Neagu-Djuvara-Intre-Orient-Si-Occident.Pdf
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
ÎNTRE ORIENT ŞI OCCIDENT Ţările române la începutul epocii moderne (1800-1848) Ediţia a II-a Traducere din franceză de MARIA CARPOV HUMANITAS BUCUREŞTI Prefaţă la ediţia românească Această carte n-a fost scrisă pentru români. A fost scrisă pentru occidentali, care, în general — chiar în sferele cele mai culte —, nu ştiu aproape nimic despre trecutul ţării noastre. De mult mă bătea gîndul să încerc să povestesc felul în care Ţara Românească şi Moldova — în împrejurările care caracterizează sfirşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de al XlX-lea (slăbirea imperiului otoman, războaiele austro-ruso-turce, revoluţia franceză, aventura napoleoniană) — suferă deodată o prefacere adîn-că, trecînd, în mai puţin de două generaţii, de la o „civilizaţie" la alta, de la modelul bizantin — oarecum alterat şi sclerozat — la modelul occidental, adoptat cu pasiune şi chiar, uneori, cu o grabă excesivă. Prin 1960, cînd lucram la o teză de filozofie a istoriei, în care problema contactelor dintre civilizaţii şi a aşa-ziselor „fenomene de aculturaţie" deţinea un loc însemnat, am destăinuit acest proiect profesorului Alphonse Dupront de la Sorbona, fost director al Institutului francez din Bucureşti. Dupront, spirit subtil şi unul dintre puţinii istorici francezi sensibili la problemele de filozofie a istoriei, m-a privit cu un zîmbet ironic: „Vrei să-l scrii din nou pe Pompiliu Eliade?" Am rămas descumpănit. Auzisem de cartea lui Pompiliu Eliade*, dar mărturisesc că n-o citisem. M-am grăbit s-o caut la Biblioteca Naţională de la Paris şi am stat apoi o vreme nedumerit. <notă> * E vorba de teza lui de doctorat la Sorbona, De l'influence francaise sur l 'esprit public en Roumanie (1898), care a stîmit la vremea ei vii polemici, dar n-a fost tradusă în româneşte decît relativ recent: Influenţa franceză asupra spiritului public în România, Ed. Univers, Bucureşti, 1982, cu prefaţă şi note de Alexandru Duţu. </notă> 7 Oare această viziune „maniheistă" a societăţii româneşti la începutul veacului trecut să se apropie ea de adevăr (în măsura în care se poate vorbi de „adevăr" în istorie)? Să fi fost ţările noastre, pînă la primele semne ale influenţei franceze, adîncite în beznele inculturii şi ale tiraniei moştenite dintr-un Ev Mediu prelungit de dominaţia otomană prin mijlocirea fanarioţilor? Iar tot ce este azi valabil la noi pe plan cultural, social, politic să se datoreze numai şi numai „influenţei franceze asupra spiritului public în România"? Instinctiv mi se părea că realitatea era mai nuanţată şi, după matură chibzuinţă, am hotărît să uit de observaţia ironică a lui Alphonse Dupront. într-un fel, punctul meu de plecare nu era foarte diferit de al lui Pompiliu Eliade: aveam simţămînrul că adîncile prefaceri prin care trecuse ţara noastră în veacul trecut prezentau caracteristici tipice ale fenomenului de aculturaţie în ipostaza unei întîlniri între două civilizaţii. Pe de altă parte însă, îmi dădeam seama că prezentarea unei asemenea teze risca să provoace la unii compatrioţi, chiar la intelectuali dintre cei mai luminaţi şi mai bine intenţionaţi, unele reacţii negative: afirmaţia că pe la 1800 ţările noastre nu aparţineau „civilizaţiei occidentale" e percepută de mulţi ca însemnînd că ele nu făceau parte din Europa! „Atitudine antipatriotică!" Se uită că, de aproape un mileniu şi jumătate, Europa era tăiată în două. Erau „două" Europe. Prima ruptură se produsese o dată cu împărţirea imperiului roman în două, în 395. De o parte şi de alta a acelei linii de despărţire, cu totul arbitrară la început (tăia de-a curmezişul Iugoslavia de ieri!), aveau să se dezvolte cu încetul doua lumi care, cu toate că punţile nu vor fi rupte cu totul niciodată, vor evolua totuşi pe căi din ce în ce mai deosebite. „Falia" se va lărgi mai în-tîi cînd valul slavilor de sud va despărţi romanitatea apuseană de romanitatea răsăriteană şi de elenismul renăscut la Bizanţ; se va adînci o dată cu schisma din 1054 a Bisericii şi, mai dramatic încă, după cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, în 1204. De atunci se poate vorbi de un adevărat clivaj între culturi, întărit statornic de nesfîrşite dispute religioase. Stăpînirea otomană se va întinde o vreme şi asupra unei părţi a lumii catolice, în Croaţia şi Ungaria, dar, în ansamblu, ea va coincide cu fosta sferă de influenţă bizantină, pe care, în tot sud-estul european, o închide cu o adevărată „cortină de fier" avânt la lettre. O închide şi o îngheaţă în forme învechite, în vreme ce Occidentul catolic, apoi şi protestant, trece, de la începutul Renaşterii, prin uriaşe prefaceri pe toate planurile culturii — în înţelesul larg al cuvîntului: religie, filozofie, ştiinţă, arte, instituţii, moravuri... Din toată această transformare, prea puţin pătrunde în lumea noastră. Se poate chiar spune că în secolele al XVII-lea-al XVIlI-lea, pe măsură ce „turcocraţia" — pentru a folosi expresia bizantinistului Petre Ş. Năsturel — se face mai apăsătoare în ţările române, acestea se vor îndepărta şi mai mult de modelul occidental decît fusese cazul în primele veacuri ale voievodatelor. Deşi cîteva influenţe occidentale se manifestă în artă, deşi cîţiva boieri sau pretendenţi la domnie (trei-patru într-un secol!) călătoresc în Apus şi sînt marcaţi de acea experienţă, aceste fenomene rămîn cu totul marginale şi superficiale, fără vreun impact real asupra „mentalului colectiv", asupra „ţării". Adevăratul proces de aculturare nu începe decît tîrziu, în veacul al XVIII-lea, întîi în Transilvania, prin contactul cu Roma şi cu Viena al preoţilor şi cărturarilor „uniţi", apoi dincoace de Carpaţi, prin pătrunderea lentă a-literaturii franceze a Luminilor, pătrundere accelerată, paradoxal, de ocuparea sporadică a Principatelor de către austrieci şi ruşi. Occidentalizarea a avut loc, în toate ţările ortodoxe din Europa, în faze şi ritmuri diferite: în Rusia, prin ucaz împărătesc şi cu sila — dar înaintea „raialelor" din imperiul otoman; în Grecia — aici însă biserica ortodoxă a avut un rol conservator mult mai activ decît în ţările noastre —, prin contactul mult mai vechi şi aproape neîntrerupt cu Veneţia şi Genova, precum şi cu alte naţiuni maritime, ca Franţa, Anglia, Olanda; în Serbia şi Bulgaria în fine, procesul a fost încetinit de absenţa unei clase aristocratice, cea medievală fiind nimicită sau înstrăinată chiar de la începutul stăpînirii otomane. Aşa se face că, dintre toate popoarele ortodoxe din Europa răsăriteană, românii au fost cei la care Occidentalizarea a fost cea mai rapidă şi, mai cu seamă, cea mai spontană, favorizată fiind de apartenenţa la familia popoarelor neolatine şi de afinităţile sentimentale şi temperamentale cu italienii şi francezii, în sfirşit de afirmarea aproape obsesivă a latinităţii, devenită o idee-forţă în lupta de emancipare. în loc de a oculta sau minimiza acest fenomen de aculturaţie, cum vedem că se face adesea în istoriografia noastră — ca şi cînd ar fi o scădere ca românii să nu fi fost „occidentali" dintotdeauna! —, am avea motive mai curînd să ne mîndrim cu ritmul în care s-a înfăptuit, în prima jumătate a veacului trecut, această formidabilă revoluţie în moravuri şi mentalităţi. Dar şi o dată admisă existenţa pînă la cumpăna secolelor al XVIII-lea şi al XlX-lea a două Europe, cea de stil occidental şi cea de tradiţie bizantină, această prezentare bipolară rămîne prea simplificatoare. O „analiză spectrală" a societăţii româneşti de la începutul veacului trecut revelează o situaţie mai complexă: se pot dis- tinge cel puţin trei sau patru „straturi de cultură", care, la rîndul lor, nu sînt uniform distribuite în straturile sociale. Boierii mari au adoptat de la domnii fanarioţi, pînă în amănunt, stilul de viaţă ţărigrădean (mai mult turcesc decît bizantin), de la îmbrăcăminte şi mobilier pînă la gusturile alimentare, iar cultura lor — în înţelesul restrictiv al cuvîntului — e aproape exclusiv grecească. Aceste moravuri s-au extins curînd la boierii de ţară şi la marii negustori, ba, cu vremea, şi la tîrgoveţi. La toţi însă, respectarea canoanelor bisericii răsăritene şi a datinilor strămoşeşti menţine legătura cu viaţa ţărănească, inclusiv cu latura ei artistică, poezia, cîntecul, jocul — cu atît mai mult cu cît limba e aceeaşi pe toată scara socială. In anii 1780, cum vom vedea, franţuzul d'Hauterive constată cu uimire că ţăranul vorbeşte o limbă tot atît de curată ca boierii. Se înşela doar în sensul că boierii erau cei ce vorbeau aceeaşi limbă ca ţăranii — că nu apucaseră să creeze o „limbă de cultură". La ţară, mai dăinuiesc obiceiuri străvechi, cărora nu li se poate pune cu uşurinţă eticheta bizantină, datini şi credinţe ale căror origini se pierd într- un trecut imemorial, precreştin, uneori şi preroman; iar deprinderile vieţii zilnice, acasă, ca şi la cîmp, par încremenite de veacuri. Atunci apare în stratul cult al societăţii, şi aşa destul de subţire, o „minoritate activă" care adoptă cu pasiune ideile şi moravurile Apusului şi care prin acţiunea ei politică şi intelectuală izbuteşte, în mai puţin de două generaţii, să preschimbe în adîncime cultura unui neam întreg. Nu mi-am propus să încerc vreo explicaţie teoretică a fenomenului, ci doar să dau o imagine a întregii societăţi la un moment dat, o frescă, pe cît se poate mai apropiată de realitate, şi să evoc apoi pe scurt cîteva din elementele şi evenimentele cruciale ale schimbării, ale metamorfozei. Istoria „evenimenţială" a fost redusă la minimum (mai mult decît în versiunea originală franceză, cum au fost de altfel scurtate şi anumite descrieri considerate ca prea familiare cititorului român). în fine, în a doua jumătate a cărţii mai cu seamă, am împănat naraţiunea cu cîteva întîmplări sau „poveşti adevărate" care s-ar califica în jargonul gazetăresc drept „fapte diverse" şi care de regulă nu-şi găsesc locul în lucrările de istorie. Mi s-a părut că, pentru descrierea unor moravuri şi înţelegerea unor mentalităţi, erau mai grăitoare decît orice expunere sau încercare de explicaţie. Cititorul va judeca. NEAGU DJUVARA <titlu>Introducere la ediţia franceză La începutul veacului al XlX-lea, sînt trei sute de ani de cînd turcii stăpînesc unul din cele mai mari imperii din istoria universală: el se întinde de la hotarele iraniene pînă la munţii Atlas şi de la Carpaţi pînă la golful Oman.