște în încăpă- după ce orgolioasa intenționalitate auctorială țânata și aparent desueta scriere cu „alb pe s-a banalizat și nu mai susține misterul operei. alb”. Scrisul său izvorăște apoi din disperarea Poeta meditează dezamăgită și despre destinul existențială. Acumulările de existență ternă, frumosului într-o epocă în curs de barbarizare, din marile „pauze de scris”, se decantează, ca conturând spectrul disoluției lente a acestuia. și anterior, în poeme-țipăt, urlet „de fiară Aceasta deplânge condiția efemeră a frumo- plângând”, urlet în pustiu, uneori de-a dreptul sului prin imaginea frunzelor-aripi ale pădurii indicibil. Scrisul implică interogații, dileme, pândite de mortificare: „…Și va fi iarnă, voi pendulări chinuitoare între exaltări și atitudini veți fi compost,/ Voi, aripi noi acum ale pă- justițiare. Eul se zbate între a opta pentru durii,/ Vântul va bate peste voi injurii/ Ca „aripi” sau „gheare”, ceea ce trimite la ange- singură dovadă că ați fost” (Sonet). Alte lism liric sau o lirică de atitudine și revoltă. obstacole, frustrări vin dinspre procesul Altă dimensiune a lirismul propriu este dată textualizării care sărăcește emoția. Prinderea de opțiunea pentru mister. Trăirea în orizontul marilor sensuri și stări interioare în cuvânt e o misterului e dilematică pentru sufletul mo- îndeletnicire păguboasă, un fel de crimă dern. Poeta descoperă cel mai adesea atrofi- împotriva viului. Textul scris devine astfel un erea percepției adecvate acestuia. Aceasta are „insectar” de trăiri golite de flux vital. Tran- totuși momente favorabile când poate discerne scrierea e sărăcire a vieții. Existența rămâne prezența lui în lucruri. Intrarea în sferele mis- cădere, iar „căderea” vieții în poem e morti- terului resuscită rezervele de uimire, eveni- ficare a viului, numai „stelele moarte” ajung mentul are loc sub protecția unei mâini simbo- „în adâncul din carte”. Cartea, adică transfigu- lice, cea a logosului tutelar. Experiența rarea experiențelor, este logodnă cu eternita- misterului reactualizează amintiri primordiale, tea, dar și eșec, căci eternizarea prin artă ca în anamnesis-ul platonic: „Pătrund în rămâne o iluzie: „Și nu e târziu,/ Și nu e mister,/ Dar misterul rămâne întreg,/ Simt devreme// Să pierzi veșnicia,/ Să renunți și să doar că nu pentru întâia dată/ Descopăr ur- ierți”. Oricum s-ar finaliza pariul pe artă ca mele pe care merg”. E mărturisită și o ciudată sens al existenței, „cartea” e mortificare a dialectică a frustrărilor cognitive, din ele se va inefabilului vital, căci trăirea se închide

Mişcarea literară ♦ 125 definitiv în „Întunericul/ Dintre coperți”. mister de sens negativ: „Misterioasă, nesfâr- Vorbirea e vie, scrierea concretă, fixarea în șită chimie/ Căreia nu i te poți împotrivi/ litere e „sicriu”. Avem și trimiteri spre relația Pentru că nu o înțelegi” (Dizolvare). Esența artei cu receptorii, nici ea prea promițătoare. timpului e supusă interogației și în alte poe- Condiția receptorului de artă, din ce în ce mai me, de fiecare dată vor fi emise alte ipoteze despiritualizat, e surprinsă într-o secvență de sumbre. Timpul e atunci „boală de veci”, cotidian turistic, unde nici vizitatorii „turnului boală absolută, „virus/ Care trece de la bolnav lui Joyce”, nici ghidul lor nu știu de sunt la bolnav” și lasă „urme adânci în carnea pe acolo. Turnul, opera romancierului, adică arta care o atinge”. Chiar dacă există iluzia că își continuă drumul lor solitar, receptorii își ființa s-ar putea imuniza contra ei, rezultatul îmbogățesc cel mult panerul de automatisme. n-ar putea fi decât același cu al celor atinși Relația cu arta rămâne o formă fără substanță deja de ea. Ființa timpului e greu de descifrat, spirituală, clișeu comportamental. Înstrăinarea pentru că pare aliat, dar se dovedește un călău. de cultură face ca receptorul să rețină dar Poeta îi trăiește esența perversă ca partener renumele creatorului. Curiozitatea mediocră și într-un fel de joc cinic, pierzător, unde timpul agresivă a publicului ce se îndreaptă doar spre se preface că el e trecerea, lăsând omului biografia acestuia, ignorând opera, e perce- iluzia că va rămâne identic cu sine. Ființa pută ca un „viol”. umană descoperă repede vicleșugul, Cronos rămâne egal cu sine, în schimb omul, materia Relația cu timpul dizolvant cosmică, sensurile lumii, speranța într-un „biet paradis” etc. se destramă iremediabil. Semnificative ni se par apoi reveriile Deruta ființei e maximă: „Ba sunt, ba nu sunt, semnificante legate de esența timpului trăit, ba e joc, ba e vis/ Nu-nțeleg nici ce-a fost, nici interiorizat, ca macrotimp al lumii și timp al ce, poate, urmează,/ Speranța-i un biet eului, stratificat în vârste. Acestea capătă în paradis/ Pierdut într-o metastază./ Dacă trec, volum o pondere semnificativă. Macrotimpul voi mai fi,/ Dacă trece dispar,/ Numai el ce modelează lumea poartă marca deconstruc- hotărăște:/ Sub zodia mereu în zadar/ A ției accelerate a valorilor. Suntem într-un timp cozilor duble de pește” (Un joc). Timpul negativ, bolnav, ce se manifestă ca proces de macină până și mitul eternității spiritului din tragică dezvrăjire a lumii, care amplifică suita marile religii și ficțiuni consolatoare ale lumii. mutilărilor, a formelor golite de mister, când În alte reverii, timpul e „amiază/ Cu gânduri aura de poeticitate a lucrurilor e în declin. Ca- ascunse”, mecanism dereglat, voință de călău uza tuturor destructurărilor e acest macrotimp sadic. Poeta îi receptează mișcarea gripată și nefast ale cărui energii corosive rivalizează cu efectele torturante asupra frunzelor și a clipe- cel mai puternic acid. Trăirea ființei timpului lor, traduse în țipete: „Aud/ Timpul scârțâind mundan echivalează cu „dizolvarea înceată în ca un scripete/ Ce ridică și sfâșie clipele,/ Sau ani,/ Ca-ntr-un acid corosiv”. Evident, acest poate sunt țipete/ Scoase de frunze…” (Ca timp mobilizează luciditatea și oroarea eului. niște păsări). Până și pașnicele instrumente de Acesta caută însă și alte eventuale soluții de măsurare a timpului uman, „clepsidra” și raportare la agentul declinului. Una ar fi even- „orologiul”, se încarcă de conotațiile negative tuala întoarcere la inocența și inconștiența ale timpului destructurant, devin două meca- altor vârste, dar eul constată repede că ele nu nisme ce relevă dimensiunea monstruoasă a mai pot mobiliza energiile visării pentru a cronotopului poetic. Poeta are întâi viziunea limita ravagiile. Nici „înotul” (implicarea) în unei clepsidre fără nisip, în care dintr-o parte această viziune dizolvantă a epocii nu în alta picură doar „neantul”. Produs din eroa- împlinește, nu vindecă rănile. Altă soluție ar fi re sau din agresiune masochistă, „orologiul ieșirea din frontul impus într-o aventura fără ore” are cadranul mutilat. Cineva i-a solitară, fie ea și un pariu pierdut. Dizolvarea smuls cifrele, cum ar fi scos ochii unui ani- înceată a valorilor pare a se sfârși, printr-o mal, lăsând în loc douăsprezece găuri negre: ciudată dialectică a evaluării ei, într-un nou „Prin care puteai să zărești marele/ Infern al

126 ♦ Mişcarea literară mașinăriei”. Prin ele poeta descoperă brusc Lamentații despre declinul sacrului dimensiunea infernală a universului. Reține și faptul că indicatoarele acestuia se rotesc în Poemele privilegiază lamentația, cu sen- gol: „Fără să știe că arată/ Un timp numit surile sale deceptive, în fața peisajul poetico- Niciodată”. Semnificația tabloului monstruos mitic în declin. În „oglinzile” poemului toate vizează efectele rațiunii demitizante ce muti- marile simboluri s-au pipernicit, „au căzut în lează blânda ordinea temporală simbolizată de minor”, vorba lui Noica. Nimfe, îngeri, cadranul cu cifre. Ceasul orb devine astfel un gheparzi s-au debilizat, nu mai au energia care martor mai autentic privind vicleniile și noci- „să-i desprindă” din argintul reflector ca să vitatea temporală. „Mașinăria” monstruoasă participe la spectacolul visării. În domeniul golește brusc timpul de sens, de reveria de- imaginarului, a sărăcit forța imaginantă hră- venirii, de vectorii progresului istoric. Acest nită de mituri, aceasta pare că și-a epuizat ochean infernal e menit să spulbere iluzia și resursele himerogene. În locul ei, în conști- credința noastră într-o cosmicitate protectoare. ințele poetice s-a instalat imaginația demiti- Ordinea bunului simț e mutilată de rațiunea zantă, ironică, capabilă să surprindă doar excesivă, iscodind intimitățile universului, „Desueta tristețe a gheparzilor/ Declasați în dezvăluind dimensiunile infernale ale aces- pisici” (Interior). Spiritul deconstrucției parti- tuia, hazardul dar și primejdiile ce ar putea cipă astfel la nașterea unei arte a grotescului, amenința la un moment dat viața terestră. dominată de urâțirea imaginarului poetic. O După asemenea viziuni, nu mai putem privi privire spre istoria religiilor relevă un „Par- cerul cu vechea lentilă a paradisului. Poeta nas” devitalizat, a pleiadă de zei ce se succed cultivă și interogația privind timpul personal, și-și preiau adoratorii, dar care nu-și mai pot trecerea prin vârste, acumulările ce se strati- îndeplini misia. Nu mai știu unde să ducă fică ca biografie, pierdutele bătăliile interioare sufletele celor care au crezut în ei, spre a le sau exterioare. Reveria poetică poate și ea salva. E înregistrat și declinul sensibilității investiga esența timpului uman. În retortele mitice. Într-o implorare adresată divinității, ce subiectivității se cristalizează atunci trei ipos- pare că îngăduie multiplele ravagii, e luată taze ale trecutului, ale viitorului și ale apărarea semenilor ce nu mai deslușesc sem- prezentului. Prima e falia existenței imediate, nele mitice. Din păcate, nici îngerii ajunși pe a doua e falia existenței intensificate, iar a pământ, nici oamenii de rând nu mai un organ treia e falia triadei mitice. Acum spiritul poe- pentru a percepe ordinea metafizică: „Ai milă, tic descoperă un trecut mitic pierdut, un viitor Doamne, de sărmanii oameni,/ Premianți ai terifiant, poate al judecății de apoi și un tainei ce o sameni,/ În locul luminat și cu prezent abisal, al alienării (Timpuri). Versurile verdeață/ Pe care nu îl înțeleg” (Examen). coboară și în tensiunile interioare aduse de Lamentația vizează și satul mitic ce moare timp, în relația dintre eul auctorial și omul lent. Acesta e părăsit, are fiii dezrădăcinați pe biologic. Poeta dramatizează cu delicatețe meleaguri iberice, o biserică mutilată prin crizele eului creator ce-și percepe declinul învelire grosolană „în tablă”, iar „zăpada” și biologic, e îngrozit de perspectiva declinului „iarba” sa nu mai suscită trăiri inefabile (Sub spiritual. Monologul spiritului îngrozit devine zăpadă). Sacrul e agresat prin smuls din locul o răscolitoare incantație adresată zeului Timp, întemeierii sale. Poeta imaginează o „biserică cu ecouri ontologice. E implorat să-i păstreze translată” într-un loc impropriu, strivită de harul viu, să-l scutească de tragica fază a carcasa de beton a blocurilor din jur, zguduită subzistenței inerte: „Nu mă obliga să dispar/ de trecerea camioanelor, umilită de privirile În fața unei străine/ Care îmi poartă numele/ rele ale ferestrelor vecine. Pare un mic animal Fără rușine,/ Fără să mă imite măcar/ Ca și închis în cușcă, cuprins de teroare, ce nu poate cum/ Nu m-ar fi cunoscut niciodată./ Nu decât să-și urle exasperarea. În aceeași viziune încerca să pretinzi/ Că sunt eu, dar schimbată,/ se înscriu provocările-reproș adresate absolu- Nu mă umili/ Ștergându-mă din oglinzi,/ tului. Prin despicarea androginului primordial, Lăsându-mă doar în fotografii” (Din oglinzi). demiurgul, pitagoreicul Unu, a ratat marea

Mişcarea literară ♦ 127 operă, a creat doar niște făpturi precare, un un singur mal”, cel de plecare, căci malul imperiu de singurătăți, „neînstare/ Să recom- promisiunilor mitice nu se mai înfiripă pentru pună un chip”. Tabloul creației e de-a dreptul a pune capăt rătăcirii sufletului pornit să-i dezamăgitor: „Numai fragmente, fărâme, traverseze apele reci. cioburi, nisip,/ Neputând să se lege,/ Să se închege”. Toată unicitatea și solitudinea crea- Recuperarea energiei mitizante, iluminări torului par a fi fost zadarnice, a ratat înteme- și exuberanțe ierea unui cosmos veritabil: „Ce trist imperiu ți-ai ales/ O, Rege, / Bărbat și femeie-n za- Din când în când, privirea poetică se dar!” Antropogonia mai are o fisură. Demiur- încarcă de candoare, descifrează oaze de gul ne-a creat ca să-și alunge singurătatea, să miracol în cutele realului, creionează sensuri aibă cu cine dialoga, dar nu a putut prevedea fortificante. Eul recuperează energia mitizan- faptul că pământenii îl vor trăda, vor frânge tă, are momente de fastă iluminare, e capabilă limba primordială în nenumărate limbi. de exaltări și proiecții ale realului în sublim. Multiplicarea babilonică a limbilor va fi astfel Orizontul înnorat, prins în plasa fulgerelor prima revoltă, prima încercare de eliberare a mute, de dinaintea furtunii, amintind de vara blagiană, e un excepțional moment de plasti- creaturii de absolut. Un eveniment pe care „El citate cosmică, o prefigurare a frumuseților atotștiitorul” nu l-a putut prevedea, nici zădăr- din tărâmul „veșniciei”. Revin reveriile legate nici. Se cuvin menționate și cele câteva miti- de atelierul de creație. Birou, creioane, pagini, zări în direcția terifiantului. Fibra militantă ordinator sunt acum invadate vizionar de din vocea poetei actualizează viziunea scho- reconfortanta iarbă. Ca și altădată, „iarba” e penhauriană, avertizează că „Răul” primor- forță vitală modelatoare, invită regnul amorf dial, „ca sâmbure al lumii” se clonează mai să se smulgă din sterilitate, pentru a participa departe, se multiplică și azi ca aberație soci- la o imaginară resurecție a elanului vital. ală, anulând cu fiecare rodire șansa „Binelui”. Nostalgia naturii populează astfel tastele cu Fluxul marin se metamorfozează într-un ta- „bălării”, cu un text vegetal insinuant, cu blou neprietenos, cu conotații sumbre: devas- „viitoare paragini”, ce fascinează dar și neli- tează mlaștini, ridică din mâl și plimbă niștesc. Leac împotriva progresivei demitizări fantomatice epave, iar, la retragere, lasă în e somnul indus de umbra amăruie a nucului. urmă pești condamnați la moarte. Orizontul Aceasta deschide porțile inconștientului destinului nefast e reprezentat printr-o rețea, colectiv, iar visul face posibilă recuperarea multiplicată fractalic până la nivel cosmic, de „crengii de aur”. Eul liric se imaginează relații călău-victimă. La nivel micro stă călătorind în „lumi paralele” de unde se va păianjenul și pânza sa mortală, care e prins la întoarce, „Înaintând prin prăpăd/ Cu creanga rândul său în plasa tot mai cuprinzătoare a de aur în mână”, sugestia a unei posibile reîntemeieri a vârstei mitice. Exultanța, uimi- altor entități nefaste ce se pândesc unele pe rea hrănesc comentariul mitizant, proiectează altele. Reveria având în centru posteritatea și îngerii în plante delicate, cărora demiurgul n-a promisiunea paradisiacă numai poate construi mai apucat să le prelungească „rădăcinile în tărâmuri compensative credibile. Aceasta este pământ”. Tehnica ambiguizării e mânuită fer- negată brutal: „Nu există mai departe./ De til: plantele sunt aici îngeri neterminați, îngerii neînțeles,/ Viitorul-abis,/Viitorul din moarte,/ sunt plante delicate – cu asemenea proiecții E doar un eres” (Mai departe). Realitatea, reveria candorii e la ea acasă. Privindu-și prezentul e suferință, o rană nevindecabilă. confrații, poeta receptează uimită contrastul Durerea fără sens devine nota definitorie a dintre exterioritatea lor prozaică și sufletul spațio-temporalității în care ne mișcăm: născocitor de reverii angelice. Goana după „Trăim într-o rană/ Fără să știm/ Al cui e cele lumești: pantofi, cravate, agende-ncăr- trupul rănit,/ Nici de ce. / Singura certitudine cate, invidii etc. nu le ucide rezervele de este durerea/ Care ne înconjoară” (Într-o visare, deși acestea par sărăcite, căci ei nu mai rană). Nici moartea nu mai pare un liman pot imagina decât modești „îngeri de buzu- salvator, e văzută ca fluviu terifiant, Styx „cu nar”, ce ar putea întregi un sens major, dacă ar

128 ♦ Mişcarea literară fi transcriși „pe curat”. „Mesteacănul” este Eul intransigent refuză această atitudine. De trecut și el prin retortele sacralizării, e pe rând aceea iubitul e implorat să-i rămână alături, miraculoasă lumânare cu flacăra verde, „înger pentru o solidarizare în luciditate, în fața vegetal” la care se închină merii, „rival” și dramei existențiale: „Nu mă părăsi,/ Nu mă „mire” al umbrei. Toamna sevele sale se reîn- lăsa singură/ Pe țărmul lucid”. Pentru a torc miraculos „în sângele divin”. Pridvorul convinge, vocea feminină accentuează tragis- casei rustice din amintire ține încă de ordinea mul stării de luciditate: „Unde nu ai nici cosmică. Stâlpii lui susțin veșnicia și „tăria măcar/ Dreptul la umbră”. Alteori eul pariază fără nori”, spațiul lui e un mic inventar de pe solidaritatea cu umanitatea vulnerabilă. Se elemente cu aură paradisiacă: „Greieri și declară „eretic”, în clipa din urmă, pentru că rouă,/ Lapte-n ulcică,/ Cuib viu cu ouă/ De nu mai poate crede în simboluri absolute, rândunică” (Mândrămărie). Exuberanța ado- adevăruri transcendente, zei. Vraja lor s-a lescentină a visului reînvie într-un superb spulberat, singura realitate certă e precaritatea tablou al saniei trase de cai zburători, eliberați umană. Orgoliul unicității e reevaluat și el, azi din lanțurile gravitației, magistral zbor pare o eroare. E ademenitor cât ești tânăr, cu cosmic, extaz dionisiac amintind de „dans în timpul își pierde din fascinație, eul vrea acum ploaie”, turnat acum într-o tonalitate de bala- solidarizarea cu semenii. Excepția e sursă de dă. Gesticulația amazoanei ce-și conduce anxietate, dar și pierderea unicității e resimțită atelajul de Pegași se încarcă de vrajă, incan- dureros: „Dar și înainte/ Și după/ Cifra Unu/ E tații, mângâieri și alte argumente seductive: noapte” (Asemănare). Altă lecție de ieșire din „Coama lungă le-o mângâi, crupa lină și spa- drama existențială, cauzată de reflexivitatea tele,/ Mângâierile mele se fac hățuri, înham,/ sterilă, de problematizări de tot felul, oferă Oh, riscanta mea sanie nici n-atinge zăpada,/ înțelepții copaci. Dacă pentru om lume se Să-i îndemn versuri proprii declam”. Caval- reduce la un noian de „substantive și verbe”, cada aeriană stârnește uimirea lunii și a vân- copacii știu să trăiască din plin toate circum- tului, ce nu sunt în măsură să-i vadă fabuloșii stanțele oferite de real. Prea multă reflecție cai. Feeria cosmică se va încheie cu ivirea pervertește ființarea, înstrăinează de frumu- zorilor, ziua prozaică destramă vremelnic sețile lumii (Simpozion). „Olanele curbe” din vraja poetică, gata totuși să se redeclanșeze. arhitectura mediteraneană devin simbolul răbdării în fața destinului, ele își fac datoria, Afirmarea conștiinței morale, opțiuni își extirpă toate dorințele, rabdă tot ce le-a fost valorice aduse în fața semenilor prescris: fulgere, cuiburi a numeroase gene- rații de cocori, grindini. Nu-și dramatizează Conștiința morală despică și ea sensuri condiția, o asumă cu înțelepciune și senină- majore în aventura ființării. Un ecou din tate: „Acoperiș sfărâmicios al lumii/ Care nu Călcâiul vulnerabil este refuzul nașterii speră decât/ Să redevină pământ”. Vine apoi pentru că existență e suferință absurdă. Poeta lecția de demnitate a brazilor ce se încăpă- apelează la vechiul motiv al increatului, al țânează să rămână „axe” verticale, verzi, indi- fătului încăpățânat, ce refuză căderea în lume, ferent de intemperii, „trecând dintr-un timp în refuză să plângă la naștere, sfidând pe altul”. Imaginea lor aruncă săgeți ironice spre veghetorii momentului care se așteptau să-i oportunismul uman, eul îi preferă, semenilor audă glasul, semn că-și acceptă destinul atât de lipsiți de verticalitate morală. terestru. E nevoie de scufundarea fătului în două simbolice găleți cu „apă/ Fierbinte și Relația cu mulțimea ingrată, aglomerările rece” ca să-l urnească din muțenie, abia apoi rele, încărcate de electricitate negativă acesta își va dezvălui refuzul: „Iar eu am strigat furioasă Nu/ Uitând că strigătul Poetul implicat în social propune și el înseamnă viață”. Două limbaje și doi receptori direcții de salvare a existenței din alienarea ce nu se întâlnesc, cel al ființei ce refuză colectivă. El se vrea, ca în epoca romantică, o calvarul existențial și cel al lumii ce desci- călăuză a mulțimii spre emancipare. Reacția frează pe dos mesajul receptat. Somnul e demosului poate fi pe măsura idealului indicat revalorizat moral ca refugiu egoist din dramă, sau nu. Oricum misionarismul civic al artis- fugă „din insuportabila lumină a insomniei”. tului e rareori răsplătit cu recunoștință,

Mişcarea literară ♦ 129 percepția demosului e marcată de multiple Registrul declinului, ușor precumpănitor forțe manipulante, alienări. Adevărul e privit în volumele din urmă ale poetei, se îmbo- cu susceptibilitate, binele nu e recunoscut în gățește în Orologiul fără ore cu nuanțe noi, în gesturile artistului implicat. Dezamăgirea ce privește presentimentul finitudinii, relația survine firesc din partea acestuia. Conștiința cu temporalitatea dizolvantă. Sunt experimen- artistului va rămâne deschisă dureros atât spre tate alte tonalități în reflecția sceptică, se societate cât și spre propria interioritate. O deschid noi viziuni de-o clipă spre amenințări, vedere critică, intransigentă marchează privi- spre substratul tenebros al existenței. Eul rile spre social. Chiar dacă eul are în auz surprinde momentele de deznădejde când amintirea reconfortantă a mărilor ideale, iar mecanismul reflecției se gripează și, pentru o foșnetul valurilor trage o cortină între el și clipă, universul pare a se goli de sens. Trăirile cotidian, comedia socială rămâne pregnantă în creionate în poeme se disting prin intensitate senzori. Zbaterea mediocră a gloatei pare un și sinceritate, au forța de a pune în vibrație „film mut” deplorabil, ce însumează: „Agita- receptorul. Mesajul de ansamblu desprins din ția lipsită de noimă,/ Gurile mișcându-se fără texte vizează alunecarea omului contemporan cuvinte,/ Încăierările, lacrimile, grimasele,/ spre o ființare golită de sensibilitate, visare și Disperate și comice”. Cotidianul proliferând sacru – valori fără de care aceasta își pierde monstruos nonvalori își trimite ecoul într-o autenticitatea. Tolerăm prea ușor mutilarea scurtă retrospectivă spre anului 1989. Demo- mitului, despiritualizarea și reificarea sufle- nicul social se traduce aici într-o floră și o telor, extirparea misterului din orizontul în faună monstruoasă ce parazitează ierarhia care căutăm un sens ființei noastre. Depoziția valorică, naște o lume pe dos: „Viermii ajun- poetei este memorabilă, ca o sabie ce despică seră șerpi într-un an,/ Firul de iarbă măciucă, încă o dată trăirea autentică de formele alie- firul de praf bolovan”. Peisajul cotidian inclu- nării mortificante. Propunerea lirică din de și explozia de vulgaritate și instinctual. Orologiul fără ore se menține la cele mai Poeta deplânge condiția gregară a limbajului, înalte cote ale lirismului neomodernist, culti- declinul comunicării într-un fel de viermuială vat de șaizeciști. Poeta rămâne fidelă genera- delirantă a mesajelor, statutul instinctual al ției prin credința în mit, vibrante raportări la acestora, trăirile confuze, lipsa lor de elevație metafizic, proiectarea de sensurile nobile spirituală: „Fraze și gesturi galopând,/ Ima- ancorate în aventura ființării autentice, într-un gini/ Amestecându-și coamele și copitele/ timp și spațiu ostil valorilor. Intuiția ine- Într-o încleștare care poate fi/ Trântă sau fabilului poetic din lucruri funcționează îmbrățișare” (Facebook). Comunicarea on line impecabil, starea de poeticitate învăluie firesc conturează un tablou foarte drastic al sărăcirii obiectele, fără ostentație și grimase. Autoarea spirituale a noilor generații. Multiplele rămâne astfel o conștiință reprezentativă a tehnicile de manipulare ce operează la nivel începutului de veac prin sensurile conturate în social își ating ținta, animalizând mulțimile, poeme, o promotoare a poeziei înalte, exce- anulând identitatea inșilor, vocația solidarității dând biografismul gregar. Își concentrează și omeniei. Hipertrofiază în schimb egoismul proiectul artistic, mai puțin pe experimente de și pornirile rele. În mijlocul acestor limbaj, înnoiri radicale de figurație, sondări în „aglomerări rele” artistul se simte străin și mâlurile subconștientului, revărsări repulsive, singur. Înveninarea programată transformă cât pe accentuarea nevoii de sens, a dilemelor, indivizii în: „Minuscule fiare/ Strânse în haite/ a spaimelor și a interogațiilor legate de o De ființe străine/ Indiferente unele altora/ Și ființare autentică în lume. fiecare față de sine” (Nu singurătatea).

130 ♦ Mişcarea literară

Jocurile memoriei

Anastasia DUMITRU

În 2016, la Editura Humanitas, apar trei adâncit introspecția scriind Portretul lui M, jurnale scrise de Matei Călinescu: Un fel de revizuindu-și jurnalele care țin de o epocă revo- jurnal (1973-1981), Spre România (2000-2002). lută nu numai în viața sa, ci și în viața Româ- Jurnal inedit și Un altfel de jurnal. Ieșirea din niei, „țara a cărei umbră – o umbră dureroasă!” timp. Așa cum și-a dorit autorul, cei apropiați îl însoțea. i-au respectat testamentul și au publicat, la cei Aventura americană. Exilatul și-a făcut șapte ani de la mutarea la ceruri a scriitorului, cu greu loc printre profesorii universitari, fiind mărturiile sfâșietoare, mai ales cele din volumul ajutat de scrisorile de recomandare de la Ieșirea din timp în care sunt cuprinse gândurile Ionesco, Eliade și René Wellek. Inițial a ținut un despre moarte. Cel care a fost asistentul lui curs despre cenzură la Russian and East Tudor Vianu la Catedra de literatură universală European Institute, chiar dacă era literat, și nu și comparată a Universității din București, după istoric sau politolog. Dincolo de aspectele ce, în 1973, părăsește România, își începe cari- teoretice și documentare, proiectul a început să era universitară la Indiana University din prindă contur prilejuindu-i și o explorare auto- Bloomington. Printre cărțile publicate în limba biografică paralelă – reconstituirea a 15 ani de engleză se numără Faces of Modernity: Avant- viață (1958-1973), activitatea de la Gazeta Garde, Decadence, Kitsch, 1977; Five Faces of literară. „Simt că, dacă aș avea destulă energie, Modernity: Modernism, Avant-Garde, Deca- aș putea scrie, în marginea cursului, o carte care dence, Kitsch, Postmodernism (ediție revăzută și ar fi nu numai o evocare și confesiune, dar și un adăugită, 1987) și Rereading, 1993 (în versi- mijloc de înțelegere (posibilă deplin doar după unea românească adăugită, A citi, a reciti: către dezrădăcinare) a propriei mele formații inte- o poetică a (re)lecturii, 2003). Publică (împre- lectuale”. (Un fel de jurnal (1973-1981), p. 23). ună cu Ion Vianu) Amintiri în dialog, 1994; El recunoaște că a fost supus multor deformări continuă în calitate de autor cu volumele: de care nu și-a dat bine seama atunci, „cu Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade: mistificările și sofismele ei morale, cu falsele ei amintiri, lecturi, reflecții, 2002; Portretul lui M, orgolii și realele ei umiliri și mizerii și, final- 2003, în 2009 versiunea engleză, Matthew's mente, cu disperarea ei de fond, inconștientă la Enigma: A Father's Portrait of His Autistic Son; început, mereu mai intensă și lucidă după aceea, Tu: elegii și invenții, 2004, Un fel de jurnal până la transformarea ei într-un complex (1973-1981), 2005; Eugène Ionesco: teme insuportabil de tristeți furioase și înveninare, de identitare și existențiale, 2006 și Mateiu I. revolte înăbușite și de dezgust.” Aflat pe Caragiale: recitiri, 2007. continentul libertății, înțelege că în România era Un fel de jurnal (1973-1981). Prima o cenzură „deghizată” pentru că regimul comu- însemnare din acest volum datează din 12 nist nu recunoștea existența cenzurii, Direcția aprilie 1973, când se destăinuie că „cedează presei fusese desființată. „Adevărata cenzură e ispitei de a începe un nou jurnal”, iar ultima din invizibilă și totală – o cenzură difuză, ascunsă 4 septembrie 1981. Confesiunile încep chiar în sub o mie de măști. De aceea mi se părea că anul în care Matei Călinescu a ales exilul în problema cenzurii e oarecum secundară, când ea America, optând să nu se mai întoarcă în țara era, în fond, singura problemă. De meditat natală care trecea prin „restalinizarea” ceaușistă. asupra mecanismelor interioare ale acestui vast În prefața scrisă în septembrie 2005, autorul camuflaj care este, între altele, menit să faci- recunoaște că, după moartea fiului său, și-a liteze procesul autocenzurii și-al minciunii de

Mişcarea literară ♦ 131 sine”, scria profesorul în 1974. El își amintește corupției. „Minciuna e, evident, o imitație a de atmosfera Demonilor lui Dostoievski, de adevărului, dar, în același timp, o încercare de a „suspiciunea reciprocă” și ură generalizată, ucide adevărul. Această implicație asasină a anticipată de autorul rus. Este îngrijorat de minciunii e, de obicei, trecută cu vederea. În orientarea stângistă a studenților săi, de interesul thanatocrație ea devine esențială: imitația adevă- pentru marxiști în numele justiției sociale ca rului devine marginală și, până la urmă, dis- reacție anticapitalistă. Americanii și occiden- pare.” (p. 118) Scriind despre „instinctul morții” talii, necunoscând efectele ideologiei de stânga și încercând să facă o previziune a expansio- care au dus la ura de rasă și la crime, rămân niștilor, M. Călinescu este convins că viitorul nu simpatizanții acestei „religii seculare”. Îl citează e nici al Rusiei (care, nerezistând tentației pe A. Besançon, ca- gigantismului, s-a umflat prea mult și a resimțit re, în studiul Court conștiința limitelor), nici al Americii (gigan- traité de soviétologie, tismul american dă și el semne de oboseală), ci pune problema tipo- al unei lumi „atomizate național”. (p. 171) logiilor minciunii: În 21 ianuarie 1975, este uluit să vadă că „adevărata minciu- numai doi studenți de la istorie sunt cu adevărat nă”, corespunzând interesați de cursul despre cenzură, însă ei îl definiției clasice: obligau să regândească o mulțime de lucruri aserțiune conștient despre fațetele în lagărul comunist cu întregul contrară adevărului, aparat de control ideologic. Criticul devenit menită să înșele și politolog amintește de ideile marxiste referitoare „falsa minciună” sau la intelectuali, considerați de Lenin „idioți utili”, „pseudo-minciuna”, dar „primejdioși”. Americanilor le este greu să la baza căreia nu stă priceapă monstruozitatea comuniștilor care au nicio realitate, ci recurs la „cenzura selectivă”: „o tehnică eficace doar o pseudoreali- a corupției care duce la un dublu proces tate de natură pur extraordinar de util menținerii regimului (un ideologică: „Când regim pe cât de înspăimântător, pe atât de Brejnev, după Lenin, vulnerabil): autocorupția și autoculpabilizarea.” declară că cetățeanul sovietic e cel mai liber din Românul este atent atât la regimul sovietic, cât lume, el nu minte. El își bazează afirmația pe o și la tendințele expansioniste ale americanilor pseudorealitate care dă cuvintelor un sens nou și care, învinși în Vietnam, au lăsat în urma lor nu foarte special. În conformitate cu aceeași numai haos, ci și o imensă tragedie umană. realitate ideologică, cetățeanul elvețian nu se „Poate că n-aveau ce căuta acolo, dar cu bucură de libertate”. (p. 89) Această minciună e adevărat nescuzabil e modul rușinos în care întemeiată pe ceea ce Besançon numește pleacă. În ziare, fotografii sfâșietoare, pe care „logocrație”, pe baza „adevărului” stabilit de cei ochii aproape refuză să le privească. În care controlează cuvântul, pe exproprierea Vietnamul de Sud, după abandonarea ținuturilor mijloacelor de comunicare, formând esența muntoase și a provinciilor nordice, numărul socialismului. Încercând să înțeleagă marxismul refugiaților e de peste un milion. De ce fug sovietic, M. Călinescu revine la teoriile lui acești oameni? De ce atât de mulți – aproape Alain Besançon despre tehnica „de-realizării”, toți? Dacă lucrurile ar sta așa cum susțin un limbaj al vidului, propovăduit de „école de „liberalii” de aici, fuga celor care au colaborat cadavres”/ de adepții „pedagogiei cadaverice” a cu regimul anticomunist sau cu americanii ar fi lui Brejnev, care „e efectiv un cadavru”. logică; dar cum rămâne atunci cu sutele de mii Plecând de la Besançon, autorul volumului de săraci care se rup de locurile lor și nu se mai Ieșirea din timp formulează ideea regimului uită în urmă? Ce rost mai au însă astfel de comunist ca o „thanatocrație”, nu numai în speculații și întrebări în fața brutalei tragedii sensul unei realizări politice a „instinctului care se desfășoară acolo? La Da Nang, armata morții”, ci și în acela al cenzurii permanente a sud-vietnameză, cuprinsă de panică, a întors vieții, a viului”, pentru că viața e forțată să armele împotriva populației civile, împotriva devină „subterană”, să se ascundă, să ia forma femeilor și copiilor care încercau disperat să

132 ♦ Mişcarea literară găsească un loc în din ce în ce mai rarele cauzată de „spaima de eșec”, de presiunea avioane puse la dispoziția refugiaților”, își strigă „publish or perish”. În 25 aprilie 1975, descrie o disperarea nefiind de acord cu drama umană. experiență de-a dreptul halucinantă, când Autorul recunoaște că America este țara autorul, fiind invitat la o petrecere cu studenți cu numărul cel mai ridicat de profesioniști ai graduați și câțiva profesori, a trecut prin proba legii (avocați, judecători, juriști, consultanți „literalmente infernală a hașișului”, fenomen legali) pe cap de locuitor. De la ei provine cultul real pe care îl descrie și fostul profesor Eugene „expertului”, al „mediatorului” de profesie, al Rose, din California, numit de colegi „Eu- „sfetnicului” și-al „ghidului” specializat în lim- geniul”, care, din savant ateu, apoi budist, a baj, căci pentru americani, pentru „întemeietori” ajuns părintele ortodox pe nume Serafim Rose. („Founding Fathers”), „Cuvântul” are sens de (Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, Logos ca Lege, precizează cel care se considera scrisă de Ieromonahul Damaschin de la în sinea lui apatrid. M. Călinescu apreciază Mănăstirea Sf. Gherman din Alaska, Platina, libertatea americanilor, însă admite că, pentru California, tradusă de Constantin Făgețean și pr. unii, libertatea s-a golit de sens, „s-a prostituat,” Constantin Jinga, București, Editura Cartea a ajuns obiectul comercializării. „Modernitatea: Ortodoxă, 2005). Matei Călinescu prezintă libertate și vid. Cealaltă față a modernității, atmosfera celor de la chef, unde pluteau norii de invizibilă de aici, inimaginabilă pentru cei care fum de marijuana. „Mi s-a oferit o pipă de hașiș, n-o cunosc din experiență: totalitarismul care trecea din mână în mână, apoi alta numai comunist, care suprimă libertatea și adâncește pentru mine și W. Am fumat între 10 și 10 și vidul”. Pentru cel care a cunoscut „psihologia jumătate, trăgând în piept cu un fel de înver- de sclav”, libertatea are valoare maximă, de șunare stupidă. Pe la 11 devenisem complet aceea, încercând să dea un răspuns la întrebarea: incoerent – sau așa mi se părea. Reacția mea la „La ce bun libertatea?”, precizează „libertatea, drog a fost complet neașteptată: în locul fie ea o iluzie, se are drept scop pe ea însăși, ca relaxării anticipate, am intrat într-o curioasă, și viața și, aș adăuga, ca și arta.” (p. 40) Unul crescândă, finalmente cumplită stare de ten- din lucrurile remarcabile pe care le amintește în siune. Cunoașterea limbii engleze se destrăma: America este calitatea diferită a timpului social simțeam, când voiam să vorbesc, să răspund la o care dă impresia covârșitoare de rapiditate, „o întrebare, că frazele, cuvintele o luau razna, rapiditate care urcă prețul timpului”, așa se nimereau invariabil alături, deveneau ininte- explică de ce ideile fast-foodului sau cea de ligibile, deși le pronunțam apăsat, cu efort, cu o uzură (morală) s-au născut acolo. În schimb, atenție disproporționată. Trebuia să mă refugiez America suferă de lipsă de trecut istoric, în tăcere și imobilitate. M-am așezat într-un suferință prefăcută într-un avantaj. Cel care a fotoliu desfundat, într-un colț, și m-am hotărât scris despre cele cinci fețe ale modernității să nu mă mai mișc de-acolo pentru nimic în afirmă că timpul social american a generat lume”, mărturisește românul. (Un fel de jurnal, „pasiunea începutului/noului” fără preocupare p. 42-43) El descrie detaliat senzațiile, ruptura de perfecțiune pentru că a fi „perfecționist” în între diferitele planuri ale conștiinței, delirul America e un defect, o formă de neputință verbal și scurtcircuitul, retragerea în tăcere, care-și caută scuza într-un ideal inaccesibil și „ideile dezlânate”, „imaginile ca într-un vis deci într-un fel de a fi „neisprăvit”. El scrie și în treaz”. „Erau toate – gânduri, amintiri disparate, acest jurnal despre etosul modern – un fel de proiecte – lovite de un sens ineluctabil al steri- infantilism sau vulgaritate, un kitsch față de lității, căzute în stăpânirea unui demon nihilist. vestigiile trecutului sau o formă naivă a Totul se petrecea într-un infern făcut dintr-o turismului american care, din lipsă de timp, nu plasă de slabe descărcări electrice, în care mă admiră „antichitățile”. zbăteam neputincios”, scrie cel care nu mai avea Este nedumerit să afle că un profesor nici sentimentul de libertate, nici dorință, nici de universitar, cu o carieră excelentă, după ce s-a indiferență, însemnând trăirea în „infernul întors dintr-o călătorie în Europa de Est, a trecut psihologic”, dublată de spaima de a nu se mai printr-un simptom de nervous breakdown, putea exprima. Obsesia afaziei este tipică mărturisindu-i că e lipsit de vocația didactică. exilaților, fiind secondată de nesiguranță pentru Românul este convins că această criză este străinul preocupat de comunicarea profesională

Mişcarea literară ♦ 133 și de integrarea în societate. În septembrie 1979, asemănându-și țara „stagnarea chinezească”, de revine la tema „conștiinței exilului lingvistic”, care vorbea Nietzsche. Obsesia stabilității, iscată de faptul că, vorbind englezește cu politica închiderii (legendarul zid chinezesc a Matthew, fiul său de doi ani, observă că engleza fost reconstruit ca „zid ideologic”), cultul celui matur, fiind prea literară, este lipsită de represiv al secretului, toate acestea amintesc de spontaneitate, de expresii familiare, de inter- despotismul oriental care și-a atins desăvârșirea jecții, de onomatopei, de recuzita necesară în în China. Speranța mea e că procesul de comunicarea cu un copil. „sinificare” a modernității (început de Lenin, În 17 martie 1980, găsim referințe despre perfecționat de Stalin) va avorta. Dar când? vizita lui Borges, care a acceptat să petreacă Când?”, se întreabă el. (p. 143) două săptămâni ca Patten Lecturer la Gânduri despre România. Aflat în Bloomington. Este uluit că la cei 80 de ani, lumea americană cosmopolită, exilatul vede Borges acceptă invi- chipurile românilor, „peste fețe reale proiectez tații la conferințe, fețe amintite și pentru o clipă sunt pe punctul de lecturi publice, dia- a mă lăsa înșelat; același lucru se întâmplă cu loguri cu cititorii, anume peisaje”, precizează diaristul. Dintre recepții, interviuri. personalitățile evocate sunt Ionel Vianu, Cioran, Românul apreciază Negoițescu, Teohar Mihadaș, Goma, Țepeneag, dorința scriitorului de N. Manolescu, Vlad Georgescu. Exilatul este a se afla printre îngrijorat de starea de sănătate a lui Nichita și oameni și de a vorbi regretă moartea lui Preda. Referindu-se la cu ei, de a glumi, de studiul lui Cioran, La tentation d'exister, scrie a-i uimi prin modes- despre „rușinea (mărturisită sau nu) de-a fi tia sa mereu ironică român”. „Sentimentul ridicolului de a aparține sau paradoxală, re- acestei nații, sentiment pe care exilul îl inten- marcând vitalitatea și sifică”. (p. 61) Identificând cauzele acestei vulnerabilitatea Ma- rușini, se referă, pe de o parte, la permanentele relui Orb. În 20 lamentații că această țară mică, frumoasă și septembrie 1977 își bogată este la răscrucea unor imperii rapace, notează în jurnal că este bucuros de viitoarea ghinionul geografiei, iar, pe de altă parte, nu conferință de la University of Chicago cu tema este de acord cu megalomania grotescă a „Theory of Interprétation”, organizată în național-comuniștilor. „Catastrofa geologică a onoarea lui Eliade, la împlinirea a 70 de ani. cutremurului și-a găsit echivalentul în catastrofa Pentru a-și pregăti comunicarea Hermeneurics politică a țării”, fiind urmată de „hedonismul or Poetics, îi recitește pe Gadamer, Ricœur, care gloatei”, afirmă M. Călinescu. vor participa la conferința de la Chicago, pe În 27 octombrie 1978, scrie despre vizita Georges Poulet, W. Iser, Roland Barthes, lui Goma în America și despre conferința de la Geoffrey Hartman, Gérard Genette. Evocă apoi Russian and East European Institute. După conferința lui Eliade „Coincidentia Oposito- conferință, Alvin Rosenfeld îi spune că a înțeles rrum”. Sunt prezentate discuțiile cu R. Wellek, cât de întunecată e starea de lucruri din Ihab Hassan și alte personalități mondiale. Chiar România. „Probabil că nu atât din cele spuse de dacă este într-o lume atât de îndepărtată de țara G., cât din prezența lui, din tonul vocii, din natală, mereu caută informații despre ce se gesturi, din felul lui de a privi”, spune diaristul întâmplă în România. Mărturisește că urmărește descriind aspectul fizic (părul alb, ochii) și cel ziarele și revistele românești. În 22 octombrie moral, sugerând o experiență dureroasă, apăsă- 1980, îl vedem la bibliotecă, la secția de toare. „Această experiență se prelungește și în periodice est-europene, unde răsfoiește România exil. În Occident, viața unui disident activ, literară „ca pe-un fel de barometru al situației răspicat și ascultat ca el nu e scutită de griji și ideologice”, „acolo nu se întâmplă nimic – primejdii. Poliția secretă din țările comuniste nu pentru că nu trebuie să se întâmple nimic, totul e se dă în lături de la asasinarea disidenților (cazul înghețat. Limbajul central al dezvoltării («mul- recent al celor trei bulgari, doi uciși la Londra, tilaterale») e cel mai înghețat”, afirmă el, unul victima unei tentative nereușite la Paris).

134 ♦ Mişcarea literară Poliția secretă iugoslavă e dintre cele mai party în cinstea ei, încerca să caute urmele active, Goma și alții vorbesc de asasinate bine frumuseții ei de altădată în femeia negricioasă, deghizate etc., izbutind totodată să evite scan- scundă și grasă, înfășurată într-un sari de mătase dalul de presă. Securitatea românească e mai viu colorată, retrasă și timidă, cu ochi prudentă”, afirmă el, scriind despre permanenta melancolici. Constată că Eliade, care știe toate spaimă a Monicăi Lovinescu. Văzând că la religiile pare lipsit de dimensiunea religiosului, biroul departamental nu a sosit nimic din Româ- observație făcută și nia, își reamintește că „România e altă lume”. de Cioran. Sunt mul- te referi la istoricul Când primește corespondența din țara natală și religiilor și chiar la vede plicurile care au fost deschise și relipite „Eliazi”. În ianuarie grosolan cu un clei prost, își dă seama de starea 1981, admiră vitali- economiei românești, însă recunoaște că „marea tatea la Eliade, blân- problemă în România a fost și rămâne aceea a dețea și seninătatea, comunicării”. „Viitorul e sumbru: România e recunoscând că auto- într-o fază de dezeuropenizare în multe privințe rul seminarului „My- analogă cu perioada fanariotă”, nota el despre thologies of Death” restalinizare, în noiembrie 1979. Negoițescu îi era de acord cu sin- întărește ideea că în țară oamenii sunt înfricoșați tagma vocației rată- și deprimați, iar călătoria imaginară la București rii ca o trăsătură îl face să simtă „gura plină de cenușă”. În data atribuită românilor. de 19 iunie 1980, consemnează că un coleg îi Când i-a povestit lui citește din The Wall Street Journal (16 iunie Eliade despre versi- 1980) un lung articol despre Ceaușescu și unea care circulă la grotescul cult al personalității din România, București referitoare la moartea lui Marin Preda, articol cu titlul In the Land of Ceaușescu the că ar fi fost de fapt otrăvit de Securitate, autorul Personality Cult Is Still Going Strong. Succesul Sacrului și al profanului a considerat versiunea dictatorului român este măsurat de slugoii săi cu plauzibilă, amintind de lichidarea lui Mircea Vulcănescu și a lui Nae Ionescu. Din nefericire, prestigiul lui Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, în cartea Spre România (2000-2002). Jurnal Pericle, Cromwell, Napoleon, Petru cel Mare și inedit, Matei Călinescu îl prezintă în nuanțe nu Abraham Lincoln, idei care îi fac pe cititori să tocmai pozitive pe cel care l-a ajutat pe diarist râdă de proporțiile comico-tragice ale situației să acceadă la cariera americană. din România socialistă în care dictatorul era În căutarea sacrului. Prima sărbătoare numit de poeții de curte „Dumnezeul nostru descrisă este Paștele din 29 aprilie 1973, care a laic”. „Râd și mă cuprinde iarăși rușinea de a fi coincis cu aniversarea a zece ani de căsătorie cu român”, mărturisește Matei Călinescu. Mitul Uca. El mărturisește că Învierile copilăriei delatorului este unul omniprezent în societățile aveau alt sens, însă societatea contemporană comuniste, de aceea sunt numeroase trimiteri și este tot mai departe de sensul sacrului. În a treia la scrierile lui Soljenițîn, la mărturiile celor care zi de Crăciun, pe 27 decembrie 1977, admirând au cunoscut Gulagul siberian sau cel românesc, focul din cămin ore în șir, este fascinat de efec- descendenți ai „societății de ostatici”. tul vizual, auditiv și olfactiv al spectacolului, iar Evocarea lui Eliade. În aprilie 1973, îl gândurile sale se duc atât la „complexul lui vedem citind din Eliade, Cosmos and History, Empedocle”, identificat de Bachelard, cât și la Mythes, rêves et mystères, Zalmoxis, identifi- eternitate, așa înțelege că timpul social nu este când multe lucruri interesante și sugestive. Îl același cu timpul contemplării, cel care „purifică cunoaște pe Eliade care, la 66 de ani, era bolnav de griji, preocupări, angoase”. „Noțiunea de și fragil, deschis și prietenos, dornic să știe tot timp pierdut își pierde sensul. Simpla întreținere ce se întâmplă în România. Chiar în timpul a focului apare ca o folosire înțeleaptă a șederii la Chicago, a venit din India, Maitreyi timpului”, spune meditativul profesor. (p. 72) În Devi, eroina pe care n-o revăzuse de mai bine 30 aprilie 1978, scrie despre Învierile de de 40 de ani. Nici Eliade, care scria Histoire altădată. „Deși m-am culcat devreme, am dormit universelle des idées religieuses, nici soția sa, prost, superficial și chinuit. Spre dimineață am Christinel, „nu păreau încântați de această vizită visat că eram într-o biserică, la slujba de din senin.” Matei Călinescu precizează că, la un Înviere, multă lume cu lumânări aprinse cântând

Mişcarea literară ♦ 135 Hristos a înviat din morți, cu moartea pre nu-i mai ridicol pe lume decât faptul de a fi moarte călcând, dar eu mă simțeam teribil de ocupat, de a nu-ți vedea capul de treburi.” vinovat, nu meritam să fiu acolo, n-aveam ce Scopul jurnalului. Este de a acoperi o căuta în acea comunitate de credincioși”, sunt necesitate psihologică, de aceea jurnalul are destăinuirile pribeagului. (p. 81) Anotimpurile funcție terapeutică, „între viciu și cârjă”, pentru sunt percepute subiectiv: toamnele sunt interi- că, între „lumina trecutului stalinist” și viitorul oare, de aceea îl citează pe Charles Baudelaire: incertitudinii americane, scrisul și lectura „Și iată-mă în toamna ideilor supreme” (trad. constituie toposurile trainice, stabilizatoare. Cel Radu Cârneci). Pe 24 decembrie 1980, în Ajun care nu se hotărăște să ceară azil politic se simte de Crăciun, văzând prima nea, își amintește un „prizonierul iluziei”, de aceea scrisul reduce haiku: „Prima zăpadă/ azi dimineață am uitat să tensiunea „timpului golit”, a așteptărilor unui mă spăl pe față.” Marea este un alt topos sacru, telefon, a unei cărți, a unui răspuns important. de aceea, fiind la Beach Haven, din New Jersey Scriind, simte că mintea și sufletul îi sunt pentru și auzind foșnetul valurilor, îi revin în minte un timp golite de gânduri, griji, neliniști, unele versuri: „La mer, la mer toujours recom- regrete, inițiative, nerăbdări, culpabilități etc. mencée”, aparținând lui Paul Valéry. „Cimitirul „Scrisul ca tehnică a vidului interior. Durata marin” este asemănat cu o buclă a timpului, în acestei stări aproape fericite de vid e, din păcate, sensul primordialității, al veșnicii reîntoarceri. foarte scurtă. De aceea, când am timp – sau În 5 august 1980, scria că marea e pentru el o când reușesc să-l fur – scriu în acest caiet de sărbătoare a trupului și a simțurilor, un prilej de două și chiar de trei ori pe zi”, mărturisește reverie și de trăire în altfel de timp, greu de autorul. El îl citește pe Marcel Proust pro- descris. punându-și să se regăsească și să se cunoască pe Bătrânețea ca tristețe. În unele pasaje sine, să înțeleagă timpul pierdut al epocii când ale jurnalului scrie despre „marea trecere”. Mai avea „psihologie de sclav”. Fiind sedus de ales vizita mamei îl face să pună problema jurnalele intime, citește multe scrieri autofic- vârstei, a culpabilității și a neputinței care vor fi ționale. temele predominate ale ultimului jurnal. Preves- Cărțile confesive ale lui Matei Călinescu, tind tema ieșirii din timp, autorul meditează aflate sub semnul jocurilor memoriei, ne ajută asupra morții, mai ales când îi dispar părinții, să conturăm profilul intelectualului exilat. când vin toamnele sau când se gândește la Aceste volume sunt jurnalele unui dezrădăcinat, poezie, preocupări nepermise în munca sa în care „apatridul” își descrie trăirile și universitară, însă teme utile unei pierderi de meditațiile despre disidență, prietenii, lecturi, vreme, consemnată într-o „limbă pierdută”. Cel regrete, pasiuni etc. Jurnalul este cel care umple care este chinuit de insomnii și este nevoit să vidul timpului și al absurdului vieții, fiind o recurgă la somnifere se gândește să scrie despre încercare de a „ficționaliza existența și de a-i da mitul insomniilor în literatură, ca timp ideal astfel un sens”, după cum bine preciza însuși pentru lectură. „Când citesc mult, scriu puțin”, autorul. Un fel de jurnal (1973-1981) nu este recunoaște insomniacul devenind tot mai apatic, decât un alt mod de a trăi prin și pentru scris, o mai indiferent, reflectând asupra „sensului cale de a găsi o posibilă „semnificație” a zădărniciei”, stări și gânduri aprofundate mai nonsensului, fiind o dovadă că Goethe avea ales odată cu ieșirea din timp. În ultima notă a dreptate când afirma că „Scopul vieții e viața jurnalului, se referă la ridicolul situațiilor însăși”. Scopul jurnalului este de a capta clipa insignifiante, dar care ne răpesc timpul, ne fac fugară și de a-l readuce în memoria postumă pe sclavii grijilor, „ca valuri succesive de lăcuste”, autorul care a pariat pe resorturile scrierii. care ne mănâncă somnul și liniștea. El îi dă Timpul „pierdut” cu scrierea autobiografică dreptate lui Kierkegaard care afirma că „nimic este, de fapt, timpul câștigat și redat eternității.

136 ♦ Mişcarea literară

Biograficțiunea – o provocare postmodernă: Iustin de Alexandru Uiuiu

Daniela FULGA

Cea mai recentă carte de Alexandru stabilității și certitudinii scrierii cu un fel de Uiuiu, Iustin. O proză despre o poezie vorbire -uneori în spirala unor sensuri greu de (Charmides, 2017), legitimează pe piața de fixat ca realitate ultimă și firească a unei carte românească biograficțiunea – text hibrid scrieri. Uiuiu pune în care Autorul se distribuie ca personaj la lucru jocurile de- îndrăgostit în două povești de iubire care se construcției pentru intersectează tot timpul: relația de prietenie recuperarea vorbirii între Alexandru Uiuiu si poetul Iustin Panța, în care axul seman- mort într-un accident înainte ca talentul tic se solidifică mai acestuia să se fi desfășurat plenar, pe de o greu. Opțiunea pen- parte, și relația de iubire intre Alexandru tru alternanță și Uiuiu și o tânără fată care până la urmă îl felurite hibridizări părăsește. În planul vieții, Scriitorul a pierdut, ale discursului dau iar cartea ca întreg este reconstrucția sfâșierii impresia unei cărți- într-un Autor care întretaie permanent murmurare în care poveștile celor două pierderi sufletești (ca scrierea se fluidifică „prezențe ale unei absențe”, p. 125) într-un într-o rostire inte- joc estetic menit să se configureze compen- rioară ce fuge de sativ. Partea biografică lămuritoare se lasă sensuri. Adevărul despre sine și mai ales mereu așteptată din pricina unor componente despre Iustin Panța este mereu amânat. structurale disruptive care atacă linearitatea și Slăbirea sensurilor se face prin compo- coerența subiectivității memorialisticii clasice: ziția prin alternanță epică, prin statutul narațiunea contrastivă (despre Iustin și despre identitar foarte diferit al personajelor-nucleu Fată), textul-în-text (fragmente din Iustin (Iustin Panța și Fata), prin substanța epică Panța, fragmente din dialogul pe foi de hârtie diferită a celor două narații, prin supraper- AU-Iustin, p. 35, fragment dintr-un poem sonajul metaleptic care este Autorul îndră- scris de Fată, povestirea lui AU despre jucă- gostit. Un principiu amoros (preiau formula torul de tenis de câmp, p. 43-45), metatextul și aceasta din Eroticon de Mihaela Ursa, 2012, autospecularitatea (p. 39), recurența și sime- Cartea Românească) străbate toate aceste tria, proza reflexiv-eseistică (despre vârstele neliniști semantice motivându-le. În plus, omului, despre timp, despre singurătate). biograficul și ficționalul le amestecă pe toate Textul este defocalizat semantic și permanent într-un joc estetic de mare rafinament care deconstruit formal, sfidând logica evidentă a refuză orizontul de așteptare al adevărurilor unei structuri limpezi și apropiindu-se de memorialistice și susține interesul pentru o poetica inefabilă a amintirii desprinsă din proză cu articulații postmoderne. conglomeratul amorf al memoriei pietroase Tentația de a citi separat cele două (relația amintire- memorie este textualizată, istorisiri este mare, planul cu Fata este mai p. 25, 37). Cartea lui Uiuiu este un zbor al amplu și mai senzual, cartea pare romanul literei spre vorbire, o deconstrucție permanen- Fetei întrerupt de amintirile cu Iustin. În zona tă a scriiturii, o încercare de învingere a vieții, cele două iubiri sunt succesive,

Mişcarea literară ♦ 137 atașamentul pentru Poet amplificând-o pe cea discursului pe care le traversează încolo și de-a doua, ca și cum un bumerang de argint ar încoace Autorul îndrăgostit, pe de o parte, și fi fost aruncat după moartea fizică a poetului chiar între carte și cititorii ei, pe de altă parte Iustin Panța în sufletul îndurerat al Scriito- – la p. 94-95 Autorul prezintă lectura publică rului care se îndrăgostește cu toată ființa lui, a lui Cristi Popescu la Bistrița, iar principiul de data aceasta în deplină legitimitate… virilă, amoros activează o forță magnetică de de o tânără fermecătoare. Dispunerea poveș- seducție a publicului agresat și vrăjit aproape tilor prin alternanță produce un efect de spe- fizic de cartea vorbită de însuși autorul ei: cularitate care amplifică și problematizează „Cristi Popescu a citit (…) și era atât de sentimentul amoros. Logica alternanței tinde emoționat încât cartea îi tremura mai-mai să-i să reproducă scriptural evanescența aminti- sară în public” (p. 95). Metaforic, se prezintă rilor, unind sentimentele într-unul singur care aici descătușarea forței de atracție amoroasă se dislocă în două povești speculare care par pe care cartea o eliberează dintre coperțile ei că nu-și corespund. Cel care trece dintr-o în mâinile și vocea autorului și de aici, în oglindă epică în alta este un suprapersonaj cu valuri, spre publicul îndrăgostit. Întreaga carte puteri metaleptice – Autorul însuși – ce are o a lui Uiuiu se lasă străbătută de iubire pregnanță epică sub nivelul ontologic al înțeleasă ca un principiu structurant și de personajelor iubite, forța iubirii acționând impact al literaturii de un anume fel: „Iubirea asupra lui ca o formă de subjugare. Iubirea e un metaobiect (…) o metatemă. Ea asumată astfel îl ficționalizează, iar trecerile caracterizează nu interacțiunile ficționale în metaleptice dintr-o lume textuală în alta nu-i lumea textului, ci mai degrabă interacțiunile incumbă niciun ascendent epic față de Iustin dintre text și lumea sa (…) și dintre cititor și sau Fată care rămân dominanți în raportările lumea sa…” (McHale, idem, p. 344.). Formă amoroase. În substanța poveștilor, ficționa- rafinată de iubire, cărțile lui Iustin exercită lizarea continuă să funcționeze asimetric – asupra Autorului îndrăgostit o forță atât de amintirea pare că operează mai fidel în planul mare de seducție, încât îl transformă din cu Iustin, aici nodurile epice sunt greu Autor într-un cititor care aplică o lectură sesizabile, apar nume verificabile de scriitori, îndrăgostită, amor intelectuallis. Spre finalul locuri și întâmplări colective, în timp ce cărții, textele lui Iustin uzurpă textul planul Fetei are mai puține determinații Autorului – preț de zece pagini (p. 128-138) exterioare, fluența epică susținând și un aspect Autorul citează masiv din Iustin Panța prezen- romanesc evident, în dauna autenticității tificându-l prin exercițiul lecturii-adorare. memorialistice, singura certitudine fiind inten- Moartea fizică a unui autor nu este un obsta- sitatea sentimentului Autorului îndrăgostit. col în calea iubirii lui sau, dacă identificăm Brutal, biograficul este distribuit mai mult în aici iubirea pasională amplificată de obsta- planul cu Iustin, în timp ce ficțiunea apare cole, atunci moartea fizică a autorului este coerent construită în povestea cu Fata declan- marele obstacol ce amplifică până la roșu șată de minciuna romantică ce acționează iubirea, adică până în punctul în care Autorul nemilos încă de la prima pagină: Autorul o se preschimbă în Cititor îndrăgostit fără numește pe ea zeiță, el însuși se lasă văzut și rezerve, căci textele lui Iustin pur și simplu se numit, la rândul lui, un zeu, povestea de substituie textului auctorial. În această înțele- dragoste devine o ficțiune amoroasă cu rădă- gere, citatele din Iustin care se extind pe zece cinile suspendate în inima iubitorului, elibe- pagini sunt un exercițiu amoros al unei rată de orice probă de adevăr obiectiv. capitulări îndrăgostite. Plenitudinea erotică de Trăsătură definitorie a texului postmo- natură textuală confirmă ceea ce William Gass dern (Brian McHale, Ficțiunea postmodernă, subliniază limpede în On Being Blue: „…ade- Polirom, 331-353), dragostea funcționează ca vărata sexualitate în literatură – sexul drept principiu coagulant în cartea lui Uiuiu. Nu calitate estetică pozitivă – nu constă în vreo este vorba în primul rând de tematizarea scenă sau în vreun subiect anume, nici în iubirii, ci de o legătură amoroasă între lumile simpla aparență a vreunui cuvânt vulgar (…),

138 ♦ Mişcarea literară ci în consecințele pe pagină ale actului de a tare și înalt –, Autorul se chinuie autoiluzio- face bine dragoste (…). Ceea ce contează nu nându-se și le inventează: lecturile pentru sunt imaginile lascive (…) ci dragostea bacalaureat ale Fetei, părerile ei mai mult dăruită cu prisosință vorbirii de orice fel, decât penibile despre nuvela lui Slavici, faptul indiferent de conținut sau de intenție.” (apud că învață pentru atestat sub o stâncă pitorească Brian McHale, op. cit., p. 343). O astfel de și idilică sau uneori poza kitsch a ținerii în dragoste este dialogul de la p. 35 – într-un mână a unui volum de poezii (imaginea kitsch context plictisitor, cei doi prieteni își scriu realizându-se numai în virtutea unui receptor bilețele ritualizând, de fapt, o scenă de iubire impresionabil – Autorul înamorat – căruia îi nedeclarată. Între un bărbat și o femeie ar fi este indusă admirația) coboară în derizoriu fost atingere (privire, mână), dar iubirea între percutantele întâlniri între scriitori, fie ele doi scriitori tineri înseamnă text-către-text: chiar într-un mediu „Eu-Mare taină, ploaia. Moartea cântă și viața bahic, povestite în dansează. În cumpăna lor se naște iubirea planul cu Iustin. Ni- (…). Iustin – Ploaia: vorba domoală, distan- ciodată numai literat țele se adună și se adâncesc. Ploaia înseamnă sau numai pescar, înțelegere, vremea însorită (paradoxal) Autorul îndrăgostit hibernare.” Scriitură imaginativă, simbolică, își completează până lirică – cea a Autorului. Scriitură concisă, la refuzul adevărului asertivă, mai aspră, a lui Iustin. Dincolo de lipsa dimensiunii ele, murmură, în pereche îndrăgostită, duetul culturale în relație feminin – masculin. cu Fata. Simțind că Dacă armele seducției Poetului sunt de o precaritatea cultu- natură mai fină, seducția feminină, ea, îl rală îl poate prăvăli năucește și îi paralizează uneori instinctul în deziluzie, Autorul vital, apropiindu-l periculos de neant. Nicio- nu ezită să lanseze, dată numai autor-de-literatură, Autorul nu prin elipsă, minciuna romantică: „Textul este, el, niciodată numai un simplu pescar sau acesta nu conține nici măcar un procent din fotograf sau companion al tinerei printre frenezia și farmecul conversațiilor noastre de semeni ca ea. O neadaptare, o nepotrivire la care s-ar putea adăpa nenumărați literați…” dureroasă creează o fantă adâncă în sufletul (p. 79). Problema cu farmecul și frenezia este acestui îndrăgostit. Totuși, dacă o carte poate credibilă, căci toate vorbirile Fetei sunt forme închide subiectivitatea îndrăgostită între de seducție, dar Autorul se străduiește să vadă coperțile ei salvând-o, lumea gregară nu-l va în ele o chezășie ipotetică a nivelului cultural cuprinde niciodată definitiv pe Autorul după care tânjește. Neavându-l, îl inventează îndrăgostit. De aceea povestea cu Fata este în virtutea lui de om al cărui ambitus cultural mai pregnantă – în fond, Autorul îndrăgostit și rafinament se hrănește permanent dintr-o simte că aici a pierdut mai mult, iar drama- bibliotecă. Fără prea mare interes pentru tismul iubirii atinge uneori licăriri tragice. identitatea complexă a bărbatului îndrăgostit, Plecând de la aceeași premisă a adulației Fata pune în joc un arsenal bogat de forme ale amoroase, dar fără niciun suport cultural real seducției care o valorizează exclusiv pe ea, iar (de care Uiuiu are întotdeauna nevoie, decla- cuplul intră pe o traiectorie periculoasă pentru rat sau nu, el fiind o persoană cu un ambitus că nu are niciun reper exterior. De altfel, intelectual remarcabil care îi susține și povestea cu Fata-fără-nume are o componentă alimentează imaginația și talentul), Autorul romanescă accentuată și pentru că are o dina- îndrăgostit nu mai are nicio șansă. Ratarea mică din care sunt înlăturate alte personaje, iar răvășitoare a iubirii provine dintr-o inadecvare nedeterminarea exterioară este compensată cu a îndrăgostiților în ecuația cuplului. Relația cu o ancorare motivațională, periculos de adâncă, Fata îl privează pe Autor de o dimensiune exclusiv în sufletul și mintea Autorului. Po- vitală pentru el, cartea, livrescul – în sensul vestea celor doi pare o „ficțiune utilă” (cf. M

Mişcarea literară ♦ 139 Ursa, Scriitopia, 2005, Dacia, p. 233), un film filozofie acum, cu un palmares amoros care în care apar doar două personaje, iar decorul funcționează, vai, tot ca formă a seducției, de (casa Autorului sau un spațiu natural) este atât data aceasta în registrul lubric al dezvăluirilor de puțin populat cu făpturi umane, încât lu- amoroase, iubita trebuie în continuare ajutată mea întreagă se reduce la cei doi îndrăgostiți. să-și desăvârșească teza de licență, reiterând Este un fel de narațiune geloasă întrucât orice ajutorul dat cu câțiva ani în urmă de Autor intruziune a unei persoane este înlăturată cu pentru a-și scrie eseul de liceu pentru ora de grijă de Autor sau, atunci când apare un profil filosofie. Nimic nu s-a schimbat în orizontul mai pregnant, este considerat sursa tuturor sufletesc al acestei fete constitutiv dezimpli- relelor, cum este figura maternă. În iureșul cată sufletește din orice act amoros activat vrajei erotice, Autorul pare a fi mereu în eroa- aproape nebunește prin exercițiile seducției re, căci, deși simte instabilitatea identitară, care pun în valoare aparențele făpturii, singura niciun rău nu poate veni de la zeița adorată. ei certitudine identitară. Manifestarea blândă a Ea este înțeleaptă și ludică, serioasă și ascendenței intelectuale a Autorului îndrăgos- perversă, ascultătoare de părinți și cu o viață tit nu o impresionează în niciun fel pe sedu- dublă față de ei, stăpânită și exuberantă, toate cătoarea care își continuă viața în registrul îngrămădite cețos în sintaxa subiectivă a bucuriilor trupului. Îndrăgostitul este părăsit, îndrăgostirii fără drept de întoarcere: „Este dar iubirea continuă să funcționeze ca o forma frumoasă” (p. 10). Jocurile seducției alimen- mentis vie în absența prezenței (deci în afara tează iluziile îndrăgostitului agățat de ele ca actului de a seduce), căci Autorul este în de niște fire translucide ce se torc din plasa primul rând un om al spiritului, un scriitor unui păianjen, iar seducția face posibilă care poate crea prezențe. Se cuvine să punem smulgerea sinelui din sine și deschiderea spre portretul acesta crud al Fetei sub proba celălalt, seducătoarea din lumea strălucitoare a suspiciunii – istorisirea având aici o compo- „a jocului și a scenei” (J. Baudrillard, Strate- nentă romanescă, ficționalizarea personajului giile fatale, p. 7 apud M. Ursa, Eroticon, p. feminin nu poate trece o probă de adevăr. 29). Teatralitatea și duplicitatea seducătoarei Singurul adevăr este iubirea și durerea Auto- pun la lucru cu artă „propria aparență” rului îndrăgostit. În schimb, moartea Poetului (ibidem), astfel încât nicio carte și niciun petic nu este o pierdere decât până la un punct – de natură nu mai poate fi conceput fără ea. situat în plan spiritual, deci controlabil, Odată lumea golită de alte făpturi vii, nicio moartea lui Iustin se transformă într-o absență putere de înțelegere nu mai poate să-l aducă ziditoare și vitală întru creație. înapoi pe îndrăgostit. De aceea, pentru ca Poetica iubirii este esențială pentru deznădejdea și moartea să fie ținute prin iluzia configurarea unitară a planului semantic al seducției la distanță, „trebuie regăsită iluzia, cărții-amintire și pentru subiectivitatea aucto- această putere imorală și în același timp rială metaleptică. Distribuit cu asupra de malefică de a smulge pe același din același, măsură în cele două planuri ale cărții, senti- această putere numită seducție.” (ibidem). O mentul de iubire este copleșitor pentru un persoană incapabilă să se folosească de pro- singur subiect – Autorul. Cuplurile formate îl priile aparențe este aceea care are sentimentul conțin ca îndrăgostit, ca subiect iubitor care, nimicului, al neantului. Atâta timp cât iubirea conform unui principiu de asimetrie în relația de sine șlefuiește neîncetat suprafețele făptu- amoroasă, „acționează, se implică, își exprimă rii, ea se salvează prin seducție și manipularea opțiunea” (N. Luhmann în M. Ursa, op. cit., p. celuilalt. Forța Fetei delicate stă în puterea ei 32, nota 12). Și într-un plan, și în celălalt, de seducție inepuizabilă, constitutivă. Din Autorul îndrăgostit acționează implicându-se, intelectualul rafinat care discuta cu Mircea este iubitorul activ (ego) care se duce spre Ivănescu si cu Iustin Panța a rămas vanitatea celălalt – iubitul (Fata, respectiv Poetul). Cei de a crede că iubita este capabilă să accepte iubiți controlează prin jocurile seducției jocul intelectual cu miză pedagogică. Eroarea traiectoriile amoroase ale îndrăgostitului: nu va întârzia să iasă la iveală- studentă la „Unul trebuie să se implice (…), pe când

140 ♦ Mişcarea literară celălalt nu trebuie decât să proiecteze. gregară a Fetei. Dar nici cartea rafinată, nici Transferul de informații și de alegeri dinspre natura sălbatică nu îl conțin întrutotul, căci alter (iubit) înspre ego (iubitor) transformă Autorul este o făptură amfibie. El devine astfel experiența interioară în acțiune.” neliniștit și se sfâșie când iubește pentru că (ibidem). Ambii subiecți iubiți sunt mistificați are nevoie de ambele lumi, dar acestea nu vor prin adorație de către subiectul iubitor, fi niciodată egale în ofertă existențială pe Autorul. Astfel, Iustin este „zeul”, veșnic măsura iubirii lui. neadaptat la realitate, dar levitând în planul Caracterul amfibiu al Autorului îndră- abstract al ideilor și speculațiilor (p. 31). Fata gostit este tâlcul misterios al cărții. Aspectul este și ea o „un fel de zeiță” (p. 7) adaptată, hibrid al biograficțiunii dezvăluie natura ea, la orice tip de realitate – fie natura sau neîmplinită, de „tânjitor” a Autorului nerăs- mediul gregar al unui banchet, casa bărbatului plătit niciodată până la capăt în iubirile lui, iubit în prezența unor străini sau chiar în neiubit niciodată până la capăt de cei adorați. prezența fetei Autorului, în fața căreia nu are Însingurat între lumile iubite, Autorul mărturi- niciun fel de inhibiție, Fata purtându-se ca o sește: „Realitatea mea a devenit dorința mea.” femeie matură deghizată în adolescentă. (p. 99). Este o mărturisire care se întoarce der- Într-un anume înțeles, Iustin și Fata apar în ridian de la explicitarea singurătății îndrăgos- cartea lui Uiuiu ca două imagini răsturnate ale titului părăsit de cei iubiți spre o semantică aceleiași cărți de joc, iubirea. Fascinat până la mai complicată a gestului însuși de a scrie, orbire de fiecare dată este Autorul, care se singura certitudine pozitivă a unei iubiri prin dedă jocului cu patimă. care se configurează vocația asumată. El iubește cu adorație și lumea subli- mată în text a Poetului, și lumea mută și

Laura Poantă, Orașu-n care plouă

Mişcarea literară ♦ 141

Aurora Cornu. Confesiunile unei muze

Gheorghe GLODEANU

Reunite în volumul lui Eugen Simion, se adresează cuiva care i-a fost aproape și l-a Portretul scriitorului îndrăgostit. Marin cunoscut bine. Aurora Cornu l-a întâlnit pe Preda (2010), convorbirile dintre Aurora romancier atunci când acesta abia a depășit Cornu și Eugen Simion vin să întregească vârsta de treizeci de ani și se pregătea să informațiile din publice capodopera sa, primul volum al corespondența lui romanului Moromeții. Mai mult, consoarta de Marin Preda și din odinioară, cu aproape zece ani mai tânără, a însemnările zilnice jucat un rol important în apariția cărții. ale acestuia. Confe- În mod paradoxal, convorbirile se deru- siunile muzei de lează în trei momente diferite, fapt ce explică odinioară se dove- reluările inevitabile. O primă întrevedere, cea desc importante de- mai amplă, are loc între 27 și 28 septembrie oarece din ele putem 1983, la București, la scurt timp de la trecerea afla maniera în care în neființă a prozatorului. Dialogul este reluat a trăit povestea de doi ani mai târziu la Câmpina, mai exact în dragoste din teribilii data de 25 august 1985. În sfârșit, cea de a ani ’50 celălalt treia întrevedere se desfășoară în condiții membru al cuplului, diferite, după căderea cortinei de fier, în zilele ale cărui scrisori s- de 9-10 iulie 1994, la Paris. au pierdut sau nu au Aurora Cornu povestește cum l-a cunos- fost făcute încă pu- cut pe Preda la cantina Uniunii Scriitorilor și blice. Desigur, există și deosebiri semnifi- felul în care s-au întâlnit, după doi ani, la cative între cele două mărturisiri. Marin Preda mare, în stațiunea Eforie-Sud (la vremea își transpune pe hârtie sentimentele la cald, respectivă Vasile Roaită). Criticul îi cere atunci când le trăiește, pe când, în cazul interlocutoarei sale să schițeze portretul Aurorei Cornu, există pericolul ca îndepăr- artistului la 30-33 de ani. Atunci când l-a tarea în timp să modifice perspectiva asupra cunoscut el, Preda era deja împlinit, fixat, fără întâmplărilor. Cu toate acestea, destăinuirile vârstă, un clasic în viață. În ciuda prestigiului celei care a stat patru ani în preajma reputa- său, romancierul nu era un tip prea sociabil și tului scriitor merită toată atenția. nu se bucura de iubirea necondiționată a Bun cunoscător al vieții și al operei lui cetății. Viața lui publică – menționează Eugen Marin Preda, Eugen Simion dorește să Simion – nu a fost niciodată o sărbătoare realizeze un dialog continuă. Și nici viața intimă, chiar dacă omul Istorie literară foarte sincer despre își purta cu demnitate umbra ce-i însoțea tinerețea romancie- existența. Lecturile solide au făcut ca omul să rului care a marcat o întreagă generație de dea dovadă de o surprinzătoare maturitate încă creatori. Pretextul este oferit de reîntoarcerea de la vârsta de douăzeci de ani. Pe lângă în țară a Aurorei Cornu și de lectura literatură, Biblia, Spinoza, muzica lui Bach, scrisorilor reputatului prozator. Parcurgând filozofia și religia au contribuit din plin la corespondența lui Marin Preda, criticul literar formația spirituală a scriitorului. conștientizează faptul că știe foarte puțin Cei doi tineri s-au întâlnit într-o perioa- despre tinerețea acestuia, motiv pentru care i dă tulbure pentru Aurora, pe care Preda a

142 ♦ Mişcarea literară ajutat-o să depășească un moment de criză Eugen Simion mărturisește că ar fi interesant existențială. Derutată, tânăra poetă nu știa de reconstituit și istoria dușmanilor și a exact în ce punct al vieții se afla și încotro s-o dușmăniilor scriitorului, deoarece și acestea ia, iar literatura nu o satisfăcea. Marin făceau parte din biografia lui. intuiește faptul că ea este bolnavă și acceptă De îndată ce s-au îndrăgostit, Aurora a să o facă pe infirmierul. Tandrețea din cerut să îi vadă familia. Drept urmare, cei doi scrisorile lui a avut un vădit rol terapeutic, au făcut o vizită la Siliștea-Gumești. Țăranii ajutând-o să iasă din impas. Postura lui Preda au fost uimiți când au auzit că Marin a fost pare ciudată deoarece, de regulă, el era cel premiat pentru poveștile preluate din viața care suferea de ipohondrie. Creator autentic, satului. În mentalitatea lor, nu era mare lucru prozatorul era cel terorizat de ideea că boala îl să transpui în cărți istoriile pe care le-au trăit va împiedica să își finalizeze opera. Cu toate ei. Drept urmare, nu înțelegeau cum de a acestea, timp de un an și-a îngrijit iubita reușit să îi păcălească băiatul lui Tudor asemenea unui infirmier grijuliu, uitând de Călărașu pe cei de la București cu asemenea propriile sale probleme. „parascovenii”. Erau chiar mirați că cineva Cei doi s-au întâlnit la 23 august 1954, poate să scoată bani din așa ceva. Mai mult, li la mare. Romancierul a decis să refacă Moro- se părea că oricare dintre ei putea să scrie meții după ce Aurora i-a citit însemnările de întâmplări similare cu cele zugrăvite de către tinerețe. Într-o perioadă zbuciumată din istoria Marin. literaturii române (epoca „obsedantului dece- Vorbind de ruptura lor după patru ani de niu”), scriitorul era preocupat atât de boala căsnicie, Aurora recunoaște că „am avut o iubitei sale, cât și de grija de a rescrie despărțire care era tot așa de frumoasă ca narațiunea. Cu puțin timp înainte, a publicat întâlnirea pe care am avut-o împreună. Era o nuvela Desfășurarea pentru care a primit încercare de purificare a sentimentelor de-o Premiul de Stat. Iubita de odinioară vorbește parte și de alta, era ceva foarte straniu în despre felul de a fi al omului din spatele despărțirea noastră”. Este interesant faptul că operei, extrem de ordonat în tot ceea ce făcea. soția de odinioară recunoaște caracterul Era incapabil să mintă și nu îi prețuia pe cei straniu al despărțirii, dar trece sub tăcere care sporovăiau la infinit, preferând tăcerea. motivele ei reale. Aceasta pentru că, ulterior, Din cuvintele Aurorei se desprind respectul și „clarificarea sentimentelor” a dus la certuri și admirația pentru marele scriitor. În mod la un lung șir de reproșuri. Lucrurile s-au paradoxal, lipsesc reproșurile, chiar dacă ea a întunecat dar, mai târziu, cei doi au redevenit fost cea care și-a părăsit perechea. prieteni. A existat o perioadă în care s-au Întrebată dacă tânărul Preda, cu firea lui văzut zilnic, timp de o lună, la Paris, iar bănuitoare, avea prieteni, Aurora vorbește întâlnirile lor se terminau cu dispute destul de despre Paul Georgescu, Ovid S. Crohmălni- violente. Preda nu a vorbit, însă, de acest ceanu și de Miron Radu Paraschivescu. lucru, deoarece, în mentalitatea țărănească, era Romancierul avea cultul prieteniei, dădea tot, o rușine să vorbești despre viața ta sentimen- dar putea să devină foarte răutăcios în tală. Potrivit aceleiași mentalități, în lumea momentul în care nu i se răspundea cu aceeași satului, divorțul era o înfrângere impardona- măsură. „Croh” făcea parte din categoria bilă. Povestind întâlnirile lor de la Paris, prietenilor loiali, căruia prozatorul îi dădea Aurora afirmă: „Era o ființă încântătoare manuscrisele spre lectură. Mai târziu, după Marin. Și cu o grijă pentru nevestele lui, cu o 1967, când a apărut volumul al II-lea din dorință de a le menaja…” Înzestrat cu o Moromeții, și Eugen Simion a intrat în rândul delicatețe sublimă, lui Preda îi vine greu să îi „aleșilor”, al apropiaților scriitorului. Cercul e dezvăluie noii sale soții că a mai avut două. întregit de alte nume sonore, precum: A. E. Este interesant faptul că interviul reali- Baconsky, Mihai Gafița, Fănuș Neagu, Ion zat de către Eugen Simion nu este unul Băieșu, Adrian Păunescu, Lucian Raicu, convențional. Nu avem de-a face cu un critic Mircea Dinescu, Mihai Ungheanu etc. Cu literar care întreabă și cu un scriitor care toate acestea, criticul recunoaște faptul că nu răspunde, ci cu două confesiuni paralele care era deloc ușor să fii prieten cu Marin Preda, se întregesc reciproc. Aceasta deoarece chiar dacă acesta avea vocația prieteniei. portretul schițat de către Aurora Cornu este

Mişcarea literară ♦ 143 întregit de mărturisirile lui Eugen Simion, pagina „cenzorului” sever de lângă el, chiar care l-a cunoscut foarte bine pe autorul dacă iubita nu era o autoritate în arta Marelui singuratic într-o epocă ulterioară. romanului. Aurora era chiar uimită de Rememorând anii tinereții sale, fosta doamnă seriozitatea cu care prozatorul era în stare să Preda vorbește despre raportul dintre realitate asculte prostiile unei tinere fete, supărată mai și ficțiune. Casa în care au stat la Cotroceni mult de muzica dată la maximum decât de apare în romanul Cel mai iubit dintre pămân- imperfecțiunile textului. Când prozatorul avea teni. De altfel, în ultima parte a romanului un moment de cumpănă, își trezea nevasta este descrisă propria pentru a se consulta cu ea. Deoarece îl iubea lor căsnicie, puțin pe autor și era fascinată de Moromeții, Aurora transfigurată. Pentru nu se supăra. Dimpotrivă, se simțea onorată Matilda, una din de încrederea care i se acorda. Preda era eroinele romanului, curios să afle părerile cititorilor săi dar, până prozatorul s-a folosit la urmă, făcea tot cum știa el. Vorbind de anii de imaginea Nadiei petrecuți alături de Marin, Aurora este de Strungaru, femeie părere că, la vremea respectivă, abia trecută pe care a iubit-o și de douăzeci de ani, era „tânără și proastă”. cu care a trăit apro- Rememorând lucrurile, iubita ajunsă la ximativ opt ani. senectute se bucură că scrisorile ei către Preda Aflăm, astfel, că s-au pierdut, deoarece este convinsă că erau Aurora nu este pline de naivități. prima femeie impor- Eugen Simion vorbește de faptul că tantă din viața scri- Preda ținea la „arhiva lui sentimentală”, care itorului. Cei doi nu era păstrată într-un sac de voiaj la editură, au fost căsătoriți, dar între ei a existat o departe de ochii iscoditori ai nevestelor sale. legătură foarte puternică. Ființă discretă, Din păcate, scrisorile și jurnalul intim au scriitorul se dovedea, însă, extrem de zgârcit dispărut în mod misterios după moartea cu confesiunile sale despre femeile din viața prozatorului. lui. Lucrând la Cel mai iubit dintre pămân- O întrebare esențială care îl frământă pe teni, romancierul a amestecat istoriile sale criticul literar este aceea cum de un scriitor sentimentale, a amestecat soțiile. Matilda, grijuliu cu manuscrisele sale a ignorat un Suzi Culala, Căprioara pornesc de la prototi- document de talia Moromeților. Explicația puri reale precum Nadia Strungaru, Aurora oferită de către Aurora este aceea că roman- Cornu sau Eta Vexler. Remarcând faptul că au cierul a transpus episoade din manuscris în ajuns să facă critică biografică, adică să alte proiecte, precum Marioara Fântână și identifice prototipurile, Eugen Simion recu- Ioan Fântână, fragmente dintr-o epopee noaște faptul că metoda nu este serioasă. nefinalizată a vieții satului. Prozatorul consi- Prozatorul amestecă biografiile, istoriile, dera Moromeții doar „o descărcare de amin- portretele tocmai ca să șteargă urmele. Altfel tiri”, adică un proiect inspirat din propria lui existența lui ar fi transformată în infern deoa- copilărie, insuficient de serios pentru a merita rece toate fostele neveste i-ar cere socoteală. să devină un roman. În schimb, Aurora insistă Întocmai cum l-a terorizat cu gelozia ei Sofia pe personajul Ilie Moromete, exponentul spe- Andreevna pe Lev Tolstoi. Din fericire, odată cific al unei clase sociale românești până în cu trecerea timpului, nu mai contează sursele momentul 23 august 1944. Reconstituind isto- de inspirație, modelele posibile, ci autentici- ria zbuciumată a tipăririi cărții, fosta consoar- tatea, realizarea artistică a personajului, pute- tă vorbește despre ce a însemnat acest roman rea imaginației epice. pentru cariera lui Marin Preda. Succesul l-a Reconstituind o zi din viața cuplului, îndepărtat pe prozator de Paul Georgescu și de Aurora vorbește despre metoda de creație a Petru Dumitriu, dar i-a adus și prieteni noi, romancierului. În zilele în care lucra, Preda se cum ar fi criticul Ovid S. Crohmălniceanu. trezea foarte devreme, își făcea un ceai, se Vorbind din perspectiva femeii, Aurora bărbierea, se spăla și redacta o pagină și recunoaște că a fost fericită alături de autorul jumătate până către ora 11,30-12. Apoi citea Desfășurării, căruia îi recunoaște o serie de

144 ♦ Mişcarea literară calități, precum: inteligența fizică și sufle- spre deosebire de adversarii săi, mult mai tească, delicatețea, personalitatea covârșitoare, zgomotoși și mai bine organizați. Ostilitatea amant perfect etc. Prozatorul se număra era întreținută de scriitorii geloși pe talentul printre rarii bărbați care înțelegeau femeia. romancierului. Chiar dacă nu a avut noroc în dragoste, Marin Abordând o atitudine cinică, Aurora era omul pe care orice femeie visează să îl consideră că suferința poate deveni o sursă de găsească. Cu toate acestea, Aurora vorbește inspirație pentru un creator. Iar Preda a scris o despre presiunea enormă pe care a resimțit-o carte (Risipitorii) despre experiența lui de trăind alături de marele prozator, presiune ce a sanatoriu și despre despărțirea lor. Drept provocat, până la urmă, despărțirea: „Marin urmare, ea stătea destul de liniștită în ceea ce trăia cu femeile în sensul că desfășurând mult privește consecințele rupturii. Mai mult, în farmec, le oferea un univers care era extrem mod paradoxal, trăiește cu impresia că i-a de covârșitor. Îți trebuia o presiune egală ca să făcut un bine părăsindu-l. Simion nu crede în reziști la fenomenul Preda. Eu n-am rezistat, explicația Aurorei că l-a părăsit pentru a-și cred, din prea multă tinerețe, nu eram coaptă, regăsi destinul și pentru a-și elibera persona- și nu eram destul de puternică, nu eram egală, litatea. Cu atât mai mult cu cât, citindu-i iar celelalte au scăpat și ele cum au putut – scrisorile, constată că Preda a iubit-o în mod una cu fuga, alta cu alte mijloace… Nu pot să sincer și era foarte îndrăgostit. A iubit mult, condamn nicio femeie de-a lui Marin Preda și, dar a scris puțin, deoarece, după Moromeții nu de altfel, nicio femeie de mare creator. Este a publicat, timp îndelungat, mai nimic. foarte greu de ținut piept unui asemenea Volumul Risipitorii apare abia în 1962 și nu fenomen”. este o capodoperă. Drept consecință, a fost Portretul schițat de fosta soție diferă de rescris de trei ori. Ce l-a împiedicat să scrie figura publică a romancierului. În mediile din moment ce era fericit? literare, acesta era cunoscut drept un om difi- În ciuda despărțirii sale curioase de cil și ranchiunos, imagine cultivată îndeosebi Preda, Aurora mărturisește că și ea l-a iubit de către dușmanii lui. În antiteză, tabloul foarte mult, fapt oglindit de propriile sale construit de muza din tinerețe este unul plin scrisori. Dar, având propriul ei orgoliu, de superlative, aproape idilic, astfel încât consideră că nu a venit pe lume ca să devină rămâi cu mirarea sinceră cum de a părăsit un nevasta lui Marin Preda. La insistențele lui asemenea bărbat extraordinar numai după Eugen Simion, Aurora recunoaște simplu: „Pe patru ani? Un om care a iubit-o sincer și care scurt, nu știu de ce ne-am despărțit”. De aici nu a trădat-o niciodată. Un posibil răspuns replica acidă a criticului literar: „Complicată primim tot din confesiunile Aurorei. Aceasta mai este psihologia femeii creatoare! De ce să recunoaște că a trăit cu propriile sale fie ea fericită lângă un mare scriitor, când suspiciuni și îi venea foarte greu să accepte poate să fie nefericită în lumea largă?!...” ideea că cineva o poate iubi până la moarte. Constatând atitudinea interlocutoarei sale, Mai ales în cazul scriitorilor, avea impresia că Eugen Simion identifică la Aurora Cornu declarațiile de dragoste sunt doar livrești, țin „orgoliul eșecului”, „gustul eșecului mândru”. de literatură. Drept urmare, nu a crezut nici în Dacă despre Eta nu spunea nimic, semn că răul pe care i l-a făcut lui Marin, părăsindu-l. relația lor a fost una destul de superficială, O altă problemă dezbătută este cea a romancierul vorbea adesea despre ea: „Da, singurătății romancierului. Cei doi soți au Aurora, a plecat în lume să devină o mare po- făcut o excursie în Grecia, iar de pe pozele etă – zicea el, cu ironie, repet – limba română făcute se desprinde imaginea unui om solitar. era prea săracă pentru ea”… Problema singurătății funciare a prozatorului Eugen Simion remarcă darul lui Preda este reluară și de către Eugen Simion, care de a simplifica problemele, de a le reduce la relevă persistența acestei probleme și după esențe. Prozatorul avea vocația profunzimii 1967. Uneori, omul tăcea brusc în mijlocul chiar și în problemele mai intime, o simplă unei conversații și nu mai vorbea cu nimeni. cină în compania lui, la Capșa, transfor- În plus, chiar dacă avea prieteni, nu a avut mându-se într-o „bucurie a inteligenței”, într- niciodată un grup. Un grup de influență, de un veritabil taifas. Criticul literar constată presiune, un grup care să îl apere. Aceasta faptul că, în ciuda calităților sale, „Preda n-a

Mişcarea literară ♦ 145 avut noroc cu nevestele sale”. Încearcă să nevroze și a fost bântuită de ideea de a face tragă de limbă una dintre ele, care în plus e și ceva în viață. Drept urmare, ideea de a fi, scriitoare, adică știe să își justifice atitudinile pentru câțiva ani, partenera, asistenta, ajutorul existențiale. Exegetul nu crede, însă, în setea și infirmiera lui Marin Preda nu o satisfăcea. de absolut a femeii, în voința ei de a crea un Privind în urmă, femeia fatală din anii ’50 dă mare destin internațional. Drept urmare, vina pe tinerețe, pe ideile romantice, pe cărți continuă să o bombardeze cu întrebări. sau pe o forță interioară care nu se va justifica, Încercând să își justifice gestul din poate, niciodată. tinerețe, Aurora consideră că tot ce se petrecea Întrebată dacă Preda a fost fericit alături era prea mult pentru un copil bolnav de inde- de ea, Aurora afirmă că a fost foarte fericit pendență. Deși stătea în Cotroceni împreună timp de patru ani. Marin știa că este iubit, dar cu Marin, a solicitat o casă și a primit o nu a reușit să aprecieze așa cum se cuvine garsonieră în blocul instinctele personale ale iubitei sale, care Scala. Petrece o cereau altceva. Prin capul femeii rebele noapte singură ca să treceau o serie de propoziții în măsură să își demonstreze in- distrugă coeziunea cuplului: „Eu nu umblu dependența, în timp după fericire”, „Nu mă interesează fericirea”, ce Marin căuta flori „Eu nu sunt venită pe lume să fiu nevasta lui în oraș și îi scria Marin Preda”. Nu știa exact de ce a venit pe scrisori disperate. lume, dar vedea în Preda doar un tovarăș de Spre deosebire de drum. În plus, exista teama că își pierde Aurora, care aspira identitatea în fața unei personalități puternice. la libertate, Preda De aici revolta. Recunoaște că s-a dedicat era însetat de iubire. vieții de familie cât a putut. Asemenea lui Dorința de a fi inde- Spinoza, Marin este definit drept un om pendentă este expli- măsurat, uman, căutător de adevăr, solidar cu cată prin tentativa cei umiliți și obidiți. În schimb, ea era o poetă de a face ceva cu cu apucături teatrale, pusă pe despărțiri, pe propriul ei destin. rupturi și pe scandaluri. Vorbește de Prin forțele proprii și nu ca nevastă a lui despărțire ca de o necesitate dramatică. Marin Preda, oricât de onorant era acest statut. Necesitate pe care Marin nu o avea. Pornind După douăzeci de ani, recitește scriso- de la asemenea observații, putem constata că rile iubitului de odinioară și e cuprinsă de o destrămarea cuplului s-a datorat diferențelor senzație stranie. Numărul mic al epistolelor se de temperament dintre cei doi. Se certau pe explică prin faptul că cei doi se despărțeau probleme de creație și, de regulă, prozatorul foarte rar. Marin pleca o dată pe an și îi era cel care avea dreptate. Abordând subiectul trimitea mesaje pline de dor. Pleacă și ea la lecturilor tânărului Preda, Aurora afirmă că Sinaia, unde elaborează o Suită lirică dedicată acesta citea enorm și în profunzime. Printre lui Marin. Când el se internează la spital preferații scriitorului se numărau: Tolstoi, pentru a se trata de astenie, ea se retrage la Stendhal, Flaubert, Italo Calvino, Musil. Mare Sinaia. Din scrisoarea trimisă din spital reiese pasionat de lectură, în copilărie, a fost în stare faptul că el știa că totul s-a terminat, deși să meargă 40 de km pe jos, la un conac spera să nu aibă dreptate. Era un apel disperat boieresc, pentru a împrumuta cărți pe care, la care ea și-a astupat urechile și nu l-a după o săptămână, le ducea înapoi. Spre ascultat, iar cruzimea de atunci i se pare de deosebire de detractorii care afirmau că Preda neînțeles în 1983, data realizării interviului. era un om fără lecturi solide, un învățător de Nu știe dacă a fost vorba de cruzime sau de țară, cărțile lui reflectă faptul că avea o cultură dorința de a supraviețui. În ciuda faptului că temeinică. Parcurgerea operei lui Joyce îi părea delicat ți diafan, Marin era o forță. dezvăluie Aurorei faptul că marea literatură Aurora este de părere că, pentru destinul unei este destul de simplă. Trebuie doar să știi să o femei obișnuite, nu ar fi existat ceva mai citești. Aceasta în ciuda unor exegeți care sublim în viață. Dar ea nu era o femeie și-au câștigat reputația transmițând prin comună, ci o poetă care a avut propriile sale articolele lor ideea dificultății receptării marii

146 ♦ Mişcarea literară literaturi. Marin Preda era de părere că trebuie Inexplicabil în cazul a doi oameni care se citit mai întâi autorul, abia pe urmă pe cei care iubesc, gestul ei pare specific unei eroine îl explică. Mai mult, marii scriitori au o romantice. La fel ca într-un roman de Anton puternică dorință de claritate. Holban, avem povestea a doi oameni care nu Prozator autentic format la școala lite- pot trăi nici împreună, nici separat. raturii realiste a secolului al XIX-lea, Preda Întrebată dacă se recunoaște în operele miza pe epic și pe personaj, motiv pentru care lui Preda, Aurora afirmă că iubirea lor avea nu îi plăcea noul roman francez și era supărat ceva din iubirea Polinei cu omul ei în pe „făcătorii de cuvinte”. De aici lipsa de Moromeții. Pe de altă parte, mărturisește că a simpatie cu care era privit de către tinerii pro- fost revoltată atunci când s-a recunoscut în zatori ai vremii, atrași de mirajul experimen- Cel mai iubit dintre pământeni. Titlul roma- tului literar. Deși țăran în structura lui de nului este explicat printr-un telefon al iubitei. noblețe, prozatorul gândea ca un intelectual, Aurora a fost cea care l-a sunat pe Preda și l-a ca un scriitor. Aurora vorbește apoi despre întrebat ce face cel mai iubit dintre pământeni. umorul lui Preda și despre nevoia teribilă a Propoziția devine celebră prin replica perso- acestuia de dragoste. Semnificativă se dove- najului feminin Suzi Culala. dește povestea întâlnirii dintre Preda și soacra Întrebată de relațiile lui Marin cu colegii Aurorei, și mai ales întâlnirea cu Aurel, cel săi de generație, Aurora Cornu trimite la de-al doilea soț. În mod paradoxal, romanci- primul Congres al scriitorilor din R.P.R., care erul se comporta natural, deoarece considera s-a desfășurat între 18-23 iunie 1956. Prin că tot ce face parte din viața ei face parte și Moromeții, prozatorul a publicat o carte de din viața lui. răsunet înainte de Congres și risca să răs- Dialogul dintre Aurora Cornu și Eugen toarne echilibrul de până atunci al vieții Simion abordează apoi fenomenul receptării literare. De aici disensiunile dintre Preda, Paul operei lui Preda în Occident. În problema Georgescu, Petru Dumitriu, Zaharia Stancu, traducerilor, prozatorul era adeptul unei teorii Ovid S. Crohmălniceanu. Romancierul a fost interesante. Ipoteza avansată era aceea că e mereu în centrul vrajbelor scriitoricești – mai ușor să traduci un scriitor de raftul doi, menționează Eugen Simion –, chiar dacă nu el care rămâne mai la suprafață, decât un autor era cel care le provoca. Prieteniile literare se care dispune de o magie autentică a expresiei. făceau și se desfăceau în funcție de Marin Autorul Moromeților era fascinat de Preda. Prozatorul credea în rolul criticii istorie, de eveniment. Romancierul avea con- literare. Criticul nu era considerat doar un știința faptului că este implantat într-o anu- intermediar între scriitor și cititor, ci un mită țară și într-o epocă bine precizată. Istoria individ care are facultatea de a genera idei în nu era refuzată prin refugiul în experimentul capul scriitorilor. Aurora Cornu știa că autorul narativ gratuit, dimpotrivă, se încerca desci- Moromeților era un creator ajuns la matu- frarea mecanismelor sale. O bună dovadă ritate. Mai mult, avea convingerea că cel mai rămâne în acest sens romanul Delirul. De la important lucru pentru un mare scriitor este marele Tolstoi, veritabil model suprem, Preda opera lui. Mai important decât părinții, învață cum să pună în legătură mica istorie nevasta, copiii, epoca, prietenii. Aceștia sunt personală cu marea istorie. doar niște instrumente ale destinului, iar Povestea de dragoste dintre cei doi scriitorul are detașarea necesară pentru a nu scriitori în devenire s-a desfășurat în timpuri sucomba unei mari dureri. În ceea ce privește foarte grele, dar a fost înfrumusețată tocmai destinul tragic al prozatorului, se menționează de faptul că erau tineri și se iubeau. Preda nu faptul că acesta a căzut pradă obiceiului său era un om gelos. Putea fi jignit, dar nu din de a amesteca doctoriile cu alcoolul. Preda gelozie. Când ea a vrut să plece, era gata să o suferea de o nevroză pe care încerca să o ierte dacă a greșit cu ceva. Dar scriitorul nu a stăpânească prin intermediul medicamentelor. trebuit să se rușineze din cauza ei. Drept Personalitate puternică, deși nu mai este în consecință, nu i-a purtat ranchiună. Preda a viață, nimeni nu vorbește despre el la trecut. înțeles că a fost părăsit din respect, din amor Marin Preda a trăit destinul unui creator profund sau dintr-o nebunie romantică, dar nu dornic de afirmare. Superstițios, nu vorbea era nimic sordid în dorința ei de a pleca. despre proiectele sale. Asemenea lui Balzac,

Mişcarea literară ♦ 147 aspira să devină un scriitor profesionist, care plăcut să mă aibă pe mine – pentru că mă nu depinde de stările conjuncturale din jur – iubea – mai multă vreme sau până la sfârșitul cearta cu nevasta, problemele sociale sau con- vieții. Dar nu era nimeni esențial pentru jugale – și care se așază netulburat, în fiecare cariera lui. Marin era un singuratic. Uită-te la zi, la masa de scris. Ca adevărat profesionist, o fotografie de-a lui Marin și o să înțelegi”. își respecta până și dușmanii dacă aceștia erau Întrebată dacă are să își reproșeze ceva scriitori autentici. Resentimentele erau înfrân- azi în legătură cu Marin Preda, Aurora răs- te în fața talentului. punde simplu: nu. Dimpotrivă, e foarte feri- Confesiunile celor doi interlocutori care cită de relația pe care a avut-o cu prozatorul. au trăit în apropierea lui Marin Preda în epoci Recunoaște că l-a iubit pe Marin Preda și diferite se completează reciproc. O frumoasă toată lumea știa – mai puțin nevestele lui – că poveste de dragoste se transformă în dramă acesta o iubea la rândul lui. Mărturisește că a fără ca cititorul să făcut tot posibilul ca să îl ajute câtă vreme a descopere motivele fost tovarășa lui de drum, dar înțelegea că, serioase ale despăr- mai departe, ea sau alta erau la fel de buni. țirii. Aurora remarcă Importanți pentru Preda erau prietenii lui solidaritatea proza- critici literari, primii lui cititori și cei cărora li torului cu umani- se adresa. Este de părere că aceștia erau mai tatea și plăcerea prețioși decât o femeie, fie ea și una acestuia de a-și asu- inteligentă și avizată în literatură. Chiar dacă ma condiția de ro- criticii nu puteau înlocui femeia pe care o mân. Nu întâmplă- iubea, o puteau face perfect alte muze. Aurora tor, îi plăcea să fie este sigură că fiecare consoartă a adus ceva plasat alături de nou în viața lui Marin Preda, iar literatura Liviu Rebreanu și scriitorului a profitat de momentele de fericire de Mihail Sadovea- și de nefericire ale omului. Recunoaște că nu nu, pe care îi conti- i-ar fi plăcut să rămână nevasta lui Marin, nua. Preda era obse- pentru că esențialul din bărbatul pe care-l dat de ideea de ope- iubea era etern. În mod paradoxal, femeia ră, dar nu și de răspândirea ei rapidă în lume. îndrăgostită de odinioară mărturisește că Modelul stilistic suprem este identificat în Marin nu a părăsit-o toată viața. Continuă să inegalabilul Caragiale. Sadoveanu era consi- trăiască alături de el în imaginație și discută derat prea asiatic, iar în cazul lui Rebreanu, cu el în vis. De când e mort, îl visează chiar deși apreciat, nu se accepta ideea că țăranul ar mai des decât atunci când era în viață și îl putea să devină un rob al instinctelor primare. vedea doar foarte rar. Întrebată de ce nu a vrut să rămână Întrebată când a fost fericită alături de lângă romancier deși manifesta o înțelegere Marin, Aurora afirmă că tot timpul, exceptând deplină față de destinul lui de creator, Aurora ultimul an al conviețuirii, când el se arăta ex- răspunde: „Pentru că lui Marin Preda, e foarte cesiv de interesat de viața literară. Este ciudat surprinzător, lui nu-i trebuia un companion. Îi faptul că iubita de odinioară întrebuințează trebuia o femeie. El era un singuratic, dru- cuvântul „sublim” atunci când vorbește de murile, aventurile lui erau solitare. El era despărțirea lor, literaturizând parcă lucrurile. foarte generos, căuta să dea impresia femeii Aurora Cornu pare o eroină romantică dintr-o cu care conviețuia că ea e regina, ea e narațiune din obsedantul deceniu. Cei doi se inspiratoarea, ea este totul, dar o ființă lucidă despart parcă sub acțiunea unei vrăji, iar ma- ca mine nu putea să se înșele. Pentru că eram rele singuratic este sincer afectat. Preocupată din aceeași rasă. Eu companion de drum, dar să nu își piardă libertatea, Aurora îi cere să o companion de viață nu, pentru că aventura lase să plece. Încă de la începutul căsniciei lor fiecăruia este individuală, și a lui Marin Preda l-a prevenit că nu știe cât va sta alături de el, foarte individuală. Orice ar spune el în că, în ciuda faptului că îl iubește, vrea să scrisori, orice spunea el când era foarte rămână și să moară singură. Drept consecință, copleșit de iubire, eu rămâneam pentru el un Preda nu i-a făcut niciun scandal, cerându-i companion de drum. Sigur că poate i-ar fi

148 ♦ Mişcarea literară doar să aștepte până în data de 15 septembrie, totul seamănă cu un fenomen de parazitare a când iese din spital. celuilalt. Eugen Simion afirmă că autorul Moro- În existența cotidiană, marele prozator meților s-a descurcat mai bine cu psihologia se comporta ca un om obișnuit. Aceasta feminină în literatură decât în viață, reușind să deoarece nu îi plăcea să amestece literatura cu creeze personaje feminine memorabile. În viața. Literatura era creată la masa de lucru, existența sa intimă a încercat mai multe solu- iar printre prietenii săi se purta normal, ții: cu femei frumoase și inteligente, cu femei interesându-se de lucrurile cele mai simple. inteligente și urâte, cu proaste și frumoase, dar Spre deosebire de unii dintre colegii lui, nu i-a ieșit nicio combinație. scorțoși, înfumurați și suferind de complexul Aurora Cornu este de părere că Marin genialității, Preda detesta snobismul omului Preda nu avea vocația dragostei și a familiei. de litere. Dialogul lansează chiar ideea că, în El era omul operei sale și nu dorea ca familia ciuda talentului lor puternic, oamenii mari, în să îi sugrume libertatea de creație. Îl asista, general, sunt extrem de simpli. Ca mod de a dar știa că dacă nu ar fi fost ea, atunci era alta. gândi, Eugen Simion îl consideră pe Marin Sau prietenii prozatori și critici literari. Preda un scriitor specific pentru secolul al Recunoaște că iubirile lui Preda erau pro- XIX-lea, de unde preferințele lui pentru funde, dar erau fără speranță din capul locului. Tolstoi, Balzac și Dostoievski. Un ultim El nu era Romeo, cel care se sinucide din scriitor realist. În ciuda interesului ei pentru dragoste, el era Shakespeare, cel care scrie avangardă, Aurora consideră că postmodernii, despre femeie. Iar aceasta nu trebuia să i se textualiștii, reprezentanții noului val rămân substituie operei, ci să faciliteze nașterea ei. doar simple curiozități literare. Începută în septembrie 1983, convor- În ceea ce îl privește pe Eugen Simion, birea „liberă și autentică” a lui Eugen Simion Preda este cel care îl îndeamnă să scrie, după cu Aurora Cornu este reluată doi ani mai modelul lui Lovinescu, o istorie a literaturii târziu, la 25 august 1985. De data aceasta, române. O carte esențială, prin intermediul discuțiile nu dobândesc aceeași anvergură, în căreia își poate depăși colegii de generație. plus, reluările devin inerente. Dar apar și Problema care îl frământă pe criticul literar numeroase detalii noi. În romanul Intrusul, este aceea dacă Preda încheie sau nu o serie Preda introduce o splendidă parabolă a istorică și tipologică în literatura română sau omului, văzut ca „o divinitate înlănțuită de deschide un stil epic în proza românească. circumstanțe”. Pornind de la existența ideală a Depășind problema temelor mari și mici, cuplurilor în toate societățile posibile, de la autorul Marelui singuratic a dovedit că se comunitățile de tip religios la societățile poate face proză modernă cu subiecte urbane moderne, prozatorul ajunge la concluzia că sau rurale. Exegetul admiră maturitatea îndrăgostiții nu cunosc decât o scurtă perioadă volumului Întâlnirea din pământuri, publicat de fericire. Aceasta deoarece iubirea eternă nu în 1948, dar scris înainte, când scriitorul era este posibilă. Dacă omul este o divinitate foarte tânăr. înlănțuită de circumstanțe, înseamnă că și Readucând în discuție problema iubirii, pasiunile lui sunt înlănțuite de către aceleași Eugen Simion se arată fascinat de dragostea circumstanțe. Pornind de la modelul Preda, lui Preda. Omul zgârcit cu vorbele, care își Aurora Cornu afirmă că arta romanului se controla fiecare frază, se dezlănțuie în scrisori. învață. Problema e dacă ai sau nu ceva de Toate clișeele specifice discursului îndrăgostit spus. Nu este ignorat nici rolul criticii literare, pot fi întâlnite în corespondența prozatorului. care are menirea de a-l ajuta pe scriitor, Pasiunea și teama de a nu-și pierde iubita se detectându-i lipsurile. Trăind alături de Preda, îmbină cu retorica specifică genului. Cei doi Aurora avea impresia că era stoarsă ca o au avut curajul să se iubească într-o epocă lămâie de idei și de senzații. Cartea creștea ostilă, când până și iubirea a devenit o din mâna prozatorului, dar și din solul din problemă politică. Și de această dată, Eugen care acesta se hrănea, din îngrășământul Simion vrea să primească o explicație umană sufletesc pe care îl furniza persoana de lângă nu literară privind motivele despărțirii de el. Deși nu se afirmă în mod direct acest lucru, Preda, dar argumentele Aurorei nu îl conving. Oricum, din confesiunile femeii îndrăgostite,

Mişcarea literară ♦ 149 criticul literar constată faptul că, pentru un literară românească de după 1990, Eugen scriitor oficial, obsedantul deceniu nu era Simion remarcă dispariția respectului dintre tocmai un iad. Cei doi s-au despărțit în 1958, scriitori. Valoarea, opera, personalitatea nu Preda preluând totul asupra lui. Aurora a interesează, impostura devenind tot mai agre- plecat în Franța după 7 ani, răstimp în care sivă. Există apoi marea problemă de a-i (1958-1965) s-a văzut de multe ori cu roman- desemna pe cei drepți. Cine are dreptul să cierul și au fost chiar foarte buni prieteni. judece? Între timp, Aurora Cornu își retipă- Revenind la problemele legate de labo- rește poemele, volumul fiind prefațat de către ratorul de creație al prozatorului, se afirmă că Eugen Simion. Criticul întreabă în ce măsură Preda nu iubea lenea intelectuală, dar nici nu o mai reprezintă poemele de tinerețe pe se grăbea. Nu era de acord ca un scriitor să femeia culturală cu vocație internațională de publice o carte în fiecare an. În viziunea sa, un acum. autor se grăbea fie atunci când trage să moară, Este interesant faptul că, în prima zi a fie atunci când nu are nimic important de convorbirilor, nu se vorbește aproape deloc spus. Un scriitor autentic nu se teme că nu va despre Marin Preda. Aurora Cornu descrie fi citit peste 5, 10 sau 50 de ani. Chiar dacă nu existența ei pariziană, maniera în care a reușit își prelucra manuscrisul, nu făcea corecturi, să se integreze în noua lume. Urmează o inte- Preda era adeptul unei scriituri clare, inteli- resantă incursiune în ezoterism, una din preo- gibile. În ciuda ritmului aparent lent de o cupările privilegiate ale poetei de odinioară. pagină și jumătate pe zi, într-un an putea să Rând pe rând, sunt evocate câteva persona- scrie enorm. Romancierul crea o lume covâr- lități marcante în domeniu: Jean Pârvulescu, șitoare, dar nu se oprea prea mult asupra René Guénon, Vasile Lovinescu. frazei. Excursul spiritualist este urmat de o Vorbind de opera lui Marin Preda, incursiune în problematica exilului. Pornind Eugen Simion relevă modificarea de stil adusă de la experiența trăită de către Petru Dumitriu, de Risipitorii. Cartea marchează trecerea de la Simion vorbește de faptul că diaspora româ- romanul monografic, al marilor evenimente nească este foarte divizată, oglindind bolile (fresca socială), la un roman al individului. spiritului românesc. Exegetul îi cere interlocu- Critica literară a văzut în această narațiune un toarei sale să își dezlege limba și așa destul de experiment, fiecare din cele trei ediții aducând slobodă atunci când vorbește despre exilul modificări semnificative. Este o carte despre francez și cel american. Într-adevăr, Aurora un eșec existențial greu de explicat, în care Cornu utilizează un limbaj crud, direct, dar nu autorul lămurește propria lui nevroză. indecent. Descriind maniera în care și-a Convorbirile dintre Aurora Cornu și realizat filmul insolit, ajunge la concluzia că Eugen Simion despre Marin Preda au fost Franța este un adevărat paradis pentru artiști. reluate la Paris, în data de 9 iulie 1994. În Aceasta deoarece banii au venit de aici. acest lung răstimp de aproape zece ani, se Vorbind de Monica Lovinescu și de Virgil schimbă atât viața politică, cât și cea literară. Ierunca, două figuri marcante ale exilului Eugen Simion descrie maniera în care este românesc, aceștia sunt considerați niște receptată opera lui Marin Preda după căderea martiri deoarece și-au dedicat viața literaturii regimului totalitar. Criticul literar trece în române. Sunt comparați cu niște strigători în revistă câteva din reproșurile care i se aduc deșert deoarece, la vremea respectivă, nu se autorului Moromeților: a fost un nomencla- anticipa niciun fel de ieșire. Cei doi și-au turist, nu a fost un disident, a făcut din Ceau- sacrificat viața pentru literatura română. O șescu un personaj literar în Delirul etc. altă observație demnă de reținut este aceea că Subiectul Marin Preda devine un pretext diaspora altor națiuni din Est avea grupuri de pentru a vorbi despre atitudinea scriitorului presiune ce ajuta națiunea lor, în timp ce într-un regim totalitar, despre nevoia lui de a românii trăiau într-o gâlceavă continuă, apoli- supraviețui. Un creator autentic nu poate să tismul fiind considerat păcatul capital. tacă la infinit, chiar dacă se vede obligat să Discuțiile continuă o zi mai târziu, în accepte unele compromisuri pentru a-și tipări data de 10 iulie 1994, tot la Paris, când se opera. Lucrurile trebuie, însă, discutate cu revine asupra subiectului Marin Preda. Eugen înțelegere și obiectivitate. Caracterizând viața Simion are, însă, grijă ca Aurora Cornu să nu

150 ♦ Mişcarea literară ajungă niciodată pe planul al doilea. Aceasta adevărata rezistență a fost aceea de tip Preda. deoarece cartea de interviuri o vizează în mod Romancierul nutrea convingerea că scriitorii direct și pe ea, nu numai pe autorul autentici trebuie să reziste pentru a duce mai Moromeților. Oferindu-i libertate deplină de departe valorile spiritului românesc. Din păca- exprimare, criticul îi cere să vorbească despre te, autorul Moromeților s-a stins prematur, ceea ce a omis să spună în întâlnirile lor înainte de a asista la schimbarea esențială a precedente și ar merita discutat. Aurora afirmă lumii în care trăia. că Marin Preda nu a fost un disident, dar nici Eugen Simion afirmă despre Aurora un autor comod pentru regimul totalitar. Nu Cornu că este o natură epică, în sensul că îi dorea să devină un scriitor străin, simțindu-se place să povestească și să își pună ideile într-o puternic legat de realitățile românești. fabulă. Când i se cere să vorbească despre Romancierul a prezentat schimbările de după condiția intelectualului român în exil, răspun- 1944, fără să ia partea dreptei sau a stângii. În sul ei poate să șocheze, deoarece contrazice o Delirul a îndrăznit să spună lucruri pe care întreagă literatură de specialitate. Trăind în alții nu au avut curajul să le rostească în Franța, în America și în România, Aurora epocă. Nu întâmplător, cartea s-a bucurat de Cornu vede exilul ca un concept revolut, pe un real succes. Cu Moromeții, Preda a con- care nu îl înțelege. Aceasta în ciuda definiției tinuat zugrăvirea satului românesc, continu- date de către E. Simion: „exilul este atunci ând opera lui Liviu Rebreanu și a lui Mihail când pleci dintr-un loc nu din plăcere, ci Sadoveanu. Potrivit lui Eugen Simion, Preda pentru că nu mai poți respira în locul acela”. avea convingerea că are o misiune, aceea de a Aurora recunoaște că, spre deosebire de alți face literatură „cum putem și cât putem. Asta autori, ea nu a fugit de frica comunismului, este lumea în care am apărut, nu putem s-o deși tatăl ei fusese în pușcărie. Ea a plecat părăsim”. În concepția romancierului, lucrul pentru că a vrut să vadă lumea, iar concluzia cel mai important pentru un scriitor este acela la care a ajuns este aceea că pământul este să facă literatură. Criticul vorbește despre peste tot la fel. Deci, pentru ea, exilul pur și statutul moral pe care și-l crease Preda în simplu nu există. Spre deosebire de Mircea ultimii zece ani de viață, fiind respectat pentru Eliade, Emil Cioran sau Petru Dumitriu, a forța lui artistică. Convorbirile dezvăluie și cunoscut senzația vagabondajului, nu cea a lucruri mai puțin cunoscute, precum atitudi- exilului. Nu este deloc nefericită deoarece nea fermă a prozatorului atunci când Nicolae trăiește în străinătate și a devenit un cetățean Ceaușescu a vrut să reintroducă realismul al universului. Dorea o aventură solitară, pe socialist ca metodă de creație. În nebunia lui care nu o putea împărți cu Marin Preda, scri- frumoasă, Preda a fost în stare să meargă la itorul care și-a legat soarta de cea a poporului dictator și să îl anunțe că, dacă se va rein- român. Cum natura îl umilește pe om la troduce realismul socialist, el se va sinucide. bătrânețe, ceea ce o ține în viață este curio- Scriitorul nu se lăuda, însă, cu astfel de zitatea. Vrea să afle ce se va întâmpla pe lucruri, preferând să tacă. De aceea, mulți lume. scriitori credeau că Marin Preda era un mare Dialogurile dintre Aurora Cornu și egoist și că nu avea simț civic. Spre deosebire Eugen Simion reconstituie profilul spiritual al de alții, nu a ales nici Temnița, nici Academia, unuia dintre cei mai importanți prozatori preferând să scrie. Pe lângă Delirul, o altă români din secolul XX. Prin intermediul carte foarte curajoasă a fost Cel mai iubit jurnalului intim, al corespondenței de dragoste dintre pământeni, în care se făcea o radiogra- și al convorbirilor, același eșec existențial fie necruțătoare a „Erei ticăloșilor”. Eugen dureros (despărțirea de ființa iubită) este Simion crede că, în timpul totalitarismului, luminat din puncte de vedere diferite.

Mişcarea literară ♦ 151

Despărțirea de mașina de scris

Zorin DIACONESCU

Ce om cumsecade era tovarășul Dono- să suferim din cauză că nu ne mai urmărește se, milițianul, când îmi aducea aminte de nimeni. Povestirile noastre nu sunt vandabile, conștiința mea în 5 exemplare – cu majuscule produsul laptopurilor care au luat locul mași- și fără, eu care aveam doar caracter – acelea nilor de scris nu are viitor, decât dacă… ne erau caracterele, da caracterele! – și mașina aventurăm pe panta destul de abruptă a ghost- mea de scris mai intra pentru un an în writingului, script-writingului, sau… posibili- legalitate, înălțător… tățile ne așteaptă, noi ratăm sistematic întâl- Despre caracter ar fi multe de scris, nu e nirile cu aceste șanse și ne consolăm că și asta recomandabil, cu ploaia asta de înscrisuri și ar fi o chestiune de caracter… cu cititorii care se împuținează pe măsură ce „De ce puneți oamenii să mai care mași- avem tot mai mulți scriitori… Pe scurt, nile de scris până aici, dacă tot le-ați înregis- caracterul nu mai e la modă, cuvântul potrivit trat? Ce credeți că pot să scrie acești oa- e abordare, are și un atribut, pragmatică, iar meni…?” abordarea pragmatică te obligă, dacă nu vrei Întrebarea aparținea profesorului Bizău, să fii considerat luzăr (în engleză se scrie care predase geografia la o școală generală din „looser”, dar asta contează mai puțin). E oraș și se pensionase de curând. atitudinea de a face ce este de făcut, fără Plutonierul Donose și cu mine am avut întrebări, fără complicații, contează punctele un schimb de priviri din care nu știu exact ce marcate, produsele vândute, rating-ul… Noi a înțeles el, dar eu cred că am înțeles că ne amăgeam în deceniile acelea, decenii care amândoi, adică milițianul și cu mine, nu știam au devenit doar o referință istorică, un cum să luăm replică profesorului, ca pe o scenariu horror pentru unii și un monument de dovadă de curaj civic sau ca pe o provocare. patriotism adevărat pentru ceilalți, în funcție În fracțiunea aceea de secundă când privirile de profil. Poate merită să considerăm cuvântul noastre s-au întâlnit, am presupus că citesc cheie din acest paragraf: profil. mai mult în ochii căprui de sub caschetă. El, tovarășul Donose, îmi cultiva un Probabil el știa mai multe despre întâlnirile de sentiment al elitei, tot în 5 exemplare ori- taină ale profesorului, pe care eu eram liber să ginale, nu se admiteau cópii, eu eram benefi- le bănuiesc. ciarul din turnul de probe, căram mașina de „Nu e nevoie să aducă toți mașina” zise scris ca pe un trofeu până la miliție și înapoi, plutonierul Donose într-o doară și iarăși nu era de fiecare dată un premiu, creația te făcea eram sigur dacă își permitea și el să comen- mai altfel decât procreația; nu, nu eram mai teze, îndeletnicire riscantă după standardele buni sau mai deștepți, dar eram altfel, nu anului 1987, sau era ironic la adresa unui eram disidenți și totuși primeam onorurile intelectual pe care-l văzuse și în posturi mai celor care am fi fost, de parcă ne-ar fi citit puțin măgulitoare. cineva un text încă nescris la Europa Liberă. A urmat ritualul datului mâinilor și Nu am apreciat atunci corect faptul ca ni ne-am văzut fiecare de drum, ne-am întâlnit se acorda atenție, eram deranjați, ne simțeam peste ani, la o lansare de carte care nu avea urmăriți, persecutați, câtva timp ne-am lăudat nici o legătură cu mașina de scris, trăiam deja cu asta, până mai recent, când… am început în era computerelor, Donose publicase un

152 ♦ Mişcarea literară volum de versuri, da, ați citit bine, o poveste mânzi și obosiți și uneori mahmuri, dar a- versificată a vieții lui de la tractorist la șef de veam un statut, eram „cei cu mașini de scris”. post și de la șef de post la sectorist în oraș, Mașina mea de scris avea un miros volumul era publicat de editura Hermes, al specific de ulei de in și cerneală de tipar, cărei patron era nimeni altul decât profesorul ultima de calitate îndoielnică, dar în mintea pensionar Bizău, editura era specializată în mea adesea confuză mirosul acela se asocia cu publicații pe linia românismului robust, Byron și Thomas Hardy, sau cu verbele patriotic și ortodox iar eu aveam de scris un neregulate în limba engleză. Nu eram tocmai articol la un ziar local despre această poveste nebun, acestea au fost subiectele unor lucrări organizată de „Asociația veteranilor din pe care le-am dactilografiat, uneori, după M.A.I.” la care era afiliată prin interese subtile stilul nostru, le-am și scris („dacă tot te atât editura domnului Bizău cât și patronatul obosești să bați la mașină, nu te mai încurc cu ziarului pentru care scriam, deloc apolitic, notițele mele, știi tu ce să scrii acolo că ești știut fiind că veteranii de toate felurile băiat deștept, mâncate-ar mama”) iar legătura garantau o seamă de voturi și acest amănunt s-a stabilit insidios, în timp, în măsura în care nu era de neglijat. Mi-am scris articolul fără e posibil să stabilești o legătură rezonabilă să mă mai gândesc la mașina de scris, nu mai între limba și literatura engleză, mecanică și e timp pentru așa ceva... memoria olfactivă, la noi cred că e posibil și Totuși, atunci oamenii ne priveau cu așa ceva. teamă și respect, nu făcusem nimic deosebit, Dacă vreau să fiu sincer, amănunt nece- dar ei bănuiau că noi, cei cu mașini de scris, sar, altfel aceste rânduri sunt de prisos, prima lucram la ceva interzis, nici milițienii nu ne despărțire de mașina de scris am trăit-o dato- luau peste picior ca pe borfașii de rând, rită aparatului de fotografiat, a fost prima simțeau ei că în cazul nostru treburile se trădare, ea explică de ce nu am ajuns niciodată complică, era mai bine să se abțină și partidul scriitor, eventual un jurnalist de duzină. Așa i părea uneori să ne poarte de grijă doar pen- se întâmplă oricui care luptă pentru o cauză, tru a ne demonstra nouă – iar noi ne încăpă- până ajunge să în țeleagă adevărata luptă țânam să nu le demonstrăm lor – eram flă- care se dă e pentru efect și nu pentru o cauză.

Bistrița, martie 2018

Laura Poantă, Cădere

Mişcarea literară ♦ 153

Eșecul creștinismului?

Nicolae MUNTEANU

Moto: „Fără Dumnezeu, omul rămîne un biet animal rațional și vorbitor care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.” Petre Țuțea

La un moment dat o nouă religie în Dumnezeu te face să nu te abați de la cel care transforma radical societatea. Atît de puternic a este Calea, Adevărul și Viața, să reziști tuturor fost impactul, încît timpul umanității a început ispitelor, capcanelor, amăgirilor. Biblia (ediția să fie numerotat de la această dată, ca și cum 2001, Bartolomeu Anania) ne îndeamnă în abia s-ar fi născut. Totul este „înainte de continuare: „Ochii tăi drept să caute… să nu te Hristos” și „după Hristos”. Sau laic „era abați nici la dreapta, nici la stînga.” (Proverbe noastră”. Creștinismul nou ființat a fost supus 4: 25-27). însă unor forțe coercitive de la bun început. Pe Dar din procentul de 32% creștini (2,3 de o parte iudaismul care contestă aprig miliarde din 7), statistica ne arată că oamenii au dumnezeirea lui Iisus Hrisos, pe de altă parte înțeles ciudat să păstreze calea cea dreaptă necreștinii din toată lumea, mai vechi sau mai neclintit. Există 1,2 miliarde de catolici (inclu- noi (hinduiștii, budiștii, mahomedanii etc.) care siv greco-catolici), vreo 800 milioane de protes- sînt în număr mult mai mare decît creștinii la tanți și neoprotestanți, respectiv aproximativ nivel mondial. 300 milioane de ortodocși. Departe de a fi Eșecul creștinismului după 2000 de ani de unitar, creștinismul conține cea mai diversă existență este, ca și în alte domenii, o chestiune paletă de vițe și mlădițe dintre toate religiile de statistică. Unele recensăminte mondiale lumii. susțin că acum există aproximativ: 32% creștini, Eșecul creștinismului se poate analiza 23% islamiști, 15% hinduși, 8% budiști, 4% istoric, prin argumente logice. Pentru că ne confucianiști, 2% șintoiști și 0,2% iudei. Iar place logica. restul, vreo 15% atei. Calculînd aritmetic, 1. Paradoxal, chiar locul cel mai sfînt al numărul creștinilor este în vizibil regres, iar al creștinătății nu este creștin. Cum ar fi ca celorlalți în progres. Peste 2000 mii de ani, Mekka să fie înconjurată și sub tutela „necredin- nimeni nu poate ști ce soartă ne va fi hărăzită. cioșilor”? Pentru că Ierusalimul este mai întîi Paradoxal, un posibil eșec al creștinis- evreu, apoi prin esplanada moscheilor al treilea mului nu este loc sfînt (după Mekka și Medina) al musulma- Eseu extrinsec, nu faptul nilor, iar creștinii vin la coadă, tolerați (deocam- că aproape 70% sînt dată) pentru că pelerinajele înseamnă turism și necreștini după două mii de ani e problema aduc bani. Este o afacere pentru ceilalți. majoră. Eșecul este intrinsec, provine din Primele manifestări intrinseci de erodare a interiorul său. creștinismului au fost încă din timpul aposto- Creștinii secolului al XXI-lea sînt mai lilor: creștinismul a eșuat la el acasă, n-a prins dezbinați ca niciodată. Prin luptele pentru supre- rădăcini adînci. Apoi au apărut disensiunile prin mația politică și economică, prin ideile anarhiste Simon Magul, discipolul lui Iuda. Apostolul ce creează haos spiritual, prin incapacitatea Pavel vorbea despre patru orientări în sînul multora de a urma calea cea dreaptă. Ce l-a creștinilor primari din Corint. Ideile rătăcite salvat pe Moise în pustie? Credința lui fermă impun necesitatea primelor Sinoade ecumenice „ca și cum L-ar fi văzut pe Cel Nevăzut, a pentru a fi contracarați Arie, Nestorie sau rămas neclintit.” (Evrei, 11). O credință dreaptă Manes. Dar după Sinodul I de la Niceea,

154 ♦ Mişcarea literară neînțelegerile politice dintre Roma și Bizanț deviază și adîncesc eșecul creștinismului pînă adîncesc și mai tare ereziile. în zilele noastre: anabaptiștii, baptiștii, adven- 2. Marea Schismă din 1054 constituie tiștii, martorii lui Iehova, penticostalii, creștinii piatra de temelie a unui eșec mondial. Atunci se după Evanghelie, biserica scientologică, biserica despart cele două ramuri fundamentale: catoli- universală, pietiștii, mormonii, mișcarea cismul (biserica universală din Apus) și ortodo- francmasonică, radiesteziștii, fundamentaliștii, xismul (învățătura cea dreaptă din Răsărit). spiritiștii, Ku Kux Klanul, New Age, ufolatrii, Anatema din 1054, datorită orgoliilor politice și etc. Lista poate continua pînă la cîteva mii de economice exacerbate ale papilor și patriarhilor, denominațiuni (v. P. I. David, Călăuză creștină. a fost ridicată tardiv, abia în 1965. Între timp Sectologie, pag. 43. După unele statistici există avuseseră loc cruciadele, eșecuri răsunătoare și aproximativ 6000, dintre care 2500 numai în usturătoare ale creștinismului apusean mercantil S.U.A.), mai mult sau mai puțin creștine. cu spada în mînă, dar mai ales apăruse Reforma Fiecare interpretează Biblia în fel și chip, după un întunecat Ev Mediu, cînd la porunca minunîndu-se singuri de cum i-a așteptat lumea bisericii creștine apusene oamenii erau schin- neștiutoare în întuneric 1700 -2000 de ani, ca să giuiți de Inchiziție, arși pe rug, ori excomu- apară ei și să o lumineze. Și să o claxoneze stri- nicați. dent. Ca fariseii și saducheii, știu texte întregi 3. Reformiștii creștini din secolul al pe de rost și se întrec în rostire. „Morminte XVI-lea (Luther, Calvin, Zwingli, biserica văruite” fără trăire. anglicană) au rupt unitatea bisericii apusene, Nu analizăm aceste culte, cauzele acestor provocînd o mică schismă. Puneau accent pe manifestări, ci doar le constatăm existența. textul biblic, interpretîndu-l după propriile Constatăm lipsa unei coagulări. „Unitatea convingeri, nu pe trăirea sacramentală. Se credinței” de care vorbește biserica este o utopie dezlănțuise ideea că „sola Scriptura”, respectiv și devine irealitate pe măsură ce ne îndepărtăm „sola fide”, este necesară pentru a te mîntui. de biserica primară, ca și cum îndepărtîndu-ne Interpretau selectiv, doar ceea ce le plăcea: de soare, nu-i mai simțim căldura. „socotim că prin credință se va îndreptăți omul, 5. Nu există unitate nici măcar în sînul fără faptele legii”. Sună tentant Epistola sf. bisericii ortodoxe. Nu ne referim la dogme sau Apostol Pavel către Romani. Dar uitau tendințe centrifugale (bogumilii, stiliștii, Oastea fundamentul: dacă am avea credință cît un bob Domnului etc.), ci la manifestări liturgice. de muștar, am putea muta munții din loc: „Ce România sărbătorește Paștile pe stil vechi, odată folos, frații mei, dacă zice cineva că are cu toți ortodocșii, atunci cînd se manifestă cea credință, iar fapte nu are? (...) Așa și cu mai mare minune a lumii contemporane și se credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea coboară lumina sfîntă pe mormîntul Mîntui- însăși. (...) Căci precum trupul fără suflet mort torului, dar Crăciunul îl ține pe stil nou, cu este, astfel și credința fără de fapte moartă biserica apuseană. Cu fundul în două luntre, se este.” (Iacob, 2). Oricine poate spune că are face punte. credință și e credincios, dar cine poate muta o Există, spre exemplu, 8 glasuri bisericești. pietricică de ici colo? Apoi reformiștii nu puteau Necesare pentru o abordare teologică unitară? să răspundă la cîteva întrebări de bun simț și Da, pentru unitate în diversitate, spun specia- logice: a rătăcit omenirea 1500 de ani și ei sînt liștii. Noi, ca novici, constatăm realitatea. Con- marii iluminați? Apostolii au fost luterani, statăm că la Radio Trinitas s-a schimbat linia calvini sau anglicani? Prin extensie la melodică din timpul Liturghiei și s-a trecut la neoprotestanți, să fi fost apostolii și primii protopsaltică, pe cînd la Radio Ortodoxia mucenici creștini iehoviști, anabaptiși, baptiști, cîntările sînt de alt tip, clasic, mănăstiresc. adeventiști sau penticostali? Cert este că Dar și în parohii apar diferențe. protestantismul a pus în mișcare tăvălugul altor Constatăm că biserica din deal începe duminica tendințe centrifuge spirituale pornind de la slujba la 8 și termină la 11, iar la cea din centru interpretarea selectivă, aleatorie și orgolioasă a durează de la 8 la 13. N-o fi aceeași Utrenie și textului biblic. aceeași Liturghie? Biserica dintr-un cartier cîntă 4. Pornind de la această axiomă, toată într-un fel, iar alta preferă cu totul altă manieră, puzderia de manifestări neoprotestante protopsaltică sau psaltică. Chiar și în cadrul

Mişcarea literară ♦ 155 unor mănăstiri la Liturghie nu se cîntă aceeași tainele metafizicii și ale religiei. Știința însă a linie protopsaltică, e un glas mai plăcut decît cel clacat în eșecuri răsunătoare. Teoria evoluțio- de la Trinitas. Glasurile 5 sau 8, cele nistă convinge astăzi mai greu un om care tradiționale, cîntate cu precădere la majoritatea gîndește logic. Mai nou chiar oamenii de știință bisericilor, glasuri care erau pe placul fostului vorbind de „particula lui Dumnezeu”, adică patriarh Teoctist, nu mai sunt pe gustul atunci, la început, pe cînd era doar Cuvîntul. Și actualului patriarh, Daniel. La Trinitas s-a Cuvîntul era la Dumnezeu și Dumnezeu era schimbat placa. Ce să mai înțeleagă un simplu Cuvîntul. Restul e utopie și egolatrie. Căci orice mirean din aceste manifestări egocentrice abatere spirituală de la calea spre Dumnezeu e numite reforme teologice după cum se schimbă un drum înfundat al mîndriei. E un eșec. patriarhii? Există unii preoți care consideră că 6. Mîndria de a ne crede deasupra celor- pricesnele au influențe de la muzica populară și lalți poate fi primul pas al eșecului spiritual. le evită sau nu le acceptă. Muzica protopsaltică, Exemplul clasic al lui Lucifer e un adevăr pentru un oarecare ascultător afon, sună la mitologic fundamental. Dacă vanitatea, orgoliul anumite pasaje ca o lălăială, de parcă îi doare și trufia sînt păcate aproape inerente lumii ceva. Între preotul Marian Moise, cu a lui voce neduse la biserică din cele mai vechi timpuri, duioasă, liniștitoare din pricesne, și grupul ne-am aștepta ca în Comitetul Central să se fi „Tronos”, specialiștii în muzică protopsaltică ai depășit patimile omenești. Și s-a reușit. lui Mihail Bucă, sau grupul „Nectarie În catolicism, Papa, în modestia lui, se protopsaltul”, e ușor să aleg. Îl aleg pe primul, crede locțiitor al lui Dumnezeu pe Pămînt, în dauna celorlalți, care nu îmi transmit nici o urmaș al apostolului Petru, și e infailibil în stare. Îl aleg pe cel care parcă mă apropie de credință. Dacă nu poate să greșească, e fără de Dumnezeu. Ideea că muzica protopsaltică are păcat. Logic. El poate crede în imaculata peste 1000 de ani vechime, iar biserica ar trebui concepție, că însăși Fecioara Maria ar fi fost să revină la cîntările de atunci e anacronică și născută de la Duhul Sfînt, ca Iisus. El mai poate atemporală. Omul contemporan percepe altfel. crede că prin indulgențe papale se poate Lălăiturile și lungiturile slujbelor nu-l atrag, e în cumpăra pe bani iertarea păcatelor. El poate criză de timp, iar mesajul multor cîntări din crede în existența Purgatoriului, ca să mai dea o Utrenie e alambicat sau ininteligibil. Ca atare se șansă celui care dă bani, nu celui care n-are, ci pierde, devine o înșiruire de cuvinte fără noimă doar celui care are. Puterea de a ierta păcatele. pentru neinițiați. Dar slujbele religioase se fac Și turma scapă urma. De aceea are în subordinea pentru oamenii de rînd sau sînt ezoterice și sa numai „eminențe” cardinali, care îl ajută. rezervate doar pentru hierofanți? Dacă avem Dogma nu se discută, se execută. senzația ca neofiți că atunci „cînd vă rugați, nu În ortodoxism, patriarhul, în smerenia sa, spuneți multe ca păgînii, că acestora li se pare acceptă să fie numit Prea Fericit și Locțiitor al că prin vorbăria lor vor fi ascultați”? Dacă Tronului... În subordinea sa, mitropolitul este intrăm în criză de simțire și rugăciunile lungi ori Înalt Prea Sfințit, episcopul doar Prea Sfințit. E slujbele prelungite nu ne mai transmit nici o logic că atunci cînd se adună sfinții la o adunare stare? gătită, „toată floarea cea vestită”, vorba poe- Mulți oameni se întîlnesc cu Dumnezeu tului, adunarea să se numească Sfîntul Sinod. într-un moment de criză. Criza poate avea mai Nu judecăm, constatăm. Analizăm etimologic și multe nume: o boală, o decepție puternică, lingvistic acest prefix „prea”. Dacă la Fecioara pierderea unei persoane dragi, starea socială Maria ni se pare logic să ne adresăm „Prea precară, sărăcia lucie etc. Eșecul, suferința, Sfîntă Născătoare de Dumnezeu”, „Prea Feri- prilejuiește întîlnirea cu Dumnezeu. Este o cită” și „Prea Curată” pentru a o cinsti cum se legătură psihologică intrinsecă. Dar nu există cuvine pe mama lui Iisus Hristos, ne scapă nici o legătură între sociologie și Dumnezeu, logica pentru care niște aflați în funcție și aleși sau între psihologie și Dumnezeu. Ambele sînt ei între ei se pot compara, din modestie, cu produsele pozitivismului, care își are rădăcinile Maica Domnului Nostru. Titlurile lor sînt în filosofia lui Auguste Comte (secolul XIX). necesare în raport cu turma din dotare, dar sînt Ele provin dintr-o epocă în care se credea că și conforme din înaltul și splendoarea lor cu știința va explica totul, va elucida misterele, realitatea secolului XXI? Prea Înaltul s-a coborît

156 ♦ Mişcarea literară ca tablou și tronează în toată mitropolia protestante și neoprotestante nu datorită păstorită într-o strană din fiecare biserică, să-l religiei, ci datorită unor dogme rigide inven- știe lumea neștiutoare și fără televizoare. Prea tate de mai marii religiilor. Dar oare religia și ne aduce aminte de portretul tovarășului politica nu se depărtează prin aceste sincope de comunist nea Nicu obligatoriu afișat la închinat. la ceea ce oamenii așteaptă? Oare nu din orgoliu Prea ne sfințim cu funcții sus puse. Pe vremurile nici Papa nu cedează, nici Patriarhii nu votează apuse erau mai puțini mitropoliți și episcopi, ca toți creștinii să sărbătorească Paștile și acum, dacă tot scade populația, cașcavalul Crăciunul la aceeași dată? Cum ar fi logic și uman. trebuie reîmpărțit și, la două-trei județe, mai Istoricul și ziaristul contemporan Paul inventăm o funcție ca să avem cui da binețe. Johnson observa cum impulsurile orgolioase Prea ne place să fim băgați în seamă. Scuzați, anti-umane, care au stat la baza încercărilor era să aveți o scamă. seculariste moderne de a crea utopii politice Ne întrebăm logic și cu bun simț: ce-ar atee, au redus spiritualitatea la simple probleme zice Iisus despre aceste pompoase titulaturi de psihologie socială. Religia a mers în tandem omenești? El care nu accepta să i se spună nici cu politica. Iată ce scria: „Voința de putere a Învățătorule bun, căci numai Dumnezeu poate produs noi tipuri de Mesia, (mai întîi în fi bun. Ne întrebăm logic și cu bun simț, ce ar fi persoana dictatorilor din anii 1920 – 1930, apoi zis Iisus dacă i-ar fi decernat Lui asemenea prin superstatele comuniste și socialiste din anii titluri? Nu știm de ce, dar avem senzația că 1940 – 1990) dezinhibate de orice sancțiune îndemnul Său biblic „acela care va vrea să fie religioasă și cu un apetit nestăpînit de a mare între voi, să fie slujitorul vostru și acela controla omenirea… cu o lume fără busolă care va vrea să fie întîiul între voi, să vă fie rătăcită într-un univers relativist… aceasta vouă slugă” e eșuat în creștinismul actual. Nu avea să ducă la apariția gangsterilor pe scena știm de ce, dar avem senzația că la Dumnezeu politică.” (Paul Johnson, Timpuri Noi, p. 48.) sfințenia are altă măsură decît titlul pămîntesc. Eșecul creștinismului nu este decît o Că între părintele Cleopa, Arsenie (Boca și acțiune bine definită a ateismului politic, al Papacioc) ori Teofil și soborul preafericiților, acestor „gangsteri politicieni” care ne conduc în preaînalților și preasfințiților, Dumnezeu îi stil mafiot interesați doar de o lăcomie cosmică, alege pe primii. La fel ca oamenii. Chiar dacă la de averi fabuloase. Egoiști și interesați doar de liturghia ortodoxă s-a introdus de ceva vreme propria bunăstare, politicienii trăiesc în lumea obligativitatea să fie pomeniți nominal și cu lor atee în care totul este posibil și totul este voce tare (viii chiar de mai multe ori), toți permis. Ei pot lupta împotriva propriului lor patriarhii și toți mitropoliții. Să nu ne mirăm popor prin descreștinarea promovată sistematic. atunci că peste alți 2000 de ani, cînd lista va fi Ei trăiesc în ideea unei Noi Ordini Mondiale în mai substanțială, numai pomenirea lor va dura o care statul ca națiune ar fi bine să dispară, să fie jumătate de zi. Pesemne așa i-a fost revelată absorbit de noi formulări gen multinațional și Sfînta Liturghie vreunui preafericit, înalt și sfînt multiculturalitate. teolog contemporan, mai vrednic decît Ioan În martie 2015, Marea Curte a Curții Gură de Aur sau Vasile cel Mare. Ori pesemne Europene pentru drepturile omului de la Stras- că în realitatea spirituală toți mai marii sînt cam bourg a absolvit Italia acuzată de încălcarea mici și speră să dreagă busuiocul și să-și încerce drepturilor umane prin expunerea crucifixului în norocul încă din timpul vieții. sălile de școală. În acest proces intentat statului În realitatea contemporană, la nivel orga- italian de către o finlandeză, Italia a fost nizatoric, religia și-a făcut o grefă, o preschim- susținută de zece țări europene: Armenia, bare de sex, ceva, și seamănă tot mai mult cu Bulgaria, Cipru, Grecia, Lituania, Malta, San politica. Se aleg între ei, își împart funcțiile, Marino, Rusia, Monaco și România. Nici una teritoriile și privilegiile. Îi vedem destul de des dintre marile puteri europene (Anglia, Franța, pe mai marii noștri ierarhi sau politicieni Germania) nu a formulat o opinie cu privire la tolănindu-se în limuzine Mercedes, în vreun existența simbolurilor religioase creștine în Audi Q 7 sau alte mașinuțe de slugi. De-ți vine instituțiile educative. Însă problema e dacă să fugi de atîta modestie, să le faci donații. Nu această sentință punctuală confirmă eșecul speculații, de unde au, de ce au, de ce nu dau, de multiculturalismului european, înțeles ca mani- ce iau. Ca (d)efect, oamenii părăsesc calea cea festare spirituală. Sau nu. dreaptă. Este un eșec. Au inventat reforme

Mişcarea literară ♦ 157 Noi trăim, fără putință de tăgadă, în singuri. Merg pe ideea incontestabilă că mulți epoca aromelor identic naturale, a substitu- nu se spovedesc niciodată, nu se împărtășesc și enților, a prieteniilor „legate” pe rețelele tot îi iubește Dumnezeu. Sînt sănătoși și la sociale, sau a vieților trăite în ritm de pungă groși, au copii și nepoți, au ajuns pe la 70 telenovelă și de meciuri televizate, a E-urilor de ani fără să dea pe la popa cu bani. Au fost care dau gust artificial vieții. Surogatul e tot o torționari, au fost securiști, au fost pupincuriști formă de eșec. Pe scurt, trăim o viață care, în de partid, au ajuns ca Vișinescu sau Iliescu la multe dintre aspecte, de fapt imită adevărata peste 80 de ani cu pensie faină. Pe urmele lor, viață de creștin. Căutăm un fel de îndulcitor toți penalii din Parlament n-au nici o taină identic original, ignorînd în mod voit toate (d-apăi 7) în a fura, a se lăcomi invidioși, a preceptele ce ne învață fără putință de tăgadă că minți insidios. Și o duc bine mersi pe lumea nu există alternativă la bine, decît mai binele. asta. Iar creștinul practicant e lovit de vreo boală Că iubirea altruistă de semeni (nu iubirea ego- fatală sau vreo mașină de mafiot pe trecerea de istă de sine) este singura cale de supraviețuire a pietoni. E frustrant, chiar dacă, se zice, o s-o umanității. Și de mîntuire. Unii chiar cred în ducă bine pe lumea ailaltă. salvarea sufletelor noastre și lansează un S.O.S. Asta e taina existenței umane. Unii se spiritual: prin iubirea altruistă nu se poate face simt bine mințind și furînd, în politică intrînd, rău, nu poți să ucizi, să furi, să minți, să alții își găsesc liniștea în taina Maslului, unde invidiezi. Sîntem convinși că, dacă s-ar respecta oricine poate primi ungerea cu untdelemn pe jumătate Decalogul, lumea ar face un pas sfințit. Sau se regăsesc cînd se roagă la icoane, moral imens. Credem, ca și Einstein, că viața cînd ating moaște de sfinți. Sau cînd aprind o poate fi trăită ca o taină perpetuă. Alții cred, în lumînare în grabă însoțită de cîteva cruci schimb, că imoralitatea și amoralitatea sînt egale avangardiste, strîmbe și la nimereală... E un pas cu libertatea și normalitatea într-o lume fără nici bun oricum, căci la un moment dat, prin pronia un mister și fără nici o limitare tainică. Drept cerească, vor avea și revelația necesară. Dacă nu pentru care luptă pentru egalitatea în drepturi. E se vor abate de la drum, dacă nu vor eșua în fața o politică. Anticreștină. ispitelor infinite ale lumii, dacă Dumnezeu îi În fapt, statisticile lovesc serios în ideea îngăduie cu timpul... de creștin. Din cei aproximativ 80% creștini Diferența dintre cîștigători și învinși ortodocși din România, cîți să fie oare adevărați constă în modul în care privim eșecul. Învinșii practicanți? 10%? 20%? Restul? Mimează sau sînt pesimiști în ciuda titlurilor cu care se nici măcar nu participă în vreun fel la tainele împopoțonează și a averilor cu care defilează, ei bisericii. Se consideră creștini pentru că au fost văd doar ziua de azi, aplicînd principiul „trăiește botezați, cununați și înmormîntați de biserică. clipa”. Cred că Apocalipsa este semnul mesianic Cunosc și trăiesc prea puțin cele 7 taine fără de al unui eșec. Dar sfîrșitul lumii nu înseamnă și care viața unui adevărat creștin este un fals finalul ei. În viziunea creștină, atunci, ca într-o grosolan. Un kisch garnisit cu îndulcitori poveste maniheistă, Binele va învinge Răul. E identici naturali. greu de neînțeles de ce ateii și zmeii vor altă Spovedania, spre exemplu, presupune variantă, ce nu le convine, cîrcotași și sceptici și pocăință. Să te lupți cu o patimă e mai realiști. De aceea cîștigătorii acestei lumii greu, durează cam cît războiul de 100 de ani. sacralizate sînt optimiștii irealiști. Sînt creștinii E greu de acceptat de unii, așa că e mai bine trăitori care întrezăresc promisiunea celei de-a să se meargă la psiholog pe bani grei ca să doua veniri a lui Iisus Hristos, dar nu se consi- spună ce au pe suflet. E la modă, doar n-o să deră demni de a trăi acele timpuri mesianice. spună preotului duhovnic secretele lor. Doar Iar noi, noi ne luptăm cu propriile căderi, atîta mîndrie mai au și ei. Decît să se preocupe ca să răzbim oximoronic: „Cred, Doamne, ajută de Euharistie, care este „spre tămăduirea necredinței mele!” sufletului și a trupului”, unii creștini, dacă nu Eșecul nu este al creștinismului, este al merg la psiholog, au găsit altă formulă de a cere nostru personal, ca efect al mîndriei, egoului. vindecare și iertare de păcate: se roagă și se iartă

(Eseul lui N. Munteanu face parte din volumul Cronica eșecului, în curs de apariție la Editura Libris.)

158 ♦ Mişcarea literară

Învelitoarea de lumină

Olimpiu NUȘFELEAN

Vasile Luțai este preot paroh la Vișeu didactice”, cu ghilimele de rigoare, menite de Sus. Aici desfășoară o semnificativă activi- să-l inițieze pe cititor în taina creării lumii cu tate eclesiastică, implicîndu-se în activități ajutorul luminii. Aș zice că poemele de aici ar menite să facă biserica la care slujește mai îndrăzni să-l desfășoare pe cititor, sentimen- prezentă în comunitate. Concomitent, cum îi tal, de-a lungul unei călătorii în descifrarea stă bine, cred, unui preot, se ocupă și de unor taine ale Creatorului, care are lumina ca literatură. Scrie poezie și participă la diverse materie primă în manifestări culturale specifice acestei preocu- edificarea lumii, de pări. A publicat mai multe cărți de versuri. la stadiul de increat, Printre ele, și cîteva de haiku-uri. E interesant la condiția spiritua- că un preot – ortodox – se insinuează, prin lității transparente. creație, în spiritul altei culturi. Într-un fel sau Poeme (ample) pre- altul, o specie literară este și ea produsul unei cum Necreatul, Lu- culturi, care poartă, firește, și amprenta unei men, Energiile, La religii. Versul haiku-ului este superconcentrat, masă cu îngerii, Eu versul de inspirație „autohtonă”, în cazul fără de timp, Ființa părintelui Luțai, este… discursiv. Poate că în luminii, Vederea lu- acest demers poetic e și un discret gest minii, Lumina spi- ecumenic. Poezia apropie mai mult și mai rituală, (În)Vederea, ferm popoarele, prin culturile lor. Jucîndu-ne sfîrșind cu unul de puțin cu raționamentele, am putea spune că, mai mică întindere, dacă japonezii încorporează, sincretic, în Cortul, încearcă să-l trăirile lor spirituale, într-un procent totuși acopere pe cititor în mic, caracteristici din două religii importante, falduri de lumină cuvîntătoare, și face asta atît budismul și șintoismul, de ce nu ar putea și un prin viziuni cuprinzătoare cît și prin economia preot de la noi să urmeze un anumit proces de (mult extinsă a) poemului, cantonînd hibridare?... Dar nu e cazul acum să înaintăm subiectele mai ales în preajma Vechiului atît de departe cu logica. Revenind însă la Testament. Poetul înscenează principiile prin fireștile noastre oi – literare și autohtone – care increatul devine veșnicie stăpînită de vom reține faptul că părințele Luțai trăiește puterea Logosului, operînd, mai aproape de o într-un oraș unde și-a dus veacul regretatul poezie filosofică, cu concepte menite să Marian Ovidiu Tomi, un poet care, în deslușească esența lumii. În masa discursului perioada postdecembristă, a ajuns cu haiku- poetic apar inserții urile sale la un festival-concurs de gen din cu aspect aforistic, Lecturi Japonia, la invitația japonezilor. Întîlnirile lor categoric, precum amicale vor fi avut ca subiect de discuție și „Creația Sa toată/ de dinainte de-a o crea/ poezia japoneză, care ar fi putut stimula gîndită era.” E interesantă afirmarea luminii inspirația amîndurora. Dar părintele Luțai ca viață („Tocmai de aceea/ lumina viață era,/ rămîne totuși un poet inspirat de religia pe căci din viață/ ea pleca…”, afirmînd principiul care o slujește. luminii ca temelie, mai mult decît veșnicie în Volumul de versuri Revărsare de continuă devenire („…ea zidită a fost/ pe lumină (apărut la Editura Limes în 2016) ar capătul luminii,/ ce fostu-i-a temelie/ mai mult putea fi socotit o carte de psalmi, sau de decît veșnicie.”) De o atenție aparte ar trebui predici mai artistic orchestrate, sau de „poeme să beneficieze funcția numelui menit să

Mişcarea literară ♦ 159 activeze latența lumii, cuvîntul rostit avînd și-apoi s-o țeasă/ ca să ne facă nouă/ o-nveli- rolul de a pune lumea în mișcare, să o facă toare de lumină aleasă…” (același poem). lucrare: „Nume propriu neavînd (El, Creatorul Știut fiind „că-n Maramureșul nostru/ lumina- – n.n.),/ de aceea supraființa/ cu numele lucră- n tindă năștea”. Și mai știind „că omului nu i rilor o numim” (Necreatul). se cade/ să strice lumina/ și s-o arunce în Discursul poetic, conceptualizat și une- cale,/ pe unde toți pășesc,/ cu mic cu mare,/ și ori poate prea extins narativ, conțin pasaje nu iau seama/ la călcare…”. Înaintarea prin parabolice sugestive, așa cum se întîmplă în lumină se consumă în proximitatea morții, de Lumen, unde nașterea luminii e reprezentată care se ține cont printr-o inițiere făcută cu prin torsul fuiorului într-un timp imemorial. mare înțelepciune: „Că mama ne-a lămurit/ pe Amplasarea gestului în universul rural, cu drum cum trebuie pășit,/ ori de-i zi,/ ori de-i recuzita specifică menită să recupereze un noapte/ nu poți să te pui cu moarte!” Foarte spațiu primordial, trimite la manifestarea sugestivă este exprimarea izbînzii în respec- ingenuă a luminii, care gestionează manifes- tării legilor luminii. Rezultatul integrării în tările ființei. „…or, lumina/ necuprinsă de ritualul acesteia este evident: „Și cînd ne-am ceva stătea/ pe prispa de lîngă/ casa sa,/ sculat/ soarele era/ cît un vițel/de-abia fătat/ în torcînd albul fuior/ al tuturor timpurilor/ din pat”. Apoteotica lumină lucrătoare trezește veșnicia sa./ Fără de margini/ se întindea,/ lumea și o pune în mișcare, fapt sugerat foarte cum firul de cînepă/ pe rășchitor,/ din casă/ plastic de poet în La masă cu îngerii: „Îngerii pînă-n tindă,/ și din tîrnaț/ pînă-n grindă/ ca să așezați pe stele/ ca un țipăt/ stau înșirați/ cum mă lase/ să mă sui în pod/ să fur cîte-un mărgelele pe-o ață/ pe vînătul cer,/ spre cîrnaț/ și din nou să cobor/ pe-o coajă de lună/ dimineață,/ uitîndu-se unul la altul/ din înaltul/ pînă-n pridvor/ unde se scarmănă/ mîțele de ce-i înconjoară,/ cum apa ce curge pe scocul/ zor…” Vocabularul cules din limbajul popular ce-nvîrte piatra de moară,/ cum învîrtește nuanțează și credibilizează universul evocat. lumina/ cînd scrîșnește/ osia lumii/ cu inelul Lumina trăitoare se împarte în gesturi domes- înghețat/ al lunii ce ne privește/ din înalturile tice, diurne, simple, care toate sunt expresii și marginile/ cele ascunse/ ale lumii întinse/ ale vieții adevărate. Desfacerea luminii din dincolo de privire…”. Interesantă este și rela- increat capătă o nuanțare mai sugestivă în ția acesta dintre diurnul „trezit” și nocturnul toarcerea fuiorului de către mama, pasaj care înghețat, în înalturi neatinse de timp, de unde revelează poeticitatea creației părintelui descinde ființa ca să-și găsească rostul în Vasile Luțai: „Și iarăși pune mama/ caieru-n făptură. brîu,/ iar noi, copiii,/ curioși să auzim/ ce face În cele mai bune pagini, Vasile Luțai ea acolo,/ am întrebat-o,/ însă ea ne-a răspuns/ scoate în lumina scrisului o experiență religi- că toarce lumina/ ce-abia se zărea/ de după oasă profundă, pe baza căreia participă și el la oblonul/ de la geamlîc./ Mă tot uitam/ la fusul descifrarea misterului universal, într-un firesc cel magic,/ ce aduna pe el/ toate luminile gest de revelare a religiosului în realitatea stelelor/ din satul nostru,/ și cînd era greu de cotidiană. Discreta prezență a ruralului nu plin/ de-atîtea lumini/ ce le trezea țurgălăul/ face decît să autentifice întîlnirea cu izvoarele din susul-josului fusului,/ punea lumina lumii sacrului, care n-au cum să sece. În aceste acesteia/ pe toate rășchitoarele/ ce le avea-n mișcări ale Logosului sufletul nostru își casă,/ punîndu-le-n vîrtelniță/ și-apoi urzin- găsește încă întremarea. Realitatea sacră, în du-le/ pe toate clenciurile/ pereților dinafara evoluția ei în absolut, coboară mereu peste casei,/ că zicea ea/ că așa trebuie lăsată plina de răni realitate profană, ca să o vindece lumina/ de zi să-nnopteze afară,/ ca mîine s-o într-un mod continuu. Și astfel lumina luăm/ și pe urzoi s-o punem,/ ca răsmîine s-o primordială se așază peste sufletele noastre ca nevedim/ prin ițe și spată/ și s-o punem în o învelitoare salvatoare. teară/ pînă a naște Dumnezeu/ ziua iar,/

160 ♦ Mişcarea literară

Un altfel de Don Quijote

Camelia PANTAZI TUDOR

La începutul acestui an, am citit un omul, privit în legătură cu ceilalți, noțiunea de volum de poezie, Cu tine nemărginirea – omenie, de generozitate stând la baza filoso- Raport către Don Quijote (Editura Smart fiei confucianiste. Pentru el, datoria omului Publishing, 2017), în cuprinsul căruia unul este aceea de a lumina viața celorlalți, de a dintre coautori, Cosmin Neidoni, mărturisește trece prin propria existență cu seninătate și pe că își imaginează viața ca o pendulare între propriile picioare. două figuri, Don Quijote și Sancho Panza. Cartea dove- Omul, în opinia lui, are două chipuri – ale dește experiența de celebrelor personaje, iar dacă unul i-ar fi luat, viață a autorului, ar deveni un om mutilat. Să sperăm că mai analizată în detaliu, există oameni care cred în visuri, asemenea cu meticulozitatea și lui Don Quijote, luptând cu morile de vânt profunzimea care pentru susținerea unei idei, pentru apărarea decurg și din pregă- unor principii morale. Ei TREBUIE să existe! tirea sa în domeniul Sunt acei oameni frumoși despre care același filosofiei, pentru a autor scrie în recentul său volum, Viața la 40 extrage învățături de ani, apărut la editura Libris Editorial din necesare unora mai Brașov: „Ce frumoși sunt oamenii care cred în puțin capabili de a semeția unui vis având curajul donquijotesc aprofunda, de a înțe- de a se lua la trântă cu toate morile de vânt și lege, de a se înțe- care, având prieteni, un fel de scutieri ai lege. Nimic nu vrea speranței lor, extrag frumusețea vieții din să ascundă din toate substanța nevăzută a unei himere”. Cosmin cele asimilate, do- Neidoni demonstrează că încă mai crede în rind să fie de ajutor; astfel, concepe o listă cu Don Quijote, în Sancho Panza, în romantism, lecțiile învățate pe parcursul propriei vieți, în vise, în iubire. chiar un decalog al seninătății. În timpul parcurgerii volumului Viața la Cosmin Neidoni pledează, într-o formă 40 de ani am avut sentimentul că, de fapt, aproape poetică, pentru înțelegere între oa- citesc în sufletul autorului, că îi „văd” lumina, meni, pentru bunătate, pe care o consideră cea de unde provine cu siguranță curajul de a mai de preț calitate, definind omul cu adevărat elibera acele destăinuiri care, de multe ori, iau puternic. Nu crede în căsnicia perfectă, dar forma unor cugetări cu valoare aforistică. crede că, la un moment dat, aceasta presupune Poate că unii cititori vor avea obiecțiuni, răbdarea celor doi soți de a se regăsi și a se pentru că până la urmă în totul există o doză reinventa pe ei înșiși, de a se redescoperi unul de subiectivism, dar dacă vor pătrunde cu pe celălalt, cu blândețe, cu dăruire, iertând. atenție și maturitate în propriul interior vor fi „O mare dragoste se salvează pe sine, nevoiți să accepte impactul rândurilor scrise ieșind de sub capriciile nevoii de a triumfa, de Cosmin Neidoni. atunci când se transformă în prietenie, altfel e În volumul de eseuri Viața la 40 de ani, perisabilă.” autorul ne împărtășește credința sa în iubire, Sau: în iubirea de oameni, amintindu-ne de confu- „Prietenia este locul unde îți poți petre- cianiștii care situau în centrul gândirii lor ce, fără teamă, infinitul.”

Mişcarea literară ♦ 161 Volumul este o invitație de a trăi fru- întâlnite”, și se străduiește să răspundă la mos, de ne bucura de fiecare clipă, de a găsi întrebarea ce vor femeile. Înțelege infinita echilibrul și seninătatea, de a ne cunoaște pe putere a dragostei asupra lor, nevoia de a se noi înșine, de a iubi, de a ajuta oamenii, de a simți protejate, de a se simți în siguranță, de a visa și de a nu ne abandona visurile. Ne fi respectate. „O femeie frumoasă în mod îndeamnă să renunțăm la vanitate, să nu ne absolut nu există, dar știu că orice femeie lăsăm posedați de lucrurile pe care le avem, să poate radia atunci când este apreciată și găsim splendoarea vieții în cele mai simple admirată și înțeleg că, de la un anumit punct, activități, chiar și în simpla admirație a unui frumusețea unei femei are de a face și cu apus de soare. În opinia autorului, sensul vieții abilitatea bărbatului de a proiecta asupra ei un constă în bucuria de a-i întâlni pe cei dragi – nimb senin de echilibru, tandrețe și calm.” „edificiul nostru afectiv”, în bucuria de a trăi După ce „radiografiază” viața la simplu și în acord cu noi înșine. patruzeci de ani, iată concluzia la care ajunge, Parcurgând Viața la 40 de ani, bărbații în eseul intitulat Viața la 40 de ani: „În ciuda pot afla multe despre femei. Femeile știu deja! unei neliniști de ordine metafizică, în pofida Dar, cu siguranță, vor fi fericite să constate că aproape constantă a perplexităților de fiecare există un bărbat care le înțelege, le respectă și zi, îmi rămâne așezarea unei concluzii ferme – cunoaște secretul unei relații de durată între viața nu este o invitație la vals sau o promi- un bărbat și o femeie. Cosmin Neidoni își siune a fericirii, este, mai degrabă, arta de a ști exprimă cu multă sensibilitate și delicatețe să aștepți soarele, cu răbdare, în mijlocul celei părerea despre femeia la 30 de ani, la 40 de mai întunecate furtuni”. ani, iar concluzia care se desprinde este că Raportându-se la el însuși, mai precis la frumusețea femeii nu are legătură cu vârsta, că experiența sa de viață, și ținând cont de cunoș- viața ei poate începe oricând, iar toate acestea tințele dobândite pe parcurs, Cosmin Neidoni sunt în strânsă corelație cu iubirea. „O femeie, are generozitatea de a adăuga literaturii ro- atunci când se știe iubită, este, în pofida mâne pagini scrise cu măiestrie, cu deosebită fragilității ei și a tuturor slăbiciunilor, o sinceritate, într-o formă atrăgătoare, care au femeie puternică. Rațiunea de a fi a femeii forța de a emoționa cele mai insensibile su- este sentimentul că poate răspunde cu infinită flete. Nu rămâne decât să fie citite, pentru că dragoste, dragostei noastre.” așa cum scrie autorul – „Cărțile și călătoriile Autorul, aflat el însuși la 40 de ani, sunt cele mai frumoase moduri de a cunoaște declară că este, ca bărbat, „suma femeilor lumea și pe tine însuți”.

Laura Poantă, Cititor

162 ♦ Mişcarea literară

Iarăși Sibiul e „fruncea”

Cornel COTUȚIU

Mă refer la efectul pe care-l poate Ilie Moise deschide acest capitol, venind produce, în lumea etnologilor și a cititorului cu un plus de argumente pentru ceea ce, cu 10 de rând, apariția anuală a publicației Studii și ani în urmă (se împlineau 90 de ani de la cercetări de etnologie, a Institutului de nașterea ilustrului cărturar) considera că Cercetări Socio-Umane Sibiu. Pe coperta a Ovidiu Bîrlea este „Omul total al folcloristicii patra, referindu-se la ea, redacția o consideră românești”, iar din „buletin științific”; categorisirea aceasta finalul demersului editorială e modestă, când, în realitate, e un său omagial aflu de adevărat monument de faptă științifică, în pecetea pe care i-a episoade anuale. pus-o fratele său, Domnul prof. univ. dr. ILIE MOISE a monseniorul Octa- fost inițiatorul acestei publicații. Prima serie vian Bîrlea: „rege al (1978 – 1982) a cuprins patru tomuri. După folcloriștilor.” care a urmat un hiat de 8 ani, lesne de înțeles, Prof. univ. dr. ținând seama de climatul socio-politic al Ion Taloș, de la vremii; cum tot așa este ușor de relevant că Universitatea din seria nouă începe cu 1990 (tomul V) cu Koln, scrie despre apariție neîntreruptă până azi. Datorită prezența operei lui meticulozității redacției, în informație, am Ovidiu Bîrlea în putut să remarc faptul că ediția cea mai mari biblioteci ale „slabă” în pagini a fost cea de la debut, iar cea lumii, considerând că „ocupă locul cel mai mai consistentă a apărut în 2013, cu 470 de important” dintre folcloriștii români; lucrările pagini. sale găsindu-se mai cu seamă în Germania, Încă două aspecte, în acest preambul: Italia, Franța, Marea Britanie și SUA. membrii redacției sunt universitari sau Paginile intitulate Ovidiu Bîrlea, profil deținători ai distincției științifice de Doctor; epistolar, semnate de Prof. univ. dr. (E) periodicul se bucură de sprijinul financiar al Nicolae Constantinescu, de la Universitatea Consiliului Județean Sibiu, prin Centrul din București, vin ca un fel de preambul la Județean pentru Conservarea și Promovarea cele două grupaje de corespondență ce Culturii Tradiționale „Cindrelul – Junii” urmează, datorate universitarului clujean dr. Sibiu. Virgiliu Florea (căruia i-am fost un an Acum, tomul XXXI (2017) al anuarului student) și celei căreia, până în 1973, savantul Studii și cercetări etnologice dedică primele i se adresa cu „Stimată domnișoară” – Helga 87 de pagini memoriei, operei, eminentului Stein (de la Seminarul de Romanistică al cărturar și scriitor Ovidiu Bîrlea, de la Universității din Gottingen). nașterea căruia se împlineau 100 de ani (trecut În textul său, Virgiliu Florea face un fel la cele veșnice în 1990, la Cluj-Napoca). de crochiu al emulației culturale din Clujul antedecembrist, unde întâlnesc nume dragi

Mişcarea literară ♦ 163 mie, precum: Ion Vlad, Ion Taloș, Nicolae Mai sunt, în acest tom, și alte episoade Bot, Ion Cuceu, personalități de referință în epistoliere. Ana Grama meditează pe seama acest domeniu al etnologiei; invocarea lor e corespondenței „Ion Mușlea. Schimburi epis- firească, deoarece Ovidiu Bîrlea a avut relații tolare cu respondenții la chestionarele Arhivei permanente cu orașul de pe Someș. Despre de Folclor a Academiei Române”. Cosmina spiritul „extraștiințific” al cărturarului în Timoce-Mocanu face comentarii „la un discuție, V. Florea observa că „Ovidiu Bîrlea epistolar fragmentar Ion Mușlea și George era, pe alocuri, obiect al propriei persiflări, se Vâslan”. Sau Ioan Popa își împărtășește definea «biet regățean», când, de fapt, a fost și câteva impresii pe seama corespondenței a rămas un ardelean neaoș, de rară ținută și Ovidiu Bârlea – Doina Blaga. valoare, rătăcit în tumult bucureștean.” Deopotrivă, sunt evocate, aniversate și Impresionante sunt cele 40 de pagini ale alte personalități din domeniul acesta: Amalia revistei ce cuprind corespondența Ovidiu Pavelescu, Paul Niedermaier, folcloristul și Bîrlea – Helga Stein pe parcursul a 14 ani, etnomuzicologul arădean Ioan T. Florea, fol- 1960 – 1974 (42 de epistole). cloristul finlandez Antti Amatus Aarne, bra- Grupajul este organizat de însăși cerce- vul filolog, etnograful și folcloristul Grigore tătoarea germană, precedat de un fel de note Moldovan (chiar și rector al universității de drum, impresii, privitoare la colaborarea clujene, pe timpul… „duiosului” dualism aus- dintre cei doi, text intitulat (și ilustrat foto) În tro-ungar). vizită la Mogoș (localitatea din Munții Apu- În bogatul capitol Folclor – Etnologie – seni, unde a văzut lumina lumii cel evocat). Antropologie, tematica studiilor este tentantă. Desigur că cercetătorul culege de aici Spre edificare, câteva: ceea ce îl interesează (ineditul) în domeniul * Concepte, metode, principii de vali- etnologic sau în cel al omului Ovidiu Bîrlea. dare în cercetarea etnologică. Pe mine – „laicul”, mărturisesc că m-a intere- * Zânele sorții: cult, narațiune și spec- sat tocmai latura epistolară cu secvențele nara- tacol. tive, chiar lirice, din actele acestea reciproce * Importanța artei olarului în devenirea de comunicare. De altfel, Virgiliu Florea chiar unui meșteșug. remarca: „În ciuda sobrietății sale de adevărat * Simboluri străvechi în ornamentica om de știință, Ovidiu Bîrlea își dezvăluia, și în arhitecturală a bisericilor de lemn hunedorene. scrisori, înclinația sa funciară spre haz, ironie * Despre noroc și căutarea șansei. și chiar autoironie.” În ce mă privește, pân- * Practici de ușurare a morții. ș.a. deam, suspectam, în timpul lecturii, eventu- Rigoarea științific – editorială este apoi alele puseuri ambigui, afectuoase, între tânăra completată de cele 10 cronici la cărți din universitară și bărbatul la vârsta certei împli- domeniul etnologic, apărute în perioada 2013 niri psihosomatice. (Mde! Helga era… mai – 2017. feminină.) De pildă, nu oricui, deschizi un De asemenea, dar nu în ultimul rând, P.S. pentru știrea: „După întoarcere, am este de remarcat calitatea imprimării, datorată dormit două zile.” Sau: „Ce noroc că mai profesionalismului Editurii Astra Museum, există recepții, altfel ar fi trebuit să vă scol la Sibiu și Tipografiei Honterus. miezul nopții din pat, să ajung iarăși în Prin urmare, „Vivat! Crescat! Floreat! posesia „soacrei mele iubite”.

164 ♦ Mişcarea literară

Lupta mea. Cartea a patra: Dansând în întuneric, încă un roman de Karl Ove Knausgård

Virgil RAȚIU

Cea de a patra carte: Dansând în întu- cu două etaje. Directorul școlii era Richard, de neric, de norvegianul Karl Ove Knausgård, vârstă medie, foarte amabil. Programul la este, la rându-i, parte din saga de șase volume, clase pe care îl primi i se păru foarte lejer. În după cum am mai notat, însumând toate peste școală funcționau grupe de elevi. Elevi de 3500 de pagini scrise și publicate între 2009 și clasele I și III, de clasele IV- VI și VII-VIII. 2011, roman autobiografic cu titlul unic Lupta Dar nu întotdeauna mea (Min Kamp). era astfel, grupele se Volumul este povestea (mare povestitor formau în funcție de este K.O.K.!) intrării în maturitate a programul școlar al naratorului, o amănunțită privire în oglindă a anului respectiv. El figurii liceanului proaspăt absolvent, care apoi preda limba norve- a optat să devină undeva în Nordul Norvegiei, giană (pe care a pre- profesor suplinitor. Mai exact spus, Karl Ove ferat-o din gimna- a plecat din orașul Kristiansand la Școala ziu), matematică, Generală din Håfjord, un mic orășel unitar engleză, istorie, ge- așezat într-un fiord, dezlegându-se pentru ografie. Era profesor totdeauna de umbra aridă și scorțoasă a tatălui la elevi de toate său, care tocmai divorțase de soția sa. Fratele vârstele. Tot atunci lui, Yngve, mai mare cu doi ani, a părăsit își făcuse propriul familia Knausgård înainte de a termina liceul, plan de muncă, să în ciuda opoziției bătrânului, care, de ciudă, la scrie proză, desigur, despărțire, nu i-a dat nici măcar o coroană de povestiri, nuvele, cheltuială. Despărțirea fiului de tată a fost încercând să atace romanul. La ziarul local, brutală și de neuitat. Tânărul s-a stabilit la unul regional, se angajase să scrie cronici Bergen. Familia lui Ove s-a destrămat. Tatăl a muzicale. Cel mai important și relaxant lucru plecat de acasă cu noua lui prietenă, Unni. pentru el era muzica în sine. Știa pe dinafară După aceasta, mama celor doi tineri a vândut zeci de trupe muzicale din Europa și America, casa și s-a mutat în Førde. știa melodii pe de rost, îți înșira, dacă aveai La terminarea liceului, Ove hotărâse să nevoie, zeci de nu se înscrie la universitate. Să fie profesor mărci de automo- Cartea străină suplinitor i s-a părut cea mai bună soluție. bile, de motociclete, Astfel a ajuns în Håfjord. În sfârșit era liber. de bărci, și nenumărate mărci de treninguri și Putea să facă tot ce dorește, nimeni nu avea blugi. Peste toate aceste, în Ove fierbea un să-i pună opreliști, și se gândise imediat la sânge tânăr, clocotitor, trăind iubiri imaginare fete. Încă pe autobusul care îl ducea spre nord, de-a valma. Dar, chiar locuind departe în spre locul de muncă puse ochii pe o tânără Norvegia, frica de tatăl său încă nu dispăruse. atrăgătoare. Mă rog, așa i se părea lui, tână- Îl visa noaptea. Visa tot felul de aiureli și, rului. La coborârea din bus îl așteptase admi- demult deja, începuse să ejaculeze în somn, nistratorul Korneliussen care l-a condus la întâmplări care îl scoteau din minți, pentru că noua sa locuință, situată la parterul unei case numai asta nu dorea. Seara, în drum spre casă,

Mişcarea literară ♦ 165 își cumpăra alcool, bere sau vin, punea la înghițit în sec și am mângâiat-o în sus și în maximum volumul la boxe și dansa singur, jos, în sus și jos. pierdut. La sfârșit de săptămână participa la ̶ Ah, ce bine e! a murmurat. petreceri cu prietenii, dar ochii lui se fixau Nu știu cât timp am mângâiat-o, poate numai asupra tinerelor, care mai de care. Ove câteva minute, dar trebuia să mă opresc dacă era veșnic îndrăgostit. Obsesiile de-a avea pe voiam să nu o iau razna cu totul.” cineva, de a scăpa de virginitate, au fost Altădată: finalizate de puține ori, ba mai mult, ratate, „...Mi-am smuls și eu pantalonii, mi-am creându-i o stare de inapt, de etern neîmplinit. dar repede jos puloverul și m-am suit pe ea, Sub presiunea unor astfel de întâmplări, cel simțindu-i pielea lipită de a mea, era minunat mai des, la petreceri se îmbăta, iar a doua zi de moale, m-am împins în ea, m-am frecat de nu-și mai amintea ce făcuse. Îi povesteau ea, și apoi, o, nu, la naiba, nu se poate așa prietenii, râzând de el, ori reproșându-i cine ceva, nu acum! Nu acum! știe ce gest necugetat ori vorbă nesocotită. Și Dar a fost. Un zvâcnet, un spasm și s-a tot dimineața, împotriva propriilor imbolduri terminat. leneșe, se așeza la masa de scris. Și știa că Am rămas stană de piatră. scrie bine. Scrisul îi dădea satisfacții. Și din – Ce s-a întâmplat?...” nou obsesiile sexuale. La școală preda orele Dacă ar fi reușit să iasă din cameră relaxat, depășind constatările celor ce îl neobservat, să arunce un pahar de suc peste înconjurau că pare un profesor prea tânăr, abia pata de spermă din chiloți... Însă clipa magică format, adesea stângaci. Astfel, amintirile lui dispăruse, ratase șansa. Karl Ove curg firesc, bine îmbinate în Abia la finalul cărții dobândește „victo- întreaga structură narativă a cărții. „El, chiar ria”, își învinge obsesia, fiind pe deplin satis- el, a spus cândva mama lui, care nu e în stare făcut. Era la final de an școlar, într-o excursie să vadă și pe alții în jur.” cu prietenii. O cunoscuse pe Vilde. Acolo se Într-o zi primise vizita unei tinere: iubiră, într-un cort, după o primă încercare „Stăteam perfect nemișcați, doar respi- aproape ratată, lui părându-i-se jenantă. Nu și rațiile ni se auzeau, scrie Karl Ove Knausgård. fetei. Reluările l-au ridicat în al nouălea cer. – Dormi? m-a întrebat după o vreme. În sfârșit se cufundase în iubirea împlinită – Nu. trupește! – Vrei să mă mângâi puțin pe spate? E După excursie, Karl Ove se întoarce la așa de bine! Bergen. La scurt timp reușește la Academie. – Da, i-am zis. Începe o altă viață, un alt roman. A dat plapuma la o parte și și-a tras tricoul sus ca să aibă spatele dezgolit. Am

Laura Poantă, Cai 10 166 ♦ Mişcarea literară

PROLEGOMENE pentru o poetică a spațiului literar rebrenian

Iacob NAROȘ

După tripticul de scrisori închinate lui Cluj-Napoca, 2011. La Rebreanu, abordarea Rebreanu (Scrisori despre Liviu Rebreanu, analitică a spațiului de către critica literară vol. I, Ed. Ardealul, Tg. Mureș, 2007; Scrisori rămâne deficitară, după mărturisirea scriito- despre Liviu Rebreanu, vol. II, Proza scurtă, rului, un roman nu se poate scrie fără o orga- Ed. Almarom, Rm. Vâlcea, 2013 și Scrisori nizare prealabilă a materialului care nu poate despre Liviu Rebreanu, vol. III, Ed. Samuel, fi lăsată la voia întâmplării (Mărturisiri). În Mediaș, 2014), iată o nouă carte despre toate romanele sale, Rebreanu acordă atenția Rebreanu ce aparține lui Ionel Popa, profesor cuvenită, încă din manuscrise, prin schițe din Mediaș, intitulată Spațiul în opera lui topografice sau ale unor obiecte (harta satului Liviu Rebreanu, apărută la Ed. Limes, 2017, Pripas, desenul casei lui Ion, planul casei Colecția „Eseuri”, coord. Ștefan Borbely, familiei Rosmarin din Jar, casa crimei din coperta Dinu Virgil, cu o dedicație de suflet Ciuleandra sau reperele spațiale ale orașului potrivită cu tema de cercetare, „Lui Niculae Pitești din Amândoi), iar în Caiete avem liste Gheran”. O scurtă prefață ce aparține cu toponime sau cu nume de persoane și autorului ne deschide câteva perspective clare locuri. Spațiul literar rebrenian, după Ionel asupra noțiunii de spațiu în opera literară. Din Popa, cuprinde atât pe cel fizic (exterior și punct de vedere conceptual, spațiul literar este interior), cât și cel meta-fizic (hora, nunta, destul de complex prin corelațiile pe care le ceremonia religioasă etc.), iar în unele cazuri stabilește cu componentele textului (narațiune, și motivul literar. Toate aceste considerații timp, personaje). O posibilă tipologie a sunt văzute de Ionel Popa ca „prolegomene” spațiului literar ar putea cuprinde următoarele: pentru o posibilă „poetică a spațiului rebre- spațiu deschis/închis, habitat ori intim. Pe nian.” scurt, spațiul este un element de organizare, În Note despre spațiul literar din câteva semnificare și propulsare a discursului epic. proze scurte considerate exemplare, după Scriitorul este cel care-i găsește un loc și un succinta orientare în teoria spațiului literar, rost în scenariul epic. Pentru ca un spațiu real Ionel Popa vine în acest prim capitol cu să se metamorfozeze în unul ficțional este exemplificări concrete din câteva proze scurte nevoie de conexiuni morfo-sintactice și ale lui Rebreanu. În primul rând, e vorba de semantic-stilistice. Elemente de teorie literară Răfuiala, unde se asupra acestui termen de spațiu sunt puține în configurează un spa- Caietele Liviu literatura română, avem câteva preocupări la: țiu închis, un interior Rebreanu Valeriu Cristea, Spațiul în literatură – forme de casă încremenit și semnificații, C. R., Buc., 1991; Alina Pam- (lavița, masa, ochiul de fereastră cu figuri de fil, Spațialitate și temporalitate, eseuri despre gheață „ca niște visuri urâte.”) Toma Lotru își romanul românesc interbelic, Ed. Dacopress, studiază nevasta într-o stare tensionată, în Cluj-Napoca, 1993; Mihaela Maria, Tablou și corelație cu ceea ce vede pe ochiul de acțiune. Descrierea în proza românească, Ed. fereastră înghețat. El nu are puteri depline Universității din Buc., 2005; Ionuț Mihai, asupra Rafilei, pe care-a cumpărat-o, mai ales Geografii semnificative. Spațiul în proza că ea și-a dăruit iubirea lui Tănase Ursu. scurtă a lui Mircea Nedelciu, Ed. Limes, Urmează un alt spațiu închis, cel al unei nunți,

Mişcarea literară ♦ 167 unde participă toți trei, iar în capitolul trei, Herdelea provocându-și destinul. Apostol asistăm la întoarcerea acasă a protagoniștilor Bologa are și el răscrucile lui: locul unde e pe un drum, de data aceasta un spațiu deschis. executat Svoboda, popota, casa părintească. În De reținut faptul că natura face comuniune cu Ciuleandra drumul se oprește la Vărzari, apoi sufletul personajului (norii, vântul, creanga ajunge la camera crimei și celula din sana- ruptă a unui plop) printr-o tehnică expresi- toriu. Interesante sunt drumurile lui Ion și ale onistă. Anei, al lui George, care, din punct de vedere Acțiunea prozei Nevasta are loc într-un fizic, sunt scurte, dar pe plan psihic sunt lungi, spațiu închis, cel al morții, femeia își bocește la fel ca și cele ale lui Apostol, Horia, Petre bărbatul, dar și „viața de bolovan”, aluzie la Petre, Toma Pahonțu, Puiu Faranga sau Liana numele acestuia, de care a avut parte într-un Rosmarin. Un loc aparte îl ocupă drumul în mod existențialist. În loc să fie un spațiu al romanul Adam și Eva, unde spațiul e construit fericirii, odaia e unul al agoniei și al durerii. cu mare abilitate, e vorba de „drumul mare al Între cele două spații, cel exterior și cel iubirii.” Hora din Ion și Ciuleandra este interior, adică spațiul iubirii, se întrevede un văzută în acest studiu ca un spațiu sub formă substrat filozofico-moral pregnant. Hora de cerc din care nu se poate ieși. În romanele morții are ca spațiu – războiul, mai întâi, Crăișorul Horia și Răscoala, hora primește asistăm într-un spațiu închis, vagonul, la conotații social-politice. Sunt analizate și alte spaimele lui Ion Haramu, la care se adaugă componente ale spațiului cum sunt: casa (a imagini auditive din exterior (trenul, soldații, învățătorului Herdelea, a lui Alexandru Pop- oile, câmpia) într-un câmp vizual amestecat. Glanetașu, a lui Toma Bulbuc). În Pădurea Frontul va fi spațiul fugii de moarte descris în spânzuraților, Apostol trece prin diverse case: nuanțe expresioniste. În Ițic Ștrul, dezertor odăița de elev, biblioteca, popota ofițerilor, orice spațiu are un drum cu o anume direcție salonul de spital, casa părintească, chioșcul și un anumit ritm. Problematica acestei proze unde este închis înainte de execuție. În e războiul și stările psiho-morale ale perso- Ciuleandra întâlnim camera crimei și celula, najelor, dar și frica ancestrală. Avem de-a face spațiul interior este prezent prin relațiile cu un spațiu tragic dominat de tăcere, închis, amicale și de conștiință. Drumul Mădălinei prin care trece drumul celor doi protagoniști. este unul tragic, cel al dezrădăcinării și înstră- La limita de sus e cerul mohorât, iar la limita inării, spre moarte, ea merge pe un drum al de jos – războiul. Pe acest drum, frica provo- tăcerii. În Adam și Eva, pe lângă drumul cată de război se întâlnește cu cea stârnită de iubirii este și cel al amneziei, al celor șapte necunoaștere și, de aici, se ajunge la frica existențe anterioare, dar și un spațiu al teoriei ontologică. Imaginea spânzurătorii, spune filosofico-teosofice a lui Tudor Aleman. În criticul, e „strigătul expresionist de acuzare.” Răscoala predomină satul și Parlamentul, Toposuri și obiectele lor în romane – două spații cu lumi paralele și sensuri opuse. cel de-al doilea capitol precizează că spațiile Avem conacul cel vechi al lui Miron Iuga și literare în romanele lui Rebreanu sunt „castelul” lui Grigore Iuga, la fel și biserica e prezentate de critic într-o ordine aleatorie, mai în opoziție cu cârciuma, tribunalul și gara sunt întâi drumul cu înțelesuri și raportări la repere ale unor dezbateri politice. biografia lui Rebreanu (cel spre Maieru, satul Câteva concluzii – alt capitol – sinte- copilăriei, dar și celelalte drumuri spre tizează cele demonstrate până acum. O primă capitală). Avem de-a face cu variante ale concluzie ar fi: organicitatea operei rebreniene peregrinării (șosea, uliță, cărare, potecă), pe se realizează și prin spațiul literar, întunericul care personajele se lasă încercate după cum le și lumina apar ca forțe materiale ale acestui dictează propriul destin. La răscruci de spațiu. Se constată că romanele lui Rebreanu drumuri, personajul rebrenian o poate lua se deschid cu prezentarea unui spațiu cheie înspre tragic sau dramatic. Astfel că Ion trece care ne introduce și ne scoate din acțiune. De pe la horă, pământuri, cârciumă, casa Anei, pe asemenea, opera literară își pierde caracterul la tribunal și notar, la biserică, la familia geografic, descrierile sunt topografice, locu-

168 ♦ Mişcarea literară rile devin generice, iar descrierea se Rebreanu: Liviu Rebreanu – cronicar dra- narativizează. Ca atare, spațiile sunt puse într- matic (p. 83-110); Problema națională în o relație de simetrie, opoziție sau de succe- romanul Ion (p. 111-130); Răscoala – note de siune, lumea e cea „dinăuntru”, cea „dinafară” lectură; Lauda țăranului român; Metropole; și „veșnicia.” De subliniat că se deschid și alte Despre generalul Karg; Din scrisorile despre direcții colaterale temei, cum ar fi: relația spa- Rebreanu – fața încă nevăzută a scriitorului; țiu-timp, tehnica descripției și relația spațiului Corpusul epistolar rebrenian. Avem și un rebrenian cu inconștientul scriitorului (vezi capitol de Bibliografie generală consistentă. p. 41). În încheiere, rămâne de salutat această nouă Cartea de față are și un caracter pragma- incursiune a lui Ionel Popa în opera lui tic prin capitolul Comentarii de texte din Rebreanu precum și ideile novatoare romanele Ion (Drumul, La cârciumă, La cosit) prezentate. De adăugat faptul că autorul este și din Pădurea spânzuraților („De la clopot… membru colaborator al Asociației Scriitorilor la cupolă”, Popota – Glasurile din umbra de Limbă Română din Quebec, remarcându-se conștiințe, „Testamentul Tatălui către Fiu”). ca un bun eseist și prin recentul volum (III), Studii tematice se intitulează capitolul intitulat Recitiri din Literatura Română, 2017. final, care cuprinde și alte studii despre

Laura Poantă, Minima Commedia 03

Mişcarea literară ♦ 169

Eugen BARZ

Uleiul de candelă ca într-o fotografie, deasupra capului meu De bună seamă candela luminează un pântec de prunc. de deasupra capului meu e un pântec de femeie cu ochii pironind oglinda Culegător de memorii în care își va aranja pletele, un regat pentru un pieptene va striga Pe pat de rugină, fugind cu piticul de neon. în așternut cu resturi de zid surpat Urca-voi în trenul și animale bolnave, condus de girafe cu picioare și gâturi mâinile mele zac în voia lui Dumnezeu, ca paharele de vin, caut uleiul de candelă printre pomi sângele nu mai vrea să urce prin ele, învârtind disperat coroanele lor venele devin sterpe ca ugerul bivoliței ca pe niște mori de vânt, bătrâne. nici dublura universului, Peste ochii mei un abur alb se așază nici freamătul buzelor mele dinspre tristețe încoace, nu vor putea găsi sticluța cu fundă, doar viitorul va mărturisi „I LOVE OIL”, ce am îndreptat morile salvării naționale când nu am mai vrut să spânzur sunt conduse de păzitorul uniformelor, emoții luate cu împrumut de la voi. el va pipăi țipătul străveziu al dorinței mele. Am avut la îndemână aripi Fac semne cu batista albă, care au crescut fără încetare – nu mă mai tem de batjocura steaguri adăugate la geamuri inspectorului cu vipușcă, ca fotografiile Dulcineei, spun fiilor acestui regat în urechi am zdrobit vocile să arunce cu ocări care înspăimântau omenirea, nu am lăsat întreagă Poeți români decât liniștea mortului din sicriu cu lumânarea aprinsă în mână în spațiul iberic și bunăvoința trubadurilor sub măslini cu degetele înmuiate asupra piticilor de neon pe strune. care petrec Iată îmi pun grumazul chezaș pentru ei – cu desfrânatele orașului, culegător de memorii precum gazelele fug de mine voi căuta în fiecare dimineață ca de un groaznic ucigaș cu barbă, câte o moară de vânt, frica lor poate fi comparată cu a vrăbiilor. să o dăruiesc zilei Sticlă și neon se prind pe cămașa mea ofrandă.

170 ♦ Mişcarea literară Don Quijote sau Cervantes? fără oprire, pierd raiul în mlaștină, Ochii noștri s-au subțiat când au văzut ca o sămânță de măr în celofan. ceea ce nu se poate spune, Din carnea mea pietre și sperietori scriu despre urlet, dorințele noastre sună fără înțeles, frământ aluatul lui în oglindă, totul e deșertăciune, Dulcineea nu va mai putea glăsui zice Eclesiastul. cu limba ei otrăvită, Vezică de porc umflată, precum ceasul lui Dali se va scurge îngerul negru sub masă. e gata să plesnească, o lumânare aprinsă trezește duminicile din curți, Răzvrătire ne scurgem printre crăpăturile pământului într-o memorie falsă, Printre coastele mele nu mai suntem persoane, se răzvrătesc îngerii, ci idei. nu mai pot fi cuprinși de piele, curg albi din mine ca laptele, Memoria din oglindă grumazul îmi amorțește pe marginea subțire a unui pumnal, De pe dunga paharului întreb ar vrea să se odihnească despre memoria acestei oglinzi, lângă flacăra unei lumânări grăbite, coasta ei dănțuiește ca șerpele la soare.

Gabi NAN

Căutare de nu mint c-am iubit când jucam șotronul peste umbra amară. Mi-au spus că sunt un om fericit, Câinii se-ascundeau de furtună-n priviri de copil. că moartea din zori nu este reală, Timpul dansa peste zâmbetul tău, iar îngerii calzi au crezut că glumesc, să culeagă toți fragii ce nu-ncap în minciună, când le-am spus despre noi sub noaptea polară. Și mi-au spus că-s frustrat, un copil ne-mplinit, Am cules flăcări din cireșii vânduți, când le-am spus că mă dor, din castele, lumini curbate de blazoane solare. toate brațele moarte ce-ntindem spre lună. Dar mi-au spus că-s miop și puțin depresiv,

Mişcarea literară ♦ 171 Glas de rugă Ca o copilă ce probează păcatul ascunzi gingaș țigara. Rugăciune muiată-n soare, Cămașa roșie brodată rar Spune-i Domnului meu cât mă doare! îți dă un aer de burgheză fără zestre. Spune-i Domnului că-s departe, Strângi dorințele într-una singură... Rugăciune muiată-n fapte! Lupți cu răspunsurile la scaunul gol, Rugăciune muiată-n miere, ce ocolești cu privirea. Spune-i Domnului meu c-aș vrea, dar n-am Așteptarea îți apasă buzele pasional. putere! Privirea-ți albastră derutează bețivii. Și mai spune-i Domnului ce sunt eu, Mă cauți în mulțime... Rugăciune coaptă-n curcubeu! Nu sunt nici în zâmbetul ce-ți lipsește, Spune-i Domnului meu că-s de vină, nici în senzațiile vinului, Rugăciune muiată-n morfină!! din care n-ai băut încă. Rugăciune muiată-n must, Dar mă sorbi Spune-i Domnului meu c-aș vrea să-l gust!!! picătură cu picătură, Spune-i Domnului că știu de ce n-a venit, cum viața-și soarbe blestemul. Rugăciune cu glasul vopsit! Printre umbre trece o tăcere imensă. Și mai spune-i că eu am de toate, Rugăciune muiată-n dreptate! Spune-i Domnului că știu tot despre El, Moarte Rugăciune cu glas căldicel!!! Iar de cine plânge pe-afară nu știu, Tăcerea reginei diluată-n propria miere, Rugăciune muiată-n pustiu! m-apasă ca o cruce fără îngeri. Spune Domnului că nu sunt actor, Urme ale nimănui la sud și la nord. Rugăciune de predicator!! Dumnezeul meu moare și n-am putere Rugăciune cu glasul ca mine, să-l mântui. Spune-i Domnului meu că sunt bine! L-aș înmormânta-n vaccinul iubirii, Rugăciune muiată în sânge, sau în carcasa visului spart, Spune-i Domnului meu că știu de ce plânge! de n-ar fii tăcerea aceasta mormântul regal. Spune Domnului că banii mă strigă mereu, Picură secunde precum stele-n golul, Rugăciune cu glas de ateu!!! unde sufletul meu pescuiește. Rugăciune scrobită în zahăr, Dumnezeul meu moare, Spune celui sfânt c-am să-l apăr!! îngheață fântâna deșertului, Spune Domnului că am ipad, nu există durere să-i poat-acoperi tăcerea. Și sunt multe minuni pe pământ, Infinitul locuiește-n vidul său propriu. Rugăciune muiată-n mormânt! Ninge cu plumb peste surâsul proaspăt Rugăciune ca grâul cu bob, și peste planetele ce-au visat înverzirea. Spune Domnului meu că sunt rob!! Dumnezeul meu moare și nu-i prejudecată Spune celui ce-a murit pe lemn, să-l poată salva. C-am lovit, rugăciune cu untdelemn!!! Răsăritul Lui e-o boală a ochilor mei, Rugăciune decojită de smalț, frumusețea unei cutii goale. Spune-i Domnului meu că-s în lanț!!!! Rămân târgoveții nemuririi să măture Cere Domnului meu puțin har, plumbul... Rugăciune cu glas de tâlhar!! Cum înveninează fumul acesta ce din sufletse- nalță, sărutul în gol, Madeleine curcubeul cu ambele capete sprijinite-n pământ! Cum se-ntoarce strigătul mânjit de gol, Pari tot mai puternică ca o vibrare-n îngheț, în capcana propriului vis. o cârjă de sticlă-mpușcată!

172 ♦ Mişcarea literară Dumnezeul meu moare și nu plânge nici un ce ne-a unit, sfânt. acum că suntem liberi și sănătoși. E grindină-n ochii mielului prim. Dacă vei schimba vreodată orarul sau cheia, Vecinicia nu-ncape în fructe. lasă-mi o scrisoare pe masă, În tăcerea aceasta fiarele-au mirosit sânge. nu mă suna, Dumnezeul meu moare, destul că nu-ți pot uita vocea cântându-mi cum de ne pot minți florile? dimineața… Rămâi! Nu-i totuși nevoie să pleci. O scrisoare pe masă

După tot ce-a fost săptămâna trecută, Promisiune nu-i totuși nevoie să pleci, este loc și fără să-mpărțim dormitorul. O să cresc mare, Putem plăti un grădinar să iubească florile, i-am șoptit mamei mele căzută sub povară, iar aparatul de radio va vorbi-n locul nostru. și sărutul ghioceilor înfiora zăpada. Voi folosi bucătăria doar o oră pe zi O să cresc mare, și-am s-ascund apoi scaunul, mi-a șoptit ulmul când i-am rupt brațele, nu cumva din rutină să m-aștepți. și mă durea albastru a cerului spărtură. Pe terasă, O să cresc mare, o să aibă grijă vântul să-ți despletească părul, mi-am zis când m-am îndrăgostit de timpuriu, când vei privi-ncântată apusul. și m-am ascuns în susurul, Filmele romantice vor avea ele grijă unde furnicile sfințeau fructul mușcat. să ne consume reflexul surâsului, O să cresc mare, iar ora aceea pe care-o petreceam demodat, i-a șoptit umbra, soarelui, cuprinzându-mi privindu-ne în ochi... zilele, Ce stupizi... și ceața apăsa peste gradină. probabil că ora aceea n-o putem înlocui. Când temnița lacrimilor se deschide: O să suporți atât, „o să cresc mare” un sorb amar când îți vor sosi părinții. ascultă mama ecoul, sub răcoarea ulmului... Știu că-i dureros să mimezi boala-aceasta

Nuţa CRĂCIUN

cântec de așteptare stă în podul cu vechituri din acele clipe nu a mai rămas nimic nu mai împărțim de mult aceeași noapte decât un cântec prelung jumătatea mea de lună de lebădă (pe care mi-ai dăruit-o cândva)

Mişcarea literară ♦ 173 iarna asta a venit prea devreme dau la o parte anii trăiți în zadar și visul e acolo diminețile mele poartă acum și sărutul cu care îmi ademeneai clipa rătăcită o lacrimă rece pe obraz veșnicia lui se repetă ca o magie de bună visul cu floarea de cireș se usucă și el calitate nu mai sare din creangă în creangă ca o veveriță zglobie încep iar lecția de zbor cândva tu erai zborul meu să așteptăm iubitule încă mai ard tăciunii uitării iubirea poate reveni oricând până atunci să amanetăm sărutările aerul nopții e prea ascuțit ca să pot plânge sau cuvintele de-mprumut înalț zmeie de hârtie din visele neterminate sau să ucidem spaima important este să știi când să evadezi din din cântecul lebedei tristețe îmi spun și mă scutur de gânduri ca de o ploaie mocănească ce-mi ține pe loc inima tăcând pe cuvinte moartea nu e definitivă așa cum credeam să taci să lași zborul doar o lungă uitare nimic altceva să se facă înger apoi să-l închizi în tine pustiu de toamnă să nu-i amintești niciodată iubirii de moarte vorbesc în gând cu mama despre ziua și nici rugăciunii în care o să ne revedem despre îngerul care vine să visezi noaptea să-mi mângâie visul să atingi visul cu mâna despre înfrângeri și despre nașteri visele nu mint deși nu așa se măsoară timpul îmi spune ea să taci până când mâini nevăzute toți purtăm cu noi o spânzurătoare îți vor îmbrățișa tăcerea și o cruce până când timpul se oprește într-un întuneric gros de poți să-l tai cu cuțitul e toamnă în mine și-n cuvânt atunci vine un anotimp nou care ne va repeta amintirile iar noi se apropie orizonturi care nu mai încep cu noi vom începe să numărăm spre început privesc cum se depune praful peste tinerețea mea ne așezăm sub coasa care împarte la fel ca frunzele toamna peste pântecul plăcerile și osândele pământului cineva ne întinde o cană cu apă ca-ntr-un joc de-a copilăria încep să învăț din înțelegem atunci că despre iubire nou tot ce-am uitat mai trebuia să învățăm câteva abecedare

174 ♦ Mişcarea literară

Dragoş Cosmin POPA

mai nimic Durerea mea este insuportabil de mare! și nu există dimineți sau închisori aș rescrie acest pământ în care să merit să mă trezesc într-un singur vers articulând hârtia care crește sub scoarța copacilor vinovat ca o hartă peste mâinile mele care îmbrățișează ecuatorul mă întâlnesc cu același vinovat: aș rescrie acest pământ oglinda, peste urmele călătorilor de sticlă care se scufundă fără a-și putea stăpânii râsul, care cu picioarele lor adună cioburile genetice un râs meschin, poate ironic, o repetiție, ca niște flori de henna aceeași dublură care de un timp păsări călătoare pe o iluzie albastră începe să contureze o formă ce vâslește în nisip care se aseamănă într-un fel cu mine, aș rescrie acest pământ mă salvează doar apa rece cu liniștea îmbrăcată în cerneală cu care îmi botez diminețile, cu oasele care se pierd ca niște râuri îmi salvează fața de această minciună onirică, într-un deșert camuflat îmi suportă picioarele pe marmura invizibilă peste rădăcinile care formează un cimitir și aceeași lumină artificială mă îmbracă în clovn dar nimic, și ies pe aceeași ușă nimic, pe care am intrat cu ochii închiși nimic și cu capul aplecat, cu lacrimi negre, nu mai este ce-a fost înflorite peste zâmbetul meu de circ, același care îmi folosește pentru a privi decadența lumii încercări eșuate de a schimba lumea și pentru această înmormântare care m-a condamnat să durerea se ridică peste lanțuri fiu vinovat și zgârie în straturile de piele ale trecutului, …de existență. câinii urlă spre noaptea albă cea în care visurile mi-au sacrificat inocența, sunt voci fiecare zi de riduri și zâmbete îngropate într-un refren de stradă sunt voci care-ți ridică privirea plin de pasaje înguste scriind cu sânge istoria unui răsărit pierdut, și porți vechi de lemn la care te întorci sunt voci care se confundă cu o umbră fără în secundele insignifiante, formă unde conștiința își amintește că a trăit, și se târăsc pentru a atinge o insomnie, în intersecții, așteptând îndoielile, sunt voci tăcute care rezistă existenței îndoieli ce vor muri ca preocupări.

Mişcarea literară ♦ 175 fără a ști să numere acele înfipte în coloana ta chiar aici, vertebrală, în acest colț de stradă sunt voci care strigă pentru a se face auzite am parcat cutia mea de carton și trăiesc în partea tăioasă care precede verbul aici, a înțelege, chiar aici observ copacul care a înmugurit sunt voci care sfâșie pielea peste toate aceste lucruri cotidiene fără fără a lăsa nici măcar un ultim strat importanță și surâd și se schimonosesc într-o transpirație și zâmbesc rece, tuturor acestor ciudați care trec în costumele sunt voci diluate în spatele ghinionului de a se lor perfecte, fi născut imaculate, minciuni si adevăruri care călăresc cuvinte, zâmbesc în același fel când privesc perechea există o răutate ignorantă în gurile vrac, mea de ciorapi voci, sărace voci, prin care-mi ies degetele toți acești viermi care-mi sfâșie timpanele, dar îmi vine să râd, care se lamentează, de nemulțumiri, nu fac altceva decât să arunce încă un pumn de străzi, de țărână de clădirile astea mari, peste mormântul meu de frig sau de vară, de știrile de la televizor și de ședințele cu vecini, cutia mea de carton de cel care citește contorul, de poștaș, sunt fericit, pentru că nu mai aduce vești bune aici, și râd în hohote în cutia mea de carton în acest colț, în care totdeauna voi avea simțul ridicolului, fericit pe această stradă înfundată umorul de a spune că lucrurile merg bine unde îi aștept pe cei care vor să-și curețe până când o să vină altă iarnă, pantofii, alt an și altă mână de zugrăveală

Mioara RÂŞNOVEANU

Cenușă căutare perpetuă de răspunsuri. Inutilă zbaterea. Închid ferestrele. Zadarnică riposta. Privitori curioși, Mut regele doar pe alb, răpitori de lumină, câștig nebuni la licitație într-o sală goală. judecători fără togă Îmi vindec lucid singurătatea. au pus în lanțuri toți zeii, Răpitorii de lumină au renunțat. au condamnat întrebările: Piesele mele sunt cenușii...

176 ♦ Mişcarea literară Vinovat de dragoste un șarpe, o Evă surdă și un măr... Refuz acest fruct. În piața castelului, E posibil să fii chiar tu. eșafodul așteaptă moartea-unealtă, mulțimea râde, urlă, condamnă De veghe ce conștiința ascunde cu grijă. Pași desculți agață reproșuri, Păsări de seară – umbrelă pentru doi. aruncă nevinovății cu pietre. Pas lângă pas. De brațele tale atârnă ultimele rugăciuni. Pașii tăi, plicuri trase leneș din cutii. Cu urme de melc pe buze, Pașii mei, ștampile puse apăsat peste ele, zâmbetul tău s-a frânt de lumină. definitive amprente. Procesul – citat biblic – era vinovat de Tresărire, gând fulger – dragoste. poștașul nu va mai suna nici măcar o dată!

Căutăm un spital. De urgență. Teamă urbană Vor căuta un turn. Al nebunilor. Apoi un spital. De boli pentru inimă. Construcții urbane absurde E noapte. adăposturi pentru minți geniale pe străzi Privești căutând peste oraș. gropi comune pentru adevăruri Pe marginea lacului din grădină, în schimbul ghicitului în cărți îmi țin inima în palme. manipulare de mase năucite de false pudori Mi-au spus că este lumânare de veghe.

Cezar C. VIZINIUCK

Atunci nu iarba mă face să țip cu înfocare spre cer te-am văzut mergând în fața mea pe stradă spre Luna palidă eu căutam un bar iar tu pe mine spre Soare aveai mers suav dar hotărât nu a fost singura dată când ci timpul uitat în clepsidră te-am vorbit pe la spate norii ce-acoperă cerul tu vorbeai la telefon săgeți ce nu-i pot despica față-n față ne-am băut cafeaua zeul trecut demult la odihnă pe fundul ceștii am văzut o inimă mândria prin care trecea marea orgoliul pierdute paiațe încrezute Nu iarba ce se cred actori pe-o scenă de lut nu iarba mă face să plâng în parcul cenușiu de departe

Mişcarea literară ♦ 177 nu iarba să-ți simt prezența căci iarba n-o gust zâmbetul tău în plină zi ci o simt să evapore sorii în miezul nopții visul tău să fure luna Să te iubesc uitare fără de umbră să te iubesc vreau să fac din tine nimic mai mult stăpână a ochilor mei te-am creat pe măsura singurătății mele și-n nesfârșita noapte să te așezi pe pleoapele mele să le dai lumină la primul surâs al cărnii tale precum primăvara pământului verdeață

Marius GÎRNIŢĂ

Ocrotire concretă că totul se revarsă înainte Nu mai există și înapoi, amintiri sau trecut flux și reflux, dincolo, până când acum s-au născut toate, acolo este aici, în momentul acesta sublim confundându-se redundant când creez și surprinzător de nesigur în lumea aceasta. cu o trăire, Visul și durerea însă aproximativă. sunt palpabile, locuri comune din carne și oase, Metru antic cunoștințe dragi. Se inspiră profund Tăcere vinovată, și se țipă cu putere, bocanci ascunși în pantofi timpul se întoarce cu tocuri cui, în sine însuși, echilibru perfect compromis, atunci când glezne refuzând să solicite totul pare pe dos tendoane viciate. și călătorim spre extreme. Muzică murmurând chinuit, De mult centauri ascuțindu-și copita nu mai contează forma de caldarâmuri încinse, ci înțelesul, nimeni nu mai moare, cuvintele nimeni nu mai vede nu mai salvează. artificiile supernovelor Am straniul sentiment balul deșertăciunilor.

178 ♦ Mişcarea literară Mârâie Cerber, jigodia dracului, dar azi vom boteza cu ochii lăcrimoși realului realul, și gingiile scorojite legenda despre sine păzește copilăria zeilor. înmiresmată și împodobită. Noi în cotidianul decrepit înălțăm jertfe frumos mirositoare * și ardem cutia Pandorei, Azi sine însuși pentru lumina clară ros spre chintesență și arsuri la degete! își încordează arcul către vânătoare, Sfântă tinerețea pustnicului treceau materii prime ancestrale în munte, verificate, fără asemănare, s-a jertfit de tot luând ce-i trebuie și i-a fost închisă cartea sfânta, doar pentru o mirare. acum bea ploile și varsă pară de foc, * pe unde poate și se revelează. Cu milioane de ani înainte Treci mai departe, au murit toți frații noștri, treci mai departe întâii născuți doar asta a mai rămas. și asemănările lor trecătoare, în genialitatea momentului acela,

Migrație acum purtăm povara legendei cu picioare foarte subțiri

însă înalt sprijinită. Pe străzi totul pare năclăit și obtuz,

înăuntru iubire mecanică cu gesturi puține și grăbite, Femeie venind miros de ceapă tocată fin, cuțite ascuțite Respira sacadat impecabil. și rar, foarte rar, Undeva se strigă cu disperare dezbrăcându-și ochii că a murit Dumnezeu adânc, și își întinde rufele, atât de adânc, toate cenușii! în dimineața Cineva se îmbrățișează în care se scufundase. și pleacă departe, Aducea mereu un corp geneză prudentă și leneșă care nici măcar nu o cuprindea, și legi defăimate, dar întotdeauna complet, precum Paganini. adunând în sânge În atitudinea goală realitatea fremătând, din spatele unui rânjet pecuniar. zgomotoasă și sublimă. Așa venea, practic imobilă Din legendele realului și leneșă acumulând tot spațiul, Există îngropări, întreagă, reală există frică și proaspătă și creșterea enormă înțelegând extazul. și ridicolă,

Poeții reuniți în grupajul poetic de mai sus fac parte din Asociația Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania (Asociacion de Escritores y Artistas Rumanos de Españas). Grupaj realizat de Andrei MOLDOVAN.

Mişcarea literară ♦ 179

Despre Laura Poantă

Petre TĂNĂSOAICA

În ultimii doi ani am fost inclus în știe la fix cum să construiască tensiuni coloris- Festivalul de Literatură de la Cluj. Iar în acest tice, iar tehnicile de lucru spun că a parcurs an [2015], și datorită Laurei Poantă, am fost toate traseele premodernității și ale modernității. repartizat într-un desant de scriitori pentru […] Laura Poantă ține în surdină îndeletnicirile Liceul de Artă Romulus Ladea, din orașul de pe de artist, sunt un loc de refugiu, de calmare a Someș. Pentru mine a fost o surpriză foarte unor întrebări. Destructurează neliniștile frumoasă – aș putea spune excepțională pentru a le așeza în ordine, de parcă le- – să mă pot întâlni cu niște adoles- ar pregăti pentru a le pune un cenți care studiază artele. Să le pot diagnostic. […] Într-o fotografie, vorbi pe orizontul lor (mirat) de de pe blogul personal, o văd așteptare. Să mă încarc la rându- îmbrățișând un cal, undeva în mi de întrebările lor, puse și gospodăria bunicilor, cred. Ca- nepuse. Într-un fel am intrat lul acela vine din copilărie, chiar în orizontul adolescenței trece prin foile de desen de la binefăcătoarei mele. Pentru liceu și se singularizează în clujeni nu este nici un secret că lucrările din urmă, într-un ga- Laura Irina Poantă este fiica lop spre nicăieri. Desenează scriitorilor Petru Poantă și vortex-uri, care înghit nelămu- Irina Petraș. La prima ediție a ritele angoase ale adolescentei festivalului, de care aminteam de altădată, ca să se refugieze mai sus, o expoziție de pictură a apoi nehotărât, sau mai degrabă scriitorilor clujeni includea și meditativ, în fața acestuia, într-o lucrări ale domniei sale. Am lumină ce îi va putea și obosi până remarcat, de atunci, în exercițiile cu la urmă așteptarea înfometată. Și nu e care ne-a întâmpinat, o anume siguranță, vorba aici de singurătate în sensul curent ba chiar o subtilă relaționare a temelor cu un al termenului, ca stare, ci de o stringentă între- instrumentar de lucru bogat și îmi era limpede bare ce-și așteaptă răspunsul, aflat sub necruță- că, în spate, era un exercițiu susținut de toarea îndoială a lui a fi… Imaginea umbrei în calificare, că a survolat niște bariere, dar nu mi- fața intrării întunecate din zid este aproape am închipuit nici o secundă că ea însăși este hamletiană. Îi plac fragmentele, lucru care se absolventă a liceului de artă din Cluj. În trage din experimentele avute în zona graficii, definitiv, îmi spun acum, trăind într-o familie de iar asta este un plus, pentru că inteligența o intelectuali, era imposibil să nu-și ducă, într-o conduce spre acest gen de vizualizare, care ține direcție precum ar- de generația sa. Pot să mă gândesc, după Plastică tele vizuale, sensibi- impresia pe care mi-o lasă lucrările artistei, că litățile artistice moș- medicina, chiar dacă pare un pas lateral, din tenite de la părinți. […] Laura Poantă nu ur- perspectiva privitorului care sunt, strânge, mează eșalonul colegilor săi de liceu, ci se duce pentru Laura Poantă, și această sensibilitate pe să facă medicina. Și o face exemplar, pentru că care nu refuză să și-o exhibe, uneori cu un își ia doctoratul, devine șef de lucrări la o excelent aplomb. La marginea acestui text, ar clinică universitară, scrie lucrări științifice. trebui să așez o concluzie, iar cea mai bună idee, Inima mea de părinte îmi spune, totuși, că care-mi vine în minte, din acest contact cu sufletul său a rămas, întrucâtva, la liceul de artă, lucrările sale, ar fi că ele te pot pune pe gânduri că are meditații profunde în fața colii albe, dar și fără ostentație; la atâta căldură, atâta bunătate! a pânzei de pe șevalet. Deși a terminat grafica,

180 ♦ Mişcarea literară Chișu, Török, Ozon și Doillon

Alexandru JURCAN

Premierele se țin lanț, trebuie timp și răbdare. Rulează pe ecrane noul film al lui Dan Chișu – Aniversarea – mereu comparat cu Sieranevada, iar gurile rele presupun că Dan Chișu a vrut să-i arate lui Cristi Puiu cum se poate trata o temă asemănătoare fără atâta ermetism pe metru pătrat și fără să dureze 173 de minute. La Sieranevada e un parastas. O ușă se deschide doar ca să se închidă la loc. Discuții oțioase, cratițe, un huis clos dilatat, oameni abulici în coșmar de infern. Oamenii mișună prin camere în ritm de râsu-plânsu. Da, e un fel de oglindă, pusă în fața noastră, la Imagine din Filmul 1945 fel cum procedează și Aniversarea, însă aici, la Dan Chișu, structura e clară, concizia Ce e de spus despre filmul Rodin de tronează, mesajul e mai rotund. Tăcerea celui Jacques Doillon? Decepție totală, desigur. Fil- sărbătorit (ultimul rol al lui Mircea Albulescu) mele biografice nu are sens, ca o închidere în sine, ca un sfârșit ating valori conside- rabile (cu o excepție: de epocă. Finalul ne arată niște fete drogate, Rubliov de Tarkov- ca și cum tânăra generație e debusolată, așadar ski). Totuși… filmul vae victis. de față e plat, mono- Filmul maghiar 1945, regizat de Ferenc ton, inegal, rece, Török, în alb-negru, e o revelație. Un montaj lungit, însăilat, lipsit inteligent, actori excelenți și un final cu fumul de fior artistic, cu un locomotivei care se revarsă peste oraș – final… lipit, actua- metaforă judicios construită, fără vreo tentă lizat, inutil. În rolul ostentativă. Cei doi evrei îmbrăcați în negru lui Rodin, actorul par a însoți un car mortuar. Conștiințele Vincent Lindon e răvășite rămân cu traume. Istoria nu iartă pe perfect, doar că nu nimeni. O zi tensionată, cât o viață. Pregătirea are nici scenariu va- unei nunți care nu va mai avea loc. Rigoare, loros, nici alți actori Film talent, imagini demne de Moara cu noroc, credibili. Moromeții, Pădurea spânzuraților. Regizorul François Ozon (Frantz, Potiche, Jeune et jolie, Dans la maison) a lăsat valoarea la interval și a făcut un thriller erotic (care are reguli precise) cu multe clișee supărătoare, cu teoria gemenilor canibali, ca să ajungă la scene de sex îndrăznețe, spre deliciu comercial. Astfel e filmul L′amant double, cu Marine Vatch și Jéremie Renier. Am revăzut-o aici pe Jacqueline Bisset și… m-au durut ravagiile timpului implacabil. Imagine din filmul L′amant double

Mişcarea literară ♦ 181

Premianții Galei Premiilor SSBN: Cornelia Vlașin – premiul pentru critică, istorie literară, eseu; Alexandru C. Miloș – premiul pentru poezie; Andrea Hedeș – premiul George Gala premiilor Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud – 2018 Coșbuc; dr. Mircea Gelu Buta – premiul pentru critică, istorie la Biblioteca George Coșbuc din Bistrita. În imagine: Andrei literară, eseu; Andrei Moldovan – președintele SSBN; Radu Moldovan, Vasile Puica – vicepreședinte CJ BN, Ioan Pintea. Țuculescu – premiul Radu Petrescu, pentru un autor care nu este membru SSBN.

Condeie noi la Cenaclul George Coșbuc din Bistrița: Emilian Între membrii Cenaclului George Coșbuc: Mircea Măluț, Horea și Mirela Duma-Bîlc. Le e alături Olimpiu Nușfelean, Alexandru Uiuiu, Al. C. Miloș. președintele Cenaclului. Fotoalbum cu scriitori

Ovidiu Pojar, Olimpiu Nușfelean, Alexandru Oltean la cenaclul Victoria Fătu-Nalațiu, Nicu Vrăsmaș, Eugenia Zegrean, George Coșbuc de Ziua Mondială a Poeziei Gheorghe Mizgan, Emilian Horea, Ionela Silvia Nușfelean, Valer Covrig, Mirela Duma, Roxana Răsvanță, Alexandru Cîțcăuan, Olimpiu Nușfelean

182 ♦ Mişcarea literară

Imagine din sală. Între alții: Victor Știr, Zorin Diaconescu, Vasile George Dâncu.

Irina Petraș, Constantin Cubleșan, Menuț Maximinian, Ion Mureșan, Olimpiu Nușfelean, Andrei Moldovan, Andrea Hedeș la Filiala Cluj a USR, lansarea cărții Crucea nopții de Menuț Maximinian.

La Casa Cărții N. Steinhardt din Bistrița, Stelian Tănase Stelian Tănase, Nic Șerban, Virgil Rațiu lansează Dinastia și Nocturnă cu vampir opus 1, Ed. RAO. Îi e alături Virgil Rațiu.

Lansare Alexandru Olteanu, vol. Voi fi cu tine, la Biblioteca Al. C. Miloș, Vasile Găurean, Alexandru Cîțcăuan, Virgil Rațiu, Județeană George Coșbuc din Bistrița. Prezintă Ioan Pintea. Traian Parva-Săsărman

Mişcarea literară ♦ 183

Lucian PERŢA

Rodica DRAGOMIR apare fenomenul de slăbire Vârtejul trezirilor a memoriei și iarna mai ales începi să uiți cuvintele Și-am început și de prieteni să ascult… foarte des Întâi la Cenaclul Scriitorilor din Baia Mare, apoi la Asociația Scriitorilor și nu mult II după aceea la Uniunea Scriitorilor – ascultare cică de mâine, ce însemna intrarea în alte tărâmuri solare, pe meleaguri brașovene, într-un alt timp, cu alte porți floarea-soarelui se va semăna și alte fuse orare după ritualuri păgâne, în care orele n-aveau memorie numai spre est pe ogoare, și noaptea și ziua erau un tot binecuvântat. pentru a ușura Nimeni nu săpa pe nimeni și glorie rotirea ei după soare aveau cei ce s-au încumetat să înalțe castele de nisip. IX e primăvară iar – Părea o lume a copilăriei, dar cuvintele tăcute din iarnă numai poeții îi vedeau adevăratul chip îmi vor înmuguri în jurnal, luminos, mai ales vara, în gustar, iar cele ce vor rămâne pe-afară, după câte o ploaie. le voi trimite la Mișcarea Literară

Luată în vârtejul lumii aceste, nici nu mai revin în cealaltă Daniela SORIAN decât atunci când ocazia este să fiu publicată. praguri

Parodii la început a fost haiku-ul, pur și simplu rostogolit din cerurile Japoniei până în poezia noastră, apoi pretutindeni ecoul Lăcrămioara STOIE lui, mână în mână cu senryu-ul și tanga a topit I tiparele poeziei noastre clasice – din lipsă de soare în sfârșit, și implicit de vitamina D, aproape că s-ar putea zice

184 ♦ Mişcarea literară că euritmia japoneză este o artă fără spasme și nume. singurul drum singur al poeziei române peste Acum, licean deja în clasa a X-a, mușc cu forță nu mult timp, desigur din dulcea, dar nesățioasa poezie clasică în contextul în care și cuvintele, omnivore acum, eternitatea nu va cunoaște limite îmi luminează ca o torță și vor fi reviste literare, sentimentele pe tainicul drum cu multă poezie, spre propria-mi poezie. în fiecare burg, iar eu o să am în continuare E drept că fac asta din plăcere, catedra de eurythmie mai ales la orele de matematică, la Edinburgh! când în clasă e o prielnică tăcere și profesoara are o privire apatică. Nu abuzez însă de aceste condiții, Emilian HOREA așa că mai scriu și câteva exerciții.

Artă nepoetică Și totuși, când nu scriu măcar o poezie, desigur, fără rimă, că nu se mai poartă, Cam prin clasa a V-a am simțit în mine anume mă simt ca un bolnav care tocmai știe cuvintele cum încep să mi se-mpartă că doar în cuvinte i-e vindecarea toată, în mâncătoare de carne și mâncătoare de dar nu le poate scrie. legume. În fiecare fibră a corpului totul se întâmpla cu Poezie – boala mea adolescentină! deosebită artă, Dacă pic la matematică, doar tu ești de vină!

Laura Poantă, Vis

Mişcarea literară ♦ 185

CITITOR DE REVISTE

Aurel PODARU

România literară (nr. dacă n-ați făcut-o încă, musai să-l citiți, cuvânt cu 3, 19 ianuarie 2018). cuvânt. Până atunci, însă, noi vă oferim doar De la Irina Petraș începutul acestui impresionant text. „Sfârșitul de citire: „Gândită ca volum aniversar, Ursita e pusă an 2017 a fost marcat de moartea Regelui Mihai. sub semnul unei necesare recuperări. Moartea Ceremonia înmormântării a fost impresionantă, iar timpurie l-a așezat pe Pavel Dan (1907-1937) sub în zilele de doliu televiziunile s-au întrecut în zodia neîmplinirii tragice, edițiile succesive ale dezvăluirea amănunțită a biografiei sale, cu operei sale având mereu acest substrat al îndrep- secvențe disparate sau necunoscute până acum, tării lucrurilor. În 1938 apărea Urcan bătrânul. alcătuind portretul celei mai importante perso- Mihail Sebastian nota: «Nu ar fi de mirare ca nalități a României contemporane. Caracterul Urcan bătrânul să recupereze târziu, printr-un puternic, demnitatea, onestitatea, răbdarea, înțe- destin literar fericit, zguduitoarea moarte a scriito- lepciunea sunt consubstanțiale, în portretul rului.» Deși numărate printre capodoperele nu- Maiestății Sale, cu dragostea de țară, cu prepon- velei românești (Sergiu Pavel Dan crede, pe bună derența lucrării pentru binele țării și netulburarea dreptate, că nu întâmplător o antologie de proză ei cu gesturi nespectaculoase chiar dacă acestea ar scurtă românească de la Editura Minerva se fi fost îndreptățite. Ne-am trezit parcă singuri în numește De la Negruzzi la Pavel Dan), prozele lui deșert, abia acum, după ce politicienii de după Pavel Dan par să nu-și fi împlinit destinul. (…) 1947 au încercat mereu să-l înjosească și să-l Am recitit nuvelele descoperind, pe fundalul lucrat umilească. Strigătul unei femei simple, Mihăiță, în pastă groasă al dealurilor transilvane («Apoi cui ne lași ?, este expresia unei disperări conștien- dealuri și dealuri cât cuprindeau ochii ca valurile tizate abia acum. Regele Mihai era speranța pentru împietrite ale unei mări înfuriate»), glasurile au- al doisprezecelea ceas, dar acum ne-am pierdut-o tentice ale personajelor care se întâlnesc, precum și pe aceasta. Strigătul Jos comunismul! din timpul «pâraiele pustiitoare de pe dealurile Câmpiei în procesiunii este, la fel, expresia unei nereușite și a șuvoiul adânc, clocotitor al Mureșului, sub baghe- unui îndemn pe care ni-l adresăm nouă. Regele pe ta unui prozator de raftul întâi, deloc datat, al cărui tronul României ar fi simbolizat înfrângerea zbor poate fi frânt doar de nepăsarea noastră.»” comunismului, dar cum el a plecat de data asta în În sumar: cronica literară de Nicolae moarte, nu în exil, mai avem de dat lupte grele cu Manolescu: Ion Creangă, poet?; cronica edițiilor comunismul, și asta singuri, cu biografia noastră de Răzvan Voncu: Un mare poet barochist: săracă și slabă, netrecută prin încercări grele, fără Doinaș; cronica ideilor de Sorin Lavric, Lexicul să-l mai avem cu noi nici pe Corneliu Coposu, alt credinței; Alex Ștefănescu: Eminescu, poem cu regretat în ultima clip.” poem: Mitologicale; Gheorghe Grigurcu: O vizi- În acest număr, foarte bun, mai semnează. une crepusculară; Panait Istrati în corespondență Gheorghe Grigurcu, Ioan Moldovan, Alexandru cu Georg Brandes, Constantin Noica și N. Sereș, Mircea Pricăjan, Lucian Vasile Szabo, Steinhardt – scrisori către Constantin Joja de Viorel Mureșan, Andreea Pop, Flaviu Ardelean, Sorin Lavric; Gellu Dorian: Douăzeci de ediții ale Liana Cozea, Teofil Răchițeanu, Ioan F. Pop, premiului național de poezie „Mihai Eminescu”. Lucia Lia Sima, Anca Dumitru, Bianca Sârg, Ioan Opus Primum. Șerbu, Ligia Dan, Bianca Vișan, Adrian Alui Gheorghe, Adrian Popescu, Sorin Despot, Blaga Familia (nr. 1, ianu- Mihoc, Magda Danciu, Horia Al. Găbuți, Maria arie 2018). Ne-a im- Hulber, Adrian Gagiu și Lucian Perța. presionat Regele de Traian Ștef, pe care,

186 ♦ Mişcarea literară Nord Literar (nr. 1, sub lumina favorabilă a lustrelor». În asemenea ianuarie 2018). Un situație, lui Ion Vlad nu-i rămâne decât să caute număr întrutotul de esențialul unei epoci încercând, obiectiv, să-i reținut! Începând cu cronica literară a lui fixeze reperele.” Gheorghe Glodeanu la Ursita lui Pavel Dan, ediție În acest număr mai semnează: Ion Aurel îngrijită de Aurel Podaru, cu o prefață, remarca- Pop, Irina Petraș, Ion Vartic, Angela Marcocici, bilă, de Ion Vlad, continuând cu o altă cronică lite- Giovani Rotiroti, Marta Petreu (în dialog cu rară, semnată de data aceasta de Delia Munteanu Letiția Ilea), Constantin Cubleșan, Ivan Brull, la volumul Scriitori, cărți, muze, ipostaze ale Iulian Boldea, Cristian Vasile, Dan Gulea, Alice discursului amoros în literatura română de Valeria Micu, Ștefan Bolea și alții. Gheorghe Glodeanu (Editura Tipo Moldova, Iași, 2017), care „se dorește o continuare a investiga- Orizont (nr. 2, febru- țiilor personale cuprinse în amplul volum Narcis arie 2018): Suntem și oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului Capitală Europeană a intim în literatura română, apărut la aceeași Culturii. Ce așteptări aveți? se intitulează ancheta editură în 2012.” Apoi, Săluc Horvat scrie despre realizată de Robert Șerban, la care răspund: volumul Eminescu în reflecții critice de Constan- George Ivașcu, actor, Ministrul Culturii și tin Cubleșan, care, la rândul său opinează despre Identității Naționale, Gheorghe Falcă, primarul romanul Refugii de Augustin Buzura, iar Daniela Aradului, Iacob Barb, Iulian Boldea, Dani Brici, Sitar Tăut (ca să rămânem în sfera criticii literare) Ioana Cistelecan, Vasile Dan, Cosmin Dragoste, prezintă cititorilor volumul Brâncuși Amoureux? Lia Faur și Virgil Mihaiu. Interesante sunt toate L’histoire d’amour entre tantan et tonton (I); răspunsurile date, noi însă ne vom opri doar Mihaela Bude scrie despre romanul Cimitirul asupra celui oferit de Iulian Boldea: „Câștigarea copiilor de Nicolae Goja, Aflăm din paginile aces- titlului de Capitală Europeană a Culturii pentru tui excepțional număr că scriitorului și academi- anul 2021 e o onoare care, evident, obligă cianului Nicolae Breban i-a fost conferit titlul de Timișoara la performanță și la valoare. (…) Îmi „Cetățean de Onoare al județului Maramureș”, amintesc că, dincolo de satisfacția câștigării ocazie cu care Gheorghe Glodeanu a rostit un me- acestui titlu onorant, există și o presiune foarte morabil discurs, iar Teodor Ardelean, directorul mare în privința realizării proiectelor asumate.” Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare, În sumar (selectiv): Cornel Ungureanu, a rostit tradiționalul LAUDATIO. Gheorghe Pârja Vasile Popovici, Alexandru Oravițan, Grațiela scrie despre volumul Viața mea de Nicolae Benga, Alexandru Ruja, Vladimir Tismăneanu, Breban. Nicolae Manolescu (intervievat de Cristian Comentarii și recenzii mai semnează: Maria Pătrășconiu), Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Cogălniceanu, Mircea Popa, Ionel Necula, Sonia Paul Eugen Banciu, Radu Pavel Gheo, Octavian Elvireanu și Antoaneta Turda. Poezii de Daniel Doclin, Ciprian Vălcan. Ioniță, Miorița Baciu și Doina Rândunica Anton, proză de Ioan Groșan și Marian Ilea. Poemul Scriptor (nr. 1-2, francez contemporan: Yves Vecciani (Franța), ianuarie-februarie traducere de Cornelia Bălan Pop. 2018). Ne-au reținut atenția varietatea și Apostrof (nr. 2, fe- consistența textelor bruarie 2018). Ne-a publicate, literatura reținut atenția recen- originală, fragmentele de jurnal semnate de Liviu zia Intelectualul sub vremi de Mircea Moț, care Ioan Stoiciu și Mircea Radu Iacoban, comentariile menționează, printre multe altele: „Deși stă sub critice la volume recente apărute, într-un cuvânt, semnul timpului înțeles ca sever judecător al cam totul! evenimentelor și al scrisului, volumul profesorului „Eminescu nu este numai un poet genial, ne Ion Vlad (Dreapta și necruțătoarea magistratură spune Traian Diaconescu în eseul său EMINES- a timpului. Scriitori, cărți, confesiuni – n. n.) nu CU ȘI TÂLCUL FABULEI LUI MENENIUS conține ceea ce se înțelege în mod curent prin AGRIPA, ci și un cugetător și un jurnalist cu spirit pagini cu caracter memorialistic. Autorul mărturi- de tribun. Iubitor de neam și de țară a transfigurat sește, de altfel, că refuză să scrie memorii absolut trecutul eroic și a conceput căi pe care românii pot convins fiind, pe urmele unui G. Călinescu, că să devină factor de ordine și de cultură la gurile «memorii scriu numai cei care vor să fie văzuți Dunării, vituperând viciile vieții politice care

Mişcarea literară ♦ 187 primejduiau prezentul și viitorul țării. Eminescu, „Tradiția dacă nu e vie, suntem morți”, interviu fiu al secolului națiunilor, a cultivat un națio- realizat de Cristian Pătrășconiu. Urmează poezii nalism etnocentrist bazat pe muncă, ancorat în de Mihai Marian și Niculina Oprea, câte o pagină viața societății românești. Reflectând, ca un tribun, fiecare; un eseu, Amorul antic grec, de Dan Eugen realități din vremea sa, a influențat generațiile Dumitrescu, cronica de film semnată de Haricleea următoare și provoacă până astăzi, în alt context Nicolau și cronica de teatru de Daniela Firescu.; politic și social, reacții antinomice.” cronica traducerilor de Viorica Gligor și Gabriela Mai semnează, printre alții: Cristian Rusu Păsărin. La Avanpremiera editorială, un Simionescu, Doina Rândunica Antin, Cornelius fragment din romanul Jumătate de viață de Care Drăgan, Ion Hadârcă, Ion Es. Pop, Grigore Chiper, Santos, traducere din engleză și note de Irina Vasile Iancu, Vlad Stanomir, Valentin Coșereanu, Dogaru, Editura Humanitas Fiction, 2018, colecția Traian Diaconescu, Tereza Cortusová (Cehia), „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Nicolae Mareș, Ioan Răducea, Constantin Coroiu, Comănescu. Cristina Hermezeu, Ioan Holban, Stelian Țurlea, Cristina Chiprian, Liviu Apetroaie, Anatol Luceafărul de dimi- Eremia, Eugen Uricaru, Grigore Ilisei, Ion neață (nr. 3, martie Buduca, Emilia Chiscop. 2018) oferă cititorilor La rubrica DIALOG, fragmente din convor- un consistent grupaj dedicat literaturii de dincolo birea Oanei Ennăchescu – Eugen Munteanu, de Prut care marchează centenarul unirii Basa- Tudor Petcu – acad. Ioan Aurel Pop, Rodica rabiei cu România: poezie de Arcadie Sueveanu, Lăzărescu – Alecu Ivan Ghilia Grigore Chiper și Niolae Popa; proză (Amanții) de Maria Pilchin; Moldova/ România sau... Basarabia se intitulează textul lui Leo Butnaru; Caiete Silvane (nr. recenzii literare semnate de Tudorel Urian, Diana 158, martie 2018): De Vrabie și Genoveva Logan; despre volumele citit cronica literară Convorbiri cu Nicolae Manolescu de Daniel semnată de Viorel Mureșan: Tablete îngrijorate: Cristea- Enache și Eminescu poem cu poem de „Rareori lectura unei cărți m-a obligat să revizitez Alex Ștefănescu scrie Dan Cristea; Mariana Șipoș definiția din dicționare a unei specii literare. Mi conversează cu traducătorul spaniol Joacuim s-a întâmplat citind Ephemeride de Andrei Garrigos, Alex Ștefănescu scrie despre Alexandru Moldovan (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2016), Paleologu, iar la rubrica Domeniu universal, Linda unde am simțit strânse laolaltă atâtea dintre Maria Baros propune cititorilor poeme semnate de atributele tabletei publicistice. Marea varietate a Matthew Sweeney (Irlanda) și Nuno Judice subiectelor de aici face casă bună cu pornirea de-a (Portugalia). De reținut și comentariile critice ale arunca pe piața publică păreri pe marginea unor lui Horia Gârbea, cronica plastică a Iolandei acte de cultură sau a unui fapt divers, din care nu Malamen, cea teatrală de Dana Pocea, iar cea lipsesc notele satirice, ori un dram de lirism.” Mai cinematografică de Călin Stănculescu și, nu în semnează, printre alții: Traian Vedinaș, Dumitru ultimul rând, prezentările de carte de Dan Stanca, Chioaru, Traian Ștef, Imelda Chința, Carmen Emil Lungeanu, Aurel Maria-Baros, Simona- Ardelean, Alexandru Jurcan, Marcel Lucaciu, Grazia Dima și George Volceanov. Alice Valeria Micu, Ioan F. Pop, Ioan Pavel Azap, Simona Ardelean, László László, Marin Pop, Neuma (nr. 3-4, mar- Ileana Petrean-Păușan, Gheorghe Pop, Mircea tie-aprilie 2018): Ce Tomuș, Viorel Tăutan, Prodomos Markogiou, carte care încă nu s-a scris ați dori să citiți? În ce gen și specie s-ar Cesare Pavese. încadra, cine ați vrea s-o scrie? Printre cei 21 care răspund, se află și trei bistrițeni. Scriitori. Ramuri (nr. 3, martie Olimpiu Nușfelean: „E aproape imposibil să spun 2018). Din sumar: ce carte aș dori neapărat să citesc. De ce? Pentru Ghabriel Coșoveanu, că, întâi de toate, pune la încercare orgoliul meu editorial, „Starea de intelectualitate și parale- de scriitor. Ar trebui să spun că aș dori să citesc lismul”; Adrian Popescu, Omul slujind tuturor, cea mai grozavă carte pe care nu am scris-o și pe Nicolae Prelipceanu, Semnătura artistului, Mihai care, poate, aș avea inspirația s-o scriu într-o zi. Ghițulescu, Cartea de tinichea a unui Centenar Sau cartea pe care ar scrie-o prietenul meu, ratat, Gabriel Nedelea, De pe rafturile avangardei scriitorul, în cazul că ar exista prietenii literare… istorice, Gabriela Gheorghișor, Adaptările româ- Ar putea fi cartea pe care un scriitor, undeva în nești ale structuralismului;; Teodor Baconschi: lume, chitește să o scrie, temător eu că s-ar putea

188 ♦ Mişcarea literară să nu ajung la ea, fie că ar fi scrisă într-o limbă pe Horațiu Groza, Cristina Oprea, Ladányi Emese care nu o cunosc, fie că ar putea fi ratată de vreun Kinga, Răzvan Mihai Neagu, Maria Mihaela traducător… Și apoi poți fi la zi cu fluxul de Deceanu, Petre Suciu. Musai de citit și cele două romane care proliferează zilnic?” Virgil Rațiu: interviuri: primul, cu dl. Cristian Matei, primarul „Eu aș vrea să scriu această carte, minune, ceva ce municipiului Turda (realizat de Emil Hălăștăuan), nu s-a mai scris, ce nu s-a mai văzut, cum a fost, pe tema înființării noii reviste și a culturii în de exemplu romanul, epopeea Don Quijote de la general promovate în municipiul pe care îl Mancha, la vremea aceea, veche vreme, scris în păstorește de aproape doi ani de zile, iar cel de al replică ironică la adresa romanelor cavalerești. doilea interviu se referă la tradiția încondeierii După apariția romanului semnat de Omul de la ouălor de Paști și are ca protagoniști pe d-na Mancha, Cervantes Saavedra, nimeni, nici măcar Mariana Andone-Rotaru, directorul Muzeului de în ciuda cuiva, de rușine desigur, nu a mai scris și Istorie Turda, și Sebastian Paic, meșteșugar și publicat roman cavaleresc, o modă a timpului care colecționar în cadrul aceleiași instituții. Noua ducea, de fapt, la exact ceea ce a pățit și pătimit revistă turdeană arată bine și inspiră încredere. Don Quijote, cădere în captivitatea unui gen literar Noi îi urăm drum bun și la cât mai multe Ecouri! (mai corect spus, specie), rătăcire care putea conduce la demență. După cum s-a și arătat.” Arca (nr. 1-2-3, ianu- Andrei Moldovan: „Dintre cărțile nescrise cea pe arie-februarie-martie care aș fi vrut să o citesc este una care să forțeze 2018). Din editorialul limitele ființei omenești din subteranele în care (La un centenar) le-a lăsat Feodor M. Dostoievski. Nu o carte semnat de Vasile Dan, redactorul șef al revistei, de cufundată în abstracțiuni și cugetări aș aștepta, ci o reținut, în mod obligatoriu: „…Unirea de la Alba poveste. Mi-ar fi plăcut ca o asemenea creație să fi Iulia ar trebui evaluată și prin prisma vieții fost scrisă de Gaius Valerius Catullus.” românilor de acum, a noilor generații. Cum trăiesc Mai răspund la această anchetă: Irina ei azi în patria lor, în sfîrșit, întregită la 100 de ani Patraș, Liviu Ioan Stoiciu, Șerban Tomșa, de la Unire? De ce peste trei milioane și jumătate Alexandru Jurcan, Adrian Lesenciuc, Iacob de români au migrat din țară, și încă migrează, Florea, Adrian Alui Gheorghe, Dinu Grigorescu, transformîndu-ne din cel mai sedentar popor Gellu Dorian, Nicoleta Popa, Radu Ilarion european într-unul migrator? Tirania comu- Munteanu, Cezar Pârlog, Simona-Grația Dima, nismului a fost atroce pînă în 1989. A fost o cauză Florica Bud, Ana Dobre, Constantin Iftime, Radu reală, de cele mai multe ori singura, a evadării din Țuculescu și Răzvan Voncu. Încolo, multă poezie, infern, și încă cu orice preț (cîte n-ar putea povesti proză, cronică literară, evocări de Gabriel Chifu, Dunărea și tot hotarul de vest al Țării?). Dar Gheorghe Grigurcu, Cassian Maria Spiridon, astăzi? Astăzi sîntem parte dintr-o mare familie Mircea Muthu, Florea Burtan, Dumitru Hurubă, europeană, UE, democratică. Sîntem parte din cea Gelu Negrea, Diana Manole, Răzvan Nicula, mai puternică alianță militară din istorie, NATO. Daniela Oancea, Clara Mărgineanu, Maria Pilchin, Granițele noastre sînt transparente, circulația peste Horia Gârbea, Andrea H. Hedeș, Ioan Holban, ele, liberă. Atunci ce Dumnezeu ne lipsește? De ce Vasile Vidican, Ana Dobre, Radu Ilarion migrația spre vest a neamului românesc nu se Munteanu, Monica Grosu, Sonia Elvireanu, Ion oprește? Iată doar o parte din neliniștile pe care nu Cocora, Sergiu Radu Ruba și alții. le putem ascunde inconștienți și veseli, sub fala, mîndria, altfel îndreptățite, ale împlinirii unui vis Ecouri (nr. 1, martie istoric: unirea tuturor românilor între granițele lor 2018), o nouă revistă etnice!” de cultură, cu apariție Din sumar (selectiv): Simona Constan- lunară, editată de tinovici scrie despre volumul Supa de la miezul Societatea VVSM nopții de Marta Petreu, Alexandru Moraru despre Media Turda. Cu sprijinul financiar al Primăriei și Heralzii lui Radu Ciobanu, Luiza Cuciureanu Consiliului Local Turda. Redactor șef: Emil pune sub lupă romanul Transfer al lui Liviu Ioan Hălăștăuan, care semnează și editorialul, intitulat Stoiciu, Romulus Bucur analizează volumul Renașterea culturală, menit să-și informeze Petrichor de Crina Bega, iar Ovidiu Pecican cititorii ce și cum cu această, nouă, publicație. În analizează volumul Eminescu, poem cu poem de care mai semnează: scriitorul Mircea Ioan Alex Ștefănescu. Mai consemnăm amplul interviu Casimcea, Ioan Bembea, Virgil Deceanu, Marian realizat de Ciprian Vălcan cu Rodrigo Inácio Oprea, Olga Elena Morar, Pr. Grigore Marchiș, Ribeiro Sá Menezes.

Mişcarea literară ♦ 189

Maramureșul și Academia Română

Cornel COTUȚIU

La un simpozion organizat de Biblioteca trebuind să fie cunoscute „spre a-i aduce prinosul Centrală Universitară Cluj-Napoca pe probleme de de recunoștință” ce i-l datorăm. biblioteconomie actuală, am avut gândul unei Impresionează două studii pe seama arhi- anchete „sub acoperire”, pe seama unui clasament episcopului și mitropolitului Victor Mihalyi de ad-hoc, pe plan național, al bibliotecilor noastre Apșa, despre care, de pildă, Pr. Dr. Sorin Valer județene. Russu ține încă din titlul lucrării sale să mențio- Nu mi-a fost de mirare să constat că neze că a alcătuit-o din nevoia de a-l elogia. Biblioteca „Petre Dulfu” Baia Mare este cea mai Tot așa, un caracter encomiastic au studiile prețuită instituție culturală de acest fel din țară. acordate biobibliografiei academicienilor Mihai Îi cunosc faptele de multă vreme, cum tot Pop, Emil Burzo, Ion Mușlea, Augustin Buzura. așa, îl știu pe acest adevărat „spiritus rector” Dar sunt evocate și nume strălucite, precum Ioan Teodor Ardelean, directorul ei, cât și redactor-șef Ceterchi, Elie Wiesel, Vasile Marinca, Iosif al revistei Familia Română (publicație trimestrială Herțea, Ion Pop. Deopotrivă, sunt luminate și alte „de cultură și credință românească”, vrută a fi personalități din lumea ierarhilor bisericii române: „pentru solidaritatea românilor de pretutindeni”). Emilian Birdaș („Slujitor al Bisericii străbune și Genericul de pe coperta nr. 17 (60-63) al iubitor de neam și de cultură”), Vasile Lucaciu revistei previne cititorul asupra sumarului de („și confrații săi academicieni români din Bătălia acum: „Maramureșul și Academia Română”. pentru Națiunea Română”), Emil Petrovici ș.a. Extrag din textul de motivație al acestui demers, E foarte potrivită ideea de a se oferi redactat de Teodor Ardelean: cititorilor informații despre cărțile autorilor Academia Română este astăzi forul suprem maramureșeni premiate de Academia Română, pe pentru viața științifică și culturală românească, durata a aproape 120 de ani – de la Isprăvile lui dar istoria acestei „chemări spre înălțimi” este ea Păcală de Petre Dulfu la Crișana-Maramureș. însăși CEA MAI MARE ÎNĂLȚARE. Atlas geografic al patrimoniului turistic, coordo- Iar relația ideatică este îndreptățită: nator Alexandru Ilieș. (Numărându-i, reiese că Spațiul Maramureșului se înscrie între sunt peste 50 de nume, dar, prevăzătoare, redacția teritoriile românești încărcate de spirit elevat, ține să prevină: „Nu avem pretenția de a fi epuizat mucenicie culturală, virtuți întemeietoare și lista autorilor maramureșeni premiați de Academia apostolat național. Română.”) Este, așadar, firesc să fie cuprinse între Demnă de laudă, pentru colectivul redacțio- copertele revistei studii și eseuri argumentative în nal, este atenția acordată (16 pagini!) contempo- acest sens. ranului nostru, eminentul lingvist, profesorul Astfel, sunt evocate personalități de seamă, Viorel Hodiș, ajuns în 2016 octogenar (Eu însumi multe provenind din această fabuloasă provincie îl cunosc de o jumătate de veac…). S-a afirmat în românească (dar, din păcate, „grație” odiosului importante ipostaze de cărturar: autor de volume, Stalin, două treimi din Maramureș se află dincolo redactor, coordonator, recenzor, prefațator. de hotarul de nord al țării). Alte aniversări sunt cuprinse în capitolul Mai întâi, este acordat un spațiu generos „Rodiri academice”: Stelian Munteanu, Nicolae vieții și activității social-politice, cultural- Victor Zamfir, Eugen Jebeleanu, Ion Zugrăvescu, științifice unuia dintre întemeietorii Academiei Dumitru Stăniloaie. Române, Iosif Hodoș, despre care, din capul Apoi, peste o jumătate de pagini (din cele locului, dr. Florian Roatiș afirmă că, deși perso- 324) sunt dedicate „Valorilor românești”, de ieri și nalitate remarcabilă a românilor transilvăneni din de azi, din domeniul literaturii, istoriei, a istoriei deceniile imediat postpașoptiste, „a trecut prea bisericilor greco-catolice și ortodoxe. Volumul de repede în uitare”. Și tocmai acesta e mobilul acum se încheie cu recenzii ale unor cărți despre studiului de acum: o aducere în prim-planul arealul maramureșean și fulgurante aspecte din actualității a faptelor acestui brav român, ele domeniul culturii românești.

190 ♦ Mişcarea literară CĂRŢI SOSITE LA REDACŢIE

„Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din România nu este responsabilă pentru politica editorială a publicaţiilor şi nici pentru conţinutul materialelor publicate.” 165 18

Nr. ( ), 20

AnulX1 VII, nr. 1 (65), 20 8, BISTRIŢA

Irina PETRAȘ , Povești sunt toate ? De veghe între cări – articole despre Irina Petraș de Mircea Popa, Constantina Raveca Buleu, Vistian Goia, Icu Crăciun, Irina Măeru,Adrian ion,Andrei Moldovan,Andreea Zavicsa, Mirabela David, Victor Știr, Menu Maximinian, Iacob Naroș, Cornel Cotuiu, cu un interviu de Olimpiu Nușfelean ??Un manual coșbucian din 1891 Constantin Cubleșan despre Lucian Valea?? Cartea de poezie În oglinda lecturii ? Poezia Mișcării literare: Daniela Sorian, Lăcrămioara Stoie, Rodica Dragomir, Maria Roxana Sicra, Emilian Horea ??Proza Mișcării literare: Icu Crăciun Eseuri de Gheorghe Glodeanu, Viorel Chirilă, Anastasia Dumitru, Daniela Fulga, Zorin Diaconescu, Nicolae Munteanu?? Cartea străină de Virgil Raiu Caietele Liviu Rebreanu????Poei români în spaiul iberic Plastică Film Fotoalbum cu scriitori??? Parodii de Lucian Pera Cititor de reviste