Alte Povestiri Din Moldovița
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Viorel Darie Alte povestiri din Moldovița -Viața în stil vechi- Editura InfoRapArt 2015 Coperta: Colecția InfoRapArt Corectura: Cristina Roșu Lector: Valeriu Valegvi Redactor: Petre Rău Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DARIE, VIOREL Alte povestiri din Moldovița: viața în stil vechi / Viorel Darie. - Galați: InfoRapArt, 2015 ISBN 978-606-8442-91-4 821.135.1-32 © Editura InfoRapArt © Galați, România Sediu: Str. Cloșca Nr.1, Bloc PS11, Ap. 186, 800331 Redacția: Str. Regimentul 11 Siret, Nr. 17, Bloc C20, Ap. 42, 800331 Telefon: Mobil: 0726 337376, 0740 596225, Fix: 0336 800313 E-mail: [email protected] Copyright © 2015 – Toate drepturile rezervate Tuturor celor dragi din comuna Moldoviţa Cuvânt înainte Coboram trist de pe dealul copilăriei mele. O noapte dormită în casa părintească pustie, mi-a fost de ajuns. Am sosit seara acasă, acolo unde nici mama, nici tata nu mă mai aşteptau cu braţele deschise. Ei s- au dus de câţiva ani, pe rând, în lumea celor drepţi. Iar eu, rămas singur pe lume, am intrat străin în casa atât de dragă mie încă din copilărie. Lucrurile din odaie mă vedeau, dar nu mă recunoşteau. Nici ţipenie de pisică sau de vreo altă vietate prin casă sau în jurul casei, care să mă recunoască. Doar în vale, în noapte neagră, pârâul rece povestea lumii multele întâmplări ce s-au petrecut şi se petrec pe ţarinele ştiute de noi când eram mici. Am dormit neliniştit în casa în care cândva dormeam adânc, de fiecare dată când veneam acasă, şi pe când părinţii aveau grijă de mine, cel obosit şi venit de pe drumuri. Dimineaţa, bucurându-mă de zorile aurii, am cercetat cu de- amănuntul lucrurile din casă, din tindă, din pod. Mie-mi spuneau atâtea, dar ele nu mă recunoşteau. Am ieşit în jurul casei, să fac poze la clăile de fân proaspete, clădite astă vară de gospodari străini. Erau frumoase clăile, bogate, armonios clădite, dar nu mai era munca părinţilor mei, ajutaţi de noi, copiii. O dimineaţă apăsată de tristeţe, de melancolie, mi-a fost îndeajuns! N-am mai suportat neliniştea singu- rătăţii. Am încuiat casa şi am pornit încet către satul din vale. Păşeam fără grabă spre vatra satului, urmând cărările prea bine cunoscute ale copilăriei. Satul încă dormita în umbrele de după noapte. Priveam toate gospodăriile de pe dealul nostru, dar şi pe cele de pe dealul de dincolo de pârâu. Gospodarii încă nu se treziseră, dar oare se vor mai trezi? La multe din case geamurile erau bătute în scânduri, semn că acolo nu mai trăia nimeni. Nimeni? Cum nimeni? 5 Doară în vremea copilăriei mele toate acele case de pe dealuri şi din vale erau pline de chiote şi veselie, erau câte patru-cinci copii în fiecare casă! Da, multe case au ajuns goale, copiii s-au împrăştiat prin toate colţurile lumii, căutându-şi un trai mai uşor, iar cei bătrâni, înfruntând suferinţele bătrâneţii, s-au stins, s-au dus în veşnicie, lăsând casele în grija unor fantomatici moştenitori. Bunica scriitorului, în spate, şi Aniţa - fiica ei mai mare, iar în rândul de jos Nicolae micuţ, tatăl autorului, Dumitru, băiatul mai mare şi Ioana, sora cu un an mai mare decât tata Ici, colo apăruseră gospodari noi în casele vechi. În acelaşi timp, vatra satului se înţesase de case noi. În ele s-au înghesuit urmaşii de azi care decisseseră să rămână în sat. Aici sunt mai aproape de dru- mul acum asfaltat, pe care pot ajunge lesne acasă cu maşini arătoase, agonisite de prin Germania, Spania sau Italia. Satul supravieţuieşte. Trist este doar faptul că amintirile arhaicului se sting încet, încet. Din fericire, uneori găsim câte o minte limpede de om în vârstă, care încă deţine tezaurul celor întâmplate mai demult. De aceea, dragi cititori, în acest volum voi lăsa, cu respect, rân- dul celor mai în vârstă din sat să-şi povestească viaţa, amintirile. Până 6 mai are cine povesti. Poate aşa, sufletul nostru îşi va găsi izvorul veş- nic proaspăt din trecut, fără de care noi nici n-am fi existat azi. Pe deal, acasă. În stânga unchiul Iacob, în dreapta Nicolae Darie, tatăl autorului cărţii Dar asupra trecutului, prezentului şi viitorului nostru este veghetor doar Unul, Cel Sfânt din Înaltele Ceruri. În El este nădejdea, şi viitorul, şi mângâierea noastră! 7 8 Aurel Dariciuc Primii Darieni din sat După ce am coborât de pe dealul copilăriei mele, făcând poze la tot pasul, căci priveliştile erau de vis, captivante, am ajuns în vale, la pârâul de lângă casa lui Cuţul, apoi am traversat şi-am urcat puțin pe un dâmb unde-şi avea casă frumoasă, bine aranjată, vărul meu de-al doilea, inginerul agricol Aurel Dariciuc. L-am găsit acasă, nici nu se putea altfel, avea o sumedenie de orătănii de hrănit prin curte, găini, curcani mulţi, vite în grajd, viţei în ţarcuri. Omul se trezise dis de dimineaţă, treburile din gospodărie erau aproape terminate pentru dimineaţa aceea. Aşa că, vărul meu şi-a găsit timp să-mi povestească multe lucruri interesante despre satul nostru, dar mai ales despre partea de sat care azi se numeşte Darieni. Erau vremuri, începu el să-mi spună, când Polonia avea graniţă comună cu România pe râul Ceremuş, care separa atunci provincia Galiţia de provincia românească Bucovina - ţinutul de sus al ţării, cu capitala la Cernăuţi. Cu timpul, atât Galiţia, cât şi Bucovina au ajuns sub stăpânirea Austro-Ungariei, începând cu anul 1774 şi până în anul 1918, când Imperiul Austro-Ungar se destramă, Polonia se reface, la fel ca şi România care se întregeşte, dobândind Ardealul, Bucovina şi Basarabia, devenind astfel România cea Mare şi frumoasă, vecină cu Polonia pe acelaşi râu Ceremuş. Din Polonia, un om pe numele Darie a fugit din ţinutul Galiţiei, şi s-a refugiat în Bucovina, mai precis în zona comunei noastre, Moldoviţa, aşa precum s-au refugiat mulţi alţii de pe acolo, în Buco- vina. Prima casă a refugiatului Darie a fost acolo unde locuieşte acum Catrina, soţia lui Ilia Cuţul şi sora lui Aurel Dariciuc, lângă pârâu. Casa aceea veche în care a stat Alexa Darie, zis şi Oleacea, fiul primului Darie sosit în sat, a fost construită după aceea. Primul Darie sosit a avut trei fii: Mihai, Vasile - bunicul autorului acestor rânduri - şi Alexa, zis Oleacea. Mihai avea casa ceva mai sus de Oleacea, iar Vasile a fost trimis să-şi facă casă tocmai pe deal, unde este acum casa 9 Alte povestiri din Moldovița - viața în stil vechi părintească a noastră. Aurel Dariciuc a refăcut din temelii vechea casă bătrânească. - Îşi făceau refugiaţii casele cât mai la marginea satului, pe lângă pădure, aveau frică de autorităţi, ştiau ei de ce, aşa că, în caz că ve- neau jandari, ei să poată fugi repede în păduri, începu să-mi poves- tească interlocutorul meu. Oamenii sosiţi în comună trăiau în devălmăşie, fiecare îşi făcea pământ de păşune şi arătură cât putea defrişa din pădure. Pe vremea aceea, pădurile erau multe, casele puţine. Dar şi poienile trebuiau întreţinute, căci dacă erau neglijate şi nu se făcea curăţenie de copăcei tineri vreme de câţiva ani, păduricea creştea iar, cotropea poienile. Cu asta se ocupau oamenii de atunci, erau nevoiţi să se lupte cu puieţii de conifere care cotropeau poienile. Huţulii, veneticii, nu veneau cu vite. Trăiau din vânat, sau din lu- crul ca zilieri pe la alţii. Apoi au început să lucreze în fabrici, la evrei şi nemţi, aveau salarii, cu care cumpărau vite. Le plăcea să se aşeze la marginea satului, sau pe coamele munţilor, în centrul comunei erau nemţi, evrei. Nemţii, adică austriecii, sunt cei care au construit şcoala din Moldoviţa, au făcut şi calea ferată, încât începuse să circule trenul de la Moldoviţa la Vama. Tot nemţii au făcut fabrici cu gatere, aveau şi o instalaţie de prelucrare a cetinii de brad. Smoala de conifere se recolta şi se ducea, pe spinările cailor, la Putnişoara, cum ziceam noi la Putna de azi. Cu timpul, când începuseră să aibă gospodării proprii, huţulii nu mai voiau să lucreze în fabricile nemţilor; ei creşteau vite, oi, acasă sau la stâne, sau se ocupau cu tăierea de lemne în pădure. Văzând că huţulii nu veneau să lucreze la fabricile lor, nemţii s- au dus în Galiţia şi-au adus de acolo muncitori. Au construit la Moldoviţa clădiri pentru muncitori. Au făcut şi o bisericuţă pentru ei, cea mică de lângă gară. Istoria comunei De fapt, istoria comunei Moldoviţa este mai veche. Primii oa- meni din zonă au fost cei din jurul Mănăstirii Moldoviţa, adică lucră- torii şi păzitorii mănăstirii. Apoi, casele s-au extins şi spre Moldoviţa. La marginea comunei şi pe înălţimi de munte apăruseră transfugii huţuli din Galiţia sau din Ceremuş. Austriecii au construit şcoala cea veche, pe locul unde la început a fost un cimitir. Drumul prin comună 10 Viorel Darie nu era cel de azi, trecea pe lângă calea ferată, pe lângă apa râului Mol- doviţa. Deci şcoala cea veche au construit-o austrieci. Lângă şcoală s- a făcut şi biserica, apoi s-a făcut și la Argel o altă biserică. M-a impresionat interlocutorul, cu toate cele pe care le cunoştea despre sat şi despre oameni. Voia să-mi spună că el este pasionat de etnografia satului, chiar aduna unele lucruri vechi, în speranţa să-şi înfiripeze un muzeu de etnografic în gospodăria proprie. L-am și rugat să păstreze cele legate de etnografie pentru alţii, eu voiam doar să culeg povestiri străvechi despre oamenii din sat. Etnografia însă nu e o joacă, necesită mult timp de documentare minuţioasă. Aveau autorităţile austriece legile lor în ţinuturile ocupate de ei – povesteşte în continuare Aurel Dariciuc - copiii trebuiau să înveţe carte.