Septimiu Chelcea UN SECOL DE CERCETĂRI PSIHOSOCIOLOGICE
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Psihologie Septimiu Chelcea UN SECOL DE CERCETĂRI PSIHOSOCIOLOGICE POLIROM COLLEGIUM Psihologie Cuprins Prefaţă (Adrian Neculau) 7 CUVÂNT ÎNAINTE 11 Capitolul 1 CE ESTE PSIHOSOCIOLOGIA ? 13 Psihosociologia - domeniu de studiu interdisciplinar 13 Etapele de evoluţie a psihosociologici 14 Psihologie socială sau psihosociologie ? 20 Psihosociologia românească în noul context european 23 Capitolul 2 PREISTORIA ÎNDELUNGATĂ A PSIHOSOCIOLOGIEI (sec. al Vl-lea î.e.n. - sec. al XlX-lea) 26 Capitolul 3 CU EXPERIMENTUL ÎNCEPE ISTORIA PSIHOSOCIOLOGIEI (1880-1934) « 35 Capitolul 4 PERIOADA CLASICĂ A PSIHOSOCIOLOGIEI (1935-1960) 59 Capitolul 5 PSIHOSOCIOLOGIA MODERNĂ (1961-1989) 90 Capitolul 6 PSIHOSOCIOLOGIA CONTEMPORANĂ (după 1990) 176 Index de autori 217 Index de teme 225 Prefaţă Profesorul Septimiu Chelcea ne propune o carte curioasă. Nonconvenţională. Un amestec, savant dozat, de tratat de istoria psihologiei, dicţionar, manual şi selecţie de autor. Septimiu Chelcea îi rezervă doar rolul de „instrument de lucru pentru studenţi". Şi o caracterizează ca un modestpuzzle: asamblări menite să stabilească filiaţia tematică, biografia unor concepte şi teorii, iradierea preocupărilor de psihologie socială în mediile academice, instituţionalizarea acestei ştiinţe. De fapt, întreprinderea e mult mai ambiţioasă: o frescă a apariţiei, creşterii, maturizării şi afirmării unui copil teribil al ştiinţelor sociale. Profesorul Chelcea lucrează de câţiva ani la acest proiect: a strâns fişe, s-a interesat de „tot ce mişcă" în disciplina noastră, a operat clasificări şi ierarhizări, a cerut cu insistenţă părerea colegilor. Şi-a asumat un risc, pe care nimeni nu i 1-a cerut! Ar fi putut scrie în acest interval o carte de autor, ar fi putut întreprinde câteva cercetări. Dar a ales această încercare ce-1 va marca profund. Nu-i o carte cu miză, nu propune o teorie sau un concept, nu va putea marca destinul unui cercetător. Va livra, poate, prestigiu academic. Acest lucru nu-i lipseşte însă dlui Chelcea. Dar poate aduce, autorului, unele reproşuri, dacă confraţii vor găsi omisiuni (îndeosebi numele lor sau toate domeniile în care s-au afirmat); poate deveni sursă de inconfort psihic. Sunt sigur că Septimiu Chelcea a bănuit toate aceste posibile inconveniente. Şi a riscat. Prin ce se distinge lucrarea pe care o discutăm ? In primul rând prin ineditul prezentării modului în care a evoluat psihologia socială: autori, momente importante, evenimente, opere, cercetări celebre, in ordinea producerii lor. Un lucru curent în manualele occidentale, prezentarea autorilor este însoţită de fotografii ale acestora (personal, mărturisesc că înfăţişarea fizică a celor mai mulţi psihosociologi îmi era necunoscută). Autorii români sunt integraţi, firesc (dar nimeni n-a mai făcut-o până acum), între confraţii mai celebri, chiar dacă sunt practic necunoscuţi în „lumea mare" a psihologiei sociale mondiale. Aşa se face că găsim, pe aceeaşi pagină sau pe pagini alăturate, fotografiile lui Latane şi Herseni, Lewin şi Ralea, Zajonc şi Pavelcu, Wundt şi Vaschide. Dar câţi dintre noi ştiu cum arătau Moreno, Sherif, Newcomb, Heider, Asch, Festinger, Kelly, Allport, Maslow, Bandura, Milgram şi alţii? Sau chiar Dumitrescu-Iaşi, Drăghicescu, Ştefănescu-Goangă, Rădulescu-Motru? în chip modern, textul este sintetizat, în marginea paginii, prin cuvinte-titlu sau sintagme care rezumă o teorie, o contribuţie sau o carte. Nu lipsesc nici indicele tematic şi indicele de autori, „aparate" de negăsit la cele mai multe cărţi. Indexul tematic ne oferă posibilitatea de a identifica operativ teme, autori, cuvinte-cheie. Cartea este - are dreptate autorul - un instrument deosebit de util studentului, dar şi cercetătorului experimentat. O examinare mai atentă a acestui „instrument de lucru" ne dezvăluie nu doar munca de recoltare a informaţiei şi de sistematizare, ci şi opţiunile autorului, punctul său de vedere privind liniile de dezvoltare a disciplinei noastre : preferinţa pentru denumirea de psihosociologie, şi nu psihologie socială, accentuând interdisciplinaritatca, independenţa şi vocaţia sa internaţională; abandonarea „simplismului" tratării acesteia ca „ştiinţă de graniţă" ; caracterul său de ştiinţă autonomă şi interdisciplinară, în acelaşi timp; statutul său de „ştiinţă unică" în studiul interacţiunii comportamentale ; dezvoltarea sa după o „logică unitară" : „ca ştiinţă, psihosociologia nu poate 8 PREFAŢĂ fi decât universală, nu poate să vizeze decât generalul, ceea ce este legic în producerea fenome- nelor, cauzalitatea, dincolo de circumstanţialitate". S. Chelcea conchide, fără drept de replică: „O ştiinţă unică - psihosociologia". Ca şi în cazul altor ştiinţe, psihosociologia a beneficiat de un regim de export-import, între America şi Europa de Vest, crede dl Chelcea, a fost supusă unei presiuni de „aculturaţie ştiinţifică", cu toate barierele culturale, ideologice, politice. Iar în momentul în care au intrat în dialog şi fostele ţări comuniste, ea a devenit cu adevărat transculturală. Astăzi, reprezentanţii acestei ştiinţe, din toate colţurile lumii sunt, deopotrivă, producători şi consumatori de psiho- sociologie. Exemplul ales pentru ţara noastră este apariţia tratatului de psihologie socială de la Iaşi, elaborat de specialişti din România în colaborare cu colegi din Franţa, Spania, Elveţia, Belgia, Italia. Cercetarea psihosociologică s-a internaţionalizat! Ceea ce nu exclude păstrarea tradiţiei, accentuarea pe studiul fenomenelor colective, în Europa, sau a comportamentului individual, sub influenţa celorlalţi, în America. în ce priveşte fondarea psihosociologiei, autorul se opreşte hotărât la Norman Triplett, cu experimentele sale din 1897 (publicate în 1898) privind influenţa socială. Opţiunea pentru Triplett se datorează faptului că acesta nu doar a montat experimente, ci a şi propus un model teoretic explicativ, pentru rezultatele obţinute. Care sunt semnificaţiile frazei „anul 1897 marchează debutul psihosociologiei ca ştiinţă" ? în alte manuale sunt înregistrate fapte, lucrări şi nume cu mult anterioare acestui prag de o sută de ani. Ce facem cu „reflecţiile de natură psihosociologică" întâlnite la Platon, Aristotel, Hobbes, Fourier, Comte, Le Bon? Dar cu contribuţiile româneşti, chiar dacă nu constituie explicit opere de psihologie socială? Cronicarii, cărturarii ca Milescu sau Cantemir au descris experienţe sociale, au analizat evenimente şi comportamente de natură „social-psihologică", au evaluat norme sociale şi stiluri acţionale. Desigur, dacă plecăm de la ideea că psihosociologia ştiinţifică începe cu primele experimente, atunci opţiunea profesorului Chelcea ni se pare validă. După ce analizează contribuţiile lui Brehm şi Kassin (1990) la periodizarea psihologiei sociale („reunirea forţelor", „marele salt înainte", „perioada clasică", „încredere şi crize" şi „era pluralismului") şi alte încercări în acest sens, S. Chelcea propune - după ce avertizează asupra „caracterului oarecum artificial al oricărei periodizări" - un „tablou integrator al dinamicii psihosociologiei" : preistoria (sec. VI î.e.n. - sec. al XlX-lea), fondatorii (1880-1934), perioada clasică (1935-1960), perioada modernă (1961-1989), contemporanii (1990-...). Nu ne propunem să analizăm aici viabilitatea periodizării, timpul va distila şi baliza aceste calupuri oarecum artificial decupate. Obişnuiţi cu clasificările literare, de tipul „marii clasici", „clasicii" (scriitorii de rangul doi!), ne vine greu să considerăm perioada atât de apropiată - 1935-1960 - o perioadă clasică. Dar, cum spuneam, timpul va decide. Disputa dintre cele două denumiri - psihologie socială şi psihosociologie - este tranşată de Septimiu Chelcea astfel: termenul psihologie socială a apărut şi s-a impus pentru o ştiinţă de graniţă sau pentru o ramură a psihologiei (analog psihologiei medicale). Dacă recunoaştem însă disciplinei noastre statutul de ştiinţă nodală, umplând un spaţiu rămas gol, pe care şi 1-a adjudecat fără să aibă cu cine-1 disputa, atunci termenul psihosociologie vine de la sine. Referindu-se la o prefaţă a mea la traducerea manualului de psihologie socială experimentală de Doise, Deschamps şi Mugny, dl Chelcea îşi arată dezacordul faţă de denumirile pe care le-am găsit domeniului nostru : ştiinţă de graniţă, hotar, frontieră, intersecţie, disciplină de contact, balama etc. „Este prea puţin", zice dl Chelcea. N-a citit însă o altă prefaţă la Crize de Barus-Michel şi colaboratorii, carte recent tradusă tot la editura Polirom, unde fac distincţie între psihologia socială „clasică" (preocupată de studierea organismelor sociale, de dinamica grupului, de organizaţii şi instituţii, de conflicte, de excluderi şi marginalizare) şi psihosociologia clinică preocupată de individul care suportă tensiunile câmpului social, de raportul interpersonal (alianţe, rupturi, deconstrucţii), rezervând un loc central subiectului social, actorului social ca personaj unic. Chiar în prefaţa invocată de S. Chelcea se găseşte o opţiune explicită pentru o psihologie socială care studiază, simultan, subiectul şi câmpul său social, interacţiunea mediată ideologic (imposibilitatea de a gândi static cei doi termeni aflaţi în interacţiune !). Apelând la comparaţia pe care o fac Beauvois şi PREFAŢĂ Levy, între cei doi termeni, de asemenea, Beauvois şi Joule (din Tratatul de manipulare), dl Chelcea crede potrivit să utilizăm ambele denumiri, dar preferă - timid - termenul folosit în titlul cărţii pe care o analizăm. Curios, dl Chelcea afirmă, ca experimentalist, că optează pentru denumirea cu trimitere la analiza clinică şi calitativă. Subsemnatul,