Destine Literare Nr. 5

Grele şi ciudate vremuri am mai trăit! Pe la începutul anilor '80, comunismul părea mai puternic, mai periculos şi mai greu de suportat decând oricând. Se ajunsese la „apogeul” teroarei şi mizeriei morale. Trebuia să scăpăm din România comunistă cu orice preţ. În anul lui Orwell „1984” am reuşit să păcălim vigilenţa mercenarilor lui „big brother” şi să ajungem în Canada – via Italia, eu şi soţia mea, medic psihiatru. Preţul libertăţii a fost foarte mare: pentru a ni se permite o excursie în Italia, a trebuit să lăsăm zălog în România un copil bun, cuminte, frumos şi deştept în vârstă de numai 12 ani. Ce şoc, ce traumă sufletească a trăit săracul băieţel când a aflat că părinţii lui sunt „trădători de patrie” cum erau catalogaţi cei care nu se mai întorceau în „raiul comunist”! Rar puteam vorbi la telefon cu copilul nostru, legătura telefonică întrerupându-se mai întotdeauna după primele fraze de încurajare. Când vom reuşi să scoatem copilul din puşcăria în aer liber care era pe vremea aceea România? ne întrebam cu sufletul sfâşiat de tristeţe şi de dor. Aproape doi ani a durat despărţirea – o adevarată istorie de tristă aducere aminte, iar în apartamentul nostru confiscat atunci, nici până în prezent nu am putut pune piciorul – dar asta este altă poveste. În noaptea de Înviere a anului 1985, pe 14 aprilie, după terminarea slujbei, părintele Petre Popescu ne-a anunţat de pe scările bisericii Buna Vestire, că în acea zi de Sf. Paşte, Canada are musafiri nedoriţi de românii din exil. Îmi sună şi astăzi în urechi (cu aproximaţia datorată scurgerii anilor) vorbele părintelui Popescu: – Oameni buni, a venit în Canada duşmanul poporului român, Nicolae Ceauşescu. A venit să ne strice liniştea în această zi sfântă. A crezut că dacă vine în ziua de Paşte noi vom fi ocupaţi cu ouăle roşii şi nu îl vom primi aşa cum merită. Haideţi să mergem cu toţi la Ottawa să demonstrăm şi să îi arătăm că nu ne poate păcăli, să-l demascam cine este, să-i arătăm că nu ne este frică de comunişti. Să-i arătăm că ne iubim tara înrobită de lichelele roşii. Haideţi cu toţii la Ottawa! Ne-am cutremurat la auzul vorbelor părintelui Petre. Dumnezeu ne-a ajutat să ajungem într-o ţară liberă, unde oricine are dreptul la opinie, poate să fie în dezacord cu orice, aşa cum îi dictează conştiinţa. Conştiinţa noastră ne spunea că trebuia să mergem neapărat la demonstraţia de protest împotriva: „celui mai iubit fiu şi a celei mai iubite fiice a boporului”, dar nu periclitam cumva viaţa copilului rămas zălog în RSR? Cu numai un an înainte, un coleg de la SVIAM (Staţia pentru Verificarea şi Întreţinerea Aparaturii Medicale), inginerul Handra (parcă Mihai) de la „Radiologie” a fost trimis la un curs în RFG şi nu s-a mai întors. Ce a urmat este cutremurător: După câteva luni, băiatul lui rămas în România a fost omorât de o maşină care a ieşit pe trotuar, aşa, ca din întâmplare. Accident sau crimă planificată? Ştiindu-se nemernicia sistemului represiv comunist, mulţi au interpretat că tragica moarte a copilului nevinovat nu a fost un accident, ci o crimă pusă la cale pentru a se trimite un semnal clar amatorilor de Occident: „trădaţi ţara” iată ce se poate întâmpla! Cu toată teama pentru viaţa copilului nostru drag, am decis a urma îndemnul bravului părinte Popescu şi să mergem la demonstraţie. Vărul meu – Lulu Mihăilă, a început să mobilizeze oamenii, să organizeze transportul la Ottawa etc. Împreună cu George Stanciu, arhitectul Michael Anastasiu, Gelu „Sculptorul”, Nicu Naum şi alţi câţiva români demni au reuşit să mobilizeze în jur de 60 de oameni. Trist de puţini – ne aşteptam la cel puţin câteva sute. Unii români „aveau rude în România” şi nu vroiau să le facă greutăţi, alţii aveau musafiri de Paşte, alţii erau comozi şi indiferenţi, alţii aveau alte motive… cine ştie. Aşa am văzut pentru prima dată capitala Canadei. Acolo, tot pentru prima dată în viaţa noastră, i-am întâlnit pe românii demni veniţi tocmai de la Toronto şi Hamilton în frunte cu farmacistul George Bălaşu. Ce oameni mândri, ce oameni frumoşi ni s-au părut! Atunci, la palatul de înalţi oaspeţi ai Canadei şi la ambasada RSR am strigat cu toţii cât am putut „Ceauşescu cine eşti – criminal din Scorniceşti”, „Ceauşescu go home” şi nu mai ştiu ce alte lozinci, total diferite de cele pe care le-am suportat în România toată viaţa până atunci. În plus, cu părintele Popescu şi cu nea' George (aşa îl numeau şi încă îl numesc toţi cu drag pe George Bălaşu) în frunte, mergând în cerc, cu lumânări aprinse, am cântat Prohodul, care niciodată nu mi s- a părut mai înălţător şi mai impresionant ca în acele momente istorice. Ne-am rugat pentru eliberarea României de sub dictatura comunistă şi iar am cântat, iar am strigat lozinci… Aşa mi-a revenit speranţa că totuşi, comunismul, cel mai criminal sistem din istoria omenirii (aşa cum a fost aplicat în Europa de Est) se va prăbuşi într-o bună zi. O lumânare aprinsă de unul din membrii delegaţiei comuniste la o fereastră (cine o fi fost acela – încă nu am aflat) ne-a sugerat că cineva dinăuntru era de partea noastră – oare aşa să fi fost? Oricum, patru ani mai târziu, rugile noastre s-au împlinit – regimul comunist român a căzut de la înălţimea la care se credea. Părintele Petre Popescu, nea' Nicu Naum, George Stanciu, Nicolae Pora şi mulţi alţii români – adevăraţi eroi neînfricaţi, au plecat la ceruri. Nu au făcut niciodată vreun compromis cu dictatorii comunişti (aşa cum a fost cazul şi al lui Mircea Eliade, Vintilă Horia etc) şi au murit cu dor de ţara pe care au iubit-o cu pasiune. George Bălaşu, Lulu Mihăilă, Michael Anastasiu, Cornel Kleine, Gelu „Sculptorul” (cel care a devenit cunoscut în lume prin modul în care a scăpat din România – s-a închis într-o cutie de strung expediată spre Italia, în care a supravieţuit două săptămâni!) şi alţii (nu îi ştiu pe toţi) încă mai sunt printre noi şi le dorim sănătate şi viaţa lungă! Alţii, care nu prea participau la acţiunile noastre de demascare şi lupta anticomunistă, acum se „dau” mari anticomunişti. Spre durerea şi nedumerirea nostră de atunci, trimişii infiltraţi printre noi au organizat la Montreal o contra-demonstraţie – de „dragoste” pentru „conducătorii iubiţi”. Ce mârşevie! Unii mai sunt pe aici (alţii s-au întors şi s-au îmbogăţit în România), ba chiar sunt onoraţi pentru activităţile lor de trimişi infiltraţi cu misiuni sau colaboraţionism cu comuniştii. Nu le spun numele – sunt cunoscuţi. Poate că au mustrări de conştiinţă – eu am fost şi sunt pentru iertare. După schimbarea de sistem din România, evident că cei care au ajuns la putere – continuatori ai ideilor comuniste într-o formă nouă, mascată, nu i-au apreciat şi recunoscut pe adevăraţii români din exil, luptători anticomunişti, oameni cinstiţi şi demni. Le periclitau interesele mârşave de acaparare din nou a ţării. Fel de fel de „trimişi” au încercat şi încă încearcă să compromită cu minciuni şi fel de fel de trucuri pe cei care nu şi- au plecat fruntea în faţa nimănui. Nu au existat eroi ai exilului românesc în Canada (şi în lume!), aceasta era ideia care trebuia propagată în România. Realitatea este alta – eroi au existat, mai există şi trebuie să se ştie. Este şi motivul pentru care ACSR – în al zecelea an de existanţă, a iniţiat concursul „Cinci şi Cinci” – Hai să ne cunoaştem! Ce bine-ar fi să fim uniţi De la Carpaţi până-n Canada Să nu ne bată-n veci năpasta, E cale lungă peste ape Români să fim – neostoiţi, De ce să ne-nrudim cu sfada, Măcar aici, în ţara asta! De ce să nu ne fim aproape? Să fim puternici şi iubiţi Chiar Herodot să-şi ceară scuze De toţi ce ne-or ieşi în cale Că ne-a crezut doar dezbinaţi; Să nu mai fim consideraţi Să fim iubiţi de bune muze Sărmani pribegi sau haimanale. Românii toţi să fie fraţi. Ce bine-ar fi să fim uniţi Să nu ne bată-n veci năpasta Ce bine-ar fi să fim uniţi Măcar aici, în ţara asta! Înălţimea spiritului universitar din Timişoara mi s-a impus în deplinătatea existenţei sale prin profesorii G.I.Tohăneanu şi Eugen Todoran. Cu primul, în cadrul unor reuniuni ştiinţifice patronate de S.S.F. şi desfăşurate la Iaşi, Sinaia, Piatra Neamţ, Bucureşti, Craiova. Am cunoscut atunci ţinuta savantului filolog care făcuse o pasiune devoratoare pentru lexicul eminescian. Comenta cu dezinvoltura cunoscătorului de sensuri şi nuanţe ale cuvintelor româneşti, cu etimologii latine consacrate. Şi nu numai. Cu cel de al doilea, Profesorul Eugen Todoran, relaţiile au fost mai speciale de-a lungul a patru ani, pe când am pregătit o lucrare de doctorat. După câteva firave opinii despre docta sa carte Eminescu, mi-a oficiat elegante dialoguri despre Maiorescu. Ulterior, despre cele două… mituri Blaga – dramaturgia şi poezia. Al treilea reper ştiinţific, pe linia filologiei temeinice şi a literaturii, văzută din balconul criticii şi istoriei literare, îl constituie scrisul universitarului Cornel Ungureanu. Tête à tête ne-am văzut întâmplător la câteva acţiuni ale U.S.R. – fie la Bucureşti, fie la Craiova. Mult mai apropiate (şi de folos) mi-au fost cărţile sale privind proza, ca şi desele referinţe semnate în revista „Orizont”, publicaţie care mi-a găzduit(cândva) şi mie câteva poeme. Acum, în 2010, am reuşit să desăvârşesc a doua lectură completă a documentatei cărţi Istoria secretă a literaturii române, apărută la sfârşitul anului 2007, la editura „Aula” din Braşov, în 512 pagini. De la-nceput, două obiecţii – aparent minore, neînsemnate, ca orice găselniţă, dar foarte importante pentru comentarea normală a unei cărţi de ţinută ştiinţifică indubitabilă.

Load more