Mărturii Despre Panait Istrati: Amintirile Lui Gheorghe Ionescu, Cizmar Din Paris
Total Page：16
File Type：pdf, Size：1020Kb
Mărturii despre Panait Istrati: amintirile lui Gheorghe Ionescu, cizmar din Paris Zamfir BĂLAN Keywords: Panait Istrati; Gh. Ionescu; Romanian socialists; confession; debut; ambulant photographer În 1935, la puțin timp după moartea lui Panait Istrati, Juliette Pary – scriitoare, jurnalistă, traducătoare născută la Odesa (Juliette Gurfinkel) – a avut ideea să-i facă o vizită unui cizmar român din Paris – Gheorghe Ionescu – despre care se știa că fusese prieten bun cu autorul Chirei Chiralina. Rezultatul acelei întâlniri a fost publicat mult mai târziu, în revista „Europe” (Pary 1952), în septembrie 1952. Un fragment apăruse, totuși, în hebdomadarul „Marianne” (Pary 1935a), numărul din 24 aprilie 1935. Același fragment a apărut, în traducere românească patru zile mai târziu (28 aprilie 1935) în „Facla” (Pary 1935b). Interviul cu Gheorghe Ionescu a fost republicat în „Cahiers Panait Istrati”, nr. 12, Valence, 1995 (Pary 1995). În limba română, cu excepția fragmentului menționat anterior, interviul nu a fost publicat niciodată. Panait Istrati îl căutase pe Gheorghe Ionescu, la Paris, la îndemnul unui prieten comun – Alecu Constantinescu – unul din liderii mișcării socialiste, un tapițer iubitor de carte, autor de articole social-politice, publicate în Pagini noi și în „România muncitoare”. Viitorul scriitor român de expresie franceză – în anii premergători Primului Război Mondial, doar un tânăr jurnalist care publica în ziarele de stânga – văzuse în Alecu Constantinescu „tipul revoluționarului”: Singurul om care înțelegea prietenia ca mine, pe care îl iubesc și prețuiesc din adâncul inimii, al sufletului meu rănit [...], Alecu făcea puntea de legătură între mine și partid. El închidea ochii asupra «mentalității mele de vagabond» și-mi cerea [...] să salahoresc pentru gazetă („România muncitoare”, n.n., Z.B.), în calitate de redactor al doilea (Istrati 1981: 161). Pe scurt, biografia lui Alecu Constantinescu (1873–1949) consemnează episoade ample ale implicării acestuia în mișcarea social-democratică românească, începând cu PSDMR, apoi, după dizolvarea acestuia, cu PSDR, dar și cu prezența sa foarte dinamică în rândurile sindicaliștilor. A fost, între altele, delegat al mișcării sindicale din România la Congresul Internaționalei a II-a, de la Stuttgart, din Germania, alături de Cristian Racovsky, N. D. Cocea și Andrei Ionescu. Muzeul Național al Literaturii Române, București, România. 293 Zamfir BĂLAN Alecu Constantinescu a fost adeptul unei bune pregătiri intelectuale a liderilor mișcării socialiste. Imediat după revoluția bolșevică a plecat la Moscova, de unde s-a întors în noiembrie 1918, în ajunul grevei muncitorilor din 13 decembrie. Pentru implicarea sa în organizarea demonstrației din 13 decembrie 1918, a fost condamnat la moarte în lipsă. A fost arestat și închis la Jilava, în 1920. Pe 2 decembrie 1920, a evadat, împreună cu alți revoluționari. A fost implicat în procesul atentatului de la Senatul României, acuzat de complicitate cu Max Goldstein, și a fost condamnat la moarte pentru a doua oară. S-a refugiat la Moscova, apoi din 1933 a trăit în Franța, până în 1935, când a fost expulzat și s-a întors la Moscova, de unde a revenit în România, în 1937. În vara anului 1921, făcuse parte din delegația la cel de-al treilea Congres al Cominternului. Numele lui Alecu Constantinescu apare de puține ori în articolele de presă, sau în însemnările autobiografice ale lui Panait Istrati (vezi Istrati 2006). Despre el este vorba și într-un text-evocare dedicat unuia dintre prietenii brăileni, Samoilă Petrov, unde Panait Istrati își amintește că în foarte dificilul an 1919, pe când se afla în Elveția, printre veștile primite din țară era și aceea care îl înștiința despre condamnarea la moarte și împușcarea lui Alecu Constantinescu – „cel mai mare prieten al meu, alături de Ionescu” (Istrati 2005: 97). În iarna anului 1913, în ziua de Crăciun, Panait Istrati ajungea pentru prima dată la Paris. Plecase în Franța la insistențele acestui Alecu Constantinescu și tot Alecu Constantinescu i-l indicase pe Gheorghe Ionescu, pentru a se putea descurca în Paris. Chiar a doua zi de la sosirea în „acest Paris atât de mult dorit”, Panait Istrati, pe atunci doar jurnalist la „România muncitoare” (alte câteva articole apăruseră în „Dimineața” și „Calendarul muncei”), a descins la adresa indicată de Alecu Constantinescu, sub rezerva că „fratele” căutat nu mai făcea parte din rândul muncitorimii, ci trecuse în tabăra cealaltă, a patronilor. Amintirile lui Gheorghe Ionescu încep chiar cu momentul vizitei lui Panait Istrati, la prăvălia din strada Clichy, petrecute cu douăzeci și doi de ani în urmă față de momentul interviului: În 1913, pe 26 decembrie – îmi amintesc pentru că era a doua zi de Crăciun – în dugheana mea de pe strada Clichy, a intrat un tip înalt, slab, și a zis: – Istrati!, și m-a prins cu amândouă mâinile. Sunt aici de câteva zile. Prietenul nostru A1. mi-a dat adresa dumneavoastră, dar nu voiam să vin pentru că ați devenit un comerciant, un patron; nu mai sunteți un frate socialist. Numai că, iată, nu mai am decât 20 de centime (Pary 1995: 12). Cizmarul român se stabilise în Franța din 1905 și devenise proprietarul unui atelier de încălțăminte, mai întâi pe strada Clichy, apoi pe Colisée, nr. 24, în apropierea bulevardului Champs Elisée. După întâlnirea din decembrie 1913 – atunci, Panait Istrati a rămas patru luni la Paris – s-au revăzut după șapte ani, în 1920, când „el intră în magazinul meu, același magazin de pe strada Clichy” (Pary 1995: 21). Ceea ce relatează Gheorghe Ionescu în legătură cu această a doua întâlnire contrazice în bună măsură consemnările sumbre 1 Alecu Constantinescu (n .n, Z.B.). 294 Mărturii despre Panait Istrati: amintirile lui Gheorghe Ionescu, cizmar din Paris din biografiile cunoscute și chiar ceea ce îi scrisese Panait Istrati lui Romain Rolland cu jumătate de an în urmă: Un om în pragul morții vă roagă să-i ascultați spovedania [...]. Cel care vă adresează aceste rânduri este un om care cunoaște și el viața și care, în momentul de față, plutește în derivă pe marea spumegândă a suferinței; el trage să moară nu din cauza trupului sleit de puteri, ci a credinței sale zdruncinate (Istrati, Rolland 1987: 21). În 1920, în pragul casei lui Gheorghe Ionescu, se oprise un ins elegant, „cu moletiere, cu șapcă, cu niște pantofi galbeni, drăguți, arăta ca un domn!” (Pary 1995: 21). Mai mult chiar, Panait Istrati se afla în posesia unei hârtii de o mie de franci, pe care a ținut s-o arate, și era însoțit de două femei. Gh. Ionescu observase atunci un lucru esențial, care concordă cu subtextul scrisorii către Romain Rolland: cu toate că avea aerul unui om cu o anume bunăstare, Panait Istrati „nu era fericit”, iar nefericirea venea din faptul că „lucra așa, doar cu mâinile, fără să folosească ce avea în cap” (Ibidem). Între imaginea tânărului sosit la Paris în 1913, sărac și cu părul unsuros, și cea din 1920, a bărbatului elegant, care locuia la un hotel bun, cu soția și soacra, este suficient loc pentru o concluzie înșelătoare. Prosperitatea lui Panait Istrati („Ești înstărit!”, îi spusese Gh. Ionescu) era doar una de fațadă. Muncea mult, era mereu în căutare de lucru, pentru că nu suporta „să stea la muncă șase zile dintr-o săptămână”, și scăpa din ce în ce mai greu de presiunea gândului că are o misiune de îndeplinit: scrisul. „Se consuma gândindu-se la cărțile lui”, își amintea Gheorghe Ionescu. Prietenia legată în 1913 se întărise din ce în ce mai mult în 1920. Panait Istrati i se confesa prietenului său, schimba cu el opinii despre mișcarea socialistă („În vremea aceea, Istrati era, încă, un bun socialist”: Pary 1995: 22) și, mai ales, povestea ori de câte ori avea ocazia. A povesti era, după cum reiese din amintirile lui Gh. Ionescu, verbul esențial al vieții lui Panait Istrati: El avea nevoie să povestească. Asta era hrana lui. De câte ori avea ocazia, vorbea, povestea. Când eram amândoi, alegea un subiect – despre unchii lui, prietenii lui, Petrov sau camarazii săi, sau despre Mihail, pe care l-a descris apoi în cărțile sale – și îl dezvolta la nesfârșit (Pary 1995: 23). În linii mari, acesta era Panait Istrati până în 1921, când, în parcul Albert I din Nisa, la începutul lui ianuarie, a încercat să se sinucidă. Motivul, sau motivele au rămas până astăzi neelucidate. După ce, timp de câteva luni, l-a ajutat pe Gh. Ionescu să-și zugrăvească și să- și amenajeze o nouă prăvălie – cea din rue du Colisée, 24 – petrecând multe seri într- o cârciumă de pe Champs Elisée, poreclită „Vaporul”, unde se ivea obsesiv în discuție „salvarea” prin scris, Panait Istrati a plecat la Nisa, în toamna anului 1920. Până la acea dată, viitorul „prozator francez contemporan” avusese numeroase tentative de a- și „face mâna”. Multe din manuscrisele redactate în paralel cu articolele jurnalistice au fost distruse însă în 1919. Alte trei manuscrise (Evadatul de peste Rhin, Moș Popa, Frații săraci) fuseseră aduse la Paris în 1920. Relatarea lui Gh. Ionescu surprinde două etape cheie din biografia lui Panait Istrati, separate de gestul sinucigaș din 3 ianuarie 1921. Cizmarul parizian povestește nu numai ceea ce a trăit și văzut în preajma lui Panait Istrati, ci și ceea ce a auzit de la Istrati însuși, sau de la alții despre Panait Istrati. 295 Zamfir BĂLAN Interesant este că, în amintirile lui, Gh. Ionescu povestește amănunțit despre întâmplări, momente, scene diverse, dar nu pomenește nimic despre aceste prime scrieri ale lui Panait Istrati. Cum, la fel, nu amintește nimic despre jurnalistul Panait Istrati, deși în 14 mai 1922, în „L’Humanité”, apăruse un articol intitulat Pour Christian Racovsky, semnat Panait Istrati. Articolul apărea la o lună de la semnarea tratatului dintre Germania și Rusia (Rapallo, 16 aprilie 1922), document ce deschidea calea Rusiei bolșevice către politica europeană, iar cel care orchestrase totul pentru reintrarea în drepturi depline a Germaniei și Rusiei era chiar Christian Racovsky, prietenul lui Panait Istrati.