REVISTA ISTORICĂ
SERIE NOUĂ TOMUL XX, NR. 1–2 ianuarie–aprilie 2009
S U M A R
PROPAGANDĂ ŞI DIPLOMAŢIE
CEZAR MÂŢĂ, NAGY PIENARU, Propaganda Ungariei versus România. Documente ale Serviciului Special de Informaţii (1941–1943) (II) ...... 5 DANIEL HRENCIUC, Relaţiile dintre România şi Polonia (1919–1931). Privire de ansamblu 39
ROBIA ŢIGANILOR – NOI ABORDĂRI
RALUCA TOMI, Aboliţionismul românesc la 1848. Influenţe, trăsături ...... 47 VENERA ACHIM, Emanciparea ţiganilor şi programul legislativ al guvernului provizoriu din 1848 ...... 63 FLORINA MANUELA CONSTANTIN, Robia în pravilele româneşti ale secolului al XVII-lea. Îndreptarea Legii (1652) ...... 73 PETRE MATEI, Apariţia poreclei „gaşper” pentru ţigani în spaţiul românesc ...... 101
EDUCAŢIE ŞI CERCETARE
CRISTIAN VASILE, Sistemul de învăţământ românesc în epoca stalinistă (1947–1953). Consideraţii ...... 115 ROBERT PĂIUŞAN, Institutul Economic Românesc. Organizare, preocupări ...... 139
ORIENTUL ONIRIC
LIVIU BORDAŞ, Originile monahismului oriental. Dora d’Istria, India şi ortodoxia la 1850 (I) ...... 151
„Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 1–206 2
SURSE ŞI METODE
IRINA GAVRILĂ, Consideraţii metodologice asupra bazelor de date istorice...... 169
NOTE ŞI RECENZII
* * * Reconstituiri necesare. Şedinţa din 27 iunie 1952 a Uniunilor de creaţie din România, ed. MIHAELA CRISTEA, pref. MARIUS OPREA, Edit. Polirom, Iaşi, 2005, 228 p. (Cristian Vasile); DAN BERINDEI, Les Roumains en Europe au XIXe siècle. Études et essais historiques, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2008, 696 p. (Daniela Buşă); DAVID W. BLIGHT, A Slave No More: Two Men Who Escaped to Freedom, Including Their Own Narratives of Emancipation, Harcourt, Orlando, Austin, New York, San Diego, London, 2007, XI + 308 p. + 16 pl. foto (Viorel Achim); VICTOR COROIANU, Indienii nord-americani. Triburi, şefi de trib, tradiţie şi cultură, Edit. Gutinul, Baia Mare, 2003, 320 p. + il. (Adrian-Silvan Ionescu); ŞTEFAN DELUREANU, Garibaldi între mit şi istorie, Edit. Paideia, Bucureşti, 2007, 216 p. (Raluca Tomi); LUC FERRY, MARCEL GAUCHET, Le religieux après la religion, Grasset, Paris, 2004, 146 p. (Iuliana Conovici); VASILE PÂRVAN, Scrisori inedite – Lettere inedite, ed. ION BULEI, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007, 116 p. (Andrei Pippidi); VLADIMIR TISMĂNEANU, CRISTIAN VASILE, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2000, 464 p. (Apostol Stan); RADU ŞTEFAN VERGATTI, Din problematica umanismului românesc, cuvânt înainte de ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Edit. Top Form, Bucureşti, 2007, 80 p. (Bogdan Popa) ...... 189
HISTORICAL REVIEW
NEW SERIES TOME XX, Nos. 1–2 January–April 2009
C O N T E N T S
PROPAGANDA AND DIPLOMACY
CEZAR MÂŢĂ, NAGY PIENARU, Hungary’s Propaganda versus Romania. Documents of the Special Intelligence Service (1941–1943) (II) ...... 5 DANIEL HRENCIUC, The Relations Between Romania and Poland (1919–1931). A Survey 39
GYPSY SLAVERY – NEW APPROACHES
RALUCA TOMI, Romanian Abolitionism in 1848. Influences and Characteristics ...... 47 VENERA ACHIM, The Emancipation of the Gypsies and the Legislative Program of the Provisory Government of 1848 ...... 63 FLORINA MANUELA CONSTANTIN, Slavery in Seventeenth Century Romanian Law. Îndreptarea Legii (1652) ...... 73 PETRE MATEI, The Emergence of the Sobriquet “Gaşper” Given to Roma in the Romanian Principalities ...... 101
EDUCATION AND RESEARCH
CRISTIAN VASILE, The Romanian Educational System During the Stalinist Epoch (1947– 1953). Considerations ...... 115 ROBERT PĂIUŞAN, The Romanian Economic Institute. Organization and Activities ...... 139
THE ONEIRIC EAST
LIVIU BORDAŞ, The Origins of Oriental Monasticism. Dora d’Istria, India and the Orthodox Christianity in the 1850s (I) ...... 151
„Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 1–206
4
SOURCES AND METHODS
IRINA GAVRILĂ, Methodological Considerations on Historical Databases ...... 169
NOTES AND REVIEWS
* * * Reconstituiri necesare. Şedinţa din 27 iunie 1952 a Uniunilor de creaţie din România (Required Reconstructions. The Meeting of 27 June 1952 of the Unions of Creation of Romania), ed. by MIHAELA CRISTEA, pref. by MARIUS OPREA, Edit. Polirom, Iaşi, 2005, 228 pp. (Cristian Vasile); DAN BERINDEI, Les Roumains en Europe au XIXe siècle. Études et essais historiques, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2008, 696 pp. (Daniela Buşă); DAVID W. BLIGHT, A Slave No More: Two Men Who Escaped to Freedom, Including Their Own Narratives of Emancipation, Harcourt, Orlando, Austin, New York, San Diego, London, 2007, XI + 308 pp. + 16 photographs (Viorel Achim); VICTOR COROIANU, Indienii nord-americani. Triburi, şefi de trib, tradiţie şi cultură (The North-American Indians. Tribes, Tribal Chiefs, Tradition and Culture), Edit. Gutinul, Baia Mare, 2003, 320 pp. + ills. (Adrian-Silvan Ionescu); ŞTEFAN DELUREANU, Garibaldi între mit şi istorie (Garibaldi, Between Myth and History), Edit. Paideia, Bucureşti, 2007, 216 pp. (Raluca Tomi); LUC FERRY, MARCEL GAUCHET, Le religieux après la religion, Grasset, Paris, 2004, 146 pp. (Iuliana Conovici); VASILE PÂRVAN, Scrisori inedite – Lettere inedite, ed. by ION BULEI, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007, 116 pp. (Andrei Pippidi); VLADIMIR TISMĂNEANU, CRISTIAN VASILE, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului (The Accomplished Acrobat. Leonte Răutu and the Masks of Evil), Edit. Humanitas, Bucureşti, 2000, 464 pp. (Apostol Stan); RADU ŞTEFAN VERGATTI, Din problematica umanismului românesc (Issues Pertaining to Romanian Humanism), Foreword by ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Edit. Top Form, Bucureşti, 2007, 80 pp. (Bogdan Popa) ...... 189
PROPAGANDĂ ŞI DIPLOMAŢIE
PROPAGANDA UNGARIEI VERSUS ROMÂNIA. DOCUMENTE ALE SERVICIULUI SPECIAL DE INFORMAŢII (1941–1943) (II)
CEZAR MÂŢĂ, NAGY PIENARU
În cursul anilor 1942 şi 1943 spionajul şi propaganda ungară şi-au multiplicat activităţile ce vizau România. Doar în intervalul februarie–iulie 1942 au fost depistate şi anihilate 4 reţele de spionaj infiltrate în zona frontalieră vestică1. Printr-o notă alcătuită de Serviciul Special de Informaţii la 27 iulie 1942 se aducea la cunoştinţa Preşedinţiei Consiliului de Miniştri despre înmulţirea provocărilor ungurilor la adresa României pe trei direcţii: intensificarea propagandei negative asupra României şi a conducătorilor ei; accentuarea prigoanei românilor din teritoriile ocupate de unguri şi escaladarea incidentelor de la hotarul comun. Aceste provocări erau consecinţa unei vaste operaţiuni dirijate coordonat spre un ţel clar, constituirea Ungariei Mari prin anexarea în totalitate a Transilvaniei. Elaboratorii notei, pe baza informaţiilor receptate, avertizau atât despre accentuarea propagandei revizioniste ungare, dublată de o operaţiune diplomatică ocultă menită să izoleze România şi să-i capteze pe decidenţii politici internaţionali spre varianta integrării Transilvaniei la Ungaria în harta Europei postbelice, cât şi despre consistenţa pregătirilor militare din Ungaria, ajungând la două concluzii îngemănate: în primul rând că liderii de la Budapesta considerau că momentul decisiv pentru destinul Transilvaniei este proxim, iar în al doilea rând că ungurii erau decişi să recurgă la măsuri extreme pentru dobândirea unei sentinţe favorabile Ungariei. Având acest ţel, propaganda ungară defăima încontinuu şi perseverent România în mass-media din Europa şi America pentru a juxtapune şi impune în conştiinţa publică internaţională „rolul istoric” sau de „factor civilizator” jucat de Ungaria în Europa. În mod abil, pentru a da campaniei de propagandă un caracter de obiectivitate, revizioniştii unguri utilizau organe de presă, publicaţii şi personalităţi din
1 Cristian Troncotă, Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete româneşti. Memorii, mărturii, documente, Bucureşti, 1994, p. 57–58. Evident, şi românii spionau clandestin în Ungaria. În iunie 1943 biroul Agenturii Frontului de Vest, prin rezidentul său din Oradea, a capturat copia fotografică a tabelelor efectivelor de pace ale unităţilor ungare. Evenimentul este mărturisit în memoriile lui Ion Lissievici (adjunctul lui Eugen Cristescu), Glorie şi tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941–1944), Bucureşti, 2003, p. 173.
„Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 5–37 6 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 2 exterior, ale căror afirmaţii erau reluate de presa ungară ca ştiri din arena externă, ce confirmau justeţea pretenţiilor anexioniste ale Ungariei. Totodată, se remarca, vis-à-vis de revizionismul ungar, că propaganda românească era deficitară deoarece nu avea o abordare sistematică, fermă şi activă. Punctele ei nevralgice, în ţară şi străinătate, erau datorate unor sechele de organizare precum: lipsa unui plan unitar şi consecvent cu un ţel naţional precis, divergenţele de opinii dintre politicienii de calibru, reacţia română tardivă şi timidă. În încheierea notei se recomandau trei măsuri: 1. lansarea unei campanii coordonate de demascare a revizionismului maghiar, inclusiv elaborarea unei sinteze a revizionismului ungar din intervalul 1919–1942; 2. organizarea unei propagande ofensive şi sistematice în străinătate; 3. reactivarea acţiunilor diplomatice pentru câştigarea sprijinului factorilor determinanţi şi pentru obţinerea unor „aliaţi respectiv neutri binevoitori pentru cazul când conflictul româno-ungar va trebui rezolvat prin război”. Peste o lună, la 29 august 1942, departamentul Frontul de Vest al Serviciului Special de Informaţii a adresat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri nota intitulată „Problema româno-ungară. Propuneri” (Anexa I). În document autorii, convinşi că diferendul româno-ungar în chestiunea Transilvaniei va evolua curând spre o rezolvare finală şi că „ungurii sunt hotărâţi să recurgă la mijloace extreme pentru a forţa o soluţie în favoarea lor”, recomandau organului tutelar înfiinţarea unui departament central special pentru problema româno-ungară pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Se preconiza ca noul organism (alături de sarcina sa principală, de a dirija coordonat acţiunile diplomatice şi propaganda externă, spre a asigura României sprijinul diplomatic şi alianţele militare necesare pentru soluţionarea favorabilă a hotarelor sale) să întocmească un inventar complet al acţiunilor revizioniste maghiare. Acest tablou urma să cuprindă detalii despre: propaganda revizionistă; activitatea diplomatică ocultă; pregătirile militare; campania de discreditare a României şi a conducătorilor; acţiunea de eliminare a românilor din Transilvania ocupată. Deşi România era cel mai important aliat al Germaniei pe frontul de răsărit, atât Hitler, cât şi Mussolini nu au intervenit ferm la Budapesta pentru stoparea propagandei ungare antiromâneşti. Prin afinităţi politice, dar şi religioase, Ungaria câştigase o influenţă mai puternică în Italia şi Germania, iar graţie suportului propagandistic subtil şi perseverent chiar în spaţiul foştilor parteneri tradiţionali ai României şi în Statele Unite ale Americii. Această conjunctură prielnică, efect şi al pasivităţii autorităţilor din Bucureşti (sub falsul considerent că ungurii nu reprezintă un adversar redutabil), a impulsionat Ungaria să escaladeze propaganda iredentistă pe plan internaţional în sânul minorităţii maghiare din România. În septembrie 1942, Serviciul Special de Informaţii relata despre instrucţiunile primite de la Budapesta, prin care se solicita ca membrii comunităţii ungare să-şi dezvolte la maxim acţiunile din România, pentru ca sub această umbrelă să amplifice
3 Propaganda Ungariei versus România 7 activităţile naţionaliste şi politica ungară2. Propaganda ungară se derula prin organizaţii iredentiste deghizate sub forma de asociaţii culturale, economice, muzicale, filantropice, sportive şi religioase. În vara anului 1942 s-a constituit Biroul Păcii cu misiunea de a pregăti baza documentară de susţinere a intereselor româneşti la viitoarea Conferinţă de Pace3. Deoarece problema principală o constituia Transilvania, noul organism includea sectoare speciale în care au fost angrenaţi specialişti din domeniile istoriei, geografiei, lingvisticii, statisticii, demografiei precum Ioan Lupaş, G.I. Brătianu, Silviu Dragomir, Zenovie Pâclişanu, Sabin Manuilă, Simion Mehedinţi etc.4 Producţia ştiinţifică în limbi de circulaţie internaţională a fost remarcabilă, însă în străinătate războiul propagandistic a fost câştigat de Ungaria. Acest rezultat s-a datorat intensităţii acţiunilor de propagandă organizate de guvernul Horthy în Anglia, Franţa, Italia, Japonia, Finlanda, Germania, Elveţia, Turcia, Suedia, Portugalia şi S.U.A. şi debilităţii replicii româneşti. Încă din luna mai 1942, Consiliul de Miniştri recomandase Ministerului Afacerilor Străine şi Ministerului Propagandei să riposteze prin teme accesibile publicului internaţional faţă de „tendinţa tot mai accentuată a guvernului ungar de a răspândi prin lucrări care aparent sunt extrem de bine documentate – monografii, statistici – persistenţa istorică a maghiarilor în diverse teritorii”5. Panorama propagandei Ungariei din intervalul vara 1942 – toamna 1943 este scrupulos detaliată de Serviciul Special de Informaţii într-un studiu intitulat „Propaganda revizionistă şi iredentistă maghiară”. Documentul, având 175 file (cu fotocopii de documente personale, acte oficiale, hărţi, afişe, fotografii, manifeste, fluturaşi), cuprindea 4 capitole, din care primele trei sunt tipărite în Anexa II. Din cauza lipsei de spaţiu am eliminat ultimul capitol dedicat temei acţiunilor de exterminare a elementului românesc din Transilvania de Nord (filele 122–210). Din vara anului 1942 temele principale ale revizionismului maghiar (Transilvania este un teritoriu ungar legat pe plan istoric, etnografic, geografic şi economic de câmpia Tisei, iar România, spre deosebire de Ungaria, prin istorie, cultură şi moravuri aparţine Orientului incult şi imoral) au cunoscut un nou avânt propagandistic. Ca instrumente de persuasiune erau utilizate presa internă şi internaţională, periodice ştiinţifice şi culturale, publicaţii culturale, manifestări comemorative şi culturale, piese de teatru, discursuri publice, filme, hărţi, manifeste subversive. Toate aceste acţiuni de mistificare a realităţii şi de inducere a zvonurilor false în adevăruri sunt meticulos inventariate prin evidenţierea substratului
2 Mioara Anton, Propagandă şi război. Campania din est. 1941–1944, Bucureşti, 2007, p. 174. 3 Comisia pentru Studiul Problemelor Păcii a funcţionat până în vara anului 1945, Iacob Mârza, Zenovie Pâclişanu şi pledoaria pentru „Problema Transilvaniei” (1946), în „Annales Universitatis Apulensis”, t. 11/I, 2007, p. 388–389. 4 Valeriu Florin Dobrinescu, România şi Ungaria de la Trianon la Paris, 1920–1947, Bucureşti, 1996, p. 192–194. 5 Mioara Anton, Propagandă şi război, p. 103.
8 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 4 urmărit. Campania de impunere pe plan internaţional a pretenţiilor teritoriale ale Ungariei era acompaniată de o ofensivă de discreditare a României, a liderilor ei şi a personalităţilor culturale române. Nu a scăpat defăimării apostolul românismului, Nicolae Iorga, descris de un cotidian din Cluj ca un beţiv notoriu. În întreaga propagandă ungară axată pe destinul Transilvaniei domina un ton de aroganţă şi de superioritate de rasă, de desconsiderare şi de persiflare a valorilor româneşti. Din lectura cazurilor de derapaj de la normele bunei vecinătăţi, prezente frecvent în presa ungară, rezultă cu claritate că în cursul celui de-al Doilea Război Mondial între Bucureşti şi Budapesta nu a funcţionat o punte diplomatică validă, iar dialogul cultural, ştiinţific a fost pervertit iremediabil de ţinte politice. Transilvania era o nucă prea tare.
ANEXA I
S.S.I. 29 August 1942 Fr. Vest.
PROBLEMA ROMÂNO-UNGARĂ
PROPUNERI
Constatările făcute în nota informativă intitulată „Substratul provocărilor la adresa României”, difuzată prin buletinul nostru din 29 Iulie a.c. şi anexată aci în copie, precum şi relatările din lucrarea „Revizionismul maghiar – Ungaria Mare cu orice preţ”, Iulie 1942 şi în cele două lucrări anterioare asupra acestei chestiuni, duc la concluzia finală, că problema româno-ungară se va pune în curând cu toată greutatea, urmând ca diferendul milenar dintre cele două popoare să fie rezolvat în mod quasi- definitiv, – şi că de data aceasta Ungurii sunt hotărâţi să recurgă la mijloace extreme pentru a forţa o soluţie în favoarea lor. În ce priveşte reacţiunea noastră la revizionismul şi provocările Ungurilor, s-a constatat deasemenea că ea este incompletă, tardivă şi descusută, lipsindu-ne un plan de acţiune unitar, întocmit şi condus în raport cu interesele superioare permanente ale românismului. Faţă de aceasta, apreciem ca nimerit şi PROPUNEM a se creia un organ central al problemei româno-ungare, de pildă un Birou Special pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, la care să colaboreze personalităţi competente şi care s-au dovedit a avea o atitudine naţională ireproşabilă. Acestui Birou Special, propunem să i se prescrie aproximativ cele de mai jos, ca atribuţiuni permanente.
ATRIBUŢIUNI
pentru Biroul Special al problemei româno-ungare
I. EVIDENŢA
Ţinerea în evidenţă a factorilor esenţiali în soluţionarea problemei româno-ungare şi anume:
5 Propaganda Ungariei versus România 9
1. Cunoaşterea în tot momentul a conjuncturei politice şi militare generale precum şi a modului cum acesta ar favoriza sau ar deservi cauza românismului; 2. Evidenţa acţiunei revizioniste maghiare şi rezultatele obţinute: – Propaganda revizionistă; – Acţiunea diplomatică ocultă; – Pregătirile militare; – Campania de discreditare a României şi a conducătorilor săi; – Acţiunea de exterminarea elementului românesc din Ardealul ocupat. 3. Evidenţa acţiunei şi reacţiunei româneşti în problema Transilvaniei. Rezultate şi insuficienţe. 4. Evidenţa datelor de tot felul (etnografice, istorice, etc.) care îndreptăţesc aspiraţiunile româneşti asupra Transilvaniei.
II. STUDII
Studii documentare, pentru a se cunoaşte: 1. Care este minimul de pretenţiuni şi maximul de concesiuni, în a căror limite mandatarii României să poată trata problema în faţa forurilor internaţionale, fără a prejudicia interesele vitale ale neamului şi fără a da impresia de intransigenţă; 2. Cum ar putea fi utilizate forţele politice româneşti din ţară şi de peste hotare, în interesul superior al românismului; 3. Cum ar putea fi exploatată conjunctura politică generală şi insuficienţele Ungurilor, în profitul cauzei româneşti.
III. PROPUNERI
Sinteze şi propuneri concrete, pe baza evidenţei şi a studiilor dela punctele I şi II, pentru: 1. Stabilirea şi formularea punctului de vedere românesc în problema româno-ungară, în acord cu interesele permanente ale neamului şi conjunctura politică internaţională; 2. Întocmirea unui plan unitar de acţiune, pentru atingerea ţelurilor politice naţionale şi în funcţie de acest plan: – Fixarea obiectivelor de atins şi dirijarea acţiunei diplomatice şi a propagandei externe, spre a asigura României sprijinul diplomatic şi alianţele militare necesare pentru soluţionarea problemei conform intereselor româneşti; – Fixarea obiectivelor de atins şi dirijarea propagandei şi a acţiunei politice interne (inclusiv politica militară), pentru a stimula forţele politice şi spirituale ale neamului, în sensul aspiraţiunilor naţionale; – Utilizarea în condiţiuni optime a energiilor româneşti din ţară şi de peste hotare, precum şi a diferitelor personalităţi, pentru realizarea planului întocmit; 3. Lucrări de propagandă care să pledeze pentru cauza românească şi să demaşte mistificările propagandei maghiare, în scopul de a creia o atmosferă favorabilă revendicărilor României. Creerea unui asemenea organ central de evidenţă şi de coordonare a eforturilor către un obiectiv politic bine determinat, ar prezenta o serie de avantaje incontestabile. Astfel, am sesiza pericolul revizionismului maghiar în toată amploarea sa şi ca atare, am putea acţiona în cunoştinţă de cauză. În plus, având un obiectiv precis şi un plan de acţiune unitar, diferitele sforţări parţiale se pot coordona şi conduce metodic, iar ca urmare am putea domina situaţia ce ni se creiază prin provocările ungureşti, fără a ne lăsa atraşi sau impresionaţi de ele. Lipsa acestui organ, duce din contră, la pulverizarea forţelor româneşti în acţiuni şi reacţiuni descusute, iar energiile româneşti rămân în mare parte neutilizate.
10 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 6
N O T A S.S.I. 27.VII.942
U N G A R I A
SUBSTRATUL PROVOCĂRILOR UNGUREŞTI LA ADRESA ROMÂNIEI
I. Constatări
Din investigaţiunile făcute de organele noastre în Ungaria, precum şi din studiul datelor şi al documentelor obţinute de Serviciul Special de Informaţii asupra acestei chestiuni, rees următoarele: 1. În ultimul timp, într-adevăr provocările de tot felul ale Ungurilor la adresa României, s-au înmulţit: – S-a intensificat propaganda de defăimare a României şi a conducătorilor săi; – S-a înteţit prigoana împotriva Românilor din Ardealul ocupat; – Incidentele de frontieră au devenit frecvente. 2. Aceste provocări nu reprezintă decât o singură faţă a unei acţiuni de ansamblu, condusă unitar şi dirijată către un scop precis şi bine definit: Acţiunea revizionistă urmărind „Ungaria Mare” şi având ca obiectiv prim şi principal, anexarea Ardealului întreg. A privi deci aceste provocări ca de sine stătătoare şi a le căuta apoi o cauză determinantă, ar fi incomplect şi chiar eronat, căci ar însemna să le vedem printr-o prismă falsă şi ca atare, am ajunge la concluzii neconforme cu realitatea. Într-adevăr, paralel cu aceste provocări şi în strânsă legătură cu ele, se mai constată: – O accentuare a propagandei revizioniste, menită să câştige susţinători din afară şi să convingă factorii politici internaţionali, că în „Europa Nouă” Transilvania trebuie să revină în întregime Ungariei; – O acţiune diplomatică ocultă, menită să izoleze România, în vederea declarării pe faţă a conflictului româno-ungar; – O pregătire militară asiduă, menită să asigure Ungariei maximum de şanse, în ipoteza că acest conflict va trebui rezolvat prin forţă. 3. Din toate acestea, se desprinde apoi o dublă constatare: – Conducătorii Ungariei au ferma credinţă că momentul decisiv în ce priveşte soarta Ardealului este foarte apropiat; – De data aceasta, Ungurii sunt hotărâţi să recurgă la mijloace extreme, pentru obţinerea unei deciziuni în favoarea Ungariei. Astfel, apare ca certitudine că unei soluţii care nu le-ar atribui Ardealul întreg, oricare ar fi ea – Ungurii vor prefera: – Sau o Ungarie Mare (cuprinzând Ardealul întreg) sub protectorat german, cu toate desavantajele sale*, – Sau un războiu româno-ungar, cu toate riscurile şi consecinţele ce ar decurge din acesta. Mai trebue reţinut, că Ungurii au în vedere şi o eventuală epuizare a Germaniei, sau chiar o prăbuşire a ei.
* „Mai bine să ne înecăm într-un ocean decât într-o mocirlă”, este fraza contelui Bethlen, ilustrând mentalitatea conducătorilor unguri. „Mocirla” suntem noi Românii, iar „oceanul”, Germania Mare.
7 Propaganda Ungariei versus România 11
II. Aspectul exterior al provocărilor ungureşti.
Încadrate în acest ansamblu şi văzute prin prisma acţiunei revizioniste ungare, provocările ungureşti apar ca foarte explicabile, iar substratul lor se profilează pe un fond real. Astfel: – Propaganda de defăimare a tot ce este românesc, tinde să discrediteze România în faţa străinătăţii, pentru ca prin comparaţie, cu atât mai mult să se reliefeze pretinsele merite ale Ungariei şi ale poporului maghiar; – Prigoana împotriva Românilor, reprezintă o campanie sistematică tinzând la exterminarea Românilor din Transilvania ocupată, sau cel puţin la reducerea la minimum a numărului lor, pentru a răsturna raportul de forţe etnice în favoarea Ungurilor, spre a-şi consolida astfel dominaţia în Ardealul şi a putea face faţă cu maximum de şanse, fie unui plebiscit, fie unei acţiuni militare în Transilvania; – Incidentele de frontieră la rândul lor sunt menite să creeze o atmosferă tulbure, să întreţină o psihoză de provizorat şi să excite spiritele ungurimei contra României. Interesant de remarcat este însă faptul, că toate aceste manifestaţiuni ale acţiunei revizioniste ungare ne apar numai ca simple „provocări”, pentru motivul că le proectăm pe o mentalitate specifică românească, adecă le privim în lumina intereselor româneşti „imprescriptibile” cum le simţim şi le considerăm noi. Nu tot astfel apar ele pentru Ungurii fanatizaţi în pretinsele lor drepturi „milenare” şi nu tot astfel apar ele pentru străini, oricât de obiectivi şi oricât de bine intenţionaţi ar vrea să fie, deoarece şi aceştia sunt victimele propagandei revizioniste maghiare, dusă timp de 20 de ani cu o perseverenţă vrednică de imitat şi cu o abilitate neegalată. Aceasta explică apoi, de ce actele de provocare ale Ungurilor la adresa României, nu bat la ochi şi nu sunt remarcate de străini, iar atunci când totuşi se pun în discuţie asemenea cazuri de provocări, rolurile se inversează şi în faţa opiniei publice şi a factorilor politici internaţionali, Ungurii se prezintă ca victime, în timp ce Românii apar ca provocatori. La aceasta mai contribuie desigur şi sistemul adoptat de Unguri de a nega orice acuzaţiuni ce li s-ar aduce. Astfel: – Ori de câte ori se anchetează un caz reclamat de noi, din principiu nu recunosc că ei ar fi provocatori, mistificând chiar realităţi evidente; – Toate acţiunile lor de provocare sunt înscenate şi regisate în aşa fel, ca ulterior să se poată ei prezenta ca victime în faţa comisiilor mixte instituite de puterile Axei; – Fiecare incident de frontieră provocat de grănicerii unguri, este reclamat şi de către autorităţile ungare, pentru a se pune dela început în postura de reclamant; – Prigoana sălbatecă împotriva Românilor din teritoriile ocupate, este negată de Unguri, sau se justifică în prealabil prin invinuiri imaginare aduse anticipat Românilor; – Propaganda revizionistă este deasemeni făcută în mod abil, recurgându-se obişnuit la organe de publicitate şi personalităţi din afară, pentru a putea fi reluată candid de presa ungară, cu pretenţia de a reda păreri şi comentarii obiective. Provocările Ungurilor mai găsesc noui resurse şi sunt stimulate de următoarele: – Contribuţia efectivă la răsboiu a Ungurilor, în actuala campanie; – Sprijinul tacit al Italiei; – Fanatismul cu care cred în dreptatea cauzei lor, unit cu faptul că în România Ungurii văd cel mai mare inamic al Ungariei şi al tendinţei acesteia de a domina bazinul carpatic; – Credinţa fermă că soarta Ardealului se va decide în curând şi că dacă nu-l vor lua acum, el va fi pierdut definitiv pentru Unguri.
III. Insuficienţa reacţiunei noastre, la acţiunea revizionistă ungară
Din cele de mai sus decurg unele insuficienţe ale reacţiunei noastre la acţiunea revizionistă maghiară. Astfel:
12 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 8
1. Fiind prea convinşi de drepturile noastre „imprescriptibile” (şi care au fost prescrise prin arbitrajul dela Viena şi ar mai putea fi prescrise şi prin alte aranjamente diplomatice sau chiar prin acţiuni militare), nu suntem destul de activi şi de perseverenţi în apărarea drepturilor noastre; 2. Publicul românesc desconsideră acest inamic redutabil, care a fost şi este însă pentru noi propaganda maghiară şi în general acţiunea antiromânească a Ungurilor, necunoscând pericolul ce-l reprezintă; 3. Nu avem studiată îndeajuns problema româno-ungară, astfel că nu cunoaştem care este limita concesiunilor ce se pot face, fără a leza interesele vitale ale românismului în Transilvania şi fără a da impresia de intransigenţă, cum a fost cazul în discuţiunile româno-ungare dela Turnu-Severin. De aici decurge şi inconvenientul, că nu avem o linie de conduită fermă, înregistrându-se tatonări şi chiar divergenţe de opinii la personalităţile noastre politice. 4. Propaganda noastră în ţară şi în străinătate este incomplectă şi lucrează descusut, adică fără un plan unitar şi un obiectiv precis. Astfel, diversele manifestări ale revizionismului ungar nu sunt cunoscute deloc sau sunt sesizate târziu şi ca atare nu se poate reacţiona în timp util. În plus, acţiunea desfăşurată de organele noastre de propagandă în străinătate, este prea timidă, limitându-se în general la o acţiune strict defensivă, în timp ce propaganda ungară în trecut ca şi în prezent, nu s-a mulţumit numai să arate pretinsele merite ale Ungariei, ci a atacat pe toate căile statele succesorale şi în primul rând România, căutând să o discrediteze în faţa opiniei publice mondiale. 5. În fine, neavând un plan de acţiune unitar şi o linie de conduită precisă, nu putem domina situaţia ce ni se creiază de provocări ungureşti şi ca urmare, în mod fatal reacţiunile noastre îmbracă un caracter sporadic şi violent, astfel că dintr-odată apărem noi ca provocatori.
IV. Concluzii şi propuneri
Din cele de mai sus rezultă, pe deoparte că provocările ungureşti la adresa României se încadrează în acţiunea revizionistă maghiară vizând anexarea Ardealului întreg, iar pe dealtă parte, că reacţiunea noastră este incompletă, tardivă şi descusută. Pentru înlăturarea acestor inconveniente, s-ar impune întocmirea unui plan unitar de acţiune revizionistă românească, cuprinzând: – O campanie de lămurire a opiniei publice din România şi din afară, menită să arate pericolul revizionismului maghiar. În acest scop, ar fi necesară o lucrare sintetică asupra acţiunei revizioniste* dusă de Unguri din 1919 şi până astăzi, demascând mistificările făcute de propaganda maghiară timp de 20 de ani, în scopul de a induce lumea în eroare şi a câştiga susţinători pentru a cauză nedreaptă; – O propagandă sistematică în străinătate, pentru a edifica opinia publică internaţională asupra drepturilor româneşti în Transilvania, precum şi o acţiune de propagandă ofensivă, menită să arate lipsa de temei a aspiraţiunilor ungare; – O acţiune diplomatică stăruitoare, menita să ne asigure sprijinul factorilor politici determinanţi în Europa nouă, precum şi aliaţi respectiv neutri binevoitori pentru cazul când conflictul româno-ungar va trebui rezolvat prin războiu. Această întreită acţiune, să fie bazată pe rezultatul unor studii documentare temeinice asupra problemei româno-ungare, spre a cunoaşte în prealabil limita intereselor vitale ale românismului în Transilvania.
(Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Serviciul Special de Informaţii [în continuare: D.A.N.I.C., P.C.M. – S.S.I.], dosar 77/1941, f. 102–114)
* Acţiunea revizionistă ungară este îmbrăţişată în întregime în lucrarea „Revizionismul maghiar – Ungaria Mare cu orice preţ” – Iulie 1942, precum şi în cele două lucrări anterioare asupra aceleaşi chestiuni.
9 Propaganda Ungariei versus România 13
ANEXA II
PROPAGANDA REVIZIONISTĂ ŞI IREDENTISTĂ MAGHIARĂ
[toamna 1943]
I. Ungaria continuă uneltirile şi propaganda revizionistă
Pentru a arăta în continuare că propaganda revizionistă maghiară, ţintind refacerea himericului regat al „Coroanei Sfântului Ştefan”, adecă realipirea la Ungaria a Transilvaniei de Sud, a Slovaciei, a Croaţiei şi a regiunilor Burgenland şi Fiume (aşa cum s-a arătat şi în celelalte lucrări ale frontului)**, se menţine pe aceeaşi linie, ea bucurându-se chiar de o mai sistematică organizare, de început vom aminti doar următoarele: – Ziarul „8 Órai Újság” din 2 Iunie 1943, sub titlul „4 Iunie – Trianon”, scria următoarele: „Marea Ungarie împrejmuită de Carpaţi este înfăptuirea naturii. Cât timp vor exista Carpaţii ei vor forma frontierele Ungariei. La aceasta trebuie să se gândească fiecare Ungur cinstit cu ocazia celei de a 35-a aniversări a semnării Tratatului dela Trianon”. – Mai categoric, deputatul ardelean Árvay Árpád a publicat un articol în ziarul „Estilap” din 31 Mai 1943, în care scrie textual: „Toţi membrii partidului ardelean sunt dispuşi să servească ideea unităţii maghiare şi a Ungariei Mari, şi aceasta la nevoie cu preţul vieţii şi al sângelui”. Au fost citate cele de mai sus, întrucât complectându-se reciproc, fără să mai adăugăm că una exprimă convingerea Ungurilor de dincolo de Tisa şi cealaltă a Ungurilor din Transilvania, ele prezintă aproape toate caracteristicele crezului revizionist maghiar, aşa cum el a putut fi exprimat mai civilizat. În realitatea însă, afirmarea acestui crez primeşte un conţinut mai integral şi mai sălbatec. Astfel, începând dela enunţarea lui în forme verbale din cele mai violente, trecând apoi la practica metodică de nimicire a elementului minoritar căzut în hotarele Ungariei întregite dela 1938 încoace, până la uneltirile criminale şi deşenţate ale provocării la adresa statelor succesorale, acţiunea revizionistă maghiară, înglobează aspectele cele mai deosebite şi rafinate. Fără a se lăsa preocupată de realitatea istorică, sau de concluzii de realitate imediată, pe calea începută în 1920, propaganda revizionistă maghiară la adresa României, continuă să fie tot atât de provocatoare ca şi până în Iulie 1942. În esenţă ea prezintă ca scop şi mijloace aceleaşi mistificări şi brutalităţi bine cunoscute. Fofilându-se printre împrejurări; totdeauna conform momentului cu documentări improvizate şi cu alibiuri studiate, acţiunea revizionistă maghiară faţă de România, cu variile ei aspecte, urmăreşte ca şi în trecut să creeze în străinătate climatul politic favorabil cauzei maghiare, arătându-se: – Că Transilvania este un pământ unguresc legat prin trecut, etnografie, geografie şi economie de şesul Tisei; – Că România – respectiv Românii – prin istoria, moravurile şi cultura lor, au toate caracteristicile Orientului imoral şi incult – spre deosebire de Ungaria „Occidentală”, şi ca atare pătrunderea lor în Europa Centrală – Transilvania – ar fi o greşală. Pe de altă parte, se acţionează şi pozitiv în sensul că tinde: – Să elimine din cuprinsul statului ungar elementul românesc şi aceasta prin asimilare, punere în afară de graniţă sau nimicire fizică;
** I. „Propaganda maghiară – obiectivele şi manifestările ei înainte şi după arbitrajul dela Viena”, Octomvrie 1940; II. „Acţiunea revizionistă maghiară. – Ungurii continuă agitaţiile pentru reconstruirea Ungariei Mari”, Septemvrie 1942; III. „Revizionismul maghiar – Ungaria Mare cu orice preţ” – Iulie 1942.
14 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 10
– Să stimuleze pregătirea morală şi militară a elementului maghiar în aşa măsură, ca atunci când conducerea va aprecia oportun, să se poată trece la o acţiune armată împotriva României. În cele ce urmează vom arăta după mijloacele prin care se manifestă această acţiune, faptele mai importante petrecute dela 27 Iulie 1942 încoace.
II. Acţiunea propagandistică
Pe toate căile şi prin toate mijloacele, acţiunea revizionistă maghiară şi-a desvoltat pe teren propagandistic şi dela Iulie 1942, variatele ei teme brodate pe mistificări, în scopul de a acredita convingerea că revendicările teritoriale maghiare ar constitui atâtea drepturi câte provincii rămase încă în afara spaţiului „Ungariei Mari”. Modelând după moment şi împrejurări teoria zisă a „Regatului Sfântului Ştefan”, adoptând apoi principii vagi geografice, necesităţi economice şi superioritate de rasă, Ungurii au continuat să dea vieţii lor un curs progresiv de autotransportare, propice răstălmăcirilor şi adaptabil peste graniţă, intenţiilor de cucerire. Presa, radioul, publicaţiunile literare, hărţile, teatrul, discursurile în general totalitatea mijloacelor de propagandă furnizează dovezi concrete a acestei tendinţe. Astfel:
1. Presa
Ca oglindă a opiniei publice, dar mai ales ca instrument dirijat în mâna propagandei, presa maghiară prin articolele pe care le publică, furnizează cea mai elocventă dovadă a intenţiilor de cucerire, de care sunt animaţi conducătorii poporului maghiar. După şablon, sau în orice caz pe baze comune, numeroase articole care apar zi la zi în ziarele maghiare, găsesc în cel mai neînsemnat eveniment binevenit prilej de confirmare a tendinţelor revizioniste. Ca în toţi anii, sărbătorirea aniversării Sfântului Ştefan a constituit pentru presa maghiară şi în anul 1942 motiv de gălăgioasă trâmbiţare a imperialismului maghiar. – Cu această ocazie ziarul „Estilap” din 19 August 1942 scrie printre altele: „Timp de secole, hotarul nostru a fost hotarul Europei şi este şi astăzi, în înţelesul în care dincolo de hotarele noastre viaţa publică, ordinea, disciplina, siguranţa, cultura încetează sau simulează – cu lipsuri vizibile – europenismul. Astăzi, în ziua Sfântului Ştefan, toţi Honvezii sunt o singură conştiinţă şi acţionează disciplinat pentru imperiul maghiar al Sfântului Ştefan”. – Cu aceeaşi dată, ziarul „Keleti Újság” pretinde că Honvedul ar fi urmaşul de azi al soldatului din oştirea Sfântului Ştefan şi că „el este conştient de însemnătatea luptei sale”. „Sabia maghiară – scrie ziarul – luptă astăzi pentru deplina strălucire a Sfintei Coroane şi pentru integritatea drepturilor moştenirei străbune”. – Atentă la orice ocazie potrivă speculaţiilor sale, propaganda revizionistă nu a neglijat nici chiar vizita la Budapesta a ministrului Economiei germane, Dr. Funk. În acest sens, presa maghiară din 10 Septemvrie 1942, a găsit oportun să pună din nou în lumină aspiraţiunile revizioniste a Ungariei. Folosindu-se abil contribuţia Ungariei la războiul împotriva Sovietelor a căutat să scoată din nou în evidenţă „rolul istoric al Ungariei”, precum şi necesitatea reînapoierii teritoriilor socotite pierdute. Cu acest prilej, alături de alte ziare, „Magyar Szó” scrie între altele: „Ungaria ştie pentru ce luptă, ştie care-i sunt ţelurile şi ce apară. Nu avem aspiraţii de cuceriri în afară, rămânem însă fermi pe lângă ceeace numim moştenirea noastră ancestrală, moştenire lăsată nouă de Sfântul Ştefan. Sub semnul istoriei noastre milenare perseverăm în crâncena luptă”. Dar paralel cu tema cunoscută sub numele de „istorică”, propaganda maghiară utilizează o alta de o factură mai modernă şi anume teoria zisă a „necesităţii refacerii Ungariei Mari pentru raţiuni economice, ca centru de trafic european”. – Organul revizionist „Pesti Hírlap”, într-un număr din octomvrie 1942, ocupându-se de acest rol al Ungariei, pretinde că: „Noua orientare economică a Europei se îndreaptă spre Răsărit. În această
11 Propaganda Ungariei versus România 15 desvoltare, Ungaria va juca un rol din ce în ce mai important în baza situaţiei sale economice. Magnifica sa reţea feroviară şi traficul său dunărean îi înlesnesc înplinirea acestei sarcini. Produsele teritoriilor dela Marea Neagră pot atinge mai uşor Europa Apuseană prin mijlocirea Dunării. Ori este recunoscut că dintre statele dunărene singură Ungaria are un trafic desvoltat şi pe care continuă a-l desvolta şi în cursul actualului războiu. Şi apoi, e posibil ca traficul dunărean şi maritim să se afirme şi în Marea Mediterană. Graţie situaţiei sale geografice, de poartă între Orient şi Occident, Ungaria poate uşor asigura traficul de tranzit, ocupând în această materie acelaş rol pe care-l ocupă în domeniul spiritual”. După această înşiruire de argumente, toate pledează vizibil pentru o Ungarie mare şi puternică, articolul continuă: „Rolul Dunării ca factor economic, creşte natural în funcţie de soluţionarea problemei Porţilor de Fier. Regularea Porţilor de Fier, precum se ştie, este un plan unguresc şi rezultatul muncii ungureşti. Desvoltarea traficului şi a comerţului danubian este punctul iniţiativei maghiare şi trebuie considerat ca simbol al progresului naţiunei maghiare. Traficul danubian a crescut şi a scăzut în funcţie de destinul naţiunei maghiare. În noua desvoltare a traficului, Ungaria va juca rolul fără de care întreaga viaţă economică europeană va fi imperfectă”. – Ziua de 6 octombrie 1942, aniversarea morţii celor 13 generali dela Arad, a dat din nou presei ungare să scrie articole în a căror structură intimă găsim crezul revizionist. „Magyar Szó” vorbind despre jertfa celor 13 generali, scrie următoarele: „Pentru mărirea puterii şi independenţii naţiunii lor au adus jertfa lor sfântă pentru toate timpurile şi această jertfă obligă şi îndreptăţeşte naţiunea maghiară la un rol important în bazinul dunărean”. – În acelaş sens, ziarul „Ellenzék” ocupându-se cu revoluţia din 1848 şi de minorităţile din Ungaria face constatări de genul acestora: „n-au înţeles şi mulţi nici astăzi nu vor să înţeleagă, că în acest teritoriu din Europa nimeni nu poate face nimic împotriva noastră şi fără noi, şi că cine e stăpân în bazinul dunărean, e realmente stăpân până în marginea Carpaţilor”. – Mai violent, ziarul „Reggeli Újság” scrie: „Dacă noi Ungurii n-am fi fiii milenari ai libertăţii, n-am simţi martirajul celor din Arad şi a celorlalţi, ca un avertisment că pământul nostru sfânt încă nu a fost pe deplin eliberat. Ne rugăm şi noi cu ultimele cuvinte mişcătoare ale martirului Damianies: Binecuvintează Dumnezeule Aradul şi Patria maghiară ajunsă în primejdie şi lasă-ne pe noi, ca din nou după 22 de ani de robie, se peregrinăm liberi la mormintele martirilor noştri!” – Buletinul oficial „Budapester Nachrichten” din 9 Octomvrie 1942, tratează teza revizionismului maghiar, utilizând fără vreun control situaţiile din evoluţia politică germană dela 1936 încoace. Astfel, pornim dela principiul etnic enunţat de naţional-socialismul german, devenit apoi după încorporarea Boemiei şi Moraviei legitimism istoric şi trecând în cele din urmă la principiul spaţiului vital, ziarul caută să aplice aceste trei principii Ungariei „micşorate prin tratatele de pace dela Trianon”. În această ordine, buletinul scrie următoarele: „Ungaria salută în mod sincer această evoluţie, fiindcă vede în ea îndreptăţirea concepţiei şi ţelurilor maghiare. Până la Trianon, Ungaria reprezenta şi ea o unitate geopolitică şi mai mult decât atât, un spaţiu unitar în care condiţiile de viaţă se complectau minunat. Acest spaţiu oferea tuturor popoarelor conlocuitoare posibilităţi de viaţă, reuşită şi bună stare. Prin distrugerea unităţii istorice, geografice şi economice a Ungariei, a fost fărâmiţată în acelaş timp şi unitatea acestui spaţiu, fapt de pe urma căruia au suferit în aceeaşi măsură toate popoarele acestui spaţiu. Dinamismului lăuntric şi legitimitatea instinctului de viaţă reclamă însă şi aici o îndreptare temeinică şi definitivă. Împlinirea parţială a acestei dorinţi şi-a găsit expresia în cele două arbitraje dela Viena. Bucată cu bucată au revenit Ungariei ţinuturile răpite dela Nord, Răsărit şi Sud. Această evoluţie pare însă a nu fi încă terminată, în sensul european al cuvântului, ci ea urmează a se continua pas cu pas datorită legitimităţii sale intrinseci, până la înfăptuirea marilor spaţii economice. Iar aceasta, cu totul de acord cu judecata popoarelor de altă limbă, revenite la Ungaria şi care găsesc aci nu numai o existenţă sigură, dar şi libera desfăşurare a vieţii lor etnice. Ungaria nu are pretenţii imperialiste. Ea însă năzueşte la ceace i se cuvine şi la care poate ridica pretenţii atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi a dreptăţii nu numai pe baza principiilor sus amintite şi din interesul unei noui ordine drepte în Europa, dar şi spre binele tuturor popoarelor ce trăesc pe teritoriile sale, respectiv în spaţiul său vital”.
16 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 12
– Revista „Magyar Katonaújság” din 3 Octomvrie 1942 a publicat o poezie scrisă de Réthy Zoltán intitulată „E sfânt drapelul”. Poezia începe prin afirmaţia că „Ungurii s-au născut stăpâni peste Tisa şi Dunăre şi că onoarea şi stăpânirea lor au fost întotdeauna păstrate prin sabie”. După ce vorbeşte despre trădare şi silnicie, cere tuturor Ungurilor să jure pe drapel să nu mai fie un nou Trianon. Strofa a treia, care este tema poeziei, are următorul text: „Csonka határ meg nem marad Miénk lesz még Brassó, Arad, Legyen új honfoglalás Magyar legyen mind a Kárpát, Magyar legyen Erdély, Bánát, Nem lesz földünk soha másé.” În româneşte: „Hotar ciuntit nu poate să mai rămână, Ale noastre vor fi din nou Braşovul şi Aradul, Să fie o nouă descălecare, Ungureşti să fie toţi Carpaţii, Ungureşti să fie Ardealul şi Banatul, Şi din pământul nostru nimeni Să nu mai stăpânească.” Poezia continuă afirmând că „toate teritoriile pierdute vor fi din nou ale Ungurilor, dacă vor avea inimă de ungur, vor fi uniţi şi dacă vor şti să ridice armele”. De remarcat că revista „Magyar Katonaújság” este un organ oficial ce apare din subvenţiile şi sub controlul Ministerului Honvezilor. Ea stă sub conducerea lt. colonelului Rozsás József. Gama argumentelor revizioniste este evidenţiată şi sub formă polemică de răspunsuri la diferite articole apărute în presa română. – Astfel, ziarul „Magyar Nemzet” din 21 Octomvrie 1942, sub formă de răspuns la un articol apărut în ziarul „Tribuna” din Braşov, în care se arăta că situaţia geografică a separat întotdeauna Transilvania de Ungaria, orientând-o economiceşte spre Muntenia şi Moldova, iar negoţul transilvan nu s-a putut îndrepta spre Ungaria decât prin Seghedin şi Szolnok, în timp ce înspre România îi stăteau la dispoziţie un mare număr de drumuri, scrie: „Autorul vrea să ignoreze faptul că Transilvania şi Voivodatele Munteniei şi Moldovei au fost despărţite prin crestele Carpaţilor timp de o mie de ani, creste, care au constituit o frontieră cum nu mai este alta în Europa, de cât poate linia Pirineilor. Şi apoi, aproape toate râurile Ardealului – cu excepţia Oltului şi Jiului – curg spre pusta maghiară, fiindcă platoul Transilvaniei este deschis numai spre câmpia ungurească, în timp ce înspre teritoriul românesc nu există decât vreo 10 trecători, dintre care deabea cinci potrivite pentru legături feroviare. Chiar dacă este adevărat că negoţul ardelean s-a orientat în oarecare măsură, în deosebi în evul mediu, spre Voivodatele române, aceasta nu s-a întâmplat fiindcă principatul ardelean ar fi fost legat politiceşte de teritoriile dela Răsărit şi Sud de Carpaţi, ci din cauză că Transilvania avea o industrie şi un comerţ evoluat, care în mod natural au fost atrase din teritoriul înapoiat al Voivodatelor şi de golul comercial provocat aci tocmai de nivelul scăzut al civilizaţiei”. – Sub titlul pompos „Ce datorează Ungariei culturile popoarelor streine”, ziarul „Pester Lloyd” din 23 Octomvrie 1942, publică un articol, în care alături de insinuări defăimătoare la adresa culturii române, se găsesc obişnuitele argumente revizioniste: „Asupra reglementării pe cât de absurdă pe atât de plină de ură, la care a fost supus Regatul Sfântului Ştefan, patria milenară a Ungurilor şi a neungurilor, istoria şi-a pronunţat verdictul. Astăzi ne-am îndepărtat fundamental de teoria mecanică ce ţinuse să împartă lumea în circumscripţii de state constituite după modele identice, neştiind că pământul şi sufletul oamenilor care-l locuesc, constituie o unitate profundă şi de nepătruns, care
13 Propaganda Ungariei versus România 17 configurează destinul diferitelor regiuni potrivit acestor legi speciale. Privit din acest punct de vedere, raportul ungurimei faţă de naţionalităţile care conveţuesc cu ea îşi găseşte adevărata sa ilustrare. În decursul întregii sale istorii, poporul maghiar a fost pătruns de conştiinţa necesităţii de a promova viaţa proprie, specific culturală, religioasă şi lingvistică a grupurilor etnice nemaghiare, pentru a da în acest fel o bază organică comunităţii de stat cu aceste grupuri etnice”. Un ton mult mai categoric uzând însă de aceleaşi formule tipice, exteriorizează articolele cu caracter revizionist apărute în presa maghiară din provinciile recent ocupate. Astfel: – Ziarul din Kassa „Felvidéki Újság” din 2 Noemvrie 1942, ocupându-se de realipirea la Ungaria a Ţinuturilor de Sus, scrie printre altele: „Am plâns şi ne-am îmbrăţişat frăţeşte noi Ungurii, iar fericirea ne-a umbrit numai faptul că milioane de Unguri suferind şi nădăjduind, au rămas încă sub jugul străin”. – „Nemzeti Újság” din 15 Noemvrie 1942 scrie următoarele: „Naţiunea maghiară are o întreită misiune istorică. Prima este apărarea ideii de libertate. A doua, ca factor de ordine şi echilibru în spaţiul dunărean, ea are chemarea de a îngloba într-un singur imperiu toate aceste teritorii atât de variate din punct de vedere etnografic, asigurând astfel liniştea şi pacea pe acest teritoriu şi implicit liniştea şi pacea Europei. A treia misiune este apărarea gândirii şi culturii creştine”. – Ziarul „Reggeli Magyarország” într-un articol cu aceeaşi dată, asupra hotarelor politice ale ţărilor europene, arată că: „Statornicia hotarelor politice ale unei ţări depinde de o mulţime de împrejurări. După cum arată harta politică a lui Teleki Pál, cele mai statornice hotare sunt cele ale Spaniei şi ale Ungariei, unele statornicite de Pirinei şi altele de linia Carpaţilor”. – Comentând mesagiul Regelui Horthy din 13 Noemvrie 1942, adresat Parlamentului, ziarul „Faggellen Magyarország”: „Sub conducerea lui Horthy naţiunea s-a întărit şi s-a înmulţit, iar ţara mutilată se întinde din nou spre vechile ei hotare”. – Sub forma unui reportaj, în legătură cu recrutările clasei anului 1942, ziarul „Pest” din 23 Noemvrie 1942, face următoarele insinuări: „Acum tunurile bubuie în Rusia, acolo este locul nostru … Acolo? … Ne vom duce şi la acel popor fără Dumnezeu … Dar după aceea ne vom înapoia … Şi ochiul trăgea spre Ciceu (deal pe teritoriu Transilvaniei de Nord) … la spatele căruia este comuna Albeşti (pe teritoriul românesc) şi Sighişoara … Căci şi acestea sunt ale noastre: … Ciceu … şi celelalte … Nu e aşa?”. – Ziarul „Dunántul” din Pécs, referindu-se la expozeul făcut de Primul-Ministru Kállay asupra politicei externe în ziua de 29 Decemvrie 1942, scrie: „Cuvântarea masivă şi sinceră a Primului- Ministru Kállay a putut convinge toată lumea că sensul politicei noastre externe nu s-a schimbat. Continuăm deci aceiaşi politică adecvată prin mijlocirea căreia am reuşit să dărâmăm barierile Trianonului şi să recucerim astfel o parte din teritoriile ce ni s-au furat tâlhăreşte în 1918”. – Ziarul „Újság” din 19 Decemvrie 1942, într-un articol prilejuit de alegerea noului Custode al Coroanei Ungare, scrie printre altele: „Sfânta Coroană însemnează Statul maghiar unitar şi indivizibil. Dacă totuşi tratatele efemere, vre-o putere armată, sau vre-un noroc de ordin politic al duşmanului, pot sfârteca pentru un timp oarecare trupul ţării eterne, hotarele intangibile ale Sfintei Coroane nu pot fi schimbate de nici o putere omenească”. – În numărul de Crăciun al ziarului „Székesfehérvári Lapek”, fostul ministru al Instrucţiunii Publice, Hóman Bálint, a publicat un articol pe care ziarul „Hétfő Reggel” comentându-l în numărul său din 28 Decemvrie 1942, scrie următoarele: „Evenimentele ce s-au succedat în mod rapid în anii din urmă, au promovat din nou Ungaria, drept factor important al vieţii europene. Dar marea noastră luptă pentru Ungaria istorică, nu este încă terminată. Acum trebuie să arătăm că suntem demni să stăpânim, să conducem un stat şi să îndeplinim marea noastră misiune istorică”. – La fel, ziarul „Reggeli Magyar Szó”, în numărul său de Crăciun (1942), publică un articol intitulat „Crăciunul războiului”, în care se scrie între altele: „Noi Ungurii avem bazele morale şi dreptul ca aici în bazinul dunărean să făurim o putere nouă maghiară, care în forma timpului de azi, să fie urmaşă şi copie autentică a Ungariei Vechi, care în secolele XIII, XV, XVI şi-a dăruit forţa cu multă putere de convingere pentru reconstruirea Europei”.
18 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 14
– Sub formă de ciclu, întitulat „Misiunea istorică a Ungariei în bazinul Dunării”, buletinul oficios, în limba germană, „Budapester Nachrichten” a publicat în cursul anului 1942 o serie de articole de culoare revizionistă. Din acest ciclu în numărul său din 2 Martie 1943 buletinul a inserat un articol intitulat „Jalnicul Fiasco al Micei Antante”, în care se scriu următoarele: „Unitatea geografică, economică şi sufletească milenară a Ungariei, a fost distrusă cu forţa, iar ţara jefuită de 2 treimi din teritoriul ei şi din spaţiul său milenar. Milioane de Unguri şi alte frânturi de naţionalităţi, fără să fi fost în prealabil întrebaţi, au fost aşezaţi cu sila în statele creiate sau mărite la Trianon. Cei 20 de ani sunt o netăgăduită confirmare a justeţei tezei maghiare, anume că în bazinul Dunării nu poate fi creiat nici un echilibru durabil fără Ungaria sau contra Ungariei, respectiv cu lezarea drepturilor de viaţă ungureşti”. – Ziarul „Székely Nép” din 1 Mai 1943, ocupându-se de o lucrare a dr.-lui Bakos Károly referitoare la sistemul de cotizaţie în asigurările sociale maghiare, scrie următoarele: „O bună asigurare socială îşi va avea roadele ei, fiindcă fiii ţării noastre, sănătoşi şi plini de viaţă vor ajunge deasupra duşmanilor noştri, realizând Ungaria Mare cu 20 de milioane de Unguri, pentru ca această ţară să-şi îndeplinească misiunea conducătoare pe o nouă perioadă de o mie de ani, în bazinul Carpaţilor”. – Ziarul „8 Órai Újság” din 2 Iunie 1943, sub titlul „4 Iunie – Trianon”, scrie printre altele: „Marea Ungarie împrejmuită de Carpaţi este înfăptuirea naturii. Cât timp vor exista Carpaţii, ei vor forma frontierile Ungariei. La aceasta trebuie să se gândească fiecare Ungur cinstit cu ocazia zilei de a 25-a aniversare a semnării tratatului dela Trianon”. – Deputatul Árvay Árpád a publicat în ziarul „Estilap” din 31 Mai 1943 un articol, în care între altele scrie următoarele: „Toţii membrii partidului ardelean sunt dispuşi să servească ideea unităţii maghiare şi a Ungariei Mari şi aceasta la nevoie cu preţul sângelui şi a vieţi”. – Cu aceiaşi dată ziarul „Székely Nép”, ocupându-se de ziua eroilor, scrie: „Ţelul luptei noastre, precum şi singurul înţeles al sacrificiului adus de noi, este neapărat un ţel şi un interes maghiar. Avem nevoie de forţe, nu numai pentru a păstra şi a apăra ţara, ci şi pentru a-i câştiga strălucirea şi gloria milenară. În cumpăna dreptăţii eterne, eroismul maghiar va trebui să decidă asupra drepturilor strămoşeşti contestate de alţii şi să recâştige ceiace ne-au furat şi îşi însuşesc pe nedrept străinii”. – „Új Magyarság” din 3 Iunie 1943 a publicat sub semnătura deputatului Milotay un lung editorial, în care se ocupă de anume „somaţii”, pe care le-ar fi primit spre a înceta propaganda germano-filă şi italo-filă – pe care acest ziar o duce în calitate de oficios al aripei drepte a partidului guvernamental. Deputatul Milotay scrie: „În faţa acestor somaţii se găseşte nestruncinatul adevăr unguresc. Ungaria şi naţiunea maghiară a luptat şi luptă numai pentru propria sa existenţă. Nu a vrut să răpiască şi nici să cucerească nici o palmă de pământ dela alte popoare, după cum nu vrea nici astăzi. Ca şi în trecut, astăzi ea luptă numai pentru existenţa ei, pentru propria sa proprietate milenară şi nu pentru altceva”. – Un discurs rostit de ministrul Agriculturii, Daniel Bánffy, la Tg. Mureş în ziua de 4 Iulie 1943, a provocat o avalanşă de articole revizioniste în presa maghiară. – Astfel, ziarul „Estilap” din 5 Iulie 1943 a publicat discursul pe pagina 1-a sub titlul: „Nu putem uita maghiarimea din Ardealul de Sud, de care ne leagă firele milenare ale sângelui şi istoriei, precum şi amintirea dureroasă a luptei din trecutul apropiat”. – Ziarul catolic „Nemzeti Újság” rezumă discursul sub titlul „Astăzi Ardealul nu mai este lipsit de apărare. De acest lucru s-a îngrijit întreaga naţiune maghiară”. – „Magyarország” intitulează discursul „Cu Ardealul pentru Ungaria milenară”. – „Magyar Újság” din Cluj îl intitulează „În Ardealul înapoiat se refac devastările stăpânirei streine. Nu uităm pe Ungurii rupţi dela noi”. – Sub forma unui răspuns adresat unui cititor, deputatul Milotay István, a publicat în ziarul său „Új Magyarság” din 4 Iulie 1943, un articol în care printre altele a scris: „Dar vrând ne vrând nu se poate astfel, precum vechea Ungarie am pierdut-o în războiu, la fel şi cea nouă tot numai prin războiu o putem câştiga”.
15 Propaganda Ungariei versus România 19
2. Presa străină
Pentru actualizarea pretinselor drepturi asupra teritoriilor revendicate, propaganda maghiară a căutat să-şi găsească sprijin şi în presa străină. În acest scop, Ungurii au recurs la toate mijloacele posibile, începând cu subvenţii discrete sau deschise acordate organelor de presă străine, cumpărarea de ziarişti sau politicieni, plasarea de ziarişti unguri în redacţiile marilor cotidiene streine, plasarea de articole tendenţioase în ziarele streine, terminând cu acordarea de „onorarii” destul de însemnate – după caz – pentru servicii. Ca urmare, presa streină şi îndeosebi cea elveţiană, acordă concurs propagandei maghiare, prin inserarea de articole favorabile tezei revizioniste maghiare. Astfel: – În ziarul „Journal de Genève” din 20 August 1942, a apărut cu prilejul aniversării Sfântului Ştefan un articol semnat de ungurul Imre Lippai, intitulat „Ungaria şi Europa”. În acest articol se reliefa pretinsul rol aşa zis hotărâtor al Ungariei în civilizaţiei europeană, rol ce ar rezulta din alianţă sa cu Roma antică, scriind în acest scop: „Ungaria are norocul să cunoască foarte bine viaţa Sfântului Ştefan, marele său rege, care a introdus creştinismul în Ungaria acceptând Sfânta Coroană dela Papa Silvestru II. În acest fel, Sfântul Ştefan, primul Rege al Ungariei, a optat între cele două creştinătăţi, pentru cea din Occident. Meritul lui esenţial este de a fi recunoscut foarte repede locul Ungariei în Europa Occidentală, unde de mai bine de o mie de ani ea a fost apoi unul din pilonii principali. Se poate spune fără exagerare că spiritul şi cultura maghiară se regăsesc în evoluţia Europei din ultimul mileniu. Graţie regimului Sfântului Ştefan şi faptului că acesta a adoptat cultura română, frontierele vieţii europene fixate pe Alpi, s-au deplasat spre Răsărit. Semnificaţia istorică constă în aceia că în această situaţie importantă, unde atâtea forţe au eşuat, forţa şi solidaritatea maghiară au devenit factori ai securităţii din Răsărit. Dacă Regele Ungariei ar fi ales Orientul, cultura europeană n-ar fi atins importanţa sa actuală, sau dacă ar fi atins-o n-ar fi îmbrăţişat un teritoriu atât de întins.” În acelaş sens, s-a reuşit plasarea de articole favorabile Ungariei şi în presa germană, deşi faptele expuse contrazic în mod flagrant realitatea. Ziarul „Berliner Börsenzeitung” din 8 Ianuarie 1943, scrie printre altele: „Ungaria nu este un stat feudal, cum afirmă duşmanii săi, pentrucă ea a aplicat reforme agrare speciale şi printr-o politică sistematică de colonizare dusă în ultimele două decenii, structura agrară a ţării a fost schimbată”. În această ordine, trebuie să amintim că presa ca şi publicaţiunile italiene au secondat propaganda maghiară cu aceiaşi promtitudine din trecut. După cum problema Transilvaniei a fost sau nu în centru discuţiilor, propaganda italiană a publicat şi difuzat toate datele false şi mistificările susţinute de unguri. Astfel, în cursul lunei August 1942, ziarele şi revistele italiene au publicat fotografii în care se scoteau în evidenţă „performanţele” obţinute de armata maghiară pe frontul de Est, prezentând concomitent fotografii din Transilvania de Nord, în care se arăta „prosperitatea acestei provincii reintrate în stăpânirea Ungurilor”. Iată ce scria la 21 Septemvrie 1942, ziarul „Ambrosiana” din Milano, lăudând atitudinea Ungariei din perioada sancţiunilor: „Din cauza politicii sale statornice, Ungaria are dreptul să fie printre primele naţiuni pe care se clădeşte azi nouă Europă. Ungariei îi revin îndatoriri foarte importante pe care le şi pregăteşte conştiincios. Italia ştie că Ungaria este o forţă, pe care se poate conta în totdeauna”. Pe acelaş ton, în numărul din 24 Noemvrie 1942, revista italiană „Relazzioni Internazzionali” din Roma, vorbind despre „Nouile misiuni ale administraţiei maghiare”, pretinde că „Teritoriile din Sud şi Est nu pot fi considerate cuceriri, ci realizări ale unor părţi, care au făcut parte integrantă din domeniul Coroanei Sf. Ştefan. Pe de altă parte, făcând jocul propagandei maghiare care acuză România de înapoiere în domeniul social, revista italiană „Politica Nuova” a publicat în numărul din Ianuarie 1943, un articol în care arăta că în domeniul politicei sociale ca şi în acel al sănătăţii publice, Ungaria a făcut în ultimii ani progrese importante. „O nouă desvoltare – scrie ziarul – a luat în Ungaria problema salarizării muncitorilor cu ora,
20 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 16 prin faptul că în anul 1940 au fost sporite în mai multe rânduri salariile acestora. Încă în 1935 s-a fixat săptămâna de lucru de 48 de ore, iar în 1938 s-au acordat ajutoare însemnate familiilor muncitorilor cu copii. Tot în cadrul politicei sale sociale, intră şi reforma agrară, pe cale a fi înfăptuită”. Articolul se încheie cu elogieri pe tema desvoltării pe care ar fi luat-o în ultimul timp Asigurările Sociale. – Ziarul „Reste del Carlino” din 5 Aprilie 1943, a publicat un articol al ziaristului Gino Cucchetti, în care acesta reproduce o convorbire avută cu primul-ministru Kállay, spunând între altele: „Acolo unde pe vremuri legiunea II-a romană a apărat lumea latină de atacurile venite dinspre Răsărit, Ungaria apără astăzi tot ceeace însemnează Roma eternă. Soldaţii noştri luptă eroic pe frontul de Est pentru aceeaşi măreaţă „Pax romana”, ca şi legiunile romane de odinioară … Noi Ungurii trăim pe un pământ roman şi de o mie de ani suntem aderenţii tradiţiilor umaniste, care şi astăzi însemnează totul în viaţa noastră … Ungaria rămâne şi pe mai departe avangarda concepţiei latine în marginea de Est a Europei, unde de un mileniu a fost santinela Romei antice”. – Deasemeni săptămânalul francez „Actu” din Marsilia, a publicat în numărul său din 1.X.1942 un articol intitulat „La Hongrie avantgarde de l’Europe”, în care se expune cunoscuta teorie maghiară asupra „Regatului Sf. Ştefan”. În acelaşi sens, făcându-se trambulina propagandei maghiare, săptămânalul „Esfera” din Lisabona a publicat un articol, în care se scria printre altele: „Sfântul Ştefan a fost Regele care a pus bazele principiului „Pax Hungarica” şi prin intemeerea Regatului său a asigurat popoarelor din Ungaria cea mai deplină desvoltare, dându-le posibilitatea de a-şi păstra libertatea şi cultura lor”. Insistenţa pe care a depus-o propaganda maghiară în Franţa şi armele de care s-a servit, se poate cu uşurinţă vedea din faptul că revista franceză „Réagir” sub semnătura lui Fabre Luce, a publicat în numărul său din Decembrie 1942 un articol în care se scria printre altele următoarele: „Atitudinea noastră faţă de Ungaria a fost plină de prejudecăţi şi neştiinţă. Ce ştie poporul francez şi ce ştie clasa noastră mijlocie despre această naţiune cavaleră şi nobilă, pe care propaganda lui Beneş ne-a prezentat-o ca pe o naţiune barbară şi reacţionară? Trebue să părăsim neştiinţa şi prejudecăţile false. Ungurii sunt caracterizaţi prin devotamentul lor, prin mărinimie, prin vitejie şi prin cinstirea tradiţiei”. În continuare, publicistul francez caută să dovedească pretinsa nedreptate ce s-a făcut Ungariei prin tratatul dela Trianon. După o vizită în Ungaria, profesorul finlandez Linkomies a publicat în ziarul „Ussi Suomi” din Helsinki, cu data de 9 Februarie 1943, un articol în care pe temele propagandei maghiare a scris următoarele: Este incontestabil că oraşul Cluj poartă pecetea caracteristică a vechii culturii maghiare care s-a menţinut până în zilele noastre. Situaţia Ungariei ca bastion de Răsărit al culturii apusene, a fost în toate timpurile identică cu a Finlandei. În spatele poporului înrudit cu noi, stă o istorie glorioasă care face ca naţiunea maghiară să fie cea mai mare din toate popoarele rasei fino-ugrice”. „Journal de Genève” din 22 Februarie 1943, făcând o comparaţie între realizările planului Beveridge şi politica socială ungară, scrie: „Ungaria a fost una dintre cele trei ţări, care cu toate că după primul războiu mondial stătea pe pragul falimentului, a introdus asigurarea socială. Legiuirile de azi ale Ungariei, nu rămân cu nimic în urma altor ţări mai bogate. Sunt foarte semnificative realizările obţinute în special pe tărâmul politicei economice, iar prin aplicarea de forme agrare, statul ungar tinde să asigure independenţa familiilor şi propăşirea lor prin muncă şi natalitate”. – Ziarul turc „Tasviri Efkâr” din 2 Februarie 1943 într-un articol de fond, ocupându-se de necesitatea bunei înţelegeri între popoarele europene, s-a referit la tratatele de pace încheiate în jurul Parisului, afirmând că prin acestea Ungaria a fost nedreptăţită. „Ungurii –scrie ziarul – n-au putut tolera această gravă lezare, însă nu au fost nevoiţi multă vreme să umble cu capul plecat. Mai târziu, Anglia a recunoscut şi ea nedreptăţile ce se făcuseră Ungariei, iar ziarul englez „Daily Mail” s-a ocupat de această problemă, fără ca totuşi să vină cu reparaţiunea necesară. Participarea Ungariei la actualul războiu, este consecinţa greşelilor dela pacea din împrejurimile Parisului”. – Ziarul „Narodni Prace” din Praga, din 23 Februarie 1943, într-un articol favorabil Ungariei, scria: „Asupra Ungariei s-au abătut după primul războiu mondial, multe uragane. Sufletul naţiunei a
17 Propaganda Ungariei versus România 21
ştiut însă să le înfrunte, păstrându-şi credinţa că ţara îşi va recăpăta din nou vechile-i hotare şi că Coroana Sfântului Ştefan va străluci din nou în vechea-i splendoare”. – Săptămânalul elveţian „La Jeune Suisse” din 25 Martie 1943, inserează un articol referitor la politica Ungariei faţă de Rusia sovietică scriind între altele: „Planurile sovietice îngrijorează nu numai pe Polonezi şi alte popoare Europene, ele stârnesc îngrijorare chiar şi în anumite cercuri engleze. Tocmai din acest motiv este greu de înţeles de ce aceste cercuri engleze reproşează Ungariei că luptă contra Sovietelor, căci în definitiv Ungaria nu face altceva decât ceea ce a făcut şi Anglia după primul războiu mondial, când între 1918–1920 armatele aliate au înfruntat Rusia bolşevică în Ucraina şi Polonia”.
3. Radio
Propaganda prin radio face parte deasemeni din mijloacele de difuzare a revizionismului maghiar, atât pentru interior cât şi pentru străinătate. Posturile de radio maghiare transmit zilnic în programele lor pasagii din istorie, lozinci, cântece, conferinţe şi mesagii, prin care populaţia este necontenit alimentată din idealul utopic de refacere a Ungariei Mari. În seara zilei de 1 ianuarie 1943, Nicolae fiul Regentului Horthy, adresându-se Ungurilor din străinătate, dela postul de radio Budapesta, a spus între altele: „În acest an poate să sosească vremea, când omenirea va schimba arma şi uneltele pentru construirea păcii. Să nădăjduim că anul ce vine va aduce pacea şi mărirea patriei noastre”. Postul de radio Budapesta, a difuzat în seara zilei de 15 Aprilie 1943 ora 21,40, un apel intitulat „Pentru Italieni şi Maghiari”, vizita în Italia a Primului Ministru Kállay. Printre altele, apelul cuprinde următoarea profesiune de credinţă revizionistă: „Prin glasul Primului Ministru Kállay a vorbit întreg poporul maghiar, care a tratat chestiuni ce interesează în deaproape cele două ţări prietene şi aliate. Premierul n-a uitat să pună pe tapet şi chestiunea Ardealului până la Carpaţi. El a relevat Ducelui contribuţia Ungariei la civilizaţia europeană şi a arătat că urmele civilizaţiei în Ardealul ce a aparţinut un mileniu Ungariei, n-au putut fi şterse de cei 22 de ani de ocupaţie silnică streină. Litigiul privitor la Ardeal constituie o piedică în calea desvoltării Ungariei şi va fi totdeauna o rană deschisă pe trupul ei. Soluţionarea acestui litigiu în mod definitiv se impune dela sine. Poporul maghiar, care ştie că premierul lui a pus în evidenţă suficient de tare drepturile Ungariei, este mulţumit şi liniştit, aşteptând să se facă dreptate”. – În emisiunea sa din 7 iulie 1943, ora 21,40, acelaş post ocupându-se de un discurs rostit la Târgu-Mureş de Bánffy Daniel, Ministrul Agriculturii, a difuzat următoarele: „Ardealul este o parte inseparabilă a Ungariei. Rănile s-au vindecat. Acum Ardealul împreună cu Patria mumă şi Patria mumă împreună cu Ardealul, luptă pentru viitorul şi fericirea unei Ungarii Mari”. În general posturile de radio maghiare difuzează mereu în programele lor, tot felul de lozinci, cântece, conferinţe şi diferite alte mesaje, prin care agită spiritele ungureşti şi alimentează idealul de refacere a Ungariei Mari.
4. Publicaţii literare
Alături de presă, publicaţiile literare, între care revistele şi lucrările didactice, literare şi de specialitate, servesc într-o mare măsură acţiunea revizionistă maghiară. Astfel, începând cu manualele didactice, în special cele privitoare la studiul istoriei şi geografiei, tratează obiectivele respective pe baza trâmbiţatei teorii a Coroanei Sf. Ştefan. În funcţie de aceasta, istoria şi geografia Ungariei este studiată ca şi cum n-ar fi intervenit anul 1918 cu repunerea firească în drepturi a Transilvaniei şi a celorlalte provincii locuite de alte naţionalităţi. Totul în aceste manuale sugerează tendenţios încrederea nelimitată în revenirea tuturor provinciilor pierdute la Ungaria.
22 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 18
În acest scop, hărţile din aceste manuale înglobează toate teritoriile ce au aparţinut Ungariei înainte de 1918, iar frontierele rezultate ulterior acestei date, deabia în unele din ele sunt trasate şi acolo însă cu totul fugitiv şi de aşa manieră ca să dea impresia că ele sunt provizorii. Dintre aceste manuale face parte şi Atlasul intitulat „Népiskolai Atlas”, întocmit de prof. Cholnoky Jenő, Erdődi Kálmán, Geszti Lajos, Kárl János, Kóz Andor, Pécsi Albert şi Prochoska Ferenc, editat de Institutul Geografic maghiar din Budapesta. În acest atlas la pag. 11, sub titlul, „Vederi din Ungaria”, se publică fotografii din regiunea Tatra (ce aparţine Slovaciei), precum şi vederea generală a oraşului Braşov şi a Dunării la Cazane. La pag. 13 se află o hartă a regiunii de dincolo de Dunăre şi a şesului Ungariei, pe care frontierele maghiare sunt trasate aşa cum erau înainte de 1918, adică înglobează şi regiunea Burgenlandului ce aparţine Germaniei, întreagă Croaţia, precum şi litoralul Adriaticei cu portul Fiume. Banatul sârbesc este înglobat în întregime în frontierele Ungariei. La pag. 16 şi 17 se găsesc vederi din Arad şi Bratislava, iar la pag. 20 există o hartă etnografică a Ungariei pe care hotarele actuale cu România, Slovacia şi Croaţia nu mai sunt trasate. Într-o egală măsură, acest fel de a privi lucrurile se reflectă şi în celelalte lucrări menite a îmbogăţi cunoştinţele marelui public, sau a servi intereselor de propagandă peste hotare. Concludent în această privinţă este cel de al 4-lea volum al lucrării intitulate „A Magyar Írók Élete és Művei” (Viaţa şi operele scriitorilor unguri), apărut la Budapesta în cursul lunii Iunie 1943. Autorul acestei lucrări este Gulyás Pál, prof. la Universitatea din Budapesta. Pornind dela concepţia hotarelor maghiare din 1918, lucrarea trece între scriitorii unguri şi scriitorii români din Transilvania, care nu au militat prin vreo acţiune a lor pentru cauze maghiare, ci din contră s-au afirmat totdeauna ca buni Români. Astfel, lucrarea menţionează pe Episcopii români Petre Pavel Aron şi Inochentie Micu Klein, precum şi pe Samuil Micu Klein, Gheorghe Şincai, Gheorghe Bariţiu, Simeon Bărnuţiu, Ion Barac, Vasile Bogrea, Coriolan Brediceanu, Augustin Bunea, Gh. D. Duică, şi pe I.P.S. Mitropolitul Bălan al Sibiului, Teodor Capidan, Ion Agârbiceanu, Alex. Borza şi alţii. Inofensivă în aparenţă, această lucrare serveşte cât se poate mai bine propaganda menită a ajuta refacerea Ungariei Mari, pentrucă prezenţa într-o istorie a literaturii maghiare, a unui mare număr de scriitori şi artişti neunguri, lasă falsa impresie a unui stat ideal de naţionalităţi, dovedindu-se astfel din partea Ungariei o iscusinţă în arta guvernării. Fără să mai adăugăm că lucrările variate ale acestor scriitori străini, împrumută Ungariei merite ce nu-i aparţin de fapt. Un mijloc deasemenea mult utilizat este acel al publicării, sub formă de colecţie, a cântecelor patriotice cu conţinut revizionist. Printre acestea menţionăm de asemenea că în editura „Gergely” din Budapesta, Str. V. Dorottya nr. 2, a apărut în luna Mai 1943 un volum de cântece, intitulat „Előre” (Înainte). El conţine un număr de 500 cântece militare, adunate de Volly István. Majoritatea acestora conţin fraze şi aluzii revizioniste, precum şi expresii jignitoare la adresa României şi a poporului român. Pentru învederarea acestui lucru, dăm mai jos câteva din aceste fraze şi aluzii revizioniste. Astfel, la pag. 10, cântecul 5 conţine fraza: „O să-i scoatem pe Valahi, aşa cum lumea nu a mai văzut până acum”. În cântecul 10 dela pag. 13, există întrebarea: „De ce nu au înapoiat întreg Ardealul frumoasei Ungarii?”. Cântecul 61 pag. 32; „Vin Husarii dinspre Braşov şi dinspre Sibiu. Merg Husarii înspre Braşov şi Sibiu. De departe le strălucesc căştile. Unul dintre ei cântă în goană fugi Valahe, se apropie soldaţii lui Horthy”. Cântecul 208 pag. 85: „Horthy Miklós călătorea cu luntrea. S-a întâlnit cu 3 Husari pe care i-a întrebat, flăcăi unguri ce veste? Sunt mulţi Valahi şi Ungaria e în doliu”. Cântecul 228 pag. 92: „Horthy în luptă este în frunte. Se întâlneşte cu 3 vânători de frontieră. Ascultaţi copii unguri vestea, nu peste mult Ungaria va fi iar întreagă”. „Hazank és Népunk egy ezredéven át” (Patria şi poporul nostru în decursul unui mileniu) de Cholnoky Jenő, apărută în Editura „Somló Béla” din Budapesta, înfăţişează desvoltarea poporului maghiar până la Tratatul de la Trianon. Alături de numeroasele exagerări tipice ungureşti, întreaga lucrare tinde să arate drepturile maghiarilor asupra Transilvaniei. Vorbind despre Români, la pag. 171, se scrie următoarele: „Cea mai mare lovitură a fost pentru Ardeal, că neamuri de păstori din
19 Propaganda Ungariei versus România 23
Balcani s-au îndreptat spre dealuri, apoi s-au strecurat din ce în ce mai mult în bazinul cu o civilizaţie înaltă şi cu o cultură străveche, o întunecată masă de popor balcanic cu nivel scăzut, Românii”.
5. Hărţi şi manifeste
Ingeniozitatea propagandei maghiare merge însă mult mai departe. Ea utilizează într-o mare măsură hărţile şi manifestele cu fotografii şi texte revizioniste. Astfel: – În spitalele militare din Ungaria se găseşte afişat un tablou care înfăţişează pe cei mai însemnaţi regi ai Ungariei, alături de harta Ungariei Mari. Regentul Horthy este încadrat la stânga de Arpad, iar la dreapta de Matei Corvin, iar între ei harta Ungariei Mari cu inscripţiunea „Aşa a fost, aşa va fi” (Igy volt, Igy lesz). – Cu acelaş scop, în cursul şi după manifestaţia ce a avut loc la Cluj, în urma incidentului de frontieră de la Visag, din Octomvrie 1942, în vitrina Cooperativei studenţeşti din Piaţa Unirei, a fost afişată o hartă etnografică a Transilvaniei. Pe hartă erau trecute toate oraşele mai mari din această provincie, menţionându-se în dreptul fiecăruia numărul locuitorilor români şi unguri după statistica maghiară, arătându-se astfel că Ungurii ar fi mai numeroşi în Transilvania decât Românii. Harta purta menţiunea „Aminteşte-ţi şi învaţă” (Emlékezz és tanuly). – Dar chiar oficialităţile folosesc hărţi care înglobează în statul maghiar teritorii ce nu mai aparţin Ungariei. Fotocopia de mai jos prezintă o hartă a căilor ferate maghiare, de care se servesc şcolile pregătitoare de impegaţi de mişcare. În ea sunt cuprinse toate teritoriile care au aparţinut Ungariei, inclusiv Fiume şi Burgenlandul. Harta este intitulată „Harta Căilor Ferate a Ţărilor Sfintei Coroane maghiare, înainte de tratatul de pace dela Trianon şi astăzi” având trasate frontierele rezultate după arbitrajul dela Viena în aşa fel ca să nu se poată spune că nu sunt trasate, dar să dea impresia că ele sunt cu totul provizorii. Deasemenea autorităţile şcolare din Ungaria afişează în şcoli hărţi cu caracter revizionist. O hartă de aceiaşi factură este cea din fotocopia de mai jos care reprezintă Ungaria dinainte de 1918. Pe partea dreaptă a hărţii – deasupra Transilvaniei –, este înfăţişat un Hun, iar pe partea stângă e tipărită o poezie, a cărei traducere este următoarea: „Vezi copile aceasta e Patria ungară, Printre dealuri şi peste câmpii, Roma ne-a lăsat moştenire Istrul Şi din vechiul Ister s-a făcut Dunărea De când pe cele trei movile stă crucea dublă. Tisa este cel mai unguresc râu Aici se naşte şi aici moare pe pământ maghiar Observă-i cursul „aici trebuie să trăeşti sau să mori”! Murmurul lui păzeşte somnul spicului de grâu Unde „viaţa sau moarte” înseamnă libertate şi nu temniţă, Pentrucă aici se întinde marea pustă ungară, Cea mai frumoasă podoabă a Coroanei noastre sfinte! Aici se face pâinea şi aicea este cinstea, Fără de care Dumnezeu nu este cu noi Iar Ungurul posomorât va avea un sfârşit trist! Aceştia sunt Carpaţii, hotarul Patriei noastre, Care îmbrăţişează trupul sfânt al ţării”. – Mai mult, asemenea hărţi se găsesc şi pe vapoarele sub pavilion strein care circulă pe Dunăre. Astfel, pe vaporul de pasageri „D.D.S.G.” „Stadt Wien”, sub pavilion german, se afla în cursul lunei
24 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 20
Ianuarie 1943, o hartă de provenienţă ungară reprezentând partea de Est a Europei, pe care denumirile localităţilor din Transilvania erau trecute în limba maghiară. Pe linia Carpaţilor, între Ardeal şi Muntenia erau scrise următoarele: „Hotarele Ungariei în anul 1914” (Magyarország határa 1914-ben). – Mai jos se dă fotocopia unei alte hărţi, tipărită la sfârşitul anului 1942 la Budapesta, pe care deasemenea sunt trecute toate teritoriile ce au aparţinut Ungariei, deşi sunt trasate şi frontierele rezultate după arbitrajul dela Viena. Împărţirea administrativă este însă acea veche maghiară. Dar pentru a forţa oarecum chiar conştiinţa Românilor din Transilvania de Nord, în sensul ideilor revizioniste, Ungurii recurg la misiuni împotriva acestora. Astfel, în cursul lunei Mai 1943, autorităţile locale din comuna Ciucea Jud. Bihor, au răspândit printre locuitorii români ai comunei, hărţi ale Ungariei cu frontierele trasate la 30 August 1940. S-a pus în vedere Românilor că sunt obligaţi să afişeze aceste hărţi în locuinţelor lor, explicându-li-se totodată că nu peste mult timp Ungaria va reveni la frontierele ce le-a avut înainte de 1918. – Pe de altă parte, pentru a distrage atenţiunea României dela Transilvania, încercând în acelaş timp să-i creieze în străinătate o atmosferă de suspiciune, în cursul lunei Noemvrie 1942, Ungurii au publicat o hartă a Europei, în care Transnistria este încorporată României. Harta a apărut în editura „Kókai Lajos” din Budapesta str. Kamermayer nr. 3 şi este intitulată „Europa cu hotarele ei la 7 Noemvrie 1942”. Ea a fost editată sub răspunderea lui Elek István Ernő şi a lui Nemes Lajos directorul societăţii anonime „Hornyánszky Viktor”. Deasemenea, într-o măsură mai mică însă, sunt utilizate şi cărţile poştale cu inscripţiuni sau hărţi revizioniste. Fotografia alăturată prezintă o carte poştală militară, utilizată de către soldaţii unguri de pe frontul de Est cu ocazia sărbătorilor Crăciunului anului 1942. Ea are imprimată harta Ungariei Mari, înglobând toate teritoriile avute de aceasta înainte de 1918. Aceste cărţi poştale – după cum se vede chiar pe ele au fost tipărite în Imprimeria Statului din Budapesta. – O altă carte poştală de acelaşi fel, a fost pusă în vânzare la Budapesta cu ocazia aniversării de 75 de ani a Regentului Horthy. Această carte poştală – aşa cum se vede în fotocopia de mai jos, înfăţişează harta Ungariei dinainte de 1918. Deasupra aceste hărţi figurează chipurile celor mai de seamă bărbaţi politici ai Ungariei, iar în mijlocul ei se găseşte fotografia Regentului Horthy, care cu o mână sfarmă frontiera dinspre Cehoslovacia, iar cu cealaltă frontieră dinspre România. Pe teritoriul ocupat dela Cehoslovacia stă scris „1938 început glorios”, iar pe acela a Transilvaniei de Nord „1940 continuare glorioasă”. Pe aceiaşi carte poştală, sub titlul „Rugăciunea mutilatei” (A csonka imája) stă scrisă o poezie al cărui text este următorul: „Dumnezeule mare, mai ajută-mă numai odată şi chiar dacă voi avea vreun păcat priveşte rănile mele, priveşte membrele mele ciuntite care şi acum svâcnesc şi se caută reciproc. Refă-mi trupul să fiu din nou întreagă, nu mă lăsa ciuntită, Doamne ajută-mă!”.
6. Teatrul şi Filmul
O propagandă tot atât de importantă, însă de o mai mare eficacitate este aceia care se face prin teatru şi film. Sub motivul de a menţine legăturile dintre tineretul din Ungaria şi Ungurii din regiunile recent reocupate, au fost înfiinţate tabere volante de cercetaşi cântăreţi, care cutreeră în special din Bacica şi Secuime. Aceşti cercetaşi ţin numeroase şezători cu caracter iredentist, compuse din cântece patriotice, discursuri, piese de teatru, paralel cu împlinirea şi a unei munci de folos obştesc, acolo unde se simte nevoie. Durata unei asemenea tabere este de 4–8 săptămâni. Una dintre acestea a funcţionat în comuna Csikmenaság din Secuime, cu un număr de o sută de participanţi, care pe lângă că au ţinut zilnic şezători ei au cules şi date cu privire la tradiţia, obiceiurile, jocurile şi cântece secueşti. În acelaş sens, „Asociaţia pentru cultura poporului din Ardeal” (Erdélyi Magyar Közművelődési Egyesület) organizaţia de Ciuc a instituit echipe zise de propagandă culturală, care se deplasează în comunele din Secuime unde sub formă de şezători dezvoltă o intensă acţiune de ponegrire şi instigare la adresa României, binenţeles mascate sub titlul de lecţii din istoria milenară.
21 Propaganda Ungariei versus România 25
În afară de acestea, Subcentrele premilitare desvoltă şi ele o vie activitate în sensul aspiraţiunilor revizioniste. Ele organizează deasemenea şezători şi serbări tendenţioase. Astfel, în ziua de 4 Martie 1943, Subcentrele premilitare din Cluj au organizat în localul Teatrului Naţional o serbare pentru răniţi aflaţi în spitalele din acel oraş. Din program a făcut parte şi o scenetă revizionistă, simbolizând refacerea Ungariei Mari. Pe peretele din fund al scenei a fost arătată harta Ungariei cu toate teritoriile avute înainte de 1918. Rând pe rând, au apărut apoi un „Ceh”, un „Sârb” şi un „Român”, – toţi într-o ţinută mizerabilă – rupând simbolic acele părţi din hartă ce reprezentau teritoriile pierdute de Ungaria după războiul mondial. Între timp însă, au intrat pe scenă mai mulţi premilitari unguri. La apariţia acestora, „Cehul, „Sârbul” şi „Românul”, au început să tremure şi să se apropie de hartă, pentru a repune „pe furiş” la locurile lor porţiunile de hartă pe care le luaseră înainte. Entuziasmul provocat însă la această scenă a fost întrerupt de întâmplarea că în momentul în care „Românul” voia să repună partea „furată” de el, Transilvania, harta s-a mişcat căzând la pământ toate părţile detaşabile, rămânând astfel conturul Ungariei trianonice. Desvoltarea unor subiecte de acest gen se face însă chiar pe scena Teatrului Naţional din Budapesta. Nu mai departe decât în Septemvrie 1943, la Budapesta se juca o dramă intitulată „Szilágyi Irma”, scrisă de Pozsonyi László. Această piesă este inspirată de un caz petrecut în cursul războiului mondial trecut şi are următorul conţinut: Szilágyi Irma, care în 1915 era învăţătoare la Mediaş, se oferă să procure planuri militare ale armatei române. În acest scop, ea trece frontiera şi reuşeşte să obţină planurile pe care le trimite în Ungaria. Descoperită este arestată şi închisă la Bacău. Deşi supusă la felurite torturi, ea nu destăinuie nimic, totuşi este condamnată şi împuşcată. Piesa de mai sus debitează e serie de neadevăruri cu privire la armata română, ea urmărind a menţine în sufletul Ungurilor spiritul de revanşă, cultivându-se astfel idealul de refacere a Ungariei Mari. Dovadă a puternicei impresii lăsată de această piesă, stă faptul că unele ziare maghiare au luat chiar iniţiativa declarării învăţătoarei Szilágyi, de eroină naţională. Înaintea acestei piese s-a mai jucat la Budapesta o alta, intitulată „Pisica Neagră” de Asztalos István, care dela început până la sfârşit, este o murdară propagandă împotriva României. – Caracterul pur propagandistic al acestor piese, rezultă din faptul că deşi amândouă s-au bucurat de un succes răsunător fiind difuzate şi prin radio, critica dramatică maghiară nu le-a taxat de opere artistice. Acţiunea acestor piese este completată – mai ales în străinătate –, de o serie de filme în care Românii ardeleni sunt prezentaţi drept unguri românizaţi, iar porturile strămoşeşti româneşti, porturi ungureşti. Un asemenea film este şi acel intitulat „Clopote Amuţite” (Elnémult Harangok). Acţiunea acestui film se petrece într-un sat din Transilvania, unde „preotul ungur se luptă cu felurite greutăţi spre a remaghiariza pe localnici”, care ar fi fost Unguri dar care s-ar fi românizat între timp. Filmul se termină prin refugierea preotului român în regat, iar fiica acestuia rămâne în comună căsătorindu-se cu preotul reformat, după care toţi Românii zişi maghiarizaţi revin la religiile maghiare. – Un film asemănător este „Fetele Munţilor” (Hegyek leányai), a cărui acţiune se petrece în Maramureş. El înfăţişează porturile naţionale româneşti din acea regiune şi în special din ţara Oaşului, prezentându-le drept porturi naţionale ungureşti. – În ziua de 29 decemvrie 1942, s-a rulat în localitatea Beclean jud. Someş, un film al propagandei revizioniste, în care după ce s-a arătat harta Ungariei Trianonice, ale cărei frontiere erau marcate cu haşuri negre, a apărut un soldat ungur care a ridicat rând pe rând toate haşurările. La un moment dat soldatul a întins mâna să ridice şi partea haşurată care reprezenta Transilvania de Sud, rămânând însă cu mâna ridicată. Publicul maghiar aflat în sală a început să aplaude sgomotos, iar după eşirea dela spectacol s-au cântat cântece iredentiste întrerupte de strigăte ca: „Vrem Braşovul, Turda, Aradul …”.
7. Discursuri
Discursurile rostite în special de către politicieni sunt deasemenea un mijloc puternic de a menţine trează conştiinţa maghiară în ideea refacerii vechilor frontiere. Astfel:
26 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 22
– Cu ocazia serbărilor organizate la Budapesta – în luna August 1942, – pentru comemorarea a 700 de ani dela naşterea Călugărului dominican Iulian, socotit, primul ungur care a atras atenţia lumii asupra Ungurilor din afara hotarelor statului ungar, Ministrul propagandei, Antal, a rostit un discurs în care a scos în evidenţă faptul că Ungaria luptă pentru a-şi întregi hotarele milenare. „Nu ducem un război agresiv – a spus Antal –, ci unul de apărare. Vrem integritatea pământului nostru, dreptul la viaţă al naţiunii, drept pe care puterile apusene ni l-au tăgăduit dela 1918 încoace. În acest războiu de apărare, aducem jertfele cu convingerea sigură că alături de puterile care au stat lângă noi în decăderea noastră, ne vom putea asigura în Europa ce se va constitui după pacea victorioasă, patria noastră în deplinătatea drepturilor sale străbune”. În ziua de 13 Septemvrie 1942, a avut loc la Tg. Mureş, o serbare revizionistă prilejuită de inaugurarea „Drapelului Ţării”. – Luând cuvântul, Bánffy Daniel ministrul agriculturii, a spus următoarele: – „Ce semnificaţii are Drapelul Ţării? el înseamnă chemare, drept şi putere. Chemare, fiindcă Ungurimea are misiunea ca în această parte a Europei să îndeplinească un rol conducător. Drept, asupra pământului care este al nostru şi asupra aceluia care trebuie să revină al nostru, pentru a ne putea îndeplini misiunea naţională şi europeană. Am menţinut aci timp de o mie de ani ordinea bine făcătoare şi ne simţim chemaţi ca acest rol să ni-l păstrăm cu demnitate în ordinea europeană”. – Cu aceiaşi ocazie, în numele unei societăţi patriotice a luat cuvântul Antal Dezső. Acesta a spus: „Niciodată n-am uitat faptul că Ardealul şi Secuimea sunt părţi indivizibile ale Ungariei Mari. Drapelul ţării fâlfâie aci numai pe jumătate, căci Sfântul Gheorghe, Tg. Mureş şi alte oraşe secueşti sunt pe frontieră şi fiindcă mai sunt oraşe sfinţite cu sânge şi cultură maghiară, precum şi fraţi de sânge cu sutele de mii ce stau încă sub asuprire streină. Să păstrăm acest drapel până se va ridica la cea mai înaltă culme”. Tot atunci prelatul papal Iárosi Béla a declarat: „Drapelul este ridicat numai pe jumătate în semn de doliu pentru Ungaria ciuntită. Nu se poate vedea dincolo de hotare, căci hotarele de batjocoră ne opresc privirea în faţa orizontului. Dar trăeşte Dumnezeu şi dreptatea lui, mâna lui ne va ridica mai sus, ca să poată vesti la Nord, la Sud, la Răsărit şi Apus, Ungaria Mare independentă şi indivizibilă. Zis-a Domnul şi aşa va fi!” – Dintre partidele politice „Crucile cu Săgeţi” nu s-au manifestat niciodată sgomotos în sens revizionist. În ziua de 19 Septemvrie 1942, însă Szálasy Ferenc a vorbit despre o Ungarie cu 300 de mii de kilometrii pătraţi, spunând că „problema Europei noui este ca cele 36 naţiuni europene să trăiască cinstit în cei 11 milioane Km.p. ai Europei, aşa cum cele 7 popoare trebuie să trăiască armonios în cuprinsul celor 300 de mii de Km.p. ai Ungariei”. – Aniversarea a 2 ani dela semnarea pactului tripartit, a constituit deasemenea pentru oficialitatea maghiară prilej de reafirmare a pretinselor sale drepturi teritoriale. Astfel, la postul de radio Budapesta, în ziua de 27 Septemvrie 1942, Primul-Ministru Kállay a afirmat că „Ungaria s-a alăturat semnatarilor pactului tripartit numai pentru a repara nedreptăţile suferite de ea, iar frontul de Est ar constitui numai un al doilea capitol”. În acelaşi sens, în ziua de 6 Octomvrie, cu ocazia aniversării martirilor dela Arad Antal István, Ministrul propagandei a declarat: „Ungaria participă la luptele actuale în semn de solidaritate europeană, însă totodată pentru integritatea pământului strămoşesc, pentru unitatea poporului şi pentru asigurarea existenţei sale naţionale. Ungurimea are un interes vital ca în locul Europei clădite pe asuprire şi exploatare, să se clădească o Europă nouă aşezată pe drepturile istorice şi naturale ale popoarelor”. În cadrul adunării conducătorilor asociaţiilor culturale şi patriotice din Oradea, tot Antal István a rostit la 13 Noemvrie 1942 un discurs în care între altele a spus următoarele: „Primejdii mari dau târcoale vieţii naţiunii maghiare, primejdii pe care nu numai că va trebui să le depăşim, dar prin înfrângerea acestora, să realizăm şi îndreptăţitele noastre aspiraţii naţionale”. – La 22 Noemvrie 1942, cu ocazia sfinţirei drapelelor organizaţiei para-militare a „Vânătorilor Turanicii” din Újvidék, Szoldos Gusztáv, unul din membrii organizaţiei, a pronunţat un discurs în
23 Propaganda Ungariei versus România 27 care între altele a spus: „Vânătorii Turanici sunt trupele de asalt ale viitorului maghiar, care stau gata pentru orice răfuială, iar în sufletul lor arde idealul frontierelor milenare”. – În ziua de 15 Noemvrie 1942, „Steagul Ţării” a organizat cu acest prilej o serbare revizionistă la Budapesta. Cu acest prilej în numele organizaţiei centrale a „Steagului Ţării”, a vorbit colonelul pensionar Preszly Loránd care a declarat printre altele: „În momentele grele prin care trecem, precum şi în clipele hotărâtoare ce vor urma pentru statul şi naţiunea maghiară, trebuie să ne unim toate forţele într-o singură voinţă pentru idealul unic, refacerea hotarelor milenare ale Ungariei”. Dar ceeace exprimă mai autorizat, spiritul revizionist de care sunt asumate cercurile conducătoare maghiare sunt numeroasele cuvântări rostite în şedinţele Parlamentului ungar din luna Noemvrie 1942. Pentru documentare dăm mai jos câteva din aceste cuvântări, care întrec în violenţă chiar obişnuitele discursuri rostite la întrunirile revizioniste. Astfel: – În şedinţa din 18 Noemvrie 1942, deputatul guvernamental Bartha Ignác a spus între altele: „Suprema noastră dorinţă, suprema noastră râvnire este ca în introducerea bugetului anului viitor, Ministrul Justiţiei să ne poată comunica despre noui sporiri, îndeosebi că fraţii noştri din Ardealul de Sud s-au întors din nou la noi, că-i putem strânge la inima şi pieptul nostru. Să dea Dumnezeu ca naţiunea maghiară să aibă parte de o justiţie internaţională obiectivă la sfârşitul incendiului mondial, ca să poată fi părtaşe a restabiliri vechilor frontiere, a învierii vechii Ungariei milenare”. – În şedinţa din 19 Noemvrie 1942, deputatul Vajna Gábor a declarat: „Să ia la cunoştinţă oricine, că nu suntem dispuşi pentru voia nimănui să renunţăm la nici-o palmă de pământ unguresc. Nu renunţăm la acel pământ, care a fost stropit timp de o mie de ani de sânge unguresc”. – În aceiaşi şedinţă, deputatul guvernamental Várady László a spus: „În Europa centrală avem drept la Ungaria Imperială, istorică sanştefaniană, întreagă” – Cu ocazia discuţiei bugetului Apărării Naţionale, în şedinţa din 19 Noemvrie 1942, deputatul Makkay Lajos, a rostit următoarele: „Noi nu avem pretenţiuni teritoriale faţă de Ruşi, nouă nu ne trebuie nimic al altuia, nouă ne trebuie însă ceiace este al nostru şi este de o mie de ani al nostru: Imperiul sanştefanian neştirbit, al cărui teritoriu noi l-am împreunat într-o unitate politică. Acestui teritoriu, istoriei lui, noi i-am imprimat caracterul de astăzi, noi l-am apărat timp de o mie de ani cu generoasă vărsare de sânge unguresc împotriva oricărui atac. Pe acest teritoriu a creiat cultura maghiară, geniul maghiar. Avem deci cu drept cuvânt pretenţii şi drepturi indiscutabile, inalienabile, care nu pot fi reduse la tăcere şi tocmai pentru aceasta, cred cu toată convingerea că după războiu nimeni nu ne va împiedica să ne valorificăm în întregime drepturile noastre istorice şi sfinte”. – În şedinţa Parlamentului din 25 Noemvrie 1942, Teleky Béla – preşedintele partidului ardelean a declarat: „problema ardeleană nu va fi rezolvată atât timp cât un singur Ungur ardelean mai trăieşte soartă minoritară. Tuturor Ungurilor care mai trăesc dincolo de frontierele milenare le este locul între noi”. – În ziua de 29.XI.1942, Ministrul Propagandei Antal István a rostit în localitatea Jászó, cu prilejul sfinţirii drapelului foştilor luptători (Tűzharcosok) din acea localitate, o cuvântare în care între altele a declarat următoarele: „În acest războiu de proporţii fără pereche în istorie, luptăm pentru noi înşine, pentru unitatea ungară sanştefaniană. Statul Sfântului Ştefan înseamnă o ţară maghiară unitară şi indivizibilă, care sub conducerea capului de stat şi a poporului maghiar asigură tuturor fraţilor noştri minoritari în spiritul înţelegerii maghiare, drepturile etnice şi indivizibile”. – În ziua de 21.XII.1942, „Uniunea Foştilor Luptători” din Oradea, a sărbătorit înscrierea altor 70 noui membri. Cu această ocazie, Vitán, ofiţer conducător al Uniunei, a rostit o cuvântare în care a spus: „Deviza noastră este credinţa, supunerea, munca şi tăcerea. Dacă toate acestea le veţi îndeplini, atunci iubiţi camarazi aţi făcut faţă obligaţiunilor voastre de buni patrioţi, aţi ajutat să progreseze cauza sfântă maghiară şi astfel vom ajunge mai aproape de reînvierea Ungariei Mari”. – Într-un discurs rostit la Győr în ziua de 21 Martie 1943, Szinyei Merse Jenő – Ministrul Instrucţiunii Publice – a spus: „Între hotarele noastre naturale împrejmuite de Carpaţi, vrem să trăim
28 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 24 viaţa pe care ne-a destinat-o providenţa acum o mie de ani. Pentru acesta ţară am vărsat mai mult sânge decât oricare altă naţiune europeană”. În acelaşi sens, ziaristul secui, Gyárfác Ferenc vorbind la Miercurea Ciucului – cu ocazia unei serate organizată de ziariştii din Ardeal, – a spus printre altele: „Să nu dorim mai mult decât ce a fost al nostru. Însă a primi mai puţin şi a ne mulţumi cu aceasta, înseamnă trădare de patrie”. – Cu ocazia unei întruniri organizată de partidul guvernamental în ziua de 15 Martie 1943 la Episcopia Bihorului, deputatul Árvay Árpád a declarat printre altele: „Problemele noastre maghiare nu sunt complect rezolvate. Mai avem peste hotare milioane de fraţi unguri care aşteaptă dela noi întoarcerea soartei lor spre mai bine”. Deputatul Szabó János a declarat cu aceiaşi ocazie: „Partidul ardelean maghiar îşi pune în cumpănă toată puterea pentru realizarea unităţii maghiare, unitate care ne asigură un lucru şi anume: Ceeace a fost al nostru, al nostru să rămână”. – Cu prilejul unei alte întruniri a partidului ardelean, la Oradea, s-a afirmat că nu se poate concepe Ardealul decât în întregime al Ungariei. În acest sens printre alţii, deputatul László Dezső a spus: „Ardeal înseamnă comunitate de destin şi cu acei Unguri care nu au fost încă eliberaţi. Când pronunţăm cuvântul sfânt de Ardeal, inimele noastre sângerează fiindcă el nu poate fi pronunţat în libertate de Unguri. Pronunţarea lui echivalează deci cu exprimare a situaţiei după care problema Ardealului nu este încă rezolvată. Astfel prin acest cuvânt anunţăm că Ardealului îi aparţin Făgăraşul, Sibiul, Timişoara şi Aradul. Cunoscutul baron Atzél Ede a rostit la Cluj, în ziua de 23 Aprilie 1943, în faţa tineretului premilitar, o cuvântare în care a cerut acestora să se pregătească pentru „a împlini chemarea patriei şi a Coroanei Sfântului Ştefan”. Arătând cu mâna în direcţia Feleacului, el a spus: „… Se mai cere însă mult sânge maghiar pentru desrobirea tuturor ţinuturilor care au aparţinut Coroanei Şt. Ştefan”. – În cadrul consfătuirei partidului ardelean, care a avut loc la Tg. Mureş între 2–4 Iulie 1943, Ministrul Agriculturii, Bánffy Daniel a rostit un mare discurs în care printre altele a spus şi următoarele; „Astăzi Ardealul este apărat şi niciodată nu va fi lipsit de apărare, deoarece întreaga naţiune se va îngriji ca Secuimea să stea de veghe ca un bastion la hotarele lui. Dar durere, reîntoarcerea la patria mumă au însemnat şi despărţirea de unele părţi ale Ardealului şi de maghiarimea care a rămas dincolo de hotare. Nu-i vom uita pe fraţii noştri. „Naţiunea maghiară şi-a însuşit ca un singur om lozinca: pentru Ardeal. Noi Ardelenii răspundem la aceasta, Ardealul pentru Ungaria milenară”.
8. Cărţi destinate străinătăţii
Propaganda maghiară lucrează necontenit şi răspândeşte în străinătate, sub nume ungureşti sau streine, cărţi şi hărţi menite să susţină pretinsele drepturi ale Ungariei asupra Transilvaniei. Astfel: În cursul lunei August 1942, a apărut la Roma o carte intitulată „Dinamica italo-maghiară”, scrisă de italianul Luciano Boccini. Cartea a fost editată de către Asociaţia „Amici dell’Ungheria”. Şi tratează subiecte ce se referă la constituţia maghiară, perioadele mai importante ale istoriei maghiare, concepţia Coroanei Sf. Ştefan, stăruindu-se în special asupra mişcării revizioniste şi a problemelor de viitor ale Ungariei. Problemele politice, sunt desvoltate pe baza argumentelor tipice revizioniste, iar acţiunea revizionistă este calificată drept „o mişcarea spirituală fără echivalent”. Dovada scopului urmărit prin această carte, stă în Capitolul privitor la problema revizionistă în care se vorbeşte de refacerea hotarelor fireşti ale Ungariei, care are următoarea încheiere: „Această revizuire este de mare importanţă nu numai din punct de vedere maghiar, ci şi din punct de vedere mondial, fiindcă anunţând sfârşitul periculoasei hegemonii europene de până acum, se întronează echilibrul armonios creiat de victoria dreptăţii asupra spiritului răzbunării”. – În acelaş spirit, în editura „Buchdrukerei A. Kundig” din Geneva a apărut în luna August 1943, o carte intitulată „Das Siebenbürgische Problem” de Herbert Van Leisen. Cartea, tradusă apoi şi
25 Propaganda Ungariei versus România 29
în limba franceză, a fost editată de propaganda maghiară. Ea conţine toate mistificările istorice şi falsurile recentei situaţii în problema Transilvaniei. – Tenacitatea cu care propaganda maghiară urmăreşte paralel şi orice manifestare românească menită să dovedească apartenenţa Transilvaniei la România, precum şi promptitudinea cu care această propagandă nu întârzie a reacţiona în sensul răsturnării mărturiilor româneşti, este dovedită şi de studiul apărut la Budapesta, la sfârşitul anului 1942, intitulat „Rumänische Ethnographische Landkarten und ihre Kritic” (Hărţi etnografice româneşti şi critica lor). Studiul se datoreşte Institutului Statistic ungar, care analizând o serie de hărţi etnografice româneşti pretinde că acelea ar fi fost întocmite după metode neştiinţifice şi că ar falsifica datele statistice reale, în scopul de a justifica frontierele române obţinute prin tratatul dela Trianon. Pentru a dovedi pretinsa lipsă de temeinicie a hărţilor româneşti, Institutul Statistic ungar recurge la o critică abilă, prin aceea că în compararea dintre hărţile române şi ungare, utilizează fragmente din hărţile române, mărite mult spre a creia astfel prin disproporţia obţinută în felul acesta, posibilitatea pentru comentatorii unguri să arate aşa zisele falsificări româneşti. În afară de aceasta, Institutul Statistic ungar alege pentru analiză doar regiuni care îi conving, evident aceasta cu scopul de a pune în lumină teza maghiară privitoare la Transilvania. – În cursul anului 1943, Ministrul plenipotenţiar U. Reviczky, a retipărit în limba franceză, cunoscuta lucrare „Natură Juridică a dispoziţiunilor teritoriale ale tratatului dela Trianon”. Tot în scop de propagandă, discursul rostit de Primul-Ministru Kállay la 29 Mai 1943, a fost tradus în limba franceză şi răspândit în ţările neutre. În Portugalia a fost răspândită o hartă intitulată „Carte oro-hidrographique du Bassin de Danube et des régions limitrophes”. După cum se vede din alăturata fotocopie, ea a fost scoasă de Institutul Geografic ungar în 1943. Caracterul său revizionist şi în acelaş timp anti-românesc, rezultă din următoarele: Este de aşa manieră întocmită ca să scoată în evidenţă poziţia centrală a Ungariei, rolul conducător ce-i revine chiar din poziţia geografică, precum şi necesitate de a fi refăcută în hotarele sale dinainte de 1918. Dealtfel aceste hotare, înglobează Transilvania întreagă, Slovacia, Croaţia şi o parte din teritoriul german. Trasarea hotarelor actuale ale Ungariei este astfel făcută, ca prin comparare cu cele vechi să dea impresia nedreptăţii ei. În acelaş timp, Banatul Sârbesc este incorporat, iar frontierele ţărilor vecine – România, Bulgaria şi Grecia nu sunt trasate. Pe de altă parte, în scopul de a arăta că România este un stat artificial, ce s-a întins peste limitele etnice, denumirile localităţilor din Transilvania de Sud sunt trecute în limba maghiară, iar cele din Basarabia în limba rusă. – În afară de numeroasele broşuri de propagandă, care apar dela o zi la alta, iredenta maghiară dispune de aproape 50 publicaţiuni scrise în limbi streine, sau care se adresează străinătăţii. Astfel: Din 1942 la Tokio apare o revistă maghiară intitulată „Kelet-Ázsiai Magyarság”. – Deasemenea la Budapesta continuă să apară revista „La Nouvelle Revue de Hongrie”. – Mai curios este însă faptul că la Budapesta în strada Zrinyi Nr. 1, continuă să apară şi revista scrisă în limba engleză „Danubian Review” (Danubian News). Revista stă sub direcţia lui Pall Endre, ca preşedinte a Ligei revizioniste maghiare. Ea este răspândită în special în Portugalia, de unde apoi trece în Anglia. Pentru documentare, cu privire la cele ce se scriu în această revistă, dăm mai jos câteva pasagii din cuprinsul numărului apărut în Februarie 1943. Sub titlul „Banchetul dela Londra” (Banquet in London), Herczeg Ferencz ocupându-se de un discurs al fostului preşedinte Beneş, scrie printre altele: „Cele trei state semnatare ale pactului dela Trianon sau prăbuşit. Două dintre acestea au ajuns ruini la prima suflare de vânt, care prevestea o schimbare a situaţiei internaţională. A fost suficient un mesagiu telefonic dela Berlin pentru ca Republica Cehoslovacă să înceteze de a mai exista şi ca preşedintele ei să fugă cu avionul. Fără a încerca să reziste, România Mare a devenit România mică,
30 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 26
în momentul în care s-a dat să înţeleagă că aceasta este dorinţa puterilor vecine. Când avangărzile armatei germane s-au apropiat de frontierele Jugoslaviei, această ţară s-a frânt în două. De altfel, în cursul celor 20 de ani de existenţă, aceste trei state nici măcar n-au încercat să-şi îndeplinească misiunea pentru care fuseseră creiate”. După prezentarea acestor fapte, menite a arăta că statele Micei Antante erau vinovate, mistificând realităţile, articolul caută să arate în continuare că Ungaria n-a schiţat nici un act de violenţă la adresa Jugoslaviei şi Cehoslovaciei, întrucât la intrarea ei în război aceste ţări nici nu ar mai fi existat. „Atunci când Ungaria a intrat în războiu – scrie în continuare Herczeg – a fost prea târziu să mai distrugă Cehoslovacia şi Jugoslavia, întrucât acestea încetaseră să mai existe, Boemia devenise un protectorat german; teritoriul Jugoslav ocupat de noi devenise al nimănui, iar România cel de al treilea stat al Micei Antante, era camaradul nostru de arme”. În acelaş număr, revista publică un articol, al cincilea dintr-un ciclu intitulat „Regele Ferdinand al României” (King Ferdinand of Rumania), în care analizându-se tendenţios şi ofensator pentru România, evenimentele din anii 1918 şi 1919, caută să se arate că aportul românesc în războiul mondial trecut a fost nul. Printre altele, articolul are şi următoarea violentă ieşire la adresa României: „Nu a fost unul dintre învingători; România nu a câştigat nici o bătălie decisivă în decursul întregului războiu, dar a avut marele noroc de a se găsi de partea învingătorilor şi de a folosi această situaţie favorabilă, pentru a-şi jefui toţi vecinii”. Deasemenea articolul mai face afirmaţia că România ar fi câştigat Basarabia prin concursul Ungariei. – În acelaş sens, numeroasele reviste politice, istorice sau literare contribuie la propagarea idealurilor revizioniste. Dintre acestea, organul oficios de propagandă al Ligii revizioniste maghiare, revista „Külügyi Szemle” a publicat în numărul 7 din 1942 un studiu intitulat „Dreptatea politică şi Ungaria” sub semnătura lui Árpád Török. Fără posibilitatea de tălmăcire el arată că politica maghiară din trecut şi prezent n-a avut decât un singur obiectiv, şi anume refacerea Ungariei Mari. „Politica Ungariei se inspiră numai din ideea revizionistă – scrie Török – şi dacă până în prezent realizarea parţială a pretenţiunilor sale teritoriale s-a efectuat utilizându-se numai energia morală a naţiunii, astăzi factorul moral politic, trebuieşte întregit cu acel al forţei, întrucât acesta este glasul războiului”. În continuare, revista arată că „Ungurii privesc cu optimism viitorul, întrucât dacă nu li se va face dreptate, o vor face ei singuri, cu forţele pe care le au”.
9. Svonuri tendenţioase
Între procedeele întrebuinţate de propaganda revizionistă maghiară, este şi acela de a lansa svonuri tendenţioase, menite să întreţină o permanentă stare de agitaţie în jurul revendicărilor teritoriale maghiare. – În cursul lunei August 1942, printre funcţionarii diferitelor instituţii din oraşul Oradea, s-a răspândit svonul că autorităţile maghiare din acea localitate, ar fi întocmit liste cu toţi funcţionarii designaţi a ocupa funcţiuni în oraşele Arad şi Timişoara, şi că aceşti funcţionari ar avea misiunea de a organiza serviciile din acele oraşe, în cursul lunei Septemvrie 1942, când Transilvania de Sud va reveni Ungariei. – În acelaş sens, chiar cercurile politice din Budapesta au răspândit svonuri, potrivit cărora forurile conducătoare române ar aprecia că aspiraţiile teritoriale ale României, ar tinde spre Răsărit şi nu spre Apus. Bineînţeles toate acestea grefate pe diferite născociri. – Vizând acelaş scop, agenţii unguri au răspândit şi continuă să răspândească ştiri din cele mai fanteziste relativ la situaţia din România şi în special a Ungurilor din România. Aceste ştiri inventează felurile dificultăţile grave în economia şi situaţia politică a României, iar pentru a da o nuanţă de veridicitate ştirilor privitoare la răul tratament a Ungurilor din Transilvania de Nord, sunt scornite, sau amplificate incidente la frontiera cu România. Interesant, că parte din aceste ştiri sunt difuzate în străinătate.
27 Propaganda Ungariei versus România 31
– În cursul lunei Ianuarie 1943, în întreaga Ungarie s-au răspândit svonuri despre grave tulburări în România, pretinzându-se că sediile autorităţilor române ar fi păzite chiar de tancuri. În legătură cu acestea, alte svonuri arătau că dată fiind iminenţa unei revoluţii în România, Ungaria va şti să profite de această împrejurare spre a ocupa Transilvania de Sud. Este adevărat că parte din aceste svonuri au fost desminţite mai târziu de presa maghiară, dar chiar felul în care s-au făcut aceste desminţiri a dat şi mai multă consistenţă svonurilor. Astfel, pe prima pagină ziarele maghiare au publicat cu litere mici „se desminte”, iar cu litere mari „Revoluţia din România”. – În scopul de a provoca agitaţii între Românii dela frontieră, cât şi pentru a ridica moralul Ungurilor chemaţi la concentrările ce s-au efectuat în cursul lunilor August şi Septemvrie 1943, Ungurii au răspândit noi svonuri privitoare la o iminentă ocupare a Transilvaniei de Sud. Parte din aceste svonuri mergeau până acolo încât afirmau că Ungurii nu se vor mulţumi numai cu Transilvania de Sud, ci vor ocupa şi regiunea petroliferă, care după ocupaţie va fi ţinută la dispoziţia Germanilor. Interesant de remarcat, că pentru a fi cât mai mult răspândite, şi pentru a provoca o demoralizare a elementului românesc, Ungurii au obligat chiar pe unii români să răspândească asemenea svonuri. Astfel, locuitorul român Bârâianu Grigore din comuna Budeşti-Fânaţe Jud. Mureş, a fost îndemnat de Grănicerii unguri din localitate să meargă şi să spună în comună că armatele ungare vor ocupa în scurt timp Transilvania de Sud, aşa încât Românii localnici să nu încerce a fugi în România, întrucât ei vor fi ajunşi din urmă de armatele maghiare. Deasemenea, când în cursul lunei Septemvrie 1943, s-au produs unele incidente pe frontiera cu România, acestea au fost amplificate şi răspândite, arătându-se Românii ca provocatori. Tot cu această ocazie, oamenii politici şi şefii de autorităţi unguri au răspândit în toate satele ungureşti versiunea că în România s-ar fi ordonat mobilizarea generală şi că este de aşteptat invadarea Ungariei.
Alte manifestări revizioniste
– O acţiune mai pozitivă de formare a populaţiei în sensul crezului revizionist este dusă de aşa numitele „Universităţi libere”, înfiinţate în cursul anului 1942 în toate oraşele din Transilvania de Nord. Prin mijlocirea acestora, în fiecare săptămână sunt ţinute conferinţe, care tratează subiecte exclusiv din domeniul istoriei maghiare sau în legătură cu aceasta. Este uşor de înţeles, că tratarea acestor subiecte se face numai în sensul mistificărilor desbătute de propaganda revizionistă şi că ele nu urmăresc altceva decât să dea în mâna Ungurilor, arme puternice împotriva Românilor. – Aceeaşi propagandă o desvoltă Ungurii şi în şcoli. Astfel Prof. ungur Somlay János dela liceul romano-catolic din Tg. Mureş, ţine elevilor cuvântări ca următoarele: „Băeţi fiţi gata pentru lupta cea mare, prin care va trebui să recucerim Ardealul, căci acest pământ sfânt va fi al aceluia care va fi mai puternic după terminarea actualului războiu”. În acelaş sens, Prof. Jablonkay István dela acelaş liceu, spune elevilor că după terminarea războiului actual, atunci „când Ungaria va recuceri restul din Transilvania, toate bisericile româneşti zidite în cei 20 ani de stăpânire românească – care ar schimba aspectul unguresc al oraşelor – vor fi dărâmate. Această măsură nu se ia de pe acum, pentrucă Românii ar face acelaş lucru în Transilvania de Sud”. – În această ordine trebue notată şi activitatea Universităţii libere din Debreczen, deşi ea se adresează mai mult străinătăţii. În vara fiecărui an, numeroşi profesori şi studenţi străini sunt invitaţi la cursuri. Statul ungar le pune la dispoziţie gratuit tren, întreţinere şi distracţie. Profesorii şi studenţii unguri care frecventează aceste cursuri, sunt aleşi numai dintre acei care cunosc limbi streine, misiunea lor fiind de a capta simpatia şi prietenia participanţilor pentru Ungaria, şi de a-i convinge de dreptatea cauzei maghiare. În cadrul Universităţii, e organizat şi un curs numit al minorităţilor, pentru care conferenţiarii sunt fixaţi de Guvern. Aceşti conferenţiari sunt aleşi dintre profesorii unguri de origină streină, care sunt de fapt teoreticienii şi doctrinarii cauzei istorice maghiare. Conferenţiarii unguri prezintă streinilor problema revizionistă, mistificând istoria şi falsificând datele reale. Străinii participanţi la aceste cursuri, impresionaţi de atenţia ce li se acordă, se reîntorc în ţările lor convinşi
32 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 28 de dreptatea Ungariei, ducând totodată cu simpatia pentru Unguri şi numeroase volume de propagandă maghiară. Importanţa acţiunii din aceasta Universitate se poate deduce şi din numărul mare al participanţilor. Atfel, în vara anului 1942 au participat 362 streini şi anume: 152 Italieni, 33 Germani, 15 Bulgari, 46 Unguri din Slovacia, 5 Spanioli, 3 Japonezi, 3 Slovaci, 1 Elveţian, 1 Arab şi câţiva Unguri din Franţa. Tot ca momeală pentru streini, în cursul lunei Martie 1943, s-a înfiinţat o nouă decoraţie numită „Ordinul Sf. Coroane Ungare”. Aceasta se acordă numai cetăţenilor streini care au stat în slujba intereselor maghiare. – În afară de acestea, organizaţiile revizioniste montează manifestări publice cu caracter iredentist. O asemenea manifestare a avut loc la Budapesta în ziua de 20 August 1942, când s-au rostit numeroase discursuri aţâţătoare. O manifestare asemănătoare a avut loc la Cluj în ziua de 1 Septemvrie 1943, iar o alta la Oradea în ziua de 6 Octomvrie 1943. O demonstraţie revizionistă a avut loc la Cluj în ziua de 26 Octomvrie 1942, după incidentul întâmplat la Vişag pe frontiera cu România. Tot la Cluj, în ziua de 15 Martie 1943, s-a desfăşurat în piaţa Unirii o mare manifestaţie. Numeros public încolonat, între care elevii la liceu şi studenţii dela Universitatea locală, au manifestat dealungul oraşului cântând cântece revizioniste ca: „Vrem Timişoara, Aradul, Turda, Direcţia Catedrală din Bucureşti”, şi alte asemenea. O altă manifestaţie a fost aceea organizată de „Asociaţia Ungurilor din Arad” şi a grupurilor de refugiaţi din Judeţul şi oraşul Arad, în ziua de 9 Mai 1943 în piaţa Libertăţii din Budapesta. Manifestaţia a fost prilejuită de sfinţirea unui drapel, pe care Ungurii din Arad l-au oferit organizaţiei revizioniste „Steagul Ţării”. Au participat peste 3.000 oameni, s-au rostit discursuri înflăcărate în timpul cărora s-a strigat: „Totul înapoi: Aradul, Braşovul şi Timişoara să ne fie înapoiate”. O manifestaţie asemănătoare a avut loc în ziua de 16 August 1943, la Topliţa în judeţul Mureş, unde s-a ridicat un moment în memoria părintelui revizionismului maghiar, Urmánczy Nándor. – Tot ca manifestări ale revizionismului maghiar amintim existenţa a numeroase cântece în care se vorbeşte de refacerea Ungariei Mari. Astfel, în unităţile militare ungare, ca şi în rândurile populaţiei, se cântă cântece ca următoarele:
Horthy Miklós ha felül a lovara Dacă Horthy se urcă pe cal Horthy Miklós is felül Dacă Nicolae Horthy A piros pej lovára Se urcă pe calul său roşu Ugy vágtat be Nagy Romániába Şi galopează spre România Mare A Két szeme játszadozik örömében Ochii îi joacă de bucurie Lova lába őzt, habzik az oláhok Iar sub copitele calului său Piros vére Curge sângele roşu al Valahilor
Elszökött a Károly Király Regele Carol a Fugit Károly Király elszökött Regele Carol a fugit, Erdély fele visza jött Jumătate din Ardeal l-am reprimit. Mihály Király is el fog szökni Curând şi Mihai va fugi A másik fele is el fog jönni. Iar noi restul vom primi. Fut a rabló oláh Fuge banditul Valah Kelet fele veszi útját Pe drumul de Răsărit, Nincsen szíve megismerni Căci n-are îndrăzneală să înfrunte, Horthy Miklos Katonáját Soldaţii lui Horthy Miklos. Brassó, Arad, Torda, Braşovul, Aradul şi Turda Mars ki oláh csorda Marş afară turmă valahă.
29 Propaganda Ungariei versus România 33
– Mai mult, chiar, în unităţile maghiare care se găseau în vara anului 1942 pe frontul de Est, circulau cântece cu caracter revizionist. Dintre acestea, iată textul unui marş compus de locotenentul Szentirmay Iván: „Daloló Honvédek Nagy Oroszországban, Melegben nagy sárban menetelnek bátran, Àgyúdörgés Közben sem gondolnak másra Csak az ezer éves szép Magyar Hazánkra Nagy Magyarországra!” În româneşte: „Cântând Honvezii prin Marea Rusie Prin arşiţă şi noroi mărşăluiesc curajioşi În bubuitul tunurilor nu gândesc la altceva, Decât la milenara şi frumoasa lor patrie maghiară. La Ungaria Mare”. Cât de departe merge propaganda revizionistă maghiară, se poate vedea şi din faptul că şi problema succesiunei la Regenţă, în urma morţii Vice-Regentului Ştefan Horthy, a fost pusă în legătură cu acest ideal. Despre acest lucru, Regentul Horthy s-a exprimat într-o reuniune familiară – în Februarie 1943 – astfel: „Tronul Ungariei nu va fi complectat până nu vor fi realipite toate provinciile care au aparţinut Coroanei Maghiare, pentrucă toţi cetăţenii din aceste teritorii au dreptul să se pronunţe asupra formei de guvernământ şi persoanei Conducătorului Statului”.
III. CAMPANIA DE DISCREDITAREA ROMÂNIEI
Pentru a nimba oarecum pretenţiunile lor teritoriale, şi a le da acestora o justificare în plus, Ungurii întreţin cu perseverenţă o sistematică acţiune de discreditare a României. Prin toate acestea se tinde a arăta că poporul român nu numai că nu are drepturi consfinţite istorice asupra teritoriilor pe care le revendică, dar prin istoria şi structura sa intimă nu e capabil să stăpânească şi conducă. Mai mult, că prin moravurile sale, extinderea stăpânirii române din Transilvania, ar constitui un pericol pentru morala şi civilizaţia apuseană. În acest sens, toate acţiunile româneşti sunt speculate, defectele şi greşelile inerente sunt amplificate şi agravate, pentrucă apoi prin difuzarea lor în massa poporului maghiar să stimuleze astfel dispreţul la adresa naţiunii şi statului român. Pentru a prejudicia însă pe plan internaţional justele pretenţiuni româneşti, acţiunea de discreditare este extinsă şi peste hotare, în toate ţările, fie ele amice sau inamice. Pentru documentare, vom arăta mai jos mijloacele prin care se duce această acţiune şi felul cum ea se manifestă. Astfel:
1. Presa
Exploatând împrejurarea că presa şi oficialitatea românească nu aveau nici un interes momentan să reacţioneze faţă de insultele aduse exregelui Carol II şi miniştrilor săi, ziarele maghiare – îndeosebi cele din Transilvania de Nord – au publicat în cursul lunilor Iulie şi August 1942, o serie de articole senzaţionale, sub formă de declaraţii atribuite oamenilor de serviciu care au fost în slujba demnitarilor români, în care România era defăimată în mod grosolan. „Magyar Újság” din Cluj a publicat în intervalul 18–22 Iulie 1942, o serie de articole sub titlu „Camerista unguroaică în bucătăria satanei politice româneşti”. Articolele erau scrise de Biró Iános şi aveau forma unor declaraţii făcute de o servitoare cu numele de Csiki Erzsi.
34 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 30
Vorbind despre Nicolae Iorga, – ziarul de mai sus publica în numărul său din 18 Iulie 1942, următoarele: „Pe acest domn toţii îl stimau mult. Îl vedeam cum stând la masă era mai înalt decât ceilalţi, iar frumoasa sa barbă albă îi acoperea pieptul. Întruna cerea ţuică. Oricât de multă ţuică era pe masă, nu-i ajungea cu ulcica. Deseori acest bătrân frumos, se îmbăta în aşa măsură, încât trebuia dus pe braţă până în faţa Palatului şi înghesuit în maşina sa. De pahare nu avea niciodată nevoie mai ales după ce s-a îmbătat puţin”. – Descriind o vizită a exregelui Carol II la fostul ministru Gafencu, acelaşi ziar scrie: „… Seara la 10 fix a sosit Regele Carol cu madam Lupescu. La această oră tot Palatul era plin cu miniştri, dintre care mulţi s-au şi îmbătat. Gafencu i-a înghesuit într-o sală pe miniştri beţi – între ei şi bătrânul Iorga, – fiindu-i teamă să nu facă vreo gafă în faţa Regelui. Abia intrat, Regele Carol a spus: daţi-mi ţuică, e rece afară. I-au dat ţuică, iar după aceia miniştri au ieşit unul câte unul din ascunziş”. – Un alt procedeu, utilizat de presa maghiară, constă din publicarea trunchiată din presa română a unor articole, care semnalează anumite lacune sau stări trecătoare şi inerente în viaţa unui stat. Astfel, ziarul „Ellenzék” din Cluj publica la 16 August 1942, după o anchetă întreprinsă de „Curentul”, relativ la învăţământ, următoarele: „Prof. Juga şi cu Guşeilă din Bacău scriu că elevii cursurilor secundare din România sunt lipsiţi de caracter. Ei se străduiesc să obţină clasificări favorabile folosindu-se de linguşiri, cu toate că aceste rezultate sunt complect incompatibile cu nivelul lor moral şi sufletesc. Preotul Goscu, Directorul Seminarului din Iaşi, constată că în sufletul şi mentalitatea tineretului şcolar se vădeşte un haos; sunt stăpâniţi de dorinţii care nu cadrează cu etatea lor, în schimb nu cunosc nici buna cuviinţă şi nici respectul faţă de alţii”. – În acelaşi sens, în August 1942, când se împlineau 26 de ani dela intrarea României în războiu împotriva puterilor centrale, presa maghiară a publicat numeroase articole în care interpretând cu totul arbitrar evenimentele din trecut arată că „România nu a fost şi nu va fi niciodată sinceră în politica sa”. – Ziarul „Pester Lloyd”, ca şi alte ziare, din 27 August 1942, scrie insinuant pe această temă. „Fără cea mai mică dorinţă de a reînprospăta vechile diferende, facem descrierea acestor sforţări – făcute de către Monarhia Austro-Ungară pe lângă România, în scopul de a-şi menţine neutralitatea – fiindcă în constelaţia situaţiei diplomatice de atunci activau forţe politice, care pot fi observate şi în realitatea europeană de astăzi, chiar dacă au forme schimbate”. – Ziarul „Magyarság” din 15 Septemvrie 1942, vorbind despre soarta Ungurilor din statele succesorale, face următoarele reflexii insultătoare: „Ungurii autentici încalţă opincile, poartă cămaşa peste pantaloni şi zâmbesc prosteşte la auzul cuvintelor ungureşti. Au devenit Români, Cehoslovaci, Croaţi, Germani, etc., nu fiindcă au încălţat opincile şi poartă cămaşa peste pantaloni, ci pentrucă sufletul nu le mai este unguresc”. – Ziarul „Csiki Lapok” din 18 Noemvrie 1942, sub semnătura profesorului secundar Szentivány, publică un articol în legătură cu osemintele unui călăreţ descoperite la Cluj, despre care afirmă că ar fi fost ungur de pe vremea descălecării. Vorbind pe un ton polemic exaltat despre „numeroasele dovezi”, care demonstrează „veneticilor” – Românilor, – că Ungurii sunt adevăraţii descălecători în Transilvania, scrie insinuant, referindu-se la călăreţ: „Ai venit călare şi nu furişindu- te. Ai purtat sabie şi nu te-ai milogit. Ai venit cu arma pe pământul neamurilor tale străvechi, antemergătoare celorlalte popoare şi ai hotărît că aci vei rămâne!” – Ziarul „Nemzet Újság” din 28 Octomvrie 1942, polemizând cu ziarul „Universul”, în jurul unui articol publicat de Prof. Papacostea în numărul din 22 Octomvrie 1942, afirmă despre marii eroi ai naţiunii române următoarele: „Mircea cel Bătrân a fost primul principe european, care în calitate de Voevod al Valahiei a încheiat de bună voie un tratat de vasalitate faţă de Turci. Vlad Ţepeş, pentru a fi pe placul Turcilor a năvălit în Transilvania. Mihai Viteazul a câştigat bătălia dela Călugăreni cu Secuii comandaţi de Generalul ungur Albert Király, iar ultima dorinţă a lui Ştefan cel Mare, lăsată în testamentul său politic, a fost ca Valahia să se supună Turcilor”. – Pe marginea unui articol apărut într-un ziar finlandez şi publicat apoi de ziarul „Porunca Vremii”, ziarul „Függetlenség” din 31 Octomvrie 1942, contestând obiectivitatea celor scrise în ziarul
31 Propaganda Ungariei versus România 35 finlandez, face următoarele insinuări: „Se poate constata fără îndoială că domnii gazetari români s-au folosit de acea intimă dispoziţie ce se produce de obicei cu ocazia vizitelor, sau de buna credinţă a nobilor finlandezi, pentru a face afirmaţiuni utile cauzei lor lipsite de temeiuri. Nu le-a păsat desigur Românilor, că această mică poezie politică a apărut într-un ziar marxist, fiindcă după cum se vede naţionalismul românesc este însă foarte proaspăt şi nu cunoaşte deci însemnătatea anumitor linii demarcaţionale. „Oaspeţii sosiţi din Balcani (Românii) au uitat un singur lucru şi anume că Finlandezii trăesc o viaţă spirituală mai înaltă, că reprezintă din punct de vedere etic o mentalitate deosebit de fină şi astfel e sigur că vor lua în nume de rău faptul că s-a abuzat de ospitalierea lor printr-o inducere în eroare”. – Cu prilejul împlinirii a 23 de ani, decând armata română în retragerea ei ai prădat Budapesta, presa maghiară a publicat articole în care nu numai că se mistifică adevărul, dar se fac şi insinuări defăimătoare la adresa armatei române. Astfel, ziarul „Nemzeti Újság” din 17 Noemvrie 1942, scria cu această ocazie că „Odată cu intrarea armatei lui Horthy în Budapesta, oraşul a fost curăţit de murdăria ocupaţiei streine”. Ziarul „Székely Nép” scria cu aceiaşi ocazie că „Niciodată sub cerul maghiar n-a plutit un an atât de dureros, plin de năduf, plin de miros de mucegai, de pivniţă, ca în anul 1919”. – Răspunzând unui articol apărut în ziarul „Slovensky Pravda”, ziarul „Magyarság” din 6 Decemvrie 1942, face următoarele insinuări la revenirea Transilvaniei la România: „S-a păcătuit în contra culturii europene, atunci când s-a admis intrarea Teschenului în ordinea interioară a Europei Răsăritene şi când s-a lăsat să înainteze până la linia Seghedin-Debreczin-Cluj-Oradea, acel Balcan pe care nici un filosof al culturii şi al istoriei nu l-a menţionat, fiindcă nu a putut să-l menţioneze în zona de cultură europeană”. – Ziarul „Magyarország” din 14 Decemvrie 1942 şi „Pesti Hírlap” din 3 Decemvrie 1942, răspunzând unui articol favorabil României, apărut în revista „Die Woche”, proferează insulte la adresa poporului român. „Mihai Viteazul – scriu aceste ziare – a fost pe vremea sa un personaj mult prea lipsit de importanţă pentruca istoria să fi înregistrat şi altceva în afară de cele câteva expediţii de jaf”. Cu oportunismul caracteristic, aceste ziare continuă: „Revista germană scrie despre epoca Regelui Carol, care a vrut să aşeze România alături de Germania şi Monarhie. Autorul trece însă sub tăcere faptul că moartea Regelui Carol a fost grăbită de împrejurarea că politicienii români l-au împiedicat să-şi respecte cuvântul dat şi în felul acesta România, în mod trădător, a atacat pela spate pe aliaţii puterilor centrale”. – Ziarul „Pester Lloyd” din 15 Decemvrie 1942, răspunzând unui articol apărut în revista „Bukarester Woche”, în care se vorbea despre revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan, face următorul comentariu defăimător: „Horia n-a luptat din pricina vreunei asupriri naţionale, ci din cauza introducerii unei taxe pe vânzarea băuturilor spirtoase, ca vin şi rachiu. Întors dela Viena el a răsculat prin falsuri şi înşelătorii ţărănimea”. – Ziarul „Estilap” din 24 Decemvrie 1942, a publicat un articol intitulat „Cum a venit în Ardealul de Sud şi cum s-a educat românimea în instituţiile fondate de Unguri”, prin care tinde a arăta că întreaga cultură românească a fost însuşită de poporul român prin sprijinul moral şi material acordat de foştii stăpânitori ai Ardealului. În acest sens, buletinul oficios „Budapester Nachrichten” din 9 Februarie 1942, arăta că întreaga cultură română este tributară aceleia maghiare. – Ziarul „Új Magyarság” din 17 Ianuarie 1943, polemizând cu ziarul spaniol „Fotos”, în legătură cu un articol publicat de către acesta în care arăta, că România a salvat în 1919 Ungaria de bolşevism, face printre altele următoarele afirmaţiuni jicnitoare la adresa armatei române: „Noi Ungurii avem cu totul o altă imagină despre acest fapt. Despre această râvnă salvatoare a armatei române, ar putea să vorbească mai mult cravaşa generalului american Brandholz, care i-a alungat pe fii războinici de pe scările Muzeului Naţional din Budapesta, tocmai când se pregăteau să salveze colecţiile de artă maghiară”.
36 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 32
– Ziarul „Magyar Újság” din Cluj, a publicat cu începere dela 20 Ianuarie 1943 o serie de articole senzaţionale cu privire la situaţia internă din România între anii 1938–1940. Chiar titlurile acestor articole sunt suficiente spre a arăta ce se urmăreşte prin publicarea lor. Iată bună oară: „Din capitolul sângeros al Gărzii de fier din România … patru legionari asasinează pe Primul Ministru Călinescu; Criminalii au fost executaţi pe loc, iar cadavrele lor au fost lăsate pe stradă … Cum au plănuit teroriştii asasinatul …” – În Ianuarie 1943, s-a judecat la Budapesta procesul unui mare număr de comunişti. Întrucât pe urma acestui proces, în străinătate s-au răspândit felurite svonuri, Agenţia de Informaţii maghiară „M.T.I.” a dat o desminţire care a apărut în ziarele streine. Şi acest prilej a fost folosit de Unguri spre a lovi în România. Iată partea ultimă a acestei desminţiri, aşa cum a apărut în „Journal de Genève” din 15 Ianuarie 1943: „Acuzaţii implicaţi în procesul comunist din Transilvania de Nord, activau încă din 1940, ca membri ai partidului comunist român. Această activitate s-a continuat şi după alipirea Transilvaniei de Nord la Ungaria. Autorităţile ungare urmărind această activitate comunistă au arestat pe toţi partizanii, în perioada de timp dintre 29 Iunie şi 10 Iulie 1942”. – Ziarul „Csiki Lapok” din 21 Februarie 1943, ocupându-se de procesule de calomnii şi insulte înregistrate în cursul lunei Ianuarie 1943 la Tribunalul Ciuc, face următoarele reflecţiuni: „Ar fi bine să ne reamintim şi de viaţa noastră minoritară. În acea vreme, conducerea de stat românească avea ca principiu de bază semănarea de zâzanii între noi Ungurii. Această muncă diabolică a decurs cu multă iscusinţă, întrucât Românii au ştiut să arunce între noi sămânţa discordiei. Am putea să înşirăm o serie de cazuri dela sate, unde câte un avocat român ne punea faţă în faţă cu cele mai de neînchipuit instigări. Bătăile cu cuţitele şi crimele fratricide n-au bântuit printre noi Ungurii niciodată. Toate acestea au fost montate cu o dibăcie de meşter. Decând jandarmul ungur a apărut între noi, au încetat în rândurile poporului crimele cuţitelor, care pe vremuri erau încurajate şi privite cu mult interes de paznicii ordinei şi liniştei publice. Astăzi cuţitul nu mai are de lucru, dar arde în noi pericolul germenului moştenit din acele vremi. Trăeşte mai departe în suflete, sub forma calomniei, a defăimării, infecţia trecutului ce nu lasă să ni se liniştească sufletele”. – Ziarul „Függetlenség” din 20 Martie 1943, polemizând cu presa de stânga pe tema entuziasmului cu care social-democraţii unguri din Cluj ar fi sărbătorit ziua de 15 Martie, face următoarele insinuări cu privire la raporturile dintre aceştia şi autorităţile române: „Singurul defect al acestei sărbătoriri rezidă în faptul că aceşti eroi marxişti ai libertăţii au fost decurând demascaţi. Au existat anume în istoria Ardealului 22 de ani amarnici, în care protagoniştilor de acum ai ideii de libertate le-ar fi stat în putinţă să servească şi prin fapte libertatea, adecă ideea libertăţii maghiare. În acest timp însă conducătorii de acolo ai social-democraţiei au stat în raporturi strălucite cu asuprirea streină şi cu dictatura balcanică”. – Sub forma unei interview acordat de Ábrahám Iosif, subprefect al judeţului Ciuc, ziarul „Székely Nép” din 4 Mai 1943, publica printre altele următoarele: „Agricultura s-a desvoltat mai mult în 2 ani şi jumătate decât în cei 22 de ani de ocupaţie românească. Cât priveşte administraţia românească este de prisos a mai vorbi despre ea. Ne svâcnea inima în piept pentru a ne putea salva bazele materiale şi institutele noastre culturale şi sociale. Din partea oficialităţilor româneşti, s-a încercat cu cea mai mare lipsă de scrupul zădărnicirea organizaţiilor noastre sociale, alcătuite pentru apărarea şi intereselor poporului nostru. Ultimii ani de ocupaţie românească îi putem caracteriza printr-o completă nesiguranţă de drept”. – În Iulie 1943, s-a judecat la Cluj, procesul unei românce cu numele de Lucreţia Trif, pentru trecere clandestină a frontierei şi încercare de mituire a grănicerilor unguri. În legătură cu acest proces, ziarele maghiare din Cluj au publicat reportagii, în care se fac reflecţii din cele mai jicnitoare la adresa României. Astfel ziarul „Keleti Újság”, scria următoarele: „Tribunalul din Cluj în pronunţarea sentinţei a luat în considerare, drept circumstanţă atenuantă, starea generală putredă din ţara vecină, unde plata unui bacşiş este ceva foarte firesc, pentruca să scapi de urmărirea autorităţilor”. În acelaş sens, ziarul „Ellenzék” scria: „În motivarea sentinţei, Tribunalul Cluj a luat în
33 Propaganda Ungariei versus România 37 considerare drept circumstanţă antenuantă faptul că acuzata a fost obişnuită cu moravurile balcanice stricate, în a căror practică este ceva foarte firesc să cauţi să scapi de urmărirea justiţiei prin mituire, cu aşa numitul bacşiş”. – Ziarul guvernamental „Pest” publica în numărul său din 4 Iulie 1943 un lung articol, în care ocupându-se de situaţia Transilvaniei de Nord, face următoarele afirmaţiuni defăimătoare la adresa României: „Sunt aproape 3 ani de când cel de al doilea arbitraj dela Viena ne-a redat Ardealul de Nord şi pământul secuiesc. Am găsit într-o stare de plâns pământul acesta, care de o mie de ani a fost totdeauna unguresc. Sub cei 22 de ani de stăpânire streină, poporul ardelean s-a ruinat din punct de vedere economic şi social, iar viaţa a scăzut la un nivel balcanic”.
(D.A.N.I.C., fond P.C.M. – S.S.I., dosar 72/1942, vol. II, f. 36–121)
HUNGARY’S PROPAGANDA VERSUS ROMANIA. DOCUMENTS OF THE SPECIAL INTELLIGENCE SERVICE (1941–1943) (II)
Abstract
Two new documents from the archives of the Special Intelligence Service are being published. A first one, drawn up in the summer of 1942, is a presentation of the negative Hungarian propaganda for the recreation of Greater Hungary through a total annexation of Transylvania. Experts of the Special Intelligence Service were seeing in the intensification of the revisionist Hungarian propaganda and the military preparations under way the clear intention of the Hungarian leaders to give a favorable solution to the Transylvanian question in the foreseeable future. The creation of a special central department for the investigation of the Romanian- Hungarian question, affiliated to the Presidency of the Ministers’ Council, was being recommended. The second document is a bulky study entitled “Problema româno-ungară. Propuneri” (The Romanian-Hungarian Question. Recommendations), drawn up in the autumn of 1943. This latter document examines in detail, over a year, the means employed by the revisionist propaganda launched by Hungary in the summer of 1942. Instruments of persuasion such as the press, theatrical performances, films, literary and scientific works, cultural events and commemorations, public speeches, etc., are shown to have been employed by Hungary so as to give international credibility to two partisan allegations: Transylvania was a Hungarian territory directly linked to the plain of the Tisza in points of history, ethnography, geography and economic life; and Romania, unlike Hungary, by history, culture and ethics, belonged to the uncultured and immoral East. Examples of topics, means, instruments, and hidden objectives of the anti- Romanian Hungarian propaganda are meticulously listed.
38 Cezar Mâţă, Nagy Pienaru 34
RELAŢIILE DINTRE ROMÂNIA ŞI POLONIA (1919–1931). PRIVIRE DE ANSAMBLU
DANIEL HRENCIUC
Intervalul cronologic al anilor 1919–1931 a reprezentat, în istoria legăturilor interbelice dintre România şi Polonia, un capitol cu o semnificaţie aparte, caracterizat printr-o activitate deosebit de complexă şi consistentă în planul raporturilor politico- diplomatice şi militare. Am optat, în articolul de faţă, pentru efectuarea unei analize succinte a relaţiilor dintre România şi Polonia, între 1919 şi 1931, tocmai pentru a introduce cititorul în problematica raporturilor bilaterale din această perioadă – un excurs mai mult decât necesar în opinia noastră –, permiţându-i astfel acestuia articularea unei perspective coerente, de ansamblu. Acest interval temporal a fost plasat între recrearea statului polonez (11 noiembrie 1918) şi anul momentului de vârf al relaţiilor româno-polone, cu toate că abia anul 1919 a însemnat, în mod oficial, restabilirea diplomatică a legăturilor dintre România Mare şi Republica a II-a Polonă. Reapariţia, după 123 de ani, a statului polonez independent (11 noiembrie 1918), respectiv constituirea statului naţional unitar român (1 decembrie 1918) au conturat scenariul favorabil reluării raporturilor dintre cele două ţări la nivel diplomatic. Prin înfiinţarea Legaţiei române din Varşovia (16 iunie 1919, titular Alexandru Florescu) în completarea firească a unei decizii similare adoptate de către polonezi la Bucureşti (Stanisław Koźmiński – iunie 1919)1 s-a reuşit depăşirea unui moment ambiguu (Polonia avea doi reprezentanţi diplomatici în România: Mariusz de Lindé şi Stanisław Koźmiński)2, dublat de întârzierea Antantei în armonizarea atitudinii sale oficiale faţă de Polonia3. România s-a implicat militar în recuperarea de către polonezi a Pocuţiei (mai–august 1919), manifestând prudenţă şi echilibru în administrarea unui teritoriu (24 mai – 15 august 1919) care, oficial, cel puţin, nu fusese recunoscut încă Poloniei4 de către Conferinţa Păcii5.
1 Henryk Bułhak, Polska a Rumunia 1918–1939, în vol. Przyjaźnie i Antagonizmy. Stosunki Polski z państwami sąsiednimi w latach 1918–1939, Wrocław, 1977, p. 305. 2 Edward Kołodziej, Inventarz Akt Ambasady Rczepospolitej Polskiej w Bukarescie z lat (1919–1940–1941) (do roku 1938 poselstwa), Warszawa, 2002, p. 17. 3 Archiwum Akt Nowych w Warsawie (în continuare: A.A.N.), fond Komitet Narodowy Polski (în continuare: K.N.P.), dosar 87, f. 13. 4 Marian Chiriac Popescu, România şi Polonia în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919–1920), în vol. România şi Conferinţa de la Paris (1919–1920), coord. Gheorghe Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Focşani, 1999, p. 217. 5 A.A.N., fond K.N.P., dosar 87, f. 65–76; Radu Ciuceanu, Rolul Armatei Române în zădărnicirea planurilor de cucerire maghiaro-ucrainene a Maramureşului în vara lui 1919, în vol. Relaţii româno-
„Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 39–46
40 Daniel Hrenciuc 2
În plus, acest colţ sud-estic al Galiţiei reflecta un mozaic etnic compus din ucraineni, polonezi şi evrei, amplificând misiunea (delicată şi sensibilă) a militarilor români, care au protejat – conform documentelor – populaţia locală de excesele armatei poloneze într-o asemenea manieră încât plecarea lor a stârnit regretele sincere ale autohtonilor6. Intervalul anilor 1919–1921 a fost consacrat de către diplomaţii ambelor state construirii unui sistem politic defensiv („cordon sannitaire” în definiţia franceză a ştiinţei militare, adaptată realităţilor geostrategice din epocă), capabil să facă faţă ameninţărilor venite din partea Rusiei Sovietice şi a Republicii de la Weimar7. În contextul unor astfel de preocupări, demersurile ilustrului diplomat român Take Ionescu de a închega Mica Înţelegere, compusă din cinci state semnatare (România, Polonia, Grecia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven şi Cehoslovacia) nu au entuziasmat de la început, în mod special, autorităţile politico-diplomatice varşoviene, din cauza relaţiilor aparte cultivate de către acestea cu Ungaria8 şi, mai ales, diferendelor teritoriale cu Cehoslovacia manifestate în problema Teschen- ului. Decizia Poloniei de a nu ratifica tratatul de la Trianon, deşi nu impieta cu nimic asupra relaţiilor bilaterale, a indus totuşi, la nivelul anumitor cercuri politico- diplomatice româneşti, o anume doză de neîncredere, reflectând resorturile intime ale relaţiei tradiţionale dintre Varşovia şi Budapesta9. În ciuda eforturilor consistente depuse în scopul eliminării tensiunii din raporturile polono-cehoslovace, Take Ionescu a fost nevoit să accepte varianta propusă de către Eduard Beneş, adică semnarea unei alianţe între trei state: România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven10, denumită Mica Înţelegere sau Mica Antantă11, statuată în baza unor scenarii comune relativ la datele revizionismului maghiar12. Speranţele în lărgirea Micii Înţelegeri erau întreţinute, în continuare, la nivelul mediilor politico-diplomatice române, în frunte cu Take Ionescu13, şi ucrainene, istorie şi contemporaneitate, Satu Mare, 1999, p. 297–299. România era implicată militar în înlăturarea regimului bolşevic din Budapesta, condus de Bela Kun, care ameninţa stabilitatea şi integritatea statului român; A.A.N., fond K.N.P., dosar 87, f. 65–76. 6 Daniel Hrenciuc, România şi Polonia. 1918–1931. Relaţii politice, diplomatice şi militare, ed. a II-a rev., Rădăuţi, 2003, p. 44. 7 Ioan Chiper, România şi Germania nazistă. Relaţiile româno-germane, între comandamente politice şi interese economice (ianuarie 1933 – martie 1938), Bucureşti, 2000, p. 31–32. 8 Daniel Hrenciuc, România şi Polonia, p. 52–53. 9 Ibidem. 10 Silviu B. Moldovan, Relaţii româno-iugoslave după 1918, în vol. România şi Primul Război Mondial, coord. Gheorghe Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Focşani, 1998, p. 500. 11 Alexandru Oşca, Constituirea alianţelor politico-militare ale României în perioada 1920– 1933, în vol. România şi Conferinţa de la Paris, p. 312–315. 12 Daniel Hrenciuc, România şi Polonia, p. 52–53. 13 Lucian Leuştean, România şi Ungaria în cadrul „Noii Europe” (1920–1923), Bucureşti, 2003, p. 36–37. Evoluţia demersurilor române, conjugate de cele similare cehoslovace, demonstrează faptul că intenţia atragerii Poloniei în Mica Înţelegere nu s-a „stins” nicidecum în martie 1920.
3 Relaţiile dintre România şi Polonia 41
împărtăşite sub anumite rezerve şi condiţionări de către Eduard Beneş. Încercările restauraţiei Habsburgilor (în Ungaria sau Austria) au avut un impact direct asupra procesului constituirii Micii Înţelegeri, întrucât actul restauraţiei în sine lovea direct în interesele României, Cehoslovaciei şi Regatului Sârbo-Croato- Sloven/Iugoslavia14. Raporturile politico-diplomatice şi militare dintre România şi Polonia au purtat, inevitabil, amprenta interesului strategic pe care ambele state l-au avut faţă de Uniunea Sovietică15. Din cauza pretenţiilor revizioniste pe care autorităţile sovietice le-au dezvoltat faţă de Basarabia şi Galiţia Orientală (teritoriu polonez cu o numeroasă populaţie ucraineană16, recunoscut diplomatic de către Conferinţa Ambasadorilor în 1923, beneficiind de sprijin românesc) identificăm primatul componentei strategice în sfera raporturilor bilaterale româno-polone. Interesul autorităţilor poloneze pentru România a fost accentuat încă din timpul Primului Război Mondial, fiind suficient să analizăm rapoartele, telegramele şi notele informative trimise de către Comitetele Poloneze Centralei din Paris, condusă de către Roman Dmowski, charismaticul lider al naţional-democraţiei poloneze. La 3 martie 1921, România şi Polonia semnau o Convenţie de alianţă defensivă17, dublată de o Convenţie militară – în fond, o garantare reciprocă a frontierelor orientale faţă de un atac neprovocat din partea Uniunii Sovietice („vecinul de la răsărit” în text). Conţinutul documentului, inspirat de varianta franceză a unui tratat similar încheiat între Polonia şi Franţa la 19 februarie 1921, era însoţit de trei protocoale secrete (A, B, C), ignorate, în mod voit, de către istoriografia română, supusă directivelor ideologice impuse de către autorităţile comuniste, alianţa şi protocoalele în sine reprezentând o premieră pentru spaţiul Europei Centrale şi de Sud-Est. Prevederile Convenţiei defensive româno-polone erau foarte clare în ipoteza unei intervenţii sovietice şi mult mai avantajoase comparativ cu textul Tratatului de garanţie româno-polon din 1926, oferind ambelor state perspectivele unor rectificări de frontieră şi speranţe în dezvoltarea unor relaţii economice la un nivel ridicat. Construcţia defensivă politico-diplomatică şi militară româno-polonă, fundamentată pe temeiul înţelegerii din 1921, a neliniştit Rusia Sovietică şi Republica de la Weimar, marcate de efectele războiului cu Polonia (prima) şi ale deciziilor punitive ale păcii de la Versailles (a doua). Ca urmare a motivelor deja invocate de noi
14 Dan Lazăr, Aspecte privitoare la reconcilierea politico-diplomatică dintre România şi Iugoslavia (1919–1923), în vol. Naţional şi social în istoria Românilor. Profesorului Gheorghe Platon la a 70-a aniversare, în ,,Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I Cuza»”, t. XLII–XLIII, Supliment, 1996–1997, p. 432. 15 Piotr S. Wandycz, Soviet–Polish Relations 1917–1921, Cambridge, Massachusetts, 1969, p. 129. 16 Norman Davies, Varşovia. Insurecţia din 1944, 2007, p. 113. 17 Jules Laroche, Polska Lat 1926–1935. Wspomnienia Ambasadora Francuskiego, Warszawa, 1966, p. 74.
42 Daniel Hrenciuc 4
în rândurile anterioare, riposta a lipsit, oferind temeiurile unei apropieri concrete sovieto-germane vizând o abordare strategică comună faţă de Polonia. Dezvoltarea unor scenarii strategice sovietice faţă de România şi Polonia reprezintă un aspect cunoscut astăzi datorită accesului la fonduri arhivistice inaccesibile până în 1989, respectiv publicării unor volume sau studii concentrate pe acest segment important din istoria raporturilor internaţionale din zona Europei Centrale şi de Sud-Est. Evident, aceste aspecte justifică construirea, în replică, a unor scenarii defensive româno-polone în faţa unor ipotetice atacuri sovietice, scenarii dezvoltate la nivelul Statelor Majore român şi polonez18. Diplomaţia poloneză a reuşit – într-un context politico-diplomatic mai favorabil decât în cazul României – reluarea raporturilor diplomatice cu Uniunea Sovietică (1923). În acelaşi an, reglementarea diplomatică internaţională în chestiunea Galiţiei Orientale (1923) a liniştit raporturile polono-sovietice, însă a scăzut – chiar dacă nu direct proporţional – intensitatea relaţiilor dintre România şi Polonia19. Interesată mai mult de problema securităţii frontierei sale occidentale cu Germania – graniţa orientală era asigurată prin tratatul cu România –, Polonia a manifestat, faţă de partea română, pretenţii materiale vizând despăgubirea unor proprietari polonezi din Bucovina, expropriaţi în baza prevederilor reformei agrare din 1921. Întâmplător sau nu, aceste solicitări ale părţii poloneze au avut loc exact în momentul în care partea română a efectuat demersuri pentru reînnoirea tratatului într-o variantă locarniană. A primat, în această situaţie, realismul motivat de datele specifice contextului geopolitic european, chiar dacă nu a fost definitiv abandonată speranţa atragerii Poloniei în Mica Înţelegere, menţinută şi după moartea lui Take Ionescu (iunie 1922). În luna februarie a aceluiaşi an, Polonia îşi reafirma refuzul faţă de intrarea sa în Mica Înţelegere, în persoana lui Eraszm Piltz, ministru de Externe, cu ocazia desfăşurării la Bucureşti (20–24 februarie 1922) a unei întruniri a alianţei destinate pregătirii în comun a unor aspecte vizând participarea la Conferinţa de la Genova20. Eşecurile diplomaţiei române şi poloneze în cadrul acestei Conferinţe, dar mai ales tratatul de la Rapallo (16 aprilie 1922), oficializând mariajul nefast dintre Uniunea Sovietică şi Germania, au anulat postura de lider regional în cazul Poloniei, sugerând diplomaţiei acestei ţări serioase reevaluări. În sfera acestor preocupări identificăm redimensionarea poziţiei poloneze faţă de chestiunea aderării la Mica Înţelegere, repusă acum, cu mai multă vigoare, pe tapet. Întâlnirea dintre I.G. Duca şi Marjan Seyda, noul şef al diplomaţiei poloneze, (26 iunie 1923) a prilejuit lansarea unei noi oferte româneşti adresate Poloniei de a
18 Marian Chiriac Popescu, Alianţa politică şi militară româno-polonă în perioada interbelică, în vol. Omagiu istoricului Gheorghe Buzatu, Focşani, 1999, p. 419–436. 19 Daniel Hrenciuc, Józef Piłsudski şi renaşterea Poloniei independente (1914–1935), Rădăuţi, 2003, p. 63. 20 Piotr S. Wandycz, Aleksander Skryński, minister spraw zagranicznych II Rzeczypospolitej, Warszawa, 2006, p. 53–59.
5 Relaţiile dintre România şi Polonia 43 intra în Mica Înţelegere, însă partea poloneză şi-a menţinut poziţia anterioară determinată de natura diferendelor sale cu statul cehoslovac21. Polonia dorea – Seyda însuşi o declarase în cursul întrevederii cu Duca – realizarea a două axe regionale care, în niciuna din ipoteze, nu puteau obţine acceptul României, incluzând Bulgaria (prima variantă), la care se adăuga şi Ungaria (a doua variantă)22. Lipsa de realism a diplomaţiei poloneze – dublată de un orgoliu împins cu mult spre limita sa extremă – s-a văzut clar în timpul Conferinţei de la Sinaia a Micii Înţelegeri (iulie 1923), când partea poloneză nu a înţeles (condiţionând) să renunţe la disputa sa cu Cehoslovacia în chestiunea Jaworzinei, România şi Cehoslovacia urmând în schimb să sprijine împreună alegerea lui Konstanty Skirmunt în importanta funcţie de preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor23. Eforturile României şi ale Cehoslovaciei de atragere a Poloniei în Mica Înţelegere nu s-au oprit însă aici, continuând în perioada următoare, chiar dacă ultima şansă (aprilie 1925) a anulat, odată cu instaurarea regimului sanatist (mai 1926) şi lansarea de către Polonia a formulei „A Treia Europă”, orice iniţiativă de acest gen24. În pofida acestor eforturi soldate printr-un insucces clar, Mica Înţelegere a depus demersuri consistente pentru aprofundarea colaborării între statele semnatare, incluzând, în câteva ocazii, în sfera unor preocupări altfel comune, şi Polonia25 în perioada post-locarniană (1925–1926). Alianţa a depus eforturi pentru realizarea unui „Locarno central-european”, iar între timp, Turcia şi Grecia, drept contrapondere la pactul rhenan, au avansat proiectul unui „Locarno Balcanic”26, abandonat ulterior, din cauza unui întreg complex de factori, dar mai ales ca urmare a încercărilor marilor puteri de a-şi impune influenţa în regiune. Negocierile bilaterale din primăvara anului 1926 privind reînnoirea tratatului româno-polon într-o formulă locarniană au intrat în impas din cauza pretenţiilor Poloniei ca România să-i despăgubească pe proprietarii polonezi ale căror averi trecuseră – în urma exproprierii – în proprietatea statului român. Intervenţia personală a lui Józef Piłsudski în favoarea semnării tratatului într-o formulă nouă a însemnat depăşirea unor momente delicate (partea română a despăgubit proprietarii polonezi cu suma de 100 milioane lei), situându-se pe linia unui realism politic care a primat asupra aspectelor pur politicianiste. Józef Piłsudski a fost, indiscutabil, cel mai mare partizan al alianţei cu România – un spirit înzestrat cu multă clarviziune politică27 –, care a sesizat la adevărata ei dimensiune importanţa dezvoltării
21 Daniel Hrenciuc, România şi Polonia, p. 17. 22 Ibidem. 23 Ibidem. 24 Marian Leczyk, Polska i sąsiednimi. Stosunki wojkowe, 1921–1939, Bialystock, 1997, p. 183. 25 Alexandru Oşca, op. cit., p. 323. 26 Silviu B. Moldovan, op. cit., p. 501. 27 P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921–1927), Cluj, 1974, ed. Silvia Panaitescu, p. 128. Autorul, un reputat polonofil, a avut ocazia, în timpul cercetărilor ştiinţifice efectuate la Cracovia, de a cunoaşte direct simpatia şi autoritatea de care se bucura Józef Piłsudski, numeroasele manifestaţii de
44 Daniel Hrenciuc 6 relaţiilor cu Regatul României Mari. Dincolo de raporturile oficiale determinate de raţiuni pragmatice, poate cel mai profund s-au dezvoltat între cele două state, sortite, prin complexitatea împrejurărilor geopolitice, unui destin comun, relaţiile culturale, care n-au fost nicicând întrerupte, contribuind, în plan spiritual, la fundamentarea unor raporturi profunde şi, mai ales, durabile. Între cele două state relaţiile politico-diplomatice au depins de complexitatea raporturilor internaţionale statuate într-un moment sau altul, coroborate cu interesele României sau Poloniei, fapt care a mai fost evocat de către noi într-o monografie consacrată intervalului 1918–1931. Relaţiile culturale au reprezentat un factor care a depăşit net sfera legăturilor politico-diplomatice, cultura fiind oricum o punte de cunoaştere şi inter-relaţionare reciprocă plasată clar deasupra politicului. Unul dintre cei care au contribuit la propagarea culturii române în Polonia – alături de Nicolae Iorga, indiscutabil cel mai mare susţinător al culturii române în spaţiul polonez – a fost Lucian Blaga, ataşat de presă al Consulatului român de la Varşovia (1 noiembrie 1926 – 1 noiembrie 1927)28. În acest interval el a popularizat literatura română, alături de Grigore Nandriş şi Aron Cotruş. Piesa sa de teatru, Meşterul Manole, a fost jucată cu mult succes pe scena Teatrului din Lwów (martie 1934), în traducerea scriitoarei poloneze Dusza Czara. Ziarele poloneze („Gazeta Poranna”; „Wiek Nowy”; „Chwilla”; „Kurier Lwowski”; „Ilustrowany Kurier Codzienny”; „Gazeta Lwowska”) au prezentat elogios în paginile lor acest important eveniment29, onorat cu prezenţa oficialităţilor oraşului Lwów. În 25–30 martie 1934, Lucian Blaga s-a aflat la Lwów, asistând cu multă emoţie la premiera piesei sale30. Societăţile culturale româno-polone, apărute, în diverse momente ale perioadei interbelice, la Iaşi, Cernăuţi, Lwów, Poznań, Cracovia, Wilno, Łódż, Tarnopol, Galaţi, Suceava, în spaţiul universitar, ligile de prietenie şi-au propus şi au reuşit cunoaşterea reciprocă în plan spiritual, în mod predilect, dar nu numai. Eforturile lor au reuşit să sprijine răspândirea culturii române în Polonia (traduceri din operele lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Camil Petrescu şi Mihail Sadoveanu) sau a spiritualităţii polone în mediile culturale române (traduceri din operele lui Henryk Sienkiewicz, Adam Mickiewicz, Władislaw Reymont)31. În esenţă, aceasta a însemnat un uriaş stradă încheindu-se cu lozinca ,,Trăiască Piłsudski!” Cărturarul român considera că Józef Piłsudski era „singura persoană care putea restabili situaţia într-o Polonie divizată politic” (s.n.). 28 Mircea Vaida, Pe urmele lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1982, p. 171. Pentru activitatea sa, Lucian Blaga a fost remunerat cu o diurnă de 2 500 lei lunar. 29 Lucian Blaga, Din activitatea diplomatică (rapoarte, articole, scrisori, cereri, telegrame), anii 1927–1938, vol. II, ed. Pavel Ţugui, Bucureşti, 1995, doc. nr. 219, p. 281–283. 30 Mircea Vaida, op. cit., p. 177. Ziarul ,,Le Messager polonais” a acordat spaţii largi lucrării lui P.P. Panaitescu, Vechea cultură românească, la fel procedând şi în cazul altor apariţii editoriale româneşti în planul spiritualităţii poloneze. 31 Daniel Hrenciuc, Florin Pintescu, Istoria şi tradiţiile minorităţii poloneze, Suceava, 2004, p. 97; România–Polonia. Relaţii diplomatice, 1918–1939, vol. I, coord. Dumitru Preda, Bucureşti, 2003, doc. nr. 75, p. 145–147.
7 Relaţiile dintre România şi Polonia 45 angajament datorat lui Grigore Nandriş, Theodor Holban, P.P. Panaitescu, Ioan Pătruţ, Stanisław Wędkiewicz, Emil Biedrzycki şi Stanisław Łukasik32. Relaţiile politico-diplomatice şi militare româno-polone au scăzut în intensitate după anul 1930, în esenţă, în urma reorientărilor diplomaţiei poloneze, intrată sub conducerea colonelului Józef Beck. Istoriografia românească explică acest lucru prin intenţia Poloniei de a se pretinde o mare putere în zonă, iar motivaţia părţii poloneze este legată de politica dusă de către Nicolae Titulescu, în sensul normalizării raporturilor cu Uniunea Sovietică. Distonanţa în raporturile bilaterale româno-polone în perioada 1932–1936 a fost explicată de temperamentele, strategiile şi viziunile diferite ale lui Nicolae Titulescu şi ale colonelului Józef Beck, şeful diplomaţiei poloneze.
THE RELATIONS BETWEEN ROMANIA AND POLAND (1919–1931). A SURVEY
Abstract
The Romanian-Polish relations in the interwar period (1919–1931) bore the inevitable imprint of a common destiny that often called for a joint approach to geopolitical issues in Central and Eastern Europe. Located both in a geopolitical area under the threat of Bolshevism, Romania and Poland worked together towards defending their independence and territorial integrity. Concurrently, the political- diplomatic relations between the two countries were greatly influenced by the complexity of the international background at one time or another, corroborated with the interests of one country or the other. The reestablishment of Romanian- Polish diplomatic relations after the reemergence of the independent Polish state (11 November 1918) and the creation of the unitary national Romanian state (1 December 1918) marked the beginning of a distinct stage characterized by a joint strategic interest against the policy of the Soviet Union. The appointment of Nicolae Titulescu at the head of the Romanian Ministry of Foreign Affairs triggered a cooling in the relations with Poland. The early thirties evidenced a slight estrangement of Poland from Romania, which the author relates with the cooling in the Polish-French relations. However, both the Romanian and the Polish leaders believed that the Romanian-Polish alliance still held importance in the defensive system of the East, under the circumstances in which Poland considered the Soviet Union her main enemy. This specific background witnessed the renewal of the Romanian-Polish alliance of 1931, with procedures carried out more smoothly than in 1926. Dissonances in the bilateral Romanian-Polish relations in
32 Mihai Mitu, Cracovia şi relaţiile culturale româno-polone, în vol. Cracovia pagini de cultură europeană, Bucureşti, 2002, p. 246.
46 Daniel Hrenciuc 8
1932–1936 were attributed to differences in temperament, strategy and vision between Nicolae Titulescu and Colonel Józef Beck, the head of Polish diplomacy. Nonetheless, the two countries continued to develop their cultural relations through cultural exchange, translations, theatrical performances, and the establishment of Romanian-Polish cultural societies.
ROBIA ŢIGANILOR – NOI ABORDĂRI
ABOLIŢIONISMUL ROMÂNESC LA 1848. INFLUENŢE, TRĂSĂTURI∗
RALUCA TOMI
„Considerăm ca adevăruri grăitoare faptul că toţi oamenii s-au născut egali, că sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi individuale, că printre acestea se numără dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii” se specifica în Declaraţia de independenţă a Statelor Unite, iar în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din Franţa (26 august 1789), era înscris principiul conform căruia „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”. În epocă libertatea, egalitatea, fraternitatea, dreptul la fericire erau principii ce se aplicau numai oamenilor liberi. Erau excluşi sclavii de pretutindeni: din coloniile franceze, britanice, spaniole, portugheze, olandeze, din America, Asia, Africa, dar şi robii din spaţiul românesc. Eliberarea sclavilor va fi un proces îndelung, de aceea în lucrările de specialitate termenul de aboliţionism – ce se referă la o legislaţie cu aplicaţie imediată – tinde să fie înlocuit cu cel de distrugere a sistemului sclavagist – care se referă la durata lungă a procesului1. Scoaterea sclaviei în afara legii s-a înfăptuit diferit de la stat la stat în funcţie de importanţa economică a instituţiei sau de contextul politic: revoluţii în Franţa (1794, 1848)2, războaie de eliberare naţională în statele Americii Latine3, reforme parlamentare în Marea Britanie
∗ Lucrare realizată în cadrul proiectului de cercetare Problema ţiganilor în România în secolul al XIX-lea. Instituţia robiei, mişcarea aboliţionistă şi emanciparea ţiganilor (director dr. Viorel Achim), proiect finanţat de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior, contract nr. 183/2007. 1 Oruno D. Lara, Iñez Fischer Blanches, Abolition ou destruction du système esclavagiste?, în vol. Les abolitions de l’esclavage: 1793, 1794, 1848 de L.F. Sonthonaux à V. Schoelcher, Actes du colloque international tenu à l’Université de Paris VIII, les 3, 4, 5 février 1994, Vincennes, 1995, p. 323. 2 The French Idea of Freedom, The Old Regime and the Declaration of Rights of 1789, ed. Dale van Kley, California, 1994; Fabienne Federini, L’abolition de l’esclavage de 1848. Une lecture de Victor Schoelcher, Paris, 1998; Lawrence C. Jennings, French Anti-Slavery. The Movement for the Abolition of Slavery in France (1802–1848), Cambridge, 2000; Jean Daniel Piquet, L’Émancipation des Noires dans la Révolution française (1789–1795), Paris, 2002; Oruno D. Lara, La colonisation est un crime. De la destruction du système esclavagiste à la reconstruction coloniale, Paris, 2005; Nelly Schmidt, L’abolition de l’esclavage. Cinq siècles de combats (XV–XX), Paris, 2005; Frédéric Régent, La France et ses esclaves. De la colonisation aux abolitions (1620–1818), Paris, 2007 etc. 3 În Chile în 1823, Bolivia în 1826, Mexic în 1829, Venezuela în 1850, Columbia în 1851, Argentina în 1853, Peru în 1855, Cuba în 1868, Brazilia în 1871. Emiliano Gil Blanco, La politique espagnole en matière d’abolition de l’esclavage au XIXème siècle, în vol. Les abolitions de l’esclavage, p. 333.
„Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 47–61
48 Raluca Tomi 2
(1833)4, o puternică mişcare aboliţionistă, ce culminează cu Războiul de Secesiune în SUA (1861–1865)5. Realizată în contexte istorice diferite, eliminarea sclaviei s-a înfăptuit şi datorită unei puternice mişcări aboliţioniste care s-a manifestat în special în SUA, Marea Britanie şi Franţa. Articolul de faţă îşi propune două obiective: să determine influenţa aboliţionismului nord-american şi occidental asupra celui românesc şi să surprindă trăsăturile acestuia din urmă, pentru a analiza în ce mod mişcarea de emancipare a robilor ţigani din principate se racorda la cele contemporane ei6. Pentru a înţelege cum s-a constituit gândirea aboliţionistă românească a liderilor care au acţionat la 1848 trebuie să începem studiul din anii premergători revoluţiei, 1838–1848 şi să desprindem care au fost căile de pătrundere a acestor idei. Ne vom limita analiza asupra presei, traducerilor, călătorilor străini, străinilor stabiliţi în principate şi, nu în ultimul rând, a contactului direct dintre studenţii români aflaţi în Occident şi reprezentanţii mişcărilor aboliţioniste. În ultimul sfert al secolului al XVIII-lea mişcarea aboliţionistă a cunoscut realizări deosebite în SUA, Marea Britanie şi Franţa. Gânditori de seamă au scris şi militat împotriva sclaviei fie de pe poziţii creştine – secta creştină a quakerilor considera că importul şi cumpărarea sclavilor contraveneau legilor moralei creştine7 –, fie luministe – în special francezii, care condamnau sclavia din perspectivă umanistă, fără a da însă soluţii pentru abolirea ei. De exemplu, Voltaire în L’esprit des mœurs a condamnat sclavia, dar în acelaşi timp spunea că negrii sunt inferiori8. Din ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea mişcarea aboliţionistă se concentrează împotriva comerţului cu sclavi. Eforturile societăţilor culturale şi politice s-au concretizat la începutul secolului al XIX-lea, când treptat statele au scos în afara legii acest comerţ: în 1803 Danemarca, în 1807 SUA şi Marea Britanie, iar în 1815, în timpul celor 100 de zile, Napoleon îl aboleşte şi în Franţa, fapt întărit de Ludovic al XVIII-lea în 18179. Împotriva traficului cu sclavi puterile europene semnează declaraţii comune – ca cea din 1815 dintre Franţa,
4 James Walvin, Slavery and the British Society (1776–1846), Baton Rouge, 1982. 5 David Brian Davis, The Problem of Slavery in the Age of Revolution (1770–1823), New York, Oxford, 1999; Claude Fahlen, L’Émancipation aux États-Unis, în vol. Esclavage, résistence et abolitions, ed. Marcel Dorigny, Paris, 1999, p. 389–395 etc. 6 Despre mişcarea aboliţionistă din spaţiul românesc au scris: Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, 1998; Venera Achim, Desfiinţarea sclaviei în cele două Americi şi în Principatele române în secolul al XIX-lea. O paralelă, în vol. Europa şi noi. Studii de istoria economiei, coord. Maria Mureşan, Bucureşti, 2005, p. 369–392; Sorina Radu, Problematica eliberării ţiganilor în contextul revoluţiei de la 1848, în „Symposia. Caiete de etnologie şi antropologie”, 2002, nr. 1, p. 269–282 etc. 7 Eric Molina, Le discours antiabolitionniste anglais au siècle des Lumières. Mise en parallèle des arguments esclavagistes français et anglais, Paris, 2006, p. 104–105; v. şi subcapitolul despre problema sclaviei în cultura occidentală din David Brian Davis, op. cit., p. 40–48. 8 Jean Daniel Piquet, op. cit., p. 32. 9 Nelly Schmidt, L’abolition de l’esclavage, p. 118; Fabienne Federini, op. cit., p. 37.
3 Aboliţionismul românesc la 1848 49
Marea Britanie, Austria, Prusia, Rusia, Suedia, Spania, Portugalia –, încheie tratate bilaterale, stabilesc pedepse aspre împotriva celor care practicau acest comerţ. Iniţiativele guvernamentale sunt impulsionate de Scrisoarea apostolică a Papei Grigore al XVI-lea din decembrie 1839, prin care comerţul cu sclavi era prohibit10. În presa românească premergătoare revoluţiei de la 1848 apar articole privitoare la acest subiect. Sunt prezentate începuturile „negoţului cu negri”. În „Albina românească” se arată că nevoia de mână de lucru i-a împins pe spanioli în secolul al XVI-lea să cumpere sclavi negri de la portughezi11, iar în „Universul” se explică modul în care au început englezii să practice această „scârboasă neguţătorie”12. În Anglia opinia publică de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a rămas impresionată de povestirile terifiante ale celor ce călătoriseră pe corăbiile sclavilor, celebră fiind lucrarea lui Thomas Clarkson, apărută în 178813. În „Curierul românesc”14, în articolul Negoţul cu negrii erau redate etapele acestui comerţ, de la stabilirea negustorului pe ţărmurile africane, la atragerea şi prinderea negrilor. Condiţiile inumane ale călătoriei spre Europa sunt descrise în amănunţime: punerea în lanţuri, bolile, duhoarea pestilenţială din cala vaporului, lipsa de hrană, toate acestea provocau moartea sclavilor în chinuri groaznice. Erau zugrăvite apoi târgurile de sclavi şi umilinţele la care erau supuşi aceştia, despărţirea familiilor15. Nu putem să nu facem o paralelă, păstrând bineînţeles proporţiile, între emoţionantul tablou redat cu atâta culoare şi căldură de Vasile Alecsandri în Istoria unui galbân şi a unei parale16, în care se descrie vânzarea roabei Zamfira, şi ororile redate în articolul amintit apărut în publicaţia lui Ioan Heliade Rădulescu. În „Gazeta de Transilvania” din 1844 se descria O vânătoare de sclavi în Egipt. La începutul anului 1843, Mehmed paşa îşi trimitea trupele să vâneze sclavi în sudul Egiptului şi Sudan. Grozăviile acestei campanii, măcelărirea satelor de negri, care au încercat să riposteze, sunt redate realist, fără menajamente17. Presa din spaţiul românesc era la curent cu legislaţia europeană împotriva comerţului cu sclavi. Era redat cuprinsul tratatului din 1831 încheiat între Franţa şi Marea Britanie, măsurile luate de cele două state împotriva acestei practici18. În paginile „Albinei” era prezentată în iunie 1841 legea împotriva
10 Nelly Schmidt, Abolitionnistes de l’esclavage et réformateurs des colonies 1820–1851. Analyse et documents, Paris, 2000, p. 816–818. 11 „Albina românească”, 13 februarie 1832, p. 56. 12 „Universul”, 16 februarie 1847, p. 26. 13 Substance of the Evidence of Sunday Persons on the Slave Trade, London, 1788. 14 „Curierul românesc”, 6 februarie 1840, p. 47–48 şi 9 februarie 1840, p. 49–51. 15 În articolul din „Universul”, 8 iulie 1845, p. 3–4, se menţionează: „Negrii se vând ca animalele sălbatice …, iar dacă corabia este prea plină îi aruncă în apă”. 16 „Propăşirea”, foaie ştiinţifică şi literară, ed. Mariana şi Petre Costinescu, Bucureşti, 1980, p. 223–229, 247–252, 261–267, 287–292, 375–381, 407–413. 17 „Gazeta de Transilvania”, 24 ianuarie 1844, p. 19–20. 18 „Curierul românesc”, 7 februarie 1832, p. 13–14; „Albina românească”, 11 februarie 1832, p. 47–48. În ambele publicaţii este redat în întregime textul tratatului.
50 Raluca Tomi 4 negoţului cu robi semnată la Atena de către regele Othon19, iar într-un număr al „Curierului românesc” din 1842 se prezenta ucazul împărătesc ce oprea „speculaţia cu negri”20. În acelaşi jurnal se specifica: „în timp ce în Statele Unite ale Americii, ce este o ţară model de civilizaţie, cei ce-i ajutau pe negri se spânzurară, împăratul Nicolae ameninţa cu pedepse mari pe cei ce se îndeletniceau cu comerţul de negri”. Era bineînţeles o exagerare, pentru că SUA aboliseră comerţul cu negri în 1807, dar aceasta nu însemna ca negoţul dispăruse în întregime. Pe bună dreptate, autorul articolului din „Curier” remarca ineficienţa legislaţiei ce abolea negoţul cu sclavi: „din toată legislaţia au rămas cuvinte frumoase filantropice … şi toate proiectele se prefăcură în fum”21. Deosebit de interesante sunt articolele privitoare la mişcarea aboliţionistă europeană şi nord-americană, ceea ce ne demonstrează că cel puţin liderii ce se implicau în modernizarea societăţii româneşti la jumătatea secolului al XIX-lea cunoşteau acest curent. În „Muzeul Naţional” apărea în 1836 un articol despre înfiinţarea în SUA a unor colonii de muncă, pe principiul cooperării. Membrii acestora – persoane libere sau sclave – îşi profesau meseriile în folosul obştesc. Fondatorii coloniilor doreau instruirea sclavilor, care se puteau răscumpăra după cinci ani22. Amintim că în aceeaşi perioadă Teodor Diamant realiza la Scăieni o astfel de colonie între ai cărei membri se aflau şi robi ţigani. „Sclavii din Staturile Unite au început de vreo câtva timp a se scula şi a cere libertatea”, aşa începea un articol din „Curierul românesc” în 1846, în care se prezenta mişcarea aboliţionistă de pe continentul nord-american. Erau menţionate două „foi aboliţioniste”: „The True American” din Lexington-Kentuky şi „Christian Intelligence”, din Georgetown, districtul Columbia. Sclavii din SUA protestau prin fugă – erau amintiţi cei o sută de sclavi care au fugit din Maryland – sau aveau îndrăzneala de a-şi susţine dreptatea în faţa tribunalului – ca cei din New Jersey. Paralel se prezenta activitatea antiaboliţioniştilor, care, speriaţi de amploarea luptei de eliberare, luau „rezoluţiile cele mai violente şi mai crude”: spargerea tipografiilor care publicau jurnale aboliţioniste, introducerea cenzurii împotriva acestora etc.23 În „Universul” din 6 ianuarie 1845 se saluta apariţia unui nou stat american, care a scos în afara legii sclavia (era vorba de Oregon)24, iar în altă publicaţie se amintea fapta creştinească a unui anume Henderson, care prin testament îşi eliberase cei 600 de sclavi25.
19 „Albina românească”, 8 iunie 1841, p. 189. 20 „Curierul românesc”, 22 iunie 1842, p. 187. În aceeaşi publicaţie, în 14 februarie 1836 se prezentau măsurile luate de guvernul de la Sankt Petersburg împotriva negoţului cu negri; despre aceleaşi măsuri v. şi articolul din „Albina românească”, 14 iunie 1842, p. 185–186. 21 „Curierul românesc”, 24 februarie 1836, p. 26. Despre ineficienţa măsurilor împotriva comerţului cu negri în „Gazeta de Transilvania” (24 septembrie 1839, p. 155) apărea un articol în care erau prezentate acuzaţiile aduse Portugaliei, ce continua să practice acest negoţ. 22 „Muzeul Naţional”, 25 martie 1836, p. 31–32. 23 „Curierul românesc”, 25 februarie 1846, p. 70–71. 24 „Universul”, 6 ianuarie 1845, p. 6–7. 25 „Curierul românesc”, 25 februarie 1846, p. 71.
5 Aboliţionismul românesc la 1848 51
În 1833 Marea Britanie a hotărât acordarea libertăţii juridice pentru toţi sclavii din coloniile sale. Deveneau liberi după o aşa-numită perioadă de ucenicie, care varia între patru ani pentru cei casnici şi şase ani pentru cei din agricultură. Statul englez se angaja să dea stăpânilor de sclavi o răscumpărare, care se ridica în total la 20 milioane lire sterline26. La 1 august 1838, mai devreme decât se prevăzuse, toţi ucenicii au devenit persoane libere. În „Gazeta de Transilvania” din acelaşi an erau prezentate dezbaterile din Parlamentul englez privitoare la încetarea sistemului uceniciei. Era redat în întregime discursul lui Daniel O’Connor, lider al mişcării de eliberare din Irlanda, un cunoscut aboliţionist, care a protestat împotriva comerţului cu negri. Acesta susţinea că sistemul uceniciei nu era realist, pentru că negrii s-ar fi descurcat şi după patru zile de libertate. Tot el declara că emanciparea sclavilor se putea face fără răscumpărare27. În „Gazeta de Transilvania” se prezenta marea sărbătoare din Birmingham, unde a fost anunţată eliberarea sclavilor din Marea Britanie28. Se relata în 14 mai 1839, în aceeaşi publicaţie din Braşov, despre înfiinţarea Societăţii britanice şi străine împotriva sclaviei (British and Foreign Anti- Slavery Society – fondată în 183729), ale cărei scopuri erau: „înăbuşirea universală a sclaviei şi a negoţului cu sclavi, apărarea libertăţii negrilor eliberaţi”. Acest lucru era posibil prin propagandă prin scrieri împotriva sclaviei, prin argumentarea utilităţii muncii oamenilor liberi faţă de cea a sclavilor, prin contacte cu „aboliţioniştii” din America, Franţa şi din alte părţi30. Deosebit era faptul că publicaţia lui Bariţiu anunţa deschiderea primului congres împotriva sclaviei în iunie 1840, la Londra. Preşedintele congresului a fost prinţul consort Albert31. Societatea franceză pentru abolirea sclaviei, fondată în 1834, a coordonat mişcarea aboliţionistă din Paris. A fost un grup elitist, care nu a îndrăznit să facă apel la populaţie şi a preferat un program pentru pregătirea sclavilor în vederea eliberării, a promovat măsuri de ameliorare a sclaviei şi de emancipare graduală32. În „Gazeta de Transilvania” din 23 martie 1842 se reda cuvântarea lui Lamartine în adunarea aboliţioniştilor. Acesta lansa un apel la unirea tuturor acelora care doreau emanciparea negrilor. Procesul trebuia să se desfăşoare însă în timp: „Ce voim noi? Iată că noi nu voim a face nicio revoluţie, ci numai de a ne feri de revoluţie. Noi voim în paşi treptaţi, înceţi a introduce pe negri în drepturile omenirii. Nu ameninţăm munca şi proprietatea coloniştilor. Sclavilor le zicem: să nu încercaţi a câştiga libertatea decât numai prin simţământul public”33. Tot „Gazeta” anunţa în 1846
26 Lawrence C. Jennings, op. cit., p. 44. 27 „Gazeta de Transilvania”, 9 aprilie 1838, p. 19–20 şi 16 aprilie 1838, p. 18. 28 Ibidem, 13 august 1838, p. 9. 29 Această societate era urmaşa celor din 1787, Society for the Abolition of the Slave Trade şi din 1823, Anti-Slavery Society. 30 „Gazeta de Transilvania”, 14 mai 1839, p. 77–78. 31 Ibidem, 16 iunie 1840, p. 97–98. 32 Lawrence C. Jennings, op. cit., p. 53–54. 33 „Gazeta de Transilvania”, 23 martie 1842, p. 45–46.
52 Raluca Tomi 6 despre punerea în practică a legii Mackau în coloniile franceze, o iniţiativă ce transforma statul în intermediar în relaţiile dintre colonişti şi sclavi, prin posibilitatea de a reglementa orele de muncă, căsătoriile, educaţia religioasă etc. Se relata că în Martinica se începuse eliberarea sclavilor prin răscumpărare. Aceasta era plătită şi de către stat şi de către negri34. Oricum, din 1844, curentul aboliţionist francez cunoştea un reviriment deosebit. Ideea emancipării graduale era părăsită pentru cea a eliberării imediate, lucru ce va fi posibil în timpul revoluţiei de la 1848. Exemple care puteau influenţa mişcarea aboliţionistă din principate au fost fără îndoială şi măsurile luate în anumite regiuni ale Imperiului Otoman. În „Universul” se scria: „Beiul din Tunis a desfiinţat robia din statele sale. În Egipt, după întoarcerea din Europa, Ibrahim paşa a slobozit pe toţi robii săi. În Constantinopol, Sultanul a închis târgul de vânzare a robilor în public, la 16 ianuarie”35. Alături de presă, călătorii străini au reprezentat un mijloc prin care era influenţată mişcarea aboliţionistă din principate sub dublu raport: călătorii occidentali răspândeau informaţii în Europa despre existenţa acestei instituţii anacronice, iar prin contactul lor nemijlocit cu liderii din principate ei îi informau pe aceştia despre evoluţia ideilor aboliţioniste. Impresionaţi de existenţa robiei, au scris despre aceasta zugrăvind, în funcţie de gradul de educaţie al fiecăruia, de funcţiile avute, aspecte diferite din viaţa ţiganilor, accentuând în majoritatea cazurilor pitorescul, exotismul acestora. În publicaţii de prestigiu din capitala Franţei, şi nu numai, au apărut articole despre robii din principate, în unele evidenţiindu-se necesitatea emancipării acestora. În 1840 Eduard Thouvenel atrăgea atenţia contemporanilor săi: „În momentul în care atâtea voci se ridică în favoarea cauzei negrilor, nimeni nu se gândeşte să oprească plaga care creşte fără obstacole într-o ţară care se găseşte la câteva zile depărtare de Franţa”36, iar Adolphe Joanne informa în lucrarea sa despre dezrobirea ţiganilor statului şi ai mănăstirilor că: „în Valahia ţiganii liberi şi aşezaţi prosperă şi se înmulţesc … Numai la boieri mai sunt încă robi şi, dacă ar fi să cred unele confidenţe care mi s-au făcut, nu se va mai întârzia mai mult de o lună sau două până vor fi eliberaţi şi ei”37. Scria aceste rânduri în 1846, când în Ţara Românească fuseseră dezrobiţi robii statului în 1843, anticipând momentul emancipării temporare a robilor boiereşti din timpul revoluţiei de la 1848. Unii dintre străinii stabiliţi o perioadă în principate au fost implicaţi personal în procesul de modernizare a structurilor sociale şi politice. Printre aceştia se număra şi Felix Colson, apropiatul lui Ioan
34 Ibidem, 4 noiembrie 1846, p. 356. 35 „Universul”, 23 februarie 1847, p. 30. Consideraţii despre soarta sclavilor din Imperiul Otoman erau făcute şi în „Gazeta de Transilvania”, 16 noiembrie 1846, p. 375–376. 36 Eduard Antoine Thouvenel, La Hongrie et la Valachie (Souvenirs de voyage et notices historiques), în vol. Călători străini despre ţările române, s.n., vol. III (1831–1840), Bucureşti, 2006, p. 824. 37 Adolphe Laurent Joanne, Voyage illustré dans les cinq parties du monde en 1846, 1847, 1848, 1849, vol. V, Paris, f.a., p. 116–117. Am folosit fragmentul tradus de Daniela Buşă pentru vol. V din seria de Călători străini despre ţările române.
7 Aboliţionismul românesc la 1848 53
Câmpineanu, unul dintre puţinii boieri care şi-au eliberat robii încă din 1834. Secretar al consulului francez, Colson nu se mulţumea numai cu descrierea statutului ţiganilor, în lucrarea sa apărută la Paris în 1839, ci dădea şi soluţii: emanciparea acestora prin răscumpărare38. Jean Alexandre Vaillant, profesorul de la Sfântu Sava, va fi membru în societăţile secrete prepaşoptiste, ce aveau înscrise în programele lor dezrobirea: cea condusă de Mitiţă Filipescu (1840) şi Societatea filantropică de la Iaşi (1841). Menţionăm că în ultima îşi va face ucenicia şi Teodor Codrescu, cel care în 1853 traducea cartea lui Harriet Beecher Stowe, Coliba lui Moş Toma. Mai târziu, Vaillant va semna articole despre istoricul acestei populaţii, în „Revue de l’Orient”, în 1846, iar în 1857 va reuşi să publice lucrarea sa despre ţigani – Les Rômes. Histoire vraie des vrais bohémiens39. Traducerile operelor literare cu subiecte din viaţa sclavilor şi robilor au pătruns în principate, începând cu deceniile IV şi V ale secolului al XIX-lea. În 1842 apărea la Iaşi traducerea lucrării lui A. de Kotzebue, Robii40, iar în „Propăşirea”, Vasile Alecsandri cita strofe din poezia Ţiganii a lui Puşkin în traducerea lui Al. Donici41. „Universităţii germane îi datorez amorul de patria română şi spiritul liberal”, afirma Mihail Kogălniceanu în 1891 în cadrul şedinţei solemne a Academiei Române, recunoscând astfel că la Berlin a învăţat să preţuiască existenţa „principiilor democratice într-un stat monarhic”. Tot acolo, impulsionat de presa germană şi de curiozitatea ilustrului Alexander von Humboldt, va redacta Esquisse sur l’histoire, les mœurs et la langue des Cigans, care a apărut în 183742. În prefaţa lucrării sale scria despre indiferenţa europenilor faţă de soarta ţiganilor: „ei (europenii) formează societăţi filantropice pentru abolirea sclaviei în America, în timp ce chiar pe continentul lor, în Europa, există 400 000 de ţigani care sunt sclavi şi alte 200 000, care trăiesc în ignoranţă şi barbarie”43. „Juna partidă” naţională, care căuta soluţii şi căi de reconstrucţie, de regenerare, îşi desăvârşea spiritul în capitala Franţei, în contextul radicalizării dezbaterii privitoare la sclavie. În 1844 apărea publicaţia „L’Abolitioniste français”, iar arena parlamentară, unde activa comisia condusă de ducele de Broglie, ce promovase în esenţă o emancipare graduală, este părăsită. Mişcarea aboliţionistă franceză se concentra pe câştigarea opiniei publice, prin presă şi petiţii semnate de oameni de condiţie socială diversă. Important este faptul că iniţiatorii acestor petiţii sunt Alphonse de Lamartine, Jules
38 Felix Colson, De l’état present et de l’avenir des Principautés de Moldavie et de Valachie, Paris, 1839, p. 149. 39 J.A. Vaillant, Les Rômes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris, 1857. 40 Sorina Radu, Problematica eliberării ţiganilor, p. 269. 41 „Propăşirea”, 11 iunie 1844, p. 379, 381. 42 Mihail Kogălniceanu, Desrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţăranilor. Discurs rostit în Academia Română, şedinţa solemnă de la 1(13) aprilie 1891, Bucureşti, 1891, p. 7–8. 43 Idem, Esquisse sur l’histoire, les mœurs et la langue des Cigans, Berlin, 1837, p. IV.
54 Raluca Tomi 8
Michelet, Edgar Quinet, Alexandre Ledru-Rollin, personalităţi ce au avut în acei ani contacte numeroase cu românii grupaţi în jurul Societăţii studenţilor români, constituită în capitala Franţei în 1845. Astfel, în 3 septembrie 1846, o petiţie împotriva sclaviei semnată de 300 de persoane, printre care Jules Michelet, François Aragon, era depusă în Parlament44. Tot din această perioadă datează şi primele contacte ale lui Dimitrie Brătianu şi Nicolae Bălcescu cu Paul Bataillard, unul dintre cei mai prolifici ţiganologi ai secolului al XIX-lea45. Mişcarea aboliţionistă – care se manifestă timid în principate în deceniile trei şi patru prin discursurile lui Eufrosin Poteca46, proiectele lui Teodor Diamant47, disertaţia lui Cezar Bolliac din 1835, care nu a apărut însă din cauza cenzurii48, sau lucrarea amintită a lui Mihail Kogălniceanu – se intensifica începând cu anii 1843– 1844. Una dintre explicaţii ar fi aprobarea de către Adunarea Obştească a Ţării Româneşti (în 1843 şi în 1847) şi cea a Moldovei (în 1844) a legilor de dezrobire a ţiganilor statului şi ai mănăstirilor. Entuziasmaţi de aceste legi, tinerii moldoveni: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, C. Rolla, D. Rallet, P. Mavrogheni îl felicitau personal pe Mihail Sturdza. „Un asemenea act din partea ocârmuirii noastre ne înalţă ţara alături de [ţările] cele mai civilizate”, exclama Mihail Kogălniceanu în numărul special al „Propăşirii”, apărut pe hârtie verde, simbolul speranţei. Şi tot el adăuga plin de mândrie: „ţara noastră sfinţeşte principiul că toţi oamenii se nasc şi sunt slobozi în vremea când coloniile Franţei şi multe staturi a Uniunii Americane de Nord gem de milioane de negri împilaţi”49. Cuvintele lui Kogălniceanu erau subliniate de versurile lui Alecsandri şi Corradini, care mărturiseau bucuria celor din „juna partidă” a Moldovei. În octombrie 1844, apărea în „Gazeta de Transilvania” un impresionant articol semnat de Cezar Bolliac, a cărui dedicaţie spirituală faţă de cauza celor asupriţi şi obidiţi era cunoscută în epocă. Era un apel la unirea tuturor intelectualilor în jurul „iubirii de oameni”, un îndemn spre cei hărăziţi cu talent de a-şi căuta muza în locurile unde „munceşte mai tare durerea”, în bordeiul ţăranului sau cortul ţiganului. Argumentele aduse în favoarea dezrobirii sunt cele religioase, economice, „interesul statului” şi „pildele străine”, referindu-se bineînţeles la mişcările promovate în Occident pentru emanciparea sclavilor. În acest spirit îndemna la desfăşurarea unei intense propagande prin scrieri şi societăţi, deoarece punând „în lucrare toate resorturile
44 Lawrence C. Jennings, op. cit., p. 239. 45 Olimpiu Boitoş, Paul Bataillard şi revoluţia română de la 1848, Paris, 1930, p. 15–16. 46 Eufrosin Poteca, Predici şi cuvântări, ed. Veniamin Micle, Bistriţa, 1993, p. 23. 47 Teodor Diamant, Scrieri economice, Bucureşti, 1958, p. 54. 48 Cezar Bolliac, Scrieri. Meditaţii, poezii, vol. I, ed. Andrei Rusu, Bucureşti, 1983, p. LVIII. 49 „Propăşirea”, 6 februarie 1844, nr. 5; „Propăşirea”, foaie ştiinţifică şi literară, ed. Mariana şi Petre Costinescu, p. 105. Despre rolul lui Kogălniceanu v. şi Venera Achim, Documente inedite despre Mihail Kogălniceanu şi rolul său în dezrobirea ţiganilor, în vol. Naţiunea română, idealuri şi realităţi istorice. Academicianului Cornelia Bodea la 90 de ani, ed. Alexandru Zub, Venera Achim, Nagy Pienaru, Bucureşti, 2006, p. 467–475.
9 Aboliţionismul românesc la 1848 55 intelectuale şi morale şi robia cade, căci e căzută pe jumătate”50. Dacă la sfârşitul secolului al XVIII-lea negrul din Africa era perceput de către o parte a scriitorilor europeni drept un „sălbatic inocent”, înzestrat cu virtuţi naturale, sensibil, care este supus viciilor civilizaţiei51, în operele literare de după 1840 din principate se conturează figura „bunului ţigan”52. Asemenea luminiştilor se încerca să se demonstreze unicitatea genului uman. Dacă marchizul de Condorcet se adresa omului negru spunându-i „natura te-a format pentru a avea acelaşi spirit, aceeaşi raţiune şi aceleaşi virtuţi ca şi albul”53, reprezentanţii generaţiei marcate de spiritul „Propăşirii” şi al „Daciei literare” se aplecau asupra însuşirilor nobile ale robilor. Astfel erau prezentate fie personajul unui ţigan fidel boierului care l-a crescut, încât renunţa la libertate pentru a avea grijă de copiii orfani ai stăpânului său (schiţa lui Ioan Heliade Rădulescu intitulată Jupân Ion)54, fie figurile unor tineri ţigani şi frumoase ţigănci înzestrate cu sentimente alese, nealterate de interese meschine – poezia lui Bolliac, Fata de boier şi fata de ţigan55, nuvela lui Vasile Alecsandri, Povestea unui galbân şi a unei parale etc. Sunt conturate momente critice din viaţa robilor: vânzarea lor, despărţirea de familie – poezia lui Bolliac, Ţiganul vândut56. Bogăţia sentimentelor arătate de aceste personaje trebuia să fie un argument în favoarea umanităţii robilor, trăsătură ce-i făcea egali, cel puţin în ochii divinităţii, cu stăpânii lor. Personajele din povestiri şi versuri erau întregite de fapte din viaţa reală. În „Curierul românesc” din 1846 se relata despre un rob mănăstiresc eliberat, din ţinutul Vasluiului, care a dăruit 20 de galbeni pentru construirea unei şcoli57. Pentru a desprinde trăsăturile mişcării aboliţioniste trebuie să analizăm documentele programatice şi proiectele de dezrobire din epocă. Emanciparea robilor era o revendicare întâlnită în programele societăţilor prerevoluţionare. În 1839, în proiectul Conjuraţiei confederative al comisului Leonte Radu se prevedea eliberarea ţiganilor statului şi ai mănăstirilor şi numirea lor ca „români noi”58, iar în Profesiunea de credinţă a lui Dimitrie Filipescu era menţionată dezrobirea, argumentându-se necesitatea ei din punct de vedere economic: „ar fi uşor să scăpăm de această lepră socială, îngăduindu-le ţiganilor să se răscumpere. Merită libertatea acela care simte cât preţuieşte ea”59. În epocă au prevalat soluţiile
50 „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, 2 octombrie, p. 315–316. 51 David Brian Davis, The Problem of Slavery in the Age of Revolution (1770–1823), New York, 1999, p. 48. 52 Viorel Achim, op. cit., p. 88. 53 Fabienne Federini, op. cit., p. 31. 54 „Curierul românesc”, 9 martie 1844, p. 51–52. 55 Cezar Bolliac, Scrieri. Meditaţii, poezii, vol. I, p. 66–74. 56 Ibidem, p. 82–85. 57 „Curierul românesc”, 10 mai 1846, p. 140. 58 Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice româneşti (1369–1878), München, 1987, p. 102. 59 Dimitrie Filipescu, Profesiune de credinţă, în vol. 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, ed. Cornelia Bodea, vol. I, Bucureşti, 1982, p. 170.
56 Raluca Tomi 10 graduale în eliminarea robiei. De remarcat că această soluţie era precumpănitoare în anii premergători revoluţiei de la 1848 şi în mişcarea aboliţionistă britanică şi în cea franceză. Proiectele prezentate în camera deputaţilor din Paris, începând cu anul 1838, cuprindeau prevederi prin care sclavia putea fi abolită numai după o perioadă de ucenicie, fie anterioară, fie posterioară legii eliberării, iar statul urma să se ocupe în această perioadă intermediară de reglementarea relaţiilor dintre colonişti şi cei eliberaţi60. Abolirea putea fi realizată numai prin răscumpărare. Soluţia graduală din epoca premergătoare revoluţiei de la 1848 era subliniată de Mihail Kogălniceanu în discursul său din 1891, care încerca să explice îndelungatul proces al dezrobirii: „dezrobirea lor (a robilor) era combătută de trebuinţele zilnice şi casnice ale vieţii familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decât treptat şi sub două domnii atât în Moldova cât şi în Muntenia”61. Acelaşi lucru era sesizat şi de Gheorghe Sion în nuvela sa Emanciparea ţiganilor. Vorbind despre concepţia unui boier moldovean privitoare la soarta ţăranilor scria: „pe când tinerimea entuziastă cerea ca emanciparea să se facă cât mai curând pentru ca să dispară ruşinea ce o purtau românii cu menţinerea sclaviei în secolul al XIX-lea, el, ca un progresist moderat, propaga, printre rudele şi amicii săi, ideea de a da ţiganilor o educaţiune preparatorie, adică să înveţe forţat câte o meserie manuală, care ar fi folositoare atât lor, ca să trăiască, cât şi populaţiunilor rurale cărora ţiganii atunci le-ar fi folositori”62. Un asemenea proiect era şi cel semnat de N. Rucăreanu, apărut în „Gazeta de Transilvania” în 1844. Ideea de bază a proiectului consta în eliberarea robilor şi transformarea lor în clăcaşi, în sedentarizarea lor, idee întâlnită în epocă şi deja prezentă în reglementările celor două principate referitoare la robii statului şi la cei mănăstireşti, dar care acum era argumentată din perspectiva ţiganilor eliberaţi. Interesant ni se pare accentul pus pe integrarea ţiganilor în sânul comunităţilor româneşti, pe asimilarea acestora. Boierii ar fi trebuit să se îngrijească ca cei eliberaţi să-şi construiască case, să nu trăiască în corturi sau bordeie. Acestea „să nu fie aşezate la marginea satului, ci răspândite între casele sătenilor, astfel încât scopul nostru este de a români pe ţigani”. Cei eliberaţi erau ameninţaţi cu amenzi usturătoare dacă vorbeau ţigăneşte. Acelaşi lucru era valabil şi pentru cei „ce vor cuteza a porecli pe emancipaţi cu denumirea de ţigan, cioară sau alte asemenea epitete dezonorante”. Conştient de acuzele pe care le-ar putea primi faţă de tendinţa de transformare a celor eliberaţi în clăcaşi, faţă de „românizarea forţată” cuprinsă în aceste prevederi, Rucăreanu argumentează: «Oameni cu capete mai luminate ca mine mi-au zis: „De ce să-i facem pe robi clăcaşi ca să cază dintr-o robie în alta?”, iar eu le răspund: „care sunt acei robi cu atâta stare în ţara noastră încât să-şi poată cumpăra proprietăţi statornice?”; la întrebarea „De ce să le omorâm limba, să le stingem naţionalitatea” eu le spun: „cât
60 Nelly Schmidt, L’abolition de l’esclavage, p. 147–149. 61 Mihail Kogălniceanu, Desrobirea ţiganilor, p. 9. 62 Gh. Sion, Emanciparea ţiganilor, Bucureşti, 1925, p. 29–30.
11 Aboliţionismul românesc la 1848 57 despre limbă şi naţionalitate nu au nici una nici alta. Ambele au fost întotdeauna spre batjocură. De voim a dispreţui şi de a degrada pe cineva zicem: este un ţigan, de voim a parodia vreo limbă îi dăm numaidecât caracterul dialectului ţigan”». Astfel, Rucăreanu propunea: copiii celor emancipaţi să se ducă la şcoală de la şapte ani, iar proprietarii să aibă grijă ca ţiganii să-şi păstreze meşteşugurile „pentru că ţiganii sunt mai industriaşi decât românii”63. Emanciparea imediată a sclavilor era un deziderat care a fost proclamat în scrierile aboliţioniştilor britanici (Thomas Clarkson, James Ramsay), americani (William Lloyd Garrison, Frederik Douglas), francezi (Victor Schoelcher). Ultimul, prin lucrările sale Abolition de l’esclavage (1840) şi Des colonies françaises. Abolition immédiate de l’esclavage (1842), a argumentat beneficiile economice ale eliberării sclavilor. Tot el s-a implicat în campania petiţionară din Franţa. În august 1847 reuşea să strângă 11 000 de semnături. Scria că prudenţa „ne îndeamnă spre aboliţionism pentru a preîntâmpina revolte sângeroase”; afirma, printre altele, că sclavia este nerentabilă, că „proprietatea unui om asupra altui om este o crimă”. Îi dădea ca exemplu pe „prinţii barbari”: beiul Tunisului, care proscrisese sclavia, Abdul Medjid, care închisese piaţa de sclavi din Constantinopol64. Studenţii români aflaţi în capitala Franţei cunoşteau nemijlocit spiritul aboliţionist. „Reforma socială bazată pe sfintele principii ale dreptăţii şi egalităţii trebuie să ţintească toate silinţele noastre”, afirma Nicolae Bălcescu în discursul său, din noaptea Anului Nou 1847, în faţa studenţilor români de la Paris65. Aceştia vor cunoaşte nemijlocit spiritul aboliţionist, se vor pătrunde de fiorul regenerării ce cuprindea treptat ţări de credinţe şi civilizaţii diverse. În faţa aceleiaşi adunări Dimitrie Brătianu îşi mărturisea credinţa că „astăzi când din toate părţile lumii oamenii aleargă, se caută, se comunică, frăţesc în numele libertăţii … când vedem pe beiul de la Tunis decretând libertatea robilor”66, nimic nu mai oprea naţiunea română să acţioneze. După cum este cunoscut, principiile care vor fi înscrise în programele revoluţionare de la 1848 din principatele române au fost îndelung discutate în întrunirile liderilor din ţară, de la Mânjina sau de la Paris. Fără îndoială că cele privitoare la emanciparea robilor au fost influenţate de evenimentele din capitala Franţei. În 25 februarie 1848, Ledru Rollin a fost primul care, în cadrul guvernului provizoriu, a ridicat problema sclaviei şi a sugerat abolirea ei imediată. Propunerea a fost susţinută de Arago, Lamartine, Louis Blanc. În 4 martie guvernul provizoriu proclama abolirea sclaviei şi constituirea unei comisii ce-l avea drept preşedinte pe
63 În sensul că majoritatea meşteşugurilor erau practicate de către ţigani. „Gazeta de Transilvania”, 30 octombrie 1844, p. 345–346, articol continuat în numărul din 2 noiembrie 1844. 64 Lawrence C. Jennings, op. cit., p. 236–240. 65 Nicolae Bălcescu, Privire asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului patriei noastre, în vol. 1848 la români, vol. I, p. 318. 66 Dimitrie Brătianu, Cuvânt improvizat la Societatea Studenţilor Români de la Paris, ibidem, p. 333.
58 Raluca Tomi 12
Victor Schoelcher67. Misiunea acesteia era de a pregăti emanciparea imediată a sclavilor. În acele zile se definitiva la sediul Societăţii studenţilor români din Paris programul revoluţiei române. „În Paris îndată după revoluţia Vienii, Bălcescu convocă la dânsul o adunare la Paris. Toţi moldo-valahii, afară de Brătieni, se adunară la 20 martie seara. Acolo s-a hotărât în cea dintîi adunare a se face o mişcare; s-a făcut apoi un program potrivit proclamaţiei care s-a făcut pe urmă în iunie”68. Cei care „au supt laptele libertăţii din Franţa”, aşa cum poetic se exprima Alexandru G. Golescu, au înscris în programele revoluţiei române principiul emancipării robilor cu despăgubire. În Proclamaţia de la Islaz se scria „poporul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţine robi şi declară libertatea ţiganilor celor particulari …, iar patria, ca o mumă bună, din vistieria sa va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creştinească”69. Mihail Kogălniceanu, în Dorinţele partidei naţionale din Moldova, argumenta eliberarea robilor, „cu despăgubirea numai acelora ce ar cere-o”, ca un fapt normal în spiritul epocii, într-un stat constituţional, care punea la fundamentul fiinţării sale principiul libertăţii70. Convinşi că misiunea lor era „cea de a crea o naţie de fraţi, de cetăţeni liberi”, liderii de la 1848 au redefinit conceptul de patrie. Proclamaţia de la Islaz se adresa cetăţenilor de orice naţie, religie, spunându-le că patria „este a noastră şi a voastră”. În rândul acestora intrau şi robii eliberaţi. Ion Pasu-Popovici, care explica constituţia „în înţelesul popular ţesută”, scria: „este o ruşine de omenire, este un păcat strigător la cer, este o călcare în picioare în dreptul omenirii, ca să mai ţie cineva pe fratele său rob, fără niciun drept şi să-l vândă ca pe un dobitoc … fraţii noştri ţigani sunt slobozi ca şi noi”71. Este o certitudine faptul că revoluţionarii din principate cunoşteau desfăşurarea evenimentelor din capitalele revoluţiei europene. La numai câteva zile de la constituirea în numele guvernului provizoriu francez a comisiei pentru eliberarea sclavilor, „Curierul românesc” din 11 martie 1848 anunţa: „Guvernul provizoriu al Franţei decretă că niciun pământ de sub dominaţia franceză să nu aibă sclavi şi s-a numit o comisie spre a redacta cât mai curând un act de emancipare în toate coloniile republicii”72. Comisia de la Paris, după şedinţe laborioase în care s-au discutat o multitudine de aspecte legate de rolul celor emancipaţi în economia coloniilor, raporturile dintre foştii sclavi şi foştii lor stăpâni, integrarea celor eliberaţi în regimul muncii libere, plătite, dreptul lor la educaţie şi la proprietate etc. a decretat în
67 Oruno D. Lara, La colonisation est un crime, p. 14–18. 68 Ion Ghica, Note scrise sub dictarea lui Nicolae Bălcescu asupra evenimentelor care au precedat revoluţia din 1848, în vol. 1848 la români, vol. I, p. 348. 69 Ibidem, p. 536–537. 70 Mihail Kogălniceanu, Dorinţele partidei naţionale în Moldova, ibidem, p. 661. 71 Ion Pasu alias Popovici, O scurtă cuvântare spre desluşirea tinerei Constituţii a României în înţelesul popular ţesută, în vol. Anul 1848 în Principatele române. Acte şi documente publicate cu ajutorul Comitetului pentru ridicarea monumentului lui I.C. Brătianu, vol. II, Bucureşti, 1902, p. 215; Constituţia explicată de C. Brezoianu, ibidem, p. 430–431. 72 „Curierul românesc”, 11 martie 1848, p. 45.
13 Aboliţionismul românesc la 1848 59
27 aprilie 1848 că „sclavia va fi în întregime abolită în toate coloniile şi posesiunile franceze, la două luni după promulgarea prezentului decret … Toate pedepsele corporale, vânzarea de sclavi sunt interzise chiar de la promulgarea decretului”. Se mai preciza că în viitor niciun francez, indiferent de locul unde se afla, nu avea voie să cumpere, să vândă sau să participe direct sau indirect la comerţul cu sclavi. Eliberarea se făcea prin despăgubirea proprietarilor, Adunarea Naţională fiind cea care urma să reglementeze cotele care trebuiau acordate coloniilor. Decretul de eliberare a apărut în aceeaşi zi cu alte 14 decrete, care reglementau aspectele economice şi sociale ale coloniilor, raporturile acestora cu metropola. În iunie 1848 se constituia comisia pentru stabilirea indemnizaţiei pentru stăpânii de sclavi73. Am amintit aceste episoade ale emancipării sclavilor de către autorităţile revoluţionare din Franţa pentru a sublinia influenţa acestora asupra procesului de eliberare din Ţara Românească. În 22 iunie, din Buzău, Nicolae Bălcescu, îi scria lui Al. G. Golescu: „Nu întârziaţi a scoate afară proclamaţia pentru ţigani”74. Peste numai patru zile, guvernul provizoriu proclama eliberarea robilor: „timpii de robie au trecut şi ţiganii astăzi sunt fraţii noştri”. Din conţinutul declaraţiei reţinem că ţiganii deveneau liberi din 10 iulie, pentru ca „să urmeze toţi ţiganii a sluji tot pe la casele stăpânilor lor, precum slujiau şi până acum”75. Dacă în Franţa, cei care au decis ca eliberarea să se facă într-un termen de două luni de la apariţia decretului au avut în vedere terminarea muncilor agricole din colonii în vara acelui an, aceleaşi motive i-au îndemnat şi pe revoluţionarii din Bucureşti, care se gândeau la diferitele munci pe care ţiganii le îndeplineau în gospodăria boierească. În ambele decrete bătaia şi tratamentele inumane asupra sclavilor, respectiv robilor erau desfiinţate imediat. Mai mult, boierii din Ţara Românească erau ameninţaţi cu pierderea dreptului la despăgubire „dacă nu-i vor trata cu omenie”. Ca şi în Franţa, eliberarea se făcea prin despăgubire. Pentru punerea în aplicare a decretului guvernul a constituit o comisie compusă din Cezar Bolliac, Iosafat Snagoveanu, Petrache Poenaru, secretar fiind P.P. Pereţ76. De remarcat că Poarta fusese anunţată de intenţia „partidei liberale”, ce dorea introducerea reformelor impuse de spiritul secolului. În memoriul remis comisarului Sublimei Porţi, Talaat effendi, din 5/17 iunie era menţionată, printre celelalte reforme şi desfiinţarea sclaviei77. Înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească şi revenirea la situaţia de dinainte de decretul de eliberare nu au însemnat încheierea dezbaterii asupra emancipării robilor. Remarcăm memoriul pe care Dimitrie Ghica l-a trimis
73 Oruno D. Lara, op. cit., p. 26. 74 N. Bălcescu către Al. G. Golescu, 22 iunie 1848, Buzău, în Nicolae Bălcescu, Opere, vol. IV Corespondenţă, ed. Gh. Zane, Bucureşti, 1964, p. 90. 75 Proclamaţia no. 118 a Guvernului provizoriu al Ţării Româneşti, din 26 iunie 1848, în Anul 1848, vol. II, p. 105–106. 76 Corneliu Tamaş, Istoria ţiganilor din Ţara Românească 1241–1856. 600 de ani de atestare documentară, Bucureşti, 2001, p. 269. 77 1848 la români, vol. I, p. 527.
60 Raluca Tomi 14 comisarilor Turciei şi Rusiei în septembrie–octombrie 1848, memoriu care se ocupa într-un paragraf distinct de Emanciparea ţiganilor. Autorul sublinia că emanciparea robilor ţigani a devenit, în urma evenimentelor revoluţionare, o necesitate urgentă. Însă dacă proclamarea ei era simplă, aplicarea se dovedea mult mai complicată pentru că trebuiau avute în vedere câteva probleme: cine trebuia să plătească răscumpărarea; cum trebuia făcută aceasta, emanciparea urma să fie generală şi simultană sau parţială şi graduală; cum puteau fi integraţi ţiganii eliberaţi în societate. Soluţiile găsite de Ghica erau: statul urma să plătească despăgubiri proprietarilor de robi. Aceştia însă trebuiau să le primească în funcţie de avere. Proprietarii bogaţi, care îi întrebuinţau pe ţigani la muncile pământului, urmau să primească mai puţini bani, iar cei mai puţin înstăriţi, la care ţiganii desfăşurau diferite activităţi casnice, să primească o sumă mai mare. În continuare se arăta că cei 10 000 de robi eliberaţi de Bibescu în 1847 nu au tulburat liniştea principatului, mai mult după un timp aceştia s-au întors în serviciul vechilor proprietari. Cei care ar tulbura ordinea publică ar putea fi folosiţi la muncile publice, drumuri, construcţii, înlocuind astfel cele şase zile pe care ţăranii erau datori să le facă la astfel de munci78. În perioada postrevoluţionară, mişcarea aboliţionistă se intensifică în principate, rezultatul acesteia fiind adoptarea în Moldova în 1855 a Legii pentru desfinţarea sclăviei, regularea despăgubirii şi trecerea emancipaţilor la dare, iar în Ţara Românească, în 1856, a Legiuirii pentru emanciparea tuturor ţiganilor din principatul Ţării Româneşti. În concluzie putem spune că mişcarea aboliţionistă din principate s-a intensificat în preajma revoluţiei de la 1848, fiind influenţată de mişcările de eliberare ale sclavilor din SUA şi din Europa Occidentală. Programele de emancipare a robilor din principate au urmat acelaşi traseu ca cele din Marea Britanie şi Franţa, astfel încât până în 1848 au predominat soluţiile graduale, în care precumpănitoare erau prevederile juridice şi economice ale emancipării robilor. În timpul revoluţiei de la 1848, guvernul revoluţionar din Ţara Românească a fost marcat de experienţa franceză, membrii săi venind în contact cu iluştrii reprezentanţi ai curentului aboliţionist în timpul studiilor pariziene.
ROMANIAN ABOLITIONISM IN 1848. INFLUENCES AND CHARACTERISTICS
Abstract
The penetration of abolitionist ideas into the Romanian space and the characteristics of Romanian abolitionism in relation with the general European
78 Memoriul lui D. Ghica către comisarul Turciei şi al Rusiei, septembrie–octombrie 1848, în Anul 1848, vol. IV, Bucureşti, 1908, p. 672–673.
15 Aboliţionismul românesc la 1848 61 movement on the eve of the revolutionary year 1848 are addressed. The research effort is made in four directions: the press, translations, foreign travelers, and the direct contacts of the Romanian leaders, who at the time were studying in various European capitals, with the abolitionist movement. As to the characteristics of Romanian abolitionism, a surge can be noticed after 1844, with the movement evolving subsequently from a gradual solution to the Gypsy Question to a radical one, during the revolution.
62 Raluca Tomi 16
EMANCIPAREA ŢIGANILOR ŞI PROGRAMUL LEGISLATIV AL GUVERNULUI PROVIZORIU DIN 1848*
VENERA ACHIM
Desfiinţarea robiei a fost una dintre ideile importante ale generaţiei paşoptiste. De la începutul deceniului al cincilea al secolului al XIX-lea, când au intrat în viaţa publică, şi până la revoluţia de la 1848, intelectualii şi ideologii vremii, elita politică românească liberală şi conservatoare s-au întrebat ce se poate face cu acest imens corp social reprezentat de robi (ţigani). Robia era o instituţie juridică şi socială care venea din istorie şi Principatele Române au intrat în modernitate cu această mare problemă1. Robii (ţiganii) formau aproximativ 7% din populaţia ţării: pe la 1830 în cele două principate existau aproximativ 200 000 de robi ţigani, în total, pe cele trei categorii (ţigani ai statului, ai mănăstirilor şi ai particularilor), numărul lor ajungând, la sfârşitul deceniului al şaselea, la cca 250 0002. Aşa cum arată sursele contemporane, se pare că, în termeni economici, în cazul celor mai multe gospodării boiereşti posesiunea de robi nu mai era rentabilă3, dar clasa proprietarilor de robi nu voia să renunţe la aceste bunuri mişcătoare. Robii statului au fost eliberaţi şi transformaţi în oameni liberi printr-o singură măsură legislativă, adoptată în 1843 în Ţara Românească şi în 1844 în Moldova. La fel, biserica a fost obligată să renunţe la robii ei pentru că statul i-a eliberat prin lege, în 1844 în Moldova şi în 1847 în Ţara Românească. Rămânea însă cea de-a treia categorie de ţigani robi, aflaţi în proprietatea particularilor – fie ei boieri, funcţionari, medici, militari, chiar unii dintre străinii ajunşi în principate. Revoluţia de la 1848 în Principatele Române a avut şi această sarcină importantă: dezrobirea ţiganilor aflaţi în proprietatea particularilor. Dacă în Moldova desfiinţarea robiei a rămas doar un deziderat, un punct în programul revoluţionar,
* Lucrare realizată în cadrul proiectului de cercetare Problema ţiganilor în România în secolul al XIX-lea. Instituţia robiei, mişcarea aboliţionistă şi emanciparea ţiganilor (director dr. Viorel Achim), proiect finanţat de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior, contract nr. 183/2007. 1 Despre robia ţiganilor în Principatele Române în epoca modernă, v. îndeosebi Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, 1998, p. 76 şi urm. 2 Pentru evoluţia numerică a populaţiei ţigane, Venera Achim, Statistica ţiganilor în Principatele Române în perioada 1830–1860, în „Revista istorică”, XIV, 2005, nr. 5–6, p. 97–122. 3 Un caz de acest fel, în Alexandru Russo, Scrieri, ed. Petre V. Haneş, Bucureşti, 1908, p. 154–158.
„Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 63–72
64 Venera Achim 2
Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova4, în Ţara Românească revoluţia a şi pus în practică această idee. Ceea ce au făcut revoluţionarii francezi la 1848, când au desfiinţat complet sclavia din coloniile Republicii Franceze, au făcut şi revoluţionarii munteni; lichidarea completă a robiei s-a numărat între priorităţile sociale ale revoluţiei române, alături de emanciparea clăcaşilor. Nu există o statistică a robilor particularilor din Ţara Românească la 1848, dar ştim că în 1856, când domnitorul Barbu Ştirbei a validat Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Prinţipatul Ţării Româneşti5, ultima din şirul legilor de dezrobire a ţiganilor, ei erau în număr de aproximativ 50 000. Este o situaţie aparent ciudată, dar în 1848 administraţia centrală a Ţării Româneşti nu avea o evidenţă clară a ţiganilor robi particulari. Prin tradiţie, ei nu erau înregistraţi în catagrafiile generale şi nici nu existau, în acel timp, acte de identitate. Această situaţie a permis la 1848 unor boieri să îşi ascundă robii, unor ţigani să dispară fără să poată fi urmăriţi de autorităţi şi, foarte probabil, unii dintre robii ţigani nici nu au aflat că au fost dezrobiţi. Din tot ce a însemnat problema ţiganilor în revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, în studiul de faţă ne vom referi la două aspecte: 1) legislaţia de emancipare; 2) punerea în practică a acestei legislaţii, insistând asupra activităţii Comisiei de eliberare a robilor. Legislaţia de bază privitoare la ţigani înseamnă de fapt punctul 14 al programului revoluţionar, cuprins în Proclamaţia de la Izlaz6, care instituie dezrobirea ţiganilor prin despăgubire. Din întreaga discuţie care a avut loc în anii ’40 în legătură cu dezrobirea ţiganilor, revoluţia a ales ideea, predominantă în epocă, nu doar a eliberării ţiganilor şi transformării lor în oameni liberi, ci şi a despăgubirii foştilor proprietari („cei ce au suferit până acum ruşinea păcatului de a avea robi sunt iertaţi de popolul român, iar patria, ca o mumă bună, din vistieria sa va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creştinească”). Precizarea cuprinsă în Proclamaţie: „Poporul român leapădă de la sine neomenia şi ruşinea de a ţine robi şi declară libertatea ţiganilor celor particulari”, demonstrează clar evoluţia produsă în mentalitatea societăţii româneşti, în mai puţin de o generaţie, de la introducerea Regulamentului organic în 1831 până la revoluţia de la 1848, adică de la acceptarea robiei ca un dat natural la identificarea ei cu barbaria. După ce, la 14 iunie 1848, guvernul provizoriu a preluat puterea, la 26 iunie 1848 a fost dată Proclamaţiunea nr. 1187, privitoare la eliberarea ţiganilor. Proclamaţiunea
4 Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova, Cernăuţi, 1848, punctul IV: „a se desfiinţa robia de pe pământul românesc cu despăgubirea numai a celora ce ar cere-o”; Cornelia Bodea, 1848 la români, vol. I, Bucureşti, 1982, p. 661; Dan Berindei, Programul intern al revoluţiei române din 1848–1849, în vol. Revoluţia de la 1848 în Ţările Române. Culegere de studii, Bucureşti, 1974, p. 49. 5 „Buletinul oficial”, 13 februarie 1856, nr. 13, p. 49. 6 Cornelia Bodea, 1848 la români, vol. I, p. 536–537. 7 Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, vol. II, Bucureşti, 1902, doc. 578, p. 105–106.
3 Emanciparea ţiganilor 65 este mai mult decât un decret. Este un act cuprinzător, în sensul că ea concentrează toată problematica ţiganilor şi discuţiile în jurul acestei chestiuni în momentul respectiv. Are în vedere nu numai emanciparea, ci şi situaţia socială şi problemele juridice ce ar putea apărea la o transformare atât de bruscă a statutului acestor oameni. Astfel, Proclamaţiunea vorbeşte despre dezrobirea ţiganilor: „timpii de robie au trecut şi ţiganii astăzi sunt fraţii noştri”; „guvernul provizoriu, în puterea jurământului făcut pe Câmpul Libertăţii (Câmpul Filaret) îi declară liberi prin voinţa poporului român”. Cu toată această afirmaţie tranşantă, ţiganii nu au fost eliberaţi imediat. Pentru a evita haosul economic în ţară şi vagabondajul, s-a stabilit că o perioadă, până la 10 iulie, ţiganii vor rămâne la foştii proprietari şi la vechile îndeletniciri („să urmeze toţi ţiganii a sluji tot pe la casele stăpânilor lor”). În cel mai scurt timp, proprietarii care nu renunţau la despăgubire aveau să primească bilete de despăgubire, iar ţiganii robi cărţi de slobozenie sau bileturi de desrobire. Un astfel de formular se voia a fi un fel de carte de identitate: erau precizate data emiterii, numele şi vârsta robului ţigan, numele fostului proprietar; în plus se făcea menţiunea că respectivul „se liberează potrivit principielor Constituţiei ţării, şi intră de acum înainte în clasa locuitorilor liberi ai Ţării Româneşti”8. Existenţa unei perioade intermediare între data apariţiei decretului şi cea a punerii în practică a prevederilor sale era necesară nu numai ţiganilor (pentru „a-şi căuta din vreme slujbă cu simbrie, ca să nu rămâie toţi de odată pe drumuri şi fără pâne”), ci şi proprietarilor lor („cerând şi dreptatea să nu rămâie şi stăpânii lor de odată fără slugi”), economia gospodăriilor boiereşti depinzând, în unele situaţii, de munca robilor. Pentru despăgubirea foştilor proprietari nu se fixează o sumă, aceasta urmând să fie stabilită şi plătită după deschiderea Adunării Obşteşti. Se face însă apel la „patriotismul şi dragostea pentru dreptate şi frăţie” a proprietarilor pentru a renunţa la despăgubire şi, după ce sunt amintiţi cei care îşi eliberaseră robii fără a pretinde vreo compensaţie, guvernul „invită pe toţi aceia ce mai au robi a urma şi ei această frumoasă şi creştinească pildă”9. Pentru cei ce nu vor renunţa la despăgubire („aceia ce-i va erta cugetul să ia bani pe suflet de om”), se cer acte doveditoare privind robii eliberaţi. Actul guvernului provizoriu menţionează şi desfiinţarea bătăii (era şi acesta un obiectiv în programul general al revoluţiei)10; se prevede chiar pierderea dreptului la despăgubire pentru cei ce-şi maltratează robii.
8 Ibidem, vol. III, doc. 1209, p. 112. 9 Campania de convingere a proprietarilor să renunţe la despăgubire începuse anterior publicării decretului de dezrobire; de exemplu, ziarul „Pruncul român”, 24 iunie 1848, nr. 5, după ce aducea tuturor la cunoştinţă eliberarea fără despăgubire a robilor lui Nicolae Rosetti din Câmpulung („a liberat pe toţi ţiganii dumisale, dăruind fiecăruia câte şapte sfanţihi”), adăuga: „Nădăjduim că cei mai mulţi, înţelegând că într-o ţară liberă este o pată ruşinoasă pentru oricare cetăţean a avea robi, nu vor aştepta despăgubirea făgăduită prin Constituţie, ci vor libera îndată pe robii lor, fără a pretinde ceva din partea statului pentru o faptă nobilă, pentru o jertfă, a cărei răsplată o vor găsi în conştiinţa lor, în iubirea lor de patrie”. Ziarul va publica şi ulterior numele celor ce îşi eliberau robii fără a cere despăgubire. 10 Desfiinţarea pedepsei cu bătaia şi a pedepsei cu moartea se decretaseră în 14 iunie 1848; „Monitorul român”, 1, 19 iunie 1848, nr. 1, p. 2. 66 Venera Achim 4
Găsim deci, sintetizate în Proclamaţiunea din 26 iunie 1848, toate ideile discutate în anii ’30–’40 ai secolului al XIX-lea în jurul chestiunii ţiganilor. În plus, Proclamaţiunea a creat o comisie, ce urma să se ocupe de aplicarea acestor hotărâri. Comisia pentru liberarea robilor (acesta era numele ei), era formată din trei membri: Cezar Bolliac, Petrache Poenaru şi Ioasaf Znagoveanu, egumenul mănăstirii Snagov. Nu sunt foarte clare condiţiile în care Petrache Poenaru a ajuns membru al comisiei11, ceilalţi doi erau însă cunoscuţi pentru activitatea lor aboliţionistă şi ei se vor implica în rezolvarea chestiunii ţigăneşti şi în anii care au urmat revoluţiei de la 1848. Activitatea propriu-zisă a comisiei urma să înceapă pe 28 iulie. Pe fondul desfăşurării revoluţiei, lucrurile s-au precipitat. În 8 iulie comisia a publicat primul său act12, anunţând începerea activităţii pentru 10 iulie. Din acest moment, comisia a fost cea care a coordonat întreaga acţiune de eliberare a ţiganilor: a elaborat procedura de desfăşurare a eliberării şi bugetul necesar, a dat dispoziţiile necesare pentru tipărirea formularelor, a fixat la două luni termenul de prezentare a actelor doveditoare pentru cei ce doreau să primească despăgubire pentru robii emancipaţi13, a primit aceste documente şi a eliberat adeverinţele corespunzătoare, a comunicat cu Departamentul Treburilor din Lăuntru, cu poliţia şi cu administraţiile judeţelor, a primit şi rezolvat plângeri şi reclamaţii. A fost o activitate remarcabilă, având în vedere personalul foarte redus şi condiţiile excepţionale în care s-a lucrat. Procedura stabilită de Comisie, deşi teoretic simplă, a fost aproape imposibil de pus în practică. Fiecare proprietar de robi şi fiecare rob urmau să se prezinte în faţa Comisiei, cu actele necesare, pentru obţinerea adeverinţelor de despăgubire sau a biletelor de dezrobire. Această exigenţă a îngreunat mult procesul. Şi chiar dacă, în unele cazuri, se permitea celor interesaţi să apeleze la împuterniciţi sau să se adreseze administraţiilor locale, acestea urmând să înainteze actele către cei în drept, s-au primit, atât la Comisie, cât şi la Departamentul Treburilor din Lăuntru, diferite plângeri din partea unor posesori de robi din judeţe mai depărtate de Bucureşti: distanţa, timpul pierdut şi banii necesari fac aproape imposibilă deplasarea în capitală. Sunt apoi văduvele şi bătrânii neputincioşi care au unul sau doi robi – nu pot veni sau, venind, cheltuiesc mai mult decât au de luat pentru despăgubire. Există şi proprietari care nu pot dovedi cu acte că au avut robi, fiindcă cei mai mulţi dintre aceştia le-au rămas în familie, de generaţii, şi aceşti proprietari nu văd altă rezolvare
11 Cornelia Bodea, Un precursor al României moderne – Petrache Poenaru, în „Memoriile Secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie”, s. IV, t. XXIV, 1999, p. 81–96. 12 Anul 1848 în Principatele Române, vol. II, doc. 763, p. 345. 13 „… dar fiindcă aşteptarea pentru înfăţişarea documentelor ce se cer nu se poate prelungi nemărginit […] pentru înfăţişarea documentelor spre a se slobozi foştilor posesori bileturi de despăgubire, se dă un termen de două luni din ziua acestei publicaţii ca oricine […] să-şi înfăţişeze la comisie documentele […]. Iar în urma acestui termen de două luni, care este îndestul şi pentru acele persoane ce se află peste graniţă, oricare din foştii posesori de ţigani nu se va fi arătat cu cerere de despăgubire, se va cunoaşte că se leapădă de asemenea cerere.”; Publicaţiunea no. 7 a Comisiunii pentru liberarea robilor; ibidem, doc. 848, p. 439.
5 Emanciparea ţiganilor 67 a situaţiei lor decât delegarea unui funcţionar, care să constate la faţa locului existenţa robilor. Soluţia propusă de minister, de a-şi obţine actele doveditoare în justiţie, presupunea de asemenea mult timp pierdut şi cheltuială14. După numai zece zile de funcţionare, Comisia pentru liberarea robilor se vedea obligată să-şi reorganizeze activitatea. Pentru că numărul celor ce se prezentau spre a-şi dobândi libertatea era foarte mare, se cerea ministrului de Interne N. Golescu, în 20 iulie 1848, să dea ordin ca biletele de dezrobire să fie eliberate şi de administraţiile şi sub-administraţiile din judeţe, adeverinţele de despăgubire urmând să fie completate ulterior de comisie. În acest fel capitala nu va fi atât de aglomerată şi, în plus, va putea fi respectat termenul de două luni stabilit pentru primirea cererilor de despăgubire şi la 7 septembrie întreaga acţiune va fi încheiată. Comisia se obliga să înzestreze administraţiile locale cu câte 2 000 de formulare şi registrele necesare, astfel încât acţiunea să se desfăşoare legal, să nu existe nicio diferenţă între activitatea acestora şi cea a comisiei. Însă la 28 iulie formularele încă nu fuseseră împărţite şi ministrul de Interne atenţiona comisia că „după o asemenea întârziere a pornirii hârtiilor pe la judeţe, termenul de 7 septembrie, hotărât pentru încheierea registrului, se socoteşte acum foarte scurt şi neîndestulător”. Comisia însă îşi schimbase atitudinea. Pentru că eliberase mai bine de 10 000 de bilete de dezrobire, socotea că poate face faţă restului de solicitări şi administraţiilor locale le rămânea sarcina de a întocmi doar listele de proprietari ce cer despăgubire, cu numărul robilor deţinuţi de aceştia, după indicaţiile primite. Se socotea că în acest fel erau rezolvate şi plângerile posesorilor de robi ce nu se puteau deplasa la Bucureşti – listele lor de robi ajungeau la comisie prin intermediul administraţiei judeţului. Ministerul Treburilor din Lăuntru insista ca autorităţile locale să fie implicate în eliberarea biletelor de dezrobire („venirea aici în Capitală a tuturor foştilor robi […] o socoteşte de o mare anevoinţă […] şi ameninţătoare de neorânduieli ce poate să producă sloboda preumblare prin ţară a unui atât de însemnător număr de oameni”), dar comisia şi-a menţinut hotărârea de a elibera singură aceste înscrisuri15. În timp, Comisia pentru liberarea robilor s-a confruntat şi cu alte greutăţi. Pe plan local s-au produs multe evenimente neprevăzute. Aceasta pentru că, în condiţiile desfăşurării revoluţiei, era aproape imposibil de coordonat şi controlat mişcarea câtorva zeci de mii de oameni, cei mai mulţi nemulţumiţi de ceea ce se întâmpla: robii de întârzierea punerii în aplicare a hotărârii guvernului provizoriu de emancipare a lor, proprietarii de însăşi acţiunea de dezrobire sau doar de nevoia actelor pentru obţinerea despăgubirii şi de amânarea plăţii după deschiderea Adunării Obşteşti, şi unii şi alţii de necesitatea prezentării în faţa Comisiei, la Bucureşti. Stabilirea unui termen de două luni pentru depunerea actelor de către posesorii de
14 Pentru câteva cazuri particulare, ibidem, vol. III, doc. 1333, p. 261, doc. 1421, p. 361, doc. 1429, p. 379, doc. 1530, p. 528, doc. 1563, p. 569–570. 15 Corespondenţa pe această temă între Comisia pentru liberarea robilor şi Ministerul Treburilor din Lăuntru, ibidem, vol. II, doc. 1007, p. 634–635, vol. III, doc. 1125, p. 2–3, doc. 1167, p. 61. 68 Venera Achim 6 robi şi condiţia obţinerii înscrisurilor doveditoare nu au scăzut tensiunea socială. S-au produs numeroase tulburări şi s-au declanşat conflicte deschise între proprietari şi robi. Rapoartele poliţiei şi presa vremii cuprind numeroase cazuri de abuzuri. Unii dintre proprietari îşi acuză, pe nedrept, foştii robi de furturi din avutul lor, de stricăciuni, îi izgonesc şi pun stăpânire pe bunurile lor, îi urmăresc şi îi pedepsesc aspru sau, dimpotrivă, le distrug cărţile de slobozenie şi nu le dau voie să plece. Este, credem, semnificativ şi neobişnuit faptul că însuşi şeful poliţiei din Bucureşti, Mărgărit Moşoiu, îi cerea ministrului de Interne să aprobe măsuri severe împotriva proprietarilor care îşi şicanau foştii robi16. Au existat grupuri de ţigani pe care foştii stăpâni doreau să-i păstreze „în lucrare cu plată”. A fost acesta cazul ţiganilor lui Nicolae Băleanu, din Dâmboviţa, lucrători la fabrica de postav. Proprietarul a încercat să profite de interdicţia de strămutare şi vagabondaj, dar foştii robi au refuzat hotărât să mai rămână, sub pretext „ca să mai răsufle din maltrataţia ce au avut în robia lor”17. Comisia „s-a văzut năpădită de o mulţime de ţigani, atât din capitală cât şi de prin judeţe”. Mişcarea ţiganilor ameninţa să se generalizeze, antrenând acum în violenţe de tot felul nu numai pe robii particularilor, ci şi pe ţiganii foşti ai statului şi mănăstireşti, dezrobiţi în 1843 şi 1847. Unii nu mai ajung în Bucureşti, ci „reinventează” nomadismul, pe care se părea că administraţia îl rezolvase în anii ’30–’40. Este aceasta reluarea libertăţii de mişcare, atât de prezentă la populaţia ţigănească, ce apare în actele vremii ca vagabondaj. S-a făcut apel la poliţia din Bucureşti şi la administraţiile locale pentru a-i obliga pe ţigani să rămână pe loc, „nestrămutaţi de pe la oraşele sau satele unde acum ei se află aşezaţi” şi să se ocupe mai departe cu meseriile lor. Aceeaşi situaţie era în toate judeţele ţării. Cele mai grave tulburări s-au produs în judeţele Vâlcea, Dolj, Vlaşca, Mehedinţi, Dâmboviţa. În faţa acestor provocări, poliţia şi administraţia s-au dovedit neputincioase18. Pentru a da un exemplu: în 18 iulie comisarul de Dolj informa guvernul provizoriu că „tot oraşul Craiova este turburat”; iar administratorul aceluiaşi judeţ cerea ajutorul Ministerului Treburilor din Lăuntru al ţării: ce poate el să facă pentru a-i opri pe ţiganii, acum liberi, să vagabondeze? Răspunsul ministerului, prin naivitatea lui,
16 Rapoartele nr. 7225 şi 7226 ale şefului Poliţiei Capitalei către Ministerul Treburilor din Lăuntru al Ţării Româneşti, ibidem, vol. II, doc. 1088, p. 727, doc. 1089, p. 728. 17 Raportul no 4685 al Administraţiunii de Dâmboviţa către Ministerul Treburilor din Lăuntru, ibidem, vol. III, doc. 1191, p. 89. 18 Menţionăm doar una dintre circularele de atenţionare ale Ministerului Treburilor din Lăuntru către administraţiile judeţelor: „… această clasă de oameni [ţiganii] s-au pus într-o obştească mişcare cu nădejde nu numai cei liberaţi ai particularilor, dar chiar dajnicii statului şi cei ce au fost ai mănăstirilor că, dobândindu-şi voie de strămutare, vor ajunge iarăşi la cea dintâi a lor neregulată vieţuire, preumblându-se din loc în loc, fără să li se ştie adevărata lor locuinţă.”; ibidem, doc. 1218, p. 142–143. Rapoartele venite din judeţe sunt alarmante şi dovedesc neputinţa autorităţilor; ibidem, vol. II, doc. 966, p. 578–580, doc. 976, p. 590–591, doc. 1006, p. 633–634, vol. III, doc. 1168, p. 62, doc. 1191, p. 89, doc. 1304, p. 234–235 ş.a.
7 Emanciparea ţiganilor 69 dovedea aceeaşi neputinţă: „să se îndemne a intra la stăpâni sau a se apuca de alte îndeletniciri, după osebitele meserii ce vor fi având”. În judeţul Dolj rezistenţa proprietarilor la dezrobire a fost atât de hotărâtă, încât la mijlocul lunii august cei mai mulţi dintre ţigani încă nu erau liberi. Rapoartele administraţiei judeţene vorbesc despre emancipaţii ce „îşi pretindeau libertatea ce de atâtea ori li s-a făgăduit”, despre „posesorii lor, stăpâniţi de mârşavul egoism”, care „se împotriviau cu toată tăria” şi despre „ţipetele emancipaţilor, care erau băgaţi din nou în fiare şi suferiau bătăi; chiar şi în poliţie s-au găsit emancipaţi osândiţi pentru că nu voiau a reprimi jugul de cari scăpaseră odată”19. Administraţia judeţului Dolj a cerut Departamentului din Lăuntru „a face grabnică punere la cale” pentru înfiinţarea şi în Craiova a unei comisii pentru dezrobirea ţiganilor. Ea era necesară pentru oprirea a „nenumărate neorânduieli vătămătoare liniştei publice, atât din partea emancipaţilor, care doriau a se bucura de dreptul libertăţii, cât şi din partea posesorilor lor, care se împotriviau a-i lăsa liberi şi a le da tot de odată şi lucrurile ce au fost ale acelora”20. Înaintată Comisiei de eliberare din Bucureşti, cererea a fost respinsă. În răspuns se arăta că fuseseră deja eliberate în jur de 20 000 de bilete de dezrobire, numărul solicitanţilor ţigani era deci în scădere şi înfiinţarea a încă unei comisii nu ar fi făcut decât să creeze confuzie şi dezordine: „acum numărul bileturilor slobozite se află înaintat până la două-zeci de mii, şi fiind-că se socoteşte că aceia care au a mai primi bileturi poate să fie şi plecaţi de pe afară ca să vie în Capitală, Comisia socoteşte că s-ar pricinui acestora o mai mare trepădare dacă s-ar îndatora a se întoarce de aici, ca să stăruească pe la oraşele de prin judeţe, spre a-şi lua de acolo bileturile lor”. Referitor la listele de despăgubire a foştilor proprietari, acestea se întocmeau mai departe şi la administraţiile locale21. Administraţia din Dolj, susţinută de Departamentul Treburilor din Lăuntru, a revenit în câteva rânduri cu cererea de a se înfiinţa o comisie de eliberare a ţiganilor la Craiova, propunând chiar ca aceasta să rezolve toate cazurile din cele cinci judeţe de dincolo de Olt22. În 31 august 1848, prin decret al Locotenenţei domneşti, se înfiinţează „comisia deosebită pentru liberarea ţiganilor” din „România-mică” cu sediul la Craiova, cu aceleaşi atribuţii ca şi comisia centrală, membrii săi fiind numiţi, prin acelaşi decret, Dimitrie Filişanu, Cnezul şi Grigorie Bengescu. De îndeplinirea prevederilor decretului şi instruirea membrilor comisiei era direct răspunzător ministrul de Interne23.
19 Adresa no 4382 a Administraţiunii de Dolj către Ministerul Treburilor din Lăuntru, ibidem, vol. III, doc. 1504, p. 481. 20 Raportul no 4185 al Administraţiunii de Dolj către Ministerul Treburilor din Lăuntru, ibidem, doc. 1374, p. 307–308. 21 Adresa no 20 a Comisiei pentru liberarea robilor către Ministerul Treburilor din Lăuntru, ibidem, doc. 1390, p. 330. 22 Ibidem, doc. 1594, p. 605–606, doc. 1657, p. 698. 23 Decretul no 501 al Locotenenţei Domneşti a Ţării Româneşti, ibidem, vol. IV, 1903, doc. 1715, p. 2. 70 Venera Achim 8
Pe lângă toate aceste dezordini pricinuite de aplicarea Proclamaţiunii nr. 118 din 26 iunie 1848 a guvernului provizoriu, au existat şi episoade „luminoase” în acţiunea de normalizare a societăţii româneşti. Campania menită să explice pe înţelesul tuturor noua Constituţie a ţării s-a desfăşurat cu succes. Este vorba de articole de presă, broşuri şi chiar de completarea unor chestionare. Prevederea privind dezrobirea ţiganilor prin despăgubire era prezentă în toate aceste materiale. Prezentată mai simplu („Robi să nu mai fie pe pământul ţării; cei ce au mai rămas pe la boieri să se cumpere de Vistierie şi să rămâie slobozi”) sau mai complex24, întrunise aprobarea majorităţii populaţiei. Pentru a vedea care a fost reacţia populaţiei, redăm cuvintele unui sătean la auzul explicaţiei: „asta îmi place, căci ajunsese treaba de vindea un ţigan mai ieftin decât un cal de saca boieresc!”25 Au existat şi boieri, e adevărat, puţini la număr, care şi-au eliberat imediat robii, fără să pretindă despăgubiri din partea statului. Şi mai puţini au fost cei care au dat foştilor robi o mică sumă de bani. Cei mai mulţi, am văzut, au tergiversat aplicarea legii până când nu au mai fost obligaţi să o respecte. Înfrângerea revoluţiei, în septembrie 1848, şi instaurarea căimăcămiei lui Constantin Cantacuzino a însemnat însă readucerea ţiganilor dezrobiţi în vară la condiţia pe care o avuseseră înainte de evenimente. Decretul nr. 184 din 28 septembrie 184826, semnat de Fuad Efendi şi C. Cantacuzino, prevedea că: „toate acturile slobozite în vremea revoluţiei, în privinţa ţiganilor particularilor, rămân desfiinţate şi că bileturile slobozite fiecăruia din acei ţigani, de la 11 iunie din urmă până la 13 septembrie curgător, să se iea înapoi şi să se desfiinţeze […], că condiţia ţiganilor particularilor trebuie să rămâie în starea ce au fost mai înaintea evenimentelor de la 11 iunie”. Erau exceptate numai cazurile de dezrobire înfăptuite de bunăvoie de proprietarii de robi. Se menţiona că rămân valabile măsurile din 1832, 1843 şi 1847 referitoare la „treptata liberare a acestei clase de oameni”, ele trebuind „să-şi aibă iarăşi a lor putere şi să fie puse în lucrare întru toate întocmai”, şi faptul că proprietarii sunt obligaţi „să trateze pe ţigani după legile iubirii de oameni şi asemănat cu dispoziţiile Regulamentului organic”. Decretul din 28 septembrie a fost urmat de circulare ale Departamentului din Lăuntru către poliţia din Bucureşti şi cârmuirile din judeţe. Li se cerea acestora să ia măsuri ca toţi ţiganii strămutaţi să se întoarcă „la locul şi datoria lor”, să fie recuperate şi trimise departamentului biletele de dezrobire. În cazul ţiganilor ce nu se vor supune, urmau să fie luate măsurile poliţieneşti adecvate27.
24 Constituţia explicată de C. Brezoianu, ibidem, vol. II, doc. 838, p. 431; Constituţia explicată într-o şcoală de sat, în „Popolul suveran”, 12 iulie – 11 septembrie 1848, nr. 12–26; Ioan Paşu, O scurtă cuvântare spre desluşirea tinerei Constituţii a României în înţelesul popular ţesută, Bucureşti, 1848. 25 Anul 1848 în Principatele Române, vol. II, doc. 1114, p. 768. 26 Ibidem, vol. IV, doc. 2116, p. 572. 27 Circulara no 594–611 a Departamentului Trebilor din Lăuntru către Poliţia din Bucureşti şi către cârmuirile din judeţe, ibidem, doc. 2182, p. 697.
9 Emanciparea ţiganilor 71
Din ceea ce am prezentat credem că rezultă locul important pe care emanciparea ţiganilor l-a ocupat pe agenda revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească. Emanciparea definitivă a ultimei categorii de robi se va face, mai târziu, în 1855 şi 1856 în Moldova şi Ţara Românească, în cu totul alte circumstanţe politice, tot prin despăgubire, cu o procedură puţin diferită de cea de la 1848, dar cu o logistică incomparabil mai bună şi cu un mecanism de despăgubire foarte practic şi modern: obligaţiunile pe care statul le emite acum, pentru prima oară în istoria noastră financiară, pentru despăgubirea foştilor proprietari de robi28. Ceea ce este relevant pentru succesul mişcării aboliţioniste la noi este faptul că acum nu mai există rezistenţă la emancipare. Între 1848 şi 1856 nu numai opinia publică, ci şi proprietarii de robi au ajuns să vadă altfel această chestiune.
THE EMANCIPATION OF THE GYPSIES AND THE LEGISLATIVE PROGRAM OF THE PROVISORY GOVERNMENT OF 1848
Abstract
The abolishment of slavery was one of the core ideas of the 1948 revolutionaries. From the beginning of the fifth decade of the nineteenth century, when they entered the public stage, and until the Revolution of 1848, the intellectuals and the ideologists of the time, as well as the liberal and conservative Romanian political élite never stopped addressing the question of the large social category made up by the (Gypsy) slaves. The slaves owned by the State and by monasteries were freed through legislative measures adopted in Wallachia in 1843 and 1847, and in Moldavia in 1844. The emancipation of the slaves held by private owners counted among the major goals of the Revolution of 1848. The abolishment of slavery remained a desideratum in Moldavia, whereas in Wallachia it was put into practice as one of the major objectives of the Revolution, together with the emancipation of serfs. The present paper addresses the legislation for the emancipation of (Gypsy) slaves and its application, with a special focus devoted to the activity of the Commission for the emancipation of slaves. Basically, the legislation concerning the Gypsies includes paragraph 14 of the revolutionary program outlined in the Proclamation of Izlaz and proclaiming the emancipation of the Gypsies through compensation paid to the owners, and Proclamation no. 118 of 26 June 1848 of the Provisory Government, which fathers all the ideas related to the Gypsy question under debate in the third and fourth decades of the nineteenth century. The entire
28 Venera Achim, Primele obligaţiuni româneşti şi legile de dezrobire din 10/22 decembrie 1855 şi 8/20 februarie 1856, în vol. Curente ideologice şi instituţiile statului modern – secolele XVIII–XX. Modelul european şi spaţiul românesc, coord. Daniela Buşă, Ileana Căzan, Bucureşti, 2007, p. 263–277. 72 Venera Achim 10 effort for emancipation was coordinated by the Commission for the emancipation of the Gypsy slaves created on 26 June. The Commission developed the strategy and established the necessary budget, supervised the issuing of all the required forms, established a two-month deadline for documents and compensation requests to be filed, received these documents and issued the corresponding certificates, communicated with the Department of Internal Affairs, the police force and the county administrations, received and solved complaints, etc. The Commission had a strenuous and remarkable activity, especially taking into account the reduced staff and the exceptional circumstances of the moment. After the suppression of the Revolution and the establishment of kaymakam Constantin Cantacuzino, the Gypsies who had been made free during the summer returned to their former condition (28 September 1848). The effective emancipation of this last category of slaves would occur in Moldavia in 1855 and in Wallachia in 1856, under completely different political circumstances.
ROBIA ÎN PRAVILELE ROMÂNEŞTI ALE SECOLULUI AL XVII-LEA. ÎNDREPTAREA LEGII (1652)∗
FLORINA MANUELA CONSTANTIN
Totalitatea principiilor, regulilor care ordonează structura şi funcţionarea instituţiei robiei, încă de la începuturile existenţei sale1, are la bază dreptul obişnuielnic, sistem juridic pe care se sprijină de fapt vechiul drept al Ţării Româneşti până la mijlocul secolului al XVII-lea, când este supus presiunii apariţiei dreptului pozitiv, odată cu tipărirea la Târgovişte a Îndreptării Legii (1652). Aşadar, analiza conţinutului juridic al robiei şi consecinţele acestuia asupra statutului personal al individului în ierarhia social-juridică a vremii trebuie să pornească de la cele două surse principale ale vechiului drept românesc, cutuma şi legea, fără a neglija dreptul domnesc scris, deosebit de obicei şi de pravilă, dar în strânsă interdependenţă cu cele două, ca generator de reguli noi şi cu rol de sancţiune şi de cenzură a celor deja existente2. Privind robia din perspectiva pravilei, vom încerca să realizăm o prezentare analitică a normelor Îndreptării Legii referitoare la această instituţie, corelându-le apoi cu ceea ce ne dezvăluie documentele interne despre practica secolului al XVII-lea. Ştiut fiind că Îndreptarea Legii este o expresie a dreptului romano- bizantin receptat, este de urmărit în ce măsură felul în care aceasta normează instituţia îşi găseşte echivalentul în practica robiei din Ţara Românească.
∗ Lucrare realizată în cadrul proiectului de cercetare Problema ţiganilor în România în secolul al XIX-lea. Instituţia robiei, mişcarea aboliţionistă şi emanciparea ţiganilor (director dr. Viorel Achim), proiect finanţat de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior, contract nr. 183/2007. 1 Anterior celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIV-lea, de când datează cel mai vechi document care-i menţionează pe ţigani cu un astfel de statut. Este vorba de actul emis de domnul Ţării Româneşti, Dan I, la 3 octombrie 1385, prin care sunt întărite mănăstirii Tismana posesiunile care aparţinuseră anterior mănăstirii Vodiţa, provenite din daniile lui Vladislav Vlaicu, între ele numărându-se şi 40 de sălaşe de ţigani; Documenta Romaniae Historica (în continuare: DRH), B Ţara Românească, vol. I 1247–1500, ed. P.P. Panaitescu, Damaschin Mioc, Bucureşti, 1966, p. 19–22. 2 V. Al. Georgescu, Momente principale ale dezvoltării dreptului românesc de la începuturi până la constituirea statului naţional român, în „Revista de istorie”, t. 29, 1976, nr. 11, p. 1795; Idem, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1980, p. 121–124; în legătură cu specificul şi rolul dreptului domnesc, v. şi Istoria dreptului românesc, partea I, vol. I, coord. Dumitru Firoiu, Liviu P. Marcu, Bucureşti, 1980, p. 228–229.
„Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 73–99
74 Florina Manuela Constantin 2
I. LOCUL PRAVILEI ÎN CADRUL VECHIULUI DREPT ROMÂNESC
Vechiul drept în general, deci şi cel românesc, este „un drept pluralist”, o multiplicitate de sisteme de drept, „istoriceşte” şi tehnic diferite: dreptul cutumiar, creat ca rezultat al unor practici repetate, dreptul nou domnesc (ius novum), exprimat prin diferite acte domneşti, precum hrisoavele, poruncile, cărţile, legăturile, aşezămintele, şi dreptul receptat (ius receptum), legea, cu varianta sa laică, legile împărăteşti sau pravila bizantină şi legea lui Dumnezeu sau dreptul nomocanonic al Bisericii, aliată cu Statul3. Apariţia dreptului pozitiv nu a însemnat nici pe departe renunţarea la dreptul consuetudinar, care şi-a menţinut întâietatea, toate aceste sisteme convieţuind pentru a alcătui doar împreună „dreptul ţării”. În acelaşi timp, vechiul drept al Ţării Româneşti poate fi diferenţiat, după criterii de stare socială, în alte câteva sisteme de drept particular, printre care şi „dreptul robilor”, ce se individualizează ca distinct de acela al oamenilor liberi (boieri, orăşeni, ţărani liberi) şi chiar de cel al ţăranilor dependenţi, de care îl apropie dependenţa personală4. O permanentă problemă ridicată de cuprinsul pravilelor româneşti de inspiraţie bizantină a fost aceea a gradului de aderenţă al acestora la realităţile locale, a raportului între dreptul receptat şi cutumă5. Aşa cum am precizat, pravila este un element al pluralismului juridic, nu se doreşte instalarea ei în locul dreptului românesc. Se aplică alături de obiceiul locului, uneori fiind identică acestuia, sau se aplică în cazurile în care nu există cutumă locală. În fapt, înlocuirea cutumei locale prin pravilă este excepţională, dar pot fi preferate soluţiile acesteia în faţa obiceiului6 sau a dreptului domnesc pentru interese particulare superioare7. Îndreptarea Legii însăşi recunoaşte importanţa obiceiului local în lipsa unei norme scrise şi, câteodată, întâietatea acestuia în faţa legii8. Cât priveşte utilizarea pravilei de la Târgovişte, există dovezi de pronunţare a sentinţei, într-o serie de cazuri, pe temeiul dispoziţiilor sale, dispoziţii care servesc actului de judecată până în secolul al XIX-lea9,
3 V. Al. Georgescu, Momente principale, p. 1795; Idem, La place de la coutume dans le droit des états féodaux roumains de Valachie et de Moldavie jusqu’au milieu du XVIIe siècle, în „Revue Roumaine d’Histoire”, t. VI, 1967, nr. 4, p. 583. 4 Ibidem. 5 V. opinia lui V. Al. Georgescu în problema receptării dreptului romano-bizantin, ibidem, p. 1801–1803; o părere asemănătoare are Liviu P. Marcu, care consideră că preluarea unor norme din legiuirile bizantine nu s-a făcut mecanic, ci printr-o prelucrare şi armonizare cu realităţile româneşti (Istoria dreptului românesc, partea I, vol. I, p. 212). 6 V. mai jos, ca exemplu în acest sens, hotărârea domnească în cazul Maricăi din Albeşti, speţă juridică în care sunt implicaţi şi robii ţigani. 7 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti, p. 121. 8 V. mai jos discuţia asupra acestei probleme. 9 Gheorghe Cronţ, Dreptul bizantin în ţările române. Îndreptarea Legii din 1652, în „Studii. Revistă de istorie”, an XIII, 1960, p. 76–79; Îndreptarea Legii 1652, ed. Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962, Introducere, p. 22–23; Emanuela Popescu-Mihuţ, Remarques sur la place des textes de droit criminel byzantin dans la pratique judiciaire roumaine du XVIIIe siècle, în „Etudes byzantines et post-byzantines”, II, 1991, p. 186–187.
3 Robia în pravilele româneşti 75 la introducerea Codului Civil (1865), cu deosebire pentru pricinile judecate de către Biserică10. Îndreptarea Legii (1652), primul cod de legi al Ţării Româneşti, cunoscut şi ca Pravila cea Mare, este un nomocanon de inspiraţie bizantină. Traducerea din greceşte a izvoarelor directe este realizată de către monahul Daniil Panoneanul şi completată cu o adaptare a dispoziţiilor codului moldovenesc tipărit la Iaşi în 1646, sub numele Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti. Preponderent laică, legiuirea din Moldova conţine Legea agrară bizantină (Novmoi Gewrgikoi)v şi o elaborare de cod neogrecesc, făcută în Italia, după lucrarea de drept penal a juristului Prosper Farinaccius, întemeiată pe dreptul romano-bizantin (Praxis et teorica criminalis). Ca izvoare directe sunt identificate: Nomocanonul scris de Manuil Malaxos pe la 1561–1563, care modernizează şi extinde Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares11, Sintagma însăşi, folosită în Predoslovia mitropolitului Ştefan, Comentariul lui Alexie Aristen, cuprinzând mai ales materie canonică şi Răspunsurile lui Anastasie12, care tratează probleme exegetice, dogmatice şi morale, extrase din opera fostului patriarh al Antiohiei din secolul VI13. Pravila este structurată în două părţi, prima, Îndreptarea Legii propriu-zisă, fiind preponderent laică, cu numeroase texte penale, dar având inserate printre acestea şi reguli de drept canonic, aşa cum se prefigurează chiar din titlu, Îndreptarea Legii cu Dumnezeu, carea are toată judecata arhierească şi împărătească de toate vinile preoţeşti şi mireneşti. Conţine 314 glave preluate din Nomocanonul lui Malaxos şi 103 din Cartea românească de învăţătură, intercalate sistematic, meritul organizării textului revenindu-i lui Daniil Panoneanul, care a alăturat glavele pravilei moldovene celor canonice, conexe prin conţinutul lor. Partea a doua, Nomocanon cu Dumnezeu, cu un pronunţat caracter bisericesc, include rezumatele canoanelor apostolice, patristice, ale sinoadelor ecumenice şi locale, însoţite de comentariile lui Aristen, precum şi învăţăturile sfântului patriarh Anastasie14.
10 Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, „Ordinea domestică” şi „ordinea publică” între Stat şi Biserică (1710–1834), în Violeta Barbu, Gheorghe Lazăr, Andreea Iancu, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Florina-Manuela Constantin, De la comunitate la societate. Studii de istoria familiei din Ţara Românească sub Vechiul Regim, Bucureşti, 2007, p. 175. 11 Sintagma alfabetică a tuturor lucrurilor care se cuprind în sfintele şi dumnezeeştile canoane este cea mai veche lucrare canonico-juridică folosită în ţările române, în traducere slavonă, şi, în acelaşi timp, cel mai răspândit nomocanon până în secolul al XVIII-lea (V. Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti, p. 106); Îndreptarea Legii 1652, Introducere, p. 17. 12 De fapt, Anastasie Sinaitul. Violeta Barbu, Asupra izvoarelor Îndreptării Legii (Târgovişte, 1652) (I), în „Studii şi cercetări lingvistice”, XLI, 1990, nr. 2, p. 135–144. 13 Îndreptarea Legii 1652, Introducere, p. 16–19; Gheorghe Cronţ, Dreptul bizantin în ţările române, p. 69–72. 14 Îndreptarea Legii 1652, p. 12–13, 19–21; Gheorghe Cronţ, Dreptul bizantin în ţările române, p. 70–71; V. Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti, p. 119.
76 Florina Manuela Constantin 4
II. ROBIA. NORMELE DE DREPT CIVIL
Vocabularul Îndreptării Legii vehiculează trei accepţiuni ale substantivului rob (roabă): (1) persoană credincioasă, devotată lui Dumnezeu, (2) persoană luată în captivitate şi (3) persoană aparţinând unei anumite categorii sociale, însă am selectat ca utile pentru analiza noastră doar contextele care ilustrează ultima valoare semantică. Robia ca instituţie, ca stare socială, nu este definită în vreun fel şi nici nu face obiectul unui capitol aparte în codul de legi din 165215. Conţinutul ei poate fi recompus punând cap la cap normele referitoare la cei care o împărtăşesc. Acestea se pot regăsi pe tot parcursul pravilei şi fixează obligaţiile şi drepturile de natură civilă ale robilor, dar şi pe acelea care ţin de domeniul penal. Până la elaborarea legiuirilor şi proiectelor legislative din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aceste prescripţii ale Îndreptării Legii alcătuiesc ceea ce s-ar putea numi „dreptul scris al robilor” din Ţara Românească. Terminologia Îndreptării Legii privitoare la robi, stare socială căreia, în Ţara Românească, îi aparţineau ţiganii, nu este în concordanţă cu uzanţele lexicale locale, ilustrate de izvoarele diplomatice ale vremii, dar şi de codurile de legi ulterioare16. În locul termenilor consacraţi de actele vremii, ţigan, ţigancă, implicând un dublu sens, etnic şi social, se observă utilizarea de către pravilă a cuvântului cu accepţiune socială, rob, roabă, care, în aceleaşi acte, este folosit doar întâmplător. Excepţie face zaceala 22 din cadrul glavei „Pentru furii fără arme”, prin referirea la situaţia în care „… ţiganul sau ţiganca lui, de va fura …”17, aici abaterea de la regulă datorându-se faptului că textul paragrafului vizează întreaga comunitate etnică, nu doar pe ţiganii cu statut de robi. Prin comparaţie, în documentele interne medievale şi premoderne termenul rob se întrebuinţează în majoritatea cazurilor ca sinonim cu „prizonier”, „captiv” sau cu conotaţie religioasă, de „credincios”, „supus al lui Dumnezeu”18, fiind extrem de rar întâlnit pentru a desemna condiţia social-juridică împărtăşită de ţigani19.
15 Aşa cum se întâmplă, spre exemplu, în Pravilniceasca Condică 1780 şi Legiuirea Caragea 1818; v. nota următoare. 16 Pravilniceasca Condică foloseşte în mod consecvent termenul ţigan, cu rol social, iar capitolul care reglementează instituţia robiei este intitulat Pentru ţigani. Pravilniceasca Condică 1780, ed. Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1957, p. 144–148. Legiuirea Caragea apelează la noţiunea rob doar pentru a stabili identitatea acestei categorii în cadrul societăţii, în opoziţie cu om liber sau slobozit, apoi optează pentru utilizarea cuvântului ţigan, ca parte componentă a respectivei categorii sociale: „Robi sânt câţi sânt dobândă altuia; acest fel sânt ţiganii în Ţara Românească”. Legiuirea Caragea, ed. Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1955, p. 10, cap. 7, Pentru robi şi ţigani, în varianta grecească, mai corectă, Pentru robi sau ţigani, paragraful 1. 17 Îndreptarea Legii 1652, glava 346, zaceala 22, p. 319. 18 Accepţiuni care, de altfel, se regăsesc şi în Îndreptarea Legii, alături de cea socială; v. pentru aceasta discuţia de mai sus. 19 Florina Manuela Constantin, Legături de sânge şi legături sociale: structuri de rudenie la robii ţigani din Ţara Românească (1601–1650), în Violeta Barbu, Gheorghe Lazăr, Andreea Iancu, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Florina-Manuela Constantin, De la comunitate la societate, p. 110–111.
5 Robia în pravilele româneşti 77
Rămânând în domeniul terminologic, la nivelul formal, al construcţiei lexicale a unei fraze cu rol normativ, se poate observa în cadrul aceluiaşi paragraf folosirea frecventă a cuvântului stăpân alături de cuvântul rob. Perechea antonimică nu este deloc întâmplătoare şi, prin urmare, devine absolut indispensabilă pentru înţelegerea textului. Ea marchează mecanismul social prin care acţiunile robului sunt raportate la persoana stăpânului şi la familia acestuia. Uneori perechea stăpân-rob face parte dintr-o enumerare care mai conţine astfel de alăturări de persoane aflate într-o relaţie de subordonare, dictată, de data aceasta, nu de ierarhia socială, ci de cea familială sau profesională: „Feciorul nu va putea să se pue împotriva tătâne-său, nice a frăţine-său celui mai mare, nice a dascălu-său, nice muiarea a bărbatului său, nice călugăr a egumenului său, nice robul sau năemitul
20 Îndreptarea Legii 1652, glava 246, zaceala 14, p. 246. 21 Istoria dreptului românesc, partea I, vol. I, p. 221, 475. 22 În Îndreptarea Legii, cuvântul slobod nu este învestit cu sensul generic de om liber, ci cu acela restrâns, de om liber provenit dintr-un fost rob; relevantă pentru aceasta este folosirea lui în cadrul glavei 127 din Canoanele Sfinţilor Părinţi de la Carthaghen; Îndreptarea Legii 1652, p. 484–485. 23 Ibidem, glava 243, zaceala 3, p. 235. 24 Ibidem, Canoanele Sfinţilor Părinţi de la Carthaghen, glava 127, p. 484. 25 Ibidem, glava 247, zaceala 21, p. 249.
78 Florina Manuela Constantin 6 tătâne-său … nice robul … a stăpânului său. Drept aceaia, când va bate tatăl pre fecior sau fratele cel mai mare sau dascălul pre ucenic sau bărbatul pre muiare sau egumenul pre călugăr sau stăpânul pre rob sau pre năemit, cându-i vor bate cu măsură şi pre vină, atunce se cade să se pleace”26). Obedienţa este elementul esenţial pe temeiul căruia se construieşte o relaţie de dependenţă personală, aşa cum este cea dintre rob şi stăpân, deoarece prin suprimarea dreptului de manifestare a voinţei personale este anulată individualitatea celui supus, care se transformă într-un executant necondiţionat, o „proprietate” a stăpânului. Pravila tratează şi cazul în care obedienţa, admisă ca resort al relaţiilor din societate, poate avea drept finalitate comiterea unui delict. Delictul este minimalizat, fiind rezultatul unei datorii îndeplinite, şi tratat ca un act fără premeditare27 în care ascultarea funcţionează ca circumstanţă atenuantă28, uşurând sau scutind de pedeapsă pe făptaş: „Feciorul carele va face vreo greşală pre învăţătura tătâne-său sau a mâne-sa, sau muiarea pre învăţătura bărbatului ei, sau robul pre învăţătura stăpânu-său, aceia nu se vor certa nicecum de va fi greşala micşoară, iară de va fi greşala mare, atunce să vor certa, însă nu deplin cum scrie pravila, ce după voia judecătoriului”29. Autoritatea se extinde şi asupra vieţii personale a robului, deoarece stăpânul primeşte dreptul de a aproba încheierea căsătoriei şi chiar relaţiile intime ale acestuia: „Roaba sau slujnica carea se va da ea adinseaş bărbatului, curveaşte, poate-se împreuna cu ştirea stăpânu-său, iar cealea ce să fac fără de ştirea oblăduitorilor lor nu-s adevărate”30. Canoanele Sfântului Vasile cel Mare se preocupă să fixeze drepturile stăpânilor în raport cu robii lor ce s-ar găsi implicaţi în relaţii extraconjugale, dar şi în relaţii conforme rânduielilor creştineşti. Pentru ipotetica situaţie în care roaba ar fi siluită de stăpân, aceasta este absolvită de vină, dar nu se oferă nicio interpretare pentru fapta stăpânului: „Roaba sau slujnica, carea o apucă stăpânu-său cu dă sila, ea n-are vină, nice se canoneaşte”31. În schimb, este socotită ca infracţiune (vină) căsătoria fără încuviinţarea stăpânului: „Feciorul şi robul, de să va însura fără ştirea stăpână-său, nu e să nu fie fără de vină”32. Formarea unui cuplu de robi, deşi binecuvântată religios prin nuntă, mai are nevoie, pentru a fi recunoscută, de încă o binecuvântare, cea laică, primită de la stăpân. Cu aceeaşi condiţie, pravila îngăduie şi pentru robi cea de-a doua cununie, adăugându-se canonul corespunzător tuturor celor ce se însoară de doa ori: „Roaba, slujnica
26 Ibidem, glava 246, zaceala 14, p. 246. 27 „Cela ce va face greşală cu învăţătura mai marelui său, aceia nu se chiamă să fie făcut greşală cu înşelăciune”; ibidem, glava 351, zaceala 3, p. 331. 28 „A opta vină, pentru carea se îndeamnă judecătoriul să micşoreaze certarea celui vinovat la greşala ce-au făcut, iaste ascultarea carea va face neştine spre domnul ţărâi sau spre stăpânul carele-i va sluji”; ibidem, glava 363, zaceala 1, p. 340. 29 Ibidem, zaceala 13, p. 342. 30 Ibidem, Canoanele Marelui Vasilie, glava 40, p. 540. 31 Ibidem, glava 49, p. 542. 32 Ibidem, glava 42, p. 540.
7 Robia în pravilele româneşti 79 văduă, de să va răpi cătră a doa nuntă, nu foarte greşaşte … pentru că roabele, slujnicele, fără de ştirea stăpânilor a se împreuna nuntei nu pot … Pentru aceaia, acea nuntă a ei să fie adeverită, de va vrea stăpânu-său; iară aşa să ţie canonul celor ce-s însuraţi câte de doao ori”33. Modul de construcţie al acestor dispoziţii privind viaţa personală a robilor trădează în primul rând preocuparea de a nu încălca principiile definitorii pentru raportul de servitute, astfel încât uzanţele religioase sunt subordonate legăturilor sociale. O relaţie în afara căsătoriei, deşi intră în contradicţie cu bunele moravuri, poate fi tolerată de către lege, dacă beneficiază de acordul stăpânului, după cum intenţia unui cuplu de a respecta preceptele moral-religioase poate să nu se materializeze, în absenţa aceluiaşi acord. Aşa cum proprietarul are dreptul de a decide în privinţa viitorului personal al robului său, tot el îi poate hotărî şi viitorul social, putând opta pentru eliberarea lui. Robia, ireversibilă în principiu, poate fi transformată într-o condiţie mai bună prin voinţa stăpânului („Robul carele-l slobozeşte stăpânu-său, naintea a doao mărturii să-l slobozească”34). Celelalte două împrejurări în care robul devine liber nu ţin de voinţa stăpânului, ci intră automat în vigoare odată ce condiţiile prevăzute de normă sunt îndeplinite: denunţarea calpuzăniei (falsificarea monedei) de către rob (acestuia „să nu-i dea alt dar, ce numai să-l slobozească, să nu mai fie rob”35) şi cazul în care roaba este victima proxenetismului stăpânului („Cela ce-ş va da roaba să se dezmiarde neştine cu dânsa pentru dobânda, acela-şi piarde putearea ce are asupra roabei şi rămâne roaba slobodă”36). Totuşi, cea de-a doua situaţie ţine tot de legătura rob-stăpân, câştigarea libertăţii de către roabă fiind de fapt pedeapsa aplicată stăpânului pentru abuzul său, pierderea unui rob. Chiar eliberat (slobod), robul nu este total degrevat de datorii faţă de fostul stăpân. Obligaţiile sale sunt de natură morală, simbolizând respectul, aprecierea pentru gestul acestuia de a-l fi eliberat. Astfel, depunerea unei mărturii în instanţă contra fostului stăpân este o acţiune care nesocoteşte sentimentul de recunoştinţă37, aşa cum căsătoria celui eliberat cu văduva fostului stăpân, considerat asemenea unui tată adoptiv, poate discredita pe stăpân şi familia sa38. Statutul social inferior al robilor atrage după sine un număr limitat de drepturi civile. Printre acestea nu se regăseşte, spre exemplu, dreptul de a depune mărturie, pe
33 Ibidem, glava 53, p. 542. 34 Ibidem, Soborul al 6-lea de la Trulla, glava 80, p. 514. 35 Ibidem, glava 87, zaceala 13, p. 122. 36 Ibidem, glava 128, zaceala 1, p. 150. 37 „… nice iară cei slobozi să pârască pre stăpânu-său, că şi aceştea se opresc de leage a mărturisi dă vreo greşală asupra stăpânu-său carele i-au slobozit, şi să se leapede dă cinstiţii şi sfinţii lor taţi carii se socotesc că i-au slobozit”; ibidem, Canoanele Sfinţilor Părinţi de la Carthaghen, glava 127, p. 485. 38 „Nice robul ertat
80 Florina Manuela Constantin 8 care pravila românească îl interzice în mod explicit, preluând una dintre hotărârile Soborului de la Cartagina: „iară de vor fi robi, aceia sânt opriţi de leagea săborului să nu poată mărturisi nice pre o vină a cuiva, nice bisericească, nice mirenească, nice cu mită”39. În acelaşi domeniu, al probelor juridice, principiul inegalităţii categoriilor sociale este discriminatoriu şi pentru cei cu un statut mai bun decât al robilor. Pentru a demonstra legitima apărare în caz de crimă, mărturia unor „oameni de jos şi proşti” şi, ca atare, lipsiţi de credibilitate, nu are nicio valoare40. Acesta este tabloul robiei care se poate schiţa pe baza prevederilor de natură civilă din Îndreptarea Legii. Coordonatele sale principale corespund imaginii reale a robiei din Ţara Românească, redate de practica actorilor sociali, aşa cum o ilustrează documentele interne ale secolului al XVII-lea. Similitudinile dintre imaginea prezentată de dreptul pozitiv, care surprinde, de fapt, robia din societatea bizantină şi robia românească, având ca sursă obiceiul nescris, dar larg împărtăşit, nu reprezintă obligatoriu o dovadă a punerii în practică a normelor pravilei. Ele se explică prin faptul că ambele sunt expresii ale aceluiaşi tip de servitute, robia, manifestate în spaţii politico-sociale diferite. Principiile stabilite de dreptul scris în privinţa robiei, absenţa libertăţii, a voinţei individului, obedienţa faţă de stăpân, sunt identificabile, prin intermediul practicii secolului al XVII-lea, şi ca elemente ale dreptului consuetudinar41, obiceiul ţiganilor. Acesta este menţionat ca atare în zapisul din 18 iunie 1656, ca bază juridică pentru reglementarea unor schimburi succesive de ţigani robi42. Obiceiul ţiganilor, ca şi obiceiul moşiilor, obiceiul morilor, obiceiul hoţilor şi alte obiceiuri (la care se face referire din când în când în actele vremii) nu sunt altceva decât sisteme particulare de drept, dar nu autonome, ci părţi constitutive ale marii legi a ţării, dreptul obişnuielnic. Cristalizat deja în prima jumătate a secolului al XVII-lea, obiceiul ţiganilor reprezintă un sistem de practici cutumiare privind formele şi transmiterea proprietăţii asupra robilor, schimbul, dinamica familiei, statutul şi răspunderea lor în faţa legii. Ereditatea robiei anulează dreptul de a alege, impunând individului, încă dinainte de a se naşte, acceptarea unei legături de supunere faţă de alt om, stăpân asupra destinului său pentru tot restul vieţii. „Ascultarea” este parte componentă a acestei stări de dependenţă personală, ea implicând dreptul stăpânului de a-i porunci, de a-l constrânge sau pedepsi pe robul său. Matei Basarab împuterniceşte
39 Ibidem, Canoanele Sfinţilor Părinţi de la Carthaghen, glava 127, p. 484–485. 40 „Atunce, de să va afla cum aceale mărturii ce arată acest lucru sânt oameni de jos şi proşti, să nu se crează, ce să cearte pre ucigătoriul; iară de vor fi mărturiile oameni buni şi vestiţi de credinţă, atunce să se crează şi să nu se pedepsească”; ibidem, glava 247, zaceala 30, p. 250. 41 V., pe larg, trăsăturile robiei ca stare socială, pe baza practicii, la Florina Manuela Constantin, op. cit., p. 105–115. 42 Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale (în continuare: Cat. Ţ. Rom.), vol. VIII 1654–1656, ed. Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan, Dragoş Şesan, Mirela Comănescu, Bucureşti, 2006, p. 464–465, doc. 1011.
9 Robia în pravilele româneşti 81 mănăstirea Mislea, pe egumenul şi pe globnicul ei să-şi strângă ţiganii risipiţi prin ţară, „să-i fie mănăstirii de posluşanie”43. Aceeaşi datorie aveau robii şi faţă de proprietarii particulari. Cârstiian din Zătreni lasă la moartea sa mănăstirii Dintrunlemn pe ţiganul Calin cu femeia lui, însă cu dorinţa ca aceştia „să o hrănească şi să o asculte de ce-i va fi treaba […] să o asculte de toate” pe soţia sa, Maria, cât va fi în viaţă, dacă aceasta va alege să stea la mănăstire, împreună cu sora lui Cârstiian, monahia Afimia44. Neascultarea faţă de stăpân este considerată o infracţiune şi, ca atare, trebuie sancţionată. Se recurge iniţial la o metodă coercitivă, ameninţarea cu pedeapsa, fiind preferată, ca şi în Îndreptarea Legii, bătaia, sancţiune clasică pentru nesupunerea oamenilor dependenţi45. În virtutea prerogativei sale de judecător suprem, combinată cu cea administrativă, domnul Matei Basarab porunceşte ţiganilor dăruiţi mănăstirii Sf. Troiţă din Bucureşti de către Hrizea vornic, cât timp trăia, să asculte de vorniceasă şi de fiul ei şi să meargă acolo unde fuseseră închinaţi „căci dacă vor umbla de capetele lor, cu semeţie, să-i ia sluga sa, fără voia lor, şi să-i bată mult”46. În concordanţă cu reglementările dreptului receptat, autoritatea stăpânului răzbate dincolo de zona relaţiilor economico-sociale, până în zona familiei robului (sălaşul), care nu este rezultatul alegerii exclusive a membrilor săi, nici în privinţa constituirii şi nici a evoluţiei sale47. Din păcate, în ceea ce priveşte formarea cuplului, documentele permit doar investigarea situaţiei în care femeia şi bărbatul aparţin unor proprietari diferiţi. Atunci se constată că familia ia naştere prin decizia proprie a celor doi parteneri de a trăi împreună, cu sau fără consimţământ religios, însă decizia lor nu are nicio valoare atâta vreme cât nu este confirmată de stăpâni. Aceştia aveau alternativa de a încheia o înţelegere, în sensul acceptării cuplului şi despăgubirii, printr-un schimb echitabil, a stăpânului lezat prin „căsătoria” robului său, sau, dimpotrivă, de a separa pe cei doi robi, prin recuperarea celui plecat pe altă moşie, după partenerul de viaţă. Tendinţa predominantă pare a fi aceea de a nu desface sălaşul odată constituit, chiar şi atunci când nu se poate găsi cu uşurinţă un schimb echivalent, stăpânii având ca mobil pentru decizia lor constrângerea venită din partea dreptului cutumiar: „după obiceiul ţării, n-am putut despărţi sălaşul”48.
43 Ibidem, vol. IV 1633–1639, ed. Marcel-Dumitru Ciucă, Doina Duca-Tinculescu, Silvia Vătafu-Găitan, Bucureşti, 1981, p. 548, doc. 1235, 1638 iunie 14. 44 DRH, B, vol. XXV 1635–1636, ed. Damaschin Mioc, Maria Bălan, Ruxandra Cămărăşescu, Coralia Fotino, Bucureşti, 1985, p. 75, doc. 57, 1635 aprilie 20. 45 Istoria dreptului românesc, partea I, vol. I, p. 444, 450. 46 Cat. Ţ. Rom., vol. V 1640–1644, ed. Marcel-Dumitru Ciucă, Doina Duca-Tinculescu, Silvia Vătafu-Găitan, Bucureşti, 1985, p. 363, doc. 839, 1642 octombrie 2. 47 Pentru toate consideraţiile următoare, referitoare la familie, v. amănunte şi exemple la Florina Manuela Constantin, op. cit., p. 122–142. 48 George Potra, Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România, Bucureşti, 1939, p. 273, doc. 92, 1696 iulie 2; în vremea lui Constantin Şerban, spre exemplu, acest obicei beneficiază şi de consensul domnului (Cat. Ţ. Rom., vol. VIII, p. 128–129, doc. 249, 1654 iulie 8).
82 Florina Manuela Constantin 10
Pe de altă parte, tot practica vremii ne atrage atenţia că obiceiul doar recomanda proprietarilor să nu despartă sălaşul, dar nu-i putea obliga să procedeze în acest fel49. Nerespectarea lui nu are consecinţe de ordin represiv, spre deosebire de lege. Dacă pravila reglementează ca obligatoriu consimţământul stăpânului pentru nunta robilor săi, în orice situaţie, în ceea ce priveşte practica secolului al XVII-lea, nu se poate formula aceeaşi concluzie decât pentru ţiganii robi cu stăpâni diferiţi. Necesitatea acestui acord pentru cazul, cel mai frecvent probabil, al „căsătoriei” între robi făcând parte din aceeaşi ţigănie nu poate fi evaluată în absenţa surselor. Eliberări din robie cunoaşte şi practica50, dar procedura juridică de eliberare, adusă în discuţie de Îndreptarea Legii, nu prezintă niciun interes pentru emitenţii documentelor. Sunt cunoscute doar motivele gestului stăpânului, exprimate sau intuite, toate înscriindu-se într-o strategie a iertării, ca mijloc de răscumpărare a păcatelor şi a salvării sufletului. Dezrobiri în absenţa voinţei proprietarului, aşa cum pretinde codul de legi valah pentru proxenetism sau denunţarea calpuzăniei, nu sunt pomenite de surse. În privinţa prezenţei în justiţie a robilor, drepturile acestora sunt minime. Interdicţia precizată în Îndreptarea Legii, potrivit căreia mărturia lor referitoare la terţi nu este admisă, este valabilă şi în realitate. Robii nu reprezintă un gir moral şi social, statutul de dependenţă diminuând valoarea cuvântului dat. Totuşi, practica arată că ţiganii robi se bucură de unele drepturi, în cazuri specifice lor. În proces pot mărturisi despre propriile fapte, iar în afara lui pot participa ca martori la încheierea unor contracte în care sunt implicaţi alţi ţigani51.
III. ROBIA. NORMELE DE DREPT PENAL
Sfera penală a Îndreptării Legii propune sancţiuni pentru delicte comise împotriva sau de către diverse categorii sociale, unele vizându-i şi pe robi. Tipurile de infracţiuni legiferate care-i privesc, ca parte vătămată, dar mai ales ca vătămători, sunt: cele îndreptate contra patrimoniului – furtul52 –, contra persoanei –
49 Numărul celor care ignorau obiceiul nu poate fi apreciat pe baza documentelor, refuzul însemnând implicit lipsa schimbului de ţigani între proprietari, adică tocmai a motivului care determina întocmirea documentului. 50 Documente privind istoria României (în continuare: DIR), B Ţara Românească, veacul XVII, vol. II 1611–1615, Bucureşti, 1951, p. 153–154, doc. 148, 1613 februarie 12; ibidem, vol. IV 1621–1625, Bucureşti, 1954, p. 257–258, doc. 272, 1623 aprilie 23; DRH, B, vol. XXIV 1633–1634, ed. Damaschin Mioc, Saşa Caracaş, Constantin Bălan, Bucureşti, 1974, p. 345, doc. 257, 1634 mai 6; Cat. Ţ. Rom., vol. V, p. 301, doc. 678, 1642 mai 10. 51 Florina Manuela Constantin, Robii ţigani din Ţara Românească în justiţie: cutume şi ipostaze juridice. Studiu de caz (hrisovul din 21 iunie 1637), în „Revista istorică”, s.n., t. XVIII, 2007, nr. 1–2, p. 102–107. 52 Îndreptarea Legii 1652, glava 346, zaceala 22, p. 319.
11 Robia în pravilele româneşti 83 crima (uciderea)53 –, contra religiei şi moralei – răpirea54, violul (sila)55, proxenetismul (votria)56 – şi contra onoarei57 – injuriile (sudalma)58. Vom face aici o trecere în revistă a tuturor, acordând o mai mare atenţie furtului şi crimei, în măsura în care servesc la o punere în oglindă a actului de justiţie propus de lege şi a celui aplicat, urmărind dacă sursa dreptului este cutuma sau paragraful legii. Chiar dacă legea scrisă de la 1652 stabileşte câteva reglementări pentru robii posibil implicaţi în infracţiuni precum injuriile, furtul, răpirea, violul, proxenetismul, crima, sursele de secol XVII ajunse până la noi îngăduie exemplificarea practicii juridice doar în cazuri de furt şi de omor. Se face vinovat de această situaţie faptul că judecata pentru pricinile penale este un act care se îndeplineşte oral până târziu, spre ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, de aceea fapta şi sentinţa propriu-zisă nu sunt consemnate în documente speciale, emiterea acestora fiind legată de nevoia de înregistrare a tranzacţiilor ocazionate de răscumpărarea delictelor59. Justiţia din Ţara Românească se baza îndeosebi pe dreptul nescris, pe obiceiul juridic, iar apariţia Îndreptării Legii la mijlocul secolului al XVII-lea nu a schimbat fundamental situaţia, cu atât mai mult cu cât chiar pravila, admiţând utilitatea şi perpetuarea cutumei60, legifera coexistenţa celor două sisteme de drept: „unde nu e leage scrisă, acolo trebuiaşte să păzim obiceaiul locului. Iară de nu va fi nice obiceaiu … atunce trebuiaşte să socotească bătrânii cum vor putea tocmi”61. Glava în care se formulează limitele acceptabile ale bătăii, ca frecvenţă şi intensitate, are ca reper obiceiul, sancţiunea survenind atunci când „măsura” obişnuită pentru toţi este încălcată: „… de să va afla că acei mai mari trec peste măsură şi-şi es di în obiceae … atunce cei mai mici vor putea sta împotriva celor mai mari …”62. În ceea ce priveşte actul de judecată, codul de legi merge până la a recunoaşte pentru anumite speţe preeminenţa obiceiului juridic asupra normei juridice: „Judecătoriul judecă câteodată şi împotriva pravilei pentru acest obiceaiu al locului”63 şi semnalează totodată caracterul particular, neuniform, al unor obiceiuri. Principalele infracţiuni ale epocii, furturile şi omorurile, se dovedesc a fi, prin prisma documentelor, şi cele mai frecvente delicte în care sunt implicaţi robii ţigani.
53 Ibidem, glava 243, zaceala 3, p. 235. 54 Ibidem, glava 259, zacealele 12, 13, p. 260. 55 Ibidem, glava 252, zaceala 4, p. 253. 56 Ibidem, glava 128, zaceala 3, p. 150. 57 Gruparea infracţiunilor penale pe categorii s-a făcut conform cu Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, coord. Ovid Sachelarie, Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1988, sub vocea infracţiune, p. 233. 58 Îndreptarea Legii 1652, glava 109, zacealele 5, 6, p. 136. 59 Ligia Livadă-Cadeschi, Laurenţiu Vlad, „Crimă şi pedeapsă”. Aspecte juridice ale morţii în Ţara Românească (secolele XVII–XVIII), în „Caiete de antropologie istorică”, anul III, 2004, nr. 1–2, p. 146. 60 Gheorghe Cronţ, Dreptul bizantin în ţările române, p. 76. 61 Îndreptarea Legii 1652, glava 4, p. 75. 62 Ibidem, glava 246, zaceala 14, p. 246. 63 Ibidem, glava 361, zaceala 3, p. 338.
84 Florina Manuela Constantin 12
FURTUL
Furturile sunt clasificate, de către lege, în mari şi mici64, ca regulă generală prevăzându-se dubla certare a hoţului, „în bucatele lui, ce să zice să întoarcă înapoi tot ce va fi furat”, cât şi „asupra trupului său, pentru greşală şi răotate ce va fi făcut”65. Pentru furtişaguri mari, categorie clar definită de pravilă66, pedeapsa asupra trupului este, în general, spânzurătoarea67. Bineînţeles, la stabilirea pedepsei, indiferent de vină, intervin principiile specifice codurilor de legi româneşti ale secolului al XVII-lea: pluralitatea dispoziţiilor şi libertatea judecătorilor de a le aplica pe unele sau pe altele („Judecătoriul … de multe ori face şi cumu-i iaste voia lui”68), luarea în calcul a statutului social al făptaşului69, pedepse contradictorii pentru acelaşi fel de vină, importanţa acordată circumstanţelor atenuante care pot micşora pedeapsa până la absolvire70. Pentru hoţi, o astfel de circumstanţă atenuantă este sărăcia: „Acela ce de mare sărăcie va fura, iar nu mult, ce numai cât va mânca şi cât se va îmbrăca, acela să se iarte; iar de nu vor vrea, atunce să-l şi cearte mai pre puţin, iar nu ca pe un fur, pentru că se chiamă c-au furat dă nevoie”71. Inserarea în dosarul „furilor fără arme” a unei glave cu referire directă la ţigani are relevanţă pentru frecvenţa acestui gen de furt, de mică importanţă, în rândul acestei comunităţi etnice72: „Ţiganul sau ţiganca lui sau copilul, de va fura o dată, sau de doao ori sau şi de trei ori, găină, gânscă sau alt lucru micşor, atunce să se iarte, iară de va fi alt lucru mai mare furat, atunce să se cearte ca şi fiece fur”73. Şi toleranţa legii, mai ales în caz de recidivă, dovedeşte că acest fenomen era obişnuit, deci imposibil de sancţionat de fiecare dată, nevoia de adaptare la realitatea cotidiană contribuind la elaborarea acestui paragraf, alături de principiul potrivit căruia asigurarea hranei şi a îmbrăcăminţii erau acceptate ca mobil al furtului. Prin comparaţie, regula generală a pravilei pentru acelaşi tip de furt este ceva mai puţin îngăduitoare: „Cela ce va fura găini, gânşte şi alte păsări dumeastece, acela de va fura o dată, de doaă ori, a treia oară să-l spânzure”74.
64 Ibidem, glava 345, zaceala 4, p. 317. 65 Ibidem, zaceala 5, p. 317; Ligia Livadă-Cadeschi, Laurenţiu Vlad, „Crimă şi pedeapsă”, p. 146. 66 Îndreptarea Legii 1652, glava 345, zaceala 4, p. 317; criteriile de definire au în vedere obiectul furat, starea socială a persoanei păgubite, recidiva, mijloacele prin care se săvârşeşte furtul, urmările furtului. 67 „Cela ce va fura furtişag mare, pre acela de întâiaş dată să-l spânzure”; ibidem, glava 346, zaceala 10, p. 318. 68 Ibidem, glava 361, zaceala 3, p. 338. 69 Gheorghe Cronţ, Dreptul bizantin în ţările române, p. 74, 75. 70 Ligia Livadă-Cadeschi, Laurenţiu Vlad, „Crimă şi pedeapsă”, p. 146, 147. 71 Îndreptarea Legii 1652, glava 348, zaceala 6, p. 323. 72 Aceeaşi părere şi la Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, 1998, p. 41. 73 Îndreptarea Legii 1652, glava 346, zaceala 22, p. 319. 74 Ibidem, zaceala 9, p. 318.
13 Robia în pravilele româneşti 85
Dacă privim spre practica juridică în materie de furt, vom avea la dispoziţie doar o parte din hoţiile ce atrăgeau după sine o pedeapsă, mai precis pe acelea a căror pedeapsă iniţială era convertită în bani. În virtutea caracterului oral al justiţiei penale, aceste infracţiuni sunt singurele înregistrate de documente, situaţie valabilă şi atunci când vine vorba de omor. Furtul de cai se dovedeşte a fi relaţionat în special cu ţiganii şi perceput ca o vină gravă, atâta vreme cât spânzurătoarea este pomenită în mod consecvent ca pedeapsă75. Strâns legat de mobilitatea specifică vieţii ţiganilor, calul capătă o utilitate sporită pentru traiul nomad al robilor domneşti, după cum, uneori, poate fi furat spre a fi vândut76 şi nu pentru folos propriu. Aplicarea morţii prin spânzurătoare pentru ţiganii hoţi de cai se făcea ca urmare a aplicării obiceiului pământului şi nu a pravilei, după cum ne informează zapisul emis de egumenul mănăstirii Seaca, judeţul Olt, la văleatul 7168 <1659–1660>. Acesta este păgubit cu un „cal bun” de către ţiganul Petru şi, prinzându-l pe făptaş, „l-am dus să-l spânzur, cum easte légea hoţilor de cai”77. Pravila nu acordă atenţie deosebită furtului de cai, incluzându-l printre furturile de dobitoace, deopotrivă sancţionate cu ocna, în timp ce spânzurătoarea în furci este rezervată doar aceluia care „iaste învăţat a fura de pururea”78. Practica juridică ne arată, însă, că moartea putea fi evitată prin echivalarea pedepsei corporale cu una materială, răscumpărarea vinii prin plată ţinând de alt principiu cutumiar, compoziţia (compositio homicidii), în terminologia vremii plata capului. Instituţie de origine germanică, proprie dreptului feudal79 şi apărută ca răspundere colectivă pentru cazurile de omor sau rănire80, compoziţia a fost preferată aplicării pedepsei şi de către dreptul obişnuielnic românesc. Pe măsură ce s-a dezvoltat caracterul public al dreptului penal, compoziţia, presupunând amenda către stat, gloaba, şi împlinirea daunelor, a devenit, prin extinderea gloabei, o sursă importantă de venituri pentru dregători şi domnie81.
75 Cat. Ţ. Rom., vol. III 1621–1632, ed. Doina Duca-Tinculescu şi Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, 1978, p. 46, doc. 59,
86 Florina Manuela Constantin 14
Practica juridică, în desfăşurarea ei, reiese din coroborarea câtorva documente de secol XVII82. Ţiganul dovedit a fi hoţ, câteodată „prins cu calu, de faţă”, devine pasibil de spânzurătoare, conform obiceiului. Un rol important în gestionarea furtului îl capătă împlinirea daunei, prin „întoarcerea” obiectului furat sau prin achitarea contravalorii acestuia, în natură sau bani, la care se pot adăuga şi alte cheltuieli. Egumenul mănăstirii Seaca, de pildă, este despăgubit de iuzbaşa Danciu din Bârza, care „luatu-l-
82 V. supra, n. 75. 83 DANIC, Doc. ist., DXCI/63, <1659–1660> (7168) f. 21. 84 DRH, B, vol. XXXV, p. 9, doc. 7, <1650 ianuarie 1 – 1651 aprilie 27>. 85 Ibidem, vol. XXXVII 1652, ed. Violeta Barbu, Constantin Bălan, Florina Manuela Constantin, Bucureşti, 2006, p. 196–197, doc. 228, 1652 iulie 3. 86 Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, p. 110, sub vocea colac. 87 DRH, B, vol. XXII 1628–1629, ed. Damaschin Mioc, Bucureşti, 1969, p. 633, doc. 331.
15 Robia în pravilele româneşti 87 răspunzători pe robi pentru fapta comisă, însă posibilitatea de răscumpărare nu le aparţine lor, ci doar oamenilor liberi (stăpânul sau un terţ, viitorul stăpân). Dacă răspunderea penală, corporală le revine robilor, cea civilă, pecuniară aparţine stăpânilor, care suportă daunele provocate de robii lor, indiferent dacă se ajunge sau nu la aplicarea principiului compoziţiei. Atât varianta executării sancţiunii, cât şi aceea a răscumpărării vinii de către un terţ echivalează pentru stăpân cu pierderea ţiganului rob. Şi dacă decide să păstreze robul, stăpânul este afectat material, prin repararea daunei produse de acesta şi plata amenzii. O caracteristică a dreptului penal medieval, care atrage astăzi atenţia, este percepţia diferită asupra gravităţii infracţiunilor, prin prevederea de sancţiuni asemănătoare pentru cele care afectează proprietatea şi pentru cele care afectează viaţa. Pierderea vieţii prin spânzurătoare, cu posibilitatea de răscumpărare a vinii, este pedeapsa pentru ţiganii hoţi de cai sau vinovaţi de alte furturi mari, ca şi pentru ţiganii ucigaşi, iar după obiceiul pământului, furtul era pedepsit chiar mai aspru decât după pravilă88.
OMORUL
Ca regulă generală pentru „ucidere, ce să zice pentru moarte de om”89, pravila indică pedeapsa capitală: „Pedeapsa ucigătoriului nu iaste alta fără numai moartea … De-ar fi neştine boiaren sau de-ar fi fămeae, nemică nu se va folosi cu aceaia să poată scăpa de pedeapsa uciderii, ce tot se va pedepsi boiarenul şi muiarea, deaca vor face ucidere, ca şi fieşcine de în cei mai proşti oameni. Uciderea ce o va face muiarea sau robul sau cel slobod, sau cunoscut sau necunoscut, aceia de pururea toţi într-un chip se vor pedepsi”90. Aparenta consecvenţă în a stabili pedepse similare pentru aceeaşi faptă este abandonată, din considerente de apartenenţă socială, în cazul în care omorul fără premeditare (grabnic) este săvârşit de un cleric sau de „un boiaren de treabă şi de folos aceii ţări”. Atunci modul de ispăşire a pedepsei devine surghiunul pe viaţă la mănăstire, respectiv răscumpărarea „cu bani mulţi” a infracţiunii comise91. Din dosarul uciderilor mai fac parte şi alte circumstanţe atenuante (legitima apărare92, omorul din greşeală şi fără de voie, prinderea în flagrant a soţiei sau fiicei adultere etc.), care diminuează pedeapsa cu moartea până la absolvire, după cum nu lipsesc nici cele agravante (pruncuciderea, uciderea rudelor apropiate, otrăvirea)93, care necesită o certare mai cumplită decât moartea.
88 Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, p. 203, sub vocea furt. 89 Îndreptarea Legii 1652, glava 242, zaceala 1, p. 234. 90 Ibidem, glava 243, zacealele 1–3, p. 235. 91 Ibidem, zacealele 11, 12, p. 236–237. 92 Este admisă ca circumstanţă atenuantă şi pentru robi, v. infra, n. 154. 93 Îndreptarea Legii 1652, glavele 243–249, p. 235–252; Ligia Livadă-Cadeschi, Laurenţiu Vlad, „Crimă şi pedeapsă”, p. 147.
88 Florina Manuela Constantin 16
Răspunderea penală este însoţită de despăgubiri cuvenite familiei celui ucis, pentru cheltuielile antrenate de săvârşirea crimei, ca şi pentru faptă în sine94. Aşadar, Îndreptarea Legii impune criminalului, ca şi hoţului, o dublă certare, corporală şi pecuniară, ultima echivalând cu împlinirea pagubei produse. În practica juridică a secolului al XVII-lea, îi regăsim pe robi în această speţă în ipostaza de infractori, dar şi în cea de victime, printre păgubiţii sau vătămătorii lor putându-se număra stăpânii ori alte persoane provenind din categorii sociale diverse. Documentele care pomenesc crime săvârşite de ţigani prezintă situaţii distincte din punct de vedere al statutului social al victimei. Dacă victima este om liber, ţiganul trebuie să plătească cu viaţa pentru fapta sa, fiind „osândit de pieire”. Această manieră de a-şi ispăşi vina este prevăzută pentru Oprea, ţigan de moştenire al lui Răduţu, fiindcă a omorât un om în bătaie95, ca şi pentru Necula, copilul de ţigan al popii Manea şi al fraţilor săi, care a ucis pe femeia lui Petru lăcătuşul96. Uciderea de către rob a unui ţăran dependent pare să genereze aceleaşi efecte sub raport penal. Ţiganul Pascul care „s-a sculat şi a înjunghiat şi a ucis pe un vecin al lui Udrea clucerul Doicescul” devine, de asemenea, responsabil pentru crimă, cuvenindu-i-se una dintre cele mai dure pedepse: „a căzut la pierzanie, să-l spânzure sau să-l ducă la ocnă”97. Bineînţeles că în niciuna dintre aceste împrejurări nu s-a ajuns la executarea pedepsei indicate deopotrivă de cutumă şi de pravilă, fiindcă menţionarea în scris a delictelor reprezintă o consecinţă a înţelegerii dintre părţi, care optează pentru răscumpărarea vinii în locul uciderii vinovatului. Oprea, ţiganul lui Răduţu, este plătit „de ştreang” de către soţia acestuia, jupaniţa Calea, cu banii obţinuţi din vânzarea unei părţi de zestre, iar pentru salvarea de la moarte a ţiganului Pascul intervine egumenul mănăstirii Vaideei, care „a dat pentru capul lui 20 de ughi bani gata … ca să fie un ţigan şi un rob al sfintei mănăstiri mai sus-numită”. Posibilitatea convertirii pedepsei capitale, aplicate ţiganului rob, într-una pecuniară, suportată de stăpân, este expusă sub formă de alternativă cu ocazia consemnării faptei copilului de ţigan Necula, ucigaşul soţiei lui Pătru lăcătuşul: „au căzut să se omoară ţiganul sau să dea deşugubină”. Ca şi în exemplele anterioare,
94 „Ucigătoriul, încă fără de ce-l vor pedepsi cu moarte, iaste datoriu încă să şi plătească rudelor celui ucis toate cheltuialele ce-au făcut, cât au dat la vraci şi alte ce să vor fi păgubit pe ranele lui. Şi încă mai iaste datoriu să plătească moartea, rudelor, ce să zice să plătească pre zi câteva zile înainte, pe cât va fi voia judecătoriului. Dreptatea arată cât ar fi trăit acel mort în lume. Şi încă iaste datoriu să hrănească şi coconii celui mort şi încă şi pre ceialalţi oameni ce va avea, carii i-au fost el hrănind până au fost viu”; Îndreptarea Legii 1652, glava 243, zaceala 14, p. 237. 95 DIR, B, veacul XVII, vol. III 1616–1620, Bucureşti, 1951, p. 416, doc. 377, 1619 septembrie 12. 96 DRH, B, vol. XXXVII, p. 150–151, doc. 172, 1652 mai 17; ibidem, vol. XXXVIII 1653, ed. Oana Rizescu, Marcel-Dumitru Ciucă, Florina Manuela Constantin, Andreea Iancu, Bucureşti, 2008, doc. 49, 1653 februarie 18. 97 Ibidem, vol. XXXV, p. 47, doc. 27, 1650 ianuarie 13.
17 Robia în pravilele româneşti 89 se recurge la principiul compoziţiei, plata amenzii pentru moarte de om (deşugubina) fiind făcută tot de un terţ, în cazul de faţă Radu Mihalcea mare comis, deoarece stăpânii lui Necula ţiganul, popa Manea şi fraţii săi, nu aveau cei 40 de ughi pentru a-şi răscumpăra robul98. Menţionarea duşegubinei99 ca modalitate de răscumpărare a capului semnifică intervenţia statului în administrarea infracţiunii şi a compoziţiei, deoarece gloaba se plăteşte la dregător. Faptul că omuciderea este privită ca delict public şi nu privat ţine de evoluţia dreptului penal obişnuielnic care, sub presiunea domniei100, ajunge să considere că infracţiunile contra particularilor nu interesează doar părţile, ci tulbură şi ordinea publică101. De aceea compoziţia, învoiala dintre vinovat şi victimă sau rudele victimei, se încheie întotdeauna cu ştirea sau cu mijlocirea dregătorului domnesc, iar pentru salvarea de pedeapsa cu moartea este necesar consimţământul domnului102. Odată admisă compoziţia, o parte însemnată a ei se cuvine autorităţii publice, sub forma unei pedepse materiale, gloaba103, vizibilă documentar, spre deosebire de acea parte cuvenită victimei, care este ignorată de aceleaşi documente. Ca şi în cazul furtului, robul răspunde penal pentru fapta lui, dar nu poate răspunde şi material, eventuala plată a capului rămânând pe seama stăpânului. Indiferent de sancţiunea omuciderii, acesta din urmă este oricum afectat de fapta comisă de robul său. Prin executarea pedepsei capitale, pierde un om din inventarul moşiei, iar prin compoziţie, fie îşi salvează ţiganul de la moarte, dar plăteşte răscumpărarea capului, fie refuză plata, dar renunţă la ţigan în favoarea altei persoane dispuse să-şi asume responsabilităţile băneşti ale delictului. Zapisul din 28 iulie 1688 prezintă situaţia în care victima fiind tot un ţigan rob, pentru ţiganul vinovat de omor nu este prevăzută niciun fel de pedeapsă corporală, ceea ce ar însemna că în practica juridică el nu este vinovat penal. De vreme ce, în alte împrejurări, robii sunt responsabili penal de faptele lor, în acest caz, lipsa sancţiunii, deci a vinii se poate datora statutului inferior al victimei sau condiţiei specifice a producerii crimei, lipsa premeditării. Cuprinsul zapisului fixează conjunctura infracţiunii: „întâmplându-se de s-au sfădit nişti ţigani”, apoi relatează urmările certei iscate între ţiganii lui Neagu, fiul lui Mâinea căpitan, şi cei ai mănăstirii Căldăruşani: „fostu-s-au întâmplat primejdie unui ţigan al nostru de au lovit pre un ţigan al mănăstirii în cap şi dintr-acéia i se-au întâmplat acelui ţigan de au murit, … deci ne-am tocmit de a noastră bunăvoie ca să-i dau ţigan de
98 Ibidem, vol. XXXVII, p. 150–151, doc. 172, 1652 mai 17; reluarea faptelor şi întărirea copilului de ţigan Necula în stăpânirea marelui comis Radu Mihalcea este făcută în hrisovul din 18 februarie 1653. Ibidem, vol. XXXVIII, doc. 49. 99 Pentru evoluţia semantică a acestui termen, v. Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, p. 180, sub vocea duşegubină. 100 Istoria dreptului românesc, partea I, vol. I, p. 433. 101 Ioan C. Filitti, op. cit., p. 40–41. 102 Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, p. 117–118, sub vocea compoziţie. 103 Ioan C. Filitti, op. cit., p. 41.
90 Florina Manuela Constantin 18 potriva ţiganului mănăstirii Căldăruşani şi am făcut cum am putut şi am dat un ţigan tânăr …”104. Stăpânul ucigaşului rămâne singurul răspunzător, fiind obligat să-l despăgubească pe celălalt stăpân printr-un schimb echivalent, aşa încât cazul se mută în totalitate în zona dreptului civil. Oare desconsiderarea dreptului la viaţă al unui rob nu este sancţionată penal de obiceiul juridic? Cu acest caz în care şi vătămătorul şi partea vătămată sunt ţigani, transferăm investigaţia în zona infracţiunilor comise împotriva robilor. Coroborând puţinele situaţii dezvăluite de documente, se creează impresia că pentru persoanele care omorau robi ţigani, indiferent de starea socială căreia îi aparţineau, ţigan rob105, ţigan liber, globnic106, om liber107, boier108, nu este prevăzută nicio sancţiune pentru greşeala de a fi luat viaţa unui om, singura daună de îndreptat fiind faţă de stăpânul robului, care trebuia despăgubit. Modul de abordare şi de sancţionare a delictelor de asemenea natură demonstrează că, în aceste împrejurări, robul este perceput ca bun şi nu ca persoană. Pe de altă parte, repararea daunei doar la nivel privat, prin înţelegerea părţilor implicate, fără intervenţia statului, presupune că uciderea unui rob nu este considerată infracţiune publică. Dacă ar fi existat vreo sentinţă iniţială, de condamnare la moarte a celui vinovat, rezolvată prin schimb în urma compoziţiei, este de neînţeles de ce sursele de care dispunem, referitoare la uciderea de robi, trec cu vederea această etapă juridică. Nu poate intra în discuţie nici tratamentul diferenţiat aplicat victimei, ca efect al rolului de circumstanţă atenuantă jucat de statutul social al făptaşului, decât, eventual, într-unul din cele patru cazuri, acela în care sunt implicaţi fiii armaşului Nicola. Aşadar, documentele analizate aici ne îndreptăţesc să ne întrebăm dacă practica juridică degrevează pe cel care săvârşeşte o crimă împotriva unui rob, de acea certare asupra trupului, pentru „răutatea” faptei în sine, generând astfel discriminarea victimei în materie de omor. Este adevărat că şi pentru robii ucigaşi se accepta înlocuirea pedepsei cu moartea printr-o simplă răscumpărare materială, conform specificului justiţiei penale medievale care, după dovedirea vinovăţiei, îşi definea ca principală problemă de rezolvat recuperarea pagubelor şi despăgubirea victimelor şi nu îndreptarea morală a inculpatului şi a societăţii109. Totuşi, enunţarea unei pedepse iminente, spânzurătoarea, echivala cu recunoaşterea vinii şi nevoia de sancţionare a ei, chiar dacă se opta, în cele din urmă, pentru principiul compoziţiei.
104 George Potra, op. cit., p. 264–265, doc. 82. 105 Ibidem. 106 DRH, B, vol. XXXVII, p. 91, doc. 107, 1652 martie 28. 107 Ibidem, vol. XXIII 1630–1632, ed. Damaschin Mioc, Bucureşti, 1969, p. 313, doc. 190, 1630 decembrie 13. 108 Ibidem, vol. XXI 1626–1627, ed. Damaschin Mioc, Bucureşti, 1965, p. 432, doc. 264, <1627 septembrie 1 – 1628 august 31> 7136. 109 Finalitatea corectivă, educativă a pedepselor este specifică abia dreptului modern (Istoria dreptului românesc, partea I, vol. I, p. 434).
19 Robia în pravilele româneşti 91
Aflându-ne în sfera ipotezelor, impuse de neajunsurile surselor, vom evidenţia acum observaţii metodologice, valabile pentru întregul nostru demers legat de practica juridică în materie de furt şi omor. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că documentele nu înregistrează cazurile de infracţiuni pasibile de pedeapsa capitală, consemnând în scris doar pe acelea care preferă evitarea pedepsei cu moartea, în vreme ce situaţiile în care, probabil, sancţiunea a fost dusă la bun sfârşit ne rămân necunoscute110. De asemenea, în condiţiile date de particularitatea izvoarelor perioadei cercetate, este ştiut că aprecierea câtorva cazuri concrete ca fiind ilustrative pentru practica obişnuită, predominantă şi nu pentru excepţia de la regulă are întotdeauna riscurile ei. Întorcându-ne la surse, aflăm că obligaţia materială a ucigaşului unui rob faţă de stăpânul acestuia este executată fie prin achitarea unei sume de bani, fie printr-un schimb echivalent, asemănător celui pe care-l impunea „căsătoria” robilor cu stăpâni diferiţi. Feciorii armaşului Nicola, Ciona şi Gheorghie, ucigând o ţigancă a mănăstirii Tismana, au venit la egumenul Theofil, „de am tocmit şi am dat o ţiganca, pri nome Poba”111, însă Nan, nepotul lui Nan logofăt, neavând 5 000 de aspri cu care să-i plătească lui Leca spătar ţiganul pe care „l-a bătut … de a murit”, şi-a vândut libertatea şi ocina, devenind rumân al păgubitului112. Soluţionarea pe cale civilă a crimelor împotriva robilor ţigani, prin înlocuirea bunului pierdut cu altul, este o procedură folosită şi de către Matei Basarab, ocazionată de fapta lui Vreameş, globnic pe ţigănia domnească, care „au arsu la foc cu o căldare
110 V. mai sus explicaţia pentru aceasta. În studiul său referitor la robia ţiganilor din Moldova, N. Grigoraş (Robia în Moldova. De la întemeierea statului până la mijlocul secolului al XVIII-lea, II, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»”, V, 1968, p. 45) aprecia că robii condamnaţi la moarte erau executaţi „în foarte rare cazuri”, deoarece o sancţiune de acest tip nu era în interesul stăpânilor, mai ales că infracţiunile ce presupuneau pedeapsa capitală sau pedepse privative de libertate erau destul de numeroase. 111 DRH, B, vol. XXI, p. 432, doc. 264, <1627 septembrie 1 – 1628 august 31> 7136. 112 Ibidem, vol. XXIII, p. 313, doc. 190, 1630 decembrie 13. „Iar apoi, Nan, cu altceva n-a avut cu ce să plătească pe acel ţigan al lui Leca spătar, ci a făcut zapis de la mâna lui pentru 5 000 aspri şi a pus zi la Sfântul Ilie Proorocul ca să plătească pe acel ţigan”. 113 Ibidem, vol. XXXVII, p. 91, doc. 107, 1652 martie 28.
92 Florina Manuela Constantin 20 să o aducă la divan pe împricinată, care „a stat să piară pentru moartea acelor doi copii de ţigan”, şi, în ciuda achitării de către aceasta a „duşegubinei depline”, domnul refuză aplicarea principiului compoziţiei, şi „tot a stat Radul voievod să facă Maricăi moarte”114. Atitudinea domnului nu este, de această dată, în conformitate cu obiceiul, ci cu pravila, care prevedea ca regulă generală pentru „ucideri” pedeapsa cu moartea: „Pedeapsa ucigătoriului nu iaste alta fără numai moartea … De-ar fi neştine boiaren sau de-ar fi fămeae, nemică nu se va folosi cu aceaia să poată scăpa de pedeapsa uciderii, ce tot se va pedepsi boiarenul şi muiarea, deaca vor face ucidere, ca şi fieşcine de în cei mai proşti oameni”115. Apelul la lege este o situaţie atipică ce nu poate fi generalizată, ci tratată doar ca un caz particular, cu atât mai mult cu cât se explică prin implicaţiile economice şi politice ale încurcatelor afaceri funciare ce o au ca protagonistă pe Marica din Albeşti116. Este evident că diferenţa de abordare juridică a domnului este determinată de o perspectivă nouă asupra făptaşului şi nu asupra victimei, care oricum nu intră în discuţie. Justiţia domnească rămâne „oarbă” la calitatea de rob a victimelor, la vârsta acestora117, fiind preocupată doar să aplice nediscriminat legea în cazul făptaşului, ignorând circumstanţe atenuante îngăduite chiar de pravilă, precum poziţia socială, „boieriia, ruda cea aleasă”118 sau sexul, „slăbiciunea firei”119. În condiţiile în care miza conflictului între Marica din Albeşti şi domnie era cu totul alta, pricina uciderii ţiganilor, ce servise o vreme ca instrument împotriva boieroaicei, este abandonată de textul documentului, în favoarea anchetei iniţiate de Matei Basarab, prin care se dovedise nevinovăţia logofătului Stanciul Cepariul120, acuzat pe nedrept de furt de către Marica. Este sigur, totuşi, că nici de această dată nu s-a ajuns la pedepsirea persoanei care omorâse robi ţigani, Marica continuându-şi viaţa la mănăstirea Viforâta, unde s-a tuns în călugărie după pierderea procesului din iulie 1634. De altfel, nu se cunosc situaţii în care boierului care şi-a ucis robul să i se fi aplicat pedeapsa stipulată de pravilă121, mai ales că însuşi faptul de a se fi pronunţat o astfel
114 Ibidem, vol. XXIV, p. 438, doc. 330, 1634 iulie 15. 115 Îndreptarea Legii 1652, glava 243, zacealele 1, 2, p. 235. 116 V. pe larg cazul Maricăi din Albeşti, biografia sa, implicarea în diverse litigii patrimoniale, la Violeta Barbu, De bono coniugali. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 2003, p. 126–130. 117 Conform pravilei, vârsta fragedă a victimei constituie o circumstanţă agravantă a omuciderii: „Cela ce va ucide cocon micşor, acela se va pedepsi mai cu rea moarte decât cela ce ar fi ucis bărbat deplin” (Îndreptarea Legii 1652, glava 243, zaceala 4, p. 235). 118 Ibidem, glava 367, zaceala 1, p. 345. 119 Ibidem, glava 364, zaceala 1, p. 343. 120 Preocupată de lupta pentru avere, ca şi de răzbunare, Marica din Albeşti îl acuzase pe Stanciul Cepariul logofăt, poate cel care o pârâse la domn de uciderea copiilor de ţigan, că ar ascunde 1 500 ughi de aur, bani ce aparţinuseră doamnei Marghita, mama fostului domn al Ţării Româneşti, Gavrilă Movilă. Considerat iniţial vinovat, logofătul fusese nevoit să vândă acuzatoarei sale două sate, pentru a acoperi suma cerută de domn (Violeta Barbu, op. cit., p. 128). 121 Viorel Achim, op. cit., p. 41.
21 Robia în pravilele româneşti 93 de pedeapsă, ce respecta litera legii în locul obiceiului juridic, chiar fără a fi fost dusă la îndeplinire, reprezintă un caz excepţional122.
INFRACŢIUNI CONTRA RELIGIEI ŞI MORALEI
Pentru ca o infracţiune să poată fi catalogată drept răpire, trebuia să îndeplinească două condiţii: luarea cu forţa a fetei sau a femeii de la casa ei şi violul. Prima condiţie reprezintă specificul răpirii, care vine să o diferenţieze de altă infracţiune, siluirea. „Răpitura cea adevărată se cade să aibă aceaste doao seamne: întâi să râdice muiarea de într-un loc să o ducă într-alt loc; a doa să-i facă silă spre cinstea ei. Iară de va lipsi una de într-aceaste doao lucruri, atunce nu iaste răpirea deplină”123. Pedeapsa cuvenită răpitorului şi violatorului (siluitorului) nu este asemănătoare, ceea ce dovedeşte că pravila percepe în mod diferit gravitatea celor două tipuri de infracţiuni, considerând, de fapt, ridicarea femeii din casa în care locuieşte ca pe o circumstanţă agravantă a violului. Pedeapsa obişnuită în caz de răpire „iaste numai moartea”124, în vreme ce siluirea este sancţionată în general după voia judecătorului. Printre situaţiile în care acesta din urmă nu trebuie să opteze pentru pedeapsa capitală se numără şi lipsa circumstanţei specifice răpirii: „Oarecând nu se va certa cu moarte cela ce va face silă vreuniia, numai atunce când nu o va muta de în casa ei sau de în casa părinţilor ei într-alt loc”125. Referindu-ne strict la răpire, o diferenţiere socială la nivelul penalităţii se produce atunci când făptaşul este rob, năemit sau slugă: „Oricare rob sau năemit sau slugoiu, de va răpi vreo fămeae, acela nu se va certa numai cu moarte, ce încă-l vor şi arde în foc”126. Regula generală, care cumula moartea, ca pedeapsă corporală, cu pedeapsa materială, pierderea bucatelor127, capătă o nuanţă specială doar pentru cele trei categorii sociale amintite, printr-o suplimentare a pedepsei cu durerea fizică asociată morţii. În schimb, aflată în postura de victimă, roaba este egală în drepturi cu aproape oricare altă persoană de sex feminin, fiind deopotrivă apărată de lege: „Certarea răpitorilor iaste nu numai spre cela ce răpeaşte fată cucoană, ce încă şi spre cela ce răpeaşte muiare cu bărbat, sau şi despărţită de bărbat, sau văduo, sau roabă, sau fată de suflet, veri bogată, veri săracă, veri cinstită, veri fără cinste128,
122 Istoria dreptului românesc, partea I, vol. I, p. 439, se bazează pe acest unic caz pentru a afirma că „Uciderea unui rob era crimă: robul era socotit om, nu lucru”. 123 Îndreptarea Legii 1652, glava 259, zaceala 29, p. 261. 124 Ibidem, zaceala 2, p. 259. 125 Ibidem, glava 252, zaceala 6, p. 253. 126 Ibidem, glava 259, zaceala 13, p. 260. 127 „Cela ce va răpi pe vreo muiare, acela nu se va certa numai cu moarte, ce încă-ş va piarde şi bucatele, că le va da judecătoriul muerii ceii răpite …”; ibidem, zaceala 3, p. 259. 128 În această privinţă, pravila se contrazice odată cu precizarea din cadrul glavei 260, zaceala 1: „Nu se va certa ca un răpitoriu cela ce va răpi pe vreo muiare curvă, ce să va certa după voia judecătoriului”; ibidem, p. 263.
94 Florina Manuela Constantin 22 tot într-un chip şi cu o certare se vor certa”129. Dând citire unui alt paragraf al glavei „Pentru răpiri”, se constată că această enumerare a posibilelor categorii de victime nu este totuşi exhaustivă, excepţie făcând fetele marilor boieri. Agresorii lor sunt susceptibili de un tratament mai aspru decât în general, asemănător celui pentru infracţiunile agravate de folosirea armelor şi a complicilor130, aşa încât şi de această dată se respectă principiul inegalităţii incriminării, pe criterii sociale. Pentru siluire, judecătorul are marea libertate de a alege pedeapsa potrivită fiecărui caz în parte, în condiţiile în care „pravilele împărăteşti” nu sunt unanime în a recomanda aceeaşi sancţiune pentru această vină: „Un fel de pravile zic să se cearte după voia judecătoriului; altele zic să-i trimiţă la ocnă, altele zic să li se facă moarte.”131 Moartea este prevăzută în mod expres doar în câteva împrejurări: pentru recidivă132, pentru săvârşirea violului cu duritate deosebită, cu arme şi cu complici133, pentru imoralitate faţă de purtătoarele de rasă (ierosilie)134 şi pentru cazul în care robul, năemitul sau sluga se fac vinovaţi faţă de fata stăpânului („Robul sau năemitul sau sluga, de va face silă featei stăpânu-său, atunce să-l arză în foc de viu”135). Ca şi pentru celălalt tip de vină, răpirea, se constată că pedeapsa cea mai crudă cu putinţă le revine aceloraşi trei categorii ale societăţii, incluzându-i şi pe robi. Există însă o deosebire, care determină un tratament mai îngăduitor pentru robii, slugile şi năemiţii siluitori decât pentru cei răpitori, în concordanţă cu logica prin care răpirea este o infracţiune mai gravă decât siluirea. Deşi mediul din care trebuie să provină făptaşii rămâne acelaşi, robul sau năemitul sau sluga, pentru a ne încadra în această speţă, sancţionată prin arderea de viu, se limitează sfera posibilelor victime doar la fata stăpânului. Rezultă astfel că cele mai grave fapte penale de care se poate face vinovat robul sunt cele care afectează persoana şi familia stăpânului său, în virtutea legăturii personale, de servitute, cu acesta. Dacă relaţia intimă ar primi asentimentul fetei stăpânului, culpa ar înceta să mai fie siluire şi ar atrage după sine moartea ambilor implicaţi: „iară de va fi fost cu voia featei, atunce să-i facă moarte şi ei”136. Soluţia prevăzută pentru pedepsirea unei
129 Ibidem, glava 259, zaceala 12, p. 260. 130 „Mai mare iaste răpirea când va fi cu soţii multe şi cu multe feluri de arme şi căce să răpeaşte fată de mare boiaren, şi atunce judecătoriul va certa mai mult de cum ar fi răpirea mai mică”; ibidem, zaceala 25, p. 260. 131 Ibidem, glava 252, zaceala 9, p. 253. 132 „Cela ce să va fi pedepsit o dată sau de doao ori după cum va fi fost voia judecătoriului şi el nu se va fi pocăit, ce iară va fi făcut silă şi alţiia, atunce se va certa cu moarte”; ibidem, zaceala 16, p. 254. 133 „Cela ce va face silă vreunii feate sau vreunii mueri văduo şi de va fi cu arme şi cu soţii, aceluia să i se facă moarte; iară de va fi fost fără arme, atunci să se cearte după cum va socoti judecătoriul”; ibidem, zaceala 5, p. 253. 134 „Cela ce să va împreuna trupeaşte cu călugăriţă, acela altă certare nu pot să-i mai dea, fără numai o moarte şi să i se ia tot ce va avea, să se dea mănăstirii de unde iaste călugăriţa”; ibidem, glava 258, zaceala 4, p. 258. 135 Ibidem, glava 252, zaceala 4, p. 253. 136 Ibidem.
23 Robia în pravilele româneşti 95 reprezentante a categoriei privilegiate a societăţii este extrem de drastică, în condiţiile în care relaţiile sexuale în afara căsătoriei (curvia) sunt sancţionate în general canonic137, iar sancţiunea maximă, moartea, survine numai pentru culpabilităţi foarte grave, cum ar fi relaţiile sexuale nefireşti – sodomie, zoofilie138 – şi cele dintre anumite categorii de persoane înrudite – „mestecarea de sânge”139 (incestul). De data aceasta, vina întreţinerii unei relaţii sexuale extraconjugale este însoţită şi agravată de o altă vină, ignorarea ierarhiilor sociale, „amestecul” social, legăturile intime dintre stăpână şi rob fiind interpretate de pravilă ca un prejudiciu de neiertat adus ordinii şi moralei vremii. În aceeaşi logică se înscrie şi includerea în rândul impedimentelor de căsătorie a unui criteriu de natură socială: „Nici robii nu vor putea să ia pre stăpânele lor, ca să nu zică că mai nainte au fost îmblat cu dânsele”140. În rândul infracţiunilor îndreptate împotriva bunelor moravuri intră şi proxenetismul (votria), pentru care Îndreptarea Legii oferă mai multe variante de sancţiuni, dintre cele mai severe141, după ce evaluează că „greşala supuitoriului iaste mai rea decât greşala preacurviei”142. Glavele în care sunt expuse faţetele votriei şi penalizarea acestora acordă un loc privilegiat ideii de onoare, cu cele două ipostaze ale ei: aceea a victimelor, onoare compromisă, care trebuie refăcută, recuperată şi aceea a făptaşilor, onoare care, dimpotrivă, trebuie distrusă. Astfel, pedeapsa propriu-zisă a proxenetului era completată de una accesorie, „rămânerea fără de cinste, ce să zice de ocară şi de ruşinea ceştii lumi şi de-aciia n-are nice o credinţă nice într-un loc”143, adică discreditarea în faţa comunităţii, pierderea onoarei urmată de anumite incapacităţi. Chiar printre modalităţile principale de sancţiune este enumerată şi posibilitatea ca pe vinovat „să-l poarte pre uliţe cu pialea goală şi să-l bată”144, aşa încât povara ruşinii suferite în spaţiul public să dea consistenţă unei pedepse corporale mai lejere, bătaia. Preocuparea pentru îndreptarea daunelor morale provocate de proxenetism devine vizibilă şi în situaţia în care roaba este supusă exploatării sexuale de către stăpânul său. Infractorul poate evita trimiterea la ocnă dacă ajută la spălarea ruşinii fetei, prin găsirea cât mai rapidă a unui soţ pentru aceasta. Achitându-se de reparaţiile
137 Ibidem, glava 240, p. 234; glava 329, p. 302. 138 Ibidem, glava 333, zaceala 1, p. 304; acestea două sunt cele mai aspru pedepsite, atât laic, cât şi canonic, moartea fiind urmată de arderea trupurilor (ibidem, zaceala 2, p. 304 – pentru sodomie; glava 334, zaceala 1, p. 306 – pentru zoofilie). 139 Ibidem, zaceala 1, p. 304; glava 211, p. 216–218. 140 Ibidem, glava 199, p. 210. 141 Opţiunile erau: pedeapsa capitală, executată în anumite situaţii prin decapitare; privarea de libertate, prin trimiterea la ocnă, uneori pe viaţă; bătaia şi purtarea pe uliţe în pielea goală. Se adaugă o variantă mai îngăduitoare, precum „zic alte pravile, să gonească pre votru şi să-l scoaţă dentr-acel oraş sau sat, unde va fi făcând votriia”. Oricare ar fi fost aleasă dintre acestea, trebuia cumulată cu o pedeapsă accesorie, degradarea civică (ibidem, glava 127, zacealele 2–7, p. 149). 142 Ibidem, zaceala 1, p. 149. 143 Ibidem, zaceala 5, p. 149. 144 Ibidem, zaceala 4, p. 149.
96 Florina Manuela Constantin 24 morale, stăpânul este tratat cu îngăduinţă de către lege, în mod distinct, raportat la dispoziţiile generale, fiind absolvit şi de pedeapsa propriu-zisă şi de cea menită să-l dezonoreze. Singura formă reală de ispăşire a vinii sale constă în pierderea dreptului de stăpânire asupra roabei, asemănătoare decăderii din drepturile părinteşti a tatălui care-şi îndeamnă fiica la fapte imorale145 („Cela ce-ş va da roaba să se dezmiarde neştine cu dânsa pentru dobânda, acela-şi piarde putearea ce are asupra roabei şi rămâne roaba slobodă; şi mai vârtos judecătoriul să-l grăbească să o mărite, iară de nu o va mărita cum mai curând, atunce să-l pedepsească pre stăpân cu ocna.”146). Această soluţie la care apelează Îndreptarea Legii pentru a pedepsi pe stăpânul care greşeşte faţă de roaba sa corespunde principiului potrivit căruia, în general, boieria funcţionează ca circumstanţă atenuantă, dar vine în contradicţie tocmai cu dispoziţia excepţională prin care faptele ruşinoase (şi în mod expres votria) trebuie pedepsite mai aspru atunci când sunt săvârşite de boieri, fiindcă ei reprezintă „ruda cea aleasă, boieriia”147 şi de la ei se pretinde o conduită pe măsura rangului: „Greşalele care fac ruşine boiarii boiarilor, atunce mai mult se ceartă boiarii decât cei mai mici şi oameni mai de jos; cum se-ar zice, la greşala votriei, se va certa mai mult boiarenul decât cel mai micşor”148.
SUDALMA
Ultimul tip de infracţiune, contra onoarei, care prilejuieşte pravilei de la Târgovişte menţionarea robilor, este sudalma, o injurie prin fapte sau vorbe. Aceasta se pedepseşte doar dacă este nejustificată149, sancţiunea fiind stabilită de către judecător, în funcţie de gravitatea injuriei, locul săvârşirii, persoana căreia i se adresează („obrazul suduit”). Dacă este îndreptată împotriva robului fără de vină, sudalma necesită o sancţiune, lăsată la libera apreciere a judecătorului, doar dacă îl afectează şi pe stăpânul robului. Din textul reglementării reiese că robul nu are capacitatea juridică de a depune plângere penală, el fiind reprezentat de stăpânul său care pune în mişcare acţiunea penală („Sudalma robului iaste sudalmă stăpânu-său. Drept aceaia poate stăpânul robului despre partea lui, să facă pâră la judecătoriu pentru sudalma robului său, măcar de-ar fi cât de micşoară sudalma.”150), tot aşa cum pentru injuriile adresate unui nevârstnic, tatăl acestuia este cel care trebuie să se prezinte în justiţie151. Continuând lectura paragrafului, se
145 Ibidem, glava 130, zaceala 1, p. 152. 146 Ibidem, glava 128, zaceala 3, p. 150. 147 Ibidem, glava 367, zaceala 1, p. 345. 148 Ibidem, zaceala 5, p. 345. 149 „Când va sudui neştine pre altul pe dreptate şi pentru căce i se cade să-l suduiască ca pe un vinovat, atunce acela nu se va certa; iară de-l va sudui fără de vină, atunce ca un suduitoriu se va pedepsi, măcară de-ar fi cum zice suduitoriul, adevărat.”; ibidem, glava 108, zaceala 6, p. 135–136. 150 Ibidem, glava 109, zaceala 5, p. 136. 151 „Sudalma ce va sudui neştine pre cocon mic, aceaia se socoteşte c-au suduit pre tată-său. Drept aceaia poate tată-său să meargă la judecătoriu să se plângă, măcar de nu l-ar mâna fiiu-său, ce numai ca pentru să se cearte cela ce va fi suduit pre fiiu-său.”; ibidem, glava 109, zaceala 1, p. 136.
25 Robia în pravilele româneşti 97 observă că, de fapt, stăpânul solicită dreptate doar dacă se simte lezat el însuşi: „Şi acesta se socoteşte cându-l va sudui în pizma stăpânu-său, pentru să-i facă lui ruşine; iară de va fi suduit pre rob pentru vina lui şi nu se va atinge nimica de stăpân, atunce nu se va pedepsi nice unul, nice altul”152.
Ö
Dreptul obişnuielnic, ca sistem de drept diferit de cel pozitiv, receptat la mijlocul secolului al XVII-lea, reprezintă ansamblul cutumelor larg împărtăşite de actorii sociali în urma unor practici de durată. Este un sistem juridic complet, fundamental şi independent de orice confirmare sau autorizare venind din partea dreptului scris153. „Obiceiul ţiganilor”, parte componentă a acestui sistem, prinde contur treptat, drept creaţie a societăţii, începând cu momentul sosirii ţiganilor la nord de Dunăre (în cea de a doua jumătate a secolului al XIV-lea). Tipărirea primului cod de legi valah, Îndreptarea Legii (1652), survine aşadar într-o perioadă în care dreptul cutumiar al ţiganilor (în majoritate împărtăşind condiţia socială de robi) se cristalizase şi se afla deja în uz, anumite elemente ale sale fiind cunoscute şi confirmate şi de către domnie. Comparând „obiceiul ţiganilor” cu ceea ce am putea numi printr-un termen exogen „dreptul scris al robilor”, aşa cum se conturează el în Îndreptarea Legii, observăm cum cadrul normativ al pravilei este asemănător, în ansamblu, practicii juridice consacrate. În virtutea faptului că ambele sisteme de drept se referă la aceeaşi stare de dependenţă personală, robia, fie ea de tip bizantin, cea descrisă de pravilă, fie de tip autohton, robia ţiganilor, este normal ca esenţa ei să rămână neschimbată. Absenţa libertăţii, a voinţei individului, obedienţa faţă de stăpân, relaţia de subordonare extinsă în spaţiul familial, capacitatea juridică limitată, tratamentul mai sever uneori în cazul delictelor penale, coroborate cu responsabilitatea faţă de propriile acte, pentru care trebuie să plătească penal, şi dreptul la viaţă154, toate aceste trăsături alcătuiesc specificul statutului juridic al robilor care oscilează între condiţia de bun aflat în stăpânire şi cea de persoană, prima rămânând precumpănitoare. Pe de altă parte, obiceiul este inovator, se adaptează în permanenţă realităţilor şi nevoilor societăţii, creând nota de specificitate a robiei ţiganilor din Ţara Românească. Urmărind doar echivalentul acelor aspecte aduse în discuţie de
152 Ibidem, zaceala 5, p. 136. 153 V. Al. Georgescu, La place de la coutume, p. 559–560. 154 Pravila recunoaşte robilor dreptul la viaţă, la legitima apărare atunci când existenţa lor este pusă în pericol de loviturile abuzive ale stăpânului: „Însă de să va afla că acei mai mari trec peste măsură şi-şi es di în obiceae, de-i bat de-a pururea şi foarte cumplit şi vine lucrul de stă în cumpănă de moarte să şi-i ucigă de tot … atunce cei mai mici vor putea sta împotriva celor mai mari, şi de să va tâmpla vreuna ca aceaia, atunce pot să-i ucigă şi de tot şi să n-aibă nici o certare.”; Îndreptarea Legii 1652, glava 246, zaceala 14, p. 246.
98 Florina Manuela Constantin 26
Îndreptarea Legii, se remarcă drept inovaţii ale practicii juridice: obiceiul de a nu despărţi cuplul de robi deja format, legea hoţilor de cai, gloaba de cai şi duşegubina (care nu sunt caracteristice doar pentru obiceiul ţiganilor) sau posibila discriminare penală a robului în postura de victimă. Aşa cum recomandă codul de legi de la 1652, dubla certare a hoţului, ca şi a criminalului, în bucate şi asupra trupului, este valabilă şi în practică, însă noutatea apare în cazul compoziţiei. Componenta privată, iniţială, a compoziţiei, tocmeala între părţi şi repararea daunelor doar la nivel particular, evoluează către o înţelegere în care imixtiunea statului, la nivel administrativ şi material, capătă un rol tot mai însemnat. Intervenţia unui terţ (domnia) în gestionarea învoielii se manifestă în practică prin nevoia de mediere sau consimţământ dat pentru iertarea de pedeapsa cu moartea şi mai ales prin perceperea unei amenzi – gloaba de cai, pentru furtul de cai, duşegubina, pentru omor. Evoluţia este percepută şi de pravilă, în contextul normării despăgubirilor pentru furt155. Deşi gloaba este prevăzută în Îndreptarea Legii, totuşi apariţia ei rămâne izolată în soluţionarea delictelor penale, legea dând credit masiv pedepselor corporale, câteodată extrem de severe. În practică, diferă fundamental rolul compoziţiei în raport cu represiunea fizică, cea dintâi lărgindu-şi sfera de aplicabilitate la nivelul categoriilor sociale şi al tipurilor de infracţiuni. Inovaţia actorilor sociali duce la transformarea compoziţiei într-un principiu profitabil pentru domnie şi, ca atare, extrem de frecvent aplicat, fiind preferat executării sancţiunii penale. Judecând strict modul în care este reglementată robia de către pravila de la 1652, printr-o comparaţie cu codurile de legi valahe ale secolului fanariot şi chiar cu starea de fapt din Ţara Românească, reflectată de documentele vremii, se poate constata că Îndreptarea Legii nu este bine adaptată realităţilor secolului al XVII-lea atunci când vine vorba despre această stare socială. Dispoziţiile sale nu acoperă decât o mică parte a posibilelor speţe care ar putea privi raporturile dintre ţigani şi autorităţi şi, cu atât mai puţin, pe cele dintre ţigani, în ciuda masivităţii codului de legi, a bunei reprezentări demografice a acestei categorii sociale şi a problemelor pe care le generează relaţionarea acestora cu ceilalţi membri ai societăţii. Vocabularul se serveşte de termenii generici stăpân şi rob, ignorând astfel diversitatea pe care o cunoaşte masa robilor, împărţită între ţigani boiereşti, mănăstireşti, domneşti, precum şi problematica specifică fiecăreia. De asemenea, instituţia robiei nu este abordată ca realitate socială separată, ci este integrată în sfera mai largă a relaţiilor de subordonare de diverse tipuri: socială, domestică, familială, profesională. Tipurile de
155 „Certarea ce zicem să dea de doao ori preţul acelui lucru ce se-au luat fără de ispravă, iaste aşa: cum se-ar zice, când nu va fi acel lucru de faţă, atunce să-l plătească îndoit, iară de va fi de faţă, atunce să-l dea înapoi şi să dea şi preţul cât va plăti acel lucru. Acest obiceaiu au fost legiuit de legiuitorii cei bătrâni, iară în vreamea de acmu, ceşti mai tineri se-au tocmit toţi împreună ş-au schimbat acea tocmeală într-acesta chip: adică să dea numai lucrul ce-au luat, iară să-l cearte judecătoriul după cum va fi voia lui, cum se-ar zice să-l globească, sau să-l închiză în temniţă sau în gros, sau într-alt chip oricumu-i va părea pe dreptate.”; ibidem, glava 348, zaceala 37, p. 326–327.
27 Robia în pravilele româneşti 99 servitute – feciorul, robul, roaba, slujnica, năemitul, sluga – nu sunt bine definite, individualizate, iar inechitatea socială a vechiului drept se verifică şi prin faptul că legile sunt formulate din perspectiva stăpânului, cu grija de a asigura în primul rând privilegiile acestuia şi apărarea drepturilor sale.
SLAVERY IN SEVENTEENTH CENTURY ROMANIAN LAW. ÎNDREPTAREA LEGII (1652)
Abstract
Two main issues are addressed in the present paper: the regulation of slavery – an important institution in the medieval and pre-modern Wallachian society – by the first law of Wallachia, Îndreptarea Legii (Târgovişte, 1652), a nomocanon of Byzantine inspiration, and the fact that this law was not an only source, slavery in the area lying between the Danube and the Carpathians, at least in the second half of the fourteenth century, being mainly governed by the customary law, obiceiul ţiganilor, a law system already crystallized and in use before the emergence of Îndreptarea Legii. An analysis is made of the relation between the legal framework and the customary law. Examples are given of the similarity between the norms stipulated in Îndreptarea Legii and the customary practice of slavery, with an explanation of the reasons for such similarities. The particularities of Roma slavery in Wallachia in comparison with other forms of personal servitude are also assessed.
100 Florina Manuela Constantin 28
APARIŢIA PORECLEI „GAŞPER” PENTRU ŢIGANI ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC*
PETRE MATEI
În spaţiul românesc, ţiganii au fost o prezenţă importantă sub aspect numeric. Răspândiţi pretutindeni, atestaţi deja din secolul al XIV-lea şi, până la mijlocul secolului al XIX-lea, supuşi robiei, deci aparţinând unei categorii sociale inferioare, ţiganii au făcut obiectul unui număr impresionant de porecle şi denumiri. Una dintre ele, aceea de „gaşper”, menţionată şi în studiul despre porecle al lui Aurel Candrea, ne-a atras în mod special atenţia: „Gaşper este o altă poreclă dată Ţiganului lăutar, dar şi Ţiganilor în genere. […] Ne-am săturat de scârţâiturile a doi păcătoşi de gaşperi. […] Femininul gaşperiţă e porecla obicinuită a Ţigăncilor. Ispirescu, «Legende», p. 63: «Cum văzu copilaşii aşa de frumoşi, gaşperiţa de cioară, ce să facă ca să ponosescă pe Doamna sa?»”1
* Lucrare realizată în cadrul proiectului de cercetare Problema ţiganilor în România în secolul al XIX-lea. Instituţia robiei, mişcarea aboliţionistă şi emanciparea ţiganilor (director dr. Viorel Achim), proiect finanţat de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior, contract nr. 183/2007. 1 Aureliu Candrea, Poreclele la români, în „Revista nouă”, VII, 1894, nr. 12, p. 463–472. Candrea înşiră o listă imensă de porecle care-i vizau pe ţigani: „acela care se poate într’adever făli cu bogăţia cea mai mare de porecle cu care e blagoslovit, e Ţiganul […] Cea mai obicinuită poreclă dată Ţiganului din causa feţei lui «albe ca fundul ceaunului», este cioară, cu derivatele cioroiu, cioroaică, ciurilă, cioropină, cioranglav, ciorpandel, ciorogac etc. […] Cioroiu e o poreclă ce se aplică bărbaţilor. […] Cioroaică se zice numai unei Ţigănci. […] Ciurilă e o poreclă dată Ţiganului, care se aude peste Carpaţi. […] Cioropină se aplică de o potrivă la Ţigan şi la Ţigancă. […] Ciorânglav […] Ciorpandel e porecla dată în special copiilor Ţiganului, dar câte-odată şi Ţiganului în vârstă. […] Tot pentru culoarea-i neagră, Ţiganul mai primesce poreclele de cioacă, crancău, harapină, harapilă etc. […] După limbuţia lor, Ţiganul şi Ţiganca sunt porecliţi coţofană, ciocănitoare, cârâitoare, codobatură, corcodină etc. […] Următoarele porecle se dau Ţiganilor, dar mai cu seamă copiilor de Ţigan: graur, grangor, gangur, gănguraş, găngurel, gărgăun, gărgăuon. […] Poreclele de ighiptean şi faraon ce i se dau Ţiganului, vin de la părerea greşită că acest neam şi-ar fi trăgând originea din Egipt. […] Poporul, socotind pe Ţigan tot aşa de negru la suflet pe cât e de negru la chip, îi aplică o mulţime din epitetele diavolului. Aşa sunt: cornurat, Sarsailă, tartor etc. […] Tot după apucăturile lui, Ţiganul mai e poreclit haramin sau aramină, propriu tâlhar, hoţ […] Alte porecle de dispreţ date Ţiganilor sunt următoarele: Baragladină se aplică deopotrivă Ţiganului şi Ţigăncii […] Lăieţ şi mirloiu sunt porecle ce se dau Ţiganului dincolo de Carpaţi. […] După ocupaţiunile lui, Ţiganul mai e poreclit: ursar, lingurar, corturar […] O altă poreclă a Ţiganului este boroiu. […] Poreclele bahniţă şi băhanie se dau deopotrivă Ţiganului şi Ţigăncii. […] O Ţigancă bătrână e poreclită la ţară horholina. […] Poreclele ce obicinuesce poporul a le da copiilor de Ţigani, sunt: danciu, gangur, grangor, găngurel sau gran- gorel, ciorpandel, parpangel sau parpanghel, puradeu, purdelaş, pirandeu etc. […] „Danciucu” se zice ca
„Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 101–113
102 Petre Matei 2
Sperăm ca prin contextualizarea acestei porecle să înţelegem mai multe despre modalităţile prin care, în societatea tradiţională, se construia alteritatea. Voiam pentru ţigani o poreclă „veche” pe care s-o fi putut urmări şi analiza de-a lungul unei perioade cât mai lungi de timp. Un argument convingător în favoarea vechimii ni s-a părut a fi faptul că, pentru poreclire, s-a simţit nevoia de a recurge la un reper religios, Gaşpar, unul dintre magii amintiţi în Biblie. Acest fundal religios, deloc familiar nouă astăzi, părea a oferi garanţia căutată. Pe de altă parte, speram că, implicând magii, personaje vizibile, onorate de Biserică, ar fi putut fi mai uşor identificate condiţiile apariţiei poreclei. Mai în detaliu despre această poreclă scria şi Iuliu Zanne: „Gaşper. Poreclă ce se dă ţiganilor. Gaşper este o corupţie a numelui Gaşpar sau Gaspar, unul din cei trei crai de la resărit: Melchior, Baltazar şi Gaşpar. Acest Gaşpar ar fi fost, după legendă, împeratul Arabiei şi în jocul vicleimului se represintă ca un Arab. […] De la Gaşper vine femininul Gaşperiţă, poreclă ce se dă ţigăncelor”2. S-a ajuns deci la porecla „gaşper” prin contaminare. Românii şi l-au imaginat pe Gaşpar aşa cum era el reprezentat în spaţiul românesc prin intermediul jocului vicleimului3. Asemenea ţiganului, perceput ca negru, magul Gaşpar era reprezentat ca „împăratul Arabiei” (deci tot negru). Dar aceasta nu lămureşte când şi cum s-a produs asocierea ţigan-Gaşpar. La prima vedere, ar părea rezonabil să credem că porecla este foarte veche: deja de la introducerea creştinismului în spaţiul românesc, ar fi existat negrul mag Gaşpar şi, ulterior, în momentul apariţiei ţiganilor în secolul al XIV-lea, aceştia având tenul mai întunecat, posibilitatea de a recurge la paralela Gaşpar-ţigan ar fi determinat ivirea acestei porecle. Această ipoteză era însă falsă întrucât pornea de la premisa greşită că reprezentarea magilor şi modalităţile de familiarizare a credincioşilor cu aceştia ar fi rămas constante de-a lungul timpului. Credem că porecla este mult mai recentă. Magul Gaşpar, aşa cum era el cunoscut de către ţăranii români în secolul al XIX-lea, nu a fost dintotdeauna negru. Atributele magilor au fost construite, iar această transformare a lor, putând fi urmărită pentru Vestul Europei, va servi drept termen de comparaţie pentru situaţia de la noi. Pentru a verifica dacă au fost întrunite condiţiile de creare a poreclei „gaşper” trebuie cercetat în ce măsură se poate demonstra existenţa unui mag (negru) cu numele Gaşpar în spaţiul românesc. După cum am văzut în citatul din Iuliu Zanne, se ştia că erau trei magi, individualizaţi prin nume şi prin anumite trăsături fizice. Dar ţăranii români ştiau deminutiv din danciu (nume propriu foarte favorit Ţiganilor) despre veri-ce copil de Ţigan, ca apelaţiune ridiculă […] Parpangel sau parpanghel se dă ca poreclă Ţiganilor tineri dincolo de Carpaţi. […] Puradeu, cu diminutivul purdelaş şi pirandeu sunt de-asemenea usitate peste Carpaţi ca porecle ale copiilor de Ţigan.” 2 Iuliu Zanne, Proverbele Românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia, vol. VI, Bucureşti, 1901, p. 119. 3 Pentru o listă a denumirilor dramei liturgice, v. Apostol Culea, Datini şi muncă, Bucureşti, 1945, p. 49–50: „Între Crăciun şi Bobotează, flăcăii umblă cu Vicleimul (Muntenia), Vicleiul (Oltenia), Vifleemul (Ardeal), Irozii (Moldova), Vertep (Banat)”.
3 Apariţia poreclei „gaşper” 103 mai multe despre magi decât spusese Matei, singurul evanghelist care-i consemnase, de altfel sumar, fără a specifica numărul, numele sau provenienţa exactă a lor4. Numele lor (Gaşpar, Baltazar, Melchior), trăsăturile (bărboşi sau imberbi, albi sau nu), chiar numărul lor, precum şi alte caracteristici ale magilor au variat în timp. Abia spre secolul al XII-lea magii au ajuns să capete caracteristicile familiare ţăranilor români în secolul al XIX-lea5, cu precizarea că înnegrirea magului, care a permis apariţia poreclei, pare să se fi consacrat în Vestul Europei mai târziu, spre secolul al XV-lea. Magii au ajuns să semnifice cele trei rase umane, corespunzând celor trei continente ale Lumii Vechi6. În secolul al XV-lea, în condiţiile intensificării contactelor cu Africa neagră, s-a produs un complex fenomen de înnegrire a unor personaje biblice. Este cazul, pe de-o parte, al unuia dintre magi (înnegrire pozitivă) şi, pe de altă parte, al lui Ham (înnegrire negativă). În acest context, începând cu secolul al XV-lea, prezenţa unui mag negru în scena Adorării devine un motiv iconografic răspândit7. Este posibil oare ca, independent de aceasta, să se fi petrecut şi în spaţiul românesc înnegrirea lui Gaşpar, avându-l însă la bază pe ţigan? Credem că nu, modelul fiind doar preluat. Spre deosebire de „bunul” negru creştin cu care Europa catolică intră în contact, ţiganul, până târziu, nu pare să fi fost considerat un model de evlavie care să inspire astfel de credinţe. Pe lângă condiţia ca unul dintre magi să fie negru, trebuia să fie întrunită şi a doua condiţie, anume ca magul să aibă numele Gaşpar. Constatăm însă că nici numele Gaşpar nu este un lucru cert, nefiind singurul folosit. Numele Baltazar, Melchior şi Gaşpar, atestate pentru prima oară într-un document din secolul al VIII-lea, devin târziu cu adevărat populare în Occident, ca urmare a lucrării Historia Scolastica a lui Pierre le Mangeur, scrisă între anii 1170 şi 1178. Chiar şi în Apus aceste nume „latineşti” au circulat în paralel cu aşa-zisele nume ebraice ale celor trei magi (măcar numărul lor era stabilit!): Apellius, Amerus, Damascus, şi greceşti: Galgalath, Malgalath şi Saracin etc.8 Treptat numele Baltazar, Gaşpar şi Melchior s-au răspândit în întreaga Creştinătate, dar s-ar părea că românii au preluat aceste denumiri relativ târziu. Referindu-se la aceasta, Moses Gaster observa: „interesant este că «Întrebările» din copia de la 1809 n’au aceste numiri, căci fiind o traducere după originale bizantino-slave reprezintă tradiţiunea orientală, deosebită de acea occidentală, care porecleşte pe cei trei crai cu numirile pomenite. Iată pasagiul respectiv,
4 Matei, II, 1–12. 5 Marianne Elissagaray, La légende des rois mages, Paris, 1965, p. 27–28. 6 Ibidem, p. 28. 7 Benjamin Braude, The Sons of Noah and the Construction of Ethnic and Geographical Identities in the Medieval and Early Modern Periods, în „The William and Mary Quarterly”, 54, 1997, nr. 1, p. 103–142. 8 M. Elissagaray, op. cit., p. 28–30. 104 Petre Matei 4 destul de instructiv. Întrebare. Cum au fostu numele celor trei crai ce au adus daruri la naşterea lui Hristos? Răspuns. Elemeh, Eleoru, Elavu. Întrebare. Dar dacă au mers acolo ce au zisu? Răspuns. Elemeh au zisu: veniţi să ne închinăm împăratului nostru, Dumnezeu, iproci, şi ceilalţi”9. Cel mai vechi text românesc păstrat din irozi, de la 1821, cuprinde un dialog între Irod şi cei trei crai, numiţi deja Baltazar, Melhior şi Irimie, şi este urmat în această direcţie de cântecele de stea culese de Anton Pann, unde Irod se întreţine de astă dată cu cei trei magi având numele cunoscute: Baltazar, Melchior şi Gaşpar (pentru niciunul nu se menţionează însă tenul închis): „Gaşpar. Eu sânt craiul Gaşpar de la răsărit şi văzând steaua ce s’au arătat pe cer, am ispitit proorocii şi scripturile ş’am cunoscut că s’a născut Christos”10. Numele Gaşpar pare a fi fost preluat deci relativ târziu în spaţiul de limbă română şi nu a beneficiat de o primire fără rezerve. În unele regiuni româneşti s-a păstrat pentru Gaşpar numele Ilimiu (în Basarabia) sau în alte părţi a fost declarat negru un alt mag (Baltazar)11. Interesant este că încă la sfârşitul secolului al XIX-lea printre irodarii din Moldova circulau versiuni ale jocului, scrise pe la 1860, în care în loc de Gaşpar era amintit Irimia12. Mijloacele de creare şi transmitere a asociaţiei mag-Gaşpar-negru-ţigan au fost, credem, vicleimul sau irozii, teatrul de păpuşi şi iconografia. În următoarele pagini încercăm să identificăm care dintre acestea a fost în măsură să determine apariţia poreclei de care ne ocupăm.
1. VICLEIMUL SAU IROZII
Credem că ceea ce a impus cu adevărat acest nume a fost vicleimul, dramă liturgică, numită în Moldova şi irozii. Tema venirii magilor la Irod, în căutarea lui Iisus, a fost foarte populară în spaţiul românesc, fiind interpretată de grupuri de colindători, cu ocazia Crăciunului. De altfel, aceste interpretări au fost considerate, în general, alături de jocul păpuşilor, a fi forma de debut a teatrului românesc13. Subiectul este pe scurt următorul: Irod, aflând că de curând a fost născut un Crai ce-l va întrece în putere, ordonă ofiţerului să afle unde locuieşte acest nou rege şi să-l omoare. În orice caz, să-i fie adus oricine ar şti ceva despre acesta. Ofiţerul îi aduce
9 Moses Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, 1883, p. 491–492. 10 Ibidem, p. 494–495. 11 Tudor Pamfile, Sărbătorile la români. Crăciunul. Studiu etnografic, Bucureşti, 1914, p. 158: „În Basarabia, tacâmul Irozilor se alcătueşte din Irod împărat şi cei trei crai de la Răsărit: Baltazar, Melihor şi Ilimiu […] În Valahia din Moravia cei trei crai de la răsărit, Gaşpar, Melihor şi Baltazar […] Baltazar răspunde şi el: «Eu sunt craiu negru din ţara Arapilor»”. 12 Teodor Burada, Istoria teatrului în Moldova, vol. I, Iaşi, 1915, p. 10–12. 13 Mihail Kogălniceanu, Colecţiune de modeluri de pictură religioasă de dascălul Radu Zugravu, în „Revista pentru istorie, archeologie şi filologie”, I, 1883, nr. 1, p. 33.
5 Apariţia poreclei „gaşper” 105 pe cei trei magi (unul dintre ei fiind negru), care îi spun lui Irod cum au văzut o stea, care, după Scripturi, prevesteşte pe noul Rege. Prefăcându-se, Irod îi lasă să plece în căutarea lui Iisus, rugându-i ca, în caz că-l vor găsi, să vină să-i spună şi lui, că vrea şi el să meargă şi să i se închine. Credem că e probabil ca tocmai aceste interpretări să fi avut un impact mult mai mare asupra oamenilor simpli decât ar fi putut avea picturile religioase din biserică. Practic, era interpretată o scenă religioasă, cu actori, cu recuzită etc. Magii se prezentau, vorbeau, ameninţau, interacţionau cu ceilalţi actori, scoteau săbiile etc. Era un spectacol animat, iar auditoriul era probabil mai receptiv la astfel de puneri în scenă. Pe de altă parte, Gaşpar pare să fi avut un discurs mai bogat decât ceilalţi crai14. De altfel, cei ce au amintit această poreclă dată ţiganilor au înclinat să creadă că ea se datorează jocului irozilor. În acest sens, s-au exprimat Moses Gaster15 şi, în urma lui, Iuliu Zanne16 ş.a. Imaginea lui Gaşpar ni s-a păstrat şi în unele fotografii făcute în perioada interbelică, surprinzând jocul irozilor: Magul Gaşpar era jucat de cineva având faţa înnegrită, purtând o mască de culoare întunecată sau, pur şi simplu, având o căciulă pe care scria „Gaşpar”17. În privinţa originii irozilor, au existat numeroase teorii. Conform teoriei autohtoniste, obiceiul ar fi fost foarte vechi, apărând cândva la începuturile creştinismului18. Moses Gaster afirma însă că irozii, nemenţionaţi în secolul al XVIII-lea, sunt o tradiţie relativ recentă, rezultat al imitării dramei liturgice săseşti. Românizată, ea ar fi devenit populară în secolul al XIX-lea19. Potrivit altei teorii, a lui Nicolae Iorga, irozii şi-ar fi avut originea în jocurile de la şcoala catolică de la
14 Constantin Brăiloiu, Henri Stahl, Vicleiul din Târgu-Jiu, în „Sociologie românească”, I, 1936, nr. 12, p. 23: „I[rod] (către Gaşpar): Dar tu, mă-negritule, buzatule şi cu solz după cap, parc-ai fi un mare drac împărat, de unde eşti şi unde te călătoreşti? Negrul Gaşpar (mişcarea de sus): Negrul Gaşpar mă numesc/ Din poporul arăpesc./ Eu n-am mamă, eu n-am tată,/ Parc-aş fi născut din piatră,/ Eu n-am fraţi, eu n-am surori,/ Parc-aş fi născut din flori,/ De când scumpii mei părinţi/ Zac de zece ani pietruiţi/ Domremi mare-n cetate,/ Unde focul nu străbate,/ Unde soarele nu bate./ Şi merg a cerceta/ Popoarele-a judeca,/ De păcate a-i ierta/ Domnul Domnilor,/ Împăratu-mpăraţilor/ Dar tu, ce mare mişel eşti, (Toţi trag săbiile şi le încrucişează)/ De vorbeşti şi ispiteşti/ Trei fraţi dumnezeeşti? […] Craii trag săbiile şi le pun în pieptul lui Irod”. 15 M. Gaster, op. cit., p. 496: „Reprezentaţiunile publice au înrâurit într’un esemplu curios asupra poporului şi i-au îmbogăţit limba cu un cuvânt nou. Gaşpar însemnează acuma ţigan în graiul popular; ceea ce se esplică numai printr’aceea, că unul din cei trei crai adică Gaşpar se reprezintă ca un arap, căci după legendă era împăratul Araviei”. 16 I. Zanne, op. cit., p. 119. 17 V. fotografiile făcute de Nicolae Ionescu în 1932 şi 1935, păstrate la Biblioteca Academiei Române: „Echipe de colinde din Bucureşti în faţa Patriarhiei în noaptea Crăciunului”, BAR, F II 11 160460, 1932 şi „Vicleimuri, irozi, stele etc., în noaptea de Crăciun în faţa Patriarhiei. 1935”, ibidem, F II 11 160459, 1935. 18 G. Dem Teodorescu, Încercări critice asupra unor credinţe, datine şi moravuri ale poporului românu, Bucureşci, 1874, p. 47: „e cu totul dificil de fixat anume anul în care s’au introdus în ţară, daru de bună seamă că datează din primii timpi ai introducerii creştinismului în Dacia”. 19 M. Gaster, op. cit., p. 490–496. 106 Petre Matei 6
Iaşi20. În fine, a patra teorie nu exclude influenţa modelului apusean, dar are meritul de a insista asupra simbiozei produse între modelul străin/livresc şi specificul românesc/popular. Dramatizarea legendei Naşterii s-a făcut de către intelectualitatea apropiată bisericii, dar impactul iniţial al acestor texte a fost redus, primele variante, de secol XVIII, greoaie şi livreşti, fiind folosite exclusiv de preoţi21. Ulterior jocul devine popular, recurgându-se la formule accesibile publicului larg. Obiceiul vicleimului a suferit în timp unele transformări. Nu doar că nu este foarte vechi la noi (apărând probabil la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea), dar el nu a devenit popular decât treptat. La început, obiceiul era restrâns, fiind practicat doar de membri ai elitelor22, pentru a fi preluat ulterior şi la bază. Potrivit lui Teodor Burada, la sfârşitul secolului al XIX-lea, majoritatea irodarilor erau încă dascăli de biserică23, dar deja în anii ’40 ai secolului al XX-lea, obiceiul pare a fi devenit exclusiv ţărănesc24. Pentru unele regiuni se pot identifica cu claritate influenţele cărturăreşti în apariţia şi evoluţia jocului, cum ar fi cazul Săliştei, unde jocul a fost promovat de cărturarul Picu Pătruţ25. Asemănătoare este şi situaţia în Macedonia, unde, la începutul secolului al XX-lea, jocul era încă foarte nou26. Porecla, fiind condiţionată de ivirea (relativ târzie) a jocului irozilor, a apărut abia în secolul al XIX-lea.
2. TEATRUL DE PĂPUŞI
Jocul păpuşilor a fost considerat, alături de irozi, ca o specie a teatrului popular. Aceste păpuşi erau prezente atât în timpul irozilor, ca o completare profană şi glumeaţă, cât şi independent de acesta, cu alte ocazii: la nunţi, botezuri, de Paşte etc.27 Reprezentaţia se desfăşura într-o cutie numită după împrejurări viclei, chivot, biserică, ladă, hârzob etc.28, ai cărei pereţi (făcuţi fie din hârtie unsă şi devenită astfel transparentă, fie, mai târziu, din sticlă) permiteau spectatorilor să asiste la jocul
20 Nicolae Iorga, Datinele noastre de Crăciun şi originea lor, în „Revista istorică”, V, 1919, nr. 11–12, p. 371–372. 21 Gheorghe Vrabie, Teatrul popular românesc, în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, VI, 1957, nr. 3–4, p. 485–562. 22 M. Kogălniceanu, Colecţiune de modeluri …, p. 33: „La începutul încă al acestui secol irosii erau ţinuţi în onore mai mare; fiii boierilor celor mai ’nalţi, îmbrăcaţi în haine de stofă aurite, mergeau la curtea domnescă şi la casele boieresci cele mai însemnate de representau scenele religioase”. 23 T. Burada, op. cit., p. 10: „Mai toţi actorii improvizaţi ce reprezentau pe Irozi, erau dascăli de pe la diferite biserici”. 24 Mihail Vulpescu, Irozii, păpuşile, scaloianul şi paparudele. Teatrul ţărănesc al Vicleimului, Bucureşti, 1941, p. 10. 25 Elisabeta Nanu, Un manuscris cu Irozi al lui Picu Pătruţ, în „Anuarul Arhivei de Folclor”, VI, 1942, p. 321. 26 T. Burada, op. cit., p. 25: „În Macedonia, reprezentaţia Irozilor a început de vre-o câţiva ani numai”. 27 C. Gane, Doamna Smaragda Callimaki, în „Realitatea ilustrată”, 8, 1934, nr. 390, p. 22–24. 28 T. Pamfile, op. cit., p. 159.
7 Apariţia poreclei „gaşper” 107 păpuşilor29. În perioada Crăciunului, păpuşile, pe de-o parte, reluau mesajul irozilor (păpuşi Crai, Irod etc.), iar, pe de altă parte, interpretau şi mici piese satirice. Despre reprezentarea dramei liturgice de către păpuşi nu se ştiu multe. Denumirea lăzii păpuşilor (printre altele, viclei) indică o anumită apropiere de vicleimul interpretat de actori. De altfel, în Muntenia (nu şi în Moldova), scena pe care se produceau păpuşile avea în fundal imagini din Betleem, cu Irod stând pe tron. Atât denumirea cutiei, cât şi imaginile din Betleem s-ar explica prin contaminare, întrucât păpuşile erau în bună măsură jucate în perioada Crăciunului, după irozi30. Există şi atestări ale jucării dramei liturgice de către păpuşi31, dar acestea sunt rare şi sumare, obiceiul ca atare nefiind popular şi dispărând. Referinţele la drama liturgică din jocul păpuşilor ajung cu timpul strict decorative32. Mai apreciate par a fi fost scenetele profane, amuzante. Ele au servit, pe lângă amuzarea publicului, şi la restabilirea normelor, prin satirizarea a ceea ce era perceput ca deviant33. Acestea ne interesează întrucât, prin intermediul lor, erau reprezentate diferite tipuri umane contemporane păpuşarilor (ţiganul, evreul, bragagiul bulgar, rusul, neamţul, turcul, cerşetorul etc.). Un studiu despre raportul dintre jocul păpuşilor şi perceperea ţiganului lipseşte. E vorba aici de Vasilache Ţiganul, un personaj popular în secolul al XIX-lea, despre care nu se cunosc multe. Acesta, cel puţin din spusele lui Alecsandri34, ar fi fost pentru spectatorii jocului de păpuşi ţiganul generic, obiect al hazului popular35. Teoriile despre originea şi vechimea jocului de păpuşi au variat. A fost considerat: autohton sau foarte vechi36, turcesc (Lazăr Şăineanu,37 urmat de Anca Costa-Foru38, Ioan Massoff39 ş.a.), indian, fiind adus în Europa de ţigani40, şi săsesc41.
29 Un desen ilustrând acest obiect se află la Teodor Burada, op. cit., p. 34. 30 Lila Nădejde, Teatrul popular de păpuşi în secolul al XIX-lea, în „Studii şi cercetări de istoria artei”, VII, 1960, nr. 1, p. 202–203. 31 G. Dem Teodorescu, op. cit., p. 50–51. 32 M. Vulpescu, op. cit., p. 42. 33 G. Dem Teodorescu, op. cit., p. 50–51. 34 Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, vol. IV, Bucureşti, 1925, p. 50: „Astfel Shakespeare a nemurit pe Falstaff, Molière pe Tartuffe, Cervantes pe Don Quijotte etc. Astfel poporul Italian a încarnat grotescul în Pulcinelio, Francezul în Guignol, Românu în Vasilache Ţiganul, Ruşii în Hagi Aivat etc.” 35 E. Baican, Literatură populară sau palavre sau anecdote, Bucureşti, 1882, prefaţă semnată de Mihai Eminescu, p. 5. „Nu e popor care să fi intrat în contact cu Românul, fără ca acesta să’şi bată joc de el. […] asupra Ţiganilor există o întreagă epopee populară în versuri lapidare, cum şi-au făcut biserică”. 36 T. Burada, op. cit., p. 33. 37 Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturii române, în „Convorbiri literare”, XXXIV, 1900, nr. 8, p. 656–665. 38 Anca Costa-Foru, Spectacole de divertisment la curţile domneşti şi boiereşti în epoca feudală, în „Studii şi cercetări de istoria artei”, V, 1958, nr. 2, p. 131–133. 39 Ioan Massoff, Teatrul românesc. Privire istorică. De la obârşie până la 1860, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 37. 40 T. Iordănescu, De unde ne-a venit jocul păpuşilor, în „Convorbiri literare”, XLI, 1907, nr. 5, p. 526–532. 41 L. Nădejde, op. cit., p. 202. 108 Petre Matei 8
Este posibil ca jocul păpuşilor la noi să fi fost rezultatul mai multor influenţe: Karagöz-ul turcesc, Vertep-ul ucrainean, Szopka poloneză, la care să se adauge influenţe săseşti. Ce ne interesează este însă impactul avut de acest joc. Păpuşile reuşeau nu doar să-şi amuze publicul, ci şi să critice şi să restabilească norme prin umor şi satiră. Iar persiflarea, înfăţişarea caricaturală a celorlalţi (inclusiv a străinilor), jocurile de cuvinte şi particularităţile lingvistice care provocau râsul erau autohtone42. Păpuşile se adresau unui public românesc, într-un limbaj accesibil, despre lucruri, personaje şi evenimente familiare. Păpuşarii jucau păpuşile în casa în care erau invitaţi, nu înainte de a-i întreba pe cei prezenţi cum vor să le joace păpuşile: cu perdea sau fără, de-a dreptul sau pe înconjuratele, adică folosind expresii cuviincioase sau obscene. În funcţie de preferinţele publicului, păpuşile îşi interpretau rolurile. Păpuşarul punea lada pe două scaune, se aşeza la pământ, în spatele lăzii, şi juca păpuşile pe mica scenă. Jocul era însoţit de acompaniament muzical oferit de lăutar, care cânta melodia fiecărei păpuşi în parte: cântecul ciobanului, al ursarului, al lui Vasilache, al rusului, al turcului etc.43 Nu exista o legătură directă între toate aceste personaje: ciobanul cu oaia sa, un ţigan ursar jucându-şi ursul, Vasilache Ţiganul şi aventurile amoroase ale acestuia, cearta şi bătaia provocate de Gahiţa, soţia geloasă a lui Vasilache, conflictul dintre rus şi turc, soldat cu decapitarea turcului, înmormântarea acestuia din urmă, şoarecele lăudăros, prins în cele din urmă de pisică, evreul luat de diavol etc. În ciuda impresiei de uniformitate, creată şi de preluarea de către diferiţi autori a unor pasaje din jocul păpuşilor, aşa cum fusese înregistrat de Teodor Burada la sfârşitul secolului al XIX-lea, păpuşile au avut un repertoriu mai larg, au evoluat, unele vechi au dispărut şi au apărut altele noi, în funcţie de specificul local. În perioada interbelică, păpuşile jucate încă erau, aşa cum apar într-o fotografie reprodusă în studiul lui Mihail Vulpescu: „dela stânga la dreapta: 1. Moş Ionică, 2. Baba Vişa, 3. Iaurgiul, 4. Bragagiul, 5. Turcul, 6. Rusul, 7. Popa, 8. Dascălul, 9. Coana Mariţa, 10. Dracu, 11. Vânătorul, 12. Jidanul, 13. Ursarul”44. Semnificativă este prezenţa masivă a ţiganilor în jocul păpuşilor. La 1837, scriind despre păpuşi, Mihail Kogălniceanu afirma că păpuşarii erau ţigani şi nu uita să menţioneze cele mai populare scene: ţiganul ursar, Vasilache Ţiganul şi conflictul dintre rus şi turc45.
42 Ibidem, p. 207. 43 T. Burada, op. cit., p. 35, în versiunea înregistrată de Burada la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Moldova, erau 17 păpuşi: 1) Un cioban, 2) o oaie, 3) un ţigan cu dairaua şi cu un urs, 4) Vasilache ţiganul, 5) fata Ilenuţa, 6) fata Ciubăroaiei, 7) Gaciţa, femeia lui Vasilache ţiganul, 8) un cioclu, 9) un turc, 10) un cazac, 11) un dascăl de la biserica, 12) jupânul Leiba Badragan, 13) un drac, 14) un calic, 15) un şoarece, 16) o mâţă, 17) Napoleon Bonaparte. 44 M. Vulpescu, op. cit., p. 41. 45 Mihail Kogălniceanu, Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains, connus en France sous le nom de Bohémiens, în vol. Opere. Scrieri istorice, Bucureşti, 1946, p. 577–578.
9 Apariţia poreclei „gaşper” 109
Şi în jocul păpuşilor, cules de Burada, ţiganii sunt o prezenţă foarte importantă. Din cele 17 păpuşi, cinci sunt ţigăneşti sau au cu aceştia legături strânse: ursarul, Vasilache Ţiganul, soţia sa Gahiţa, Ilenuţa şi fata Ciubăroaei. Există trei scene în care se fac referiri la adresa ţiganilor: ţiganul şi ursul46, Vasilache Ţiganul şi aventurile sale amoroase47, dar şi scena îngropării Turcului, moment în care dascălul, în batjocură, foloseşte aşa-zisul prohod ţigănesc48. Anumite modificări ale reprezentării ţiganului trebuie să fi existat în funcţie de diverse împrejurări, dar detalii lipsesc. Un exemplu apare la Vasile Alecsandri, unde hazul făcut pe seama ţiganului este sugerat de expresii argotice (Dabulichii Şuşmanda), scurte aluzii la povestioare care se regăsesc şi în colecţia de proverbe a lui I. Zanne (balamişu balmuşu de la cumătra)49, dar şi de fanfaronada atribuită ţiganului. Eliberarea din robie pare a fi fost şi ea prilej de amuzament50. Este interesant că autorităţile, începând cu anii ’60 ai secolului al XIX-lea, au devenit tot mai circumspecte faţă de spectacolul cu păpuşi, căruia i s-a imputat
46 T. Burada, op. cit., p. 36: „Vine apoi Ţiganul cu ursul şi spune următoarele versuri: Diha, Vlaicule, diha!/ Hop odată, pe lopată,/ Dunărea s-o trecem toată,/ Să privim Sârboaicele,/ Împletindu-şi gâţele./ Pe dealul cu florile,/ Paşte Sârbul oile,/ Şi Sârboaica caprele./ Pe dealul cu floricele/ Merge ursu’n degeţele”. 47 Ibidem, p. 37–38: „Pe urmă vine Vasilache Ţiganul, dă afară pe Ţiganul cu ursul, şi prinde a zice: Afară, afară mai ţigane! nu ştii tu, că eu sunt Vasilache ţiganul,/ Care-a sărit gardul,/ Şi-a mâncat curcanul./ Se uită apoi în toate părţile şi strigă:/ – Ilenuţă, Ilenuţă!/ Ia poftim din cămăruţă./ Ilenuţa vine şi zice:/ – Iată-mă-s bădiţă! Urmează apoi un dialog glumeţ şi cam deşănţat între Ilenuţa şi Vasilache ţiganul, şi după aceia se prind la joc […] Apoi vine Fata Ciubăroaei pe care o ia deasemenea la joc Vasilache ţiganul […] Intră apoi cu fuga Gaciţa, femeia lui Vasilache ţiganul, cu un copil înfăşat în braţe, se uită în toate părţile, întrebând unde-i este răul ei de bărbat; apoi se duce şi iar vine cu bărbatul ei şi cu cele două femei, pe cari i-au găsit la cafenea, bând şi desfătându-se, şi să iau la bătae. Gaciţa […] chiamă în ajutor pe Cioclul lui Drăghici, strigând: Sai cioclu lui Drăghici,/ Şi-ţi fă lopata bici,/ Şi vin’ degrabă-aici./ Că se face moarte de om,/ Afară de-aici să-i dăm! […] La Urzică să mi-i duci,/ Că ţi-oi da doi irmilici;/ Şi-apoi la dicasterie,/ La popa Elefterie”. 48 Ibidem, p. 40–41: „Dascălul prohodeşte pe turc, cu un aşa-zis prohod ţigănesc, care începe cu versurile următoare: Pe cea baltă lată,/ Este-un putregaiu de piatră,/ Şede-un epure greceşte,/ Legat la cap turceşte,/ Cu ţiganii sfătueşte,/ Să facă o biserică pentru ţigani/ Să trăiască o mie de ani!/ Să o facă de caş dulce,/ Cu gura s-o apuce!/ Când a bate vântul/ Să curgă untul,/ Când a bate gerul/ Să curgă zerul./ Dar icoanele de ce să le facă?/ Să le facă de slănină grasă/ Să se’nchine şi dancii de-acasă./ Iar uşa s-a hotărât,/ S-o facă de rogoz/ Când o pune mâna să cază jos./ Iar lacata de ce s-o facă?/ S-o facă dintr’un purcel fript,/ În loc de cheie un cuţit înfipt,/ Când a veni popa,/ Să descue lacata,/ Să şteargă bucata!” 49 I. Zanne, op. cit., p. 392. 50 Vasile Alecsandri, Ion Păpuşarul, în „Convorbiri literare”, I, 1868, nr. 21, p. 296: „Eaca Vasilachi ţiganul care-au furatu curcanul. Dabulichii Şuşmanda […] Ai fostu şi tu când ai fostu, pe cănd te hrăneai cu balamişu balmuşu de la cumătră, şi aveai 12 perne mari umplute cu frunzari, 12 mici umplute cu urzici, şi o dugheană, în vârful Trisfetitelor. Dar acum ţi-ai înălţatu neamu, ca cioara’n paru, te-i făcutu Romănu de cei nuoi … proprietaru! […] Acum eşti cetăţenosu./ Mai baros şi mai chiros./ Tanda landa, măi bălane,/ Ai ajunsu romănu, ţigane,/ Cată să te laşi de lene/ Ca să nu fii smulsu de pene”. 110 Petre Matei 10 explicit imoralitatea (lipsa de perdea, probabil), fiind interzis la Iaşi în 1864. În urma insistenţelor unora, printre care şi Ion Creangă, în iarna lui 1879 s-a permis reluarea jocului păpuşilor, doar pentru a fi din nou interzis. În cele din urmă, restricţia a fost ridicată în 189751. Credem că invocata imoralitate nu a fost motivul principal. În fond, păpuşarii îi întrebau de la bun început pe spectatori cum doreau să joace păpuşile: cu perdea sau fără, iar acest brusc acces de pudibonderie ar părea bizar. Teatrul păpuşilor nu se limita doar la aceste mici cuplete, mai degrabă inofensive, ci se referea şi la lucruri concrete, scandaluri locale etc. Credem că jocul a fost interzis pentru că, prin intermediul său, erau criticaţi membri ai unor instituţii ce se doreau acum respectate (armata, poliţia, clerul, guvernul). În Bucureşti, la 1865, unui păpuşar îi era permis jocul cu condiţia ca „Păpuşele ce le va întrebuinţa la Vitleim nu vor putea avea haine militare sau asemănare cu vreo persoană, ci obişnuite şi nici nu vor întrebuinţa vorbe murdare sau atinge de guvern, ori de vreo persoană …”52
3. ICONOGRAFIA
Rolul iconografiei în crearea şi răspândirea poreclei „gaşper” a fost, credem, mai puţin semnificativ. Efectul scenic al interpretării irozilor, spectacol plin de animaţie şi culoare, nu se putea compara cu simpla reproducere a magilor pe pereţii bisericilor. De altfel, în iconografie, magii nici nu sunt foarte vizibili53, uneori fiind chiar înlocuiţi în scena Naşterii cu păstori54. Cel mai important motiv însă pentru care credem că iconografia nu are de-a face cu apariţia poreclei este acela că iconografia ortodoxă (iar cea românească nu face excepţie) nu pare să fi preluat din spaţiul catolic ideea că unul dintre cei trei magi ar fi fost negru. În tradiţia iconografică ortodoxă, magii sunt reprezentaţi mergând spre locul naşterii lui Iisus, călăuziţi de stea, închinându-i-se acestuia şi oferindu-i daruri, stând în faţa lui Irod, unde sunt interogaţi asupra naşterii lui Iisus, dar, spre deosebire de iconografia catolică, niciunul dintre cei trei magi nu este negru55.
51 T. Burada, op. cit., p. 45–46. 52 L. Nădejde, op. cit., p. 206–207. 53 Wladyslaw Podlacha, Grigore Nandriş, Umanismul picturii murale postbizantine, vol. I, Bucureşti, 1985, p. 172. 54 Luca, II, 1–21, nu îi menţionează pe magi. 55 Nu am identificat niciun mag negru în lucrările consultate: Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Bucureşti, 2005 (Daphni, secol XI, Magii oferind daruri, sunt albi); Ioan D. Ştefănescu, Biblia ilustrată. Locuri alese însoţite de ilustraţii de artă şi lămuriri ştiinţifice, 1936 (mozaic din veacul al XIV-lea, la Kahrie-Giami – Magii călăuziţi de stea); Ioan D. Ştefănescu, Arta feudală în Ţările Române. Pictura murală şi icoanele de la origini până în secolul al XIX-lea, Timişoara, 1981. În anexe, în imaginile prezentate precum „Stihuirea de Crăciun”/Tripticul de la Agârbiciu (jud. Cluj) şi „Stihuirea de Crăciun”/Biserica Doamnei, Bucureşti, sec. XVII, magii sunt
11 Apariţia poreclei „gaşper” 111
Şi la ortodocşi existau diferenţe între cei trei magi, dar acestea se limitează mai mult la simbolizarea celor trei vârste (doi dintre ei sunt bărboşi, primul e bătrân şi cărunt, iar celălalt, în floarea vârstei, ultimul dintre ei, cel mai tânăr, fiind reprezentat ca imberb). Cazurile din spaţiul ortodox în care unul dintre magi să fie reprezentat iconografic ca negru nu au fost populare, capacitatea lor de a influenţa imaginarul colectiv rămânând redusă. Primul caz la care ne referim este acela al călugărului athonit Dionisie din Furna (aprox. 1670–1745), care, în scena închinării magilor, îi amintea pe aceştia cu numele „apusene” şi recomanda pictarea lui Gaşpar ca negru: „Închinarea magilor […] Anume Melhior bătrân, cu barbă lungă, cu capul descoperit, îngenuncheat, uitându-se la Hristos, ţine darul cu o mână şi cu cealaltă coroana. […] Unul tânăr roşcat, anume Baltasar, cu început de barbă, iar cel de al treilea, anume Gaşpar, negru, harap, tânăr fără de barbă uitându-se unul la altul şi arătându-l pe Hristos”56. Astfel de imagini au fost influenţate de catolicism57, iar impactul asupra reprezentării la noi a magilor a rămas, credem, redus. În majoritatea imaginilor sunt înfăţişaţi ca albi. Un caz aparte este acela al cărturarului ortodox Picu Pătruţ (1818–1872), ecleziarh al bisericii din Sălişte şi din 1862 călugăr. Acesta a lăsat în urma lui circa 30 de volume de proză şi poezii, cuprinzând numeroase miniaturi. Interesant ni se pare că unul dintre cei trei magi desenaţi în miniaturile reproduse de Onisifor Ghibu şi Nicolae Cartojan este reprezentat ca fiind negru (Fig. 1, 2). Aceste miniaturi seamănă mai mult cu reprezentări occidentale ale magilor58 decât cu cele ortodoxe. Credem că asemenea cazuri au fost rare, şi nu acesta este motivul pentru care denumirea „gaşper” a devenit o poreclă dată ţiganilor. În concluzie, considerăm că porecla „gaşper” dată ţiganilor este relativ recentă, fiind folosită abia în secolul al XIX-lea. Apariţia ei a fost condiţionată de răspândirea vicleimului, dramă liturgică, înfăţişându-i pe cei trei magi la curtea lui Irod. Cum unul dintre magi, numit la noi Gaşpar59, era reprezentat ca fiind negru, iar ţiganii erau percepuţi şi ei drept negri, porecla „gaşper” a ajuns să fie sinonimă cu ţiganii. Cei vizaţi de poreclă par să fi fost în mai mare măsură ţiganii lăutari, care însoţeau reprezentaţiile şi care, chiar în perioada jucării vicleimului, în luna decembrie, redeveneau vizibili, ieşind, asemenea românilor, din post. albi. Lucrurile nu stau diferit nici la bisericile Stavropoleos (Iustin Marchiş, Stavropoleos, Bucureşti, 2007), „Trei Ierarhi”–Colţea, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Anton, „Zlătari”. 56 Dionisie din Furna, Carte de pictură, Bucureşti, 1979, p. 102. 57 C. Cavarnos, op. cit., p. 77–78. De altfel, printre altele, lui Dionisie din Furna i s-a reproşat că, „purtat de ideile apusene cu privire la reprezentarea Naşterii, nu a menţionat în cartea sa scena îmbăierii […] poziţia înclinată ortodoxă a Maicii Domnului, instruindu-l pe iconar să o picteze îngenuncheată. Aşadar la Dionisie, aceste idei apusene au căpătat caracter de lege şi au influenţat iconografia ortodoxă de mai târziu”. 58 Ruth Mellinkoff, Outcasts: Signs of Otherness in Northern European Art of the Late Middle Ages, vol. 2, Berkeley, Los Angeles, Oxford, 1993, în special imaginile XI. 19, XI. 24, XI. 25, XI. 28. 59 Şi nu ca în Apus Baltazar. 112 Petre Matei 12
Fig. 1 – Cei trei Magi de la Răsărit se închină lui Isus60.
Fig. 2 – Scena venirii magilor, călăuziţi de stea61.
60 Onisifor Ghibu, Un reprezentant rustic al spiritualităţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea. Picu Pătruţ din Sălişte, în „Artă şi tehnică grafică”, martie–iunie 1940, nr. 11, p. 19. 61 Nicolae Cartojan, Colindele cu steaua, ibidem, decembrie 1938, nr. 6, p. 6.
13 Apariţia poreclei „gaşper” 113
Condiţia necesară apariţiei acestei porecle era ca românii să fie familiarizaţi cu prezenţa unui mag negru cu numele Gaşpar. Or, această idee era, credem, străină românilor ortodocşi, înainte de răspândirea irozilor. Magii în spaţiul românesc au fost în general reprezentaţi ca fiind albi. Pe de altă parte, numele Gaşpar pare a fi devenit popular târziu, abia în secolul al XIX-lea, şi nu a beneficiat de o primire fără rezerve. Această apariţie este, în opinia noastră, rezultatul influenţei catolice, în Vestul Europei unul dintre magi (Baltazar) fiind deja de secole consacrat ca negru. Mijloacele prin care ar fi putut fi creată şi transmisă asociaţia mag-Gaşpar- negru-ţigan au fost, credem, vicleimul sau irozii, teatrul de păpuşi şi iconografia, dar dintre acestea vicleimul a fost singurul în măsură să determine apariţia poreclei. Interpretările vicleimului, cu actori, cu recuzită etc., au avut un impact mai mare asupra oamenilor simpli decât ar fi putut avea picturile religioase din biserică. De altfel, magii în general (cel negru cu atât mai puţin) nu erau foarte întâlniţi în iconografia ortodoxă. Nici reprezentarea dramei liturgice prin intermediul păpuşilor nu pare a fi fost foarte răspândită. Scenetele interpretate de păpuşi se pretau mai degrabă la restabilirea de norme prin intermediul satirei, ţiganii fiind bine reprezentaţi în jocul păpuşilor.
THE EMERGENCE OF THE SOBRIQUET “GAŞPER” GIVEN TO ROMA IN THE ROMANIAN PRINCIPALITIES
Abstract
An attempt is made to identify the context in which the term of “gaşper” became associated with the Roma. The emergence of this sobriquet was related to the presence of a black Magus Gaspar. However, before the nineteenth century, the Orthodox Romanians were unfamiliar with such a notion, the Magi being generally represented as white. Vicleimul (theatrical representation of the Nativity Drama) or irozii (shows played in the Christmas season and centered on the figure of Herod the Great), the puppet shows and iconography were the three means to promote the association Magus-Gaspar-black-Roma. However, vicleimul was the most determinant in this respect, as having a more powerful impact. Indeed, the Magi in general (especially the black one) were not of frequent occurrence in Orthodox iconography. Neither was the representation of the liturgical drama by means of a puppet show widely spread. Puppetry was more suitable for reestablishing norms through satire. The author concludes that the related sobriquet may have been the result of an indirect influence of Catholicism.
114 Petre Matei 14
EDUCAŢIE ŞI CERCETARE
SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT ROMÂNESC ÎN EPOCA STALINISTĂ (1947–1953). CONSIDERAŢII
CRISTIAN VASILE
Noua elită culturală şi artistică imaginată de conducerea comunistă de la Bucureşti, începând din toamna anului 1947, trebuia formată într-un sistem educaţional profund modificat, rupt de tradiţiile şcolii interbelice. În consecinţă, printre obiectivele principale ale legii învăţământului din 3 august 1948 s-au numărat: educarea tinerilor în spirit comunist, controlul strict al şcolilor elementare, medii şi superioare, prin eliminarea autonomiei universitare, precum şi formarea cadrelor pentru planul de industrializare, prin extinderea învăţământului tehnic mediu şi superior1. Conducerea comunistă îşi propunea atât constituirea unei pături de „cadre” care să aplice politica partidului în aparatul de stat, armată, justiţie, învăţământ şi cultură, cât şi eliminarea din învăţământ sau exilarea în cercetarea ştiinţifică a profesorilor care îşi manifestau reticenţa faţă de noua politică educaţională. Ne-am propus să abordăm în acest studiu aspecte mai puţin cercetate din istoria învăţământului românesc, precum activitatea Comisiei de Învăţământ Public din cadrul Secţiei ideologice a PCR/PMR, contextul înlocuirii ministrului Educaţiei, Ştefan Voitec, reorganizările, schimbările instituţionale şi presiunile Secţiei de propagandă la nivelul şcolilor superioare filologice (inclusiv Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihail Eminescu”), artistice şi muzicale2. Am utilizat cu precădere documente, în mare parte inedite, emise de Secţia de educaţie politică (ulterior Direcţia/Secţia de propagandă şi agitaţie) din cadrul CC al PCR/PMR, instituţie cu un rol capital în ceea ce priveşte controlul ideologic asupra sistemului educaţional.
ACTIVITATEA COMISIEI DE ÎNVĂŢĂMÂNT PUBLIC
Deşi făcea parte din gruparea considerată procomunistă din Partidul Social- Democrat, Ştefan Voitec, titularul postului de ministru al Educaţiei Naţionale, nu a
1 „Monitorul oficial”, partea I-A, an CXVI, 3 august 1948, nr. 177, p. 6322–6324; Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Legile din 1948 pentru reforma învăţământului, în vol. Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, ed. Romulus Rusan, Bucureşti, 1998, p. 440. 2 Într-un alt studiu am tratat chestiunile legate de reforma comunistă a învăţământului, ideologizarea şcolii, campania de combatere a analfabetismului, implicaţiile introducerii limbii ruse printre materiile privilegiate, înregimentarea studenţimii, discriminarea din şcoli pe criterii de clasă; Educaţie şi ideologie în România, 1948–1953, în „Revista istorică”, s. n., an XV, 2004, nr. 5–6, p. 128 şi urm.
„Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 115–137
116 Cristian Vasile 2 beneficiat întotdeauna, în intervalul 1944–1948, de încrederea conducerii Partidului Comunist, care îl suspecta de lipsă de combativitate faţă de elementele „reacţionare” din Minister, şcoli, licee şi universităţi. Prin Comisia de învăţământ public din cadrul Secţiei centrale de educaţie politică (SCEP), precum şi prin filialele sale judeţene, înfiinţate în perioada 1944–1947 şi alcătuite din cadre didactice şi activişti, PCR a încercat să îl dubleze şi să-l supravegheze pe ministrul social- democrat şi să-şi extindă controlul asupra sistemului educaţional, inclusiv prin recrutarea de profesori în sindicatele procomuniste şi în partid. La Cluj o astfel de filială a apărut abia în toamna anului 1947, dar – după cum raporta la 24 noiembrie secretarul cu educaţia politică din judeţ – Comisia locală de învăţământ public „a reuşit să aibă legături cu toate organele din învăţământ şi influenţa se dovedeşte prin faptul că în aceste două luni au intrat în partid 50 de profesori. Pentru democratizarea (sic!) învăţământului s-au organizat peste tot comitete de elevi şi s-au dat îndrumări orale educative asupra felului de muncă. Un bun mijloc de întărire a învăţământului este studiul comun care poate să stârnească interes. (…) Comisia a antrenat profesorii şi în campania procesului [intentat conducerii] PNŢ; a ţinut cu ei o şedinţă şi a fost votată şi o moţiune. În vederea activizării Comisiei culturale, Comisia de învăţământ, în colaborare cu resortul învăţământ, lucrează la planificare”3. Profesorii şi învăţătorii membri de partid şi ai Comisiei alcătuiau în cadrul PCR celule, căutând să extindă acest model de organizare şi la nivelul elevilor, unul dintre scopuri fiind supravegherea activităţii extraşcolare4. Orice concurenţă pe tărâmul mobilizării elevilor reprezentată de asociaţiile nonguvernamentale româneşti şi străine, precum Young Men’s Christian Association (YMCA – Asociaţia Creştină a Tinerilor)5, era raportată cu promptitudine la Bucureşti şi combătută prin mesaje de denigrare, dar şi prin metode poliţieneşti, aşa cum rezultă din discursul responsabilului Secţiei de educaţie politică din Prahova, care la 25 noiembrie 1947 declara în faţa liderilor propagandei că filiala judeţeană a YMCA are „şcoală de misionari şi propagandă” dirijată de la Istanbul şi că reprezentanţii Asociaţiei Creştine a Tinerilor întreţin legături cu ambasada americană, „duc o propagandă printre elevi (…), dau lecţii în limba engleză. Nu au manuale, ci predau după reviste de propagandă. [În] biblioteca lor, dacă cauţi, nu găseşti acolo nimic. Au toate revistele interesante pe la membrii de încredere. În sediile lor găseşti tablouri care constituie propagandă pentru excursii. Tineretul lor face propagandă de la om la om. Au şi tabere în judeţ – foarte confortabile şi bine organizate, unde se face propagandă. Momesc în felul acesta muncitori şi elevi. De
3 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 13/1947, f. 68. 4 Ibidem, f. 84. 5 Pentru mai multe detalii privind activitatea YMCA în România în primii ani postbelici, v. Subteranele memoriei. Pagini din rezistenţa culturii în România 1944–1954, ed. Vasile Igna, Bucureşti, 2001, p. 117.
3 Sistemul de învăţământ românesc 117 aceea ar trebui să creăm şi noi tabere de vară în Valea Prahovei, unde să trimitem tineretul nostru, [pe cei] care au educaţie în spirit democratic [procomunist]”. Activitatea YMCA a fost contracarată prin elevi, verificaţi, membri de partid, care au fost îndrumaţi să atace „capitalismul anglo-american” şi să arate colegilor ce urmăresc „imperialiştii”6. Foarte curând acest gen de concurenţă cu susţinere morală sau materială occidentală avea să fie plasat în sfera penalului, a spionajului. Erau vânate şi influenţele „sioniste” din şcoli, atât din cele publice, cât şi din cele confesionale, evreieşti. Aparatul de propagandă din Bucureşti considera că „sionismul contribuie şi el la colportaj. Se lansează minciuni contra guvernului. Şcolarii din liceele evreieşti sunt un adevărat focar. Am stat de vorbă cu profesorii lor şi ei au pus problema atât de înfocat, încât au ajuns să ne convingă”7. Chestiunea aceasta era una delicată, cu atât mai mult cu cât regimul de după 6 martie 1945 permisese reapariţia sub egida comunităţilor evreieşti a nu mai puţin de 85 de şcoli elementare, 15 şcoli medii, 56 de şcoli „Talmud-Thora” şi „Ieşiva” (şcoli religioase) şi 11 şcoli „Tarbut”, şcoli sioniste cu limba de predare ebraică8. Comisiile de învăţământ stimulau crearea în rândurile elevilor a aşa-numitelor „cercuri marxiste” şi totodată vegheau ca în şcoli să nu pătrundă cărţi, manuale, hărţi şi broşuri neconforme cu orientările date de PCR9. Pe de altă parte, atât celulele de profesori şi elevi, cât şi cercurile aveau menirea de a verifica dacă acea parte a corpului didactic cu mentalitate veche predă după manualele impuse de autorităţile comuniste10 (cel de istorie, al lui Mihail Roller, a pătruns în şcoli încă din toamna lui 1947 şi va fi tipărit până în iunie 1948 în nu mai puţin de patru ediţii sub pretextul „epuizării” tirajelor ca urmare a cererii11, spontane – lăsa de înţeles propaganda). O altă direcţie de acţiune a fost reprezentată de lupta împotriva analfabetismului, campanie care avea o pronunţată dimensiune ideologică şi de control social, dar şi de încurajarea creşterii numărului de copii care frecventează învăţământul preşcolar (grădiniţe şi cămine de copii). Secţiile de educaţie politică şi comisiile erau
6 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 13/1947, f. 86. 7 Ibidem, f. 92. 8 Lucian Nastasă, Studiu introductiv la Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Evreii din România (1945–1965), ed. Andreea Andreescu, Lucian Nastasă (coord.), Andrea Varga, Cluj, 2003, p. 28. 9 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 13/1947, f. 97–99. 10 Responsabilul Secţiei de educaţie politică din Prahova explica în toamna lui 1947 cum a format celule de elevi şi ce rol au avut acestea: „Sunt copii de comunişti şi sub influenţa părinţilor. Au vârsta între 17–18 ani şi a trebuit să-i organizăm. Cu ei avem un program special. Lecţii teoretice mai mult; şi sunt sub controlul nostru. Fac parte din sectorul de celule. (…) Cum am spus, prin munca ce facem între elevi, s-au creat cercuri marxiste. (…) Desigur, prin faptul că elevii sunt pregătiţi în aceste cercuri marxiste, profesorii sunt de multe ori puşi în inferioritate faţă de elevi. Această problemă s-a pus în cercurile profesorilor. Profesorii deci sunt obligaţi să studieze şi ei. În special nu pot opune rezistenţă, [trebuie] să primească aceste manuale, odată ce elevii le primesc”; ibidem, f. 89–90. 11 Mihail Roller (redactor responsabil), Gh. I. Georgescu, Vasile Maciu, Dumitru Tudor, Istoria României. Manual unic pentru clasa a XI-a medie, Bucureşti, 1948, p. 3. 118 Cristian Vasile 4 preocupate şi de „îndrumarea” universitarilor; acestora li se recunoştea nivelul cultural ridicat, dar nu li se trecea cu vederea gradul scăzut de pregătire politică12. Ulterior, odată cu reorganizările de la nivelul Partidului (dizolvarea PSD în PCR), SCEP a devenit Direcţia de Propagandă şi Agitaţie, iar în cadrul ei exista un Comitet de studii şi documentare format din opt comisii, una dintre ele fiind comisia învăţământului public care prelua atribuţiile Comitetului13. Direcţia de Propagandă a stabilit şi sarcinile filialelor/secţiilor sale judeţene, inclusiv pe linie de învăţământ. În centrele cu universităţi şi cu alte instituţii de învăţământ superior, în cadrul secţiei de propagandă şi agitaţie, exista un responsabil pentru învăţământ public şi unul pentru ştiinţe, iar în celelalte judeţe funcţiona un singur responsabil atât pentru ştiinţe, cât şi pentru învăţământul public. Sarcinile responsabililor pe linie de învăţământ public erau: să urmărească activitatea secţiilor de învăţământ şi cultură de la Sfaturile populare şi să transmită Comitetului judeţean de partid propuneri asupra măsurilor ce se impun; să urmărească felul cum linia Partidului este aplicată de organele de învăţământ local, precum şi rezultatele obţinute; să analizeze şi să stimuleze organizarea şi dezvoltarea muncii în vederea lichidării analfabetismului, veghind la realizarea prevederilor Planului de Stat; să analizeze felul cum sunt predate şi cum elevii îşi însuşesc materiile după noile manuale. Eventualele lipsuri constatate urmau să fie semnalate prin informarea Secţiei judeţene de propagandă şi agitaţie; totodată, responsabilii propuneau măsuri în vederea lichidării lipsurilor şi erau însărcinaţi cu studierea activităţii birourilor pedagogice judeţene, cu monitorizarea modului de aplicare a legii de reformă a învăţământului public şi a felului în care profesorii îşi organizează şi predau cursurile. Nu în ultimul rând, activiştii răspunzători de învăţământ de la Comitetele judeţene de partid aveau obligaţia să urmărească felul în care studenţii îşi însuşesc materiile programate de Minister şi să popularizeze lucrările cu caracter pedagogic şi materialul sovietic în rândurile elevilor, studenţilor şi membrilor corpului didactic14.
ÎNLOCUIREA MINISTRULUI ŞTEFAN VOITEC
Pentru lărgirea sarcinilor aparatului de propagandă pledase Leonte Răutu imediat după scoaterea din guvern, în noiembrie 1947, a miniştrilor liberali tătărescieni15. În acelaşi timp, remanierea cabinetului prefigura şi părăsirea conducerii Ministerului Educaţiei de către Ştefan Voitec, care era secondat începând din 12 noiembrie 1947 de un subsecretar de stat comunist, Gheorghe Vasilichi16, care părea pregătit să îi ia locul. În plus, funcţionarea departamentului
12 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 13/1947, f. 99. 13 Ibidem, dosar nr. 10/1949, f. 2. 14 Ibidem, dosar nr. 49/1948, f. 101. 15 Ibidem, dosar nr. 13/1947, f. 101. 16 Instalarea tov. Gh. Vasilichi ca ministru subsecretar de stat, în „Noua şcoală românească”, an II, septembrie–decembrie 1947, nr. 9–12, p. 328.
5 Sistemul de învăţământ românesc 119 făcea obiectul unor referate şi analize care ajungeau pe birourile SCEP. Într-un raport intitulat „Haosul şi debandada din Minister”, redactat probabil la sfârşitul anului 1947, dar înregistrat la Cancelaria CC al PCR cu nr. 196/1948, referitor la situaţia de la Ministerul Educaţiei, se critica faptul că „în Ministerul Educaţiei Naţionale nu există concepţie democratică, plan, regulament interior, metodă de lucru, date statistice, state personale, deşi sunt sute de funcţionari vechi şi noi…” Cu toată pletora de inspectori – continua raportul – „controlul învăţământului nu se face”, iar repartizările bugetului Ministerului Educaţiei (foarte generos, al doilea în ordinea cuantumului atribuit pentru anul financiar 1947–1948) sunt complet dezechilibrate şi injuste: dacă pentru bursele studenţeşti se alocă doar 3,9 miliarde de lei, pentru cumpărarea şi întreţinerea de maşini pentru minister se acordă o sumă dublă – 8,2 miliarde17. Lui Ştefan Voitec i se mai reproşa că sistemul de învăţământ se conduce după legile din vremea legionarilor şi a lui Ion Antonescu şi că manifestă o grijă exagerată pentru personalul şcolilor româneşti din străinătate, care este ostil comunismului18. Raportul făcea şi propuneri concrete pentru remedierea situaţiei, între acestea epurarea radicală a corpului funcţionarilor, dar şi desfiinţarea Direcţiei învăţământului particular19, un indiciu că naţionalizarea în sistemul educaţional era aproape.
NOUA LEGE A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
De altfel, preconizata măsură de naţionalizare a tuturor şcolilor particulare avea să fie stipulată şi de noua Constituţie comunistă din 13 aprilie 1948. Această măsură radicală şi abuzivă a fost reconfirmată prin textul noii legi a învăţământului (Decretul nr. 175 din 3 august 1948), când titularul departamentului (rebotezat Ministerul Învăţământului Public) era deja Gheorghe Vasilichi20; între obiectivele
17 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 42/1948, f. 1–2. Această perspectivă contrazicea discursul lui Voitec, care, la instalarea lui Vasilichi, solicita fonduri mărite pentru Minister. 18 Aluzie la şcolile române din Paris şi Roma, despre care se afirma că: „[au] un personal redus (şi ostil nouă), primesc mai mult decât toate universităţile noastre din ţară. Într-adevăr, reacţionarii din Ministerul Educaţiei Naţionale au avut grijă de fraţii, neamurile şi prietenii lor de peste hotare şi nu-i lasă să moară de foame (bineînţeles statul democratic este acel care plăteşte, hrăneşte şi încălzeşte la sânul său aceste vipere)”; ibidem, f. 3–5. 19 Ibidem, f. 10. 20 Nici Miron Nicolescu, profesor de matematică, subsecretar de stat la MEN, nu a rezistat în funcţie. Organele de partid îl suspectau că s-a înconjurat de elemente afaceriste şi au decis, în contextul campaniei de verificări, să ceară date suplimentare de la Securitate. Serviciile de informaţii au furnizat un adevărat rechizitoriu: „în primăvara anului 1947 sus-numitul a pus la dispoziţia lui John Benet un tabel cu profesorii şi şcolile de limbă engleză, pentru a le trimite material educativ din Anglia. Este cunoscut ca membru PSD-Rădăceanu. În anul 1948 sus-numitul a fost secretar la Ministerul Învăţământului Public, unde a avut o atitudine incorectă. Sus-numitul este semnalat că a dus acţiuni de compromitere, prin nerespectarea legilor, creând curente nesănătoase în învăţământ şi 120 Cristian Vasile 6 principale ale acestui act normativ care a schimbat radical fizionomia şcolii româneşti s-au aflat: formarea tinerilor în spirit comunist, controlul strict al şcolilor elementare, medii şi superioare, prin suprimarea autonomiei universitare, precum şi asigurarea cadrelor pentru planul de industrializare, prin extinderea învăţământului tehnic mediu şi superior21. Conducerea comunistă viza şi constituirea unei pături de „cadre” care să aplice politica partidului în domenii precum cultură, învăţământ, aparatul de stat, armată, justiţie etc. Au existat câteva premise importante de la care s-a pornit atunci când s-a elaborat proiectul de lege privind reforma comunistă a educaţiei22, una dintre ele fiind aceea că învăţământul public a rămas mult în urmă faţă de alte domenii (cele controlate de comunişti încă din martie 1945), idee care se sprijinea pe câteva elemente: existenţa a trei milioane de neştiutori de carte, un învăţământ profesional slab dezvoltat, o reţea supradimensionată de licee teoretice, un învăţământ superior cu un caracter abstract, metafizic şi care „nu formează cadrele superioare pentru producţie şi nici oamenii de ştiinţă trebuitori”. În consecinţă, într-un material documentar privind reforma educaţiei se stabilea că „în învăţământul secundar se elimină disciplinele metafizice şi abstracte în favoarea disciplinelor realiste. În licee, studiul limbilor clasice va fi raţionalizat după necesităţi”23. La nivelul materiilor de studiu au loc transformări importante: limbile clasice şi moderne (occidentale), sociologia pierd teren sau chiar sunt eliminate (între acestea şi religia24), în timp ce cursurile eminamente ideologice (marxism-leninismul, materialismul dialectic şi istoric, socialismul ştiinţific, economia politică) pătrund peste tot, indiferent de profil, chiar şi în universităţi, institute tehnice. La 15 mai 1948, Mihail Roller, „specialistul” Direcţiei de propagandă şi agitaţie în materie de istorie şi pedagogie25, făcea o evaluare a modului de predare a disciplinelor
în Minister. A făcut înscrieri frauduloase la diverse facultăţi, încurajând studenţii reacţionari pentru compromiterea regimului democratic”; ibidem, dosar nr. 21/1951, f. 4–6. 21 Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Legile din 1948 pentru reforma învăţământului, în loc. cit., p. 440. 22 Pentru o analiză detaliată a Decretului nr. 175 din 3 august 1948 şi a implicaţiilor „reformei” educaţiei la nivelul învăţământului preşcolar, mediu şi superior, v. Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română 1948–1950: transformări instituţionale, Bucureşti, 2005, p. 324 şi urm. 23 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 42/1948, f. 18–21. 24 Prin îndepărtarea religiei şi sporirea numărului orelor de matematică, fizică şi ştiinţe ale naturii, autorităţile au dat o dublă lovitură: au pus la dispoziţia actorilor sociali elemente cognitive din zona ştiinţelor pozitive, încât pe baza lor şi în absenţa schemelor de interpretare religioasă să ajungă ei singuri la concluzii ateiste (exemplu clasic de manipulare), iar pe de altă parte au cultivat predispoziţia tehnicistă, pregătind specialişti pentru valurile succesive de industrializare. Dan Lungu, Construcţia identităţii într-o societate totalitară. O cercetare sociologică asupra scriitorilor, Iaşi, 2003, p. 84. 25 Pe lângă celebrul şi nefastul manual de istorie care avea să-i poarte numele, M. Roller publicase o lucrare intitulată Pedagogia în URSS, Bucureşti, 1947. Adrian Neculau (Prefaţă la Mariana Momanu, Educaţie şi ideologie. O analiză pedagogică a sistemului totalitar comunist, Iaşi, 2005, p. 7) susţine chiar că pedagogia a fost cea mai înregimentată ştiinţă socială.
7 Sistemul de învăţământ românesc 121 ideologice – el considera că o problemă foarte serioasă este aceea a studierii marxism- leninismului în învăţământul public: „Trebuie să introducem în universităţi studierea marxism-leninismului. În unele universităţi aceasta s-a şi introdus. Felul în care e predat lasă mult de dorit şi compromite însăşi concepţia noastră. Trebuie rezolvată radical această problemă. Nu ştim de ce un absolvent al criminalului de război [Ion] Petrovici poate fi profesor la Universitate şi cei care conduc lupta ideologică nu pot”. În consecinţă, M. Roller propunea să se analizeze posibilitatea ca Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu să predea marxism-leninismul la Universitate26. Dintr-un document intitulat „Date rezumative asupra muncii de educare marxist- leninistă a intelectualilor” aflăm că „dintre toate organele de stat, Ministerul Învăţământului Public a desfăşurat activitatea de educare a intelectualilor din sectorul său pe scara cea mai largă. Astfel, din îndemnul partidului nostru, Ministerul Învăţământului Public a organizat, începând de la 4 aprilie 1948, cursuri de reeducare a corpului didactic de toate categoriile”. Până la 10 iunie 1949 au funcţionat mai multe astfel de cursuri pe care zeci de mii de profesori au fost nevoiţi să le urmeze27. Acelaşi document sublinia că „o contribuţie importantă la pregătirea marxist-leninistă a viitoarelor cadre intelectuale o reprezintă introducerea în facultăţi, în urma reformei învăţământului, a cursurilor de marxism-leninism, economie politică şi materialism dialectic şi istoric. În anul [universitar] 1948–1949 aceste cursuri au funcţionat în majoritatea facultăţilor cuprinzând circa 30 000 de studenţi (50 000 în total). O parte din lecţiile ţinute în cadrul acestor cursuri au fost editate ca broşuri separate de către Ed[itura] PMR într-un tiraj total de 480 000 de exemplare, plus 60 000 în limba maghiară. Manualele şcolare editate în acest an de Editura de Stat într-un tiraj de 6 300 000 de exemplare au servit nu numai elevilor, ci au contribuit într-o largă măsură la orientarea justă a profesorilor înşişi. 80% din aceste manuale sunt traduceri după manualele sovietice, având la bază concepţia marxist-leninistă. Dintre manualele originale trebuie semnalat rolul jucat de manualul de Istoria României, care a fost studiat de un mare număr de intelectuali din afara învăţământului”28. Radicalismul unor Iosif Chişinevschi, Leonte Răutu şi Mihail Roller s-a transmis şi propagandiştilor din teritoriu, fiind însuşit de numeroşi factori de decizie din judeţe, astfel încât la centru au început să parvină semnale ale excesului de zel vizavi de profesori, aspect care risca să submineze politica partidului de atragere a unei părţi a corpului didactic în acţiunile de impunere a noii legi a învăţământului. În mai multe locuri din ţară profesorii universitari au fost umiliţi de activiştii PMR care primiseră dispoziţii de la centru pentru a răspândi practica
26 ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 9/1948, f. 4; proces-verbal al şedinţei Biroului Direcţiei de propagandă şi agitaţie din 15 mai 1948, sub preşedinţia lui Iosif Chişinevschi, la care au participat: Mihail Florescu, Nicolae Goldberger, Dumitru Mihalache, Leonte Răutu, Ladislau Vass. 27 Idem, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 66/1949, f. 8. 28 Ibidem, f. 10. 122 Cristian Vasile 8 lecturii în colectiv a ziarului „Scânteia”. Cu ocazia conferinţei din 5–8 ianuarie 1949 a secretarilor judeţeni şi a activiştilor însărcinaţi cu propaganda, chiar Leonte Răutu declara că: „În legătură cu cititul vreau să ating şi chestiunea cititului «Scânteii» în colectiv. Noi am încurajat iniţiativa organizării cititului «Scânteii» în întreprinderi”. Dar – continua Răutu – se ajunge la situaţii absurde, deoarece cititul voluntar devine obligatoriu, oamenii sunt sancţionaţi: „să vedeţi ce absurd este, până unde ajung tovarăşii noştri. De pildă la Cluj s-a hotărât ca şi profesorii universitari să citească în colectiv. (…) Care nu vor citi colectiv vor fi excluşi din partid”29. După expunerea lui Răutu responsabilii din teritoriu au fost nevoiţi să-şi facă autocritica şi să admită că „organizaţiile de partid din universitate sunt slabe; aplică rigid instrucţiunile care vin de sus (de ex[emplu], întrebuinţarea profesorilor la munci de corvoadă sau a-i obliga să citească «Scânteia»)”. Necesitatea reformei învăţământului trebuia explicată, şi pentru informarea cadrelor didactice, a elevilor şi părinţilor s-a apelat, pe lângă „Scânteia”, la publicaţii precum „Studentul român”, „Revista elevilor”, „Revista de pedagogie”, „Gazeta învăţământului”30. Cea din urmă era menită să înlocuiască publicaţia principală din timpul ministeriatului lui Ştefan Voitec: „Noua şcoală românească”. „Gazeta învăţământului”, care copia modelul publicaţiei sovietice „Ucitelskaia Gazeta”, se adresa tuturor salariaţilor din învăţământ – educatori, învăţători, profesori medii şi universitari, personalul administrativ –, elevilor şi studenţilor şi avea scopul de a înfăţişa politica PMR în problemele şcolare şi de a mobiliza masele de salariaţi şi părinţi pentru ducerea sa la îndeplinire, cu sarcini precum: ridicarea nivelului profesional şi cultural al cadrelor didactice, crearea unui schimb de experienţă între învăţători şi profesori în diverse judeţe, stabilirea unei legături între aceştia şi forurile de conducere ale Ministerului şi Uniunea Sindicală a Corpului Didactic, educarea în spiritul moralei proletare, demascarea elementelor „duşmănoase”, combaterea rutinei şi a birocratismului, întărirea colaborării între părinţi şi şcoală, popularizarea exemplelor şi experienţei din URSS31. Cu toate că limbajul acestor periodice era conformist, prelucrările făcute de şefii propagandei găseau aproape întotdeauna grave lipsuri. Între criticile la adresa „Gazetei învăţământului” era şi aceea că în paginile sale „nu se vorbeşte de spiritul de partid în disciplinele ştiinţifice şi literare”. De asemenea, se reproşa că „Gazeta
29 Ibidem, dosar nr. 1/1949, f. 9. L. Răutu a criticat şi practica întâlnită la Cluj de a-i obliga pe profesori să răspândească din casă în casă manifeste conţinând invitaţii de participare la conferinţele UTM: „Nu este o batjocură a frontului nostru cultural? Cred că este timpul să fie lichidată această atitudine la Cluj. Este un centru important cultural şi să pui acolo profesori universitari să împartă manifeste din casă în casă? Ce autoritate mai au faţă de studenţi? (…) Nu este bine să punem profesori universitari de gardă. [Îşi] pierd prestigiul faţă de studenţi”; ibidem, f. 11 şi f. 15. 30 Editorii declaraţi erau: Uniunea Naţională a Studenţilor Români, Uniunea Asociaţiilor de Elevi din România, Ministerul Învăţământului Public. 31 Ibidem, dosar nr. 45/1949, f. 45.
9 Sistemul de învăţământ românesc 123
însăşi nu şi-a făcut niciodată o analiză în spirit autocritic”32. La şedinţa din 1 iunie 1948 a Comitetului de presă al Direcţiei propagandei şi agitaţiei cu secretarii redacţiilor diferitelor organe de presă din capitală, Leonte Răutu făcea câteva referiri şi la publicaţiile Uniunii Asociaţiilor de Elevi din România şi ale Uniunii Naţionale a Studenţilor Români: „În ce priveşte «Revista elevilor»: este o revistă bună, cu perspective de dezvoltare. Are o serie de săriri peste cal. Nu am fost exigenţi. Dar faţă de «Studentul român» avem exigenţe mai mari. Nu are spirit critic. Este caracteristic cum reacţionează la critici. Am avut o şedinţă, unde s-a impus o analiză critică din partea revistei. În numărul următor a şi apărut o dare de seamă despre această şedinţă; se descrie intrarea mea, aplauze, dar niciun cuvânt despre observaţiile critice. Am citit în «Studentul român» un articol scris de o fată foarte bună, dar consider materialul foarte primejdios din[tr-un] punct de vedere, [acela] că poate da loc la confuzii, [deoarece] propovăduia adaptare la mediul social. «Studentul român» va trebui serios luat în şcoală”33.
ÎNVĂŢĂMÂNTUL FILOLOGIC. CAZUL TUDOR VIANU
„Studentul român” a fost şi o tribună de luptă împotriva profesorilor recalcitranţi sau tributari vechii mentalităţi din şcoala „burgheză”. Studentul Radu Florian, responsabil cu Educaţia şi Cultura la UNSR şi colaborator la «Studentul român», raporta la 13 iulie 1948 lui Leonte Răutu et co. faptul că „UNSR ia atitudine de demascare a unor profesori – prin ziar, însă insuficient. La cursul lui [Tudor] Vianu se ia cuvântul, dar nu e un proces susţinut”34. Cu toate acestea, Tudor Vianu a fost silit să renunţe la predarea esteticii şi a filosofiei culturii. În contextul reorganizării Facultăţii de Litere şi Filosofie, împărţită în mai multe departamente35, prin reforma învăţământului a fost suprimată Catedra de estetică şi critică literară, unde titular era Tudor Vianu (profesorul de estetică era constrâns să renunţe la predarea acestor discipline şi să accepte postul de titular la Catedra de literatură universală)36. Din 1948 Tudor Vianu trece printr-un soi de ostracizare, publicaţiile sale putând fi numărate pe degete: doar patru articole între 1948 şi 195137. Deşi nu a
32 Ibidem, f. 49–50. 33 Ibidem, dosar nr. 9/1948, f. 142. 34 Ibidem, f. 207. 35 În anul 1948 în locul vechii Facultăţi de Litere şi Filosofie au apărut mai multe facultăţi: Filosofie, Istorie-Geografie, Filologie. Iniţial, Facultatea de Filologie avea cinci catedre: filologie română, literatură română, limba şi literatura rusă, filologie clasică, filologie modernă; pentru detalii, v. Adina Berciu-Drăghicescu, Ovidiu Bozgan, O istorie a Universităţii din Bucureşti 1864–2004, Bucureşti, 2004, p. 283. 36 Pentru reprofilarea lui Tudor Vianu ca profesor de literatură comparată, v. şi Ion Biberi, Tudor Vianu, Bucureşti, 1966, p. 157 şi urm. 37 Vasile Lungu, Viaţa lui Tudor Vianu, Bucureşti, 1997, p. 123. 124 Cristian Vasile 10 fost expulzat din facultate precum George Călinescu în 194938, Tudor Vianu a continuat să fie şicanat de serviciile de cadre şi de propagandiştii vremii. Referinţa decanului Facultăţii de Filologie, George Orzea, din 28 iunie 1951, deşi nu propunea îndepărtarea, sugera dublarea lui şi supravegherea: „e un om destul de străin de noi şi are atitudinea unui om speriat. Cred că ar trebui să i se dea în colectiv elemente tinere cu nivel politic [ridicat]”39. În data de 25 martie 1952 este silit să îşi scrie autobiografia pentru serviciul de cadre al Facultăţii de Filologie. Într-un Referat datat 20 mai 1952 al Sectorului de literatură şi artă cu privire la cursul său de istoria literaturii universale, Pavel Ţugui şi Andrei Strihan identificau „nenumărate greşeli şi confuzii cu privire la definiţia obiectului istoriei literaturii universale, periodizarea istoriei literaturii, prezentarea condiţiilor social- economice în care s-au produs diferitele fenomene literare, interpretarea operelor diferiţilor scriitori (…), concepţia generală care stă la baza întregului curs”. Cei doi referenţi trăgeau un semnal de alarmă în legătură cu „concepţia obiectivistă şi cosmopolită” a lui Tudor Vianu şi cu faptul că profesorul dă definiţii neştiinţifice40. „Concepţia marxist-leninistă ne învaţă însă că în studierea literaturii trebuie să folosim spiritul critic, apreciind ceea ce este valoros pentru progresul omenirii şi al clasei muncitoare şi demascând literatura reacţionară decadentă, care a slujit şi slujeşte claselor superioare” – se mai scria în referat41. Cei doi ideologi literari scriau într-o epocă în care idealismul era catalogat drept un curent antiştiinţific, care, în rezolvarea problemei fundamentale a filosofiei – aceea a raportului dintre gândire şi existenţă – consideră, în opoziţie cu materialismul, ca factor prim conştiinţa, spiritul şi neagă conştiinţei calitatea de produs al materiei. Scrierile politice, „filosofice” şi literare de după 1948 înfierau idealismul pe motiv că descrie lumea ca o întruchipare a „conştiinţei”, a „ideii absolute”, a „spiritului universal” şi pentru că acordă lumii materiale, existenţei doar statutul de produs al conştiinţei, senzaţiilor, reprezentărilor42. Definiţia stalinistă a idealismului a preluat şi a accentuat critica creatorilor marxismului la adresa idealiştilor, văzuţi ca persoane care răstoarnă lucrurile şi care ignoră evidenţa, aceea că de fapt condiţiile materiale, în mod particular modul de producţie, sunt cele ce modelează gândirea, şi nu invers43. Or, profesorului Tudor Vianu i se reproşa tocmai „concepţia idealistă” cu privire la periodizarea istoriei literaturii universale şi că, mai mult, „în prezentarea vieţii scriitorilor, ca şi a izvoarelor operei respective, are o concepţie idealistă, uneori rasistă”44. Într-un mod insolent, cei doi activişti comunişti
38 Ion Bălu, G. Călinescu – spectacolul personalităţii, Bucureşti, 2004, p. 47. 39 Vasile Lungu, op. cit., p. 128. 40 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 12/1952, f. 148. 41 Ibidem, f. 149. 42 Mic dicţionar filozofic, ed. M. Rozental, P. Iudin, Bucureşti, 1955, p. 274. 43 Detalii la Allan G. Johnson, Dicţionarul Blackwell de Sociologie. Ghid de utilizare a limbajului sociologic, Bucureşti, 2007, p. 185. 44 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 12/1952, f. 152.
11 Sistemul de învăţământ românesc 125 pretindeau că T. Vianu nu a înţeles nimic din semnificaţia adâncă a operei Elogiul nebuniei a lui Erasmus din Rotterdam şi că dă o interpretare greşită operei lui Cervantes, în fine că literaturii ruse i se acordă un spaţiu foarte redus. În încheiere, „pentru remedierea lipsurilor cursului de istorie a literaturii universale”, cei doi ideologi propuneau: 1) Profesorul Vianu să fie îndepărtat din funcţia de şef al Catedrei de istoria literaturii universale; 2) Comitetul Învăţământului Superior să ia măsuri pentru întărirea Catedrei de istoria literaturii universale; 3) „Contemporanul” să publice un articol de analiză a cursului de istoria literaturii universale de la Universitatea C.I. Parhon. Articolul să fie prelucrat cu corpul didactic şi studenţii de la Facultatea de Filologie de la Institutele de Artă şi de la Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihail Eminescu”45. După toate probabilităţile, cazul Tudor Vianu revenise în atenţia Sectorului de literatură şi artă (SLA, condus de Pavel Ţugui) din cadrul Secţiei de propagandă imediat după ce s-a aflat că profesorul de literatură comparată fusese invitat să conferenţieze chiar la o instituţie şi mai ideologizată decât Facultatea de Filologie – Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihail Eminescu” (ŞLCL). O informaţie a Sectorului de literatură şi artă din 25 martie 1952 (exact ziua în care Tudor Vianu era nevoit să ofere date autobiografice), cu privire la activitatea acestei şcoli, consemna gravele deficienţe înregistrate: „pentru ciclul de conferinţe despre istoria literaturii universale s-a apelat la unii conferenţiari necorespunzători de la Catedra de istorie a literaturii universale, ca Tudor Vianu, [Bruno] Colbert46 – exclus din partid ca element duşmănos etc., care au dat o interpretare idealistă materialului predat – aşa cum procedează şi la catedra respectivă de la Universitate. În acest caz conducerea Şcolii a dat dovadă de lipsă de vigilenţă ideologică. În discuţia avută cu tov. Moise Aldan, ne-a informat că a apelat la conferenţiari ca Vianu pentru că aceştia sunt «specialişti» în istoria literaturii universale şi că apreciază lecţia lui Vianu despre Shakespeare ca o lecţie «obiectivistă», dar … frumoasă”. Instructorul de la SLA care a redactat informaţia îşi manifesta îngrijorarea că lecţia a plăcut studenţilor cu un nivel ideologic scăzut şi că nimeni dintre cei interogaţi nu a semnalat interpretarea idealistă a lecţiei, ceea ce „arată pericolul pe care-l reprezintă predarea lecţiilor de către asemenea «conferenţiari»”. În încheiere se înregistra şi o altă lipsă a conducerii Şcolii: „nu există stenogramele acestor conferinţe”47. Din ceea ce scrie biograful său, Vasile Lungu, rezultă că Tudor Vianu a supravieţuit la catedră şi anului 1952, asaltul împotriva sa fiind reluat în 1954, când referatul de cadre cuprinde şi decizia de a fi înlăturat de la catedra universitară pentru atitudine cosmopolită. Însă Tudor Vianu este salvat de Mihai
45 Ibidem, f. 160–161. 46 Bruno Colbert s-a făcut cunoscut în domeniul germanisticii; George Guţu, SGR, ZGR şi germanistica în România, http://www.ggr.ro/edit20.htm, accesat la 29 octombrie 2007. 47 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 12/1952, f. 71–72. 126 Cristian Vasile 12
Ralea48. Memorialistica a înregistrat şi ea prezenţa lui Tudor Vianu la Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihail Eminescu”.
ŞCOALA DE LITERATURĂ ŞI CRITICĂ LITERARĂ „MIHAIL EMINESCU”
Dar când şi de ce apăruse la Bucureşti o astfel de şcoală? La sfârşitul deceniului cinci, deşi Facultăţile de Filologie trecuseră deja prin severe epurări, iar programa lor fusese schimbată astfel încât să corespundă comandamentelor ideologice totalitare, conducerea comunistă de la Bucureşti a decis înfiinţarea Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihail Eminescu”, ca structură în cadrul Uniunii Scriitorilor din RPR. Nou-creata şcoală, situată pe Şos. Kiseleff nr. 10 şi deschisă în toamna anului 1950, era concepută după modelul Institutului de literatură „Maxim Gorki” de la Moscova şi oferea studenţilor cursuri şi seminarii de marxism-leninism, literatură rusă şi sovietică, literatură română, teoria literaturii, dar şi o serie de avantaje de care nu beneficiau alţi studenţi (condiţii de hrană şi cazare mai bune). Obiectivul principal al şcolii era formarea unor scriitori şi critici literari care să fie pe deplin devotaţi ideologiei Partidului unic şi care să fie înarmaţi în acest institut de învăţământ superior cu „combativitatea revoluţionară” necesară şi cu instrumentele asimilării metodei de creaţie realist-socialistă. Tocmai din acest motiv corpul didactic era format în cea mai mare parte – potrivit documentelor SPA – din „tovarăşi cu puţină experienţă”, dar bine cotaţi politic49. Evident, selecţia viitorilor studenţi se făcea mai ales pe baza unui dosar din care să reiasă originile sociale „sănătoase” ale candidaţilor. Datorită lui Marin Ioniţă, beneficiem de o amplă reconstituire a vieţii de student în cadrul acestei şcoli50, prin care au mai trecut scriitori şi critici importanţi ai literaturii române: Nicolae Labiş, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei, Radu Cosaşu, Florin Mugur, Fănuş Neagu, Alexandru Andriţoiu, Dumitru Micu (care a ajuns profesor după absolvire51). Între cadrele didactice ale şcolii s-au numărat Mihail Novicov, Mihai Gafiţa, Alexandru Hoaje (cel mai detestat de studenţi), director de studii şi „profesor” la catedra de marxism- leninism52. Corpul profesoral al Şcolii de Literatură era foarte divers şi număra de la ideologi şi politruci până la scriitori talentaţi precum Petru Dumitriu, şef de
48 Vasile Lungu, op. cit., p. 128–129. 49 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 6/1951, f. 17. 50 Marin Ioniţă, Kiseleff 10. Fabrica de scriitori, Piteşti, 2003. 51 Documentele propagandei comuniste admiteau că în anul şcolar 1950–1951 calitatea lecţiilor a fost scăzută. În anul următor, „nivelul general al lecţiilor a crescut. Aceasta se datoreşte experienţei căpătate de corpul didactic care s-a întărit cu 8 tovarăşi absolvenţi ai cursurilor Şcolii M. Eminescu, precum şi a preocupării – într-o oarecare măsură – a conducerii Şcolii pentru calitatea lecţiilor”; ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 12/1952, f. 70–71. 52 Dumitru Micu, Timpuri zbuciumate. Reconstituiri subiective, Bucureşti, 2001, p. 156.
13 Sistemul de învăţământ românesc 127 catedră. Existau mai multe catedre: de istoria literaturii române, teoria literaturii, limba română, marxism-leninism, istoria literaturii ruse, tehnica prozei, poezie, critică literară, dramă (multă vreme fără titular), limba rusă. La Şcoala de Literatură au mai ţinut lecţii: Marcel Breazu, Paul Cornea, Paul Georgescu, Silvian Iosifescu53. Frecventau şcoala, în calitate de invitaţi, mai ales la festivităţile inaugurative, importanţi prozatori şi poeţi ai epocii, precum Mihail Sadoveanu, care în anul 1952 declara, în răspăr cu obiectivele enunţate de regim, că „nu poate fi făcut nimeni scriitor dacă nu a fost făcut mai dinainte de Dumnezeu sau de Mama-Natură”54. Prin urmare, Mihail Sadoveanu lăsa să se înţeleagă că instituţia care l-a invitat este inutilă: scriitorul există sau nu există; nu poate fi fabricat într-o instituţie patronată de Partidul Comunist. Însă, în concepţia oficială, Şcoala era menită să-i transforme pe studenţi în adevăraţi „ingineri ai sufletului”: tinerii cursanţi constituiau „materia primă din care să fie turnate, strunjite, presate, şlefuite, vopsite, lăcuite şi înşurubate în sistem piesele de fabricaţie comunistă”. Această intenţie se vădeşte şi în documentele SLA: într-o informaţie din 25 martie 1952, cu privire la activitatea Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihail Eminescu”, condusă la acel moment de Petre Iosif şi Moise Aldan, se preciza că în anul universitar 1951–1952 au fost înmatriculaţi 81 de studenţi „recomandaţi de cenacluri, filiale ale Uniunii Scriitorilor, redacţii. Propunerile au fost confirmate de organizaţiile de partid raionale şi regionale. Anul acesta primirea în şcoală s-a făcut pe baza unui examen de admitere, urmărindu-se ca în şcoală să nu intre decât cele mai bune elemente”. Cu toate acestea, lipsa de vigilenţă a organelor de partid şi a Uniunii Scriitorilor a dus la pătrunderea în Şcoală a unor elemente considerate „duşmănoase”, care au fost eliminate în cursul primului semestru împreună cu studenţi „netalentaţi”: Horia Grămescu, fiu de chiabur, recomandat de US cu aprobarea lui M. Novicov, „a făcut în cadrul şcolii apologia cu scop propagandistic a unor scriitori decadenţi; a avut intervenţii perfide în seminar, cu intenţia de a provoca confuzii (sic!) în legătură cu unele probleme de marxism-leninism; a încercat să dezarmeze pe unii studenţi în munca de creaţie, îndemnându-i la apolitism. El a concretizat poziţia sa ideologică într-o poezie în care-şi exprimă dorinţa de a se retrage la ţară ca să-şi înece amarul în ţuică şi «să uite de realismul socialist»”55. Eliminările din Şcoala de Literatură aveau loc după o prealabilă prelucrare cu studenţii. Spre deosebire de Horia Grămescu, un alt student catalogat drept ,,duşmănos”, Teodor Diaconu, a fost exclus din UTM, dar nu şi din Şcoală. În schimb, din cauza presupusei sale atitudini antisovietice, era urmărit de organele de Securitate56.
53 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 12/1952, f. 70–71. 54 Marin Ioniţă, op. cit., p. 19. 55 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 12/1952, f. 69. 56 Ibidem, f. 70. 128 Cristian Vasile 14
Acelaşi document emanat de la SLA şi datat 25 martie 1952 identifica şi aspectele pozitive din activitatea Şcolii: „tov. Petru Dumitriu şi M. Beniuc îşi dau foarte mult interes pentru buna funcţionare a catedrelor pe care le conduc”, iar ŞLCL a avut o influenţă serioasă şi asupra educaţiei poetului Victor Tulbure, „care a lichidat în bună măsură cu apucăturile sale boeme”57. „O parte din studenţi se va putea dezvolta după şcoală în domeniul creaţiei, alţii vor putea lucra în domeniul criticii literare şi de artă şi unii ca activişti pe frontul ideologic (în redacţiile revistelor, ale editurilor, la Comitetul pentru Artă etc.)” – conchidea instructorul de la SLA58. Totuşi, Marin Ioniţă susţine că Şcoala de Literatură nu a reuşit să-i uniformizeze pe studenţi. Mai mult, tocmai poetul în care puterea politică îşi punea mari speranţe că o va legitima, Nicolae Labiş, era cel care dădea tonul la capitolul sfidare: tânărul scriitor citea literatură considerată subversivă şi, mai mult, introducea în interiorul Şcolii cărţi interzise, creaţii ale literaturii burgheze „decadente”59. Existau şi alte forme de evadare din universul sufocant dominat de imensa bibliografie alcătuită din lucrări realist-socialiste: de exemplu, frecventarea cursurilor facultative de literatură, dar şi a Mărţişorului, unde Tudor Arghezi era în izolare de câţiva ani. Şcoala de Literatură şi Critică Literară a funcţionat doar patru ani, între 1950 şi 1954, în condiţiile în care durata studiilor era de un an, iar concluzia lui Marin Ioniţă este aceea că „întâiul mare rateu de cadre” al regimului comunist a fost chiar falimentul acestei instituţii de fabricat scriitori60. Totuşi, merită adăugat faptul că, până la urmă, prin multe cursuri şi şedinţe s-au inculcat studenţilor teama şi conformismul. Intelectualii români, formaţi sau nu la Şcoala de Literatură, nu s-au putut constitui, precum confraţii lor din Europa Centrală (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria) într-o contraelită şi contracultură care să sfideze regimul comunist şi să găsească aliaţi în rândul altor categorii sociale. În legătură cu cazul Arghezi, despre care profesorii de literatură nu puteau vorbi fără a recurge la retorica de denigrare inaugurată de Sorin Toma, şi cu tratamentul aplicat de comunişti cadrelor didactice şi artiştilor merită reprodusă expunerea lui Leonte Răutu cu ocazia conferinţei secretarilor judeţeni şi activiştilor din 5–8 ianuarie 1949: „Este o falsă înţelegere a luptei de clasă. Majoritatea artiştilor au un trecut pătat, dar cu ei trebuie să lucrăm, dacă ne-am convins că vor să se apropie. Noi vrem să creăm forţe proprii noi, dar până atunci trebuie să lucrăm cu ei.
57 Ibidem, f. 70, 73. Cu toate aceste aprecieri la adresa lui M. Beniuc, după 30 de ani, poetul care condusese US mai bine de un deceniu califica Şcoala de Literatură drept „instituţie parazitară”; Mihai Beniuc, Sub patru dictaturi. Memorii (1940–1975), ed. Ion Cristoiu, Mircea Suciu, Bucureşti, 1999, p. 203. 58 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 12/1952, f. 74. 59 Marin Ioniţă, op. cit., p. 41, 100. 60 Ibidem, p. 131. Într-un Plan de muncă pe anul 1952 al SLA se preconiza elaborarea unui proiect de hotărâre a CC pentru transformarea Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihail Eminescu” în Institut de Literatură cu durata de 4 ani. Acest proiect nu s-a mai aplicat; ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 12/1952, f. 44.
15 Sistemul de învăţământ românesc 129
În Uniunea Sovietică marele învăţat Pavlov [îi] înjura pe Lenin, Stalin, Gorki, dar s-a avut în vedere că nu este un om politic, dar cel mai mare biolog. I s-au creat condiţiuni extraordinare în timpul foametei, i s-a dat o raţie deosebită şi a murit [ca] un aderent înfocat al Rusiei noi şi este o glorie a ştiinţei sovietice. Trebuie să avem o atitudine foarte elastică. E adevărat: [cei] care sunt şi astăzi duşmani trebuie bătuţi fără milă. [Pe] Tudor Arghezi, care nici acum nu s-a schimbat, l-am desfiinţat. Dar faţă de oameni – cu toate greşelile lor din trecut – care vor să se apropie şi prezintă valoare, să fim cu grijă, să ne ocupăm de ei. Centrele universitare au aici o deosebită răspundere”61. Acelaşi L. Răutu, întruchipare a antiintelectualismului, îşi prevenea subordonaţii să nu facă excese pe linia intelectualofobiei.
ÎNVĂŢĂMÂNTUL ARTISTIC
În perioada de tranziţie reprezentată de primii ani postbelici a apărut în 1946 legea de reorganizare a Şcolilor de Arte Frumoase, prin care cele două şcoli superioare din Iaşi şi Bucureşti (re)deveneau Academii62. Profesorii vechii Şcoli au fost siliţi să facă declaraţii de fidelitate faţă de noul regim şi metoda realismului socialist, fiind constrânşi la renegarea trecutului când pictau din nevoia de a se exprima pe sine, de a da curs bucuriilor interioare, şi nu dintr-o comandă politică. Din 1948, Jean Al. Steriadi este pensionat63, deşi cel puţin în aparenţă evitase actele de sfidare a noii puteri. Pe de altă parte, şcolile particulare, precum Academia liberă de pictură condusă de pictorul Hristea Guguianu, sunt închise odată cu noua lege a învăţământului din 194864. Existenţa acestei Academii private (numită oficial Şcoala Particulară de Belle Arte „H. Guguianu”) fusese recunoscută, prin decizia ministrului Ion Pas, în ianuarie–februarie 1947 (acreditarea oficială, cu drept de publicitate, fusese obţinută şi datorită lui Camil Ressu, director general în Direcţia învăţământului artistic din Ministerul Artelor, dar în acelaşi timp animator al Şcolii). Printre profesori s-a numărat şi Alexandru Ciucurencu, care din 1947 era integrat şi în rândurile cadrelor didactice de la Academia de stat. Întrucât se considera că atât Academia/Şcoala de Arte Frumoase, cât şi Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti funcţionează în clădiri inadecvate (sediul Conservatorului fusese distrus de bombardamente65), acelaşi Ion Pas, la finalul
61 Ibidem, dosar nr. 1/1949, f. 11. 62 Raul Şorban, Adina Nanu, Paul Constantin, Eugen Schileru, 100 de ani de la înfiinţarea Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti 1864–1964, Bucureşti, 1964, p. 94; „Monitorul oficial”, 3 august 1946, nr. 195. 63 Raul Şorban, Adina Nanu, Paul Constantin, Eugen Schileru, op. cit., p. 94. 64 Mircea Deac, Fără rame, fără soclu. Istoria unor date reale şi a izvoarelor subiective, Bucureşti, 2004, p. 25. 65 Conservatorul „Ciprian Porumbescu” 1864–1964, ed. Octavian Lazăr Cosma, Vasile Dinu, Dan Smîntînescu, Petre Brâncuşi, George Bălan, Florin Staicu, Bucureşti, 1964, p. 123. 130 Cristian Vasile 16 mandatului său în fruntea Ministerului Artelor, propunea într-o şedinţă de guvern de la începutul anului 1948 reunirea facultăţilor cu profil artistic şi muzical într-o clădire mai spaţioasă şi mai bine plasată: „Învăţământul nostru artistic, Conservatorul şi Şcoala de Arte Frumoase, se desfăşoară în condiţiuni cu totul nepotrivite, din cauza localurilor, care sunt cu totul improprii, dărăpănate şi igrasioase şi constituie un adevărat pericol pentru sănătatea profesorilor şi studenţilor. Aceasta este una din moştenirile trecutului: de zeci şi zeci de ani de zile generaţii întregi de studenţi care se consacră acestor cariere au fost lăsaţi să lucreze în condiţiuni aproape imposibile. De aceea rog ca atunci când Comisiunea de inventariere a bunurilor fostelor Domenii Regale îşi va depune raportul, Palatul Cotroceni să fie atribuit acestui scop, adică pentru instalarea acolo a Conservatorului şi a Academiei de Arte Frumoase. În acest sens s-a pronunţat şi Uniunea Naţională a Studenţilor Români. (…) Având în vedere parcul din jurul Palatului, acolo ar fi cel mai potrivit loc ca să se facă o cetate a învăţământului artistic”66. Până la urmă această propunere a căzut (Gheorghe Vasilichi, subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei, era de părere ca Palatul să fie încredinţat Ministerului Educaţiei Naţionale, care să îl repare şi apoi să decidă dacă îl transferă Facultăţii de Medicină sau Ministerului Artelor67). În schimb a fost reţinută ideea de reunire, la nivel instituţional, a Academiei de Arte Frumoase cu Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, care a fost pusă în practică începând din toamna anului 1948, când avea să funcţioneze la Bucureşti un Institut de Artă cu mai multe facultăţi. Acelaşi model a fost instituit la Cluj, unde a fost introdusă şi o secţie în limba maghiară, şi la Iaşi. În acelaşi timp, organele de propagandă pregăteau terenul şi pentru alte schimbări în învăţământul artistic, sugerând temele care trebuie abordate în presa culturală. La rubrica Problema învăţământului artistic din „Flacăra”, Lelia Rudaşcu publica la 8 februarie 1948 articolul Aşa nu mai merge!, în care evoca materiale pe aceeaşi temă ce descriau presupusa panoramă dezolantă a pepinierelor de artişti, conservatoarele şi academiile: „în toate ramurile de artă – scria improvizatul critic de artă –, învăţământul nostru artistic este, la ora actuală, în flagrantă insuficienţă, de o inactualitate şi ineficienţă strigătoare la cer”; acest învăţământ „nu se bazează pe un sistem bine gândit, ştiinţific fundat, de formare a artistului, ci este privit doar ca o perioadă de ucenicie în timpul căreia tânărul, aspirant la titlul de artist, are a deprinde o serie de procedee şi trucuri profesionale, de meşteşugar al vorbii, al sunetului sau al culorii”. În opinia Leliei Rudaşcu, acestea erau mai mult „şcoli tehnologice”, care purtau povara perioadei trecute, când artele trebuiau să răspundă intereselor unei clientele cu bani; or, şcolile de artă i-au crescut pe viitorii artişti în acest spirit, care le-a săpat în conştiinţă pecetea ideologică a claselor avute. Profesorii au fost vânzătorii unor iluzii şi acest lucru
66 ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Stenograme (1944–1959), dosar nr. 2/1948, f. 52–53. 67 Ibidem, f. 53.
17 Sistemul de învăţământ românesc 131 trebuie să înceteze date fiind noile cerinţe ideologice. În articol mai era combătut şi marele Pablo Picasso pentru afirmaţia sa potrivit căreia arta este „o minciună care ne permite să ne apropiem de adevăr”; o astfel de concepţie îl eliberează pe artist de orice răspundere în faţa poporului şi acest aspect este cât se poate de dăunător – conchidea Lelia Rudaşcu68. Odată cu cele două Institute de la Bucureşti şi Cluj apar şi şcolile medii de arte, ca parte a învăţământului artistic69. Totodată, în şcolile elementare îşi găseau refugiul profesori cu o bună calificare artistică şi care fuseseră izgoniţi din serviciile expuse verificării pe criterii ideologice. Pictorul Spiru Vergulescu, provenit dintr-un cartier mărginaş al Bucureştiului, priveşte mai nuanţat efectele reformei educaţionale comuniste asupra învăţământului artistic: „am avut şansa să prind momentul 1948, pe care toată lumea îl înjură. Îl înjură pentru că în şcoli erau numai manuale ruseşti şi toţi învăţam ceea ce voiau ei, bolşevicii, să învăţăm. Marele meu noroc a fost că reforma învăţământului, petrecută atunci, mi-a oferit posibilitatea să mă duc la şcoală fără să-i aud pe părinţi plângându-se că-i costă prea mult. Iar profesorii pe care i-am avut erau foarte bine pregătiţi, încât mă şi miram la un moment dat de ce nu sunt ei profesori la o şcoală mai importantă, nu la noi la elementară. (…) Ceva însă e şi mai interesant: puteai să te duci la Institutul de Arte Plastice cu doar patru clase primare! Mulţi plasticieni, dar şi regizori sau actori care au absolvit învăţământul superior în atari condiţii au fost obligaţi ulterior să-şi dea din urmă examenele liceale, pentru completarea studiilor”70. Fără îndoială că reforma educaţiei a însemnat şi o anumită mobilitate socială, facilităţi importante pentru copiii din categorii sociale defavorizate, anumite investiţii pentru cantine, institute etc.71, dar în primii ani ai stalinismului presiunea ideologică a adus pentru învăţământul artistic un regres vizibil, echivalat de unii cu un adevărat dezastru. Institutele de artă trebuiau să-şi armonizeze activitatea cu
68 Lelia Rudaşcu, Problema învăţământului artistic. Aşa nu mai merge!, în „Flacăra”, an I, 8 februarie 1948, nr. 6, p. 1–4. Au existat şi luări de poziţie mai radicale care negau Şcolilor de arte frumoase de dinainte de 1945 orice merit – „pictorii noştri nu ştiu nici măcar «tehnic» să picteze”; E.V. Popa, Reforma învăţământului. În jurul legii de reformă a învăţământului artistic, în „Studentul român”, seria III, an IV, 25 februarie 1948, p. 8. 69 Mircea Popescu, Eugen Schileru, Radu Bogdan, Ion Frunzetti, Remus Niculescu, Artele plastice în România după 23 august 1944, ed. George Oprescu, Bucureşti, 1959, p. 12; Randolph L. Braham, Education in the Rumanian People’s Republic, Washington, 1963, p. 88. 70 Spiru Vergulescu, Toată viaţa mea a fost legată de artă, în „Ziarul de duminică”, supliment al „Ziarului financiar”, 22 martie 2002, nr. 11 (93), p. 3. 71 Dintr-un Memoriu justificativ depus de Ministerul Artelor şi Informaţiilor la planul de investiţii pentru anul 1949 aflăm că proiecţia bugetară pentru Direcţia învăţământului artistic era următoarea: „s-a prevăzut pentru reparaţii necesare căminelor şi cantinelor studenţeşti din ţară (Bucureşti, Cluj, Timişoara) suma de 3 170 000 lei. La punctul 2 din formular s-a prevăzut achiziţionarea mobilierului, instrumentelor şi aparatelor speciale pentru Institutele de Artă, însumând 8 536 000 de lei. Totalul investiţiilor pentru Direcţiunea învăţământului artistic este de 11 708 000 de lei”; ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 84/1949, f. 4–5. 132 Cristian Vasile 18 interesele Planului de Stat, să dovedească faptul că intră în logica luptei de clasă, inclusiv prin asigurarea unei corespunzătoare componenţe sociale a studenţilor, să introducă o morală proletară adecvată72. Elevii şi studenţii Institutelor de Artă nu puteau afla cu adevărat ce reprezintă arta occidentală cu principalele ei curente, dar audiau cursuri unde erau înfieraţi Picasso şi alţi pictori. Criticul şi istoricul de artă Radu Bogdan, coleg cu Lelia Rudaşcu în Ministerul Artelor şi Informaţiilor la Direcţia Artelor Plastice, care părea că asimilează retorica realist socialistă, cu nuanţe antioccidentale, devine profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, dar curând percepe răul şi, ca urmare a unei întâlniri cu Pierre Daix, îşi schimbă perspectiva despre opera lui Picasso: „toate acestea se petreceau (în 1951, n. n.) la numai un an de când începusem să cunosc efectele pedagogice ale reorganizării învăţământului artistic, reorganizare care, din perspectiva a multiple aspecte, a însemnat un dezastru”73. Se mai adăugau şi descinderile instructorilor de la Secţia de propagandă care uneori apreciau că manualele după care se predă în învăţământul plastic sunt greşite şi trebuie înlocuite74. Un alt element nefast a fost şi pătrunderea „ştiinţelor sociale” (materialismul dialectic şi istoric, socialismul ştiinţific etc.) printre materiile de studiu de la Institutele de Artă, cu scopul de a forma „baza teoretică necesară înţelegerii fenomenului artistic”, dar şi caracterul de clasă şi spiritul de partid în artă. Se urmărea şi angajarea studenţilor în slujba agitaţiei vizuale comuniste. Corpul profesoral a păstrat profesionişti („forţele progresiste din rândurile corpului didactic artistic”) care au ştiut să-şi sustragă studenţii de sub influenţa politicului. După 1948 au rămas ca profesori: Alexandru Ciucurencu, Cornel Medrea, Lucian Murnu, Simion Iuca, arh. Horia Teodoru (a predat cursul de perspectivă decenii la rând), dr. Gh. Ghiţescu75 sau au fost aduşi critici şi artişti care corespundeau şi/mai ales criteriilor politice: Lelia Rudaşcu, Paul Constantin ş.a.; în fruntea Institutului de Artă din Bucureşti a fost adus ca rector conformistul Marcel Breslaşu76, aflat până atunci în comitetul de conducere al USASZ. O mărturie importantă este şi cea a criticului de artă Radu Ionescu care consemnează faptul că: „În Academia de Arte Frumoase [Institutul de Arte Plastice] studiile liceale complete nu mai erau obligatorii pentru înscriere şi, alături de câţiva profesori din vechea gardă, vor apărea nume noi ca [Ştefan] Szönyi, [Tiberiu] Kraus, [Andrei] Szobotka, [Nicolae] Moraru, toţi coordonaţi şi supravegheaţi de un pictor scenograf Kovalenko, venit de la Moscova pentru a reorganiza spiritul şi metodele învăţământului sovietic”77.
72 Ibidem, dosar nr. 77/1949, f. 13. 73 Radu Bogdan, Un martor al realismului socialist (XX), în „Dilema”, an III, 4–10 august 1995, nr. 134, p. 2. 74 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 29/1951, f. 61. 75 Raul Şorban, Adina Nanu, Paul Constantin, Eugen Schileru, op. cit., p. 95. 76 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 77/1949, f. 13. 77 Radu Ionescu, Uniunea Artiştilor Plastici din România 1921•1950•2002/The Union of Artists of Romania 1921•1950•2002, Bucureşti, 2003, p. 8.
19 Sistemul de învăţământ românesc 133
Rolul consilierilor sovietici şi al experienţei sovietice în materie de cultură şi învăţământ artistic a fost însemnat, dacă nu chiar determinant. Ministerul Artelor şi Informaţiilor/Comitetul pentru artă şi Ministerul Învăţământului Public erau abilitate să implementeze liniile principale ale reformei educaţionale la nivelul Institutelor de Artă (reorganizate în 1950 prin separare în: Institute de Arte Plastice, Conservatoare de Muzică şi Institute de Artă Teatrală). Dar toate propunerile importante privind transformările instituţionale şi conţinutul învăţământului, al programei erau avizate în mod obligatoriu de Direcţia/Secţia de propagandă şi agitaţie, prin SLA78. În mod periodic, Sectorul de învăţământ public şi apoi SLA79 controlau activitatea Ministerului de resort şi a instituţiilor de învăţământ superior artistic, având şi prerogativa de a propune/impune epurări la nivelul corpului profesoral, denumite eufemistic „măsuri pentru îmbunătăţirea corpului didactic”80.
ÎNVĂŢĂMÂNTUL MUZICAL
Evoluţiile contradictorii de după 23 august 1944, care lăsau să se întrevadă şi semnele continuităţii cu o viaţă artistică interbelică marcată de diversitate, au permis şi apariţia Conservatoarelor/Academiilor particulare de Muzică. Dintre acestea se distinge Conservatorul de Muzică Americană (denumit apoi Conservatorul de Jazz), condus de profesorul şi muzicianul Edmond Deda, instituţie situată în casa familiei Theodor Rogalsky din str. General Manu. Printre cadrele didactice ale Conservatorului privat s-au aflat Ion Dumitrescu (viitor preşedinte al UCRPR în anii 1950, succesor al lui Matei Socor) şi Dan Mizrahy, profesor de pian clasic la doar 21 de ani81. În memoriile sale, Dan Mizrahy afirmă că nu câştiga foarte mult de pe urma orelor predate aici, „dar … eram tineri, entuziaşti, ne plăcea muzica americană şi toată treaba era de fapt un mic divertisment”. Până la urmă nu problema financiară va sta la originea închiderii Conservatorului, ci interdicţia de natură politică. Unul dintre cei care au pronunţat
78 Aşa s-a întâmplat şi în vara anului 1952 cu propunerile Comitetului pentru artă privitoare la înfiinţarea Secţiilor de istorie şi teorie a artelor, de istorie şi teorie a muzicii şi de istorie şi teorie a teatrului pe lângă Institutul de Arte Plastice, Conservatorul de Muzică şi Institutul de Teatru din Bucureşti. SLA a avizat favorabil şi propunerea de desfiinţare a Secţiei de muzeografie de la Institutul de Arte Plastice, socotind că „este justă, deoarece ghizii de muzeu pot fi recrutaţi din rândurile absolvenţilor de pedagogie şi teorie şi istorie a artei”; ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 12/1952, f. 230. 79 Probabil, Institutele de Artă au intrat în responsabilitatea SLA în 1951, după ce un timp de activitatea lor a răspuns, pe linie de partid, Sectorul de învăţământ public; într-un document al SPA din 1951 se preciza că „Sectorul de artă a preluat o serie de instituţii de învăţământ de artă. Până acum contactul între sectoare a fost slab. Pentru că tovarăşii sunt începători în ce priveşte problemele de învăţământ, poate ar fi fost necesar ca între cele două sectoare să existe o legătură mai temeinică şi în alte probleme”; ibidem, dosar nr. 29/1951, f. 72–73. 80 Ibidem, dosar nr. 6/1951, f. 87–88. 81 Dan Mizrahy, Aşa a fost … Exerciţii de memorie, Bucureşti, 2005, p. 169–171. 134 Cristian Vasile 20 sentinţa de desfiinţare a fost Nicolae Moraru, chiar înainte de publicarea în „Monitorul oficial” a legii învăţământului care naţionaliza şcolile particulare: „Conservatoriile particulare nu vor mai putea continua să existe (sic!)”, declara ritos secretarul general al Ministerului Artelor şi Informaţiilor la 2 august 194882. În paralel, Conservatoarele de stat83 erau epurate de profesorii indezirabili, printre numele celor îndepărtaţi fiind Alice Voinescu şi Mihail Jora84. Aceeaşi Lelia Rudaşcu se pronunţa şi în probleme muzicale, pretinzând că „studenţii Conservatorului” s-au adresat redacţiei revistei „Flacăra” şi făcând o tipologie a cadrelor didactice: „profesorii totalmente incapabili, profesorii care absentează venind la curs de trei ori într-un an sau alţii care vin regulat, dar copleşesc cu otravă tineretul, aceştia formează majoritatea învăţătorilor tinerei generaţii”85. Chiar şi după expulzarea din rândul profesorilor denigrarea celor epuraţi a continuat, poate şi pentru că prestigiul lor – cazul lui Mihail Jora este emblematic – a continuat să fie prezent printre studenţi şi muzicieni care i-au fost elevi. În presa comunistă au fost tipărite articole în care fostul profesor Mihail Jora era atacat virulent, fiind acuzat în principal de solidaritate cu „monarhia jefuitoare”86. Pe această linie se înscrie şi discursul lui Matei Socor la consfătuirea şefilor propagandei cu compozitorii, din 28 martie 1949, care în plus vădeşte din nou ingratitudinea viitorului preşedinte al UC faţă de cel care sub regimul antonescian încercase să-l salveze: „Există poate elemente care din cauza deformării lor în şcoala burgheză, de care vor să se dezbare, nu au ajuns încă la o concepţie ideologică în muncă pe care noi o dorim. Faţă de aceste elemente trebuie să avem o anumită elasticitate. Ar fi justificat. Dar să colaborăm cu oameni care provin din moşieri, care au atitudine ostilă faţă de dezvoltarea poporului român, a republicii noastre populare, care s-au exprimat făţiş împotriva republicii, oftând de dorul monarhiei recent expirate, nu este de închipuit. În astfel de condiţiuni, Societatea Compozitorilor nu va face paşi înainte. Eu socot că prezenţa compozitorului Jora este un anacronism, şi mai mult un anacronism ca el să fie încă în fruntea Societăţii”87. Întrucât nu se putea trece nici peste talentul lui Mihail Jora, însoţit de harul său pedagogic, nici peste actul abuziv al îndepărtării de la catedră, Matei Socor se simţea obligat să adauge: „ce înseamnă talent muzical? Dacă are talent şi îl pune în slujba duşmanului, cu atât mai rău; acel talent nu ne poate aduce niciun
82 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 9/1948, f. 228. 83 La 19 ianuarie 1948, Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică a fost redenumit Conservatorul de Stat din Bucureşti al RPR; „Monitorul oficial”, partea I-A, an CXVI, 19 ianuarie 1948, nr. 15. 84 Mihail Jora fusese chiar directorul Conservatorului din Bucureşti între 1941–1947; George Sbârcea, Mihail Jora. Biografia unui mare compozitor român din secolul XX, Bucureşti, 1969, p. 188. 85 Lelia Rudaşcu Problema învăţământului artistic. Aşa nu mai merge!, în loc. cit., p. 4. 86 Cornelia Pascal, A început curăţenie la Conservator, în „Studentul român”, seria III, an IV, 27 ianuarie 1948, nr. 6, p. 2. 87 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 10/1949, f. 100.
21 Sistemul de învăţământ românesc 135 folos. Nu este talent în al doilea rând acela care face muzică în mod formal, muzică nesănătoasă, nefolositoare pentru întreaga noastră evoluţie”88. Abia în anii 1960– 1970 i se vor recunoaşte lui Mihail Jora calităţile de profesor şi meritele pentru activitatea didactică de la Conservatorul bucureştean89. Deşi la Conservatorul de Stat din Bucureşti au supravieţuit muzicieni şi muzicologi reputaţi (Ioan D. Chirescu, rector din 195090, George Breazul, Alfred Mendelsohn ş.a.), aceştia nu au putut împiedica întotdeauna campania de intoxicare a tineretului universitar; în plus, marile curente moderne occidentale erau prohibite. În acest context, în casa compozitorului Mihail Andricu, au loc întâlniri contestatare care au fost comparate cu nucleul unei universităţi alternative clandestine. Mihail Andricu invită în casa lui tineri (muzicieni, studenţi la Litere), ascultă şi comentează creaţia unor compozitori „decadenţi” precum Arthur Schoenberg, Anton Webern şi Alban Berg, sfidând muzica oficială şi maniera de predare de la Conservator. Pentru astfel de gesturi, Mihail Andricu avea să fie sancţionat mai târziu, fiind victima unei demascări publice în 195991. Compozitorii cu un profil mai conformist, cei care s-au adaptat şi au fost toleraţi în poziţii mai mult sau mai puţin importante la Conservator, au încercat din interiorul sistemului să introducă muzica printre materiile de studiu pentru clasele I–IV, mizând pe un proces de dezideologizare, care să îi ferească pe elevi de asimilarea balastului politic ce parazita predarea. Apelând la retorica oficială care pleda pentru culturalizarea muncitorimii, inclusiv prin educaţie muzicală, şi invocând numele unor mărimi ale propagandei precum Mihail Roller, compozitorul Nicolae Buicliu ţinea în martie 1949 un lung discurs despre beneficiile predării muzicii în şcoala primară: „cred că clasa muncitoare şi în prezent şi în viitor, dar mai ales viitoarele generaţii au dreptul la bunuri de ordin cultural, şi deci gândesc că trebuie să i [se] dea posibilitatea de a învăţa. Deci învăţământul general ar trebui să includă muzica în învăţământul elementar, ca să poată intra adânc în educaţia generală a elevilor. Deci cred că Ministerul Artelor ar trebui să sesizeze Ministerul Învăţământului că constituie o lipsă că se dă muzicii în învăţământ aşa de puţină importanţă. (Şi tov. Roller a relevat acest lucru). Astăzi nu este rezervat decât o singură oră pentru muzică în clasele V–VII, dar în primele patru clase nu se învaţă deloc. Cred că ar trebui stabilite cel puţin patru ore pe săptămână. Aceste patru ore sunt absolut necesare dacă vrem să ridicăm posibilitatea de înţelegere a tuturor frumuseţilor artei muzicale, pe care o vrem cât mai înaintată, cât mai avansată, şi ţinând seama
88 Ibidem, f. 101. 89 D. Moroianu, Învăţământul artistic, în Constantin C. Giurescu et al., Istoria învăţământului în România. Compendiu, Bucureşti, 1971, p. 331. 90 Titu Pânişoară, Ion Şoldea, Prof. Univ. Dr. Petre Brâncuşi şi Conservatorul „Ciprian Porumbescu” – Bucureşti, f. l., 2005, p. 65. 91 Vasile Igna, Preliminarii la schiţa unei istorii a rezistenţei culturale în România, în vol. Subteranele memoriei. Pagini din rezistenţa culturii în România 1944–1954, ed. cit., p. 27. 136 Cristian Vasile 22 că istoria muzicii româneşti este de foarte scurtă durată, ca să ajungem alte ţări care prin anumite împrejurări istorice au avut norocul să avanseze înaintea noastră”92. Spre deosebire de Nicolae Buicliu, pianista Piroska Meltz, directoarea Conservatorului popular din Târgu-Mureş, a dat probabil o mai mică atenţie discursului conformist promuncitoresc şi în plus a neglijat lecţiile despre muzica rusă. Cu ocazia unei descinderi la Comitetul Regional de partid Mureş, cu scopul de a evalua munca în problemele literaturii şi artei, instructorul Virgil Pop de la SPA constata la 8 aprilie 1952 următoarele: „comitetul regional nu a controlat activitatea Conservatorului popular. La acest Conservator studiază aproape cinci sute de elevi, majoritatea covârşitoare dintre ei elemente mic-burgheze. Directoarea Conservatorului este un element duşman regimului nostru (pianista Melţ Piroska). Această directoare vorbeşte cu ironie despre necesitatea acordării unei atenţii sporite elementelor muncitoreşti, ea considerând pe fiii de muncitori incapabili de a învăţa muzică. Ea arată că nu a fost preocupată de problema componenţei sociale a elevilor pentru că nu ştie cum trebuie stabilit acest lucru – «după bunicii sau părinţii lor?». Programa şcolară a Conservatorului nu cuprinde nicio lucrare sovietică atât la clasele de instrumente, cât şi la canto. Din repertoriul muzicii clasice ruse programa cuprinde o singură lucrare de Ceaikovski (la clasa de violoncel). În schimb, la istoria muzicii se studiază Debussy în patru lecţii (…), iar la sfârşitul programei figurează două lecţii despre muzica rusă. Această programă este în vigoare fără modificări din anul 1912. Considerăm că activitatea Conservatorului popular după această programă şcolară şi cu actuala conducere este profund dăunătoare dezvoltării studenţilor”93. Pentru comuniştii români, la fel ca şi pentru cei sovietici94, un învăţământ apolitic era de neconceput. Din perspectiva noului regim, educaţia era prin definiţie ideologică: doar astfel se putea clama faptul că „noua intelectualitate ieşită din acest învăţământ va înţelege lumea într-un chip nou, va fi înarmată cu metoda de gândire unitară şi armonioasă a materialismului dialectic”95. Dacă în perioada de dinainte de 1945 sistemul de învăţământ a reprezentat şi un instrument de construire a naţiunii, cu anumite derive spre naţionalismul excesiv96, dar care nu a stânjenit creativitatea şi pluralismul intelectual, după 1947/1948 instituţiile educaţionale au intrat în sfera ideologică totalitară şi a internaţionalismului prosovietic. Entităţi politice comuniste precum Direcţia/Secţia de propagandă şi agitaţie, cu sectoarele din subordine, Comisia de învăţământ
92 ANIC, fond CC al PCR – Secţia de propagandă şi agitaţie, dosar nr. 10/1949, f. 88. 93 Ibidem, dosar nr. 12/1952, f. 110–111. 94 Sheila Fitzpatrick, Education and Social Mobility in the Soviet Union 1921–1934, Cambridge, London, New York, Melbourne, 1992, p. 18. 95 Mihail Roşianu, Reforma învăţământului, în „Flacăra”, an I, 8 august 1948, nr. 33. 96 Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918–1930, Bucureşti, 1998, p. 27, 251 şi urm.
23 Sistemul de învăţământ românesc 137 public etc., au fost pârghiile prin care regimul totalitar a impus preluarea, la nivelul învăţământului public, a unui model jdanovist aplicat şi în URSS şi care a încurajat plafonarea culturală şi artistică, izolarea de Occident şi conformismul.
THE ROMANIAN EDUCATIONAL SYSTEM DURING THE STALINIST EPOCH (1947–1953). CONSIDERATIONS
Abstract
The aim of this study is to examine some less known aspects of the Romanian educational system history, such as the activity of the Commission on Public Education, a branch of the Agitprop, the circumstances of Social Democrat Ştefan Voitec’s removal from the Ministry of National Education, the institutional changes within artistic, philological and musical higher education institutions, and the pressures exerted by the Propaganda and Agitation Department against professorial body and students. Using mainly documents of the RCP/RWP’s Propaganda and Agitation Department, the author contradicts the allegations of the self-serving memoirs due to former chiefs of Romanian propaganda, such as Pavel Ţugui, who presented themselves as saviors of the Romanian Culture, Literature, and Arts. In fact, they acted as Leonte Răutu’s subordinates and drew up Soviet type reports of unmasking famous Romanian writers and aestheticians including Tudor Vianu, professor of Comparative Literature at Bucharest University. During the interwar period the Romanian educational system became an instrument of nation building process involving nationalistic trends but without threatening artistic creativity and intellectual pluralism within universities and higher education institutes. On the contrary, after 1947–1948 the educational institutions were brutally integrated within the totalitarian system and forced to accept the Zhdanovite pattern of ideological conformism, and cultural isolation with anti-western tendencies.
138 Cristian Vasile 24
INSTITUTUL ECONOMIC ROMÂNESC. ORGANIZARE, PREOCUPĂRI
ROBERT PĂIUŞAN
Institutul Economic Românesc (I.E.R.) a funcţionat la Bucureşti între anii 1921 şi 1946 şi a numărat colaboratori din rândul celor mai prestigioşi economişti interbelici. Cu toate acestea, activitatea sa este, practic, necunoscută nu doar publicului larg, ci şi specialiştilor din zilele noastre. Însemnările de faţă reprezintă o primă încercare de prezentare a preocupărilor şi rezultatelor activităţii acestuia. Apariţia I.E.R. a avut loc în contextul intern şi internaţional din perioada imediat consecutivă încheierii Primului Război Mondial. Unirea teritoriilor locuite de poporul român într-un singur stat în cursul anului 1918 deschidea perspectiva unei dezvoltări economice mai puternice a României în perioada următoare. Noua instituţie îşi propunea să umple un gol în relaţia dintre mediul de afaceri, analiştii fenomenului economic (cercetători, ziarişti) şi publicul interesat din ţară şi străinătate. Preocupările sale se îndreptau în trei direcţii: documentare, redactare-editare şi comunicare, la care ne vom referi mai jos. Împrejurarea care a grăbit constituirea I.E.R. ţinea de necesitatea unei mai bune cunoaşteri de către publicul românesc a potenţialului economic al întreprinderilor din noile regiuni ale ţării întregite. Creşterea complexităţii vieţii economice în timpul şi după Primul Război Mondial, precum şi existenţa unor institute similare în alte ţări au constituit imbolduri suplimentare în acest demers. Iniţiativa nemijlocită a revenit Băncii Naţionale a României (B.N.R.), care s-a bucurat de concursul sectorului privat, reprezentat de peste 50 de întreprinderi industriale, bancare şi comerciale româneşti1. În calitate de principal sponsor, B.N.R.
1 Printre acestea se numărau, în ordinea importanţei implicării lor materiale, următoarele societăţi: Creditul Naţional Industrial, Bucureşti; Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa, Bucureşti; Banca Românească, Bucureşti; Petroşani S.A., Bucureşti; Astra Vagoane, Bucureşti-Arad; Cartea Românească, Bucureşti; Albina, Sibiu; Clădirea Românească, Bucureşti; Letea, Prima Societate Românească pentru fabricarea hârtiei, Bucureşti; Institutul Naţional al Cooperaţiei, Bucureşti; Banca Comercială Italiană şi Română, Bucureşti; Banca Urbană, Bucureşti; Leonida & Co., Bucureşti; Naţionala S.A. de Asigurări, Bucureşti; Banca Comercială Română, Bucureşti; Mărăşeşti S.A.R., Bucureşti; Agricola Fonciera, Bucureşti; Banca Comercială, Turnu Severin; Industria Română de Petrol, Bucureşti; Societatea Bancară Română, Bucureşti; Camera de Comerţ şi Industrie, Bucureşti; Casa Generală de Păstrare, Braşov; Creditul Funciar Urban, Bucureşti; Creditul Minier, Bucureşti; Banca Pieţei, Bucureşti; S.A.R. pentru fabricarea şi comerţul hârtiei, Scăeni; Banca Piteşti, Piteşti; Banca de Comerţ şi Industrie, Arad; Camera de Comerţ şi Industrie, Brăila; Cartonul Românesc, Com. Vama – Câmpulung; Creditul pentru Întreprinderi Electrice, Bucureşti; Societatea Anonimă de Electricitate, Arad;
„Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 139–150
140 Robert Păiuşan 2 vărsa I.E.R. subvenţia anuală (care a crescut progresiv de la 500 000 lei în 1922 la 1 milion lei în 1928 şi anii următori, atingând 3 milioane lei în 1945), plătea cotizaţia de membru de 25 000 lei şi suporta cheltuieli permanente sau ocazionale ale acestuia (chiria2, diverse dotări3 şi altele). Statul român a contribuit la susţinerea activităţii I.E.R. printr-o subvenţie anuală, care dădea expresie recunoaşterii publice a utilităţii şi importanţei acestuia pentru cultura economică. Subvenţia s-a ridicat la 200 000 lei între 1924 şi 1928, fiind redusă la 100 000 lei în 1929 şi suspendată în 1932, date fiind „greutăţile mari cărora bugetul public avea să le facă faţă”4. Institutul nu s-a bazat niciodată pe surse publice de finanţare şi a primit cu înţelegere retragerea subvenţiei statului. După discuţii preliminare în cursul anului 1920, au fost convenite principalele aspecte privind constituirea I.E.R. Actul de societate pentru înfiinţarea acestuia a fost semnat de iniţiatori la 4 ianuarie 1921. I.E.R. a fost înregistrat la Registrul de firme sociale al Tribunalului Comercial Ilfov la 16 ianuarie 1921, iar actele constitutive (actul de societate şi statutele) au fost publicate în „Monitorul oficial” la 9 martie 1921, dată ce marca momentul începerii activităţii sale. Noua instituţie a fost găzduită provizoriu în sediul central al B.N.R. pe strada Doamnei – între 1921 şi 1923, în sala de bibliotecă de la parter, iar apoi, pe măsura dezvoltării sale, în alte spaţii din acea clădire. Între 1930 şi 1933, Institutul avea să funcţioneze în imobilul B.N.R. din strada Doamnei nr. 8. Ulterior, conducerea B.N.R. i-a închiriat alte spaţii în Bd. Brătianu nr. 11, între 1933 şi 1935, şi în strada G.G. Assan nr. 1, în ultimii ani de activitate. Nesoluţionarea satisfăcătoare a problemei sediului (în două decenii şi jumătate, I.E.R. s-a mutat de şase ori) a influenţat negativ activitatea sa. Fiecare mutare implica o întrerupere a activităţii de minimum 2–3 luni şi deteriorarea parţială a materialului documentar, în special a periodicelor şi fişelor de bibliotecă. Institutul a funcţionat sub forma juridică a unei firme sociale de interes public. Organele sale de conducere şi control erau Consiliul de administraţie, Direcţia şi Comitetul de cenzori. Printre administratori s-au numărat personalităţi cunoscute ale vieţii ştiinţifice şi, în general, publice româneşti din perioada interbelică, din rândul cărora reţinem numele economiştilor şi/sau oamenilor politici Constantin Băicoianu, Leonida Colescu, Mitiţă Constantinescu, Victor Slăvescu, Victor Bădulescu, Gheorghe Cipăianu, Ion
Calea Ferată Electrică, Arad; Aluta A.S., Slatina; Andreescu & Fii, Industrii ceramice, Craiova; Banca de Scont a României, Bucureşti; Bancotescu & Nicolau, Bucureşti; Întreprinderile Erhard Wolff, Bucureşti; Raportul Consiliului de administraţie şi de cenzori către Adunarea generală ordinară a membrilor de la 12 octombrie 1941, Institutul Economic Românesc, Bucureşti, 1941, p. 33. 2 Arhiva B.N.R., Fond Consiliul de administraţie al B.N.R., dosar 226/1931, şedinţa Consiliului de administraţie din 16.03.1931. Se aprobă scutirea I.E.R. de plata chiriei în Institutul fost „Zaharia”, unde funcţiona. 3 Ibidem, dosar 220/1930, şedinţa Consiliului de administraţie din 23.12.1930. Se aprobă suportarea de către B.N.R. a contravalorii a două pervazuri care despărţeau sala de lectură, în sumă de 26 056,60 lei. 4 Raportul Consiliului de administraţie …, p. 32–33.
3 Institutul Economic Românesc 141
Lapedatu, Costin Stoicescu, Constant Georgescu, Cornel Casassovici. Ca director al Institutului a funcţionat economistul şi juristul Gheron Netta. În rândul cenzorilor întâlnim numele unor specialişti în curs de afirmare, dintre care îi menţionăm pe Lazăr Ionescu, Dimitrie P. Pascu, Caius Bardoşi, Gheorghe Ianăş şi mulţi alţii. În conducerea I.E.R. se aflau, aşa cum reiese din trecerea în revistă a numelor menţionate mai sus, membri sau chiar demnitari ai Partidului Naţional-Liberal, ceea ce fixa locul său în rândul instituţiilor aflate în sfera de influenţă a acestui partid. De altminteri, în epocă, se considera că prin înfiinţarea ulterioară a Institutului român pentru studierea conjuncturii economice de către economistul V. Madgearu, unul dintre liderii Partidului Naţional-Ţărănesc, se urmărea crearea unei contraponderi la influenţa I.E.R. în rândul tinerilor economişti neangajaţi politic. Membrii I.E.R. cuprindeau, cu precădere, intelectuali tineri – doctori şi doctoranzi, licenţiaţi sau studenţi economişti, ingineri, sociologi, jurişti, istorici şi alţii. În medie s-au înregistrat 500–800 de membri.
Activitatea de documentare desfăşurată în cadrul I.E.R. decurgea din prevederea statutară privind strângerea şi coordonarea tuturor lucrărilor necesare „pentru a fi în continuu la curent cu mişcarea economică şi financiară”5. Instrumentele de înfăptuire a acestui obiectiv au fost biblioteca, arhiva documentară şi serviciul informaţiilor economice. Biblioteca era structurată în două secţiuni: cărţi şi reviste ştiinţifice. Fondul de cărţi s-a realizat, în principal, prin achiziţii din fonduri proprii şi, într-o măsură mai mică, prin donaţii. Cărţile abordau cu precădere teme privind viaţa economică, atât românească, cât şi străină, de interes pentru economiştii români. Fondul de cărţi a cunoscut creşteri semnificative pe toată durata activităţii I.E.R., atingând cca 30 000 volume în 1944. Fondul de reviste ştiinţifice s-a realizat, cu precădere, prin schimb intern şi internaţional de publicaţii şi, în mod izolat, prin achiziţii. În rândul revistelor se întâlneau publicaţii destinate atât lumii academice, cât şi cercurilor de afaceri şi publicului larg. În 1940 publicaţiile ştiinţifice însumau 63 de reviste româneşti şi 245 de reviste străine6. Pentru înlesnirea consultării bibliotecii, a fost organizată şi perfecţionată în decursul timpului o cartotecă bibliografică. Ea cuprindea 5 mari fişiere, în care fondul de cărţi şi reviste ştiinţifice era inventariat pe autori şi materii. Pentru actualizarea documentării bibliografice, I.E.R. păstra relaţii permanente cu Institutul Bibliografic de la Bruxelles, cu editorii bibliografiilor generale din Germania, Franţa şi Italia, precum şi cu editorul bibliografiei economice din Germania. Cercetarea fondului documentar avea loc fie în sala de lectură a I.E.R. (unde, în media anilor 1931–1940, au fost anual cca 5 500 cititori, care au consultat cca 20 000 publicaţii), fie prin împrumuturi.
5 Ibidem, p. 6. 6 Ibidem, p. 13. V., în continuare, Anexa I. 142 Robert Păiuşan 4
Difuzarea materialului documentar în rândul masei de cititori a fost înlesnită prin editarea „Bibliografiei economice române”, care reprezenta un repertoriu bibliografic al lucrărilor cu caracter economic (cărţi, reviste, broşuri etc.) publicate în România. Ea apărea începând din 1921 sub forma unui anuar, fiecare volum însumând între 90 şi 280 pagini. Arhiva documentară cuprindea presa zilnică, despuiată şi inventariată. Practic, din ziarele româneşti şi străine erau decupate articolele de interes privind problematica economică, fişate şi catalogate cronologic pe materii. Operaţiunile de fişare şi catalogare aveau în vedere 20 de diviziuni şi 332 de subdiviziuni7. În circa două decenii şi jumătate de acumulări continue, arhiva documentară a I.E.R. a ajuns să cuprindă peste 1,3 milioane articole inventariate, clasate pe dosare şi materii, însumând peste 1 500 de cutii. Separat de aceasta, în arhivă au fost inventariate referiri de presă privind viaţa şi activitatea a circa 1 000 de personalităţi ale vieţii publice din ţară şi străinătate. Răspunzând unui obiectiv important al activităţii sale, Institutul Economic Românesc şi-a organizat un serviciu de informaţii comerciale, care viza cu precădere activitatea principalelor întreprinderi economice româneşti sau străine activând în România. Informaţiile erau fie cele comunicate de întreprinderile în cauză în mod periodic (acte de constituire, statute şi modificări ale acestora, bilanţuri, dări de seamă, adunări generale etc.), fie cele aflate de I.E.R. de la corespondenţii din ţară şi străinătate sau chiar de la întreprinderi, cărora le erau trimise chestionare spre completare.
Activitatea de redactare-editare s-a reflectat în apariţia unor publicaţii periodice şi serii tematice, precum şi în întocmirea unor bibliografii. Cea mai importantă publicaţie periodică a fost „Buletinul Institutului Economic Românesc”, care apărea în patru numere anual, însumând între 600 şi 1 000 de pagini. Editată regulat în perioada 1922–1942, ea avea să reprezinte principalul instrument de legătură între I.E.R., colaboratorii săi şi publicul interesat. În cadrul fiecărui număr, materia era organizată în patru capitole distincte: studii de specialitate, revista presei economice, statistică economică, dări de seamă şi recenzii. Studiile de specialitate, originale, acopereau o problematică vastă din întreaga sferă a vieţii economice. În paginile revistei au fost publicate în total peste 500 de studii. Revista (numită, oarecum impropriu, arhiva) presei economice publica, in extenso sau în rezumat, materiale pe teme de profil din publicaţii economice din străinătate. Tabelele statistice prezentau cititorilor evoluţia principalilor indicatori macroeconomici ai României şi ai altor state (comerţul exterior, balanţa de plăţi externă, producţia industrială, producţia şi comerţul cu produse agricole, ocuparea
7 Diviziunile arhivei documentare erau următoarele: A. Literatură economică şi socială; B. Ştiri generale despre diverse ţări şi teritorii; C. Populaţie; D. Igienă socială; E. Istorie economică; F. Politică; G. Legislaţie; H. Administraţie; I. Finanţe; J. Economie politică; K. Agricultură; L. Mine; M. Industrie; N. Comerţ; O. Transporturi; P. Monedă; R. Muncă; S. Asigurări; T. Educaţie profesională; U. Diverse dosare speciale.
5 Institutul Economic Românesc 143 forţei de muncă şi altele). În condiţiile în care nu existau organisme internaţionale (exceptând instituţiile din sistemul Ligii Naţiunilor) însărcinate să culeagă, să prelucreze şi să publice asemenea categorii de date statistice, demersul, chiar dacă limitat, al Buletinului merita salutat. Dările de seamă şi recenziile erau menite să informeze publicul românesc asupra principalelor cărţi şi publicaţii periodice cu profil economic. În rândurile recenzenţilor se numărau atât personalităţi importante ale ştiinţelor economice, cât şi tineri în afirmare. Pe parcursul celor peste două decenii de existenţă au fost publicate aproape 9 000 de recenzii şi dări de seamă. Ca supliment anual al Buletinului, era editată „Bibliografia economică română”, la care m-am referit mai sus. În afara acestor două periodice, au mai apărut „Informaţiuni economice” (între 1921 şi 1929) şi „L’Économiste roumain” (între 1924 şi 1929). „Informaţiuni economice”, publicaţie săptămânală destinată cu precădere membrilor I.E.R., selecta informaţii economice din presa de specialitate. Sumarul acestei publicaţii se compunea dintr-un editorial care oferea retrospectiva principalelor evenimente economice ale săptămânii scurse, urmat de ştiri economice din ţară şi străinătate. În total, au fost publicate 346 numere cu 1 730 pagini. Deşi de evidentă utilitate, publicaţia avea să îşi înceteze activitatea în 1929, ca urmare a lipsei subvenţiilor. Publicat în limba franceză, „L’Économiste roumain” era destinat informării cercurilor economice şi politice din străinătate asupra legislaţiei, politicii şi, în general, vieţii economice din România. Publicaţia, ce apărea lunar şi, ulterior, bilunar, era distribuită gratuit camerelor de comerţ, asociaţiilor profesionale, municipalităţilor, publicaţiilor de profil, ca şi unor personalităţi ale vieţii publice din străinătate, interesate în cunoaşterea şi reflectarea corectă a situaţiei din România. Ea şi-a încetat activitatea în iunie 1929, odată cu apariţia „Buletinului de studii al Băncii Naţionale”, publicaţie cu obiective asemănătoare. Cele trei serii tematice publicate sub egida şi cu finanţarea I.E.R. au fost intitulate: Studii economice şi financiare, Documentări statistice, Cercetări şi material documentar de istorie economică românească. În seria de Studii economice şi financiare au văzut lumina tiparului atât contribuţii inedite, destinate acestei serii, cât şi texte publicate anterior în paginile Buletinului sau rostite la conferinţele publice organizate de Institut. În total au fost publicate peste 200 de volume şi broşuri din sfera ştiinţelor economice8. În seria de Documentări statistice, colaboratorii I.E.R. şi-au propus să publice lucrări statistice de sinteză privind economia mondială. Întocmirea acestor lucrări de mare anvergură necesita atât un volum apreciabil de muncă pentru prelucrarea materialului (depăşind adesea posibilităţile reale ale autorilor), cât şi fonduri consistente pentru publicarea şi distribuirea lucrării. În aceste condiţii, avea să fie publicat un singur volum din această serie: Statistica economică internaţională,
8 O selecţie a principalelor contribuţii este prezentată în Anexa II. 144 Robert Păiuşan 6 sub redacţia lui G. Miletici şi în coordonarea ştiinţifică a lui L. Colescu, 224 pagini format mare, Bucureşti, 1928. Lucrarea cuprindea 131 de tabele statistice privind suprafaţa ţărilor lumii, demografia, producţia şi preţurile, organizarea muncii, comerţul, consumul public şi privat. Ea a fost redactată în limbile română şi franceză şi a fost bine primită în cercurile de specialitate din ţară şi străinătate. Seria de Cercetări şi material documentar de istorie economică românească era menită să publice izvoare şi monografii privind istoria economică a poporului român. În această serie au fost publicate 4 cărţi până în 1940. Alte 10 volume erau pregătite să vadă lumina tiparului în ultimii ani dinaintea încetării activităţii I.E.R.
Activitatea de comunicare a rezultatelor muncii de documentare, cercetare şi redactare s-a desfăşurat pe două căi principale. Comunicarea propriu-zisă a rezultatelor cercetării avea loc prin intermediul unor manifestări ştiinţifice (sesiuni de susţinere a referatelor, dezbateri etc.) şi de popularizare (conferinţe publice), organizate atât la sediul I.E.R., cât şi în alte locuri. Aceste manifestări ştiinţifice erau prezentate în dări de seamă, în Buletin şi în alte publicaţii. Pentru publicul din străinătate erau întocmite broşuri cuprinzând informaţii privind activitatea ştiinţifică şi publicistică, în general, şi, în rezumat, comentarii privind lucrările elaborate sau susţinute sub egida I.E.R. Activitatea Institutului Economic Românesc a cunoscut două perioade de vârf: cea dintâi, între 1923 şi 1929, când s-a remarcat prin numărul şi calitatea publicaţiilor periodice şi a devenit cunoscut în cercurile de specialitate din ţară şi străinătate, şi cea de-a doua, între 1932 şi 1938, când şi-a asigurat o bază documentară largă, pusă la dispoziţia numeroşilor cititori şi şi-a atras un grup de colaboratori permanenţi din rândul tinerilor specialişti. Diminuarea subsidiilor, apariţia unor noi instituţii cu profil asemănător (către care au migrat o parte dintre colaboratori) şi, apoi, participarea României la al Doilea Război Mondial au contribuit direct la restrângerea progresivă a activităţii. După etatizarea B.N.R. în decembrie 1946, I.E.R. a împărtăşit soarta instituţiilor finanţate din surse private, încetându-şi activitatea.
ANEXA I
Principalele ziare primite de Institutul Economic Românesc în perioada 1921–1941
„Argus”, Bucureşti; „Berliner Börsen-Courier”, Berlin; „Berliner Börsen-Zeitung”, Berlin; „Berliner Tageblatt und Handels-Zeitung”, Berlin;
7 Institutul Economic Românesc 145
„La Bulgarie”, Sofia; „Le Bulletin des Halles, Bourses et Marchés”, Paris; „Danziger Neueste Nachrichten”, Danzig; „Deutsche Allgemeine Zeitung”, Berlin; „L’Écho de Varsovie”, Varsovie; „Le Figaro”, Paris; „The Financial News”, London; „The Financial Times”, London; „Frankfurter Zeitung”, Frankfurt am Main; „Gazette de Prague”, Prague; „L’Indépendance roumaine”, Bucarest; „Industrie- und Handels Zeitung”, Berlin. „L’Information”, Paris; „L’Information politique”, Paris; „La Journée industrielle”, Paris; „Jugoslovenski Lloyd”, Zagreb; „Keleti Ujság”, Cluj; „Leipziger Industrie- und Messe-Rundschau”, Leipzig; „Le Messager polonais”, Varsovie; „Neptune”, Anvers; „Neue Freie Presse”, Wien; „Neues Wiener Tageblatt”, Wien; „Pax”, Paris-Genève; „Pester Lloyd”, Budapest; „Plutus”, Bucureşti; „Prager Presse”, Prag; „Prager Tageblatt”, Prag; „Prezentul”, Bucureşti; „Secolul”, Bucureşti; „Le Sémaphore de Marseille”, Marseille; „Il Sole”, Milano; „Le Temps”, Paris; „Türkische Post”, Konstantinopol; „La Voce”, Padova; „Der Warenmarkt”, Wien;
Sursa: Raportul Consiliului de Administraţie …, p. 42.
ANEXA II
Lucrările publicate de Institutul Economic Românesc în seria de Studii economice şi financiare
N.C. Angelescu, Condiţiunile creditului în România. Raporturile dintre Banca de Emisiune şi piaţa financiară (nr. 89). C. Argetoianu, Moneta şi valuta (nr. 5). O. Atanasiu, Apărarea intereselor acţionarilor în străinătate şi în România (nr. 152). 146 Robert Păiuşan 8
Idem, Contribuţii directe ale societăţilor anonime şi în special ale celor petrolifere (nr. 57). Idem, Comparaţie între impozitul pe venit din România cu cel din străinătate (nr. 82). Idem, Der Etatausgleich für mehrere Jahre (nr. 161). C. Bardoşi, Politica de plasamente a Caselor de Economii (nr. 16). Idem, Casele de economii din Apus (nr. 128). Idem, Expoziţia economiei (nr. 141). Idem, Casa Poştală de Economii din Austria (nr. 150). A. Basilescu, Munca obligatorie (nr. 5). H. Binder, Starea actuală a ideii federalizării europene (nr. 107). G. Blondel, Le malaise européen et la crise des populations agricoles (nr. 129). E. Brancovici, Problema comercială şi formarea preţului (nr. 30). Idem, Cerealele şi comerţul lor în România (nr. 65). V. Brătianu, Asupra stabilizării valutei (nr. 55). Idem, Politica de stat a petrolului (nr. 40). Idem, La politique d’Etat du pétrole en Roumanie à la suite de la nouvelle constitution et de la loi des mines (nr. 41). C. Bungeţianu, Întreprinderile particulare (nr. 114). C. Casassovici, Comercializarea produselor industriale (nr. 29). G. Cioriceanu, Datoria publică a României (nr. 79). G. Cipăianu, Dezvoltarea agriculturii în ultima sută de ani (1828–1929) (nr. 37). L. Colescu, Impozitul pe venitul proprietăţilor clădite (nr. 37). Idem, Recensământul populaţiei (nr. 93). S.L. Colescu, Industrializarea sâmburilor de struguri (nr. 72). Idem, Motoarele în agricultură (nr. 90). N.K. Constantinescu, L’Enseignement technique (nr. 143). M. Constantinescu, Concepţiuni şi înfăptuiri agrare în decursul veacului din urmă (nr. 81). P. Constantinescu, Depresiunea constantă a vieţei economice şi explicaţiunile suplimentare (nr. 100). Idem, Politica economică experimentală din Germania (nr. 120). G. Creangă, O ofertă a Guvernului. T. Cristea, Organizarea debuşeelor pentru animale (nr. 84). Şt. Cunescu, Mâna de lucru şi producţia naţională (nr. 27). P.P. Daia, Pescăriile din alte ţări şi de la noi (nr. 3). Idem, Cooperaţia şi pescăria (nr. 98). N. Daşcovici, Politica comercială a Dunării (nr. 1 bis). A.E. Dermagen, Grundsätze der landwirtschaflichen Buchhaltung (nr. 172). G. Dimitriu, Relaţiunile comerciale cu Republica Austriacă (nr. 35). Idem, La Belgique et ses relations avec la Roumanie (nr. 158). Idem, Mişcarea capitalului pe piaţa românească la sfârşitul anului 1938 (nr. 160). N. Dinescu, Franţa economică în secolele 18 şi 19 (nr. 168). Idem, Însemnătatea economică a călătoriilor lui Marco Polo (nr. 180). T. Dobrescu, Industria mondială de petrol în concurenţă pe piaţa europeană şi în bazinul mediteranean (nr. 108). D. Drăghicescu, Problema monetară din punct de vedere social (nr. 6). P.P. Dulfu, Progresele generale ale muncii şi organizarea muncii naţionale (nr. 56). E. Ene, Problema monetară şi comerţul (nr. 11). Idem, Relaţiunile comerciale dintre România şi Franţa (nr. 33). Idem, Soluţiuni pentru rezolvarea crizei valutare (nr. 1). C. Garoflid, Problema monetară şi agricultura (nr. 9). N. Georgescu, Punerea în valoare a terenurilor inundabile în România (nr. 22).
9 Institutul Economic Românesc 147
D.I. Gheorghiu, Politica vamală şi comercială a României după război comparativ cu politica altor state (nr. 58). Idem, Les Finances de la Roumanie après la guerre (1919–1929) (nr. 87). Idem, Organisation de la production mondiale et des échanges internationaux (nr. 147). G. Gologan, Standardizarea cerealelor (nr. 34). O. Graff, Contribuţiuni la problema industriei fierului (nr. 43). F. Horac, Casele de împrumut pe gaj ale agricultorilor (nr. 145). V. Huch, Produsele petrolifere în consumul intern (nr. 134). G. Ianăş, Problema etalonului aur (nr. 112). Idem, Criza „Gold Exchange Standard”-ului (nr. 126). Idem, Experienţele monetare recente 1931–1937 (nr. 147). G. Ionescu-Brăila, Progresele zootehniei în ultima sută de ani (nr. 64). Idem, Problemele zootehnice ale producţiunei (nr. 25). Idem, Industria şi comerţul de carne şi participarea României la acestea (nr. 48). L. Ionescu, Devalorizarea argintului (nr. 124). Idem, Experienţa Roosevelt şi sistemul bancar american (nr. 131). G. Ionescu-Siseşti, Participarea României la producţia şi comerţul mondial de cereale (nr. 50). Idem, Repartiţia proprietăţilor agricole şi a impozitelor pe aceste proprietăţi în perioada 1923–1926 (nr. 39). Th. Ionescu, Consumul cărnei în România (nr. 36). D. Iordan, Venitul naţional al României (nr. 91). Idem, Ciclurile economice în România (nr. 97). N. Iorga, Politica şi viaţa economică (nr. 50). Idem, Vechiul stat şi comerţul (nr. 71). Idem, Necesitatea unei enciclopedii a ştiinţelor economice (nr. 121). M. Iorgulescu, Opera economică a Partidului Liberal (nr. 2 bis). C. Karadgea, Informaţiunile comerciale (nr. 28). Idem, Învăţămintele problemei valutare norvegiene (nr. 3 bis). O. Kiriacescu, Problema monetară şi Banca Naţională (nr. 10). I. Lapedatu, Problema datoriei publice şi reforma monetară (nr. 16). M. Lazeanu, Problema monetară în Rusia (nr. 24). G.N. Leon, Monografiile sociale (nr. 17). Idem, Gospodăria publică şi socializarea (nr. 8). N.N. Leon, Controlul finanţelor publice germane în cadrul sistemului bugetar (nr. 59). M.G. Leonte, Banca Franţei (nr. 20). M. Manoilescu, De la leul hârtie la leul aur (nr. 18). N. Mavrocordato, Silozurile (nr. 85). Idem, Clasificarea cerealelor în America şi la noi (nr. 70). G. Melinte, Economia generală a zahărului şi criza (nr. 105). M. Mihuţ, Produsele cosmetice şi de parfumerie (nr. 123). Idem, Probleme de corporaţie românească (nr. 146). Idem, Funcţiunea economică a islazurilor comunale (nr. 170). Idem, Reorganizarea învăţământului primar şi ridicarea ţărănimii (nr. 171). Idem, Contribuţiuni la interpretarea fenomenului de scumpete a vieţei (nr. 181). G. Mladenatz, Problema locuinţelor populare (nr. 181). I.M. Moisă, Cecul poştal în sistemul plăţilor fără numerar din România (nr. 137). Idem, Mecanica în serviciul contabilităţii (nr. 155). F. Negreţu, Conflictele de muncă din punctul de vedere penal (nr. 130). Idem, Problema agricolă (nr. 138). 148 Robert Păiuşan 10
G. Netta, Relaţiunile economice polono-române (nr. 14). Idem, Evoluţia istorică a târgurilor periodice (nr. 21). Idem, Regimul bancar în Europa. Idem, Problemele micei economii (nr. 69). Idem, Cultivarea economiei în statele apusene (nr. 94). Idem, Băncile noastre şi situaţia lor actuală (nr. 111). Idem, Bâlciurile în comerţul nostru (nr. 159). Idem, Însemnătatea economică a Ţărilor Baltice (nr. 173). Idem, Economia şi războiul (nr. 178). X. Netta, Politica monetară a României şi stadiul ei actual (nr. 62). Idem, Aspecte de politică monetară europeană (nr. 61). Idem, Problema reparaţiunilor germane (nr. 75). Idem, Situaţia creată României prin Convenţia de la Haga (nr. 99). I. Nistor, Drumurile noastre în ultima sută de ani (nr. 44). P. Panaitescu, Îndrumarea economică şi educaţia economică naţională (nr. 46). S. Panaitescu, Centrele comerciale din Basarabia (nr. 2). Idem, Industria şi politica marei finanţe (nr. 4 bis). D. Pascu, Împrumut forţat asupra circulaţiei monetare (nr. 109). Idem, Băncile Centrale Agricole din ţările balcanice (nr. 118). Idem, Capitalurile străine în marile bănci din Bulgaria (nr. 115). Idem, Banca Naţională a Albaniei (nr. 125). Idem, Scrierile economice ale Prof. Victor Slăvescu (nr. 142). Al. Perieţeanu, Problema monetară (nr. 13). A. Popescu, Experienţa americană (nr. 113). G. Popescu Cetate, Aspecte din viaţa economică a Germaniei şi raporturile comerciale cu România (nr. 135). Gh. Popescu, Problema transporturilor faţă de producţie (nr. 23). Idem, Gurile Dunării şi importanţa economică a României (nr. 31). Idem, Le problème des embouchures du Danube et son influence sur l’économie générale de la Roumanie (nr. 32). Idem, Dunărea din punct de vedere economic (nr. 47). Idem, Problema gurilor Dunării şi influenţa ei asupra economiei generale a ţărei (nr. 42). Idem, Navigaţiunea şi transporturile pe apă în România (nr. 68). Idem, Politica necesară pentru ridicarea importanţei României (nr. 74). N. Popescu, Casele poştale de economii (nr. 96). S. Popescu, Planul pe cinci ani al U.R.S.S. (nr. 101). M. Pizanty, Problemele actuale ale industriei române de petrol (nr. 66). Idem, Les problèmes actuels de l’industrie petrolière roumaine (nr. 76). Idem, Die Gegenwartsprobleme der rumänischen Erdölindustrie (nr. 77). Idem, Petroleum in Roumania, 1930. Idem, Le pétrole en Roumanie, 1933. Idem, L’attività industriale petrolifera in Rumania (nr. 102). Idem, Situaţia României în comerţul mondial de petrol (nr. 137). Idem, L’industrie roumaine du raffinage en 1937 (nr. 154). Idem, La vitalité de l’industrie pétrolifère roumaine (nr. 167). Idem, Aperçu général sur l’industrie pétrolifère de Roumanie (nr. 176). D. Răducanu, Situaţia şi rolul marilor bănci germane (nr. 174). I. Răducanu, Valuta şi Bugetul (nr. 19). P.G. Răzuş, Teoria modernă a concesiunei şi serviciile economice ale Statului (nr. 166).
11 Institutul Economic Românesc 149
I.Al. Roceric, Istoricul şi rolul economic-cultural al primelor expoziţii naţionale (nr. 153). Idem, Rolul economic-cultural al expoziţiilor internaţionale (nr. 169). Idem, Lupta pentru înlocuirea materiilor prime coloniale cu surogate şi materii sintetice (nr. 182). Al. Romalo, Organizarea asigurărilor internaţionale şi interesele economiei naţionale (nr. 49). S. Roşca şi A. Iordăchescu, Bănci româneşti – Bănci minoritare între anii 1934–1937 (nr. 162). M. Roşculeţ, Evoluţia portului Constanţa (nr. 165). Al. Săvulescu, Problema bancară (nr. 127). V. Scărlătescu, Problema industriei de uleiuri vegetale (nr. 144). F. Schiel, Mătasea artificială (nr. 151). V.D. Secară, Cecuri şi viramente poştale în România (nr. 139). Idem, Întreprinderile comunale (nr. 157). Idem, Contribuţiuni la istoricul burselor (nr. 179). V. Slăvescu, Creditele funciare în România (nr. 12). Idem, Statul şi întreprinderile economice (nr. 45). Idem, Necesitatea reglementării comerţului de bancă în România (nr. 78). Idem, Finanţarea consumaţiunei (nr. 51). B. Solacolu, Consideraţiuni asupra concentraţiunei bancare în România (nr. 92). G. Stanciu, Costache Bălcescu (nr. 132). Idem, Agonisirea la români (nr. 177). St. Stănescu, Politica monetară şi reforma financiară în Polonia (nr. 15). Idem, Reforma bancară în Statele Unite (nr. 4). R. Stoenescu, Politica scontului (nr. 122). G. Stroe, Solidaritatea economică (nr. 110). Al. Ştefănescu, Păcate şi greşeli în politica economică şi financiară (nr. 7). G. Taşcă, Producţiunea şi organizarea muncei (nr. 26). C. Tătărescu, Mercantilism şi neomercantilism monetar (nr. 133). Idem, Evoluţia interdependenţei dintre buget şi fenomenele monetare (nr. 149). E. Torgaşev, Din viaţa economică a Basarabiei în timpul ocupaţiunei ruseşti (nr. 73). Idem, Mica Înţelegere Economică (nr. 117). Idem, Monopolul cerealelor în Republica Cehoslovacă (nr. 163). L. Turdeanu, Întreprinderile şi avuţiile Statului în România (nr. 148). V. Vasilioiu, Fundamentul gândirii lui Friedrich List (nr. 156). Idem, Friedrich List şi Dionisie Marţian (nr. 164). I.D. Viespescu, Petrolul (nr. 103).
Sursa: Raportul Consiliului de Administraţie …, p. 56–60.
THE ROMANIAN ECONOMIC INSTITUTE. ORGANIZATION AND ACTIVITIES
Abstract
The Romanian Economic Institute (REI) functioned in Bucharest in 1921– 1946, and counted among its collaborators some of the most prominent economists of the interwar period. However, its activities are little known to the general public 150 Robert Păiuşan 12 or even to nowadays Romanian specialists. The present paper is a first attempt to present the research efforts and the results of this Institute. Founded and further on patronized by the National Bank of Romania, with financing largely ensured by several private companies and a minimal contribution of the Romanian state, REI filled the void between business circles, analysts of the economic phenomenon (researchers, journalists, etc.), and the general public in Romania and abroad. The paper makes a thorough analysis of activities carried out by REI in three directions: research, editing, and information. A special focus is laid on “Buletinul Institutului Economic Românesc” (The Bulletin of the Romanian Economic Institute), published quarterly to a total of 600 to 1,000 pages per issue. The Bulletin, as well as several other periodical publications and thematic series give a good measure of the contribution of REI to promoting and developing Romanian economic culture.
ORIENTUL ONIRIC
ORIGINILE MONAHISMULUI ORIENTAL. DORA D’ISTRIA, INDIA ŞI ORTODOXIA LA 1850 (I)
LIVIU BORDAŞ
„J’aime […] l’instinct tout-puissant qui nous révèle ce Dieu invisible devant lequel tous les peuples se prosternent, depuis les rives de l’Océan glacial jusqu’aux sommets de l’Himalaya éternellement couverts de neige.” (La vie monastique dans l’Église orientale, 1855, p. 306)
Despre originile non-creştine ale monahismului creştin a curs multă cerneală, pro şi contra, în special în secolul al XIX-lea când avântul studiilor orientale a oferit noi instrumente cercetării comparate a religiilor. Dezbaterea a continuat şi în secolul al XX-lea, ea nefiind tranşată nici astăzi căci interese extraştiinţifice persistă de ambele părţi ale controversei. Scopul prezentului articol nu este de a intra în istoria sau în problematica acestei chestiuni ample şi complexe. Ele au fost deja tratate în repetate rânduri cu claritate şi competenţă. Ne dispensăm de a oferi chiar şi o listă a principalelor lucrări, căci cei interesaţi o pot găsi confortabil în marile dicţionare şi enciclopedii. Ceea ce ne interesează este evidenţierea participării unui autor român la discuţia asupra originilor monahismului creştin şi a eventualelor influenţe indiene exercitate asupra începuturilor sale. E vorba de cartea de debut a Elenei Ghica, cu care lansa şi faimosul său „nom de guerre” în lumea ideilor: Dora d’Istria, La vie monastique dans l’Église orientale, tipărită în 1855 de savantul editor din Geneva, Joël Cherbuliez (însă imprimată la Bruxelles). Dar nici această carte nu ne interesează în sine; obiectul şi argumentaţia ei generală depăşesc scopul prezentului articol1. Chestiunea originilor monahismului este doar un punct de plecare, dar şi o referinţă ce revine mereu pe parcursul volumului, mai ales în ediţia revăzută din 1858. Concentrându-ne asupra ei, nu am izolat-o totuşi de contextul în care o plasează autoarea. Mai mult chiar, am încercat să depistăm legăturile ei invizibile cu autoarea însăşi. În fine, încă o precizare înainte de a începe. Dat fiind că, în cazul unui subiect cu totul nou, fiecare judecată trebuie ilustrată îndeaproape cu instanţele care au prilejuit-o, dar şi pentru că opera Elenei Ghica e atât de puţin cunoscută astăzi, am optat pentru o cât mai largă reprezentare a propriilor ei cuvinte, fie în cuprinsul articolului, fie în anexe. Dacă aceste citate şi fragmente vor îndrepta cititorii spre lectura operelor din care provin, atunci unul din scopurile articolului poate fi considerat atins.
1 Pentru o analiză generală a cărţii, v. articolul lui Antonio d’Alessandri, La vie monastique dans l’Église orientale di Dora d’Istria (1828–1888): problematiche religiose e politiche, în „Trimestre”, Storia – Politica – Società, Teramo, XXXVI, 2003, nr. 1–2, p. 73–92; versiune amplificată, cu titlul La critica del monachesimo, în volumul său Il pensiero e l’opera di Dora d’Istria fra Oriente europeo e Italia, Roma, 2007, p. 63–87.
„Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 151–167
152 Liviu Bordaş 2
1. INDIA ÎN OGLINDA PROTESTAŢIEI ORTODOXE
Dacă ar trebui descrisă într-o singură frază, despre cartea de debut a Dorei d’Istria s-ar putea spune că e o meditaţie politică şi religioasă îmbrăcată într-o formă literară cu tentă autobiografică de tipul gelehrte Reise. Autoarea călătoreşte în primul rând prin istorie şi prin evoluţia formelor culturii; călătoria propriu-zisă îi slujeşte mai mult ca pretext decât ca prilej. Deşi conţine in nuce toate temele viitoarelor sale opere, La vie monastique a fost obnubilată de mai marele succes al acestora. Patru cărţi în mai multe tomuri, publicate de-a lungul unui deceniu – La Suisse allemande (4 vol., 1856), Les femmes en Orient (2 vol., 1859–1860), Excursions en Roumélie et en Morée (2 vol., 1863), Des femmes par une femme (2 vol., 1865) –, i-au adus numele pe o treaptă de celebritate care nu a mai putut fi nici micşorată, nici depăşită de ceea ce a publicat după aceea. La mijlocul secolului al XIX-lea era, fără îndoială, surprinzător ca o femeie să facă primul pas în lumea literelor şi a ideilor printr-o polemică anticlericală. Intensitatea acesteia nu era egalată printre intelectualii de dreapta români – în ciuda democratismului său, Dora d’Istria a respins constant socialismul – decât poate de cea a lui Ion Heliade Rădulescu. De altfel, e foarte probabil ca anticlericalismul ei să se înrudească cu ideile celui care i-a fost mentor în adolescenţă. Polemica anticlericală nu e însă străină de contextul ideologic al epocii. În primul rând, de faptul că domniţa valahă trăise timp de şase ani (1849–1855) în Rusia unui ţar autocratic. Partizan al reacţiunii ortodoxe, Nicolae I voia, aşa cum scrie ea, să transforme ţara într-o „Chină europeană”. În al doilea rând, în Principatele române începuse a fi acerb dezbătută chestiunea mănăstirilor închinate, la care cartea se referă în repetate rânduri. Încă din prefaţă, autoarea îşi avertiza cititorii atât despre apartenenţa ei confesională, cât şi despre poziţia pe care o adoptă faţă de Biserică: „Quoique j’ai vu le jour dans une église complètement asservie à la domination des moines, je me suis, dans cet ouvrage, rangée du côté de leurs adversaires, dont les doctrines me semblent plus conformes à l’Évangile, à la raison, aux véritables intérêts du genre humain. J’ai sacrifié à l’évidence de la vérité, les préjugés et les sympathies de ma jeunesse, bien résolue de conformer toute ma vie à cette belle devise d’un poète latin: … Vitam impendere vero.”2 Adversară atât a bizantinismului, cât şi a ultramontanismului, Elena Ghica pleacă de la convingerea că instituţia monastică este incompatibilă cu dezvoltarea societăţii moderne. Acest lucru i se părea a fi mult mai evident în Europa orientală, unde mănăstirile ortodoxe îşi păstraseră puterea şi se opuneau reformelor social-politice ale guvernelor luminate. Dora d’Istria îşi foloseşte apartenenţa la biserica ortodoxă ca un argument de autoritate, căci ea implică o cunoaştere directă a monahismului oriental. Acestei experienţe de insider – de martor ocular, cum o va caracteriza ea însăşi3 – i-a adăugat studiul aprofundat al principalelor monumente literare ale Occidentului. În ceea ce priveşte istoria monahismului din Orientul îndepărtat, domeniu în care nu putea pretinde o cunoaştere directă, Elena Ghica se baza pe operele marilor pionieri moderni ai indologiei şi buddhologiei. Iată prima ei luare de poziţie faţă de orientalismul modern, la 9 iunie 1855, au fond des Alpes, când se pregătea să escaladeze muntele Jungfrau: „Quant à ce qui touche l’histoire des institutions monastiques dans la haute Asie, j’ai consulté les hommes les plus compétents sur ces questions spéciales. Vous savez que les admirables travaux de William Jones, de Colebrooke, de Frédéric de Schlegel, d’Abel Rémusat, d’Eugène Burnouf, de Windischman, de Stanislas Julien nous ont révélé un univers plein de merveilles, qu’ils nous ont montré, dans l’antiquité la plus reculée, l’esprit humain se manifestant sous des formes que nous aimions à croire nouvelles.”4
2 Dora d’Istria, La vie monastique dans l’Église orientale, Genève-Paris, 1855, p. VI–VII (ed. II, 1858, p. IX–X) (în continuare: La vie monastique). 3 Într-o scrisoare din 29 noiembrie 1859 către un destinatar necunoscut (probabil dr. Pollak); Biblioteca Academiei Române, ms. S 11/CCLXXXIX, editată de Constantin I. Karadja, Deux lettres de Dora d’Istria, în „Revue historique du sud-est européen”, V, janvier–mars 1928, nr. 1–3, p. 34–38 (35). 4 La vie monastique, p. XVI (ed. II, p. 3).
3 Originile monahismului oriental 153
Alegerea autorilor e una dintre cele mai bune. Din păcate, în restul cărţii nu aflăm mai mult despre operele consultate, care trebuie să-i fi fost accesibile în bibliotecile din Sankt Petersburg. Sunt citate doar titlurile vechilor texte indiene: Veda, Upanişadele, Mānava Dharma Śāstra, Rāmāyana, Mahābhārata, Bhagavad Gītā, drama Śakuntalā a lui Kālidāsa, numele lui Patañjali şi Buddha, precum şi Foë-kouë-ki, opera celebrului pelerin chinez Fa Hian în India buddhistă. Abia ediţia a doua a cărţii, completând erudiţia ei orientalistă, îi dezvăluie şi o parte din izvoare. Faptul dovedeşte că Dora d’Istria continua să aprofundeze studiile orientale chiar şi în cvasi-monasticele ei refugii alpine din Aarau şi Veytaux. Sursele de care se foloseşte provin în majoritate din librăria pariziană a anilor ’30–’40. Doar Zend Avesta5 şi Upanişadele6 sunt menţionate în vechile traduceri ale lui Anquetil-Duperron. Mānava Dharma Śāstra îi era cunoscută în traducerea lui Louis Armand Loiseleur-Deslongchamps (1833)7, iar Foë-kouë-ki în cea a lui Abel Rémusat (1836)8. Referinţele la texte buddhiste precum Lalita Vistara sau Prātihārya sūtra sunt datorate monumentalei opere a lui Eugène Burnouf, Introduction à l’histoire du buddhisme indien (1844)9, savant pentru care Dora d’Istria nutrea o mare stimă. Alte două articole asupra buddhismului, publicate de Isaac Jacob Schmidt10 şi de Alexander Csoma de Kőrös11 în periodice specializate din Sankt Petersburg şi Calcutta, provin tot de la indianistul francez, care îi pomeneşte frecvent şi călduros pe cei doi pionieri ai studiilor buddhiste12. Henri-Thomas Colebrooke e citat în traducerea franceză a lui Guillaume Pauthier: Essais sur la philosophie des Hindous (1833)13. Fără a fi nominalizate, se face trimitere la articolele indologice publicate în „Revue des deux mondes” de Théodore Pavie14, în acel moment profesor de sanscrită la Collège de France.
5 Zend-Avesta, ouvrage de Zoroastre, contenant les idées théologiques, physiques & morales de ce législateur, les cérémonies du culte religieux qu’il a établi, & plusieurs traits importans relatifs à l’ancienne histoire des Perses, trad. Anquetil Du Perron, 2 vol., Paris, 1771. 6 Oupnek’hat, id est, Secretum tegendum: opus ipsa in India rarissimum, continens antiquam et arcanam, seu theologicam et philosophicam, doctrinam, e quatuor sacris Indorum libris, Rak Beid, Djedjr Beid, Sam Beid, Athrban Beid, excerptam: ad verbum, e Persico idiomate, Samskreticis vocabulis intermixto, in Latinum conversum: dissertationibus et annotationibus, difficiliora explanantibus, illustratum, ed. Anquetil Duperron, 2 vol., Argentorati [Strasbourg], Parisiis, an. IX–X [1801–1802]. 7 Manava-Dharma-Sastra. Lois de Manou, comprenant Les institutions religieuses et civiles des Indiens, trad. A. Loiseleur Deslongchamps, Paris, 1833. 8 Foë Kouë Ki, ou, Relation des royaumes bouddhiques: voyage dans la Tartarie, dans l’Afghanistan et dans l’Inde, exécuté, à la fin du IVe siècle, par Chy Fa Hian, trad. Abel Rémusat, ed. J. von Klaproth şi E.A.X. Clerc de Landresse, Paris, 1836. 9 Eugène Burnouf, Introduction à l’histoire du buddhisme indien, vol. I, Paris, 1844. 10 I.J. Schmidt, Ueber die Tausend Buddhas einer Weltperiode der Einwohnung oder gleichmässigen Dauer (gelessen den 10. October 1832), în „Mémoires de l’Académie impériale des sciences de Pétersbourg”, sixième série, t. II, 1833, 1ère livraison, p. 41–86. 11 Alexander Csoma de Kőrös, Analysis of the Dulva, a portion of the Tibetan work entitled Kah-gyur, în „Asiatic Researches”, Calcutta, XX, 1836, part 1, p. 41–93. A fost tradus în franceză mult mai târziu, de către Léon Feer, în „Annales du Musée Guimet”, Paris, t. II, 1881, p. 146–198. 12 Trimiterile la I.J. Schmidt provin din E. Burnouf, op. cit., p. 178 şi 285, iar una din trimiterile la Al. Csoma, din E. Burnouf, op. cit., p. 277 (pe celelalte două – p. 73 şi 308 – nu le-am putut identifica). 13 H.-T. Colebrooke, Essais sur la philosophie des Hindous, Paris, 1833. 14 Lăsând la o parte impresiile de călătorie în India, iată articolele indologice publicate până la începutul anului 1858: De la littérature musulmane de l’Inde (15 septembre 1843), La marine des Arabes et des Hindous (15 novembre 1843), Pertaab-Sing, procès de Saatara en Angleterre (15 mars 154 Liviu Bordaş 4
Tot cu referire la India sunt citate titluri din aria istoriei religiilor şi a literaturii periegetice. Din prima categorie fac parte celebrul album ilustrat Cérémonies et coutumes religieuses de tous les peuples du monde (1723–1743, cunoscut probabil în ediţia amplificată publicată de Proudhomme la Paris, în 1807)15, Symbolik und Mythologie der alten Völker a lui Georg Friedrich Creuzer (1810–1812)16 şi Histoire pittoresque des religions editată de F.-T. B. Clavel (1844–1845)17. Li se adaugă cărţile a doi pastori protestanţi: Johann Jakob Bochinger, La vie contemplative, ascétique, et monastique chez les Indous et chez les peuples Bouddhistes (1831)18 şi Henri Brunel, Avant le christianisme ou histoire des doctrines religieuses et philosophiques de l’Antiquité (1852)19; în fine, călătoriile lui Jean-Baptiste Tavernier (1676)20, Les Anglais et l’Inde a lui Eugène de Valbezen (1857)21 şi autobiografia şeicului Lutfullah (1802–1874), pe care o cunoştea din ampla recenzie a lui Émile Montégut22. Pe ultimele două le citise, în mod evident, după publicarea primei ediţii a cărţii sale. Lipsa unor referinţe mai largi la bibliografia indologică este explicată de autoare în aceeaşi cabană montană din Grindelwald în care îşi aştepta „şerpaşii” elveţieni: „Quoiqu’il m’ait été impossible d’approfondir des publications aussi étendues, j’en connais pourtant les principaux résultats, qui sont devenus, dans ces derniers temps, le patrimoine de tous. Quand il s’agit d’études historiques, il n’est pas nécessaire d’avoir une pénétration exceptionnelle pour se rendre compte des découvertes et des progrès de la science.”23 Aşadar Dora d’Istria privea erudiţia orientalistă nu atât
1846), Le Thibet et les études thibétaines (1 juillet 1847), Les religieux bouddhistes de l’île de Ceylan (1 janvier 1854), Le Rig-Veda et les livres sacrés des Hindous (15 juillet 1854), L’apologue dans la société hindoue (15 août 1855) şi, în fine, ciclul Études sur l’Inde ancienne et moderne: I. Les Brahmanes et les rois (1 mai 1856); II. Les rois maudits (1 juillet 1856); III. Les héros pieux: Rama (1 janvier 1857); IV–V. Les héros pieux: les Pandavas (15 avril, 1 juin 1857); VI. Krichna, ses aventures et ses adorateurs (1 janvier 1858); VII. Çakia-Mouni; la société hindoue pendant la période bouddhique et l’invasion musulmane (15 janvier 1858). 15 Jean Frédéric Bernard, Antoine Augustin Bruzen de la Martinière et al., Cérémonies et coutumes religieuses de tous les peuples du monde, 8 tomuri în 9 vol., Amsterdam, 1723–1743. 16 Republicată într-o ediţie revăzută, Symbolik und Mythologie der alten Völker besonders der Griechen, 5 vol., Leipzig-Darmstadt, 1819–1822, a fost apoi tradusă în franceză cu titlul Religions de l’Antiquité considérées principalement dans leurs formes symboliques et mythologiques, 5 vol., Paris, 1825–1851. 17 Histoire pittoresque des religions, doctrines, cérémonies et coutumes religieuses de tous les peuples du monde anciens et modernes, ed. F.-T. B. Clavel, Paris, 2 vol., 1844–1845. 18 Strasbourg, 1831. 19 Paris, 1852. 20 Les six voyages de Jean Baptiste Tavernier, écuyer, baron d’Aubonne, qu’il a fait en Turquie, en Perse, et aux Indes, pendant l’espace de quarante ans, & par toutes les routes que l’on peut tenir, accompagnez d’observations particulières sur la qualité, la religion, le gouvernement, les coûtumes & le commerce de chaque païs, avec les figures, le poids & la valeur des monnoyes qui y ont cours, Paris, 1676; Recueil de plusieurs relations et traitez singuliers et curieux de Jean-Baptiste Tavernier, chevalier, baron d’Aubonne, qui n’ont point esté mis dans ses six premiers voyages, Paris, 1679. 21 Eugène de Valbezen, Les Anglais et l’Inde, Paris, 1857. E interesant de menţionat aici că una din viitoarele sale cărţi (La malle de l’Inde, Paris, 1861) va fi recenzată împreună cu Au bord des lacs helvétiques (Genève-Paris, 1861) a Dorei d’Istria; v. Eugène Lataye, Romans et voyages, în „Revue des deux mondes”, XXXI, t. 35, 15 septembre 1861, p. 514–520. 22 Émile Montégut, Un gentleman musulman de l’Inde. „Autobiography of Lutfullah, a Mahomedan gentleman”, ed. Edward Eastwick, London, 1857, în „Revue des deux mondes”, XXVII, t. 12, 15 novembre 1857, p. 415–446. 23 La vie monastique, p. XVI–XVII (ed. II, p. 3). Lucru remarcat şi de recenzenţii cărţii. De pildă: „Esprit élevé et philosophique, connaissant tous les résultats des immenses travaux historiques
5 Originile monahismului oriental 155 sub aspect filologic, cât istoric. Pe de altă parte ea considera că rezultatele acesteia au ieşit din domeniul strict al specializării, devenind un bun comun al studiilor umaniste. Chestiunea care ne interesează aici e abordată chiar în introducerea cărţii, intitulată Origine du monachisme oriental, ses progrès, ses services et sa décadence 24. În cele ce urmează vom încerca să sintetizăm cât mai cuprinzător ideile sale asupra Indiei şi a Orientului în general, situându-le în orizontul epocii, pe de o parte, şi în cel al indologiei, pe de alta. Prima manifestare a vieţii monastice are loc în pădurile Indiei, unde se retrăgeau pioşii anahoreţi, „discipoli fervenţi ai brahmanismului”. Eremitismul era încurajat de „geniul mistic” al religiei hinduse, aşa cum a fost exprimat în Vede, în Mānava Dharma Śāstra sau în epopeile Rāmāyana şi Mahābhārata. De îndată ce formulează această idee despre tendinţa spiritului religios al vechilor indieni, Dora d’Istria se şi lansează în critica vieţii monastice. Reluând o mai veche impresie a călătorilor şi autorilor europeni, ea susţine că, în înclinaţia spre viaţa contemplativă, un rol determinant l-a avut clima. Transformându-i pe indieni într-o „rasă indolentă”, aceasta i-a determinat să fugă de efortul necesar activităţii sociale înspre mai dulcea contemplaţie „pe încântătoarele maluri ale mării Bengalului”. Imaginaţia prinţesei române nu este nici ea mai puţin încântătoare, în special prin originalitatea locului unde situează începuturile absolute ale monahismului. Ne-am fi aşteptat să-i vedem pe anahoreţii indieni pe malurile Gangelui sau pe culmile Himalaiei, nu în presupuse păduri – precursoare ale celei de la Serampore – pe ţărmurile golfului Bengal. Peste câţiva ani, călătorind prin Elveţia italiană, Dora d’Istria va exclama în prelungirea aceleiaşi idei: „Jamais je n’avais aussi bien compris qu’en ce moment le penchant qui entraîne les populations du midi, en Asie comme en Europe, dans l’Hindoustan comme en Italie, vers la quiétude monastique. Le climat devorant du sud produit les moines, comme la Scandinavie et la Grande- Bretagne les soldats et les agriculteurs.”25 Ne putem întreba dacă există o legătură între aceste idei şi educaţia sa artistică (a deprins rudimentele picturii cu Kauffman şi le-a desăvârşit cu Felice Schiavoni), însă activitatea ei de peisagistă a fost prea puţin studiată26. Pe de altă parte, fără intenţia de a trivializa, trebuie totuşi amintit că starea sănătăţii ei a depins constant de climă. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care a părăsit Rusia, pentru care s-a stabilit mai întâi în Alpi, apoi în Italia şi pentru care a frecventat toată viaţa „băile” marine. Dar determinismul climateric era una dintre ideile dragi romanticilor, care se avântau în speculaţii poetice asupra spiritului popoarelor. Cu zece ani mai devreme, Cesar Bolliac – colaborator al banului Mihalache Ghica şi fidel admirator al fiicei sale – vedea şi el începuturile poeziei şi ale moralei în „acele clime de pace, dulci” ale Indiei. Ca Dora d’Istria, era şi el convins de influenţa hotărâtoare a climei asupra caracterului popoarelor şi, prin urmare, asupra poeziei lor: „În rasele cele mai afămeiate şi izolate ale climelor celor dulci de Răsărit a prins teocraţia pură, cu acea sistemă funestă de izolaţie şi neştiinţă – mumă a superstiţiei şi a formării castelor inegale. În populaţiile cele numeroase şi unite ale acestor clime a prins autocraţia. Aci autocratul – fiiu al divinităţii – este o fiinţă super-umană şi-ntr-însul se concentră puterea civilă şi religioasă.”27 qui sont une des gloires de notre époque”, în „Bibliothèque universelle de Genève”, XXX, novembre 1855, nr. 11, p. 451–453 (451); recenzie republicată în „Revue critique des livres nouveaux”, Genève, XXIII, 1855, p. 343–345 (343). 24 La vie monastique, p. XXIII–LXXXII (ed. II, p. 7–34). V. prima parte a ei în Anexă. 25 Dora d’Istria, Une rencontre de voyage. Souvenirs de la Suisse italienne, în „Revue des deux mondes”, XXX, t. 27, 1er juin 1860, p. 636–667 (660). 26 Radu Ionescu, Dora d’Istria, o elevă uitată a lui Felice Schiavoni, în „Studii şi cercetări de istoria artei”, Bucureşti, X, 1963, p. 472–480. 27 Cesar Bolliac, Poesia, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, Braşov, IX, 1846, nr. 27 (1 iulie); nr. 28 (8 iulie); nr. 29 (15 iulie); nr. 30 (22 iulie), p. 209–211, 217–219, 225–227, 233–236; 156 Liviu Bordaş 6
Pentru Dora d’Istria, în India toate inspiră „oroare de acţiune”: nu doar religia, ci şi poezia sau filosofia. Dintre reprezentanţii acesteia din urmă îl citează doar pe Patañjali, care se întreba, mai degrabă ca un poet: „Ce este fericirea? O lampă care se simte arzând la adăpost de vânt.” Însă, nici întrebarea şi nici răspunsul nu aparţin autorului lui Yoga Sūtra. Metafora îşi are originea în Mahābhārata, unde se întâlneşte în cartea a treia, Vana Parvan XIII.984, în conversaţiile lui Mārkandeya: „Acei cunoscători care au atins serenitatea sălăşluiesc indefinit în fericire. Semnul acesteia este când, sătul fiind, omul doarme în pace, aşa cum o lampă aprinsă luminează la adăpost de vânt.” O comparaţie asemănătoare se găseşte în cartea a şasea, Bhīsma Parvan XXX.1083, de fapt Bhagavad Gītā VI.19: yathā dīpo nivāta-stho / neGgate sopamā smrtā / yogino yata-cittasya / yuñjato yogam ātmanah. „Precum o lampă într-un loc ferit de vânt nu pâlpâie, aşa este şi mintea disciplinată a unui yoghin ce meditează asupra sinelui.” Imaginea lămpii adăpostită de vânt a făcut carieră în literatura indiană, de unde buddhismul a purtat-o până în Tibet şi China28. Citatul nu provine însă de aici. El se întâlneşte identic frazat în una din cărţile pe care abatele Frédéric Edouard Chassay – profesor de filosofie, prolific scriitor catolic şi membru al mai multor Academii de aceeaşi afiliere religioasă – le publică în ciclul Bibliothèque d’une femme chrétienne. Date fiind constantele preocupări ale Elenei Ghica pentru chestiunea feminină, e dincolo de îndoială că nu-i scăpaseră aceste volume. Descriind tipurile femeii hiperactive şi inerţiale, Chassay afirmă despre cel din urmă: „Pour elles, l’idéal de la vie c’est le sommeil, ou, pour me servir de la ravissante expression d’un philosophe de l’Inde, «La vie d’une lampe qui se sent brûler à l’abri du vent».”29 Tocmai pasivitatea este contextul în care Dora d’Istria foloseşte citatul, într-un spirit foarte diferit de cel al Mahābhāratei. Cum a ajuns să-l atribuie lui Patañjali e greu de ştiut. În amplul studiu pe care îl va dedica epopeii indiene peste două decenii – după ce o studiase în traducerea franceză a lui Hippolyte Fauché –, ea reproduce śloka 19 din capitolul Dhyāna Yoga al Bhagavad Gītei: „Come una lampada, la quale riparata dal vento non vacilla, cosi e, dicesi (questo paragone sembra tolto da Patandjali), l’immagine del vero yogi dai pensieri compressi, che e giunto all’unione dell’anima sua con Dio.”30 Dora d’Istria credea încă în paternitatea lui Patañjali, deşi nu cu aceeaşi siguranţă. Peste un alt deceniu, în unul dintre ultimele ei studii, reia fraza din La vie monastique fără însă a o mai atribui filosofului yoghin31. Din păcate, textele ei publicate nu ne ajută să aflăm dacă citise în cele din urmă Yoga Sūtra, iar manuscrisele pe care le pregătea când moartea a răpit-o pe neaşteptate par să fie definitiv pierdute. Deocamdată, debitoare sursei sale indirecte, Dorei d’Istria i se pare firesc că, îmbibaţi de filosofia „enervantă” a panteismului, înţelepţii Indiei – ghimnosofiştii, cum i-au numit grecii – s-au străduit să pună în practică această cugetare. În timp ce Occidentul a căutat perpetuum mobile, India
republicat ca prefaţă la Idem, Poesii nuoe, Bucuresci, 1847; retipărit în Scrieri, vol. II, ed. Andrei Rusu, Bucureşti, 1983, p. 57–71. Dora d’Istria citează volumul de poezii al lui Bolliac; La vie monastique, ed. II, p. 102. 28 Alex Wayman, The Lamp and the Wind in Tibetan Buddhism, în „Philosophy East and West”, Hawaii, V, July 1955, nr. 2, p. 149–154; Ghosa, La saveur de l’immortel. A-p’i-t’an kan lu wei lun. La version chinoise de l’Amrtarasa de Ghosaka (T. 1553), trad. José van den Broeck, Louvain-la- Neuve, 1977, p. 177. 29 Frédéric Édouard Chassay, Les devoirs des femmes dans la famille, Paris, 1852, p. 183. Fraza este repetată de abatele C.-M. André în recenzia sa din „L’ami de la religion”, CLIX, mars 1853, nr. 5497, p. 569–572 (571). De asemenea, apare în recenzia cărţii Dorei d’Istria, publicată în „Bibliothèque universelle de Genève”, LXIII, t. 3, octobre 1858, nr. 10, p. 291–294 (292). 30 L’epopee dell’India. Il Mahābhārata, în „Nuova Antologia”, X, vol. 29, agosto 1875, fasc. 8, p. 825–842; XI, vol. 32, maggio 1876, fasc. 5, p. 51–73; vol. 33, dicembre 1876, fasc. 12, p. 736–764 (749). 31 În ciclul de 11 articole (de fapt o carte de 250 de pagini) Les péchés capitaux, publicat în „Revue internationale” din Florenţa între 25 iunie şi 25 noiembrie 1886. V. ultimul articol, p. 628–645 (640).
7 Originile monahismului oriental 157 s-a aflat şi se mai află încă în căutarea imobilităţii, a repaosului absolut. Singura preocupare a yoghinilor şi a samnyasinilor ei era de a se refugia din calea agitaţiilor existenţei în „sânul lui Brahman”, acolo de unde emană întreaga creaţie. Faţă de aceasta, faţă de restul umanităţii, ei nutreau doar o „vagă simpatie” de sorginte panteistă. Nu erau câtuşi de puţin însufleţiţi de dorinţa de a înfăţişa lumii spectacole uimitoare sau de a-i comunica învăţături sublime. Aşadar, influenţa socială a eremitismului „brahmanic” a fost foarte limitată. Până când, cu cinci secole înainte de Christos, unul dintre aceşti solitari, Śākya Muni, hotărât să-şi „regenereze patria” şi să abolească funestul sistem al castelor, a dat vieţii monastice o extraordinară dezvoltare. Admiraţia Dorei d’Istria pentru Buddha este necondiţionată, aşa cum o arată portretul pe care i-l trasează: inspirat de o inteligenţă puternică şi de o inimă nobilă, înzestrat cu o nestăvilită energie şi cu o persuasivă elocvenţă, un venerat înţelept şi – desigur – fiu de os domnesc. Predicând detaşarea de existenţa trecătoare, Buddha chema pe toţi oamenii, chiar şi pe cei din clasele cele mai joase, spre realizarea „perfecţiunii vieţii religioase”. Nu ideile iluminării şi nirvanei o atrag pe Dora d’Istria spre învăţătura lui Gautama, căci nu pomeneşte nimic despre ele. Din punct de vedere religios, buddhismul e privit în continuitatea brahmanismului, nu în opoziţie cu acesta. Ceea ce o interesează în primul rând este reforma socială, principiul egalităţii şi lupta contra „despotismului”, idei de o mare contemporaneitate la care subscrisese în întregime. „Imobilul Orient” a fost emoţionat până în adâncurile sale de vocea lui Śākya Muni. Propovăduitorii noii credinţe au răspândit-o până în Ceylon, Java, Borneo, Sumatra, China, Tibet, Japonia şi chiar până în „deşerturile” Siberiei. Iar odată cu ea, au adus şi mănăstirile cu regulile lor de viaţă: ascultarea, sărăcia, celibatul, ascetismul. Din păcate, marea revoluţie morală a lui Buddha nu a exercitat asupra popoarelor Asiei o influenţă prea profundă. Vagul său „panteism”, „geniul” religios al orientalilor, puterea cutumelor, rapida decadenţă a instituţiilor monastice, viciile inerente acestui sistem de organizare religioasă au fost tot atâţia factori care au anulat încercarea sa de reformă. „Întreprinzătorul solitar” a devenit în schimb încarnarea însăşi a „adevărului necreat”, un zeu venerat şi astăzi (în 1855) de 315 milioane de oameni. La rândul ei, „teoria mistică” prin care voia să „elibereze” India a produs cele mai ciudate forme de despotism spiritual şi temporal: papalitatea Marelui Lama în Tibet, bizara autoritate religioasă din Japonia, puterea absolută a prinţilor din Coreea şi Indochina. Această incursiune în istoria monahismului brahmanic şi buddhist era menită să ducă la o concluzie. Ceea ce o interesa pe Dora d’Istria era de a arăta că, anterior lui Antonie sau Pahomie, cu multe secole înainte, regimul de viaţă monahal fusese iniţiat şi dezvoltat în India şi în Extremul Orient. Mai mult chiar, ea nu ezită să postuleze influenţa buddhismului asupra începuturilor monahismului creştin: pur şi simplu e imposibil ca această vastă organizaţie monastică să nu fi fost cunoscută în Asia occidentală şi chiar în Grecia şi Italia. De fapt, deja în vremea în care scria, se ştia că misionarii buddhişti ajunseseră până în Grecia şi în Egiptul elenistic. Informaţiile istoricilor clasici despre ghimnosofişti şi buddhişti erau şi ele bine cunoscute specialiştilor, iar contactele – inclusiv religioase – între lumea greco-romană şi India erau tot mai mult puse în evidenţă. Deşi ideea influenţei buddhiste fusese exprimată accidental încă din secolul anterior, abia în secolul al XIX-lea ea primeşte autoritatea indianiştilor, mai ales odată cu Eugène Burnouf. Dora d’Istria este însă primul autor care îi acordă atenţie specială şi o susţine cu voce tare. Instituţia întemeiată de Pitagora şi republica visată de Platon i se par autoarei, în mai multe privinţe, imitaţii ale ideilor brahmanismului şi buddhismului. Dar imitaţia cea mai frapantă se vădeşte în cazul esenienilor. Întemeietorii bisericii creştine nu au arătat însă niciun entuziasm faţă de doctrinele şi practicile esenienine. Dimpotrivă, ei s-au angajat în mişcarea religioasă şi socială a epocii lor. Nu se întâlnesc la ei nici gustul pentru contemplaţie al yoghinilor şi nici practicile formaliste din mănăstirile buddhiste. În loc să încerce, precum Buddha, reformarea lumii prin intermediul instituţiilor mistice, creştinii au predicat o morală accesibilă tuturor în mod egal. Acesta era de fapt, susţine Dora d’Istria, chiar „visul” lui 158 Liviu Bordaş 8
Gautama. L-a putut împlini doar creştinismul, religia adevărată, religia universală, religia în spirit şi în adevăr, care cuprinde în sine toate elementele emancipării şi progresului: regimul castelor condamnat, adevărul scos din sanctuare, o prodigioasă revoluţie morală în spiritul egalităţii şi fraternităţii, fără a fi nevoie să transforme lumea într-o uriaşă mănăstire, aşa cum încercase buddhismul32. Instituţia monastică a apărut cu mult după ce creştinismul se afirmase în lume, afirmare care deci nu datorează nimic călugărilor. Dezvoltarea monahismului a reprezentat o deviere de la spiritul original al Evangheliilor. Numai o lectură deformată a lor, sub influenţa formelor de viaţă religioasă ale păgânismului, ale celui asiatic în special, a putut justifica viaţa monastică. Dora d’Istria afirmă în mod repetat că purtătorii hainei călugăreşti preferă Evangheliei spiritul, maximele şi imaginaţia ardentă a „monahismului oriental”. Ei au cedat „aux tendances irrésistibles de l’esprit oriental, à ce penchant au quiétisme, qui se retrouve chez les ascètes du brahmanisme, dans les communautés du Thibet et chez les soufis de la Perse”33. Astfel, nu acţiunea, ci contemplaţia a devenit scopul suprem al vieţii. Textele neotestamentare pe care apologeţii monahismului le invocă în sprijinul ideii că perfecţiunea poate fi atinsă numai prin viaţa contemplativă şi austeră sunt, după părerea ei, interpretate în spiritul „păgânismului oriental” şi mai ales în cel al „tradiţiilor dualismului persan şi brahmanismului”34. Pasivitatea, observă Dora d’Istria, a fost o atitudine recomandată dintotdeauna de monahism, „începând cu autorul Bhagavat-Gītei”35. Dar textul pe care l-a ales ca ilustrare e tocmai cel mai cunoscut dintre cele care îndeamnă la acţiune non-egoistă, la karma yoga, la împlinirea dezinteresată a dharmei. Este chiar filosofia pe care ea însăşi o adoptase, aşa cum vom vedea mai jos. Nu îl citise încă sau se referea nu la mesajul său final, ci la descrierea diverselor forme de yoga? Penitenţele, adesea extravagante, ale călugărilor creştini îi par destinate a „rivaliza în nebunie cu asceţii brahmanismului”36. Elena Ghica recunoaşte însă că aceştia îi aveau ca precursori pe farisei, ale căror austerităţi le descrie după Talmud. Ei inventau zilnic noi mortificări, întru totul asemănătoare celor ale tapasvinilor şi samnyasinilor Indiei37. Dar adoptarea practicilor ascetice ale ghimnosofiştilor indieni avea şi un sens competitiv, de a arăta superioritatea vieţii creştine asupra celei păgâne: „L’Orient [chrétien – n.n.] n’avait pas perdu le souvenir des souffrances volontaires des gymnosophistes de l’Inde, et il crut volontiers que les solitaires qui se rangèrent autour d’Antoine et de Pacôme étaient suscités par le Ciel pour montrer la supériorité de la mortification chrétienne sur l’austérité fastueuse des sages du paganisme.”38 Pe de altă parte, imageria buddhistă a invadat şi ea deşerturile creştine. Scene şi motive din legendele lui Buddha sunt reproduse de vieţile unor nevoitori precum Antonie, Ieronim sau Arsenie. Ispite şi halucinaţii identice celor care l-au încercat pe Śākya Muni străbat mănăstirile creştine din Asia Mică şi din Africa. „Le désert, depuis que les moines y ont cherché le repos de l’esprit et du cœur, est devenu la résidence favorite du prince des ténèbres. Toutes les scènes racontées dans les légendes du Bouddha se reproduisent dans la vie d’un Antoine et de ses nombreux imitateurs. Jérôme, Jérôme lui-même, malgré son intelligence supérieure, est obsédé par des hallucinations étranges. Les voluptés de Rome et d’Alexandrie sont toujours présentes aux ardentes imaginations de l’Orient. Ces
32 La vie monastique, p. XXIII–XXXVI (ed. II, p. 7–13). V. Anexa. Totuşi, ea observă că regimul castelor sădise în societatea antică rădăcini foarte profunde, astfel încât chiar şi cei care acceptau teoretic admirabilul principiu evanghelic al egalităţii îl uitau cu uşurinţă în practică (ibidem, p. XLIII; ed. II, p. 16). 33 Ibidem, p. LXI (ed. II, p. 24). 34 Ibidem, ed. II, p. 283 (în ed. I, doar „tradiţiile brahmanismului”, p. 440). 35 Ibidem, p. LXIII (ed. II, p. 25). 36 Ibidem, p. XLI–XLII (ed. II, p. 14–15). 37 Ibidem, p. LXXVII (ed. II, p. 32). 38 Ibidem, p. 422–423 (ed. II, p. 276, cu mici modificări).
9 Originile monahismului oriental 159 séductions, que leurs historiens nous peignent souvent de la manière la plus saisissante, prennent avec le temps, à leurs yeux, un visage et un corps. Les vierges merveilleuses qui, sur les bords du Gange, avaient essayé de détourner Sakia-Mouni de sa mission, reparaissent dans les monastères de l’Afrique et de l’Asie occidentale. On dirait que les divinités sensuelles du paganisme, irritées de leur défaite, se sont retirées dans la solitude pour humilier la croix dans la personne de ses héros: «C’est Vénus tout entière à sa proie attachée!»”39 Dorei d’Istria i se pare foarte posibil ca acei barbari, invadatori ai Europei, care îi vizitau pe schivnicii din deşert, să fi regăsit în persoana lor pe predicatorii buddhismului pe care îi cunoscuseră în fundul Asiei: „Les barbares de l’Asie venaient au pied de la colonne de Siméon entendre de sa bouche les mystères de la vie éternelle. Qui sait si les peuples qui se précipitaient du fond de l’Asie sur l’empire dévasté ne croyaient pas retrouver, dans ces hôtes de déserts, les pacifiques prédicateurs de la religion du Bouddha, dont la voix avait retenti jusqu’au fond de la Sibérie?”40 Apropierile între spiritul religios indian şi ideologia monastică a creştinismului sunt ilustrate şi cu exemple medievale sau moderne, de la Francesco d’Assisi şi Teresa de Ávila până la Jean-Jacques Olier, iar în a doua ediţie a cărţii şi cu sfântul Serghei al ruşilor. Absolutizând cu intenţie, Dora d’Istria afirmă că, pentru spiritul monastic, contemplaţia e o alternativă preferabilă nu doar acţiunii, ci şi culturii sau ştiinţei. Unirea cu Dumnezeu anulează, prin copleşire, orice altă posibilă opţiune. Dar astfel, sub aparenta smerenie a contemplativilor se ascunde un orgoliu infinit mai mare decât cel care conduce activităţile mundane. „A quoi servent les longs raisonnements de la philosophie, les procédés compliqués de la science, les interminables recherches de l’observation, si l’on peut, en s’unissant à Dieu, contempler dans sa divine essence les idées éternelles? Aussi les moines doivent-ils prendre en pitié tout le labeur scientifique du monde moderne. L’humilité avec laquelle ils se renferment dans la contemplation, cache un orgueil qu’aucune prétention n’épouvante. Il est curieux d’entendre, dès les temps les plus anciens, les ascètes du brahmanisme parler des privilèges de l’âme qui se confond avec Brahm, source de tout ce qui est. Elle est enchaînée par les liens de la matière, qui attachent à la terre les existences vulgaires. L’univers tout entier obéit à ses lois. Elle s’élève jusqu’au plus haut de cieux et pénètre jusque dans les dernières profondeurs des enfers. Traduisez dans la langue de l’Occident ces peintures des privilèges de l’Yogui, et vous entendrez parler une sainte Thérèse et un saint François d’Assise, dont madame Guyon et Swedenborg ne sont que de pâles copistes.”41 Preocuparea „asceţilor brahmanismului” este identificarea sufletului cu Brahman, origine a tuturor celor create. Se pare că în prima ediţie a cărţii se strecurase o greşeală care răsturna cu totul sensul acestui paragraf. În cea de-a doua ediţie, sufletul „enchaînée par les liens de la matière” este dimpotrivă „dégagée” de aceste legături. Unit cu Brahman, yoghinul devine stăpân al întregului Univers: poate pătrunde aşadar până în înaltul cerurilor sau până în adâncul infernurilor. De fapt, atât brahmanismul, cât şi buddhismul consideră că realitatea e o aparenţă şi că singurul lucru care merită eforturile omului este Absolutul, „Infinitul”, „Eternul”. „Que disent, en effet, les moines les plus doctes du brahmanisme et du bouddhisme? Que les créatures ne sont qu’une vaine apparence, un rêve de l’Éternel, une pure manifestation de l’Infini, que nous devons seul chercher, trouver et aimer? Lisez l’Introduction à la vie chrétienne, par le fondateur de la congrégation de Saint-Sulpice, et vous seriez étonné de voir un prêtre français du XVIIe siècle raisonner comme un disciple de Bouddha, si l’on ne savait jusqu’à quel point l’esprit humain reproduit fidèlement toutes les théories du monde primitif. Mais puisque Olier prétend, pour recommander ses idées, que sa théorie est complètement biblique, il n’est pas difficile de montrer combien elle diffère profondément de la vraie doctrine de
39 Ibidem, p. LXVIII–LXIX (ed. II, p. 27–28). 40 Ibidem, p. XLVI–XLVII (ed. II, p. 17–18). 41 Ibidem, p. LXIII–LXV (ed. II, p. 25–26). 160 Liviu Bordaş 10 l’Évangile, commentée par le sens commun et non à l’aide des maximes brahmaniques. Le modèle du chrétien n’est pas le sage du mysticisme hindou, mais le Verbe de Dieu plein de grâce et de vérité.”42 Adevăratul model creştin nu este înţeleptul hindus, ci Iisus, pe care Dora d’Istria preferă să nu-l pomenească pe nume. El este Verbul divin, plin de adevăr şi har, nu de austeritate şi absolutism. De aceea modelul monastic, care a alterat mesajul evanghelic, e înclinat nu înspre societăţi libere, ci către sisteme politice absolutiste. Precum discipolii lui Buddha, călugării consideră că modelul ideal al unei societăţi bine reglementate este mănăstirea43. Preocupaţi de controlul religios asupra societăţii, ei au fost întotdeauna lipsiţi de patriotism. Dora d’Istria găseşte că toate popoarele care au suferit mai profund acţiunea monastică au rămas o pradă eternă a cuceririlor străine: atât India, Tibetul, China, cât şi Irlanda, Italia, Polonia44. În Italia doar Piemont face excepţie: „Par quelle triste fatalité l’Italie est-elle devenue la proie d’hommes, dont le caractère et l’intelligence font songer involontairement aux héritiers de Bouddha?” 45 . Spania, Portugalia, Mexicul, republicile hispano-americane îi dau impresia de a se afla în mijlocul „superstiţiilor Tibetului”, sub sceptrul Marelui Lama, acea papalitate a Asiei care aminteşte atât de izbitor de cea a Occidentului46. Cele câteva referinţe la India din restul cărţii completează şi susţin ideile dezvoltate în Introducere. Dora d’Istria nu se îndoieşte niciun moment de superioritatea creştinismului, care „a popularisé jusque dans les régions les plus infimes de la société de magnifiques idées, que la sagesse antique n’avait pas soupçonnées.” Problema acestuia este însă de a se fi lăsat contaminat de ideile asiatice. Călugării creştini îi apar nici mai mult nici mai puţin decât ca imitatori „ai fanaticilor adoratori ai formidabilului Mahadeva”47. Mahādeva, „mare zeu”, titlu cu multiplă funcţionalitate, este în acest context, aşa cum precizează autoarea într-o notă, „unul din numele lui Śiva”. De fapt mahā, „mare”, înseamnă aici mai degrabă „puternic”, căci, în această ipostază, Śiva este un zeu teribil, cu trei capete – două masculine şi unul feminin – Aghora, Saumya şi Śakti. După toate probabilităţile, Dora d’Istria nu l-a ales întâmplător, ci pentru a parodia teologia trinitară. Printre „teoriile” care au denaturat morala creştină sunt nominalizate: dualismul zoroastrian, care considera carnea un produs al principiului răului; „sinuciderea religioasă” practicată în brahmanism; torturile pe care şi le aplică anahoreţii în numele „ferocelui” Śiva sau al „crudei” Kālī, zei avizi de sânge şi lacrimi, care însă îşi răsplătesc credincioşii pentru suferinţele autoimpuse. „Mais ces idées, aussi simples que rationnelles, furent étrangement dénaturées par l’invasion des théories orientales48, qui, au moment de l’établissement du monachisme, prirent une si grande influence sur la société chrétienne. Une conception dualistique, qui se rattachait aux idées religieuses de l’Irân, regardait la chair comme une production du mauvais principe. Dans les systèmes mystiques du brahmanisme, le suicide religieux, plus ou moins lent, est considéré, comme l’acte le plus agréable à la Divinité, à laquelle nous devons nous réunir le plus vite possible. Avides de sang et de larmes, les dieux de l’Inde, le féroce Siva, la cruelle Kali, se plaisent aux tourments volontaires de saints anachorètes, dont chacune des souffrances doit être plus tard largement récompensée. Aussi, bien des siècles avant le christianisme, l’active imagination des Hindous s’épuisa à inventer toutes sortes de pénitences et de tortures atroces. Les lois de Manou49, qui sont si anciennes, nous parlent avec beaucoup d’éloges des souffrances que s’imposent les hommes aimés des dieux. Dans le
42 Ibidem, p. LXXII–LXXIII (ed. II, p. 29–30, cu unele modificări: de pildă, Jean-Jacques Olier e un „disciple des Hindous”). 43 Ibidem, p. LXXIX-LXXX (ed. II, p. 33). 44 Ibidem, p. LXXXII (ed. II, p. 34). 45 Ibidem, p. 320–321. 46 Ibidem, p. 322. 47 Ibidem, p. 449 (ed. II, p. 287). 48 Voy. l’exposé de ces théories dans le savant ouvrage de Brunel, Avant le christianisme (n. autoarei). 49 Ou Manava-Dharma-Sastra. On place la rédaction de ce code vers le XIe ou XIIe siècle avant J.-C. (n. autoarei).
11 Originile monahismului oriental 161 beau drame 50 intitulé Sacountala, nous trouvons le portrait d’un Yogui qui s’est condamné à une immobilité tellement absolue, que les lianes se sont entrelacées autour de ses membres, que les nids des termites l’environnent comme un rempart, et que les fourmis s’établissent dans sa barbe. Tous les pénitents hindous n’arrivent pas à cette perfection. Pourtant, il faut reconnaître qu’ils font des prodiges. Je renonce à décrire ces merveilles de la folie humaine. On en trouvera de curieuses descriptions dans MM Creuzer, Bernard et Bruzen de la Martinière, Colebrooke, Clavel, Bochinger, etc.” 51 Mānava Dharma Śāstra, Śakuntalā lui Kālidāsa, operele indologilor şi istoricilor religiilor sunt mobilizate pentru a ilustra penitenţele tipice religiozităţii indiene. Dar yoghinul din drama lui Kālidāsa nu este un om obişnuit, ci Kaśyapa, unul dintre cei şapte maharsi, pe care regele Dusyanta îl vizitează pe muntele Hemakūta când se întoarce din cerul lui Indra. În virtutea acestei fenomenologii a suferinţei voluntare, o concepţie ascetică creştină precum cea asumată de formula iezuită perinde ac cadaver nu îşi poate avea originea în Noul Testament, ci doar în „codicele religioase ale brahmanismului”52. Nici abstinenţa sexuală nu e un principiu creştin, căci, crede Dora d’Istria, atunci când Fiul Omului recomanda virginitatea unora dintre discipolii săi, o făcea cu scopul de a pregăti apostoli şi martiri pentru marea cauză a creştinismului, şi nu pentru a crea fachiri sau dervişi53. Recapitulând spiritul şi practicile monahismului indian, pe care le consideră răspunzătoare de dezvoltarea celui creştin, Dora d’Istria se întreabă dacă pot fi ele modelele după care civilizaţia secolului XIX trebuie să se conducă. Brahmanismul şi buddhismul îi apar ca doctrine ale cvietismului şi aneantizării, lipsite de logică şi de morală practică, conducând doar la excese precum imolările din timpul festivalului carelor de la templul Jagannātha din Puri. „Si dans les temps les plus reculés nous voyons le monachisme s’épanouir dans l’Inde, ce n’est encore qu’un fait isolé, sans influence sur les contrées voisines. Le Bouddhisme seul a popularisé ce genre de vie chez les peuples de l’Orient. Mais le Bouddhisme est un système fantastique au plus haut degré, une théorie essentiellement hindoue, qui porte les âmes à l’inaction et aux énervantes béatitudes de la vie contemplative. Le sentiment vague de l’infini remplace dans ses sectateurs l’esprit logique et la morale pratique. L’ardente imagination des Hindous est naturellement portée à de tels excès, qu’aujourd’hui même ils se laissent broyer sous les roues du char qui porte l’idole de Djagannatha, afin d’arriver plus tôt aux célestes parvis. Sont-ceux-là des exemples propres à diriger la civilisation du XIXe siècle? Est-ce là ce qui doit nous plaire dans l’étude des siècles passés? Est-ce dans ces doctrines de quiétisme et de mort que nous irons puiser les enseignements destinés aux peuples modernes, chercher l’expression suprême de la sagesse antique?54 Fără îndoială, răspunsul la aceste întrebări era pentru ea negativ. Idealul vieţii creştine trebuie căutat în Evanghelii, nu în ideologia monastică: „Une existence austère, laborieuse, dévouée et courageuse, tel était l’idéal proposé aux véritables disciples de l’Évangile.”55
2. INTERLUDIU BIOGRAFIC: DE LA DAÏNA LA NARANDA
Este chiar viaţa pe care a încercat să o trăiască ea însăşi după plecarea din Rusia. Contrar murmurelor unor nobili ruşi, prieteni ai soţului ei, ca Nikolai Giers, care se refereau ambivalent la
50 Ce drame est du célèbre poète hindou Kalidasa (n. autoarei). 51 La Martinière, Cérémonies religieuses de tous les peuples; Creuzer, Symbolique; Colebrooke, Essais sur la philosophie des Hindous; Clavel, Histoire des religions; Bochinger, La vie contemplative chez les Hindous (n. autoarei). La vie monastique, p. 442–445 (ed. II, p. 284, cu modificări şi o trimitere la „le Zend-Avesta, traduit par Anquetil-Duperron”) (n.n.). 52 Ibidem, p. 456–457 (ed. II, p. 291). 53 Ibidem, p. 452 (ed. II, p. 288). 54 Ibidem, p. 316–317 (ed. II, p. 297–298, într-o formă reelaborată). 55 Ibidem, p. 442 (ed. II, p. 284). 162 Liviu Bordaş 12
„aventurile” ei56, şi în ciuda avansurilor unor italieni cuceriţi de frumuseţea sa, precum Giorgio Asproni57 sau Angelo de Gubernatis58, Dora d’Istria a rămas castă. Dar, aşa cum scria Kālidāsa în Śakuntalā: „Oricât ar fi de castă, nestând lângă bărbat, / Nevasta se alege cu vorbe de păcat.”59 Deşi ar fi putut străluci în societatea înaltă a oricăreia din capitalele europene, mai mult chiar decât la Sankt Petersburg, a preferat să trăiască retrasă în staţiuni alpine din Elveţia. Întrebând despre ea în timp ce se afla în ţara cantoanelor, scriitoarea suedeză Fredrika Bremer a aflat doar că trăia în „deep retirement”, atât de adânc încât era uitată chiar şi de gura lumii; nu se ştia despre ea decât că era bună şi că îi ajuta pe săraci60. Asproni, care o cunoscuse la Lugano, o descria ca îmbrăcându-se simplu, dar păstrând o virtute fără pată, modestă în bogăţie, dar având o inimă generoasă61. Locuinţele ei alpine purtau amprenta austerităţii evanghelice. Casa de la Veytaux e descrisă de Ermiona Asachi astfel: „Dans le village même […], chambres au soleil, mais modeste ameublement (lits rustiques)”62. La Atena se ştiau mai multe despre ea decât în republica helvetică. Întâlnind-o acolo în iunie 1860, Fredrika Bremer observa: „Study and work seem to be her only passion, her chief consolation and enjoyment”63. Viaţa sa spartană ne e cunoscută graţie descrierii lăsate de baroana Olimpia Savio, care a frecventat-o în perioada sejurului torinez (iarna 1869–1870): „S’alza invariabilmente, anche d’inverno, alle quatro del mattino, e dopo aver lavorato sino alle otto, si tuffa in un bagno freddo, a cui fa seguito una passegiata a piedi, qualunque tempo ci mandi il firmamento.”64 Până la moarte a
56 The Education of a Russian Statesman: The Memoirs of Nicholas Karlovich Giers, ed. Charles and Barbara Jelavich, Berkeley & Los Angeles, 1962, p. 159 şi nota. În acelaşi sens ar putea fi interpretată o aluzie a colonelului Constantin de Blaremberg într-o scrisoare către fratele său Nicolae, din Napoli, 6/18 februarie 1862; Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fondul Alexandru Ghica, inv. 1226, nr. 268 (copie de Vladimir Ghika). 57 V. însemnările din jurnalul său: Giorgio Asproni, Diario politico, 1855–1876, vol. I 1855– 1857, ed. Carlino Sole, Tito Orrù, Milano, 1974, p. 437–441, 442, 443, 444, 445, 446, 448–449, 450, 451, 452, 456–457, 458–459, 465, din perioada 22 iulie – 6 august 1856 şi după aceea: p. 470–471, 511, 516, 519–522, 529, 572, 574, 577. Scrisorile Elenei Ghica au fost cercetate de Maria Corrias Corona, L’amicizia tra Dora d’Istria e Giorgio Asproni, în vol. De amicitia, ed. Giovanna Angelini & Marina Tesoro, Milano, 2007, p. 401–412 şi de Antonio d’Alessandri, op. cit., p. 115–144. 58 V. studiul nostru Dora d’Istria e Angelo de Gubernatis. Studiosi tra due Orienti, prezentat la seminarul „Dora d’Istria, intellettuale europea (1828–1888) tra Risorgimento italiano e Risorgimento balcanico”, organizat la Florenţa, în 30 mai 2008, de Gabinetto Scientifico Letterario G.P. Vieusseux – Centro romantico, Associazione Italiana di Studi del Sud-Est Europeo şi Istituto per la Storia del Risorgimento Italiano (în curs de publicare în actele seminarului). 59 Kālidāsa, Śakuntalā, dramă sanscrită, în româneşte de Eusebiu Camilar [după traducerea din original a lui Eugen Papiniu], Bucureşti, 1964, p. 122. 60 Fredrika Bremer, Greece and the Greeks. The narrative of a Winter Residence and Summer Travel in Greece and Its Islands, vol. I, London, 1863, p. 268–272, 305–306 (269). 61 Articol din ziarul „Italia e popolo”, Genova, 2 agosto 1856, citat în S.K.G. [=Heinrich Kurz], Dora d’Istria, Aarau, 1860, p. 32. 62 Scrisoare din Veytaux către Athenaïs Michelet, 12 aprilie 1865; editată în vol. Jules Michelet şi revoluţionarii români în documente şi scrisori de epocă (1846–1874), ed. Marin Bucur, Cluj-Napoca, 1982, p. 243–245 (244). Elena Ghica însăşi se va referi la condiţiile în care trăia cu termenul „ma sauvagerie”. V. scrisoarea din 4 ianuarie 1859 către fratele ei Gheorghe, editată de Georgeta Penelea Filitti, Câteva scrisori ale Dorei d’Istria, în „Biblos”, Iaşi, 2000, nr. 9–10, p. 50–54 (52). 63 Fredrika Bremer, op. cit., p. 271. 64 Memorie della baronessa Olimpia Savio, ed. Raffaello Ricci, vol. II, Treves, Milano, 1911, p. 208. La Rapallo, unde va merge anual pentru băi în deceniul 1869–1879, intra în mare chiar şi în
13 Originile monahismului oriental 163 dus o viaţă laborioasă, de studiu şi scris, dedicată cauzelor celor mai nobile ale umanităţii – aşa cum credea că trebuie să facă un fidel al învăţăturilor lăsate de Iisus discipolilor săi. Această religiozitate de matrice evanghelică o situează mai aproape de tabăra protestantă decât de biserica ortodoxă, de care, în ciuda asprelor sale critici, nu înţelegea să se dezică. Ne putem, de asemenea, întreba cât din anticatolicismul ei ţinea mai degrabă de polemica protestantă decât de cea filo-ortodoxă. Antimonasticismul e fără îndoială construit pe argumentele Reformei. Dar şi pe cele ale iluminismului, în care trebuie căutată originea primă a comparativismului euro-asiatic şi a ideii polemice – adesea ironice – a influenţelor orientale asupra creştinismului. Nu e întâmplător deci că, părăsind pravoslavnica Rusie, Dora d’Istria alege să se stabilească mai întâi într-o ţară predominant protestantă şi că prima carte pe care o scrie în Occident este La Suisse allemande (1856). Aceasta începe cu – şi păstrează ca matrice – un dialog epistolar între un personaj feminin chemat Naranda şi un altul masculin numit Emmanuel. Naranda – proiecţia literară a autoarei – este un suflet rătăcitor în căutarea păcii sau fericirii65. Nu ne putem împiedica să ne gândim la muni Nārada, considerat în Purāna nomadul suprem, triloka saMcārin, vagabond prin cele trei lumi: svargaloka (cerurile), mrtyuloka (pământul, lit. „lumea morţii”) şi pātālaloka (lumile subpământene), deşi e puţin probabil ca Dora d’Istria să-l fi avut în minte atunci când şi-a ales acest nume cu rezonanţă mai degrabă luso-hispanică. Într-un alt capitol, intitulat Récit de la Roumaine Daïna 66 , ne este prezentată o ipostază anterioară a autoarei. Daïna este, în mod evident, Doina. Elena Ghica a observat în mai multe rânduri că doina românească e inspirată de un „instinct esenţialmente naţional”, dorul, „sentiment profondément mélancolique, mélange étrange de regret et d’espérance, de tristesse et d’amour, expression merveilleuse de la destinée, tout à la fois glorieuse et triste de la nation roumaine.”67 Acest sentiment, alăturat Istrului şi declinat la feminin, i-a dat numele literar care o va face celebră. Întâlnind-o pe cărările Alpilor pe compatrioata sa Naranda, Daïna îi împărtăşeşte istoria tristă şi emoţionantă a vieţii sale până la retragerea în munţii Elveţiei. Născută cu sufletul democratic al unui artist, dar într-o familie dominată de prejudecăţi şi principii de castă, Daïna a înţeles de timpuriu că aspiraţia sa către independenţă nu va fi decât un izvor de suferinţe. Sufletul ei îşi găsea astfel consolarea doar în convorbiri cu „Dumnezeul dreptăţii”: „Dès ces premières années, l’intimité avec Dieu était pour moi un besoin impérieux. Chaque larme qui brûlait mon coeur m’inspirait un plus vif amour pour l’Être qui, seul, est la vérité et la bonté.”68 Mai târziu, în exil – la Dresda, Viena, Veneţia, Berlin –, pasiunii religioase i-a luat locul cea pentru studiu; cărţile au devenit prietenii şi consolatorii ei. Un episod nemenţionat în confesiune trebuie totuşi reţinut în contextul chestiunii care ne interesează aici: la Dresda, un tablou cu martiriul lui Jan Hus, văzut la o expoziţie, a făcut-o să se pasioneze instantaneu de viaţa şi gândirea acestui precursor al Reformei69. Întoarsă în ţară, după înăbuşirea revoluţiei de la 1848, Daïna a luat iarăşi drumul străinătăţii, de această dată pentru a-şi urma soţul la Sankt Petersburg. Însă Rusia, cu ceru-i rece, cu nemilosu-i
timpul iernii, după cum îşi aminteşte un localnic. A. Ferretto, La prima scrittrice di memorie storiche, în „Il mare”, Rapallo, 3 aprile 1909. 65 Dora d’Istria, La Suisse allemande et l’ascension du Moench, 4 vol., Paris-Genève, 1856, aici vol. I, p. 1–4; v. şi p. 337–342 etc. (în continuare: La Suisse allemande). Sub numele Emmanuel îl putem bănui pe soţul ei, Alexandr Koltzov-Massalski. 66 Ibidem, vol. IV, p. 30–39. 67 Danses et chansons nationales des Roumains, în „Acta comparationis literarum universarum”, Claudiopoli-Londini, n.s., XI (XV), 1884, nr. 5–8, 9–10, p. 67–85, 117–122 (69). O primă versiune fusese publicată în italiană cu titlul Feste Rumene, în „Il mondo ilustrato”, Torino, 25 maggio, 8 giugno 1861. O frază asemănătoare, în Littérature roumaine ou moldo-valaque. Chants et récits populaires, în „La libre recherche”, Bruxelles, II, t. 5, mars 1857, nr. 3, p. 364–383 (367). 68 La Suisse allemande, vol. IV, p. 32. 69 Ibidem, vol. I, p. XXI. 164 Liviu Bordaş 14 absolutism, a devenit pentru ea echivalentul unui mormânt: „J’avais perdu dans ces années de torture, et le génie créateur de l’artiste, et l’inspiration du poète, et même l’union intime avec Dieu qui m’avait soutenue autrefois. Toute était, en moi et autour de moi, vide comme le chaos. Je me livrais seulement à l’étude avec une ardeur effrayante, parce qu’elle pouvait me donner quelques instants d’oubli.”70 Până în ziua când indiferenţa a luat locul sentimentelor şi forţelor sale stinse. Atunci Daïna a ales libertatea şi, devenind Naranda, sufletul ei a prins din nou viaţă încălzit de flacăra patriotismului. Într-o fierbinte dedicaţie intitulată Fraţilor mei români, cartea e prezentată ca o operă al cărei prim resort a pornit din inimă mai degrabă decât din intelect. Ea e menită să ofere românilor exemplul unui popor mai mic, dar care, înconjurat ca ei de imperii flămânde, a ştiut să-şi păstreze libertatea şi fericirea. Dragostea cvasi-religioasă pentru patrie, pasiune superioară oricărei alte pasiuni, a fost cea care a ghidat-o şi susţinut-o în scrierea ei: „Lutter pour mon pays m’était aussi doux qu’aux premiers martyrs de combattre pour la sainte cause de l’Evangile.” „La liberté, le bonheur de mon pays: voilà les préoccupations qui remplissent désormais toute ma vie.”71 Într-adevăr, în acelaşi an Dora d’Istria începe o intensă activitate publicistică, mai întâi în paginile revistei „Il diritto” din Torino, menită a face cunoscute istoria şi luptele politice contemporane ale românilor. Unul dintre aceste articole, un veritabil studiu (I romeni e il Papato72), e chiar menţionat pe paginile iniţiale ale noii sale cărţi. Tot atunci publică în revista piemonteză un amplu ciclu istoric Gli eroi della Rumenia, de la Radu Negru până la Ştefan cel Mare, ce va fi reluat mai târziu în volum (1887). Cele aproape 1500 de pagini ale Elveţiei germane se ocupă în principal de istoria religioasă a cantoanelor alpine. Ele fac, de pe poziţii ortodoxe, o stăruitoare apologie a spiritului protestant. În protestantism, de fapt, Dora d’Istria căuta să vadă o întoarcere la tradiţiile ortodoxiei, pe care biserica răsăriteană le-a uitat în bună măsură. Dar cartea este deopotrivă o mărturie a religiozităţii profunde a autoarei, care nu se va mai manifesta niciodată cu atâta sinceritate. Pe malul lacului Zürich, Naranda îşi exprima aspiraţia către eternitate în aceste emoţionante cuvinte: „J’ai écouté la voix de l’Être infini, miséricordieux, dont la splendeur remplit le monde, dont l’amour donne la vie à tout ce qui se meut et qui respire. Alors j’ai trouvé le bonheur. J’ai appris que, hormis les promesses célestes, tout espoir est trompeur et toute consolation menteuse. Il faut qu’elle soit bien puissante l’inspiration divine pour vaincre dans notre esprit les tendances à l’apathie et à la faiblesse, pour réveiller en nous le sentiment de l’idéale perfection. Vouloir nous élever au-dessus de notre propre nature, nous détacher des petitesses méprisables de ce monde, nous rapprocher par une sympathie indéfinissable de l’unique puissance de l’univers, sans obéir à un orgueil insensé, sans refuser de prendre sa part des souffrances de tous, c’est aspirer à une parcelle du feu sacré, qui affermit et soutient notre courage dans l’action. La flamme divine vivifie en nous l’indulgence et la compassion. Notre activité prend l’essor qui la porte à se dévouer aux principes éternels de la justice et de l’amour. Il n’y a plus alors ni vaines langueurs ni funeste indifférence. La peur, le vice le plus lâche et le plus indigne de nous, disparaît sous le souffle brûlant.”73 Dar, continuă ea, tăcerea eternă a deşertului îi e la fel de antipatică precum regula monastică. Dumnezeu trebuie găsit prin acţiunea lipsită de pasiune, de egoism. Iată mesajul Bhagavad Gītei,
70 Ibidem, vol. IV, p. 38. 71 À mes frères les Roumains, ibidem, vol. I, p. V–XII (VI). A se vedea şi Avertissement la al IV-lea volum, p. V–VIII (VI–VII). Émile Deschanel observa că „Ce qu’elle voit dans la Suisse, ce n’est pas seulement la Suisse elle-même; c’est encore sa propre patrie dans l’avenir, sa patrie régénérée. Et quand sa voix salue la liberté helvétique, son cœur appelle la liberté roumaine.”; Les livres de madame Dora d’Istria, în „Journal des débats”, 5 janvier 1860, republicat în cartea sa Causeries de quinzaine, Paris, 1861, p. 37–53 (45). 72 „Il diritto”, 15, 23, 31 maggio, 13, 15 giugno, 5, 16, 29 luglio, 14, 22 agosto 1856; originalul francez a fost publicat la Atena – Les Orientaux et la Papauté, în „Le spectateur de l’Orient”, 1856– 1857, nr. 57, 78, 85, 89 – şi a fost discutat laudativ de toate revistele greceşti. 73 La Suisse allemande, vol. II, p. 10–11.
15 Originile monahismului oriental 165 mesaj descoperit în Evanghelii de atâţia trăitori creştini. De când s-a retras din viaţa de curte, mărturiseşte Naranda, existenţa ei se desfăşoară pe două axe: recluziunile sunt scurte opriri ce fac ca zborul să devină mai iute. Detaşarea ei de lume nu exprimă o nevoie de fugă sau de izolare, ci dimpotrivă un imperios instinct spre acţiune, care însă nu se poate împăca cu viaţa saloanelor. Aceste momente de detaşare cunosc şi efuziuni mistice, ilustrate adesea în paginile cărţii. Iată doar una dintre ele, pe culmile muntelui Righi: „Mon âme est en ce moment comme dilatée par une chaleur divine. Elle se sent supérieure à toute la création visible. Ce pouvoir qui a créé l’univers, ce pouvoir qui me donne le sentiment, et que toutes les nations, que tous les siècles ont reconnu, régénère et attire mon intelligence avec une force irrésistible.”74 Însă Daïna continuă să trăiască în Elena Ghica alături de Naranda. Cele două prietene – trecutul şi prezentul – se plimbă împreună pe cărările Alpilor ca două surori „serées l’une contre l’autre”: înclinarea pasionată, dar tristă, către un Dumnezeu revelat în solitudinea naturii şi calma raţiune care îl descoperă în optimismul viril al vieţii mereu reînnoite. Naranda uktavatī: „Espérons, Daïna! Il faut que l’espérance prenne enfin la place occupée sans partage par ce doute mortel qui paralyse toutes nos facultés les plus vives. L’espoir! Voila notre principe de vie. Lui seul peut nous rendre cette foi en nous-mêmes, qui, de tout temps, a fait les héros, et qui peut être le moyen d’une régénération complète de l’univers. Une fausse et énervante orthodoxie a calomnié les généreuses tendances qui germent dans notre coeur, en les flétrissant des noms d’orgueil et même d’athéisme. Mais ce prétendu orgueil a été la force des sociétés antiques. Le christianisme devra-t-il produire des âmes moins viriles que celles qui adoraient les dieux du Capitole? Assurément non. L’Évangile, en dégageant l’esprit des liens de la matière, a, au contraire, le pouvoir d’élever l’homme au-dessus de lui-même, au dessus de tout ce qui existe. L’homme, fils de Tout-Puissant, ne possède-t-il pas une étincelle divine? Le chrétien, tel que le Rédempteur l’a compris, ce n’est pas le disciple de l’Islam, que le fatalisme endort dans une funeste insouciance. Il a une activité infatigable, un dévouement sans bornes, une fermeté invincible, une confiance à toute épreuve. Il se considère comme l’instrument de l’Eternel, et non comme un être misérable et chétif, destiné à croupir au sein du vaste univers. L’homme est l’image de Dieu, et Dieu, Daïna, tu le sens, est le grand esprit qui anime ce merveilleux ensemble et ces étoiles, mondes innombrables, semés dans l’éther comme une poussière d’or.”75 Pe când se afla la Viena, tânăra Elena participase la o reprezentaţie de tablouri vii, într-un castel din apropiere, unde, dintre virtuţile teologale, ea a personificat Credinţa76. Credinţa nu i-a lipsit niciodată, nici după ce, în Rusia, pierduse iubirea şi speranţa. Ea este cea care, în singurătăţile helvetice, o ajută să-şi regăsească unitatea. Cele două bucăţi de suflet rătăcind pe cărările Alpilor se recompun încetul cu încetul sub noul chip al Dorei d’Istria. Căci dorul, aşa cum scria, e singurul sentiment capabil să împace contrariile: regretul şi speranţa, tristeţea şi dragostea.
ANEXĂ
ORIGINE DU MONACHISME ORIENTAL, SES PROGRÈS, SES SERVICES ET SA DÉCADENCE77
La vie monastique n’est pas un phénomène qui se soit uniquement manifesté parmi les peuples chrétiens. Dès les temps les plus anciens, nous voyons de pieux anachorètes, disciples fervents du
74 Ibidem, p. 312. 75 Ibidem, vol. IV, p. 170–171; v. şi p. 157–170. 76 Episod consemnat de istoricul Adam Wolf, profesor la Universitatea din Graz. A. Wolf, Ein Besuch in Livorno, în „Neue freie Presse”, Wien, 16 Mai 1866, nr. 614, p. 614. 77 La vie monastique, 1855, p. XXIII–XXXVI (ed. II, p. 7–13). 166 Liviu Bordaş 16 brahmanisme, se retirer dans ces forêts de l’Inde où, sous un ciel constamment serein, la nature semble se plaire à étaler toutes ses magnificences. Le génie mystique de la religion hindoue, telle que nous la trouvons formulée dans les plus anciens monuments, dans les Védas, dans le Manava- Dharma-Sastra, dans le Ramayana et le Mahabharata, favorisait sans doute le développement de la vie érémitique. Mais le climat portait aussi ces races indolentes à fuir les labeurs de l’activité sociale, pour se livrer à toutes les douceurs d’une vague contemplation, sur les bords enchantés de la mer du Bengale. Tout, dans l’Inde, inspire l’horreur de l’action, la poésie, la religion, la philosophie elle-même, qui a subi d’une manière étrange l’influence des idées générales. „Qu’est-ce que le bonheur?” se demandait le célèbre Patandjali: „Une lampe qui se sent brûler à l’abri du vent.” Faut-il s’étonner si les sages de l’Inde, auxquels les Grecs donnaient le nom de gymnosophistes, imbus presque tous de la philosophie énervante du panthéisme, s’étudièrent à mettre en pratique l’étrange définition de Patandjali? N’a-t-on pas vu des Yoguis et des Sannyasis travailler à parvenir à l’immobilité la plus complète? Bizarre destinée que celle des peuples! Tandis que l’Occident a cherché tant de fois le mouvement perpétuel, l’Inde s’efforce encore de trouver le repos absolu! On comprend facilement que l’influence sociale de ces ermites du monde primitif dut être assez bornée. Ils ne se proposaient nullement de donner au monde de grands spectacles et de sublimes enseignements. Uniquement préoccupés de se soustraire aux agitations de l’existence et de rentrer dans le sein de Brahm, d’où émanent, comme d’un fleuve inépuisable, tous les êtres de la création, ils éprouvaient seulement pour les autres membres de la famille humaine cette vague sympathie que le panthéisme inspire, et qui est d’ailleurs tout à fait conforme au génie bienveillant et doux des populations de la presqu’île indienne. Cependant, bien des siècles78 avant Jésus-Christ, un de ces solitaires, inspiré par une puissante intelligence et par un noble cœur, doué d’une énergie à toute épreuve, un descendant des rois, un sage dont le nom est encore vénéré comme celui même de Dieu par trois cent quinze millions d’hommes, Sakia-Mouni, plus connu sous le nom de Bouddha, entreprit de régénérer sa patrie et d’abolir le funeste régime des castes, en donnant un prodigieux développement à la vie monastique. Sans autre moyen d’influence qu’une éloquence persuasive, il prêcha à l’Inde entière le détachement d’une existence passagère et déclara que les hommes même des classes les plus viles étaient appelés, aussi bien que les prêtres et les guerriers, à la perfection de la vie religieuse, c’est-à-dire à la plus haute qu’une créature de l’Éternel pût atteindre. Pour se faire une idée de la sensation qu’une semblable prédication dut produire, il faut se reporter à cette époque à jamais bénie, où la voix des apôtres annonça au monde qu’il n’y avait en Jésus-Christ ni maître ni esclave, ni Grec ni Barbare. L’Orient, l’immobile Orient, s’émut à la voix de Sakia jusque dans ses dernières profondeurs. Il sembla que les peuples de la haute Asie, si longtemps courbés sous le joug du despotisme, allaient relever vers le ciel un front humilié par tant de siècles de tyrannie. D’ardents prédicateurs de la foi nouvelle, sans s’effrayer des distances et des persécutions, allèrent la prêcher à Ceylan, à Java, à Bornéo, à Sumatra, en Chine, au Thibet, au Japon et jusque dans les déserts de la Sibérie. A leur voix, les couvents sortirent du sol comme par enchantement. La vie monastique s’organisa plusieurs siècles79 avant les Paul, les Antoine et les Pacôme, dans les solitudes de l’extrême Orient. L’obéissance, la pauvreté, le célibat, les pratiques de la vie ascétique, furent les règles principales imposées à toutes les communautés bouddhiques, dont le développement fut surtout prodigieux au Thibet. De fervents religieux, comme l’auteur du Foë-kouë- ki, entreprirent de longs pèlerinages dans les sanctuaires vénérés et dans les couvents qui conservaient, avec les reliques du Bouddha, la tradition plus ou moins fidèle de ses enseignements. On put croire un instant que cette grande révolution morale exercerait sur les peuples de l’Asie une profonde influence. Mais le vague panthéisme prêché par Sakia, le génie des peuples asiatiques,
78 În ed. II: plus de cinq siècles (n.n.). 79 În ed. II: bien des siècles (n.n.).
17 Originile monahismului oriental 167 la force toute-puissante des coutumes, la décadence rapide des institutions monastiques, les vices inséparables de ce système d’organisation religieuse, ne tardèrent point de rendre inutiles les efforts de l’intrépide solitaire, qui est devenu pour tant de peuples l’incarnation même de la vérité incréée. D’une théorie mystique, que son fondateur voulait faire servir à l’affranchissement de l’Inde, sont sorties successivement les formes les plus étranges du despotisme spirituel et temporel: la papauté du grand Lama qui règne au Thibet, la bizarre autorité religieuse qui gouverne80 les îles du Japon, le pouvoir absolu de ces princes qui sont de nos jours les types les plus complets d’une autorité capricieuse et oppressive tout à la fois, et qui, sur le trône de la Corée ou de la Cochinchine81, étonnent le monde civilisé par des cruautés dignes des plus mauvais jours de la Rome impériale. Il est impossible que cette vaste organisation de la vie monastique ait été complètement inconnue à l’Asie occidentale, et même aux peuples de la Grèce et de l’Italie. L’institut fondé par Pythagore, cet homme tout pénétré du génie de l’Orient, la république rêvée par Platon, cet intrépide voyageur, ne semblent-ils pas, en bien de points, une imitation des idées du brahmanisme et du bouddhisme? Mais c’est surtout dans les communautés juives et égyptiennes des Esséniens que cette imitation frappe les regards des observateurs les moins attentifs. Philon, dans son curieux traité De la vie contemplative, a fait un portrait idéal de ces ascètes, dont les monastères existaient en Palestine, à l’époque même de la prédication du Christ et des apôtres. Les fondateurs de l’Église chrétienne ne montrèrent aucun enthousiasme pour les doctrines et les habitudes des Esséniens. Jamais vie ne fut plus mêlée que la leur au mouvement religieux et social de leur époque. Rien ne rappelle chez eux le goût des Yoguis pour la contemplation, les pratiques formalistes des monastères bouddhiques et des communautés esséniennes. À l’exemple du Christ, ils ne méprisent ni les publicains ni les pécheurs; leur existence est essentiellement militante; leur œuvre est inspirée par un dévouement fraternel aux intérêts de tout ce qui souffre, de tout ce qui méconnaît la grandeur82 des «années éternelles». Au lieu d’essayer la réforme du monde, comme l’avait fait Sakia-Mouni, par le développement d’institutions mystiques, ils prêchent une morale accessible à tous, bonne pour le maître et pour l’esclave, pour la vierge et pour le soldat, pour toute intelligence capable de comprendre l’Évangile, pour tout cœur disposé à l’aimer. La vraie religion, la religion universelle, la religion en esprit et en vérité, qui contenait tous les éléments d’émancipation et de progrès, était enfin annoncée au monde! Le rêve de Sakia était réalisé. Le régime des castes, qui avait coûté tant de sang et de larmes à l’humanité, était condamné au tribunal de la justice infaillible; la vérité ne devait plus être renfermée dans le sanctuaire, comme un patrimoine sacré des races divines: elle était devenue le bien de tous les enfants de Dieu, et le dernier des esclaves enchaîné dans l’ergastulum pouvait l’invoquer comme le successeur d’Auguste sur le trône des Césars. Des siècles s’écouleront peut-être encore avant qu’on comprenne bien le83 véritable caractère et la grandeur84 de cette prodigieuse révolution morale, opérée par des moyens si simples en apparence, sans qu’il fût nécessaire, comme au temps de la prédication du bouddhisme, de transformer le monde en un vaste monastère, pour lui faire conquérir l’égalité et la fraternité. […]
80 În ed. II: autorité spirituelle que reconnaissent (n.n.). 81 În ed. II: le trône du Céleste Empire et de l’Indo-Chine (n.n.). 82 În ed. II: l’importance (n.n.). 83 În ed. II: avant qu’on se rende bien compte du (n.n.). 84 În ed. II a renunţat la et la grandeur (n.n.).
168 Liviu Bordaş 18
SURSE ŞI METODE
CONSIDERAŢII METODOLOGICE ASUPRA BAZELOR DE DATE ISTORICE
IRINA GAVRILĂ
Acest studiu reprezintă o incursiune în crearea, analiza şi diseminarea bazelor de date al căror material de intrare este constituit din surse de date istorice. Ne propunem să explicăm, pas cu pas, procesul de creare a unei baze de date, de la sursa originală de date şi până la forma sa finală. De asemenea ne vom ocupa de regăsirea şi analiza informaţiei, prin interogarea uneia sau a mai multor table. Vom pune accentul pe problemele metodologice cheie, care stau în faţa istoricilor atunci când doresc să creeze o bază de date şi vom discuta cele mai recente abordări cu privire la proiectarea şi gestionarea bazelor de date istorice.
1. CONCEPTUL DE BAZĂ DE DATE
Computerizată sau nu, orice colecţie structurată de informaţii istorice poate fi privită ca fiind o bază de date. Arhivele ne pun la dispoziţie surse de date istorice cu o anumită structură, de exemplu recensămintele, registrele parohiale, catagrafiile sau, dimpotrivă, materiale fără vreo structură precisă, cum ar fi jurnalele, pamfletele politice, testamentele etc. De cele mai multe ori, datele nu constau exclusiv din text, ci cuprind şi imagini, sunet şi chiar film. Uneori apar confuzii, întrucât termenul de bază de date include şi software-ul care manipulează informaţia, deşi referirea la acest software ar trebui să se facă în termenii de sistem de gestionare a bazei de date, sistem care permite interogarea, analiza şi regăsirea informaţiei din sursa originală. Construirea unei baze de date simple este posibilă prin utilizarea surselor de date istorice care au deja o anumită structură, de cele mai multe ori acestea prezentându-se sub forma unor liste. După cum am amintit mai sus, surse de acest gen sunt recensămintele, catagrafiile, registrele parohiale, listele electorale, registrele şcolare, registrele de navigaţie etc. De asemenea, este posibilă crearea de baze de date din surse mai puţin structurate, cum ar fi inventarele şi testamentele, depoziţiile în curte, ziarele vremii etc. De cele mai multe ori, când ne referim la acest tip de bază de date vorbim despre o bază de date cu formă liberă. Textul digitalizat poate fi suplimentat cu imagini şi sunet. Un al treilea tip de bază de date istorice este acela care asamblează o varietate de materiale cu legătură între ele. Cel mai tipic exemplu în acest sens sunt bazele de date prosopografice, constituite dintr-o colecţie de date biografice extrase din diferite surse şi care se referă la indivizi între care există o anumită legătură, de exemplu profesională (avocaţi, guvernatori, membri ai parlamentului etc.). Prin urmare, o bază de date prosopografice poate conţine coloane referitoare la nume, adresă, educaţie, religie, ocupaţie şi aşa mai departe. Cea mai simplă bază de date este cea care cuprinde o singură tablă, fiind cunoscută şi sub numele de flat-file, şi care constă din coloane sau câmpuri şi rânduri sau înregistrări. O astfel de bază de date, creată utilizând, de exemplu, un registru parohial, poate cuprinde următoarele câmpuri:
„Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 169–188
170 Irina Gavrilă 2
• Identificatorul gospodăriei sau al indivizilor • Nume • Prenume • Poreclă • Vârstă • Sex • Stare civilă • Ocupaţie • Locul naşterii Fiecare înregistrare conţine un set complet de informaţii pentru un anumit individ din registru. Avantajul unei baze de date de tip flat-file este uşurinţa cu care poate fi prelucrată de majoritatea sistemelor de gestionare. Pentru interogări simple, căutări, sortări şi vizualizări ale informaţiei, tipul flat- file poate fi cea mai bună soluţie în cazul în care sursele nu sunt prea bogate în informaţii. O bază de date flat-file poate fi compilată dintr-o singură sursă sau din mai multe, atâta timp cât rezultatul este un tabel simplu, constând din rânduri şi coloane. Dacă informaţia extrasă dintr-una sau mai multe surse devine mai complicată sau dacă informaţiei iniţiale i se adăugă informaţii suplimentare, acest model, cu o singură tablă, devine incomod şi confuz. De exemplu, baza de date de tip flat-file nu va reuşi să facă legătura dintre numele dintr-un anumit recensământ şi numele dintr-un recensământ ulterior, pentru aceeaşi localitate, sau cu numele dintr-o altă sursă cum ar fi o listă electorală pentru aceeaşi perioadă. În unele cazuri, încercarea de a structura materialul sursă astfel încât să satisfacă modelul unei table unice conduce la crearea unui tabel cu un mare număr de coloane, multe dintre ele rămânând goale. În astfel de situaţii trebuie adoptat un model cu mai multe table, care să uşureze procesul de intrare a datelor, să menţină acurateţea acestora şi să înlesnească analiza lor. Există mai multe modele care corespund acestor exigenţe în proiectarea bazelor de date, cel mai des utilizat fiind modelul relaţional. Datele sunt organizate într-un număr infinit de table care au legătură una cu alta prin elemente comune. De exemplu, pe baza unei catagrafii care cuprinde informaţii referitoare la nume, prenume, membrii familiei, dări plătite, apartenenţă etnică, ocupaţie, datele pot fi înscrise în 5 table, ca în Figura 1, fiecare tablă având legătură cu una sau mai multe table. Câmpul Identificator cap familie leagă capii de familie de tablele DĂRI, MEMBRII FAMILIEI şi APARTENENŢĂ ETNICĂ. Tabla CATEGORII OCUPAŢII este legată prin câmpul Ocupaţie de tabla CAP FAMILIE. Unii istorici resping abordarea tabelară în proiectarea şi analiza bazelor de date istorice din cauza compromisurilor pe care trebuie să le facă pentru ca documentele istorice să se plieze unor structuri rigide. Aceste neajunsuri au condus la dezvoltarea modelului orientat spre sursă, strategie în care întreaga sursă este introdusă în calculator, decizia asupra categoriilor de analizat fiind luată ulterior. Principalul avantaj al acestei abordări este flexibilitatea, existând posibilitatea de a se interpreta unităţile de măsură nestandardizate, pre-moderne, sistemul valutar din diferite perioade de timp etc. Datorită faptului că toate codificările şi împărţirea pe categorii se fac după încheierea procesului de intrare a datelor, baza de date poate fi utilizată de diferiţi cercetători, în scopuri diferite, iar sursele care nu pot fi transpuse cu uşurinţă într-o formă tabelară pot fi analizate fără a se face compromisuri în tratarea datelor din cauza structurii rigide. Totuşi, crearea unei baze de date după modelul orientat spre sursă cere un volum mare de timp, iar analiza sa este extrem de complexă. De asemenea, există mai puţine softuri comercial disponibile pentru astfel de baze de date, cele mai de succes baze de date create după modelul orientat spre sursă aparţinând unor istorici din sistemul academic. Pentru analiză pot fi utilizate pachete de programe de analiză a textelor, cu toate că ele nu au întreg potenţialul unor soluţii căutate special pentru aceste baze de date. Trebuie să amintim şi faptul că orice bază de date nu este o reprezentare aidoma unui document istoric, prin urmare fie că baza de date este relaţională sau orientată spre sursă, istoricul este întotdeauna la o anumită distanţă faţă de original.
3 Consideraţii metodologice 171
Tabla Tabla Tabla DĂRI CAP FAMILIE MEMBRII FAMILIEI
ID cap fam. ID cap familie ID cap familie Bir Nume Prenume soţie Clacă Prenume Prenume mamă Vârstă Prenume soacră Sex Prenume copil 1 Etnie Sex copil 1 Dări plătite Prenume copil 2 Ocupaţie Sex copil 2 Adresă Prenume copil 3 Comentarii Sex copil 3 ……..
Tabla Tabla ETNIE CATEGORII OCUPAŢII
ID cap fam. Ocupaţie Etnii Categoria 1 Categoria 2 Fig. 1 – Ilustrarea legăturilor într-un model relaţional.
2. ETAPELE CREĂRII UNEI BAZE DE DATE
Cu cât planul de creare a unei baze de date istorice este mai sistematic, cu atât mai uşor va putea fi modificat pe măsură ce proiectul de cercetare progresează. În consecinţă, proiectarea unei baze de date istorice trebuie să urmeze anumite etape: • Planificarea proiectului • Analiza datelor • Designul şi crearea bazei de date • Modificarea bazei de date • Introducerea datelor • Interogarea bazei de date • Documentaţia Aceşti paşi nu trebuie a fi urmaţi în ordinea de mai sus, de exemplu designul bazei de date se poate modifica în urma experienţei pe care o acumulăm în procesul de introducere a datelor.
2.1. PLANIFICAREA PROIECTULUI
Planificarea este etapa în care decidem asupra obiectivelor proiectului. Produsul final poate fi gândit ca o resursă ce urmează a fi analizată de alţi cercetători sau, dimpotrivă, ca o bază de date care să servească un unic scop, al unui proiect de sine stătător. Dacă baza de date are un scop limitat, acela de a răspunde la o simplă problemă de cercetare, avem posibilitatea de a introduce numai o parte din sursa originală pentru a restrânge efortul necesar intrării datelor. De exemplu, dacă cercetarea se 172 Irina Gavrilă 4 referă la gradul de ocupare a femeilor în muncă în secolul al XIX-lea, din recensământul respectiv vom introduce în baza de date numai informaţiile referitoare la nume, adresă şi ocupaţie. Dacă obiectivele proiectului sunt mai largi şi analiza se va extinde asupra stării civile, a vârstei, de exemplu, baza de date va trebui să fie lărgită şi designul său va trebui să fie regândit. Chiar dacă obiectivele proiectului au un caracter limitat, o atenţie deosebită trebuie să acordăm produsului final, pentru că este mult mai greu să revenim asupra designului pe parcursul desfăşurării proiectului de cercetare şi să adăugăm date, timpul economisit la început devenind, de fapt, o falsă economie. O altă problemă de care trebuie să ţinem seama este eşantionarea sursei. Strategia eşantionării este utilizată de către istorici, de cele mai multe ori studiul unei anumite comunităţi sau al unei mulţimi de indivizi axându-se pe un anumit grup din populaţie. În cazul surselor de mare volum, constrângerile bugetare şi de timp pot cere ca numărul de înregistrări studiate să fie cumva limitat. Un eşantion poate fi aleatoriu sau sistematic. Eşantionarea aleatorie este acea tehnică în care un grup de indivizi, cu alte cuvinte eşantionul, este selectat, pentru a fi studiat, dintr-un grup mai larg, populaţia. Fiecare individ este selectat absolut la întâmplare, aleatoriu, prin urmare fiecare membru al populaţiei are şanse egale de a fi inclus în eşantion. Eşantionarea aleatorie cere o anumită pregătire a sursei, de exemplu alocarea unui număr fiecărei înregistrări din sursă. Apoi, un generator de numere aleatorii poate selecta numere dintr-un interval care să corespundă numerelor alocate înregistrărilor din sursă. Eşantioanele aleatorii au inconvenientul de a putea fi cu greutate puse în legătură cu alte surse corelate. De exemplu, dacă un eşantion aleatoriu a fost extras din registre de botez, atunci va fi necesar să se examineze toate registrele de căsătorii şi decese pentru a depista indivizii din eşantion. Un eşantion aleatoriu paralel, extras dintr-un registru de căsătorii, poate conţine numai câteva nume comune cu cel precedent. Eşantionarea sistematică reprezintă selectarea înregistrărilor dintr-un anumit an sau din anumiţi ani, pentru care există o serie de informaţii, selectându-se a zecea sau a cincisprezecea înregistrare dintr-o sursă; o altă variantă este selectarea numelor care încep cu o anumită literă sau combinaţie de litere. Eşantionarea sistematică este mai expusă erorii. De exemplu, selectarea numelor care încep cu o anumită literă poate avea ca rezultat includerea sau excluderea unor familii influente dintr-o populaţie. Avantajul este că alte surse pot fi cu mai mare uşurinţă comparate cu eşantionul. Timpul necesar elaborării proiectului trebuie să fie de asemenea estimat şi factorul timp poate fi un motiv de a limita obiectivele cercetării. În acest punct, este necesar să avem un minimum de cunoştinţe asupra designului bazei de date, de exemplu ar trebui să ne dăm seama dacă sursele se pliază cu uşurinţă unui model de bază de date, dacă vor exista probleme la introducerea datelor, de pildă dificultăţi de citire sau descifrare a surselor. Trebuie să localizăm arhivele şi să ne asigurăm că accesul şi copierea materialelor vor fi posibile. Este necesar să avem o bună documentare teoretică, să facem comparaţii cu alte proiecte asemănătoare şi să depistăm problemele care au fost deja rezolvate de către alţi cercetători. Trebuie să ne asigurăm că există suficiente surse care să corespundă scopului cercetării noastre şi să ţinem seama de prevederile copyright-ului, ceea ce este esenţial dacă intenţionăm să facem publică, contra cost, baza de date creată.
2.2. ANALIZA DATELOR
O analiză atentă a surselor va avea ca rezultat o tranziţie mai uşoară de la materialul primar la baza de date, totodată sugerând interogările pentru cercetări ulterioare. Procesul de investigare a surselor are următoarele etape: – spargerea informaţiei în componente care să se grupeze, astfel încât să se refere la o persoană, o organizaţie, un document, un obiect etc., sau la un eveniment cum ar fi o căsătorie, o tranzacţie, redactarea unui testament, un proces electoral. În terminologia bazelor de date aceste grupuri de informaţii sunt cunoscute sub numele de entităţi. Fiecare entitate sau grup de informaţii identificat în sursa primară va forma o tablă în baza de date finală;
5 Consideraţii metodologice 173
– după ce au fost identificate entităţile, este necesar să ne întoarcem la sursa originală şi să listăm datele asociate fiecărei entităţi. De exemplu, într-o bază de date referitoare la călătorii străini care au traversat ţările române în secolul al XIX-lea, tablei CĂLĂTORI STRĂINI i se vor asocia date referitoare la nume, prenume, vârstă, sex, ţară de origine, ocupaţie. Tabla CĂLĂTORII va da informaţii asupra datei călătoriei, scopului său, mijloacelor de transport etc. Aceste informaţii generează de fapt câmpurile fiecărei table şi sunt cunoscute sub numele de atribute. Fiecare colecţie de atribute descrie proprietăţile fiecărei entităţi. Tabelul 1 este o ilustrare a structurii unei table a marilor boieri, în care entitatea este marele boier, iar atributele sunt numărul identificator (ID), numele, prenumele, dregătoria, data acordării.
Tabelul 1 Tabla MARI BOIERI (fragment) ID Nume Prenume Dregătorie Data acordării (luna, ziua, anul) 01 Algiu Anton Vistier 12/31/06 02 Algiu Constantin Clucer 12/10/51 03 Algiu Constantin Paharnic 1/01/41 04 Algiu Gheorghe Pitar 7/29/51 05 Algiu Gheorghe Serdar 4/21/56 06 Algiu Grigore Serdar 31/12/36 07 Algiu Ioan Praporgic 4/07/56 Sursa: Paul Cernovodeanu, Irina Gavrilă, Arhondologiile Ţării Româneşti de la 1837, Brăila, 2002, p. 50.
Fiecare coloană reprezintă un câmp sau atribut, fiecare rând reprezintă o înregistrare, iar identificatorul se mai numeşte şi cheie primară. Fiecare câmp va conţine informaţii de un anumit tip. Prin urmare, pasul următor în analiza surselor este acela de a hotărî care este cel mai potrivit tip de câmp pentru fiecare informaţie. Pentru sursele de date istorice tipurile de câmpuri sunt cuprinse în Tabelul 2.
Tabelul 2 Tipuri de câmpuri pentru sursele de date istorice Text (Text) Pentru datele alfabetice sau numerice, ţinându-se seama că cifrele vor fi tratate ca text dacă alegem acest tip de câmp Numeric (Numbers) Pentru toate cifrele, deşi pentru date şi valute se poate opta pentru câmpurile menţionate mai jos Dată/Timp Pentru date şi/sau timp (Date/Time) Valute (Currency) În majoritatea software-ului pentru bazele de date comerciale, aplicabil doar valutelor moderne Autonumeric Alocă un identificator unic fiecărei înregistrări. Este util pentru câmpurile (AutoNumber) ID Memo Pentru câmpuri care conţin informaţii nestructurate. Util pentru câmpurile de comentarii, observaţii
Atunci când încadrăm informaţia într-un anumit tip de date trebuie să avem în vedere: a. Mărimea. Vom ţine seama de cât de mare trebuie să fie fiecare câmp, adică îi vom stabili numărul de caractere; 174 Irina Gavrilă 6 b. Calculele. Dacă va fi necesar să efectuăm calcule asupra câmpului (medii, numărători), tipul câmpului trebuie să fie numeric. De multe ori, sursele istorice conţin informaţii numerice într-o formă care nu permite calcule aritmetice (vârsta unui copil poate fi indicată ca fiind „şase luni”, sau o plată se face în „taleri”), caz în care aceste informaţii trebuie convertite în cifre. c. Data. Datarea testamentelor, de exemplu, poate fi tratată ca dată sau număr. În unele baze de date istorice este preferabil ca data să fie introdusă în trei câmpuri separate, unul pentru zi, unul pentru lună şi unul pentru an, ceea ce rezolvă, de multe ori, problema lipsei de informaţii. Istoricii care lucrează cu înregistrări dinaintea trecerii la calendarul gregorian trebuie să adopte o strategie de mânuire a datelor. Standardizarea a avut loc în diferite ţări, la diferite momente de timp. În Anglia, de exemplu, trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian s-a făcut în 1752. Unele surse folosesc calendare care nu sunt creştine. Diviziunea anului variază, de asemenea, de la un loc la altul. În unele locuri noul an începe la 1 ianuarie, în altele la 25 martie. Unele surse utilizează un sistem dual de datare pentru a satisface diversele practici locale, regionale sau naţionale. d. Valutele. Cele pre-moderne sunt, de obicei, sparte în unităţi şi se alocă un câmp fiecărei unităţi. De exemplu, pentru sistemul monetar vechi din Anglia, vor exista coloane separate pentru pound, shilling şi pence. Dacă este necesar, aceste câmpuri pot fi convertite după o formulă pentru a face posibile calculele. e. Datele care nu întrunesc specificaţiile câmpului respectiv. Adesea, sursele istorice nu se pliază exact pe cerinţele tipului de câmp şi mărimii alocate. De exemplu, pot exista note ocazionale de margine sau comentarii, bucăţi mari de text sau informaţii care apar cu o frecvenţă prea mică pentru a li se aloca un câmp separat. În aceste cazuri, este utilă o coloană de comentarii, în care pot fi stocate texte nestructurate sau orice altă informaţie care nu se încadrează cu uşurinţă în structura bazei de date. Practica de a include în orice bază de date un câmp de comentarii este deosebit de utilă. La un stadiu avansat al cercetării, acest câmp poate fi înlăturat, dacă nu mai este necesar. f. Identificatorii unici. Există un câmp sau un grup de câmpuri care identifică în mod unic fiecare înregistrare. În cazul înregistrărilor istorice, este dificil să găsim aceşti identificatori chiar în interiorul surselor. În acest caz, se va adăuga un număr identificator fiecărei înregistrări. Acest număr poate fi generat automat de către programul de gestionare a bazei de date, ceea ce uşurează procesul de intrare a datelor şi înlătură riscul duplicării numărului identificator. Etapa următoare este aceea de a lua în considerare relaţiile, legăturile dintre tablele sau entităţile din baza de date. Relaţiile pot fi de tipul: – (1:1). O entitate din mulţimea de entităţi A este asociată cu cel mult o entitate din mulţimea de entităţi B şi o entitate din B este asociată cu cel mult o entitate din A. De exemplu, un individ moare o singură dată şi fiecare moarte este asociată cu un singur individ. Relaţiile de tipul (1:1) pot fi exprimate, de obicei, printr-o singură tablă. – (1:n). O entitate din A este asociată cu oricâte entităţi din B, dar o entitate din B poate fi asociată cu cel mult o entitate din A. De exemplu, un individ posedă mai mult de o singură reşedinţă, dar fiecare reşedinţă este în posesia unui singur individ, sau o mamă poate avea mai mulţi copii, dar un copil poate avea o singură mamă. – (n:1). O entitate din A este asociată cu cel mult o entitate din B, dar o entitate din B poate fi asociată cu oricâte entităţi din A. – (n:m). O entitate din A este asociată cu oricâte entităţi din B şi o entitate din B este asociată cu oricâte entităţi din A. De exemplu, o persoană poate să aparţină mai multor asociaţii şi fiecare asociaţie are mai mulţi membri, sau un registru local conţine numele mai multor indivizi, la rândul lor aceştia fiind nominalizaţi în mai multe registre. Odată ce am făcut o analiză preliminară a posibilelor legături dintre entităţi, trebuie să stabilim dacă entităţile se plasează într-o relaţie de tipul (1:n) sau într-o relaţie de tipul (n:m). Dacă ne
7 Consideraţii metodologice 175 confruntăm cu un astfel de caz, entităţile trebuie plasate în table diferite, iar relaţiile dintre entităţi trebuie să facă parte din designul bazei de date. Aceşti paşi sunt cunoscuţi sub numele de modelarea datelor sau modelarea relaţiilor dintre entităţi şi constituie un pas important spre realizarea finală a bazei de date.
2.3. DESIGNUL ŞI CREAREA BAZEI DE DATE
După examinarea atentă a surselor, va fi posibilă schiţarea configuraţiei bazei de date, ca în exemplul din Figura 1. Pasul următor este acela al fixării numărului de câmpuri şi a numelor lor pentru fiecare tablă, a tipului de date conţinut în fiecare câmp şi a relaţiilor dintre table. Toate aceste informaţii vor face ca baza de date să fie repede construită, asigurându-se în acelaşi timp şi consistenţa sa. În această fază a cercetării, trebuie să se facă note asupra deciziilor luate şi asupra raţiunilor care au condus la aceste decizii. Aceste note sunt deosebit de importante dacă baza de date va fi accesată şi de alţi utilizatori în afară de cel care a creat-o, sau dacă introducerea datelor este realizată de altcineva, precum şi în cazul în care există un interval de timp între momentul proiectării bazei de date şi cel al implementării sale. Odată ce baza de date a fost creată, trebuie întreprins un studiu pilot, cu alte cuvinte trebuie făcut un număr mic de înregistrări pentru fiecare tablă pentru a ne asigura că baza de date serveşte scopul pentru care a fost creată. Pot apărea situaţii în care datele din sursă nu se potrivesc cu structura câmpurilor, tipul datelor din fiecare câmp trebuie să fie schimbat, trebuie să mai adăugăm câmpuri în urma descoperirii neaşteptate de noi informaţii etc. De asemenea, se pot face şi câteva interogări pentru a vedea măsura în care baza de date poate răspunde scopului în care a fost creată. Proiectul pilot va mai arăta dacă există dificultăţi la introducerea datelor, datorate poate greutăţilor întâmpinate în descifrarea surselor manuscris, ceea ce va contribui la estimarea timpului necesar pentru introducerea datelor.
2.4. MODIFICAREA BAZEI DE DATE
După finalizarea proiectului pilot, baza de date trebuie să fie modificată pentru a se ţine seama de toate dificultăţile întâmpinate. De fapt, baza de date trebuie să fie modificată, dacă este necesar, până la crearea unui model stabil al său, capabil să suporte toate interogările cerute de procesul cercetării.
2.5. INTRODUCEREA DATELOR
De cele mai multe ori, introducerea datelor este procesul în care se consumă cel mai mult timp. Designul poate fi perfect, dar dacă baza de date finală conţine informaţii eronate atunci orice rezultat obţinut va fi lipsit de valoare ştiinţifică. Este foarte probabil să apară erori în procesul de introducere a datelor din cauza surselor de informaţii istorice. Erorile pot decurge fie din procesul de introducere manuală a datelor, fie din citirea lor electronică. Există tehnici menite să asiste procesul de intrare a datelor şi să-l facă cât mai precis cu putinţă. Proiectele de mare anvergură, care utilizează mai mulţi operatori pentru introducerea datelor, folosesc un sistem de transcriere a sursei originale într-un template înainte de a introduce datele în calculator. În acest caz, datele sunt transcrise de două ori şi evaluate de un al treilea operator independent, procedeul cerând un volum uriaş de timp. Proiecte de mai mică anvergură utilizează un sistem de transcriere înainte de intrarea datelor, mai ales dacă sursele sunt greu de descifrat. În acest mod, cuvinte sau valori problematice sunt identificate şi clarificate înainte de introducerea datelor. Transcrierea surselor într-un template înseamnă o economie de timp, pentru că operatorul va citi informaţiile de pe un material deja printat şi nu va depune efortul 176 Irina Gavrilă 8 de a descifra un manuscris greu lizibil. Scanerele şi camerele digitale sunt şi ele un ajutor în depăşirea dificultăţilor. Dacă materialul sursă este captat într-o imagine digitală, poate fi utilizat un software specializat care să mărească, să lărgească şi să clarifice manuscrise greu de citit. Imaginile digitalizate pot fi, de asemenea, introduse în baza de date pentru a permite accesul utilizatorilor la sursa originală. Există probleme de copyright pentru a capta astfel de imagini din manuscrise şi există posibilitatea ca arhivele să nu permită fotografierea digitală sau să perceapă o taxă pentru fotocopiere. Odată ce sursele au fost digitalizate, software-ul de recunoaştere optică a caracterelor poate fi folosit pentru convertirea imaginilor în text. De cele mai multe ori, acest software utilizează sisteme de inteligenţă artificială, care înlesnesc lucrul cu sursele istorice, surse pentru care dificultăţile de descifrare a scrierii sunt frecvente. Cu toate acestea, deşi software-ul OCR (Optical Character Recognition) este într-o continuă perfecţionare, este încă greu de procurat programe care să facă faţă dificultăţilor ridicate de manuscrisele epocii moderne timpurii. Multe programe de gestionare a bazelor de date au funcţii menite să înlesnească procesul de introducere a datelor. În primul rând, câmpurile pot fi desemnate ca „necesare”, ceea ce nu permite ca introducea datelor să lase coloana blank. În al doilea rând, în câmpuri poate fi introdusă o valoare prin default. Dacă într-o coloană majoritatea valorilor sunt una şi aceeaşi, asignarea acesteia ca valoare prin default va însemna o economie importantă de timp, pentru că ea nu va mai trebui să fie reintrodusă de fiecare dată când apare. În al treilea rând, unele programe au opţiunea ca numai una din două posibilităţi să fie introdusă, de exemplu Da/Nu, Adevărat/Fals etc. O altă opţiune este aceea de a selecta dintr-o listă fixă de valori care pot fi introduse într-un anumit câmp. În al patrulea rând, în proiectarea bazei de date pot fi introduse reguli de validare. Acestea vor împiedica anumite erori de transcriere. De exemplu, regulile de validare pot fi astfel stabilite încât data introdusă în câmpul data morţii să nu fie anterioară datei naşterii pentru aceeaşi persoană. În fine, majoritatea programelor de gestionare a bazelor de date permit generarea automată a numerelor de identificare unică. Bazele de date furnizează de obicei două metode alternative pentru intrarea informaţiei. Prima organizează baza de date într-o structură tabelară, sub formă de rânduri şi coloane. Cea de-a doua permite cercetătorului să-şi facă propriul design pentru template-ul necesar în scopul introducerii datelor. Informaţia este prezentată înregistrare cu înregistrare şi nu în întregime, într-un tabel. Acest procedeu este util atunci când tablele au multe câmpuri, prin urmare nu pot fi văzute pe un singur ecran, fără a merge înainte şi înapoi, precum şi în cazul în care datele trebuie să fie introduse în mai mult de o singură tablă, caz în care probabilitatea de apariţie a erorilor este foarte mare. În cazul mai multor table opţiunile sunt: – introducerea informaţiei într-o singură tablă, într-un anume moment de timp, ceea ce conduce la o verificare de la o tablă la alta pentru a ne asigura că informaţia este consistentă; – deschiderea a două sau mai multe table, una lângă alta; – designul unui template bazat pe un număr de table pentru a permite ca informaţia să fie introdusă în mai multe table în acelaşi timp. Această metodă permite vizualizarea tuturor câmpurilor din respectivele table, pe acelaşi template. Faptul că numărul înregistrării şi identificatorul individului sunt introduse o singură dată micşorează substanţial riscul de eroare. Codificarea este o altă strategie pentru a reduce timpul alocat introducerii datelor. De exemplu, dacă într-o bază de date avem un câmp care se referă la ocupaţii, acestea pot fi codificate. Pe lângă economia de timp, codificarea are şi avantajul că informaţia poate fi standardizată. Codificarea poate fi premergătoare procesului de introducere a datelor sau se poate face după ce informaţia a fost deja introdusă în baza de date. Desigur, codificarea ridică probleme şi în acest sens este esenţial să existe o evidenţă clară a codurilor, care să explice în detaliu motivele care au determinat schema de codificare, să listeze codurile şi elementele care le descriu. Toate operaţiile auxiliare codificării sunt uneori destul de complicate şi pot anihila economia de timp realizată de codificarea în sine. Mai mult, există şi problema creată de faptul că, prin codificare, informaţia se depărtează de sursa primară. În
9 Consideraţii metodologice 177 consecinţă, mulţi istorici includ în table două câmpuri, unul în care înscriu datele aşa cum apar ele în sursă, altul pentru informaţia codificată. Ocupaţiile sunt cel mai adesea supuse codificării, fiind importantă includerea în baza de date a materialului bogat referitor la îndeletnicirile care apar în sursele istorice. De exemplu, analiza ocupaţiilor celor care au votat în secolul al XIX-lea ne poate da o imagine a puterii lor economice, a diversităţii mediului social şi economic din care provin, precum şi o imagine a preferinţelor electorale în funcţie de profesie. Schema de clasificare a profesiilor poate fi specifică fiecărui proiect de cercetare, codificarea făcându-se în funcţie de scopul urmărit. Există şi clasificări generale ale profesiilor, cum ar fi cea a statisticianului Charles Booth. Un alt mod de a economisi timp şi de a evita erorile în procesul de introducere a datelor este standardizarea informaţiei din sursă. În acest proces, datele referitoare la timp, unităţile de măsură şi variaţiile de ortografiere sunt normalizate înainte de introducerea datelor. Acest proces este controversat deoarece mulţi istorici obiectează cum că ar favoriza îndepărtarea informaţiei de sursa originală. Decizia unui istoric de a corecta o eroare în sursă şi de a standardiza informaţia poate să pară nepotrivită altui istoric, pentru care respectiva eroare reprezintă o anomalie interesantă. Astfel de situaţii pot fi evitate dacă procesul de pre-codificare este însoţit de o documentare temeinică şi de explicaţii care să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă raţionamentele în virtutea cărora s-au luat respectivele decizii. O formă de standardizare mult dezbătută în lumea istoricilor este normalizarea datelor nominale, menită să înlesnească stabilirea de legături între numele din diferite surse. Ortografierea diferită a numelor de familie şi a prenumelor face dificilă corelarea înregistrărilor după câmpul Nume. În timpul procesului de introducere a datelor, este necesară o grijă deosebită pentru salvarea cu regularitate a bazei de date. Majoritatea programelor de gestionare a bazelor de date conţin sisteme automate de salvare frecventă. Cu toate acestea, pentru a ne proteja munca de defecţiuni ale echipamentului, pierdere, distrugere sau furt al informaţiei, baza de date trebuie să aibă un back-up pe un alt mediu, de exemplu pe dischete, CD-ROM sau stick de memorie, iar copiile, în cazul unor proiecte importante, de mare anvergură, este bine să fie ţinute în locuri diferite. Deşi aceste măsuri de siguranţă pot să pară exagerate, este bine să avem permanent în minte ce ar însemna dacă am fi nevoiţi să reluăm munca de la început. Odată ce intrarea datelor a fost încheiată, sunt necesare câteva operaţii de verificare, proces cunoscut sub numele de curăţarea datelor. După cum am mai spus, o serie de erori din datele de intrare pot fi evitate prin transcrierea sursei înainte de începerea procesului de introducere a informaţiei sau prin metodele de validare a datelor, metode puse la dispoziţia cercetătorului chiar de programul de gestionare a bazei de date. Oricum, prin aceste procedee, erorile nu vor fi complet eliminate şi datele înregistrate trebuie recitite, de obicei de pe o copie aflată pe hard disk. Acest proces de corectare este înlesnit de faptul că majoritatea programelor au software de verificare a ortografierii, care identifică erorile evidente. În al doilea rând, baza de date trebuie să fie interogată pentru a verifica integritatea informaţiei. De exemplu, câmpurile trebuie sortate, ceea ce va indica locul în care primul caracter a fost introdus incorect.
2.6. INTEROGAREA BAZEI DE DATE
Odată ce procesele de intrare şi verificare a datelor au fost încheiate, baza de date este pregătită pentru a fi analizată prin metode pe care le vom prezenta în paragrafele care urmează.
2.7. DOCUMENTAŢIA
Baza de date trebuie să se sprijine pe o documentaţie corectă şi amănunţită, mai ales dacă ea va fi utilizată şi de alţi cercetători în afară de cei care au proiectat-o şi creat-o, pentru că ceea ce pentru 178 Irina Gavrilă 10 aceştia poate părea evident, poate să fie de neînţeles pentru alţii, mai puţin familiarizaţi cu proiectele de cercetare al căror punct central este o bază de date. Cu atât mai mult, dacă baza de date urmează a fi stocată într-o arhivă de date, ea trebuie să fie însoţită de o documentaţie completă. Arhivarea datelor este un proces ce trebuie încurajat. Principalul avantaj al unei surse automatizate este acela că ea poate fi utilizată de un mare număr de cercetători, din diverse domenii ale istoriei, în scopuri diferite şi cu obiective de cercetare cu siguranţă altele decât cele avute în vedere de cei care au proiectat iniţial baza de date. Dat fiind progresul rapid atât al software-ului, cât şi al hardware-ului, este de dorit ca baza de date să fie salvată nu numai în formatul oferit de programul său de gestionare, ci şi în format ASCII, care este un standard internaţional de reprezentare a textelor, pe care majoritatea programelor de gestionare a bazelor de date îl importă, chiar dacă nu pot susţine un alt software. Documentaţia trebuie să cuprindă: informaţii în detaliu asupra sursei utilizate, cu referinţe de arhivă şi/sau cele ale materialului edit; scopul şi obiectivele proiectului original, cel care a creat resursa; deciziile luate în decursul procesului de design al bazei de date, cum ar fi numărul de table, câmpurile incluse sau motivele pentru care au fost adoptate diferite formate; probleme legate de crearea bazei de date, cum ar fi cele privind codificarea sau deciziile asupra standardizării materialului sursă; precizarea faptului dacă s-a lucrat sau nu cu eşantioane şi, în caz afirmativ, explicaţii privind această decizie; orice altă problemă cu care ne-am confruntat în procesul de proiectare şi creare a bazei de date. Documentaţia este de mare importanţă, după cum am mai spus, mai ales dacă baza de date va fi utilizată şi de alţi cercetători. Pentru un proiect de mică anvergură, tot ce ţine de documentaţie este deja cuprins în programul de gestionare a bazei de date, prin urmare nu mai există nevoia unui material adiţional.
2.8. ANALIZA ŞI REGĂSIREA INFORMAŢIEI
Etapa următoare creării bazei de date este analiza ei în scopul urmărit de proiectul de cercetare. În cele ce urmează vom puncta câteva din posibilităţile de analiză oferite de majoritatea sistemelor de gestionare a bazelor de date.
a. Vizualizarea
Pentru orice cercetător, punctul de pornire este acela al vizualizării tablelor de date, ceea ce-i dă posibilitatea de a face comparaţii între sursele originale şi baza de date. În plus, înregistrările pot fi localizate prin instrumentele „Find” şi „Go to record”, oferite de software-ul utilizat. Pentru cei interesaţi de a găsi o familie sau un anumit nume într-o bază de date de tip recensământ, comanda „Find” le va fi suficientă pentru a-şi atinge scopul. Vizualizarea pune în lumină numărul de înregistrări, adică populaţia totală, precum şi varietatea câmpurilor.
b. Sortarea
Sortarea bazei de date îi dă utilizatorului posibilitatea de a vedea tabla într-o varietate de forme. În urma sortării devin vizibile anumite tipare în date, care pot sugera viitoare interogări. Sortarea primară este aceea a ordonării alfabetice a numelor. Acest proces este util mai ales în cazul surselor care sunt ordonate după alte criterii. De exemplu, ordinea într-un recensământ a fost stabilită de recenzent, în timp ce ordinea în registrele de taxe este cea a proprietăţilor, ceea ce face localizarea unui anumit individ dificilă. Recensământul poate fi sortat şi în ordinea alfabetică a numelor de străzi, ceea ce este util pentru reconstituirea oraşului, a satului sau a parohiei. Sortarea unui singur câmp, dacă este un câmp care conţine numeroase valori identice, cum ar fi numele străzilor, poate să fie
11 Consideraţii metodologice 179 insuficientă. În astfel de cazuri este nevoie de o sortare a tablei şi după alte câmpuri. De exemplu, tabla poate fi sortată mai întâi după numele străzilor, apoi după numărul caselor, apoi după numele de familie şi, în final, după numărul identificator al indivizilor. În acest mod sunt reconstituite, după gospodării, străzi care parcurg mai multe districte. Sortarea câmpurilor alfabetice se face în ordine ascendentă, de la A la Z, în timp ce câmpurile numerice sunt, de obicei, sortate în ordine descrescătoare, de la cel mai mare la cel mai mic număr. În cazul unui recensământ, procedeul pune în lumină persoanele cele mai în vârstă şi ocupaţiile lor sau persoanele care plăteau cele mai mari taxe, dacă este vorba de un registru fiscal.
c. Interogarea bazei de date
Prin interogări, cercetătorul are posibilitatea de a selecta doar o anumită parte a bazei de date. În unele pachete software, interogarea este cunoscută şi sub numele de filtrare. Această operaţie îi dă utilizatorului posibilitatea de a selecta, de a alege spre vizualizare acele înregistrări care îl interesează. Dacă întreaga tablă este considerată a fi o mulţime, prin interogări informaţia va fi filtrată în submulţimi. De exemplu, prin interogarea tablei care reprezintă informaţia extrasă dintr-un recensământ se pot obţine submulţimi care reprezintă toţi indivizii de sex masculin, sau toţi cei al căror nume de familie începe cu litera „S”, sau locuitorii unei anumite străzi etc. Dacă este vorba de o bază de date privind procesul electoral, prin interogarea ei se poate obţine submulţimea celor care i-au votat pe liberali, respectiv pe conservatori. Pentru a regăsi informaţia dintr-o bază de date trebuie să utilizăm un limbaj de interogare. Formatul standard al limbajului de interogare este Structured Query Language sau SQL, limbaj dezvoltat de IBM în anii ’70. Deşi bazate pe limbajul SQL, multe din sistemele de gestionare permit şi o modalitate mai intuitivă de interogare, numită „interogare prin exemplu” (query by example), astfel încât utilizatorul nu mai este nevoit să înveţe limbajul SQL. Există o serie de strategii care determină eficacitatea interogării şi anume: – extinderea sau contractarea interogărilor prin rafinarea lor; – combinarea criteriilor pentru o cercetare eficientă; – utilizarea operatorilor din algebra Booleană cum ar fi AND, OR, NOT; – utilizarea unor caractere wildcard1 şi a indicilor pentru fuzzy matching2.
Rafinarea interogărilor Principalele avantaje ale utilizării calculatorului pentru analiza materialului sursă sunt flexibilitatea, eficienţa şi viteza, ceea ce pledează convingător în favoarea automatizării procesului de stocare şi regăsire a informaţiei istorice. Rafinarea interogărilor este un demers care îi permite istoricului să observe tipare în date şi să creioneze noi posibilităţi de cercetare. Dacă criteriile de interogare sunt prea limitate, atunci nicio înregistrare sau prea puţine înregistrări care să îndeplinească aceste criterii vor rezulta în urma interogării. Dacă criteriile sunt prea largi, atunci numărul de înregistrări obţinute s-ar putea să facă cercetarea inutilă. De exemplu, câmpurile unei baze de date pentru gestionarea unui recensământ pot fi cele din Tabelul 3.
1 Un caracter wildcard este un caracter folosit în căutări, care are altă semnificaţie decât cea obişnuită şi, de obicei, înseamnă „orice şir de caractere”. 2 Fuzzy matching înseamnă potrivire aproximativă, nedeterminată, atunci când rezultatul căutării nu este unic. De exemplu, căutând înregistrări din câmpul nume: pentru Bo*n sunt acceptabile variantele Bojan, Bogdan etc. 180 Irina Gavrilă 12
Tabelul 3 Câmpuri într-o bază de date pentru gestionarea unui recensământ Identi- Număr Strada Nume Pre- Stare Vârstă Sex Relaţia Ocu- Locul ficator casă nume civilă cu capul paţie naşterii familiei
Cercetătorul poate dori să afle numărul de servitori înregistraţi în recensământ. Atunci, în câmpul Ocupaţie se va introduce şirul de caractere de căutare „servitor”. Rezultatul interogării va fi cu siguranţă o subestimare a numărului real al servitorilor pentru că îi va include doar pe cei care apar cu specificaţia „servitor” ca ocupaţie. Dacă acelaşi şir de caractere de căutare este introdus în câmpul Relaţia cu capul familiei, atunci rezultatul îi va include şi pe cei a căror ocupaţie este aceea de bucătar, grădinar, doică, grăjdar, vizitiu, menajeră etc. Dacă Relaţia cu capul familiei este, de exemplu, „sezonier” şi nu „servitor”, unii indivizi se pot pierde din rezultatul interogării. De aceea este bine ca interogarea să se facă atât pentru câmpul Ocupaţie cât şi pentru câmpul Relaţia cu capul familiei. Este, de asemenea, esenţial să definim noţiunea de „servitor” de o manieră nu prea limitată, astfel încât anumite ocupaţii care se pot înscrie în această categorie să nu se piardă.
Combinarea criteriilor Interogarea pas-cu-pas este un proces eficient pentru că permite cercetătorului să evalueze înregistrările rezultate în fiecare etapă a procesului de interogare. Totuşi, nu acesta este cel mai bun mod de a căuta şi regăsi informaţia într-o bază de date. Strategia pas-cu-pas este mai cu seamă utilă în definirea şi rafinarea interogărilor care sunt aplicabile unei întregi serii de surse. Combinarea criteriilor este o metodă mai bună de regăsire a informaţiei, mai economică, deşi poate conduce la o mai slabă înţelegere a nuanţelor din materialul sursă. De exemplu, numărul de bucătari dintr-un recensământ poate fi găsit introducând „bărbat” în câmpul Sex, „servitor” în câmpul Relaţia cu capul familiei, „bucătar” în câmpul Ocupaţie.
Operatori Booleeni Operatorii Booleeni sunt un alt mijloc de a rafina interogările şi de a pune întrebări complexe sursei. Operatorul AND este utilizat pentru a îngusta criteriile de căutare şi poate fi folosit într-un singur câmp sau pentru a combina un număr de câmpuri. De exemplu, în câmpul Ocupaţie, AND poate fi utilizat în găsirea tuturor celor care lucrează ca tăbăcari şi cizmari, ca postăvari şi ţesători sau ca tâmplari şi tăietori de lemne. Mai mult, operatorul AND poate fi folosit pentru a corela informaţii din câmpuri diferite, de exemplu: femei (câmpul Sex) măritate (câmpul Stare civilă) care erau cap de gospodărie (câmpul Relaţia cu capul familiei) sau copii sub 15 ani (câmpul Vârstă) născuţi în comuna respectivă (câmpul Locul naşterii). Operatorul OR se foloseşte pentru a lărgi aria de căutare şi a obţine mai multe înregistrări ca rezultat. Interogarea bazei de date după câmpul Ocupaţie poate cere indivizii care au fost bucătar OR vizitiu OR bărbier, de exemplu. Operatorul NOT este utilizat pentru a produce acele înregistrări care nu îndeplinesc un anumit criteriu, înlesnind o strategie eficientă de analiză a unei baze de date. De exemplu, un studiu demografic poate avea în vedere numărul indivizilor care sunt născuţi într-o comună şi al celor care au venit în comuna respectivă din altă parte. Operatorul NOT extrage, de asemenea, acele înregistrări care conţin informaţii într-un câmp anume. De exemplu, dacă în câmpul Ocupaţie introducem NOT ‛Null’, vom obţine toate acele înregistrări care conţin denumiri de ocupaţii. Aceasta este cu precădere util în cazul înregistrărilor cu multe intrări nule, de exemplu ocupaţia femeilor măritate în recensămintele vechi sau adresa martorilor în registrele legale.
13 Consideraţii metodologice 181
Fuzzy matching Expresiile wildcard sunt folosite de multe dintre pachetele software şi motoarele de căutare semnificând orice caracter sau şir de caractere. Cea mai comună expresie wildcard este ‘?’, pentru a semnifica un anumit caracter şi ‘*’, pentru a reprezenta un şir de caractere. De exemplu, „D?na” va avea ca rezultat prenumele Dana, Dina, Dona; „c*r” va evidenţia ocupaţiile cărămidar, croitor, constructor, coşar etc.; „*liberal*” va pune în lumină orice menţiune în care apare cuvântul liberal, într-o listă electorală. În sursele istorice, numele sunt o adevărată provocare pentru cercetător. Diferite moduri de ortografiere a numelor sunt des întâlnite mai ales până spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Multe dintre documente erau compilate de cei ce le scriau prin înregistrarea celor aflate pe cale orală ceea ce conducea adesea la confuzii în transcrierea numelor. Dialectele locale accentuau această confuzie. De asemenea, există erori de transcriere care constau în litere omise sau înlocuite. În consecinţă, pentru interogarea câmpurilor care conţin nume, multe dintre sistemele de gestionare a bazelor de date conţin o metodă de fuzzy matching bazată pe modul în care numele se aud în opoziţie cu modul lor de ortografiere. Cel mai cunoscut software de acest gen este SOUNDEX, dezvoltat pentru prima dată de Robert Russell în 1918. O versiune modificată a indexului SOUNDEX a fost standardizată de către National Archives and Records Administration din Statele Unite. Nume de familie care sună la fel, dar sunt diferit ortografiate au acelaşi cod şi pot fi localizate în ciuda diferenţelor de ortografiere. Codul SOUNDEX constă dintr-o literă şi trei cifre. Litera este întotdeauna prima literă a numelui. Numerele sunt alocate literelor ce rămân în nume şi se adaugă zerouri la sfârşit dacă este necesar, pentru a se forma un cod din patru caractere. Literele adiţionale sunt ignorate. SOUNDEX este util pentru înregistrările de după 1900 ale numelor de origine anglo-saxonă. În consecinţă, mulţi istorici au dezvoltat variante ale sistemului SOUNDEX, care să se adreseze unei varietăţi de nume. De exemplu, The Thame Local History Society din Marea Britanie a conceput un sistem propriu de codificare din patru, uneori cinci litere, numit FISK, care gestionează numele din societatea engleză modernă timpurie. FISK este generat de prima literă a numelui de familie plus trei sau patru consoane din nume. Vocalele se utilizează în cod doar dacă apar ca fiind prima literă a numelui. Numele de familie sunt grupate astfel încât să conţină toate variantele posibile. După cum indică lucrarea Using the Census SOUNDEX, General Information Leaflet 55, publicată de National Archives and Records Administrations în 1955, la Washington, DC, regulile de codificare Soundex pot fi rezumate astfel:
Număr Reprezintă literele 1 B, F, P, V 2 C, G, J, K, Q, S, X, Z 3 D, T 4 L 5 M, N 6 R Literele A, E, I, O, U, H, W şi Y sunt ignorate.
– Numele care conţin litere duble Dacă numele conţin litere duble, acestea trebuie să fie tratate ca şi când ar fi una singură – Nume cu litere alăturate care au acelaşi număr de cod SOUNDEX Dacă numele au diferite litere alăturate care au acelaşi număr de cod SOUNDEX, ele trebuie să fie tratate ca o singură literă. De exemplu Jackson sau Schmidt. – Nume cu prefixe Dacă numele are un prefix, cum ar fi Van sau De, trebuie să fie codificat de două ori, cu şi fără prefix, pentru că numele poate fi listat sub oricare dintre cele două coduri. 182 Irina Gavrilă 14
– Separatori de consoane Dacă o vocală (A, E, I, O, U) separă două consoane care au acelaşi cod SOUNDEX, este codificată consoana care se află la dreapta vocalei.
d. Metode statistice
Multe dintre sistemele de gestionare a bazelor de date istorice sunt în prezent echipate cu funcţiile statistice de bază. Prin urmare, ele vor fi capabile să facă operaţii statistice simple asupra datelor numerice sau calitative care permit analiza statistică. De obicei pot fi calculate valorile maxime şi minime, media, deviaţia standard şi totalurile. Dacă analiza statistică a informaţiei este mai complexă, datele trebuie să fie prelucrate cu ajutorul unui pachet de programe destinat special analizei statistice.
e. Gruparea
O altă formă utilă şi chiar necesară de analiză este gruparea informaţiei din baza de date istorice. Această operaţie poate fi dusă la bun sfârşit prin folosirea interogărilor sau a funcţiilor de raportare ale sistemului de gestionare a bazei de date. De exemplu, înregistrările din recensăminte pot fi grupate pe gospodării, permiţându-i istoricului să precizeze numărul de copii sau de servitori pe gospodărie. Datele din registrele contabile pot fi grupate pe ani, pentru a se evidenţia venitul şi cheltuielile anuale, gospodăriile pot fi grupate în funcţie de mărimea lor (număr de indivizi corespunzător unui cap de familie), iar gruparea poate fi reprezentată grafic etc. Pentru a se face numărătoarea, software-ul cere un câmp care identifică în mod unic fiecare înregistrare, prin urmare frecvenţa se înregistrează pentru câmpul care conţine valorile dorite, de exemplu „anul”, „ocupaţia” şi pentru câmpul identificator. Gruparea se poate face după un singur câmp, caz în care avem de-a face cu sortarea după frecvenţe. Se înregistrează numărul de intrări unice într-un câmp, ajungându-se la totalul acestor înregistrări. De exemplu, pot fi numărate diferitele tipuri de ocupaţii, voturile pentru un anumit politician sau pot fi grupate pe ani diferitele dregătorii, ca în Tabelul 4. Rezultatele sunt, de cele mai multe ori, sortate în ordine descrescătoare, fiind astfel puse în lumină cele mai frecvent întâlnite ocupaţii dintr-o localitate sau cel mai popular partid politic. Pentru o şi mai sugestivă reprezentare, rezultatul poate fi expus într-o formă grafică.
Tabelul 4 Evoluţia anuală a dregătoriilor pitar, serdar, conţepist, paharnic Anul Pitar Serdar Conţepist Paharnic (rang IX) (rang VIII) (rang IX) (rang VII) 1837 165 108 102 30 1838 236 128 106 47 1839 35 160 143 75 1840 458 195 134 91 1841 458 195 134 91 1842 600 243 121 103 1843 594 233 120 98 1844 658 249 111 110 1845 714 254 104 106
15 Consideraţii metodologice 183
Anul Pitar Serdar Conţepist Paharnic (rang IX) (rang VIII) (rang IX) (rang VII) 1846 807 283 119 114 1847 809 286 119 112 1848 837 287 119 114 1849 843 291 117 121 1850 890 318 146 141 1851 1019 369 222 155 1852 1080 365 300 152 1853 1093 369 303 160 1854 1088 362 302 157 1855 1220 394 344 166 1856 1332 430 379 180 1857 1319 425 377 176 Sursa: Paul Cernovodeanu, Irina Gavrilă, op. cit., p. 25.
Gruparea în funcţie de frecvenţă este utilă şi pentru depistarea erorilor care succed intrării datelor. De exemplu, listarea ocupaţiilor poate pune în lumină eventuale greşeli de ortografiere. Tabelele de frecvenţă pot fi utilizate şi pentru codificarea informaţiei prin standardizarea intrărilor sau prin regruparea lor pentru înlesnirea analizei statistice. De exemplu, un tabel de frecvenţă pentru câmpul Locul naşterii pune în evidenţă numărul de localităţi diferite în care s-au născut indivizii înregistraţi într-un anumit recensământ, sau un tabel de frecvenţă al dregătoriilor pune în lumină numărul de dregătorii corespunzătoare fiecărui rang (Tabelul 5). Gruparea satelor pe comune sau judeţe face mai uşor de realizat studiile asupra procesului de migrare a populaţiei.
Tabelul 5 Distribuţia de frecvenţă a numărului de dregătorii în funcţie de rang Rangul Număr dregătorii I 2 II 1 III 4 IV 6 V 7 VI 3 VII 4 VIII 4 IX 29 Sursa: Paul Cernovodeanu, Irina Gavrilă, op. cit., p. 24.
O variantă a distribuţiei de frecvenţă este tabelul care rezumă informaţiile din mai mult decât un singur câmp, rezultatul fiind tabelarea încrucişată. Acest gen de tabelare face posibile comparaţiile între două câmpuri. De exemplu, tabelarea încrucişată a câmpurilor Ocupaţie şi Vot, într-o bază de date privind procesul electoral, va evidenţia existenţa sau absenţa unei relaţii între statutul economic şi orientarea politică. Datele demografice pot produce tabelări încrucişate care pun în evidenţă distribuţia în funcţie de grupele de vârstă şi sex. 184 Irina Gavrilă 16
În concluzie, dacă un câmp conţine prea multe valori, împărţirea pe categorii este absolut necesară ca primă etapă şi stabilirea unor grupe de vârstă, de exemplu, este grăitoare în acest sens.
f. Interogări asupra mai multor table
În exploatarea bazelor de date istorice, o interogare poate implica mai multe table. În astfel de cazuri, pentru ca interogarea să funcţioneze corect, trebuie să stabilim relaţia existentă între table. Adesea, aceste legături se vor face după câmpuri identificatoare prestabilite. În alte cazuri, legăturile vor fi făcute între diferitele câmpuri din respectivele table, aşa cum reiese din exemplul dat în Figura 2.
Tabla 1857 Tabla 1864
Identificator Identificator
Nume Nume
Prenume Prenume
Comună Comună
Judeţ Judeţ
Fig. 2 – Legături între două table privind marea proprietate funciară.
Legăturile sunt create între câmpurile Nume, Prenume, Comună, Judeţ pentru tablele „1857” şi „1864”, privind marii proprietari de pământ. Interogările pot fi adresate unor surse similare, cum ar fi registrele electorale pentru diferiţi ani, registrele parohiale, registrele de taxe sau unor table create chiar de cercetător pentru a aprofunda investigaţia sa, cum ar fi tablele privind categoriile de ocupaţii.
2.9. PROBLEME METODOLOGICE
Exploatarea bazelor de date istorice ridică o serie de probleme metodologice. În funcţie de natura surselor istorice care sunt incluse în baza de date, aceste probleme cer o rezolvare în diverse etape ale proiectării şi gestionării bazei de date. Indiferent de modul de abordare, aspectele metodologice trebuie să fie pe larg prezentate în documentaţia care însoţeşte orice bază de date istorice. În cele ce urmează ne vom referi la trei dintre astfel de probleme, care apar în majoritatea proiectelor de cercetare ce implică crearea unei baze de date istorice: codificarea, împărţirea pe categorii de ocupaţii, corelarea înregistrărilor nominale.
a. Codificarea
Necesitatea codificării, despre care am mai amintit în paragrafele anterioare, deriva din faptul că sistemele de gestionare a bazelor de date nu puteau manipula informaţii care implicau texte mari, iar câmpurile trebuiau să aibă o lungime fixă sau un număr fix de caractere. Aceste cerinţe nu mai sunt de actualitate pentru sistemele moderne de gestionare a bazelor de date, dar mulţi istorici încă îşi
17 Consideraţii metodologice 185 codifică informaţiile din următoarele motive: în primul rând, poate fi grăbită introducerea datelor, mai ales prin introducerea unei codificări simple, de exemplu „B” pentru bărbat, „F” pentru femeie într-o codificare a sexelor sau „C” pentru căsătorit, „N” pentru necăsătorit, „V” pentru văduv, „D” pentru divorţat, într-o codificare a stării civile. Dimpotrivă, recurgerea la un sistem prea complicat de codificare conduce la încetinirea procesului de introducere a datelor, pentru că cel care face această operaţie pierde mult timp căutând codurile în listele de coduri special elaborate. Codificarea se foloseşte şi pentru că este un pas înainte spre formarea categoriilor de informaţie în vederea analizei statistice ulterioare. În al treilea rând, codificarea poate uşura procesul de corelare a informaţiilor, mai ales în cazul înregistrărilor nominale. Decizia dacă este sau nu necesară codificarea trebuie să fie luată înainte de crearea bazei de date. Câmpurile care vor fi codificate nu trebuie să conţină prea multe informaţii diferite. De exemplu, este uşor de codificat informaţia „stare civilă”, dar este cu mult mai greu de codificat informaţia privind zeci sau sute de ocupaţii sau locuri diferite de reşedinţă. De aceea, sistemul de codificare trebuie să fie foarte bine pus la punct de la bun început, pentru ca cercetătorul să nu fie nevoit să-l redefinească pe parcursul introducerii datelor, dacă apar informaţii ce nu se pliază pe sistemul de codificare deja existent. Dacă datele sunt codificate după introducerea lor, pe parcursul desfăşurării proiectului de cercetare, atunci, pentru multe categorii de date, este potrivită o schemă de codificare ierarhică. De exemplu, într-un recensământ, ocupaţiile pot fi mai întâi organizate în clase, apoi în subclase, în cadrul fiecărui grup. Datele geografice pot fi organizate pe parohii, comune, judeţe, ţări, continente sau utilizând un număr de km faţă de un punct focal. Pentru alte tipuri de date poate fi util un sistem de substituire, care să înlocuiască variaţii ale aceluiaşi cuvânt sau grup de cuvinte cu forme simple, standardizate. Unii istorici preferă numerele literelor sau abrevierilor, în schemele lor de codificare. Numerele au avantajul că sunt uşor şi rapid de introdus în procesul de intrare al datelor, dar, în acelaşi timp, riscul de a introduce erori este ridicat. Orice schemă de codificare trebuie să ţină seama de celelalte sisteme de clasificare utilizate de istorici. Aceasta va înlesni comparaţiile între rezultatele unor cercetări similare. Sisteme alternative de codificare pot fi folosite asupra unui singur set de date, de obicei pentru rafinarea sistemului de stabilire a categoriilor în date, sistem întâlnit în decursul procesului de documentare. Baza de date trebuie să fie însoţită de explicaţii care să conţină o prezentare în detaliu a deciziilor care au condus la respectivele coduri.
b. Gruparea pe categorii a ocupaţiilor
Unul dintre scopurile cercetării în cadrul unui proiect care implică o bază de date istorice este acela al sortării informaţiei din anumite câmpuri pe clase sau categorii, de exemplu în funcţie de ocupaţie. Principalul obiectiv al unui astfel de demers este acela de a produce o analiză a ocupaţiilor care să poată fi comparată cu rezultate similare obţinute din alte cercetări. De asemenea, o astfel de analiză va da o imagine, pe cât se poate de completă, privind statutul şi ocupaţiile unei populaţii. Pentru domeniul istoriei moderne există deja un număr de clasificări standardizate ale ocupaţiilor, de exemplu cele create pentru a însoţi recensămintele decenale ale începutului de secol XIX, modificate apoi de Charles Booth pentru anchetele sale asupra populaţiei Londrei. Cei care utilizează surse anterioare acestei perioade trebuie să-şi creeze propriile scheme. Dificultăţile cu care se confruntă istoricii, atunci când este vorba despre studii comparative privind clasificarea în funcţie de ocupaţii, derivă şi din modul diferit de tratare a acestui subiect, potrivit viziunii fiecărui cercetător în parte. Într-o cercetare privind comportamentul electoral al diverselor categorii profesionale, modul de standardizare a profesiilor presupune o abordare complexă, mergându-se până la cea multi-dimensională, în care fiecare ocupaţie este clasificată folosindu-se strategii diferite. De cele mai multe ori, în astfel de studii standardizarea profesiilor se 186 Irina Gavrilă 18 face astfel încât să fie pus în lumină orice amănunt profesional care ar putea influenţa comportamentul electoral al indivizilor. În acest fel suntem siguri că vor putea fi făcute comparaţii între concluziile obţinute de cercetători diferiţi, că vor putea fi analizate caracteristicile specifice ale fiecărei mulţimi de alegători, fără a fi constrânşi de reguli stricte de clasificare. Prin urmare, designul multi-dimensional conferă analistului flexibilitatea de care are nevoie pentru ca analiza sa să fie urmată de concluzii pertinente3.
c. Corelarea înregistrărilor nominale
Corelarea înregistrărilor nominale este o preocupare constantă pentru toţi istoricii care utilizează informaţii ce conţin nume. De exemplu, într-un studiu prosopografic, cercetătorul trebuie să determine, adesea doar din context, că toate sursele se referă la acelaşi individ şi nu la un altul cu acelaşi nume. Pentru surse mari de date nominale, cum ar fi registrele parohiale, catagrafiile sau recensămintele, registrele de taxe etc., corelarea computerizată a înregistrărilor este o metodă eficientă de a urmări apariţia unui anume individ în mai multe surse, de-a lungul diferitelor perioade de timp. Sistemele moderne de gestionare a bazelor de date, care procesează cantităţi mari de date nominale, de exemplu recensăminte, folosesc tehnicile de corelare a înregistrărilor pentru a verifica nivelul de acurateţe. Există două mari probleme atunci când optăm pentru corelarea automată a înregistrărilor. Prima este aceea a apariţiei mai multor nume identice. De exemplu, calculatorul va corela prima apariţie a numelui „Constantin Petrescu” dintr-o listă cu prima apariţie a aceluiaşi nume din alte liste. Informaţii suplimentare pot să indice că numele, deşi acelaşi, se referă la indivizi diferiţi. Această problemă devine acută mai cu seamă în studii de istorie locală, unde un anumit nume domină, fiind purtat, de exemplu, de o treime dintr-o comunitate. O a două problemă este aceea a variaţiilor de ortografiere. De exemplu, ne putem întreba dacă „Dumitru Olănescu”, găsit într-o listă, este una şi aceeaşi persoană cu „Mitică Olănescu” dintr-o altă listă. În consecinţă, istoricii dezvoltă şi aplică un sistem de reguli care să îi ajute în procesul corelării înregistrărilor nominale. Aceste reguli implică utilizarea informaţiilor suplimentare asupra indivizilor, cum ar fi aceeaşi profesie, aceeaşi adresă, aceeaşi vârstă etc. Regulile de corelare automată a înregistrărilor nominale se aplică cu succes datelor demografice. Este normal să se specifice, de pildă, că data naşterii unui individ trebuie să preceadă data morţii sale sau că vârsta mamei unui copil trebuie să fie peste 15 ani. Datele a căror structură este mai simplă, de exemplu cele incluse în registrele comerciale sau în cele electorale, sunt şi mai dificil de corelat şi posibilitatea de a face legături incorecte este mult mai mare decât în cazul datelor complexe, cum sunt cele din recensăminte. Corelarea numelor este mai lesne de stabilit în cazul persoanelor cu un statut social ridicat şi cu o poziţie geografică stabilă. Înainte de a aplica orice regulă de corelare a înregistrărilor nominale, primul pas este acela de a standardiza sau codifica datele din sursa istorică. Acest proces include atât numele, cât şi ocupaţiile şi locul naşterii. Acolo unde este posibil, pentru nume se aplică codificarea după sistemul SOUNDEX sau FISK. Dificultăţi apar şi în cazul în care sursele sunt scrise într-un dialect. Orice schemă de corelare a înregistrărilor trebuie să evite utilizarea informaţiei legate de comportamentul sau caracteristicile care se studiază. De exemplu, o analiză a comportamentului electoral trebuie să evite utilizarea preferinţelor electorale în procesul de corelare a înregistrărilor nominale. Analog, un studiu al ocupaţiilor nu trebuie să folosească date legate de ocupaţie în schema de corelare a înregistrărilor nominale.
3 R.J. Morris, Property Titles and the Use of British Urban Poll Books, în „Urban History Yearbook”, 1983; T.J. Nossiter, Influence, Opinion and Political Idioms in Reformed England, Brighton, 1975; F. O’Gorman, Voters, Patrons and Parties: The Unreformed Electoral System of Hanoverian England, 1734–1832, Oxford, 1989; J.A. Philips, Electoral Behavior in Unreformed England, 1761–1802, Princeton, 1982.
19 Consideraţii metodologice 187
Sistemul utilizat poate fi în întregime automatizat, cu alte cuvinte, odată ce datele sunt complet standardizate calculatorul ia toate deciziile privind legăturile dintre înregistrări, sau semi-automat, atunci când cercetătorul şi calculatorul colaborează. Regulile de punere în legătură a înregistrărilor încep prin încercarea de a lega nume atunci când toate informaţiile auxiliare dintr-o sursă coincid cu informaţiile din cea de-a doua sursă. De exemplu, indivizii din registrele electorale pot fi identificaţi ca fiind una şi aceeaşi persoană atunci când numele de familie, numele de botez, adresa şi ocupaţia coincid în toate sursele utilizate. Aceşti indivizi, pentru care potrivirea este perfectă, sunt extraşi din baza de date şi mutaţi într-un fişier separat. Procesul de corelare este continuat, de data asta după o listă de informaţii, care să coincidă, mai puţin restrictivă, eventual numai după nume, prenume şi adresă. De fiecare dată, înregistrările care coincid sunt extrase din baza de date şi mutate în alt fişier, astfel încât până la urmă rămân doar înregistrările care nu pot fi corelate automat. În acest moment trebuie să fie făcută o analiză manuală, care poate conduce şi la alte potriviri, care n-au ieşit la iveală în procesul automat fie din cauza greşelilor de ortografiere a numelor, fie din alte motive. Acest mod de corelare a înregistrărilor nominale comportă, prin urmare, mai mulţi paşi şi este rodul colaborării istoric-calculator, fiind utilizate toate informaţiile, din diferite surse, care vin în sprijinul datelor nominale. La fiecare pas, au fost comparate automat două liste, specificându-se câmpurile după care se face comparaţia. Potrivirile care rezultă sunt verificate manual, extrase din baza de date şi salvate într-un fişier separat. Paşii următori se execută asupra înregistrărilor rămase, procesul repetându-se. O procedură complet automată se va executa asupra bazelor de date de mare volum, acolo unde verificarea manuală cere prea mult timp şi numărul de înregistrări care se pierd este neglijabil din punct de vedere statistic. Studiile recente de analiză a bazelor de date istorice includ utilizarea lui Extensible Mark-up Language (XML) ca metodă de interogare a unor surse de mare complexitate şi transferul bazelor de date pe Word Wide Web. XML s-a dezvoltat în vederea transferului datelor pe internet şi a fost utilizat pentru surse istorice complexe, cum ar fi inventarele din testamente, care nu se supun structurilor stricte impuse de bazele de date relaţionale. Avantajul lui XML este tocmai acela că nu impune o structură rigidă sursei şi că poate fi continuu adaptat diferitelor interogări. Dezavantajul este acela că faza de pregătire şi codificare a datelor necesită un mare volum de timp, cu mult mai mult decât se alocă unor surse a căror informaţie poate fi încadrată în tabele. În consecinţă, este greu de presupus că XML va fi des utilizat de istorici, cu toate că oferă posibilitatea interogării unor informaţii care nu se pliază modelului relaţional. Majoritatea sistemelor moderne de gestionare a bazelor de date istorice au o opţiune care permite transferul lor pe web, pentru a le da utilizatorilor externi posibilitatea să vizualizeze şi chiar să analizeze datele în format read-only. Paginile web sunt de obicei formatate în Dynamic Hyper Text Mark-up Language (DHTML), ceea ce permite bazei de date să ruleze în propria sa fereastră, fără restricţiile uzuale care se aplică paginilor web de către browsere. Astfel, utilizatorii pot interoga baza de date în mod dinamic, prin internet, ceea ce reprezintă o parte importantă a procesului de diseminare a rezultatelor cercetării.
3. CONCLUZII
Primele sisteme de gestionare a bazelor de date au fost proiectate pentru computere de mare putere, în special în scopuri comerciale şi administrative. Dezvoltarea rapidă şi extrem de variată a software-ului a condus la apariţia unei multitudini de produse, fără ca întotdeauna utilizatorul să obţină ceea ce îi este cu adevărat de folos. Pentru stocarea şi prelucrarea datelor istorice (şi nu numai), un sistem de gestionare a bazelor de date trebuie să conţină componente care: – creează şi optimizează definiţii ale datelor, independent de datele din sursă; – defineşte forme pentru datele de intrare şi aducerea lor la zi; – compilează şi formatează rapoarte asupra conţinutului bazei de date, folosind un limbaj de programare simplu; 188 Irina Gavrilă 20
– execută căutări interactive ad-hoc în baza de date, folosind un limbaj general de interogare, de exemplu SQL. Pentru prelucrări mai complicate sau mai specializate, sistemele de gestionare a bazelor de date istorice trebuie să permită scrierea de aplicaţii într-un limbaj de programare de nivel înalt. Atunci când bazele de date istorice sunt folosite concomitent de mai mulţi utilizatori sau conţin date supuse unor schimbări rapide, sistemele de gestionare a bazelor de date trebuie să furnizeze modalităţi de asigurare a securităţii datelor împotriva alterării lor accidentale sau voite. Nu trebuie să existe restricţii nerealiste în ceea ce priveşte numărul de table distincte, numărul liniilor şi coloanelor dintr-o tablă sau gama de valori pe care le poate susţine un sistem de gestionare a bazelor de date (caractere, date binare în diferite forme etc.). Bazele de date au fost de fapt întotdeauna prezente în cercetarea istoriei. Colecţiile de documente, dicţionarele, recensămintele sau catagrafiile, toate au folosit tehnologia epocii în care au fost create pentru a prezenta un univers coerent de cercetare, astfel încât entităţile lui constitutive şi relaţiile dintre ele să poată fi înţelese şi utilizate. Prin sistemele de gestionare a bazelor de date istorice, tehnologia prezentului ne oferă un mod nou, mult mai flexibil, de reprezentare a complexităţii cunoaşterii umane.
METHODOLOGICAL CONSIDERATIONS ON HISTORICAL DATABASES
Abstract
The present paper addresses several issues related to the developing, analysis and dissemination of historical databases, from the original sources of the entry data to the retrieval and statistical analysis of information, through interrogation of one or several tables. Accent is laid on the methodological aspects of the process, based on the latest approaches to the development and management of historical databases. Starting out from the general concept of a database, the two sections of the paper present the main stages in the development of a historical database, with reference to the flat-file and relational models, and with a special focus on the interrogation of a database. The optimization of data definition, independently from the one in historical sources, the definition of entry data forms and their updating, the compiling and formatting of reports on the contents of a database in a simple programming language, and the performing of interactive searches by means of a general query language, such as SQL, make database management systems a flexible tool for the representation and understanding of historical phenomena.
NOTE ŞI RECENZII
* * * Reconstituiri necesare. Şedinţa din 27 iunie 1952 a Uniunilor de creaţie din România, ed. MIHAELA CRISTEA, pref. MARIUS OPREA, Edit. Polirom, Iaşi, 2005, 228 p.
În anul 1981, sculptorul Dorin Lupea descoperea într-un WC din perimetrul fostei Case a Scriitorilor din Şos. Kiseleff un dosar care conţinea dactilograma şedinţei Uniunilor de creaţie din 27 iunie 1952. Artistul plastic a păstrat documentul care, în alte condiţii, risca să ajungă hârtie igienică, iar în anul 2001 l-a încredinţat Mihaelei Cristea, realizatoare de emisiuni culturale la TVR, care l-a editat patru ani mai târziu ataşându-i un Argument, o prefaţă (Securitatea în scenariile epurărilor staliniste, semnată de Marius Oprea), precum şi articole din presă şi din volume referitoare la evenimentul politic major al anului 1952: „devierea de dreapta” întruchipată de trei potentaţi comunişti (Vasile Luca, Ana Pauker şi Teohari Georgescu, victime ale lui Gheorghiu-Dej în lupta pentru putere). Plenara CC al PMR din 26–27 mai 1952 decidea, pe baza unor rapoarte prezentate de comisiile de partid ce au anchetat „abaterile” făcute de conducerea Ministerului de Finanţe şi a Băncii RPR, că Vasile Luca a dus o politică oportunistă de dreapta, s-a înconjurat de elemente duşmănoase, a stimulat elemente capitaliste de la sate şi oraşe, a provocat mari daune statului, iar Teohari Georgescu a avut o atitudine împăciuitoristă faţă de devierea de dreapta; în consecinţă, se hotăra excluderea lui Vasile Luca din CC, precum şi eliminarea lui Teohari Georgescu din Secretariat. Tripleta „moscovită” de la vârful Partidului Comunist era învinuită, printre altele, că nu şi-a făcut autocritica. În limbajul comunist, critica şi autocritica reprezentau principala metodă de scoatere la iveală şi de înlăturare a greşelilor şi lipsurilor din activitatea partidelor marxiste. În logica totalitară, demascarea nu se putea opri la vârful Partidului, ci trebuia extinsă şi în mediile culturale, mai ales că propaganda epocii clama neîncetat: „Critica şi autocritica au o importanţă uriaşă pentru dezvoltarea ştiinţei, literaturii, artei. Fără discuţii creatoare, fără lupta de opinii şi libertatea criticii, ştiinţa, literatura, arta nu se pot dezvolta cu succes”. Era nevoie ca şi intelectualii să-şi dovedească susţinerea faţă de Gheorghiu-Dej şi echipa sa care tocmai eliminase o grupare rivală, dar prin organizarea unei şedinţe a uniunilor de creaţie (Uniunea Scriitorilor, Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Compozitorilor) se urmărea şi combaterea formalismului şi a împăciuitorismului din literatură şi artă. După o „prelucrare” ideologică pregătitoare în ajun (p. 176), la 27 iunie 1952 „tovarăşul Zisu” şi Ofelia Manole (de la conducerea Secţiei de Propagandă şi Agitaţie) prezidează o şedinţă la care participă importanţi scriitori, sculptori, pictori şi muzicieni. Discursurile celor din urmă au câteva trăsături comune: înfierarea deviatorilor de dreapta din conducerea PMR (mai ales a lui Vasile Luca), denunţarea formalismului şi a împăciuitorismului din artă, din structurile uniunilor de creaţie, precum şi autocritica. Sunt însă şi câţiva creatori (mai mult artişti-ideologi) bine situaţi în sistemul politic al epocii care îşi permit să evite autocritica sau să fie foarte expeditivi şi vagi la acest capitol al discursului şi care, în schimb, îşi critică vehement colegii de breaslă. Mihai Beniuc este un caz special şi se remarcă prin perfidie: chiar în autocritică îşi atacă rivalul (Lucian Blaga) marginalizat de ani buni (p. 194). Aproape că nu există scriitor, sculptor, muzician care să nu aibă un punct vulnerabil, un păcat pe care nu şi l-a mărturisit şi care să nu fie evocat în întrebările de la finalul fiecărui discurs. Documentul editat de Mihaela Cristea are meritul de a scoate la lumină şi un episod mai puţin evocat în istoriografie
„Revista istorică”, tom XX, 2009, nr. 1–2, p. 189–206
190 Note şi recenzii 2
(momentul lipseşte şi din volumul Anei Selajan, Literatura în totalitarism 1952–1953, Sibiu, 1995): căderea în dizgraţie a „esteticianului”-ideolog Nicolae Moraru, unul dintre cele mai atacate personaje de la şedinţă. În acelaşi an, N. Moraru, care de mai bine de 4 ani juca rolul de inchizitor cultural, contribuise la umilirea lui Camil Petrescu (vezi Procesul „tovarăşului Camil”. Teatru documentar în stare naturală, prefaţă de Mircea Zaciu, text îngrijit şi înscenat de Ion Vartic, Cluj, 1998). În anii 1950, acuzatorul putea lesne deveni acuzat, iar cazul lui N. Moraru nu este singular: chiar unul din primii detractori ai „esteticianului” la şedinţa din 27 iunie 1952, mediocrul scriitor Al. Jar (p. 68 şi urm.), va deveni el însuşi victimă a demascărilor în 1956. Din cuvântările intelectualilor reiese că dresajul ideologic aplicat cu o zi înainte de Ofelia Manole a fost un succes: în general, din discursuri nu lipsesc nici „cele două minute de ură”, evocate de Orwell, nici umilirea şi demisiile morale. Spre exemplu, Nina Cassian ajunge la exprimări foarte plastice, de genul: „Ghiarele formalismului o să mi le tai până ajung la sânge şi [o] să scot toate aşchiile vechi şi toată coptura” (p. 187), iar Marin Preda deplânge, în mod reprobabil, apatia cu care Miliţia îi combate pe chiaburi (p. 181–182). În Argumentul care precedă stenograma şedinţei, Mihaela Cristea remarcă: „Este incredibil (…) ca oameni de cultură cu o operă importantă în spatele lor să se comporte ca nişte copii puşi pe coji de nuci la colţ, cerând iertare că n-au aprofundat suficient operele lui Stalin sau articolele de fond din Scânteia. De ce? Frica pentru pâinea de mâine, laşitate, servilism, goana după funcţii, teama şefilor de a nu le lua cineva scaunul, aspiraţia ariviştilor la funcţii înalte? Dacă îi putem înţelege pe cei care, fiind în închisoare, au semnat declaraţii false sau au publicat articole deja scrise şi pe care acceptau să le semneze (…), pe cei care huzureau în case de creaţie, în luxoase apartamente şi fiind foarte bine plătiţi nu-i mai putem înţelege sau, mai bine zis, nu mai putem avea pentru ei aceeaşi înţelegere” (p. 11). Dincolo de această judecată morală, se impun cercetarea mecanismelor de subordonare a lumii culturale, aplicate după 1945/1947, precum şi analiza comparativă a modului în care fiecare breaslă artistică şi intelectuală a reacţionat la presiunile ideologice. Volumul îngrijit de Mihaela Cristea reprezintă o sursă însemnată pentru acest tip de demers, în pofida câtorva scăpări şi stângăcii strecurate în text şi în aparatul critic. Spre exemplu, mai multe note de subsol cuprind fişe biografice care par copiate cuvânt cu cuvânt din articole de dicţionar de dinainte de 1989, texte care plăteau tribut vechiului regim prin exprimări de genul: „După Eliberare (s. n., ocupaţia sovietică de după 23 august 1944, de fapt, n. n.), [Alexandru Jar] ocupă funcţii administrative şi de partid în cadrul Uniunii Scriitorilor …” (p. 67, nota 2). În cazul lui Ion Vitner, fişa biografică menţionează faptul că „după Eliberare a fost unul dintre ideologii postcultismului (s. n.), începând cu volumul Critica criticii (1949)” (p. 100, nota 1). Probabil, editorul ar fi dorit să-l treacă pe Ion Vitner la categoria ideologilor proletcultişti. În acest caz, nu eroarea de dactilografiere merită semnalată mai întâi, ci identificarea discutabilă cu proletcultismul. Mult mai potrivit pentru a descrie orientarea din literatură şi artă, impusă de conducerea comunistă după 1947, este conceptul de jdanovism. În textul dactilogramei a rămas şi o eroare materială, probabil imputabilă stenografilor din epocă: la p. 109, cel care ia cuvântul este de fapt pictorul M. H. Maxy, nu sculptorul Octavian Maxim. În fine, la p. 112, nota 1, se face referire la compozitorul Mauriciu Vescan, iar la p. 150 forma corectă este „… Viaţa Românească să devină într-adevăr un organ militant pentru realismul socialist”.
Cristian Vasile
DAN BERINDEI, Les Roumains en Europe au XIXe siècle. Études et essais historiques, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2008, 696 p.
Fără îndoială cartea reputatului istoric, academician Dan Berindei este un eveniment editorial remarcabil cel puţin din două motive. Unul îl reprezintă faptul că recenta apariţie, ce se adaugă unui
3 Note şi recenzii 191 lung şir de publicaţii: cărţi, studii, articole, ale aceluiaşi autor, oferă măsura activităţii unei vieţi dedicate cercetării istoriei românilor în efervescentul secol al XIX-lea. Cel de-al doilea îl constituie maniera prin care domnia sa pune în evidenţă locul românilor în istoria Europei şi a spaţiului sud-est european într-o perioadă de adânci prefaceri, de redeşteptare a spiritului naţional, a dorinţei de unitate şi de independenţă. Pornind de la cercetări anterioare, domnia sa reuşeşte să ne ofere un volum închegat, articulat, cu o tematică bogată, cea mai mare parte a studiilor fiind publicate în limba franceză, acestora adăugându-li-se câteva în limba germană şi engleză. Consecvent crezului ilustrului său profesor, Gheorghe Brătianu, potrivit căruia istoria unui popor poate fi înţeleasă şi explicată numai în cadrul larg al istoriei universale, academicianul Dan Berindei precizează că fiecare popor a avut propria contribuţie la progresul umanităţii, „chiar dacă aportul naţiunilor mici şi mijlocii nu a fost luat întotdeauna suficient în consideraţie”. Deşi istoria universală, continuă domnia sa, „rămâne în primul rând le terrain de chasse al marilor puteri”, opiniile şi argumentaţia unui istoric sunt incomplete dacă nu se ia în calcul întreaga realitate (p. 9). În acest context cartea prezintă momente importante din istoria românilor, reacţiile lor la anumite evenimente, problemele cărora au fost nevoiţi să le facă faţă, lupta pentru recunoaşterea unui nou statut internaţional. Volumul reuneşte în cele şapte părţi (Locul românilor în Europa, Sub influenţa imperiilor, Deşteptarea naţională şi modernizarea la români, Problema românilor în construcţia Europei secolului al XIX-lea, Impactul revoluţiei de la 1848 asupra românilor, Constituirea României moderne şi Europa, Drumul statului român spre independenţă) studii şi articole privind locul şi rolul românilor în istoria Europei, raporturile lor cu marile puteri, în special cu imperiile vecine, evoluţia procesului istoric al formării conştiinţei naţionale şi lupta pentru unitate şi independenţă, dar şi paşii făcuţi pe calea modernizării. Amplul proces al constituirii României moderne nu s-a desfăşurat izolat, ci a fost o parte a celui înregistrat pe continent, problema românească constituind una din problemele construcţiei Europei secolului al XIX-lea, analizată de autor în capitolul IV. După ce trasează coordonatele noii ordini europene, deschise de revoluţia din 1789, domnia sa se opreşte asupra locului şi rolului atribuit de diplomaţia continentală sud-estului Europei, analizând evoluţia diverselor aspecte din zonă aşa cum reiese din marile tratate de pace: Viena (1815), Paris (1856) şi Berlin (1878). Autorul ne evidenţiază faptul că dacă la primul congres problematica spaţiului nu a beneficiat de atenţie, la celelalte două congrese puterile europene şi-au axat discuţiile şi concluziile în exclusivitate asupra acestuia. În acest context unitatea, independenţa şi modernizarea României, subiect al reuniunilor internaţionale menţionate, ca şi al altora, constituie factorii dominanţi ai amplului proces de transformare care au dus la făurirea statului modern. Cei trei factori nu au evoluat izolat, deşi fiecare şi-a avut propriul traseu, ci s-au manifestat în strânsă corelare, cu trăsături care îi apropiau până la identificare, dar şi cu contradicţii, rezultat al divergenţelor sau mai degrabă al neidentităţii de interese ale claselor şi păturilor sociale (p. 173). O atenţie deosebită este acordată anului revoluţionar 1848 (p. 265–375), autorul analizând revoluţia din ţările române, prezenţa românilor în revoluţiile Europei şi mai ales impactul revoluţiei franceze asupra grupului de tineri aflat la Paris, simpatia de care se bucura cauza română în mediile intelectuale franceze, ideile care i-au unit pe participanţi. Cele trei luni de existenţă ale conducerii revoluţionare din Ţara Românească au coincis şi cu debutul diplomaţiei moderne, concretizat prin maniera „degajată” de abordare a relaţiilor cu puterea suzerană şi cu reprezentanţii puterilor europene, prin atitudinea demnă adoptată în relaţiile cu Poarta. Momentul decisiv marcat de revoluţia de la 1848 a evidenţiat constituirea naţiunii moderne şi implicaţiile directe asupra mişcării de unitate şi libertate. Ideea unităţii a căpătat noi dimensiuni, iar ideologia şi programul revoluţiei muntene au constituit baza ideatică a mişcării de eliberare socială şi naţională. Frontierele ce-i separau pe români ca şi dominaţia străină erau tot mai vehement contestate. Unirea celor două principate în contextul constituirii statului naţional italian şi german, rolul Congresului de Pace de la Paris (1856) şi al lui Napoleon al III-lea, locul şi rolul Principatelor Unite 192 Note şi recenzii 4
în lupta de eliberare naţională a popoarelor din sud-estul Europei, raporturile oficialităţilor române şi mai ales ale domnului Alexandru Ioan Cuza cu Franţa, ca şi demersurile sale în vederea recunoaşterii dublei unirii din partea Imperiului Otoman constituie obiectul celei de a şasea părţi. Drumul statului român spre independenţă este punctat de momentul 1866, de războiul franco- prusac şi în această conjunctură de sporirea opoziţiei interne faţă de prinţul Carol, dar şi de demersurile şi acţiunile României în vederea obţinerii independenţei economice, pas important spre independenţa politică, de relaţiile ei cu ţările latine (Franţa, Spania, Italia), cât şi cu popoarele din Balcani. Desigur, fiecare naţiune are propriile idealuri, propriile acţiuni, propriile reuşite şi eşecuri. Rezultat al voinţei întregii naţiuni, unitatea naţională ca şi independenţa aveau nevoie şi de susţinerea puterilor europene, fără de care noul statut internaţional nu era recunoscut. În acest context, interesante sunt încercările guvernului român, din perioada 1875–1877, pe lângă reprezentanţii Marii Britanii, Franţei, Rusiei de la Bucureşti în vederea obţinerii statutului de independenţă, reţinerea şi scepticismul acestora faţă de solicitarea României. Lipsită de sprijinul puterilor, în împrejurări delicate şi complicate, România a ales să fie singură, proclamându-şi independenţa în faţa naţiunii. Completată de un index, culegerea de faţă constituie o contribuţie de referinţă la studiul locului românilor în Europa, iar tipărirea sa în limbi de circulaţie facilitează celor interesaţi mai buna cunoaştere a istoriei românilor şi României, înţelegerea corectă şi în spiritul adevărului istoric a rolului şi locului lor în Europa.
Daniela Buşă
DAVID W. BLIGHT, A Slave No More: Two Men Who Escaped to Freedom, Including Their Own Narratives of Emancipation, Harcourt, Orlando, Austin, New York, San Diego, London, 2007, XI + 308 p. + 16 pl. foto
Istoria sclaviei negrilor şi a emancipării acestora în anii Războiului Civil a devenit în ultimele două decenii una dintre marile direcţii de cercetare în istoriografia americană. Înnoirile nu sunt doar de ordin metodologic şi nu privesc doar sursele istorice tot mai variate care sunt luate în considerare de istorici. Ele se referă, între altele, la accentul pus pe consecinţele pe termen lung ale sclaviei în planul relaţiilor rasiale din S.U.A. şi la atenţia care se acordă relaţiei dintre memorie şi istorie. Acest din urmă aspect a făcut obiectul unor abordări strălucite, datorate lui David W. Blight, profesor la Universitatea Yale şi director al Gilder Lehrman Center for the Study of Slavery, Resistance, and Abolition din cadrul aceleiaşi universităţi. Cele două cărţi ale sale, Race and Reunion: The Civil War in American Memory (2001) şi Beyond the Battlefield: Race, Memory, and the American Civil War (2002), sunt lucrări de referinţă în domeniu. David W. Blight a publicat la sfârşitul anului 2007 o carte care se bucură de mare succes în S.U.A. şi care se înscrie în aceleaşi preocupări privind relaţia între istorie şi memorie. Titlul cărţii (A Slave No More: Two Men Who Escaped to Freedom, Including Their Own Narratives of Emancipation) spune că avem de-a face cu doi sclavi care au ales libertatea şi care şi-au povestit viaţa. În literatura privitoare la sclavia negrilor în America există o categorie specială de izvoare reprezentată de astfel de scrieri („slave narratives”), ale căror autori sunt foşti sclavi, care au pus pe hârtie povestea vieţii lor şi a luptei lor pentru libertate, fie în anii în care au trăit acele evenimente, fie la o oarecare distanţă în timp. Sunt un fel de memorii, uneori un fel de autobiografii, o combinaţie de memorie şi imaginaţie pe de o parte şi naraţiune descriptivă pe de altă parte, surse preţioase pentru cunoaşterea unei epoci importante din istoria S.U.A. Istoricii apelează des la aceste surse speciale, mai ales când e vorba de scrieri provenind de la personalităţi, precum cea a lui Frederick Douglass,
5 Note şi recenzii 193 fostul sclav devenit unul dintre liderii de culoare ai mişcării aboliţioniste, ale cărui memorii au fost editate într-o nouă ediţie de David W. Blight (Narratives of the Life of Frederick Douglass, an American Slave, Written by Himself, 1993). Există doar câteva zeci de naraţiuni de acest fel, care, într-un fel sau altul, exprimă vocea celor patru milioane de negri eliberaţi în cursul Războiului Civil. Sunt aşadar piese rare, iar orice nouă descoperire de acest fel este un eveniment. David W. Blight a avut şansa să descopere două astfel de texte, pe care le-a reunit în cartea de care ne ocupăm. Aici găsim povestirea a doi sclavi care în anii Războiului Civil au fugit de la stăpânii lor şi au ajuns să trăiască în libertate. Cel dintâi este John Washington (1838–1918), fost sclav în Fredericksburg, Virginia, care în aprilie 1862 a fugit peste râul Rappahannock şi s-a înrolat în armata Uniunii, iar după război a trăit în Washington, D.C. (p. 165–212). Cel de al doilea este Wallace Turnage (1846–1916), sclav născut în Carolina de Nord, care a încercat de patru ori să fugă de pe o plantaţie de bumbac din Alabama, dar de fiecare dată a fost prins şi adus înapoi; a cincea oară însă a reuşit să fugă, în august 1864, şi a ajuns la marina Uniunii din golful Mobile; a trăit apoi în New York (p. 213–258). Sunt naraţiuni scrise într-un limbaj simplu, dar clar, cu intenţia declarată de a face cunoscută altora viaţa lor de oameni care au pornit de la o condiţie umilă şi au ajuns să ducă o viaţă normală, ca lucrători şi cetăţeni, şi să se bucure de respect din partea comunităţii în care trăiesc. Ei vorbesc de libertatea pe care au cucerit-o prin efortul lor individual (Wallace Turnage îşi caracterizează povestirea „my book of adventures and struggle for freedom”). Sunt experienţe exemplare, care oferă o perspectivă personală asupra istoriei Americii într-unul din momentele cele mai importante ale devenirii sale. Informaţiile pe care ei le dau despre viaţa lor de sclavi ca şi cea ulterioară sunt ilustrative pentru milioane de americani de culoare. Cele două texte sunt precedate de un studiu de mari dimensiuni (p. 1–162), în care editorul reconstituie într-o manieră interesantă biografiile celor doi sclavi care au ales libertatea. Documentele de arhivă, presa şi alte surse din acel timp confirmă şi aduc un plus de informaţie cu privire la diferitele momente relatate de cei doi. Povestea din textul autobiografic devine astfel mai completă. Iar înlănţuirea diferitelor momente şi aspecte la care se face referire oferă o imagine cuprinzătoare asupra fenomenului sclaviei în America în anii ’50 şi ’60 ai secolului al XIX-lea. Se vorbeşte aici de viaţa de zi cu zi a sclavilor pe o plantaţie sau într-o fabrică, raporturile stăpân-sclav, licitaţiile de sclavi, relaţiile rasiale, raporturile între negrii sclavi şi cei liberi, dificultatea cu care s-a ajuns în cursul Războiului Civil la decizia eliberării sclavilor, utilizarea negrilor de cele două armate care s-au confruntat în Războiul Civil, discriminarea şi inegalitatea care au persistat şi după emancipare etc. După ce am parcurs această carte captivantă, care ilustrează o categorie bine individualizată de surse istorice privind unul dintre momentele cele mai studiate ale istoriei americane, primul lucru care ne-a venit în minte a fost de ce în spaţiul românesc nu avem nicio naraţiune provenind de la un fost rob, care, la un număr de ani de la dobândirea libertăţii, să fi pus pe hârtie povestea vieţii lui. Între cei vreo 200 000 de ţigani dezrobiţi în Principatele Române la mijlocul secolului al XIX-lea, aşadar cvasisimultan cu eliberarea sclavilor negri din S.U.A., cu siguranţă că au fost şi oameni care ştiau să scrie sau care au dobândit ştiinţa de carte după dezrobire. Presa aboliţionistă a dat exemple de robi care, ajunşi liberi, s-au realizat profesional şi social; iar în discursul său la Academia Română, din aprilie 1891, rememorând episodul emancipării ţiganilor, Mihail Kogălniceanu a menţionat numărul mare de contemporani ai săi cu o anumită poziţie socială care la origine au fost robi. Credem că e puţin probabil ca în arhivele noastre publice şi private să dăm peste naraţiuni de felul celor publicate de David W. Blight. Suntem însă convinşi că este posibilă reconstituirea unor destine individuale ieşite din acest mediu. Ar fi interesant să cunoaştem experienţele prin care a trecut un individ anume, un fost rob la curtea unui boier, de exemplu, din pruncie şi până la vârsta adultă, când a ajuns om liber – fie ca urmare a legilor de dezrobire, fie ca urmare a generozităţii stăpânului care l-a eliberat, fie ca urmare a efortului său propriu, de a se răscumpăra de la stăpân – şi apoi s-a aşezat într-un loc anume, cu meşteşugul său, şi a trăit deservind comunitatea rurală sau urbană respectivă. Ar fi un exerciţiu util pentru istoriografia noastră, care încă nu a realizat importanţa pe care o are pentru cercetarea istorică 194 Note şi recenzii 6
şi pentru societatea noastră de azi studierea robiei ţiganilor. Istoriografia americană poate oferi sugestii valoroase în acest sens.
Viorel Achim
VICTOR COROIANU, Indienii nord-americani. Triburi, şefi de trib, tradiţie şi cultură, Edit. Gutinul, Baia Mare, 2003, 320 p. + il.
Cărţile consacrate civilizaţiei şi istoriei indienilor americani sunt rare în literatura românească de specialitate şi cu atât mai mult cele semnate de autori români, predominante fiind traducerile, nu totdeauna inspirat selectate şi corect tălmăcite. Titlurile româneşti pot fi numărate pe câteva degete1. De aceea, apariţia unui titlu dedicat acestui vast şi interesant subiect merită a fi luată în consideraţie şi analizată cu toată atenţia. Trebuie deplânsă aici defectuoasa difuzare a cărţilor editate în provincie care ajung cu mare dificultate şi întârziere în capitală – atunci când ajung! Aceasta este cauza pentru care abia acum, la mare distanţă de la data apariţiei, ne ocupăm de acest titlu. Autorul, Victor Coroianu, braşovean de origine nobilă (baron) şi medic de profesie, după ce s-a stabilit în Germania, în 1975, unde după 10 ani s-a pensionat, a călătorit foarte mult prin lume şi a fost atras de indienii americani. A publicat atât romane şi jurnale de călătorie (La nord de Tahiti; Aprilie în Auckland, 1994; Via Negra a amintirilor; Cărări pe două continente: între Lacul Titicaca, Bolivia şi Yukon River, Alaska, 2004; America mea, 2007), cât şi literatură de ficţiune istorică (Între indieni şi trapperi, Ultimul cartuş din tranşee, 1999; Între dragoste şi datorie, 1999), dar şi lucrări de genealogie (Familii nobile din Transilvania: aristocraţia rurală a Maramureşului şi Făgăraşului, diplome şi blazoane, 2001), compilaţii de expresii celebre (Ultimele cuvinte ale unor oameni iluştri) sau memorialistică (Între bisturiu şi stetoscop. Memorii 1944–1949, 2005). A editat şi o antologie de literatură amerindiană, Frate alb, ascultă-mă (Bucureşti, 2003), iar, recent, a scos volumul Simboluri şi mesaje indiene pe stâncă în America de Nord (2008). Dacă titlurile enumerate mai sus – care mărturisim că nu ne-au fost accesibile – sunt, poate, lucrări serioase şi bine documentate, cartea de faţă, scrisă cu pretenţii savante, este o compilaţie vulgară cu un conţinut ambiguu şi afirmaţii contradictorii, care nu aduce nicio contribuţie subiectului abordat atât de rar în literatura naţională. Dimpotrivă, prin informaţiile confuze şi marile erori cronologice, creează un mare deserviciu cititorilor neavizaţi. În Cuvântul înainte, autorul afirmă, cu disimulată fatuitate, că „Volumul de faţă nu vrea să fie nici o enciclopedie şi nici un tratat de specialitate care să epuizeze toate aspectele istoriei şi vieţii triburilor indiene din America de Nord” (p. 9) – deşi este evident că spre acestea se îndreptau aspiraţiile sale. Mai jos, îşi precizează cititorii ţintă: „Volumul se adresează în special tinerilor şi intelectualilor care, prin condiţiile vitrege ale istoriei, nu au putut cunoaşte o literatură care se ocupă de INDIENI”. Din faptul că se adresează celor două categorii, tinerii şi intelectualii – defavorizate de „condiţiile vitrege ale istoriei” –, reies ambiţiile sale privind audienţa lucrării. Dar reiese şi ignorarea titlurilor apărute în ţara noastră, puţine
1 Mihai Gheorghe Andrieş, Pieile Roşii de la nord de Rio Grande, Bucureşti, [1965]; Aurel Lecca, Eschimoşii, Bucureşti, [1966]; Horia Matei, Westul, o mare aventură, Bucureşti, [1969]; Plutarh-Antoniu Mihăilescu, Arta primitivă, un univers fascinant, Bucureşti, 1970; Marieta Nicolau, Alaska, patria totemurilor, Bucureşti, 1973; Cântecul bizonului. Din literatura pieilor roşii, ed. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1978; Idem, La nord de Rio Grande. Introducere în arta amerindienilor, Bucureşti, 1985; Idem, Piatra bizonului. Legende şi poveşti ale pieilor roşii, Bucureşti, 1995; Idem, Civilizaţii enigmatice din Nordul Americii, Bucureşti, 2001; Adrian-Silvan Ionescu, Trista istorie a preriei, Bucureşti, [1998].
7 Note şi recenzii 195 câte sunt (lucrările originale deja menţionate, ca şi traducerile, deloc neglijabile2), pe care acei tineri şi acei intelectuali le putuseră consulta mult înaintea apariţiei cărţii lui Victor Coroianu. Prin exprimarea greoaie şi prin barbarismele folosite cu generozitate – de parcă autorul, în răstimpul de când a părăsit ţara, a uitat româna (vezi p. 36, 42, 47) – lectura devine obositoare şi plicticoasă. Textul are atâtea dezacorduri şi greşeli gramaticale încât chiar şi cititorul atent pierde şirul expunerii, agresat de acest bombardament de erori ce s-ar fi cuvenit a fi corectate măcar de redactorul de carte dacă autorul nu le-a dat atenţia necesară. Există neconcordanţe în desemnarea numelor de triburi indiene, când cu majuscule, când cu minuscule – uniformizarea modului de a scrie aceste nume intra în sarcina redactorului de carte care şi-a neglijat munca. Se întâlnesc multe scăpări de colaţionare în aparatul critic: în text, pentru a-şi susţine anumite aserţiuni, autorul aşază referinţele bibliografice între paranteze, după metodologia anglo-saxonă, prin menţionarea doar a numelui autorului şi a anului apariţiei cărţii, însă omite să insereze aceste nume şi titlurile respective la bibliografie. Fie Coroianu a preluat, de-a valma, din alte lucrări în care apăreau aceste referinţe pe care nu le-a mai verificat, fie a considerat că toţi cititorii cunosc titlurile amintite şi nu mai este cazul să le treacă la bibliografie. Oricum ar fi, metoda sa este frustrantă pentru lectorul atent ce vrea să verifice informaţia. Încă din Cuvântul înainte este comisă o mare greşeală prin afirmaţia: „o delimitare corectă dintre noţiunile de clan, trib, popor, neam sau gintă nu s-a putut face fiindcă, pentru indieni, aceste entităţi nu au avut importanţă” (p. 9), pentru că, pentru amerindieni, tocmai aceste „delimitări” în relaţiile familiale aveau o foarte mare importanţă şi erau cunoscute, cu precizie, de toţi. Necunoscând termenii deja consacraţi pentru a desemna metisajul, autorul inventă termeni precum „un semiindian” – adăugând, cu ton peiorativ, „o corcitură dintre un alb şi o indiană” (p. 25) –, atunci când vorbeşte despre marele intelectual Sequoiah din tribul Cherokee (şi nu „Cerochez” sau „Cerokee”, cum încearcă el să le autohtonizeze numele). Încearcă şi alte autohtonizări neavenite de termeni consacraţi şi adoptaţi ca atare în limba română, ca în cazul substantivului neutru tomahawk – existent în ediţia 1998 a Dicţionarului explicativ al limbii române –, căruia el îi spune, la feminin, „tomahawcă” (p. 97); sau în acela al substantivului kitsch, care primeşte pluralul „chiciuri” (p. 195). Uneori dă semne că a uitat complet limba maternă, căci, altfel, de ce ar folosi termenul inexistent „turchise” (p. 194) în loc de turcoaze? Sau de ce foloseşte barbarismul „adobe” (p. 195) când avem echivalentul chirpici? Se hazardează în alăturarea de termeni ce nu au sens în acel context: „ţărani indieni agricultori” (p. 23) sau „triburile de ţărani din deşert” ori „ţăranii deşertului” (p. 33) – sau, poate, aşa înţelege el să tălmăcească termenul de „rancheros” prin care erau desemnaţi indienii din Sud-Vest, în mare majoritate agricultori. Deşi, mai jos, se referă la acei „rencheros” pe care-i desemnează drept „indienii din bordeie” (p. 63). Abundă şi pleonasmele de genul „rezervaţia Wind River Reservation” (p. 36), „platoul Mesa” (p. 49), „clanul Frog Clans” (p. 72), „impermeabil pentru apă” (p. 194), „pădurile de copaci” (p. 196). Clasicul film western „Diligenţa” în regia lui John Ford a rulat şi pe ecranele noastre, aşa că nu era cazul să fie dat titlul în engleză, „Stagecoach” (p. 58). Nu se cade a folosi iniţiale pentru prenumele unor mari figuri ale istoriei, precum C. Columb (p. 19) în loc de Cristofor Columb sau F.V. de Coronado în loc de Francisco Vazquez de Coronado (p. 64). În alte cazuri, când chiar respectivele personalităţi semnau cu iniţiale, acestea ar trebui corect date, precum generalul O.O.
2 Arkady Fiedler, Ţara învăluită în parfumul răşinilor, Bucureşti, 1964; James George Frazer, Creanga de aur, Bucureşti, 1980; Joë Hamman, Far West, Bucureşti, 1966; Francis Parkman, Pe calea Oregonului, Bucureşti, 1978; Michal Sobeski, Arta exotică, Bucureşti, 1975; Miloslav Stingl, Aventura marilor căpetenii indiene, Bucureşti, 1974; Nicholas Catanoy, Walum Olum. Cântecele şi proverbele indienilor din America de Nord, Cluj-Napoca, 1981; Hehaka Sapa (Black Elk/Cerb Negru), Marea viziune. Povestea unui om sfânt al poporului Sioux Oglala spusă prin John G. Neihardt (Curcubeu Înflăcărat), Bucureşti, [1999]. 196 Note şi recenzii 8
Howard – de la Oliver Otis – şi nu A.O. Howard (p. 19). Alteori, numele apar trunchiate, precum „generalul A. Miles” (p. 44) în loc de Nelson A. Miles. Exista o familie de limbi Siouan – vorbită de naţiunea Sioux – însă nu o limbă Sioux, aşa cum afirmă autorul (p. 24). Se strecoară greşeli în redarea unor termeni în original, în engleză, precum „Indian Removable Bill” – ce putea fi tradusă, foarte corect prin „Legea de mutare a indienilor” – care apare drept „Indian Removable Bell” ceea ce schimbă total sensul (bell = clopot) (p. 28). Cele mai multe greşeli (de tipar!?!) se întâlnesc la numele de localităţi, cursuri de apă, triburi indiene: Gila River şi nu Gilda (p. 37), Powder River şi nu Power River (p. 117), Arivaipa şi nu Aravipa (p. 33), Walapai şi nu Walopai (p. 33), Pocahontas şi nu Pokahontes (p. 78), Ho-de-no-sau- nee (adică „Poporul Casei Lungi” cum îşi ziceau Irochezii) şi nu Hodehosage (p. 83), Irochezi şi nu Irokesi, Mohawk şi nu Mohowk, Pottawatomi şi nu Patawatom, Arapaho şi nu Arapcho, Cheyenne şi nu Sheieni (toate p. 77), Narragansett şi nu Naffagansett (p. 88), Onondaga şi nu Onondago (p. 87), Yakima şi nu Yakina (p. 93), Arikara şi nu Anikara (p. 109), Assiniboin şi nu Assimboin (p. 109, 112), Pima şi nu Piwa (p. 296), Yanktonai şi nu Zanktonai (p. 139). Unora dintre creatorii marcanţi din cultura americană le conferă alte naţionalităţi: despre celebrul plastician american George Catlin (1796–1872), ce şi-a dedicat cariera portretizării şi promovării indienilor, afirmă că era … pictor francez (p. 29, 112, 127), iar despre Henry Wadsworth Longfellow spune că este … poet englez (p. 84) – deşi, mai jos, revine cu informaţia corectă că autorul „Cântecului lui Hiawatha” este „o figură distinsă a literaţilor din Boston” (p. 87). Între tehnicile artelor grafice nu există termenul de xilogramă, ci de xilogravură (p. 30). Nici pentru pictura pe pânză nu este corectă folosirea termenului de „pictură pe canavas” (p. 273). La p. 28 este dată traducerea corectă a numelui căpeteniei Osceola drept Black Water (Apa Neagră) – sau Black Drink – pentru ca, la p. 31, să revină şi să se contrazică, dându-i numele drept „Soarele care răsare” (!). Relatarea drumului generalului O.O. Howard spre ascunzătoarea din munţi a lui Cochise şi întâlnirea cu marea căpetenie (p. 38–43) este o traducere liberă a pasajului respectiv (p. 116–136) din volumul memorialistic semnat de acel brav militar şi intitulat Famous Chiefs I Have Known (Lincoln & London, 1989) fără, însă, a folosi ghilimele spre a preciza că este vorba de un citat. În cazul celebrei Pocahontas comite eroarea de a afirma că aceasta a fost atrasă pe un vapor (p. 78), când, la începutul secolului al XVII-lea, nu existau nave cu aburi, ci doar cu pânze. Potlatch-ul indienilor de pe Coasta nord-vestică este prezentat foarte schematic şi-i este insuficient înţeleasă – şi subliniată – importanţa culturală (p. 73). La fel de simplist este prezentat şi Dansul Stafiilor din 1890 care a dus la masacrul de la Wounded Knee (p. 100). Niciodată în Dansul Soarelui nu ar fi fost folosite „vergele de metal” spre a fi înfipte în muşchii pectorali ai tinerilor ce împlineau acel dificil ritual de sacrificiu (p. 113). Ojibwa, termenul prin care mai erau cunoscuţi indienii Chippewa, venea de la tipul lor de încălţăminte, „mocasin încreţit”, ce nu prea corespunde explicaţiei dată de autor cum că „mocasinii lor aveau o cusătură groaznică” (!) (p. 82). O confuzie impardonabilă este făcută atunci când vorbeşte despre triburile Confederaţiei Irocheze între care în loc de Seneca este trecut tribul Sioux; şi eroarea continuă prin afirmaţia că Benjamin Franklin a participat la o întrunire a tribului Shoshone (p. 84), care se afla la mii de mile spre vest de Philadelphia şi de ţinutul Irochezilor. Asemenea confuzii au darul de a încurca definitiv un cititor novice. Tocmai când se hotărăşte să tălmăcească un nume comite o greşeală gravă: Handsome Lake a fost un om sfânt care a stabilit bazele religiei Irocheze şi nu o poziţie geografică, „lacul Handsome” pe ale cărui maluri ia naştere şi se extinde „religia caselor lungi”, aşa cum apare la p. 85, chiar dacă, mai jos, la p. 93, face o prezentare corectă a personalităţii şi a activităţii acestuia. Expediţia transcontinentală a lui Lewis şi Clark s-a desfăşurat între 1804 şi 1806 şi nu în 1802, cum afirmă autorul (p. 96, 127) – în acel an încă nu fusese vândută Louisiana de guvernul Franţei către cel al S.U.A., fapt produs abia în 1803, ce a suscitat explorarea noului teritoriu. Epidemia de variolă care a decimat tribul Mandan a fost în anul 1837 şi nu în 1800, cum apare la p. 127. Prezentarea luptei de la Sand Creek, din 1864 este plină de erori: din text reiese că acolo au fost
9 Note şi recenzii 197 masacraţi indienii Arapaho când, de fapt, voluntarii din Colorado conduşi de colonelul John Chivington au atacat şi măcelărit un sat Cheyenne, în care se aflau, ce-i drept, şi câteva corturi Arapaho (p. 111). Apoi, confuzia continuă când se dă de înţeles că acelaşi trib a fost masacrat la Little Big Horn. Or, acolo, nu indienii, ci soldaţii albi au pierit în masă, iar această confruntare a avut loc în 1876. Însă, din felul de expunere al autorului, rezultă că data ar fi fost anterioară: „(…) o serie de lupte care s-au terminat tragic prin alt masacru, cel de la Little Big Horn River. După înfrângere, resturile tribului, aliindu-se cu triburile Cheyenilor şi Gros Ventre, au dus un război de guerilă până în anul 1874 (…)” (p. 111). Prinţul Maximilian zu Wied, unchiul principesei şi apoi reginei Elisabeta a României, nu era sociolog, aşa cum îl prezintă baronul Coroianu (p. 113) – la data publicării monumentalei sale cărţii Reise in das Innere Nord-America, în 1839, nici nu exista ştiinţa sociologiei. Termenul de „acultură” nu există – autorul dorea să se refere la „aculturaţie” (p. 114). Unele formulări sunt rizibile prin naivitatea lor şi prin lipsa de acoperire cu argumente ştiinţifice. Iată câteva: „(…) ei [indienii Cheyenne] totuşi au fost simpatizaţi de cowboy-i, pe care ei însă îi detestau” (p. 115); „Comancii [erau] vânători şi vegetarieni” (p. 119) – ce vrea să înţeleagă prin această? (Ca medic ar fi trebuit să ştie că una o excludea pe cealaltă!); „În luptă nu cunoşteau
11 Note şi recenzii 199 sursă de imagini o constituie o lucrare în germană de Ian West, Indianer (München, 1996). Dar şi la ilustraţii – care, trebuie să o spunem, sunt de foarte slabă calitate, ca şi când ar fi fotocopii ieftine – se strecoară erori, iar unele legende sunt date în engleză, fără traducere (de ce oare!?!). Imaginea cu un tânăr Choctaw, inserată între paginile 26–27, este o fotografie modernă şi nu „un tablou de G. Catlin, 1834”. Indianul reprodus între paginile 98–99 nu este căpetenia Joseph, ci un alt membru al tribului Nez Perce. Între ilustraţiile de la paginile 36–37, alături de conducătorii Apaşi Cochise şi Chato, apare o căpetenie din prerii, cu coroană de pene, ce este identificată cu Crazy Horse, sub care se face precizarea „singura fotografie existentă” (!). Dar, Crazy Horse a refuzat, cu obstinaţie, să se lase fotografiat şi nu i-a putut fi luat vreodată portretul aşa că aceasta nu este decât o atribuire greşită. Pentru a oferi o iluzie de lucrare academică, la final sunt inserate un glosar de termeni – care nici măcar nu este organizat alfabetic (!) –, o bibliografie, un rezumat trilingv (română, franceză, germană) şi un indice de nume. Bibliografia firavă – despre care nu se menţionează că este selectivă – conţine doar 36 de titluri (dintre care 15 în germană, fie traduceri, fie lucrări originale), majoritatea nesemnificative şi departe de sursele importante. Dintre ele lipsesc autori clasici în domeniu precum Lewis Henry Morgan, James Mooney, Clark Wissler şi chiar savanţi care au scris în germană ca Aurel Krause, Franz Boas, Eva Lips şi Iulius E. Lips. Dar nu apar nici numele la care făcea referire în text, între paranteze. Autorului îi lipseşte rigoarea ştiinţifică, face afirmaţii riscante, fără aparat critic, ori apelează la amintiri din cărţile citite, nesistematic, iar memoria îi joacă feste şi, de aici, incongruenţele strecurate în acelaşi capitol, uneori chiar pe aceeaşi pagină, cum am specificat de atâtea ori mai sus. Pagini mai interesante şi chiar plăcut scrise – deşi uneori cam patetice – sunt acelea care conţin relatările propriilor călătorii prin America, la monumente şi în parcuri naţionale, pe urmele războinicilor de altădată (p. 179–180). De aici se vede că autorul are aplecare, şi chiar talent, pentru memorialul de călătorie, dar este nechemat în zona antropologică, etnografică şi istorică. Acest subiect este mult prea amplu şi multifaţetat pentru a fi abordat de diletanţi. Căci, oricât ar fi de dureros pentru Victor Coroianu, el nu este decât un diletant. Iar cele câteva călătorii turistice făcute în Vestul american, prin locurile pe unde hălăduiau altădată indienii, nu-l îndrituiesc să scrie o carte serioasă despre cultura şi istoria lor. Rezultatul este peremptoriu. Pentru un autor ajuns la o vârstă înaintată, o asemenea escapadă pseudoştiinţifică nu-şi mai avea rostul şi nu-i face nicio cinste.
Adrian-Silvan Ionescu
ŞTEFAN DELUREANU, Garibaldi între mit şi istorie, Edit. Paideia, Bucureşti, 2007, 216 p.
Urmare firească a primelor două monografii, una dedicată lui Giuseppe Mazzini1, iar cealaltă mişcării de regenerare naţională din spaţiul italian şi cel românesc2, culegerea de studii închinată lui Giuseppe Garibaldi, semnată de către bine-cunoscutul cercetător al spaţiului italian, Ştefan Delureanu, apare în anul sărbătoririi bicentenarului naşterii comandantului celor O Mie. Cele şase studii surprind aspecte mai puţin cunoscute privitoare la relaţiile lui Garibaldi cu lumea europeană şi în special cu cea românească. Primul, intitulat Garibaldi navigator pe Mediterana şi Marea Neagră, ne evocă anii de ucenicie petrecuţi pe navele genoveze, britanice. În porturile exotice ale Mediteranei răsăritene, ale Pontului Euxin, în apele nu de puţine ori primejdioase, bântuite de piraţi, Garibaldi nu a fost iniţiat numai în tainele marinăriei, ale comerţului, ci şi în cele ale
1 Mazzini şi românii în Risorgimento, Bucureşti, 2006. 2 Risorgimento italiano e Risorgimento romeno, Napoli, 2005. 200 Note şi recenzii 12 societăţilor secrete italiene. Autorul, un asiduu cercetător al arhivelor peninsulare, a descoperit documentul ce atestă trecerea lui Garibaldi prin Galaţi. Este vorba despre scrisoarea adresată de general lui G.B. Carpenetti datată Caprera, 1 iulie 1858, document care este redat în anexele lucrării (p. 178–179). În finalului studiului sunt amintite câteva figuri de garibaldini, care şi-au găsit, temporar, adăpost în porturile dunărene, informaţie ce poate ajuta la întregirea portretului colectiv al imigraţiei italiene din aceste teritorii (p. 17–18). În următorul studiu sunt trecute în revistă câteva mărturii contemporane sau postume referitoare la imaginarul colectiv ce a dus la constituirea mitului garibaldin. Sunt prezentate fragmente din folclorul sicilian, în care figura „eroului celor două lumi” are conotaţii supranaturale, fiind asemuit cu martirii şi apostolii creştini (p. 24–25). Probabil Garibaldi a fost personalitatea italiană cea mai populară în Europa vremii sale. Autorul argumentează această afirmaţie prin numeroasele articole de presă şi prin operele literare ce i-au fost închinate atât în Marea Britanie, Franţa, Spania, Austria, cât şi în spaţiile locuite de polonezi, maghiari, cehi etc. Intitulându-se Garibaldi în opinia şi literatura română, cel de-al treilea studiu completează dimensiunea europeană a eroului romantic prin adăugirea firească a ecoului faptelor sale în lumea românească. Este o cercetare amplă a presei din principate, de la înfiinţarea acesteia, în deceniul trei al secolului XIX, şi până la sfârşitul secolului amintit. Alături de publicaţiile româneşti sunt cercetate şi cele editate de italienii stabiliţi aici, dintre care se desprinde figura charismatică a lui Luigi Cazzavillan, fost garibaldin, unul dintre publiciştii de seamă ai României. De remarcat că în anexa documentară sunt redate două scrisori ale lui Cazzavillan către Garibaldi (p. 192–196). Unul dintre cele mai incitante studii este cel referitor la prezenţa românească în campania celor O Mie. Este important pentru că se bazează pe documente inedite din Arhiva de Stat de la Torino, mai precis din fondurile Documenti relativi ai Mille e all’Esercito Meridionale şi Archivio militare di Sicilia 1860–1861. Pornind de la absenţa relatărilor referitoare la prezenţa românilor în legiunile garibaldine, se face menţiune specială la memoriile participanţilor la campania din 1860, la Cesare Giuseppe Abba sau la Giuseppe Bandini, iar autorul reuşeşte pe baza documentelor găsite în fondurile amintite să identifice românii, în majoritate din Transilvania, care s-au înrolat în Legiunea maghiară. Lista acestora se află în anexă la p. 213–215. Este o descoperire importantă, care înscrie o nouă pagină în relaţiile româno-italiene din perioada risorgimentală. Următoarele două studii Aşteptându-l pe Garibaldi şi O campanie a popoarelor de la Alpi la Dunăre ne prezintă planurile monarhiei sabaude împletite cu cele ale lui Garibaldi şi iniţiativele mazziniene de a atrage în lupta antiaustriacă popoarele din Europa Central-Orientală. Spaţiul românesc căpăta o importanţă aparte în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Mergând pe calea deschisă de Alexandru Marcu şi Nicolae Corivan, Ştefan Delureanu prezintă aceste proiecte, aducând însă noi mărturii privitoare la ramificaţiile largi în rândurile liderilor polonezi, maghiari, greci, sârbi şi nu în ultimul rând români. Nouă este prezentarea misiunii celor doi emisari garibaldini Giacinto Bruzzesi şi Giuseppe Guerzoni din anul 1863 (p. 142–143). O altă noutate o reprezintă implicarea lui Eugeniu Carada în planurile revoluţionare din 1865 (p. 164–165), participare argumentată de scrisoarea din 20 august 1864 adresată de Mazzini liderului român. Scrisoarea a fost publicată de Ştefan Delureanu în „Bollettino della Domus Mazziniana” din 1992. Anexa documentară cuprinde 15 scrisori inedite semnate de Giuseppe Garibaldi, Marco Antonio Canini, Gheorghe Poenaru, Candido Augusto Vecchi, C.A. Rosetti, Hermiona Asachi Quinet, Victor Hugo, Edgar Quinet, Titus Dunca. Acestora li se adaugă pagini din presa vremii, adrese şi apeluri şi fotografiile unora dintre personalităţile amintite în studii. Prin bibliografia italiană şi documentele inedite descoperite în arhivele peninsulare, studiile lui Ştefan Delureanu închinate lui Garibaldi şi legăturilor acestuia cu lumea românească îmbogăţesc literatura de specialitate, iar farmecul stilului propriu autorului face lectura acestora agreabilă.
Raluca Tomi
13 Note şi recenzii 201
LUC FERRY, MARCEL GAUCHET, Le religieux après la religion, Grasset, Paris, 2004, 146 p.
Dacă acceptăm că modernitatea este epoca „ieşirii din religie”, rămâne întrebarea: ce urmează? Ce vine „după religie”? Mai sunt oare de folos reperele teologice şi limbajul religios pentru a descrie căutările Europei de azi? Ne mai dau ele instrumente, ne mai ajută să ne cunoaştem pe noi înşine sau, dimpotrivă, singurul vocabular legitim e cel al materialismului cu vocaţie de(con)structivă? În dialogul pe care acest volum îl dăruieşte publicului larg se întâlnesc Luc Ferry (filosof pentru care lumea post-modernă de astăzi este una a „îndumnezeirii omului” şi a „umanizării lui Dumnezeu”) şi Marcel Gauchet (cercetătorul în ştiinţe sociale căruia îi datorăm sintagma mai sus citată, cea a „ieşirii din religie”, ca modalitate de lectură a parcursului modernităţii). Dezbaterea, intensă şi riguroasă, în care cei doi caută să-şi elucideze dezacordurile, spre a putea desluşi împreună eventuale răspunsuri la întrebările amintite mai sus, ţine cititorul în permanenţă cu sufletul la gură. Pasiunea pentru descifrarea „misterului” fiinţei umane pe care îl evocă Ferry, sentimentul urgenţei care animă cercetarea „întrebărilor ultime” captivează şi sunt molipsitoare. Eleganţa şi sobrietatea limbajului autorilor, exclusiva dedicare dezbaterii de idei contrastează cu patima flecărelii şi mojicia cronică a ciondănelilor ce asupresc ochii şi urechile actorilor şi spectatorilor spaţiului public românesc. Ambii autori sunt de acord atunci când susţin că religia, înţeleasă în modul tradiţional ca heteronomie, ca dependenţă de o realitate transcendentă prestabilită care precedă experienţa umană, nu mai poate juca, în societăţile moderne (i.e. îndeosebi Europa Occidentală), rolul de liant social şi structurant al experienţei umane pe care l-a avut în trecut. Implicit, autorii acceptă şi că acest tip de transcendenţă nu se mai poate afla, în societăţile respective, la baza construcţiei legale, normative a acestora. Astfel, deşi continuă să existe un număr semnificativ de credincioşi ai unor religii de tip tradiţional, acest tip de religie – devenită „opinie privată” – „nu mai structurează spaţiul public şi nu mai este sursa legii” (Ferry, p. 26). Ferry vorbeşte însă, din perspectivă metafizică, despre existenţa – şi persistenţa –, la nivelul societăţilor moderne, a unui tip de transcendenţă pe care el o consideră tot de tip religios. Făcând trimitere la conceptele lui Hegel şi Husserl în primul rând, el afirmă că ar fi vorba despre o „transcendenţă în imanent” (citită de Gauchet ca „absolut terestru”, p. 77 şi passim), care nu mai precedă conştiinţa şi experienţa umană, ci se află în avalul „experienţei trăite”, cu semnificaţie nu doar la nivelul adevărurilor faptice, ci şi la nivel etic şi cultural. În absenţa unei raportări la un principiu care să preceadă experienţa trăită, pentru oamenii care trăiesc în societăţile moderne marile întrebări privind moartea, binele şi răul, iubirea etc. – marile întrebări morale – continuă să se pună, de unde supravieţuirea dimensiunii şi implicit a limbajului de tip religios chiar în aceste societăţi. Iar aceasta cu atât mai mult cu cât – sau tocmai pentru că, pentru Ferry, „moralele laice nu răspund la întrebările la care răspundeau sau pretindeau să răspundă marile discursuri/naraţiuni religioase” (Ferry, p. 46–47). Pentru Gauchet, pe de altă parte, care priveşte chestiunea din perspectiva semnificaţiei politice a religiosului, datele problemei sunt întrucâtva diferite. Limitând folosirea termenului – şi a vocabularului conex – „religios” la experienţele tradiţionale ale „heteronomiei”, el leagă noţiunea de „sacru” de postularea unui Dumnezeu în sens tradiţional. Deşi recunoaşte persistenţa marilor întrebări şi incapacitatea moralelor laice de a răspunde la ele, acesta consideră că experienţa pe care o traversează societăţile moderne este una cu totul nouă. Lăsând în urmă societăţile construite pe raportarea la o transcendenţă înţeleasă în sensul heteronomiei, acestea intră, pentru Gauchet, într-o epocă şi un tip de experienţă fără precedent. În viziunea lui, această experienţă nu poate fi numită religioasă şi, deşi nu are încă un vocabular propriu care să o poată exprima sau explica, nu poate fi înţeleasă în termenii preexistenţi ai limbajului de tip religios. Pentru Luc Ferry, însă, tocmai limbajul religios este cel care poate oferi cheia de înţelegere a acestor noi realităţi care, consideră el, diferă doar ca modalitate, iar nu esenţial de experienţele religioase de tip tradiţional. 202 Note şi recenzii 14
De fapt, pentru ambii autori există o întrebare căreia niciunul din ei nu îi poate răspunde cu argumente teoretice raţionale, şi anume dacă există în natura umană „o predispoziţie naturală către metafizică” (Gauchet, p. 60) sau, în termenii lui Ferry, către transcendenţă. Dacă cel dintâi admite că omul „poate fi o fiinţă religioasă” (Gauchet, p. 62), fără ca aceasta să fie o necesitate, cel de-al doilea acceptă pur şi simplu că această predispoziţie face parte din natura omului, pornind de la datele empirice existente (faptul că nevoia de transcendenţă se manifestă în continuare, din câte se pare, la indivizii din societăţile moderne). Atunci când Ferry vorbeşte despre „îndumnezeirea omului” (la divinisation de l'homme) sau despre „înomenirea divinului” (l'humanisation du divin), vocabularul său este cel al teologiei creştine, deşi filosoful îl foloseşte delimitându-se net de credinţa în Dumnezeul creştin (pe care declară expressis verbis că nu Îl cunoaşte). Acolo unde Gauchet rămâne descriptiv, plasându-se într-o perspectivă istorică, Ferry merge mai departe, întrebându-se ce anume face posibil „absolutul terestru” şi ce înseamnă acesta. Pornind de la ideea că omul este capabil chiar de sacrificiul propriei vieţi pentru anumite idei sau credinţe sau în numele iubirii, el vede în aceasta elementul ce îl diferenţiază pe om de animal. Acesta este, pentru Luc Ferry, „divinul” (le divin) din om, ceea ce îl ridică deasupra naturii şi istoriei înseşi. Acolo unde Ferry îl caută, într-un anume fel, pe „Dumnezeul savanţilor şi al filosofilor”, cum îl numea Pascal, Marcel Gauchet insistă că lucrul care trebuie cercetat pentru a elucida „necunoscutul”, „misterul” care face posibile valorile şi sacrificiul de sine rezidă tocmai în „specificitatea umană”. Astfel, discuţia dintre cei doi se sfârşeşte cu constatarea amiabilă a diferenţei de opinie asupra semnificaţiei religiosului în lumea modernă: Gauchet, pe de o parte, în perspectiva pe care o anunţa deja în Dezvrăjirea lumii, afirmă „ieşirea din religie” (în sensul tradiţional al acesteia) şi postulează ca necesară şi o „ieşire” din vocabularul religios, sugerând că specificitatea umană poate fi înţeleasă în absenţa oricărei referinţe religioase. Ferry, pe de altă parte, identifică o dublă mutaţie în privinţa plasării religiosului din amonte în avalul conştiinţei umane şi din afara în interiorul omului. El le traduce însă ca transformare a religiei (în sens mai larg), nu ca „ieşire” din aceasta, drept care insistă asupra valorii descriptive şi explicative a vocabularului religios pentru înţelegerea „misterului” din om. Pentru conştiinţa credincioasă, dezbaterea cuprinde clarificări conceptuale utile şi atestă până unde poate avansa, dar şi care sunt limitele (de care cei doi parteneri de dialog sunt conştienţi) până la care inteligenţa poate ajunge fără suportul credinţei. Ea deschide totodată piste de investigaţie pentru identificarea rolului religiei în lumea (sau mai corect poate în acea parte a lumii) în care raportarea la Divinitate nu (mai) constituie fundamentul societăţii şi al înţelegerii acesteia. Căci autorii dialoghează de pe poziţii agnostice (explicit la Ferry, implicit la Gauchet, care înţelege religia ca produs, creaţie a minţii umane), iar marele absent din discuţie pare să fie tocmai un partizan al „heteronomiei”, în termenii autorilor, adică un personaj care să vorbească tocmai de pe poziţiile religiei în sensul tradiţional. Astfel, întrebarea care rămâne nepusă, care e dată deoparte este: ce se întâmplă dacă totuşi Dumnezeul necunoscut lui Ferry şi ignorat de Gauchet – „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov”, ca să completăm referinţa la Pascal – există.
Iuliana Conovici
VASILE PÂRVAN, Scrisori inedite – Lettere inedite, ed. ION BULEI, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007, 116 p.
Descoperirea şi publicarea a vreo şaizeci de scrisori ale lui Pârvan este un eveniment care se cuvine semnalat, având în vedere că fragmente din corespondenţa învăţatului au ieşit rareori la iveală
15 Note şi recenzii 203 din cauza dispoziţiei testamentare care condamna asemenea documente să fie arse „cu cea mai mare grijă”. Pudoare şi modestie care n-au împiedicat nici până acum să apară scrisori, cele mai multe fiind reunite în volumul editat de Al. Zub. De astă dată e vorba de mesaje transmise între 1922 şi 1927 lui Giuseppe Lugli, secretarul Şcolii Române din Roma. Acestea, ca şi alte două, adresate lui Al. Em. Lahovary şi Raoul Bossy, la Legaţia noastră de la Roma, au fost găsite în arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Lugli a fost, după cum se ştie, un colaborator devotat al lui Pârvan şi atribuţiile sale, atât administrative cât şi ştiinţifice, au rămas aceleaşi până în 1934, când, el obţinând o catedră universitară, funcţia de secretar a fost preluată, pe rând, de Virgil Vătăşianu şi de M. Berza. Foarte conştient de îndatoririle naţional-pedagogice ale arheologiei, Pârvan a sacrificat o parte din ultimii săi ani de viaţă organizării Şcolii. Documentele de care luăm cunoştinţă ne înfăţişează diverse faţete ale personalităţii sale: savant în bibliotecă, dascăl la catedră, om de lume la întâlnirile cu colegi străini, om de şantier la săpăturile arheologice (atât la Histria, cât şi la Pompei sau Villa Adriana), călător şi administrator. Cum spunea el însuşi (traduc după originalul în italiană): „sunt acum un biet hamal ştiinţific cu lăzi foarte mari pe umeri”. De pildă, în primăvara lui 1923, pentru a pune bazele bibliotecii de la Roma, care avea să se risipească, deşi nu pe de-a întregul în 1948, el a expediat din Bucureşti 625 de kilograme de cărţi, primele volume care au umplut rafturile de la Şcoală. Tânăra instituţie pe care a creat-o avea sprijinul financiar al băncii Blank, aceeaşi care l-a ajutat să înfiinţeze şi editura Cultura Naţională, şi al Băncii Naţionale (o vizită a guvernatorului Oromolu, însoţit de arhitectul Petre Antonescu, în 1926 era în legătură cu construcţia edificiului din Valle Giulia). În acelaşi timp însă, o adevărată manie a persecuţiei îl făcea pe Pârvan să creadă că duşmanii din ţară ai Şcolii se înmulţesc pe zi ce trece. Era criză (şi atunci!), iar relaţiile politice dintre România şi Italia nu erau dintre cele mai bune până la venirea lui Averescu la putere. Impresia covârşitoare pe care o dă această corespondenţă este preocuparea de a menţine disciplina, aşa încât bursierii să primească şi o educaţie morală, pe lângă formaţia ştiinţifică. În privinţa asta putea să se înşele câteodată, ca atunci când scria despre Const. Daicoviciu: „sper că va fi un element bun, nu numai ca savant, ci şi ca om, ceeace contează mult mai mult, fiind un lucru foarte rar în aceste vremi de totală demoralizare a tineretului”. Împărţind temele de lucrări, urmărea atent ca bursierii să le predea la timp, iar ameninţarea că încălcarea acestei obligaţii va atrage excluderea apare frecvent. Din primele serii, scrisorile îi menţionează pe Radu şi Ecaterina Vulpe, pe Horia Teodoru (apreciat favorabil şi deja „artist cunoscut” în 1925), pe G. Călinescu, Al. Marcu, Al. Busuioceanu şi pe Ştefan Bezdechi, clasicistul de la Cluj, apoi pe Vladimir Dumitrescu, Gheorghe Ştefan, Leon Ţopa, Al. Doboşi, Ioan Moga şi pe d-ra Virginia Vasiliu (d-na Sacerdoţeanu de mai târziu). Sub numele de „anuarul nostru”, se referă la cele dintâi volume din „Ephemeris Dacoromana”. Totodată, Pârvan pregătea Dacia, pe care se străduia să o pună în circulaţie în mediul internaţional al arheologilor. Pentru istoria intelectuală, această publicaţie, deşi a trecut neobservată, merită toată consideraţia.
Andrei Pippidi
VLADIMIR TISMĂNEANU, CRISTIAN VASILE, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2000, 464 p.
Cartea îl are ca figură centrală pe Leonte Răutu, unul din demnitarii lui Gheorghe Gheorghiu- Dej şi Nicolae Ceauşescu însărcinat cu ideologia marxist-leninistă, adică acea armă a suprastructurii politice menită a forma şi construi aşa-numita conştiinţă socialistă a noii orânduiri. În realizarea cărţii, autorii utilizează o vastă informaţie documentară apărută în răstimpul de circa două decenii de după prăbuşirea comunismului, inclusiv surse inedite din arhivele naţionale, cu 204 Note şi recenzii 16 deosebire texte elaborate de însuşi Leonte Răutu. În evaluarea locului şi rolului acestuia, aflat de regulă în umbra celor doi conducători de partid şi de stat pe care i-a slujit, autorii recurg la o formă inedită de expunere a analizelor critice degajate din imensul material documentar folosit. Astfel, cam jumătate din cuprinsul cărţii este constituită sub forma unui dialog între cei doi autori, restul fiind umplut cu textele cele mai importante din activitatea acestui înalt pontif comunist. Pentru a înţelege importanţa istoriografică a cărţii pentru istoria comunismului român, se cuvine precizat rolul ideologiei în cadrul acţiunii de construire a orânduirii comuniste. Mulţi sunt înclinaţi să creadă că ideologia reprezintă cel mult un concept şi o teorie social-politică, redusă în esenţă la marxism-leninism, cu încrengăturile lui diverse de stalinism, maoism, ceauşism, titoism, hruşciovism, euro-comunism etc. Ei bine, nu! Înţelegerea aceasta este nu numai incompletă, dar face abstracţie de faptul că, pretutindeni unde comunismul a fost impus prin expansiune sovietică sau prin revoluţie (vezi China şi Asia de Sud-Est), ideologia a coborât din sferele înalte ale filozofiei, sociologiei şi istoriei, s-a întrupat în practica partidelor comuniste aflate la putere, devenind astfel Biblia construcţiei noii societăţi, o dogmă imuabilă. Aceasta, pe întreaga durată a comunismului, reprezintă o oglindă prin care sunt privite şi măsurate toate înfăptuirile radicale. Ideologiei i se atribuie funcţia de modelare în cadrul unui proces necontenit a părerilor şi certitudinilor oamenilor nu numai despre un trecut mai mult sau mai puţin cunoscut, ci mai ales despre prezentul trăit, simţit şi văzut. Prezentul, chiar dacă este dureros, trebuie acceptat fără critică şi înţeles ca o necesitate din perspectiva unui viitor sigur, luminos şi fericit. Din aceste motive, ideologia marxist-leninistă, transformată într-un fel de religie păgână, intolerantă şi fanatică, era chemată să devină un instrument de dominaţie spirituală al PCR până în straturile profunde ale societăţii. Leonte Răutu – cum demonstrează autorii –, deşi în umbră, a fost unul dintre cei mai importanţi lideri comunişti, un tiran cu pretenţia de a domina societatea prin ideologie. Dacă PCR, administraţia şi organele lui represive se afirmă ca instrumente opresive împotriva oricăror încercări contestatare, premeditate sau spontane, un rol relativ similar era exercitat şi de ideologie prin toate mijloacele ei de modelare opresivă, începând de la intelectuali până la masele populare nealfabetizate. Acestea din urmă deveneau cunoscătoare de carte, dar dobândeau dreptul de a citi numai „Scânteia” PCR. De aici rolul lui Leonte Răutu, care avea în subordine toate instituţiile statului totalitar începând de la economie (agricultură şi industrie) până la instituţiile cultural-ştiinţifice. Pentru Răutu, instituţiile de cultură, artă, ştiinţe sociale, Uniunea Scriitorilor, Academia Română, universităţile din ţară, toate acestea unde era înregimentată floarea intelectualităţii româneşti erau constituite dintr-un material uman mai greu de stăpânit şi manipulat. De aici intervenţiile lui periodice, cu şedinţe în care chema repetat şi chiar ameninţa deschis sau voalat pe conducătorii unor asemenea instituţii. Era nemulţumit adesea, cu deosebire sub Dej, de slăbirea vigilenţei revoluţionare întreţinută artificial prin promovarea obsesivă a principiului luptei de clasă. Prin aceasta, se intenţiona, de fapt, încătuşarea spiritului creator al naţiunii prin fluturarea permanentă a pericolului exterior care planează asupra cuceririlor revoluţionare, din partea nu numai a imperialismului anglo- american, ci şi a revizionismului, adică a acelor tendinţe de abandonare a dogmelor comuniste, a stalinismului contestat, mai întâi, de Tito, iar apoi chiar de Moscova, de Hruşciov. Asemenea teme aduse în prim-planul ideologiei comuniste în România constituiseră o specialitate a lui Răutu, cum se deduce din cartea de faţă. Încă din 1949, în discursul directivă intitulat Împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez, el ataca întreaga noastră moştenire culturală, istorică şi ideologică, ceea ce însemna o veritabilă încercare de nimicire a identităţii noastre ca naţiune. Răutu avea nevoie de o asemenea tabula rasa spre a altoi pe un atare deşert realismul socialist şi jdanovismul sovietic. Pe parcursul funcţiei lui de mare pontif, inclusiv sub Ceauşescu, Răutu poartă un lung război, în primul rând cu Uniunea Scriitorilor. Aceasta, deşi epurată de valorile ei autentice, renăştea ca o pasăre Phoenix, din propria cenuşă. Documentele publicate de autori menţionează intelectuali şi scriitori ca G. Călinescu, Nina Cassian şi A. Jar – acesta din urmă apostrofându-l pe Dej că dacă nu infuzează ceva liberalism în
17 Note şi recenzii 205 cultură, îşi va înstrăina pe intelectuali – şi arată cum Uniunea Scriitorilor rămânea în permanenţă un viespar. În rândurile scriitorilor, în ciuda tuturor eforturilor lui Răutu de purificare ideologică, dobândeau credit şi autoritate nu numai Tudor Arghezi, ci şi Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Delatori din rândul aceleiaşi Uniuni (vezi Virgil Florea) menţionau că revoluţia din Ungaria stârnise ecouri printre scriitori. G. Călinescu spera ca Dej să fie înlocuit cu social-democratul Titel Petrescu care zăcea în închisorile comuniste. Era motivul pentru care – cum menţionează autorii – Dej îl convoca pe Călinescu, mustrându-l pentru romanul lui, Scrinul negru. O altă obsesie a lui Răutu consta în înăbuşirea glasului unor filozofi români, care, chiar dacă era timid, despicând firul în patru – potrivit dialecticii marxiste –, se referea la dogmatism ca la principalul pericol pentru filozofie, mai presus decât reformismul. În privinţa istoriografiei, în 1948–49, Răutu repudia întreaga moştenire întruchipată de Xenopol, Iorga, Gh. Brătianu, C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu etc. Întregul nostru trecut fusese reflectat inacceptabil din punctul de vedere al PCR. Răutu însărcina astfel pe Mihail Roller, un comunist adus în furgoanele sovietice, să elaboreze prima noastră istorie marxist-leninistă. Restructurată radical, predarea istoriei în şcoli şi universităţi, inclusiv în şcolile de activişti politici, se efectua de acelaşi Roller înconjurat de un grup de tineri învăţăcei în frunte cu Barbu Câmpina, Eugen Stănescu, Eliza Campus, Gh. Haupt, Didi Rosenzweig etc. Acelaşi Roller, la îndemnul lui Răutu, reţinea din vechea şcoală istoriografică o serie de profesori reciclaţi, printre care A. Oţetea şi C. Daicoviciu. Acesta, fost legionar, era văzut de Răutu drept inapt de a deţine funcţia de preşedinte al unui Comitet pentru apărarea păcii de la Cluj. În anii 1961–64, într-o fază istoriografică în care se elabora un alt Tratat de Istoria României, Răutu, prin ameninţări, încerca să înăbuşe în faşă orice apetit pentru adevărul istoric. Tocmai atunci, la Institutul de Istorie, un tânăr, Nicolae Fotino, încercase să demonstreze că participarea României la Primul Război Mondial fusese legitimă, ca de altfel şi constituirea României Mari. Înfuriat de o atare erezie, remarcată şi la Facultatea de Istorie din Bucureşti, unde fără a-i menţiona public numele, era împărtăşită de profesorul Vasile Maciu, Răutu punea toate aceste devieri pe seama slăbiciunii organizaţiei PCR din Institut. Soluţia lui? Plasarea în fruntea acelei organizaţii a unui muncitor dintr-o fabrică! Ca paznic, zbir şi cenzor al presei scrise şi vorbite, al editurilor, al institutelor de artă teatrală şi cinematografică, pictură, sculptură, artă monumentală etc., Răutu era un neabătut şi permanent critic din perspectiva purităţii marxist-leniniste. Directivele lui imperative, absurde şi dogmatice înăbuşeau spiritul creator, de unde permanenta lor încălcare. De aici izbucnirile lui violente, presărate cu ameninţări materiale, de fapt cu suspendarea privilegiilor de care se bucura o întreagă tagmă de creatori, cei mai mulţi docili, supuşi şi conformişti. Prin Răutu, aflat mulţi ani în fruntea acelei maşinării ideologice, autorii dezvăluie numeroase aspecte ale „leadership”-ului comunist din România. Reanexând Basarabia în 1944, de pildă, Moscova a expediat la noi un contingent relativ numeros de „cadre” bolşevizate, cele mai multe recrutate dintre evreii basarabeni. Aceştia s-au integrat în principalele instituţii politice şi ideologice ale statului comunist. S-a înfăptuit asta nu numai pentru că românii nu aveau încă în rândurile lor oameni cu pregătire din perspectivă internaţionalistă, adică prosovietică, ci şi pentru că, cel puţin în primii ani ai instaurării noii puteri, la nivelul conducerii PCR statul comunist funcţiona ca o prelungire a URSS, un fel de republică sovietică. De aici nevoia de cadre tip Leonte Răutu, format în anii războiului în spiritul marxism-leninismului stalinist, ca un dogmatic nedezminţit. Dej şi Ceauşescu s-au bazat pe Răutu în asumarea şi exercitarea puterii totalitare, pe plan politic şi ideologic, în formarea de cadre marxist-leniniste şi în asigurarea de succesori. El a constituit o şcoală pentru românizarea acelui „activ”, mediu în care au crescut şi s-au format Paul Niculescu- Mizil, Dumitru Popescu (Dumnezeu) şi chiar Ion Iliescu. Ajutat de elevii lui, Răutu a înfruntat cu succes acea parte a intelectualităţii care, prin spiritul ei creator, volens nolens venea în conflict cu dogmele marxist-leniniste, laxe pentru conducători şi înăbuşitoare pentru supuşi. 206 Note şi recenzii 18
Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile, prin imensul material utilizat, dar cu deosebire prin dezvăluirea unei multitudini de încrengături, relaţii şi raporturi ale „eroului” lor, Leonte Răutu, pun în lumină diferite aspecte din istoria PCR, din ilegalitate şi din anii de exercitare a puterii. Nicolae şi Elena Ceauşescu, exponenţii stalinismului naţional, nu se dispensează de serviciile lui Răutu, ci, dimpotrivă, le folosesc în scopul asigurării puterii totale. Leonte Răutu, care nu izbutise să-şi educe proprii copii în spiritul ideologiei şi moralei comuniste – unii dintre ei emigrând în SUA, puterea cosmopolită şi malefică înfierată ca atare de părintele lor –, primea de la Ceauşescu medalia de „Erou al muncii socialiste” pentru că îndeplinise misiunea cea mai ingrată, de gropar al culturii şi istoriei româneşti autentice, semnul ei identitar cel mai expresiv. Ce ironie a sorţii pentru Ceauşescu, care se credea exponentul comunismului naţional!
Apostol Stan
RADU ŞTEFAN VERGATTI, Din problematica umanismului românesc, cuvânt înainte de ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU, Edit. Top Form, Bucureşti, 2007, 80 p.
Pornind de la cercetări mai vechi, dedicate vieţii şi activităţii stolnicului Constantin Cantacuzino şi, respectiv, spătarului Nicolae Milescu, Radu Ştefan Vergatti a propus, recent, într-o lucrare de mici dimensiuni, o abordare interesantă a conceptului de „umanism românesc”. După o scurtă introducere generală, în care a înfăţişat naşterea curentului umanist în Europa Occidentală şi s-a oprit asupra câtorva teorii istoriografice privind originea acestuia în vremuri de criză sau de creştere demografică şi prosperitate economică, autorul a trecut la analiza cazului specific românesc. O primă parte a lucrării a fost dedicată personalităţii stolnicului Constantin Cantacuzino şi analizei cunoscutei sale scrieri, „Istoriia Ţării Rumâneşti”, considerată de Radu Ştefan Vergatti, poate puţin prea îndrăzneţ, nu doar o lucrare de istorie comparată, ci şi una fondatoare pentru şcoala de filosofie istorică românească. Şi alţi autori, numiţi umanişti, sunt citaţi în cartea prezentată. În afară de analiza cronisticii şi a altor opere literare din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Radu Ştefan Vergatti şi-a propus extinderea conceptului de „umanism românesc” printr-o interesantă privire asupra elementelor de arhitectură şi pictură dezvoltate în aceeaşi perioadă. Concluzia finală a lui Radu Ştefan Vergatti a fost că „umanismul românesc” nu doar se înscrie în cadrele celui sud-est-european, ci deţine şi o poziţie de prim rang în cadrul acestuia. Lucrarea lui Radu Ştefan Vergatti invită la o reflecţie atentă şi la o eventuală reanalizare a creaţiei culturale româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Bogdan Popa