“Dietă a Amploaiaţilor”
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
SPRE O „DIETĂ A AMPLOAIAŢILOR”. ROLUL FUNCŢIONARILOR ROMÂNI DIN PERIOADA LIBERALĂ ÎN ALEGERILE PENTRU DIETA DE LA SIBIU DIN 1863/64* Alexandru Onojescu Pentru cursul evenimentelor politice din toată perioada liberală, anul 1863 este unul distinct. Importanţa sa a fost dată în primul rând de convocarea forului legislativ al Marelui Principat al Transilvaniei (dieta), obiectiv aşteptat deopotrivă de regimul austriac (care dorea cu orice preţ trimiterea deputaţilor transilvani în senatul imperial) şi de naţiunea română (care năzuia să-şi exercite voinţa într-un organ politic trasat în baza principiului proporţionalităţii populaţiei, dar şi al contribuţiilor financiare). Mobilizarea românilor în alegerile dietale, precum şi concesiile legislative ale regimului, au condus la impunerea unei majorităţi româneşti relative care, mai apoi, cu inteligenţă politică, ar fi trebuit folosită în scopul unei redimensionări politice fundamentale a sistemului constituţional al Transilvaniei. Cele 11 propuneri legislative ale regimului, venite împreună cu rescriptul de convocare a dietei din 21 aprilie / 9 mai 18631, conţineau esenţa unui modernism politic democratic. Cele mai importante pentru naţiunea română au fost, evident, prima şi a doua: 1. înarticularea naţiunii române şi a confesiunilor sale; 2. recunoaşterea limbii române ca limbă oficială, alături de maghiară sau germană. Odată integrată naţiunea română, prin adăugarea unor noi membrii în organismul politic, urma reconfigurarea scenei politice, ceea ce presupunea: 4. adoptarea unei noi legi electorale; 5. reorganizarea administrativă a Marelui Principat; 6. reglementarea administraţiei publice; 7. reorganizarea sistemului judiciar; 8. înfiinţarea unui tribunal suprem. Mai departe, dieta urma să decidă şi în legătură cu unele aspecte de organizare economică: 9. modificarea patentei urbariale din 1854; 10. introducerea cărţilor funciare; şi 11. înfiinţarea unei bănci ipotecare. Nu în ultimul rând, dieta trebuia să aleagă pe cei 26 de deputaţi care urmau să reprezinte Transilvania în senatul imperial de la Viena. În fapt, guvernul a trasat liniile directoare ale unui proiect politic de amploare, de-a dreptul vizionar, în urma căruia, după 4 ani de sesiuni legislative, aşezământul instituţional al Marelui Principat urma să fie reconfigurat politic, legislativ şi socio-economic. Cu alte cuvinte, „spre mulţumirea tuturor popoarelor locuitoare” Transilvania urma să se integreze în rândul organizaţiilor statale moderne ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. O adevărată iluzie! 1 textul integral al rescriptului vezi: Telegraful Român, XI (1863), nr. 37, din 5 mai, p. 144; Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub Coroana ungară, volumul III, Sibiu, Tipografia Iosif Marschall, 1903, pp. 4-5. 1 Preliminariile legislative Pentru asigurarea succesului unui asemenea demers legislativ, Curtea a fost obligată să facă şi unele modificări cu privire la modalitatea de convocare şi mecanismul intern de funcţionare al dietei. Era evident că vechea lege electorală din 1791 nu se putea ridica la noile standarde, motiv suficient pentru ca Viena să înainteze un regulament electoral provizoriu2 care a reconfigurat substanţial structura forului legislativ. Înainte de toate, s-a insistat asupra unei reprezentativităţi mai echitabile atât a celor trei naţiuni, cât şi a corpului electoral în ansamblul său. Viitoarea dietă urma să aibă doar 165 de membri, dintre care 40 aveau să fie regalişti, iar 125 să fie aleşi. Era pentru prima dată când Împăratul s-a arătat dispus a renunţa la prerogativa sa de a denumi majoritatea membrilor dietei. Au fost modificate şi criteriile de selecţie ale membrilor corpului de regalişti. Dacă până atunci calitatea de regalist era asimilată cu cea de nobil, acum Împăratul putea să denumească şi persoane care s-au distins în baza unui principiu meritocratic, prin serviciile aduse Tronului sau societăţii (stat, biserică, comunitatea locală). Cei 125 de deputaţi urmau să fie aleşi din cercuri electorale urbane şi rurale, ultimele repartizate în comitate, scaune şi districte. În cazul celor din urmă proporţia de reprezentare trebuia să fie de 1 deputat la fiecare 30 000 de locuitori. Astfel, în funcţie de acest factor demografic-electoral, fiecare comitat avea între 2 şi 6 cercuri electorale, scaunele secuieşti 2-3, scaunele săseşti câte 2, scaunele filiale ale Săliştei şi Tălmaciului câte un cerc, districtul săsesc al Bistriţei 2, cel al Braşovului 3, iar districtele româneşti câte 2 (Năsăud) sau 3 (Făgăraş). O lacună a noii legislaţii era menţinerea dreptului de reprezentare a unor comunităţi urbane, precum Sic, Breţcu, Vlahiţa. Aceste „abnormităţi aşa-numite istorice”3, cum le-a denumit George Bariţ, îşi pierduseră de mult statutul urban, deputaţii lor reprezentând un corp electoral de doar câteva zeci de alegători. Prevăzători, pentru a echilibra oarecum situaţia, legislatorii vienezi au considerat oportun să extindă acest drept de reprezentare directă şi unor noi comune, la fel de mici, dar de data aceasta majoritar româneşti: Roşia, Mociu, Gheorgheni sau Răşinari. Spre exemplu, Răşinarii aveau în total 108 alegători, dintre care unii plăteau un impozit direct mai mare de 130 fl.4 În fapt, critica se referea mai degrabă la perpetuarea acestui obicei în detrimentul unor comunităţi urbane mult mai mari. Nici una dintre comunele de mai sus nu se puteau compara cu alte localităţi româneşti, cum erau Blajul, Năsăudul, Dobra sau Câmpeni, cu o componentă demografică mult mai mare, dar 2 Vezi Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub Coroana ungară, volumul II, ediţia a II-a, Sibiu, Tipografia Iosif Marschall, 1904, pp. 9-22. 3 George Bariţ, Părți alese din istoria Transilvaniei pre doue sute de ani din urmă, volumul III, Sibiu, Tipografia W. Krafft, 1891, 170. 4 Telegraful Român, XI (1863), nr. 42, din 23 mai, p. 170. 2 şi cu un capital de prestigiu superior, ele constituindu-se în veritabile centre financiare sau spirituale româneşti. De departe cea mai importantă prevedere a noului regulament electoral era definirea calităţii de elector. Existau două categorii fundamentale. Prima era formată din aşa-numiţii alegători censualişti: locuitorii de peste 24 de ani, care deţineau orice fel de proprietate şi care plătiseră în cursul anului fiscal 1861-62 un impozit direct minim de cel puţin 8 fl. v.a. Este important de subliniat că pentru prima dată censul se aplica tuturor grupurilor sociale, inclusiv nobililor. Statutul nobiliar nu mai era considerat a fi o garanţie a calităţii de elector. Totuşi, o nivelare completă a corpului electoral nu s-a produs, pentru că autorităţile de la Viena nu au putut renunţa la practica alegătorilor din oficiu. Preoţii, medicii, avocaţii, învăţătorii comunali, profesorii, notarii şi inginerii au devenit noua categorie privilegiată, care dispunea de dreptul de vot în virtutea ocupaţiei profesionale şi nu a unui loc ocupat pe scara ierarhiei sociale. Prin aceste noutăţi, regulamentul provizoriu de alegere a ridicat numărul alegătorilor de la 11 000, câţi erau înscrişi în 1848, la cca. 78 0005. Era un pas enorm pe drumul unei democratizări incipiente, menită să modifice establishment-ul politic şi social al Marelui Principat. Regulamentul provizoriu de casă conţinea şi el o serie de inovaţii, dintre care cea mai importantă era eliminarea tradiţiei instrucţiunilor obligatorii6 prin ruperea relaţiilor juridice dintre deputatul ales şi electorii săi. Conform noilor stipulaţii, deputaţii încetau să mai fie mandataţi a reprezenta interesele circumscripţiei în care au reieşit învingători. Pentru prima dată în istoria legislativă a principatului, ei urmau să reprezinte întreaga populaţie a ţării. Odată cu renunţarea la tradiţia mandatului imperativ, libertatea de acţiune a reprezentanţilor dietali a crescut semnificativ. Înainte de 1848, dacă nu ţineau cont de interesele alegătorilor din circumscripţii, puteau foarte uşor să fie revocaţi, urmând un nou şir de alegeri. Autoritatea aleşilor dietali a crescut nu numai în raport cu corpul electoral, ci şi faţă de puterea executivă prin acordarea dreptului de iniţiativă legislativă. Chiar dacă propunerile legislative ale Curţii erau în continuare considerate ca fiind prioritare, dieta avea dreptul, prin intermediul membrilor săi, să propună şi să dezbată proiecte şi iniţiative legislative proprii. Nu în ultimul rând cea mai importantă prevedere din perspectiva obiectivului fundamental naţional al românilor a fost stipularea posibilităţii ca dezbaterile organismului legislativ să se ţină în toate cele trei limbi, română, germană şi maghiară, chiar dacă prima încă nu fusese recunoscută ca fiind oficială. Per ansamblu, noile normative electorale au fost satisfăcătoare pentru români. Cel puţin în parte ele fuseseră deja vehiculate prin votul separat al lui Vasile Ladislau Popp din august 1861, pe baza căruia avea să fie înaintat rescriptul 5 Simion Retegan, Dieta românească a Transilvaniei (1863-1864), Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979, p. 63. 6 Valeriu Moldovan, Dieta Ardealului din 1863-1864. Studiu istorico-juridic, Cluj, Tipografia Națională, 1932, p. 46. 3 imperial de convocare a dietei din 19 septembrie 1861. Totuşi, existau motive de nemulţumire, cum ar fi: caracterul octroat al regulamentului electoral provizoriu, nivelul ridicat al censului sau repartizarea inegală a deputaţilor în raport cu corpul electoral la nivel municipal faţă de cel comitatens. Românii erau departe de a-şi obţine locul lor binemeritat în funcţie