Mărturii despre Panait Istrati: amintirile lui Gheorghe Ionescu, cizmar din

Zamfir BĂLAN

Keywords: Panait Istrati; Gh. Ionescu; Romanian socialists; confession; debut; ambulant photographer

În 1935, la puțin timp după moartea lui Panait Istrati, Juliette Pary – scriitoare, jurnalistă, traducătoare născută la Odesa (Juliette Gurfinkel) – a avut ideea să-i facă o vizită unui cizmar român din Paris – Gheorghe Ionescu – despre care se știa că fusese prieten bun cu autorul Chirei Chiralina. Rezultatul acelei întâlniri a fost publicat mult mai târziu, în revista „Europe” (Pary 1952), în septembrie 1952. Un fragment apăruse, totuși, în hebdomadarul „Marianne” (Pary 1935a), numărul din 24 aprilie 1935. Același fragment a apărut, în traducere românească patru zile mai târziu (28 aprilie 1935) în „Facla” (Pary 1935b). Interviul cu Gheorghe Ionescu a fost republicat în „Cahiers Panait Istrati”, nr. 12, Valence, 1995 (Pary 1995). În limba română, cu excepția fragmentului menționat anterior, interviul nu a fost publicat niciodată. Panait Istrati îl căutase pe Gheorghe Ionescu, la Paris, la îndemnul unui prieten comun – Alecu Constantinescu – unul din liderii mișcării socialiste, un tapițer iubitor de carte, autor de articole social-politice, publicate în Pagini noi și în „România muncitoare”. Viitorul scriitor român de expresie franceză – în anii premergători Primului Război Mondial, doar un tânăr jurnalist care publica în ziarele de stânga – văzuse în Alecu Constantinescu „tipul revoluționarului”: Singurul om care înțelegea prietenia ca mine, pe care îl iubesc și prețuiesc din adâncul inimii, al sufletului meu rănit [...], Alecu făcea puntea de legătură între mine și partid. El închidea ochii asupra «mentalității mele de vagabond» și-mi cerea [...] să salahoresc pentru gazetă („România muncitoare”, n.n., Z.B.), în calitate de redactor al doilea (Istrati 1981: 161). Pe scurt, biografia lui Alecu Constantinescu (1873–1949) consemnează episoade ample ale implicării acestuia în mișcarea social-democratică românească, începând cu PSDMR, apoi, după dizolvarea acestuia, cu PSDR, dar și cu prezența sa foarte dinamică în rândurile sindicaliștilor. A fost, între altele, delegat al mișcării sindicale din România la Congresul Internaționalei a II-a, de la , din Germania, alături de Cristian Racovsky, N. D. Cocea și Andrei Ionescu.

 Muzeul Național al Literaturii Române, București, România.

293 Zamfir BĂLAN Alecu Constantinescu a fost adeptul unei bune pregătiri intelectuale a liderilor mișcării socialiste. Imediat după revoluția bolșevică a plecat la Moscova, de unde s-a întors în noiembrie 1918, în ajunul grevei muncitorilor din 13 decembrie. Pentru implicarea sa în organizarea demonstrației din 13 decembrie 1918, a fost condamnat la moarte în lipsă. A fost arestat și închis la Jilava, în 1920. Pe 2 decembrie 1920, a evadat, împreună cu alți revoluționari. A fost implicat în procesul atentatului de la Senatul României, acuzat de complicitate cu , și a fost condamnat la moarte pentru a doua oară. S-a refugiat la Moscova, apoi din 1933 a trăit în Franța, până în 1935, când a fost expulzat și s-a întors la Moscova, de unde a revenit în România, în 1937. În vara anului 1921, făcuse parte din delegația la cel de-al treilea Congres al Cominternului. Numele lui Alecu Constantinescu apare de puține ori în articolele de presă, sau în însemnările autobiografice ale lui Panait Istrati (vezi Istrati 2006). Despre el este vorba și într-un text-evocare dedicat unuia dintre prietenii brăileni, Samoilă Petrov, unde Panait Istrati își amintește că în foarte dificilul an 1919, pe când se afla în Elveția, printre veștile primite din țară era și aceea care îl înștiința despre condamnarea la moarte și împușcarea lui Alecu Constantinescu – „cel mai mare prieten al meu, alături de Ionescu” (Istrati 2005: 97). În iarna anului 1913, în ziua de Crăciun, Panait Istrati ajungea pentru prima dată la Paris. Plecase în Franța la insistențele acestui Alecu Constantinescu și tot Alecu Constantinescu i-l indicase pe Gheorghe Ionescu, pentru a se putea descurca în Paris. Chiar a doua zi de la sosirea în „acest Paris atât de mult dorit”, Panait Istrati, pe atunci doar jurnalist la „România muncitoare” (alte câteva articole apăruseră în „Dimineața” și „Calendarul muncei”), a descins la adresa indicată de Alecu Constantinescu, sub rezerva că „fratele” căutat nu mai făcea parte din rândul muncitorimii, ci trecuse în tabăra cealaltă, a patronilor. Amintirile lui Gheorghe Ionescu încep chiar cu momentul vizitei lui Panait Istrati, la prăvălia din strada Clichy, petrecute cu douăzeci și doi de ani în urmă față de momentul interviului: În 1913, pe 26 decembrie – îmi amintesc pentru că era a doua zi de Crăciun – în dugheana mea de pe strada Clichy, a intrat un tip înalt, slab, și a zis: – Istrati!, și m-a prins cu amândouă mâinile. Sunt aici de câteva zile. Prietenul nostru A1. mi-a dat adresa dumneavoastră, dar nu voiam să vin pentru că ați devenit un comerciant, un patron; nu mai sunteți un frate socialist. Numai că, iată, nu mai am decât 20 de centime (Pary 1995: 12). Cizmarul român se stabilise în Franța din 1905 și devenise proprietarul unui atelier de încălțăminte, mai întâi pe strada Clichy, apoi pe Colisée, nr. 24, în apropierea bulevardului Champs Elisée. După întâlnirea din decembrie 1913 – atunci, Panait Istrati a rămas patru luni la Paris – s-au revăzut după șapte ani, în 1920, când „el intră în magazinul meu, același magazin de pe strada Clichy” (Pary 1995: 21). Ceea ce relatează Gheorghe Ionescu în legătură cu această a doua întâlnire contrazice în bună măsură consemnările sumbre

1 Alecu Constantinescu (n .n, Z.B.).

294 Mărturii despre Panait Istrati: amintirile lui Gheorghe Ionescu, cizmar din Paris din biografiile cunoscute și chiar ceea ce îi scrisese Panait Istrati lui Romain Rolland cu jumătate de an în urmă: Un om în pragul morții vă roagă să-i ascultați spovedania [...]. Cel care vă adresează aceste rânduri este un om care cunoaște și el viața și care, în momentul de față, plutește în derivă pe marea spumegândă a suferinței; el trage să moară nu din cauza trupului sleit de puteri, ci a credinței sale zdruncinate (Istrati, Rolland 1987: 21). În 1920, în pragul casei lui Gheorghe Ionescu, se oprise un ins elegant, „cu moletiere, cu șapcă, cu niște pantofi galbeni, drăguți, arăta ca un domn!” (Pary 1995: 21). Mai mult chiar, Panait Istrati se afla în posesia unei hârtii de o mie de franci, pe care a ținut s-o arate, și era însoțit de două femei. Gh. Ionescu observase atunci un lucru esențial, care concordă cu subtextul scrisorii către Romain Rolland: cu toate că avea aerul unui om cu o anume bunăstare, Panait Istrati „nu era fericit”, iar nefericirea venea din faptul că „lucra așa, doar cu mâinile, fără să folosească ce avea în cap” (Ibidem). Între imaginea tânărului sosit la Paris în 1913, sărac și cu părul unsuros, și cea din 1920, a bărbatului elegant, care locuia la un hotel bun, cu soția și soacra, este suficient loc pentru o concluzie înșelătoare. Prosperitatea lui Panait Istrati („Ești înstărit!”, îi spusese Gh. Ionescu) era doar una de fațadă. Muncea mult, era mereu în căutare de lucru, pentru că nu suporta „să stea la muncă șase zile dintr-o săptămână”, și scăpa din ce în ce mai greu de presiunea gândului că are o misiune de îndeplinit: scrisul. „Se consuma gândindu-se la cărțile lui”, își amintea Gheorghe Ionescu. Prietenia legată în 1913 se întărise din ce în ce mai mult în 1920. Panait Istrati i se confesa prietenului său, schimba cu el opinii despre mișcarea socialistă („În vremea aceea, Istrati era, încă, un bun socialist”: Pary 1995: 22) și, mai ales, povestea ori de câte ori avea ocazia. A povesti era, după cum reiese din amintirile lui Gh. Ionescu, verbul esențial al vieții lui Panait Istrati: El avea nevoie să povestească. Asta era hrana lui. De câte ori avea ocazia, vorbea, povestea. Când eram amândoi, alegea un subiect – despre unchii lui, prietenii lui, Petrov sau camarazii săi, sau despre Mihail, pe care l-a descris apoi în cărțile sale – și îl dezvolta la nesfârșit (Pary 1995: 23). În linii mari, acesta era Panait Istrati până în 1921, când, în parcul Albert I din Nisa, la începutul lui ianuarie, a încercat să se sinucidă. Motivul, sau motivele au rămas până astăzi neelucidate. După ce, timp de câteva luni, l-a ajutat pe Gh. Ionescu să-și zugrăvească și să- și amenajeze o nouă prăvălie – cea din rue du Colisée, 24 – petrecând multe seri într- o cârciumă de pe Champs Elisée, poreclită „Vaporul”, unde se ivea obsesiv în discuție „salvarea” prin scris, Panait Istrati a plecat la Nisa, în toamna anului 1920. Până la acea dată, viitorul „prozator francez contemporan” avusese numeroase tentative de a- și „face mâna”. Multe din manuscrisele redactate în paralel cu articolele jurnalistice au fost distruse însă în 1919. Alte trei manuscrise (Evadatul de peste Rhin, Moș Popa, Frații săraci) fuseseră aduse la Paris în 1920. Relatarea lui Gh. Ionescu surprinde două etape cheie din biografia lui Panait Istrati, separate de gestul sinucigaș din 3 ianuarie 1921. Cizmarul parizian povestește nu numai ceea ce a trăit și văzut în preajma lui Panait Istrati, ci și ceea ce a auzit de la Istrati însuși, sau de la alții despre Panait Istrati.

295 Zamfir BĂLAN Interesant este că, în amintirile lui, Gh. Ionescu povestește amănunțit despre întâmplări, momente, scene diverse, dar nu pomenește nimic despre aceste prime scrieri ale lui Panait Istrati. Cum, la fel, nu amintește nimic despre jurnalistul Panait Istrati, deși în 14 mai 1922, în „L’Humanité”, apăruse un articol intitulat Pour Christian Racovsky, semnat Panait Istrati. Articolul apărea la o lună de la semnarea tratatului dintre Germania și Rusia (Rapallo, 16 aprilie 1922), document ce deschidea calea Rusiei bolșevice către politica europeană, iar cel care orchestrase totul pentru reintrarea în drepturi depline a Germaniei și Rusiei era chiar Christian Racovsky, prietenul lui Panait Istrati. În amintirile lui Gh. Ionescu, nu există nici un cuvânt despre acest articol – un „eveniment”, totuși, în biografia fotografului ambulant care își pregătea debutul ca scriitor. Și care mai fusese prezent o dată în paginile ziarului „L’Humanité”, în 27 martie 1921, cu o povestire – Nicolae Țiganul (apărută cu titlul Nicolaï Iziganov), semnată P.I. Dellabraila (Istrati 1921). De altfel, jurnalistul Panait Istrati este inexistent în amintirile prietenului său. Panait Istrati a revenit în atelierul lui Gh. Ionescu, după cum își amintește acesta din urmă, „pe 5 mai 1922”. Fusese supărat, pentru că Ioneștii refuzaseră să-i trimită 50 de franci, în decembrie 1920, iar refuzul acestora fusese considerat cauza încercării de sinucidere. Gh. Ionescu a aflat mai târziu toate amănuntele întâmplării nefaste din Parcul Albert I, „pentru că pe noi ne considera morți. Nici o scrisoare, nimic. Se credea victima mea, că și-a tăiat gâtul, pentru că nu i-am trimis 50 de franci”. La rândul său, Gh. Ionescu nu admitea ca motiv al sinuciderii refuzul său, ci „din cauza mizeriei în care era și-a tăiat gâtul și eu nu mai puteam să-l țin. Aveam și eu necazurile mele”. După împăcarea din mai 1922, pe care Gh. Ionescu n-o putuse refuza („Era puternic. [...] Știți ce simțeam când eram lângă el? O stare de bine. Îmi făcea bine să fiu lângă el, asta mă calma.”), Panait Istrati a arătat soților Ionescu scrisorile primite de la Romain Rolland. Gh. Ionescu nu dă detalii. Spune doar că Martha a citit cu voce tare, iar Panait Istrati a pus scrisorile la loc, privindu-și prietenii cu subînțeles: „Vedeți că nu sunt un ins fără căpătâi!” (Pary 1995: 25) Prima scrisoare trimisă de Romain Rolland lui Panait Istrati datează din 15 martie 1921, iar până la reîntâlnirea de la Paris, cu Gh. Ionescu, fusese urmată de încă șase. În vara anului 1922, sub cerința imperioasă a lui Romain Rolland („Aștept manuscrisul. Voi fi foarte bucuros să citesc.” – Scrisoarea din 25 iunie 1922: Istrati, Rolland 1987: 94), Panait Istrati a redactat primul manuscris (406 pagini) pe care l-a expediat pe 4 septembrie la Villeneuve. Episodul acesta este foarte puțin cunoscut, iar amintirile lui Gh. Ionescu vin să completeze o pagină albă. Primul manuscris a fost redactat la Hautil sur Triel, la cca treizeci de km de Paris, în locuința unui marochiner, în mijlocul unei păduri. Gh. Ionescu spune că ideea i-a aparținut: Istrati ar fi putut sta acolo un timp, pe cheltuiala prietenului său, ca să scrie pentru că „Romain Rolland ne arată că tu trebuie să fii scriitor”. La fel cum Gh. Cristescu Plăpumarul își revendica postura de mentor al lui Istrati (Gh. Cristescu afirma că el l-a trimis pe Istrati la Gh. Ionescu, la Paris, ba mai mult, „îmi pare bine că elevul ce l-am avut, am dat țării și literaturii un scriitor cu renume mondial”: Bălan 2010: 53), Gh. Ionescu notează: „Ceilalți au crezut în el, când

296 Mărturii despre Panait Istrati: amintirile lui Gheorghe Ionescu, cizmar din Paris a scris. Eu am avut încredere în el, când era un vagabond. Așa eram eu, nu puteam fi altfel” (Pary 1995: 27). În vara anului 1922, Panait Istrati a scris la Hautil sur Triel Sotir, Kir Nikola, Mihail și prima parte din Moș Anghel. După relatarea lui Gh. Ionescu, în acea perioadă, Panait Istrati devenise alt om. Scrisul îl schimbase: Acolo, nu mai era arțăgos cum era peste tot, înainte și după aceea. Nu căuta nod în papură. Își găsise liniștea. Era rezolvarea la tot ce îl tracasase în fiecare moment al vieții sale. Pentru prima dată, nu era nevoit să muncească. Vedea că astăzi și mâine, și poimâine ar putea să scrie, să citească și să scrie. Că își aparținea sieși – pentru că atunci când muncim, aparținem altora. Știa că face, în sfârșit, ce are în cap. Și asta îi dădea încredere, dragoste. Era perioada, dacă îndrăznesc să spun, cea mai liniștită din viața lui. De când l-am cunoscut, acum era cel mai calm, cel mai fermecător, cel mai, cum să spun, de treabă om (Pary 1995: 28). În toamnă, când s-a încheiat șederea la Hautil sur Triel, Istrati s-a întors la Paris. A urmat vizita la Romain Rolland, făcută tot pe cheltuiala lui Gh. Ionescu, din banii obținuți din vânzarea unei viori vechi. După întoarcerea de la Villeneuve, noua reședință a lui Panait Istrati a devenit subsolul imobilului din rue du Colisée, nr. 24, unde Ionescu își mutase atelierul și locuința. Avem în amintirile lui Gh. Ionescu singurele mărturii despre cum a scris Panait Istrati Chira Chiralina: Omul meu lucra din greu. Era în elementul lui și, într-adevăr, era curajos. Dimineața, se trezea devreme, bea o ceașcă de ceai, mânca ceva, și apoi, până la prânz, cafea și țigări. Nu asta îi trebuia la plămânii lui, dar așa îi plăcea. Din fericire, nu bea mult. În această perioadă, se simțea foarte bine. De dimineață, mergea prin subsol, cu capul plecat, cu pletele pe frunte. Dimineața, când Martha și menajera (încă plăteam o menajeră) spălau vase sau rufe, trăncănind și alergând de colo-colo, Panait nu auzea nimic. În tot acest zgomot, lucra ca și cum ele nu existau. Din când în când, ridica ochii și le privea ca și cum ele veniseră din India sau de pe lună (Pary 1995: 31). După cum reiese din scrisoarea din 11 decembrie 1922, către Romain Rolland, Panait Istrati a expediat manuscrisele capitolelor Chirei Chiralina până la sfârșitul anului. Pe 20 decembrie îl anunța pe Romain Rolland că îi dedică „în mod cu totul special” Chira Chiralina. Gh. Ionescu povestește că, după ce a terminat Chira Chiralina, au fost împreună să asigure cartea și i-au trimis-o lui Romain Rolland. Scrisoarea lui Romain Rolland din 23 decembrie 1922, conținea, cum se știe, verdictul care a pregătit debutul rapid și strălucitor al „noului Gorki”: Prietene, nu mai am răbdare să-mi găsesc răgazul de a-ți răspunde... Nu mai pot aștepta, după ce am devorat Chira Chiralina la miezul nopții... Trebuie să ți-o spun imediat: este formidabilă! Nu mai există în literatura de azi ceva atât de viguros. Nu mai sunt astăzi scriitori – și aici mă includ pe mine pe lângă toți ceilalți – care să fie în stare să scrie așa ceva. […] Această forță, această pasiune, acest demon al vieții! Nu mai avem așa ceva în Occident. Ele mă fac să mă gândesc la secolul al XVI-lea și la marii tigri ai teatrului elisabetan (Shakespeare și adversarii săi redutabili Webster, Marlowe...).

297 Zamfir BĂLAN Magnific! (Istrati, Rolland 1987: 120) Redactată pe 23 decembrie 1922, la Villeneuve, scrisoarea lui Romain Rolland a ajuns la destinație pe 1 ianuarie 1923. Gh. Ionescu povestește: Pe 1 ianuarie, dimineața – da, era 1 ianuarie 1923 – a sosit o scrisoare de la Romain Rolland. I-am dat-o și am plecat. Dinadins. I-am lăsat libertatea să rămână singur cu povestea asta. […] M-am întors zburând, nu mergând. Pentru că era Anul Nou, cumpărasem o sticlă de Cinzano. Panagaky băuse, deja, un sfert, de bucurie. Era în picioare, în josul scării, iar eu, în capăt. Mi-a spus: – George! Am motive să înnebunesc! Tu nu știi, e imposibil! Imaginează-ți că el mă compară cu scrierile secolului al XVI-lea! «M-ați dat gata. Mă întorc în sec. al XVI-lea și nu găsesc ceva mai bun, luându-i în calcul pe toți, și pe mine» (Pary 1995: 31–32). Pe 5 ianuarie 1923, Romain Rolland revine cu o scrisoare reclamând absența vreunui semn din partea lui Panait Istrati, care avea să-i răspundă peste două zile, într- o epistolă foarte lungă. Greu de înțeles de ce scrisoarea din 23 decembrie a ajuns abia pe 1 ianuarie 1923, iar cea din 5 ianuarie a ajuns doar în două zile. Gh. Ionescu pare foarte sigur când afirmă că scrisoarea lui Romain Rolland, din 23 decembrie 1922 a ajuns pe 1 ianuarie 1923. Din acel moment, Panait Istrati își anunțase foarte clar intențiile: în ciuda generozității familiei Ionescu, nu putea rămâne în subsolul din rue du Colisée, 24. Voia să plece la Nisa, pentru a trăi din fotografia ambulantă, imediat ce termina de scris „cel de-al doilea roman”. Gh. Ionescu povestește că, în februarie, n-a plecat numai Istrati, ci și prietenul său. Au părăsit împreună Parisul, conduși la tren de Martha, soția lui Gh. Ionescu, având speranța că Panait Istrati va face din nou fotografii pe Promenade des Anglais, iar prietenul său, afaceri cu pantofi. Amintirile despre acest episod sunt cel puțin surprinzătoare, iar imaginea unui Panait Istrati cărpănos, furios și necioplit pentru că trebuia să împartă cu prietenul său din puținul câștigat, după ce tocaseră împreună mia de franci adusă de cizmar, este în contradicție cu tot ce se știe despre Panait Istrati. Gh. Ionescu creionează în câteva rânduri un Panait Istrati ingrat, egoist și ticălos, găsindu-i drept scuză totuși, situația financiară precară în care se afla: Dacă ar fi avut bani mulți, suficienți pentru toată lumea, sunt sigur, n-ar fi făcut asta. Dar el câștiga banii foarte greu și îl călca pe nervi să-mi dea și mie din ei; își spunea: «El, cu magazinul lui, are ce să mănânce». Dar știa că eu stau acolo doar o lună și că nu voi rămâne la infinit. Atunci, era mai bine să-mi facă ce eu nu i-am făcut niciodată (Pary 1995: 33). Simțindu-se „dat pe ușă afară”, Gh. Ionescu a plecat la Paris și n-a mai răspuns scrisorilor lui Istrati. Episodul trimite, prin contrast, la cartea Eleniei Samios, despre călătoria în URSS din 1928–1929, când Panait Istrati reușise să-și înfurie tovarășii de drum cu generozitatea sa. Dacă până în acest moment, Gh. Ionescu notase numai manifestări ale unui comportament insuficient cizelat, după episodul Nisa, Istrati apare ca un ins dificil, și mai ales nerecunoscător pentru câte făcuse prietenul său pentru el.

298 Mărturii despre Panait Istrati: amintirile lui Gheorghe Ionescu, cizmar din Paris În relatarea lui Gh. Ionescu, Istrati este creionat ca fiind surprins de reproșurile prietenului său, iar explicația este uluitoare: „M-am purtat cu tine astfel pentru că te- am văzut atât de îngăduitor încât te-am comparat cu mama mea. Mi-am zis: «Orice mizerie îi voi face, el mă va ierta»” (Pary 1995: 34). Peste toate disensiunile și peste dorința lui Gh. Ionescu de a se îndepărta de prietenul său („Prietenia noastră se răcise puțin, de la Nisa, și eu voiam să mă îndepărtez de el...”), la apariția Chirei Chiralina în volum, bucuria este împărtășită de amândoi. Au mers împreună și au cinstit evenimentul cu câte un pahar de Cinzano, au cumpărat un exemplar din Chira Chiralina, iar Panait Istrati a scris: Acest exemplar apărut astăzi în vitrină a fost cumpărat de noi doi, fiecare a pus câte 3,5 franci și am lăsat 25 de centime ca bacșiș vânzătorului, ca să fie și el la fel de fericit ca noi. Panait Istrati Paris, 30 mai 1924, într-o crâșmă din Piața Saint-Germain-des-Prés și aproape de statuia lui Diderot care, pe soclul său, le povestește domnilor preoți o istorioară neplăcută. (Exemplar nevandabil) (Pary 1995: 35). În fața avalanșei de aprecieri critice, infatuarea lui Gh. Ionescu întrece orice limită: A avut un succes extraordinar. Am fost mai fericit decât el. Unul dintre noi reușise... Unul dintre frați! Înțelegeți, era realizarea visului vieții mele. Și, de fapt, mi-era egal: el sau eu. Condiția era să se realizeze (Pary 1995: 35-36). Dacă n-ar fi ridicol, Gh. Ionescu ar fi cu siguranță patetic. Cizmarul de lux din centrul Parisului tratează scrisul, creația literară ca pe un act de producție și crede că cine investește ceva în scris, devine automat coautor: ... toate ieșirile noastre, nu contează unde, însemnau muncă, nu o făceam pentru distracție. Fără petreceri. Întotdeauna, puneam ceva pe picioare, ceva solid, piatră cu piatră. Din aceste întâlniri ieșeau convingerile noastre, de fiecare dată, mai puternice și așa am împins opera pe un drum mai durabil, împotriva tuturor meschinăriilor care puteau să apară (Pary 1995: 36). Lista momentelor de frumoasă prietenie este scurtă: „vara la Hautil și iarna în subsol, și perioada frumoasă în care a apărut Chira Chiralina, și vacanța în Elveția”. Atunci, concluzionează Gh. Ionescu, „am avut ceva deosebit împreună, ceva doar al nostru” (Pary 1995: 79). Simțul de om de afaceri l-a făcut pe Gh. Ionescu să priceapă repede că lui Panait Istrati îi datora ieșirea din anonimat: Avea cartierul general la noi: dormea la hotel, dar mânca la noi, își dădea întâlniri la noi, primea corespondența la noi, de aceea suntem atât de celebri și pentru că am făcut orgii cu pulpă de miel de 80 de franci și, de aceea, agenți, ziariști și fotografi au venit să fotografieze subsolul (Pary 1995: 83). Aproape de contradicție, într-o remarcă referitoare la perioada de glorie a lui Panait Istrati, Gh. Ionescu este în acord cu toți cei care au vorbit despre generozitatea, despre larghețea prietenului său:

299 Zamfir BĂLAN Pe vremea aceea, nu era ingrat, era, îndrăznesc să spun, un mare domn. Când avea punga plină, o dezlega, într-un fel măreț și dădea la toți cerșetorii recomandați de mine și mie, când vedea că sunt calic, o sută de franci într-o zi și cinci sute de franci în altă zi, chiar și o mie de franci, nu aveam de ce să mă plâng. Doar că niciodată n-a putut să mă ajute să dezvolt afacerea, să mă descurc. Prin firea lui nu putea s-o facă: îi era imposibil să facă ceva cu regularitate (Pary 1995: 83–84). Pentru că Panait Istrati obișnuia să comande pantofi pentru prietenii săi, Gh. Ionescu avea de lucru, făcea „pantofi frumoși” și se bucura de cota mereu crescândă de celebritate, pe care nume importante o aduceau locului: Și cine n-a trecut pe la atelier: Jacques Robertfrance, Maurice Martin du Gard, Frédéric Lefèvre, Joseph Jolinon, René Jouglet, Jacques Mesnil, Frans Masereel, Konrad Bercovici, Bendz, Lucie Delarue-Mardrus, la princesse Murat, Carbuccia, Bonardi, Apostolis... Și printre ei, am găsit frați. Adrien de Jong, scriitorul olandez, mi- a rămas la inimă. Și Joseph Kessel – mi-a scris o dedicație pe cartea Echipajul: „Cizmarului mistic”. Și maestrul Torres, foarte modern, mi-a făcut cadou un trabuc enorm, în cutia lui originală și deasupra a scris: „Lui George Ionescu, căruia Franța îi datorează un mare scriitor” (Pary 1995: 86). Dar cum Panait Istrati promisese două cărți – Mamele noastre și Theodor – și nu se ținuse de cuvânt, Gh. Ionescu n-a scăpat prilejul să sublinieze ingratitudinea scriitorului care începuse, după el – să se îmbete cu aburii puternici ai succesului: Nu se putea elibera de acest eu, eu, eu – de acest lucru personal care ucide. Și avea prieteni și celebrități, și milionari, contese și… etc., care îi spuneau: – Ce ți-a dat acest cizmar? El a cheltuit pentru tine două mii de franci, trei mii de franci? Dar tu i-ai dat mai mult decât atât și sunteți chit. Atunci, el credea că eu vreau să mă care după el și să aibă grijă de mine. Grecul, tatăl său, creștea în el. Afecțiunea muncitorului, pe care l-am cunoscut înainte de război, se stinsese. Când a văzut că o să vină gloria, a început să zgârie – nu numai pe mine, ci pe toată lumea (Ibidem). Din dorința de a găsi mereu argumente pentru lipsa de statornicie a prietenului său – „Așa era firea lui.” – Gh. Ionescu invocă situații pe care le așază pe același plan, dar este evident că nu cunoaște adevărul, dedesubturile, laturile subtile ale realităților pe care le consideră similare. Cele două exemple – Romain Rolland și Rusia – care ar fi avut de suferit de pe urma ingratitudinii lui Panait Istrati sunt de ajuns pentru a se vedea cât de subiectiv și cât de obtuz judecă uneori Gh. Ionescu: „Când a fost prima oară la Villeneuve, Panait s-a așezat în genunchi în fața lui Romain Rolland; și tot în genunchi în fața Rusiei și în fața muncitorilor. Iar acum a scuipat peste tot” (Pary 1995: 87). Cât despre schimbul de cuvinte „cum nu se mai întâmplase vreodată”, Gh. Ionescu nu detaliază în vreun fel nici asupra cauzelor, nici asupra a ceea ce ar fi avut fiecare de disputat. Cizmarul l-a făcut „bandit” și „l-am dat pe ușă afară, să mă lase în pace, pentru că era un derbedeu” (Pary 1995: 123). S-au împăcat cu ocazia celei din urmă vizite făcute de Panait Istrati la Paris (1933), împreună cu Margareta Istrati, ultima soție. Prietenia cu Gheorghe Ionescu nu iese din tiparele nenumăratelor prietenii ale lui Panait Istrati. Complexitatea omului, firea sa vulcanică, sufletul sensibil și setea nețărmurită pentru dreptate, însoțite mereu de dorința de a pune în cuvinte istorii trăite

300 Mărturii despre Panait Istrati: amintirile lui Gheorghe Ionescu, cizmar din Paris de el sau de alții au făcut din Panait Istrati – cum ar fi spus Martha Ionescu – un „diavol de bărbat pe care îl iubești și îl urăști în același timp”. Dialogul cu Juliette Pary rămâne, în ciuda multor subiectivisme și a unor erori datorate colportării informațiilor, un document foarte important. Corelate cu alte mărturii și confruntate cu dialogul epistolar dintre Panait Istrati și Romain Rolland amintirile lui Gheorghe Ionescu sunt o sursă prețioasă pentru completarea informațiilor din biografia istratiană. În plus, amănuntele, detaliile, atmosfera și uneori pitorescul unor episoade fac din „povestea” lui Gheorghe Ionescu o lectură agreabilă, uneori surprinzătoare, în tot cazul, o lectură din care imaginea lui Panait Istrati se conturează asemenea omului: contradictorie, alteori plină de lumină, în ansamblu frumoasă și pe deplin umană.

Bibliografie

Bălan 2010: Zamfir Bălan, Panait Istrati în corespondența lui Gheorghe Cristescu, în „Analele Brăilei”, 2010, serie nouă, an X, nr. 10, p. 41–54. Istrati 1921: Panait Istrati, Nicolaï Iziganov, în „L’Humanité” 1922, nr. 6212, 27 martie, p. 4. Istrati 1981: Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, București, Editura Minerva, reconstituire pe bază de texte autobiografice, alese, traduse și adnotate de Alexandru Talex. Istrati, Rolland 1987: Correspondance Panaït Istrati – Romain Rolland (1919–1935), în „Cahiers Panaït Istrati”, numéro spécial, 1987, nr. 2–3–4, édition établie et annotée par Alexandre Talex. Préface de Roger Dadoun. Istrati 2005: Trei decenii de publicistică. vol. II: Între banchet și ciomăgeală (1919–1929), București, Humanitas, ediție îngrijită de Ion Ursulescu. Istrati 2006: Trei decenii de publicistică. vol. III: Scrisoare deschisă oricui (1930–1935), București, Humanitas, ediție îngrijită de Ion Ursulescu. Pary 1935a: Juliette Pary, Dialogue sur Panaït Istrati entendu par Juliette Pary, în „Marianne”, 1935, nr. 131, 24 aprilie. Pary 1935b: Juliette Pary, Convorbire despre Panait Istrati, în „Facla”, 1935, 28 aprilie. Pary 1952: Juliette Pary, Le Gnaf d’en face, entretien avec Georges Ionesco recueilli par Juliette Pary en 1935, în „Europe”, 1952, nr. 81, septembrie. Pary 1995: Juliette Pary, Le Gnaf d’en face, entretien avec Georges Ionesco, în „Cahiers Panaït Istrati”, 1995, nr. 12.

Testimonies on Panait Istrati: the Recollections of Gh. Ionescu, a Shoemaker in Paris

Among the testimonies on Panait Istrati, Gh. Ionescu’s recollections cover one of the widest intervals that also includes the writing of his first books: Kyra Kyralina, Uncle Anghel, The Haiduks, Codine. Gh. Ionescu, a professional shoemaker, was registered on the French police’s lists as one of the “Romanian socialists living in Paris”. He accommodated Panait Istrati several times in the ‘20s, in the basement of his home in 24 rue du Colisée. They knew each other since the winter of 1913, when the young union member from Braila first came to the “city of lights” at the insistence of a leader of the Romanian socialist movement – Alecu Constantinescu. Then, in those few months spent in Paris, Panait Istrati left the first impressions in the mind of the one whom he thought had betrayed social-democracy: “you are not a socialist brother any more”. Their friendship – just like most of Panait Istrati’s friendships – was not devoid of incidents, right from the beginning: “He made me turn white

301 Zamfir BĂLAN in these four months. […] Nevertheless, when he was not here anymore, I missed him. He disturbed everything, was impossible sometimes, but I missed him”. Seven years later, when they met again in 1920, Panait Istrati had already experienced the “Swiss period” and failed with the first attempt (august 1919) to get in touch with Romain Rolland by letter. Gh. Ionescu’s “story” follows closely the phases Panait Istrati went through for becoming a writer, presenting them in a simple manner without any stylistic elements. Attempting to make a complete chronological presentation, Gheorghe Ionescu introduces in his own recollections, accounts of Istrati himself, or he reproduces fragments of other people’s narratives. The result is, nonetheless, a precious document of literary history, sometimes with biased notations that over all, portray the image of a writer that is both picturesque and truthful. Gh. Ionescu’s recollections were recorded by Juliette Pary in April 1935, shortly after Panait Istrati’s death (April 16th, 1935) but they were published seventeen years later (September 1952) in the French literary magazine “Europe” except for a fragment published in “Marianne” (April 24th, 1935) that was translated and also published in the Romanian journal “Facla” (April 28th, 1935). “Europe” was the same magazine that in 1923 published the first part of Istrati’s Kyra Kyralina (April 24th, 1935) with the preface signed by Romain Rolland. In , although mentioned in a few studies, the full text was not published till now.

302