TITU mf=)I0RE5rU ISTORIA CONTIMPORANA A ROMÂNIEI (1866—1900) BUCUREŞTI Editura Librăriei SOCEC & Co., Societate Anonimă TITU L. MAIORESCU 1840-1917 PREFAŢA Alături de Memoriile regelui Carol, introdu- cerile la cele şase volume de Discursuri ale lui Titu Maior eseu sânt singura noastră istorie contem­ porană. Dorinţa autorului a fost ca acele introduceri să se tipărească la un loc. — Adăogând şi păr­ ţile aflate in manuscris, editorul le înfăţişează acum sub titlul: Istoria contemporană a Româ­ niei de la 1866 până la 1900 ’). Pentru generaţia de azi, studiul acestei opere va fi de un folos netăgăduit. Cine va voi să urmărească desroltarea ţării noastre in epoca întemeierii regatului, va putea s’o privească aici ca într’o oglindă curată. Cu ce impresie vor rdmâneă cetitorii deprinşi a urmări în politică respectul legilor morale, e chestie de temperament şi de concepţie cu privire la viaţă S’ar putea ca pe unii să-i copleşească un sentiment de tri<steţă sau cel puţin de com­ pătimire pentru slăbiciunea oamenilor din ţă­ rile cu puţină pregătire culturală. — In orice caz, cetind în paginile ce urmează judecăţile lui Maiorescu — nepărtinitoare nu numai faţă de ‘) In volumul al şaselea al Discursurilor (acuma sub tipar), cetitorul va putea urmări istoria României până la tratatul dia Bucureşti, 1913. 4 prieteni, ci şi faţă de adversari — cei care íubeSé adevărul vor învăţa deplin ce însemnează seni­ nătatea istoriei. — Si astfel, îndreptătorul cul­ turel noastre, în faza de renaştere a poporului şi a statului român, va rămânea şi după moarte un îndreptar sigur pentru toate conştiinţele neşo- vâitoare. I O scurtă privire asupra situaţiei politice a României de la 11 Februarie 1866 până la 11 Martie 1871 în urma abdicării silite a lui Alexandru Ioan I (Cuza) la 11/23 Februarie 1866, gu­ vernul trece de fapt asupra Locotenenţei Domneşti Lascar Catargi-general N. Go- lescu-colonel N. Haralambie, iar ministerul numit în aceeaşi zi este astfel compus: Ion Ghica, prezident şi externe, Dimitrie Ghica, interne, Ion C. Cantacuzino, justiţie, Petru Mavrogheni, finanţe, C. A. Rosetti, culte, Maior Dimitrie Lecca, răsboiu, Dimitrie A. Sturdza, lucrări publice, Numirea maiorului Lecca la departa­ mentul răsboiului este semnul caracteristic al noului minister şi totdeodată cel mai pe­ riculos precedent. însăşi răsturnarea lui Cuza-Vodă a fost un fapt greu de justificat. Liber ales de ê naţiunea din cele douâ Principate, Cuzâ merita o soartă mai bună, şi nu era lucru cuminte ca să arătăm Marilor Puteri, sub a căror garanţie ne aflam puşi prin tractatul de la Paris din 30 Martie 1856, că naţiunea se înşelase în persoana alesului ei. Unirea Principatelor cu înlăturarea Comisiei Cen­ trale din Focşani, legea rurală, chiar dobân­ dită cu preţul loviturei de stat delà 2 Mai 1864, secularizarea averilor mănăstireşti vor­ beau în favoarea lui Cuza; iar în privinţa relei lui administrări se cuvenea poate mai multă răbdare, or cât de încercată ar fi fost prin camarila Librecht, Pisoschi, etc. şi prin nişte ministere ca cel din urmă, în care d. Nicolae Kretzulescu avea prezidenţa, inter­ nele, agricultura şi lucrările publice, domnul Alexandru Papadopolu-Calimah externele, un Ion Oteteleşeanu finanţele, un Dimitrie Cariagdi instrucţia publică, justiţia şi cultele, iar d. Alexandru Beldiman poliţia Capitalei. Căci una din calamităţile, de care trebuia să scape ţara, dacă era să-şi aibă viitorul mai asigurat, erau tocmai desele schimbări de Domn \numai delà 1800 încoace se în­ tâmplaseră în Muntenia vre-o 15 şi în Mol­ dova 14), şi noi, după deabia 7 ani de domnie a lui Cuza, făceam acum înşi-ne ceea ce imputasem mai înainte intrigilor din Fanar, şi ne arătam tot aşa de rău nărăviţi. Ce e drept, o cerinţă principală a pro­ gramului naţional statornicit de divanurile ad-hoc, Domnul hereditär dintr’o Casă su­ verană a Europei, rămânea încă de îndeplinit ; şi pe de altă parte situaţia politică generală 7 la începutul anului 1866, când se pregătea alianţa între Prusia şTTtaîia pentru răsboiul în contra Austriei, reclama poate în România un Domnitor, care să inspire mai multă în­ credere. Dar chiar în acest caz naşte între­ barea, dacă nu era de preferit ca alegerea Domnului străin să fie făcută fără violenţă, cu liberul consimţimânt al Principelui Cuza ; căci o abdicare voluntară în vederea marelui scop naţional era plănuită de el însuş. Me- sagiul său pentru deschiderea sesiunii par­ lamentare pe 1865—1866, cetit în Cameră la 5 Decemvrie 1865, cu 2 luni înaintea răstur­ nării, se termină cu următoarele cuvinte : „Fie în capul Ţării, fie alăturea de D-voastră, „eu voiu fi totdeauna cu Ţara pentru Ţară, fără „altă ţintă decât voinţa naţională şi marile interese „ale României. Eu voesc să fie bine ştiut, că nici „odată persoana mea nu va fi o împedecare la „orice eveniment, care ar permite de a consolidă „edificiul politic, la a cărui aşezare am fost fericit „de a contribui. în Alexandru Ion I, Domn al Ro­ mânilor, Românii vor găsi totdeauna pe colonelul „Cuza, care declara Puterilor garante, că el pri­ meşte îndoita alegere numai ca un depozit sacru“. Intenţia de a părăsi tronul era dar ofi­ cial indicată de însuş Principele, şi în Ia­ nuarie 1866, când cumnaţii săi Dimitrie şi Teodor Rosetti veniseră să-i arate temerile lor de conspiraţia ce se pregătea, Cuza le răspunde nepăsător, că nu mai există motiv de conspirare, fiindcă el avea să abdice peste 2 luni, spre îndeplinirea cerinţelor divanului ad-hoc. Pentru apropiata eventualitate pare a se ii urmat o corespondenţă între Cuza şi 8 Napoleon 111 în privinţa succesorului dintr’o familie suveranăJ). Or cum ar fi şi or câte circumstanţe atenuante s’ar admite pentru răsturnarea lui Cuza, modul cum s’a executat această răs­ turnare rămâne condamnabil. Trei ofiţeri (d-nii Vasiliu-Pilat, astăzi general, Costiescu şi Lipoianu) pătrund în noaptea de 10 spre 11 Februarie în Palat şi silesc pe „Alesul Naţiunii“ să subscrie urmă­ torul act, publicat îndată în capul Monito­ rului Oficial de Vineri 11 Fevruarie 1866: „Abdicare, „Noi Alexandru Ioan I, conform dorinţei Na- .„ţiunei întregi, şi angajamentului ce am luat la „suirea mea pe Tron, depun astăzi 11/23 Fevruariu „1866, cârma guvernului în mâna unei locoteninţi „domneşti şi a Ministerului ales de popor. A lexandru Ioan“. Cine va fi redactat acest act silnic cu frazeologia „Ministerului ales de popor“, e indiferent. Ministerul a fost aşa de puţin ales de popor, că în acelaş număr al Monitorului se publică decretul, prin care noua Loco- tenenţă Domnească „ordonă şi numeşte“ Ministerul Ion Ghica. în acest minister, precum am arătat, maiorul Lecca, comandantul batalionului de vânători, căruia îi era încredinţată în acea ') O confirmare documentală s’ar dobândi probabil din hârtiile lui Cuza, sequestrate in noaptea răsturnării şi aflate astăzi în păstrarea d-lui Dimitrie A. Sturdza, unde nu sunt accesibile. După publicarea lor, dacă au rămas intacte, se va putea judeca asupra conspiraţiei delà 11 Februarie cu mai mult temeiy. 9 noapte garda Domnului Ţării, era numit ministru de răsboiu. O asemenea numire însemna nesigu­ ranţa armatei şi nesiguranţa tronului. Şi pentru ca să nu rămâe îndoială asupra acestei însemnări, ziarul autorizat al parti­ dului, care de acum înainte era chiemat să aibă un rol mult mai pronunţat în condu­ cerea politicei române, se grăbea să publice chiar a doua zi, într'un articol de fond plin de laude pentru ofiţerii conspiratori şi mai ales pentru maiorul Lecca „acest brav şi patriot oştean, căruia îi datorăm recunoş­ tinţă“, următoarea profesiune de credinţă asupra armatei: „Opiniunea acestei foi în privinţa datoriilor unui militar se ştie că este cu totul opusă aceleia ce este în genere admisă în oştirile permanente. Nu înţelegem şi nu ştim cine poate înţelege, cum un mi­ litar poate fi îndatorat a-şi ţine jurământul său către un guvern, care ar călca el jură­ mântul său şi când acea călcare ar fi recu­ noscută prin o aclamare generală“. Iar maiorul Lecca publica în acelaş număr al Românului o scrisoare către un căpitan din batalionul de vânători, în care zicea: „Actul ce am făcut este un fapt is­ toric, şi vânătorilor le va rămânea o glorie eternă pentru devotamentul ce au avut către patrie, iar eu mă voi făli pururea că am fost instrumentul patriotismului lor“ Ş. ') Chiar peste 22 de ani, într’o scrisoare delà 1 Fe- vruarie 1888, fiul lui Vodă-Cuza explică astfel alegătorilor săi din colegiul III de Mehedinţi, pentru ce nu poate primi mandatul de deputat, ce i l-au încredinţat : „Nu-mi este 10 Şi ce este tot aşa de semnificativ, Ro- mânui din ziua următoare (numărul de la 14 şi 15 Fevruarie 1866) se arată solicitat de ofiţerii conspiratori ca să nu-i treacă sub tăcere, cel puţin pe cei „care au dat ade- siunea lor mai nainte de 11 Fevruarie“, şi astfel laudă în prima linie pe colonelii Cre- tzulescu şi Tănase Călinescu, pe căpitanul de artilerie Alexandru Candiano, şi pe mai mulţi alţii, al căror nume se vede publicat acolo *). * * * Sub asemenea auspicii guvernul de la 11 Fevruarie, după o încercare neisbutită cu Contele Filip de Flandra, procédé în zi­ lele de la 2 până la 8 Aprilie 1866 la ple­ biscitul, care cu 685,969 de voturi pentru şi 224 contra consacră alegerea Principelui Carol din Casa suverană de Hohenzollern. La 10/22 Mai noul Principe, de abia în vârstă de 27 ani, prin o spontană hotărâre, soseşte în Capitala ţării şi înaintea Adunării constituante, prezidate de Manolache Kos­ take (Iepureanu), depune jurământul, iar permis să fac parte dintr’o Adunare, care de sigur va fi iarăş prezidată de acel nelegiuit, care a trădat pe Domni­ torul încredinţat pazei sale*. Scrisoarea a fost publicată în Epoca. l) O scrisoare a răposatului Dimitrie Cariagdi, datată din Neapol de la 12 Ianuarie 1872 şi adresată detronatului Domnitor Cuza la Florenţa, cuprinde următoarele rânduri : „Aici am găsit o colonie de Rumâni, St.