Bianca Burţa-Cernat: „«Marea» Politică Mondială Urmează În Continuare Principiul Nietzschean Al Dominaţiei «Stăpânului» Asupra «Sclavului»“

10 ( 8) / 201346

ISSN 1220 -6350 ISSN 1220 -6350

9 771220 635006

Alecu Russo ( I)I de Eugen Simion Deux Europes 10 ( 8) / 201346 de facto ou une seule Europe? de Evanghelos Moutsopoulos Bianca Burţa-Cernat: „«Marea» politică mondială urmează în continuare principiul nietzschean al dominaţiei «stăpânului» asupra «sclavului»“

De l'amitié au théâtre de Georges Banu Mărturisirea unui „pierdut în lumină” de Constantin Coroiu Perpessicius Bene„ barbatus” (I) de Lucian Chișu Nr. 10 ( 8) / 201346

Mihaela BURUGĂ secretariat de re d acţie CUPRINS

10/2016

FRAGMENTE CRITICE Eugen SIMION: Alecu Russo (II) Alecu Russo (II)...... 3

A GÂNDI EUROPA Evanghelios MOUTSOPOULOS: Deux Europes de facto ou une seule Europe? Deux Europes de facto ou une seule Europe? ...... 15

INTERVIU Bianca CERNAT: „«Marea» politică mondială urmează în continuare principiul nietzschean al dominaţiei «stăpânului» asupra «sclavului»” – Florian Saiu în dialog cu Bianca Burţa-Cernat High Politics Continues to Abide by the Nietzschean „Master-Slave Morality" – Florian Saiu talks to Bianca Burţa-Cernat ...... 18

DOCUMENT Georges BANU: De l'amitié au théâtre De l'amitié au théâtre ...... 30

CRONICI LITERARE Constantin COROIU: Mărturisirea unui „pierdut în lumină”. Note despre o nouă variantă a „Jurnalului fericirii” The Confession of a Soul „Lost in the Light”. Notes on a New Version of N. Steinhardt’s „Diary of a Happy Man” ...... 42 Lucian CHIŞU: Perpessicius „Bene barbatus” (I) A Pen Name:“ Bene Barbatus”(Dumitru Panaitescu-Perpessicius) ...... 49

COMENTARII Caius Traian DRAGOMIR: Trei erori extinse asupra istoriei – în filozofie, teologie, ştiinţă Three Persistent Errors in Philosophy, Theology and Science ...... 56

1 Dana LIZAC: Eminescu: Venere si madonă, sau Erosul hermetic (II) Eminescu: Venus and Madonna, or the Hermetic Eros (II) ...... 60 Cristina-Alexandra DRĂGOI: Evocări ale traumei „intrării în limbă” în scrierile Virginiei Woolf The Limitations of Language: Recalling the Traumas of Writing in the Works of Virginia Woolf ...... 68

ISTORIE. ARTE Geanina PODOCEA: Legenda şi balada în sudul Munteniei La légende et la balade au sud de la Valachie ...... 75

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistului plastic Leon VIORESCU (1886-1936)

2 Fragmente critice Eugen SIMION

Alecu Russo (II)

Abstract

Cea de a doua parte a studiului consacrat lui Alecu Russo se focalizează pe memorialistica scriito- rului paşoptist şi, mai ales, asupra Cântării României operă incertă (de autor), justificată prin faptul că Vasile Alecsandri. principalul „martor” şi prieten al ceor doi – deci, imparţial – declară că unul a scris-o în limba franceză (Russo), iar celălalt a tradus-o în româneşte. Muntele este identificat drepr spaţiul de securitate al autoului, care peregrinează prin munţii Moldovei cu ideile şi cultura lui literară, însoţit de talentul lui de moralist, ca şi de plăcerea lui de a plăsmui chipuri (fizionomii). Cea mai interesantă dintre creaţiile sale, Cântarea României, este un poem în proză în stil mesianic, stilul epocii. Această proză lirică devine un vaiet uriaş în care răzbat, din loc în loc, ameninţări cumplite de răzbunare, un bocet metafizic, în care sunt invocate în mod repetat, generalizant, pustii- rea şi suferinţa. Cântarea României poate fi considerată o scriere-program a generaţiei de la 1848, care trebuie citită ca un poem în proză, în stil profetic, ca o doină care amestecă jalea cu blestemul, cântecul de moarte şi de învierea a poporului la „şezătoarea priveghiului, când pământul îi e de lipsă... şi aerul îl înneacă”. Concluzia autorului estă că, înaintea lui Hogaş (care citeşte cărturăreşte cartea naturii, căutând marile mituri în Codrii Neamţului) şi Sadoveanu (care descoperă în natura românească semnele unei civilizaţii vechi, în legătură cu rânduielile cosmice), Alecu Russo comen- tează eseistic natura românească, cu uneltele artei sale, în care se simte însufleţirea romantică, dar luciditatea prevenitoare. Specialitatea lui este, cum însăşi zice, vederea (icoana), care nu-i o simplă fotografie, precum o descriere frumoasă, ci, o viziune în care intră punctul de vedere al omului care i-a citit pe moralişti şi a frecventat muzeele occidentale. În Cântarea cântării suferinţa se uneşte cu farmecul şi, împreună, plâng biblic pe ruinele unei ţări iubite şi fără noroc. Cuvinte-cheie: Alecu Russo, messiansim, elegie, Cântarea României, destin.

The second part of the study dedicated to Alecu Russo is focused on the memoirs of the 1848 writer and especially on Song to Romania [Cântarea României], an uncertain work (as far as the author is concerned), justified by the fact that Vasile Alecsandri, the main „witness” and friend of the two – therefore objective – declares that one wrote it in French (Russo) and the other one translated it into Romanian. The mountain is identified as the author’s safety space, who walks through the mountains of Moldavia, with his literary ideas and culture, accompanied by his moralist talent, as well as by his pleasure to create faces (physiognomies). The most interesting of his books, Song to Romania [Cântarea României], is a prose poem in Messianic style, the style of that age. This lyri- cal prose becomes a huge wailing in which one can feel here and there terrible threats of revenge, a metaphysical lament, repeatedly invoking, in a generalized way, devastation, and suffering. Song to Romania [Cântarea României] can be considered a programmatic piece of writing of the genera- tion of 1848, that should be read as a prose poem, in a prophetic style, as an elegy (a Romanian

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Secției de Filologie şi Literatură, directorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology and Literature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e-mail: [email protected]. 3 Eugen Simion

„doina”) blending mourning and curse, the death song and the song of resurrection of the Romanian people at the „evening sitting of villagers, deploring the earth devoured by poverty… and stifled by the air”. The author’s conclusion is that, before Hogaş (who reads in a learned manner the book of Nature, looking for the great myths in the Neamţ Mountains) and Sadoveanu (who discovers in the Romanian nature signs of an old civilization, related to the cosmic order), Alecu Russo comments aesthetically on Romanian Nature, with the tools of his art, in which one can feel the Romantic fervour, but also the cautious lucidity. His specialty, as he used to say himself, the image (the icon), which is not a mere photograph, like a beautiful description, but a vision including the point of view of a man who read the moralists and visited the Western museums. In Song to Romania [Cântarea României] suffering blends with charm and, together, they weep Biblically on the ruins of a beloved country with an unfortunate fate Keywords: AAlecu Russo, Messianism, elegy, Song to Romania, destiny.

Dar a făcut şi altele. I-a plăcut, de pildă, se laudă cu ce-au văzut acolo. Peisagistul să călătorească şi a notat cu talent impresiile moldovan, atins în sensibilitatea lui, ridică sale. Stânca Corbului, Piatra-Teiului şi, opera vocea: lui esenţială, Cântarea României ies din ase- „Ce-mi pasă mie, moldovan ruginit, de menea călătorii romantice în spaţiul româ- scenele voastre din Italia, de serile voastre nesc. Descrierile şi, direct sau indirect, poe- pariziene, de amintirile voastre din străină- mele în proză din aceste naraţiuni constituie tate, de fantomele voastre nemţeşti, de come- spaţiul [lui] de securitate. O suită de peisaje diile voastre imitate şi de povestirile voastre tra- însoţite de legende, de mituri, de fizionomii duse şi adaptate! Zugrăviţi-mi, mai curând, o şi, evident, de meditaţii morale şi spirituale. icoană din ţară, povestiţi-mi o scenă de la Călătorul Russo nu călătoreşte singur prin noi, pipărată ori plină de poezie, o mică munţii Moldovei (locul predilect), călătoreş- scenă improvizată, căci bunul şi răul, sim - te cu ideile şi cultura lui literară. Călătoreşte plul şi emfaticul, adevărul şi ridicolul se însoţit şi de talentul lui de moralist şi, să întâlnesc la fiecare pas. O să găsiţi în nevi- mai spunem o dată, cu plăcerea lui de a con- novatele credinţi populare oricâtă fantezie strui chipuri (fizionomii). Stânca Corbului voiţi, iar în năravurile amestecate ale clase- fixează tipul românului de munte (“tânăr, lor de sus, stofă destulă. Şi în loc să-mi plim- vesel, sprinten, dibaci, lipsit de învăţătu- baţi prin Iaşi un personagiu de-al lui Balzac, ră”). Chipul este un produs al mediului, iar care s-ar îneca în glodul de la noi, daţi mai mediul, în cazul naraţiunii citate, Valea bine eroului vostru o giubea largă, un ante- Bicazului, este „un tablou magic şi demn de riu din vremurile cele vechi şi bune, în vor- penelul lui Salvator Rosa”. În acest tablou bire o lăudăroşie naivă, în felul de a se purta intră legenda Corbiţei, bistriţeanca tânără şi o asprime firească, şi puneţi în juru-i viaţa frumoasă care, pentru a scăpa de tătari, se orien tală alcătuită din despotism casnic şi aruncă de pe o stâncă în apele Bicazului. din trai pa triarhal. Apoi pe un divan, ori în Călătorul ascultă această istorie romantică căruţă de poştă, ori în rădvan, dacă-i dă într-un asfinţit înecat „într-un ocean de mâna, faceţi-l pe acest moldovan să lucreze, lumină înfocată”. faceţi-l să se mişte prin ţara lui. Imitaţia Despre scopul şi binefacerile călătoriei, necugetată ne strică mintea şi inima, şi Alecu Russo vorbeşte în introducere la încet-încet va ruina şi patriotismul – clacă legenda Piatra-Teiului, cea mai bună dintre este patriotism! Imitaţia, care ne face să dis- povestirile sale. Călătoria, zice el, dezvăluie preţuim ce e naţional şi pămîntul nostru, ne „cu mult mai bine decât cărţile, viaţa intimă încarcă creierul de idei cu neputinţă de pus a civilizaţiilor”. Observaţie fină a unui spirit în legătură cu lucrurile vieţii zilnice.” care are vocaţie de voiajor instruit. Citându- O pagină ce cuprinde, între altele, idei l, apoi, pe Voltaire, îi ceartă din nou pe tine- din programul „Daciei literare”, dar şi nos- rii care se duc în străinătate şi, întorşi acasă, talgii de boier ruginit, ostil imitaţiilor „necu- 4 Alecu Russo (II)

getate”, cum le spune chiar autorul acesta rii obiective o expresie a „vocii interioare”. surprinzător. Educat ani în şir în Elveţia, el Spaţiul de securitate care pentru alţi poeţi nu uită, cum se poate citi în rândurile de romantici este colina sau valea (vâlceaua), mai înainte, raiul despotismului casnic şi al pentru Alecu Russo e muntele. Este un poet traiului patriarhal şi tihna siestei pe divan. al muntelui, faptul se va vedea mai bine în De altfel, dacă urmărim cronologia vieţii Cântarea României. Piatra-Teiului pare un autorului, vedem că el pleacă în călătorie în exerciţiu, o pregătire pentru marele concert. Munţii Neamţului şi scrie, probabil, Piatra- Este cineva, întreabă el retoric, care să Teiului în 1840, anul apariţiei „Daciei litera- spună ori să creadă că Moldova este un re”. Elogiul pe care îl face suav melancolicei ţinut sterp de stepă?: Moldova, cu caracterul ei nelămurit, cu „Nu, Moldova cuprinde tot felul de bocetul ei înăbuşit, cu tăcerile şi frumuseţile vederi, vesele, întunecoase, câmpeneşti, ei miraculoase reprezintă, spune chiar auto- îmbogăţite de podoabele naturii. Mai are rul, o „visare a sufletului”, o creaţie a imagi- apoi un caracter nelă murit ele suavă melan- naţiei sale. Russo nu-i, desigur, cel dintâi colie, ca parfumul unei flori delicate. Are un care încearcă să prindă poezia tainică a nu ştiu ce primitiv în prietenia colinelor ei, Moldovei într-un poem în proză, dare este, care te fac să-ţi uiţi viaţa cu necazurile-i de neîndoios, primul, la 1840, care face din pei- fiecare clipă şi te adorm într-o blândă şi saj o stare de suflet, în modul în care roman- mută admirare. Visare a sufletului, care-ţi tismul înţelege acest lucru. El compune aici adoarme durerea subt un văl de uitare, şi în paginile următoare o vedere (în fapt, o găseşti pe costişele-i singuratice, în fânaţuri- suită de vederi) în care face din pictura natu- le-i deşerte, în pădurile acelea care nu cântă 5 Eugen Simion

decât pentru ele; din toate izvorăşte parcă o brie intră în inima muntelui şi de aici înain- cântare sublimă de pă reri de rău şi de te în jurnalul de călătorie începe seria icoane- resemnare, de amară milă, apoi de zâmbet lor de ţară. Aşa le spune scriitorul acesta şi mai amar încă! În tăcerea câmpiilor ei inventiv, cu suflet liric şi cu vorba norocoa- simţeşti poezia unui bocet, apoi lacrimile să. Vorba scriiturii sale, adică limbajul dia- întristate şi necontenite ale aceluia care sin- ristului călător. Când observă o privelişte ce gur se plânge pe sine; parcă vezi pe un om poate să devină, în scris, icoană, se opreşte şi care moare şi-şi întoarce ochii topiţi cătră introduce în jurnal o meditaţie. Iată una soarele vesel pentru alţii, dar palid şi fără despre fericire, urmată de un peisaj – un raze pentru dânsul. Parcă vezi în icoanele ce tablou cu plută pe Bistriţa. Primul din seria te înconjoară stingerea tinereţii, melancolia de icoane anunţate: unei luciri slabe pe un lac liniş tit. Stăruieşte „Fericire, bucurie, plăcere nu există decât în natura aceasta singuratică o sim ţire adân- prin contrast! Ce preţ aş pune oare pe vana că de descurajare, o veşnică vorbire cu sine fericire pe care până azi n-o cunosc decât însăşi a unei păreri de rău, a unei dureri, din nume, dacă în adevăr m-aş folosi de ea? apoi o privire sfioasă, în ceaţa zării, cătră Numai durerea cunoaşte bucuria; şi cred că viitor! Sim ţeşti parcă în bocetul înăbuşit şi trebuie să fie tare ne sărată o viaţă de plăceri fără contenire zvâcniri de nădejde, prăpăstii necontenit înnoite. Astfel, după tulburarea de îndoială, melodioase cânturi de slavă, o fără voie care mă cuprinsese trecând pe poezie fără nume, care te pătrunde, pe care poteca Viişoarei, răsplata a fost în adevăr o respiri cu aerul, dar care n-ar putea fi tăl- măreaţă. La dreapta, munţii se depărtează măcită în nici o limbă omenească – ceea ce din nou şi fac loc unui tăpşan udat de câteva marele poet a numit «voci interioare», sfă- şuviţe de apă şi închis de pădure amesteca- tuind între ele, vorbindu-şi o limbă necu- tă. La stânga un lanţ de munţi nalt şi lung, noscută, faţă de care limba noastră ome- de pe culmile căruia se zvârl şuvoaie bolo- nească nu-i decât o palidă copie.” vănoase; sub noi, Bistriţa mugind într-una O cântare sublimă de păreri de rău şi de rostogoleşte valuri spumoase pe sub podul resemnare, de amară milă, apoi de zâmbet şi mai umblător, legănîndu-1; apoi, zguduită amar încă, iată o caracterizare care a rămas deodată, apare la cotitura unei stânci o şi, intrată în mâinile filosofilor (moralişti- plută, pe care stă un băietanaş cu mâna pe lor), a devenit emblema spiritului româ- cârmă. În urmă caravana care se înşiră spre nesc. Bocet înăbuşit, prăpăstii de îndoială, o potecă, cu călătorii cei mai leneşi ori cei mai simţire adâncă de descurajare sunt expresii, fricoşi călări, cu alţii trăgându-şi calul de metafore, concepte ce ne sunt familiare, le- căpăstru şi alţii, în sfârşit, mai cu cap, cu am citit mereu în eseurile moraliştilor noştri cozile cailor în mână, lăsându-se târâţi, spre într-o formă sau alta. Alecu Russo, la 1840, a fi scutiţi de truda urcuşului. Ar fi de făcut le gândeşte sau mai bine zis le pune în vede- o descripţie întreagă.” rile, reveriile lui privitoare la natura moldo- Călătorul-peisagist nu este, se înţelege, venească şi la spiritul (chipul, cum îi place totdeauna atât de bucuros. Când se cufundă lui să-i spună) românului de munte. în trecut şi visează la zile ce s-au dus, este Plictisit, dar, de viaţa zgomotoasă a Iaşiului cuprins de „un fel de simţire de nedesluşită (adică de „toate mişcările acelei vieţi de şi atrăgătoare tristeţe”. O formulă ce trebuie nimicuri, de prefăcătorii mărunte, de mici reţinută. Ea exprimă, cred, starea de spirit cancanuri şi vorbe rele, de taine mărunte, cu care este scrisă Cântarea României şi sunt care se şoptesc la ureche şi pe care târgul scrise, în genere, aceste poeme ale naturii întreg le ştie”), naratorul lui Russo o por- din care, repet, nu lipseşte o notă reflexivă. neşte la drum şi, la 4 septembrie, începe să În ea, admiraţia se uneşte cu lenea şi obo- noteze ceea ce vede. Vede întâi căsuţele seala spiritului. Traducându-l pe Xavier de ţărăneşti, ca nişte capre cocoţate pe coastele Maître (autorul Călătoriei în jurul camerii „Chetricicăi”. Vede, apoi, Bistriţa şi femeile mele), Russo trece prin această stare şi o jus- frumoase de pe malurile ei. La 11 septem- tifică astfel: „toate micile întâmplări care 6 Alecu Russo (II)

alcătuiesc viaţa unui om se desfăşoară ră. Lui Alecu Russo, om care a cunoscut domol; e un farmesc viaţa aceasta de oboseli bine „ţara turnurilor”, adică Sviţera, şi ştie şi de lene, de mişcare şi de somn”. Mai pe de rost pe Dumas, îi place, s-a văzut, să direct spus, vederea unei stânci ce stă să facă reflecţii morale şi cât de cât filosofice în cadă într-o prăpastie, un brad cu rădăcinile marginea icoanelor sale. Reflecţiile duc de dezgolite, pe punctul de a se prăbuşi, îi par cele mai multe ori spre literatură, alteori „un atlet învins” şi părerea îl umple de vorbesc de legăturile dintre omul de munte melancolie. O stâncă plecată deasupra unei şi de ursita lui în istorie. În ursită intră şi prăpăstii sau un brad cu rădăcinile la supra- miturile, eresurile în care a crescut. faţă, comparate cu un atlet învins, reprezin- Ajungând în satul Hangu, în preajma tă o comparaţie nouă şi îndrăzneaţă la 1840. Ceahlăului, el îşi pregăteşte cititorul său Russo încearcă şi alte aproprieri oximo- pentru o întâlnire cu legenda. Îl pune mai ronice în retorica elogiului său. Călătoriile întâi în temă, pornind de la „strania ursită a în Moldova, zice, seamănă cu „hagialâcurile lucrurilor” şi de la ignoranţa artiştilor: la Meca” sau cu acelea făcute de creştini la „Stranie ursită a lucrurilor: ca şi oa me nii, locurile sfinte. O comparaţie – cel puţin lucrurile neînsufleţite au aceeaşi soartă. Din aceea cu Mecca – mai puţin relevantă pen- pricină că vederile acestea n-au avut pictor, tru peisajul Moldovei, plin de singurătăţi nici poet, pentru că itinerarii mincinoase n- elegiace. Mai reuşit este modul în care au arătat artiştilor ama tori cărări necunos- Russo face portretul omului de munte sau, cute spre locuri, feciorelnice şi sălbatice, mai bine zis, psihologia românului de munte, atinse numai de paşii sfioaselor căprioare, a deosebită de aceea a omului de câmpie. O sperioşilor cerbi şi a pletoşilor ciobani, din deosebire ce s-a păstrat în ştiinţa noastră această pricină nici poeţi, nici pictori, nici psihologică modernă. Mihai Ralea vorbea de civilizaţia boului, specifică muntelui şi călători n-au venit să le salute”, pentru a civilizaţia calului, proprie câmpiei româneşti. ajunge, apoi, la icoana şesului larg al Alecu Russo face observaţii mai directe, Hanului şi la „aţele subţiri de apă cu dulce impresionistice: ţăranul de câmpie are „mij- murmur” ce-l străbat molcom. Nu este locul locul gros şi spinarea adusă a plugarului” şi aici să cităm şi să analizăm multele aţe sub- are în fiinţa lui o „încetineală adormită”, în ţiri de peisaje splendide ce urmează, scurte timp ce munteanul e sprinten „potrivit în poeme în proză, în fapt, ingenioase, melan- legăturile lui”, e „vesel din fire, glumeţ şi colizante, notaţii lirice întrerupte din loc în plin de pătrundere”. Omul de munte este, loc, cum am remarcat deja, de propoziţii cu apoi, după aceste socoteli de comporta- valoare aforistică. De remarcat este legenda ment, violent, mare iubitor de chefuri, pe care o descoperă călătorul prin aceste moravurile lor sunt mai poetice. Russo îi ţinuturi pline de eresuri. Legenda este, în vede pe ţăranii de la munte ca urmaşi ai sci- realitate, o parabolă biblică (din Cartea lui ţilor şi le face un portret colectiv favorabil: Iov) adaptată mediului şi mentalităţilor un amestec de civilizaţii, de eresuri păgâne moldoveneşti. Autorul Pietrei-Teiului o şi rânduieli creştine: ascultă, la poalele Ceahlăului, spusă de un „În munteni vezi pe băştinaşii dintru sătean care se codeşte din teama de a nu început ai ţării: au în vinele lor sânge scitic. dezlega un blestem sau un secret pecetluit Trupul, trăsăturile vioaie ale feţei, fruntea de o tradiţie mistică: „asta-i istorie necurată, mică, asprimea vorbirii si o mulţime de şi popa nu ne lasă s-o spunem”. O spune, în cuvinte care n-au curs decât printre dânşii şi cele din urmă, după ce îşi face cruce, şi din a căror obârşie e pierdută – apoi multe obi- ea aflăm că istoria necurată are, ca protago- ceiuri deosebite de ale plugarilor, mora vuri nişti, pe Dumnezeu şi pe Diavol, în vremea mai poetice, o grămadă de eresuri şi de po - în care ei se luptau încă pentru stăpânirea vesti pe care din străvechi le păstrează şi pe lumii. În Cartea lui Iov, Diavolul, încă nede- care le amestecă cu rânduielile şi ideile creş- mascat ca spirit malign, face parte din ceata tineşti, – dovedesc aceasta.” de îngeri şi ispiteşte pe Dumnezeu, îndem- Şi această diferenţiere a intrat în literatu- nându-l să verifice, prin pedepse grele, cre- 7 Eugen Simion

dinţa robului său Iov. În Piatra-Teiului, boierii îi zic „politeţă” – de neruşinarea Diavolul locuieşte deja în iad (a fost, deci, femeilor, de zgârcenie şi destrăbălare, de scos din ceata îngerilor buni), dar are încă îngâmfarea care se razimă nu pe destoinicie, relaţii bune cu Dumnezeu din moment ce ci pe parale. Iar Diavolul dimpotrivă arăta – este primit şi stă de vorbă cu Dumnezeu ca şi ştia el de ce – că toate merg strună şi că doi ţărani moldoveni, bând vin de Cotnari tocmai omenirea e cel mai de căpetenie şi Odobeşti. Diavolul îl provoacă pe lucru pe care 1-a făcut Dumnezeu pe lume. Dumnezeu, promiţând să îndrepte lumea După cum se ştie, smerenia nu prea-i partea plină de grele păcate. Diavolul este şiret şi Diavolului. Cam ameţit de băutură, a înce- inteligent, Dumnezeu este supărat de nele- put să strige: giuirile oamenilor şi iertător. Parabola pro- – Ştii ce, Doamne? Măria-ta eşti prea fană adaptează miturile sacre la realităţile bun, de te mai necăjeşti cu asemenea tică- sociale ale Moldovei tradiţionale. Diavolul loşi... este un fel de zapciu, ciocoi local care ştie să – Da, meştere Satana, ticăloşi cât vrai, dar bage zâzanie şi să tragă foloase din bunăta- sunt copiii mei. tea şi tăcuta mâhnire a lui Dumnezeu. – Halal copii, n-am ce zice. Dar mai Promite lui Dumnezeu că va stârpi, printr- degrabă-s ai mei, căci deşi le-ai trimes un potop uriaş, răul de pe pământ şi, for- potop, războaie şi arhangheli, ei mai degra- ţând bunătatea şi inocenţa divină, primeşte bă urmează sfaturile mele. promisiunea că va fi reinstalat în fruntea Dumnezeu a tresărit, apoi a spus cu liniş- cetei de îngeri. O prinsoare, aşadar, între te: două măriri, ale lumii cereşti: – Tocmai asta mă mâhneşte mai mult. „Amândouă măririle – începe varianta Diavolul deocamdată n-a răspuns nimic, din Munţii Neamţului – purtau pe faţă ochii lui însă scânteiară năprasnic. Cu glas pecetea grijilor şi îndeletnicirilor lor. tremurător şi prefăcut, vorbi: Dumnezeu era cu obrazul întunecat din pri- – La urma urmei, stăpâne, toţi oamenii cina nelegiuirilor din zi în zi mai mari ale aceştia sunt nişte nemulţămitori şi nişte răi. oamenilor, ochii însă erau plini de bunătate Ia uită-te cum merge lumea, bisericile cad în şi era gata să ierte. Iar Diavolul sta dârz şi risipă, călugăraşii se duc şi popii nu mai înţepat, zâmbind cu răutate, căci trebile lui cred; duminica nu se mai înalţă tămâie la mergeau mai bine decât oricând şi în împă- cer. Să fiu în locu-ţi, stăpâne, le-aş arăta eu – răţia lui furnicau ispravnicii, zapciii, ciocoii le-aş trimete iar ca-n vremurile vechi o şi alţi oa meni de toată mâna. S-au pus la pedeapsă, să le vie mintea la loc. Ştii, masă, şi după ce-au băut acolo câteva pali- Doamne, că mie îmi place să te slujesc. Dacă ciuri de vin de Cot nari şi de Odobeşti, li s- binevoieşti – pot să mă însărcinez cu pedep- au mai descreţit frunţile, şi au prins a vorbi sirea oamenilor. de una, de alta. Diavolul, potrivind ura pe care o are el – Doamne, zice Diavolul, umplându-şi a asupra neamului omenesc cu tăcuta mâhni- patra oară paharul. Ferice trebuie să fie ţara re a lui Dumnezeu, voia să-şi potolească ura unde se face vinul ista de Cotnari. aceasta zdrobind pe oameni. Pe puterea lui – Nu prea – răspunse Domnul – abia punea el mare preţ. acum începe să se dezmorţească, dar i-a – Ei, stăpâne – zice iar, văzând că merge mai bine după cât nădăjduiesc. Domnul tace – ce zici? Primeşti? – Hei, şi istlalt vin de Odobeşti nu-i rău, – Primesc – răspunde Dumnezeu – dar c- are dulce miroaznă. o tocmeală. Au mai cinstit ei aşa câteva butelci, după – Bine, să vedem. aceea au prins să vorbească politicale – aşa – Dacă nu-i izbândi, să nu ceri ajutor de precum se obişnuieşte la mese boiereşti. la mine. Dumnezeu se jăluia de orbirea oamenilor, Diavolul zâmbi cu dispreţ. ele stricăciunea tuturor de sus până jos, de – Asta – jur. minciună, ele lene, de făţărnicie – căreia – Pe ce, jupâne Diavole? 8 Alecu Russo (II)

– Chiar pe mine, stăpâne. aducă pe pământ bunătatea din vremurile Diavolul se socotea măreţ în clipa aceas- vechi, şi mai ales râvneau împărţirea bunu- ta, şi obrăznicia lui spori. rilor. – Mai mult chiar – adaose el – eu ţi-oi Şi-a treia zi, noaptea, era vreme de furtu- pedepsi pe ticăloşii aceştia chiar fără să mă nă şi munţii păreau că se clatină din temelii. slujesc de toate puterile mele. Vuietele văilor se amestecau cu mugetele Şi grăind, apăsa asupra vorbelor acesto- tunetului: prin pânza luminoasă şi repede a ra. fulgerelor, cădea ploaia, cu găleata. – Da’ ştii tu, jupâne Satana, că eşti cam Şuvoaiele crescute deodată se rostogoleau lăudă ros pe ziua de azi? din măruntaiele munţilor, mânioase; în dru- – Se poate, dar e aşa cum spun eu. mul lor nebun şi rătăcit duceau bucăţi de – Nu cred. stâncă şi brazi întregi dezrădăcinaţi de vije- – Cum? lie. Zgomotând cu grozave răsunete, brazii – De ce mijloace vrai tu să te slujeşti? pârâiau în codri, dărâmaţi ca sub lovituri de – De unul singur, de potop. secure, şi vântul prăvălit în hău mugea cu – Ia lasă, dragă, oamenii nu se mai tem îndrăcită mânie. Dar încet-încet furtuna se de apă, de când au iscodit vapoarele... domoleşte, ploaia con teneşte. Luna, gândi- Potopu-i lucru vechi... toare şi mâhnită, ca o mireasă părăsită, îşi – Tare bine, îl întineresc eu. mişca încet faţa argintată deasupra – Ia ascultă, îţi mai spun încă o dată că n- Ceahlăului şi se ascundea în dosul vreunui ai să faci nimic. nour, rămăşiţă a furtunei, pe care un vânt – Ba mă pun rămăşag că fac. uşor îl mină cătră miazănoapte. Florile scu- – Pun şi eu prinsoare că nu faci... turau ca boabe de mărgăritare picăturile – Bine, dar pe ce ne prindem? ploii, răspândind mireasmă dulce şi subţire, – Ascultă – zice Dumnezeu – mă ştii dar- ca clupă vijelie. Ramurile se ridicau încet şi nic şi blajin. Toţi au slăbăciuni – şi slăbiciu- glasul depărtat al şuvoaielor tăcea din nile tale sunt obrăznicia şi o fudulie fără vreme în vreme. Umbra uriaşă a Ceahlăului păreche. Dacă pierzi rămăşagul, ai să rămâi bătrân se lungea pe vale, însă ca o înfiorare ca şi până acuma; dacă câştigi, uit tot ce s-a peste fire... Ici-colo raze pălite de lună stră- petrecut între noi şi te fac iar mai mare peste băteau printre nouri, albeau undele fugare îngeri. şi intrau iar în ascunzişul lor din văzduh. Atunci, cu neruşinare, Satana a slobozit Întreaga fire, aşa de frumoasă de obicei, aşa un râs prelungit; şi oamenii de pe pământ de gingaşă, cu miresmele ei, cu zâmbetele socotiră că a tunat în ceruri. ori cu plângerile ei, care picurau după fur- – Ia ascultă, jupâne Satane, ştii că eşti tună de pe orice frunză, părea în noaptea obraznic? aceea în stăpânirea unei uimiri nespuse, ca – Mă rog de iertare, stăpâne, dar la noi în un om care ar trece nepăsător pe lângă o iad uiţi cum să te porţi cu lumea. femeie frumoasă. În vremea asta, pe malul – Atuncea adă-ţi aminte de-acu înainte. drept al Bistriţei, deasupra Buhalniţei, pe – Iartă-mă iar, stăpâne, dar pe când hotă- piscul Grohotişului, un cioban deşteptat de râm ziua? furtună îşi aţâţa iar focul, ca să-şi usuce – De azi în trei zile. opincile. Un câne de la stână, mânios, porni – Tare bine: am două zile şi douăzeci şi o plângere grozavă de urlete, cuprins ca de patru de ceasuri fără câteva clipe – mai mult cumplită spaimă. În ţarc, oile, berbecii şi decât îmi trebuie. caprele se zbăteau. Ciobanul slobozi chiote După vorbele acestea, întovărăşite de un lungi şi cumplite – Hu-hu! – care alungă fia- zâmbet drăcesc, Satana şi-a luat rămas bun rele. Răsunetul tremurător se deşteptă în de la Dumnezeu, şi desfăşurându-şi aripele munţi; din râpă în râpă, vuietul se prelungi; uriaşe îşi dădu drumul în văzduh şi se duse dar în loc să se zvârlă spre pădure, cânele, să steie de vorbă cu nişte filozofi fără nici o cu coama zbârlită şi. cu spu me la gură, se pară în pungă, care cu orice preţ voiau să ghemuia în cioban. Caprele şi oile nu mai 9 Eugen Simion

aveau astâmpăr. Cio banul îşi făcu cruce de Atunci, ca la o vrajă, toate tac, şi toate fo - trei ori, socotind în gândul lui că nu-i lucru curile se stâng...” curat. Se uită în juru-i, şi deodată, pe nesim- Morala acestei lungi fabule este simplă: ţite, îşi aţinti privirile, ca fermecat, asupra diavolul n-a putut distruge lumea. Lumea Ceahlăului. Luna cobora încet-încet după o renaşte din dezastrele ei. Din încercarea dia- stâncă, valea era cufundată în întuneric, volului n-a supravieţuit decât legenda ei. numai fruntea pleşuvă a Ceahlăului, lumi- Alecu Russo o ascultă, dă semne că-i place, nată, se desfăcea albă din umbra nopţii, care apoi declară că se retrage, lăsând pe diavol stăpânea poalele muntelui, îi cuprinsese şi (spiritul răului) să se descurce singur... „Am coastele şi se urca încet-încet spre vârfuri. zis”, zice el. Şi zice bine. Povestea este inge- Înspre partea văii, pe marginea stâncii care nioasă, este scrisă (transcrisă) cu umor, iar încununează Ceahlăul, era aşezat cineva când este vorba de furtunile provocate de negru, mare. Alene, plecat într-o rână, cu diavol, prozatorul ştie să-şi folosească mij- mâna dreaptă se spri jinea de un bolovan, loacele lirice. Peisagistul ştie să pună în adus în sus, anume pus parcă acolo spre a vederile lui şi elementele stihinice. Un mare sluji de parmaclâc aşezăturii. Ochii îi scân- mit romantic tratat de Alecu Russo cu umo- teiau ca focuri rătăcite pe munţi şi cătau rul folosit mai târziu cu dibăcie de Creangă. spre vale plini de răutate. Umbra lui se * zugrăvea pe stâncile mai înalte care împre- sură muchea spre Ţara Ungurească, creştea Cântarea României (în varianta dată de şi scădea pe măsură ce trupul se mişca. Alecsandri, prieten şi cu Alecu Russo şi cu Şopotul izvorului limpede şi rece care ţâş- N. Bălcescu, aşa că nu-l putem bănui de nea dintr-o stâncă părea că-l leagănă mân- neobiectivitate, această controversată gâietor în gândurile lui. Noaptea era târzie; poemă a fost scrisă de Russo în franţuzeşte se zărea geana de ziuă. Un zgomot grozav şi tradusă în româneşte de Bălcescu) este un se auzi, şi cu mâna tot răzimată de stâncă, poem în proză în stil mesianic. Un stil ce se umbra zvâcni în picioare. «Hai! zise, a venit poartă în epocă, îl întâlnim, cum s-a putut ceasul, am câştigat rămăşagul; a mea e lu - observa, şi în scrierile istoricilor, îndeosebi mea.» Aici iar rătăci un zâmbet drăcesc pe la Bălcescu. De aici vine şi bănuiala că el ar buzele ei. «Şi poate – urmă – poate n-are să fi creat-o. Mesianismul, profetismul din mă mai puie în capul cetelor îngereşti...» Cântarea României este însoţit însă de liris- La vorbele acestea, Diavolul (căci el era) mul unui autor cultivat şi, în profunzimile îşi des făcu aripile. Ridicând dintr-o clătină- spiritului său, sceptic, încărcat de tragediile tură stânca, pluti o clipă pe deasupra istoriei şi, în genere, de tragediile existenţei Ceahlăului. Se îndrepta spre gura Bistriţei – omului. Pornind de aici, cei interesaţi să când o chemare ascuţită sună în văi. Era definească specificul românesc au observat cântecul de veghe al cucoşului. Şi ştii dum- această curioasă alianţă oximoronică în fiin- neata, domnule, că noaptea e a Diavolului ţa omului românesc între mesianism şi resem- de cu seară până la cântători. Iacă aşa. nare. Unii o laudă şi o fundamentează filo- Diavolul se cutremură, îşi descleştă gheare- sofic, ca Blaga, alţii o contestă vehement, ca le; şi stânca pe care o vezi a căzut greu. Trei moralistul Cioran, care vede în ea sursa rău- zile şi trei nopţi a plouat cu mânie. Şuvoa- lui românesc. Autorul Cântării nu face, însă, iele duceau departe pe Bistriţa revărsată un studiu de psihologie a poporului şi de bucăţi de case, brazi fărâmaţi, stejari uriaşi filosofie a fiinţei, ci – cum se vede încă de la şi trupuri zdro bite. Numai piatra a rămas primele versete (cânturi), alternativ, un pe loc şi se împotriveşte şi fulgerului, când poem al nenorocirilor ce lovesc un „norod trăsneşte pe vârful ei. Diavolul îşi făcuse nemângâiet” şi, apoi, un poem encomiastic, planul să oprească Bistriţa din cale, şi apele, înalt, în tonuri măreţe al frumuseţilor crescând într-una din clipă în clipă, să re - patriei. Primul pare a fi Rugăciunea unui dac verse şi să înece lumea. Câteodată, în nopţi- romantic, în faza eroic-mesianică, aşa cum le urâte, se aşează iar pe stânca de sus... am precizat, cel de al doilea – orânduit după 10 Alecu Russo (II)

o lege a contrastelor semnificative, simboli- „Pământ chinuit, te-a iubit legea... când te ce, poetice – este o suită de vederi sublime, va ierta Domnul?” etc. sub formă, acum, de scurte fragmente lirice...... Mai întâi, dar, o invocare, o rugă în care este sugerată apariţia „răzbunătorului preves- Poemul psalmic şi poemul înalt enco- tit”. Este Crainicul mântuirii noastre din poe- miastic evadează, uneori, spre poemul isto- mele de mai târziu ale lui Goga: ric, o speţă cultivată de Alecsandri şi „Domnul Dumnezeul părinţilor noştri Bolintineanu şi, după modelul lor, de mai înduratu-s-a de lacrămile tale, norod toţi poeţii minori din epocă. Autorul nemângâiet, înduratu-s-a de durerea plă- Cântării coboară în „vremea veche” şi, după mâilor tale, ţara mea?... Nu eşti îndestul de o vedere idilică, aduce icoana dezastrului, smerită, îndestul de chinuită, îndestul de imaginea unui paradis devastat de hoarda sfâşiată? Văduvă de ficiorii cei viteji, plângi de năvălitori: fără încetare pe mormintele lor, precum „Dar iată aerul se turbură... ceriul cel plâng şi jălesc femeile displetite pe săcriul limpede se îmbrobodeşte cu nori întune- mut a soţilor.” coşi... un nor de prav învăluie câmpia şi ascunde munţii... se aud vaiete... dobitoace- ...... le se învârtesc, cum se învârtesc în nopţile „Neamurile auziră ţipetul chinuirei tale, vijălioase, când lupii urlă în păduri... caii pământul se mişcă. Dumnezeu numai să nechează jalnic... mulţime de glasuri se aud nu-l fi auzit?... Răzbunătoriul prevestit nu s- strigând... vădesc când primejdie, când a născut oare?” după care elementul de con- nedejde, izbândă, când perdere, turbare, trast, un mic poem despre frumuseţea para- deznădejduire, vântul suflă şi norul se disiacă a pământului românesc: împrăştie puţin... Doamne, fă-ţi milă!... Se „Verzi sunt dealurile tale, frumoase păduri- vede amestecul unei bătălii!... Cei ce au le şi dumbrăvile spânzurate de coastele năvălit sunt îmbrăcaţi în fier... săgeata alu- dealurilor, limpede şi senin ceriul tău; mun- necă pe pavăză, şi paloşul cu două ascuţite ţii se înalţă trufaşi în văzduh; râurile, ca taie în carne vie... dar pepturile goale stau brâie pestriţe, ocolesc câmpurile; nopţile împotrivă... se luptă cu furie... se plec tale încântă auzul, ziua farmecă văzu tul... săbiei... inimele slăbesc... fug... ţara slobodă Pentru ce zâmbetul tău e aşa de amar, mân- a perit!... staţi... izbânda-i în mâna dra mea ţară?...” urmată, tot aşa, de alte Domnului... arcul se întinde din nou... lup- bocete şi interogaţii anxioase, smulse, parcă, tătorii se amestec şi se izbesc... pepturile din vederile unui spirit pregătit pentru jert- goale de pavezile... capetele descoperite de fă: coifurile... Departe pe câmpie se văd arcuri zdrobite, făşii de steaguri, apoi un cuşciug „O, ţară falnică ca nici una, pentru ce faţa ţi- mare-mare se rădică, şi o pară grozavă e îmbrobodită?” înflorează ceriul... focul jărtfei se înalţă în ...... văzduh... învinşi şi învingători cad în genunchi, şi la lumina flacărei îşi dau „Nopţile tale sunt reci, visurile turburate ca dreapta şi se iau în braţe... fii cu inimă valurile mărei bătută în furtună... ce-ţi pre- bună... ţară binecuvântată... Tu fusăşi alta- vestesc?” riul rudirei crivăţului cu pustia, a bărbăţiei ...... cu mintea, a slobozeniei cu puterea. Din această rudire frământată cu sânge şi sfinţi- „Nu eşti frumoasă, nu eşti înavuţită? [...]... tă prin foc se naşte un popor nou.” pentru ce curg lacrimile tale?” Uneori poemul fuge spre cronica „nele- ...... giuirilor şi nedumnezeirea căpităniilor”, alteori spre comentarii morale. Iată unul „Pentru ce gemi şi ţipi, ţară bogată?” despre relaţia de cauzalitate dintre lege şi ...... slobozenie: 11 Eugen Simion

„Cel ce nu cunoaşte nevoia legei nu icoanele pustiirii. Autorul Cântării pare a se cunoaşte ce e slobozenia, căci nu poate fi fi specializat în aceste pânze în care sunt slobozenie fără lege... şi acel ce nu se ţine de pictate urgiile, beznele întunericului, lăco- duhul legei se leapădă de slobozenie.” mia cuprinsurilor şi a prăzilor, cruzimea sau altul care respinge morala capului neamurilor care năvălesc peste alte neamuri plecat în faţa duşmanului: etc. Ca să sugereze acest prăpăd general, „Dacă duşmanul vostru va cere legămin- autorul Cântării foloseşte des metafora bibli- te ruşinoase de la voi, atunci mai bine că: „viscolul siluirii”, „furtuna mântuirii”, muriţi prin sabia lui decât să fiţi privitori „jugul durerii”... În fine, după atâtea împilării şi ticăloşiei ţării voastre...” imagini ale durerii şi pustiirii, se anunţă Mai stăruitoare şi, literar vorbind, mai momentul mântuirii: mucenicii sângelui se plină de un lirism ce bate spre bocetul meta- trezesc, din înrudirea frământată cu sânge şi foc fizic sunt vederile ce bat spre apocalipsă, se naşte un popor nou, „inima şi tăria suflete- 12 Alecu Russo (II)

lor bărbate” se deşteaptă şi crainicul izbăvi- răsăritul, lumina şi întunerecul, cugetul diz- tor îşi anunţă venirea: brăcător şi dreptatea s-au luat la luptă... „Priveşte, de la miazăzi, la miazănoapte, Urlă vijălia de pe urmă... Duhul Domnului popoarele îşi rădică capul... gândirea să trece pre pământ!...” iveşte luminoasă pe deasupra întunericu- Cum citim azi acest poem-program al lui... Gândirea, duhul dumnezeiesc ce generaţiei de la 1848? Îl citim aşa cum este, zideşte, şi credinţa ce dă viaţă... lumea un poem în proză, în stil profetic, o doină veche se prăvăleşte, şi pe a ei dărâmături care amestecă jalea cu blestemul, un cântec slobo zenia se înalţă!... Deşteaptă-te!” de moarte şi de înviere, aşa cum ne averti- Un poem nou se întrupează din suma zează, de altfel, şi autorul într-un verset: acestor jeluiri. El prevesteşte – cum se vede „Doina şi iar doina!.. cântecul meu e ver- – „furtuna mântuirii”, naşterea sul de moarte a poporului la şezătoarea pri- „Răzbunătorului preaursit”, în fine, faptul veghiului... pământul îi e de lipsă... şi aerul că pământul se mişcă şi Dumnezeu a auzit îl înneacă”. ţipătul chinuirii acestui pământ pus multă G. Călinescu spune că vocaţia lui Alecu vreme sub „jugul durerii”. Poema se încheie Russo se arată în proza memorialistică, ceea în tonalitatea mesianică cu care începuse. ce este adevărat, cu observaţia, totuşi, că Stilul şi câmpul imaginaţiei, mesianismul vocaţia lui se revelează şi sub alte forme: în ardent în tonalităţi înalt biblice sunt, toate, poemul în proză şi, în genere, în vocaţia lui acelea pe care le găsim în scrierile profetice lirică şi, mai ales, în epica peisagistică. şi istorice ale lui Bălcescu. De aceea proble- Înaintea lui Hogaş (care citeşte cărturăreşte ma paternităţii acestui extraordinar poem cartea naturii, căutând marile mituri în romantic române, stilistic vorbind, deschisă. Codrii Neam ţului) şi Sadoveanu (care des- O bună parte din poezia lui Goga porneşte, peste o jumătate de secol, de aici: din aceste coperă în natura românească semnele unei fragmente pătimaş jeluitoare, ce prevestesc civilizaţii vechi, în legătură cu rânduielile sfârşitul tăcerii divine şi revenirea Duhului cosmice), Alecu Russo comentează eseistic Sfânt pe pământ şi, odată cu el, apropierea natura românească, cu o însufleţire roman- zilei dreptăţii. Plângerea la zidul durerii se tică, dar şi cu o luciditate prevenitoare. transformă într-un program al redeşteptării Specialitatea lui este, cum zice, vederea (icoa- naţionale. Rugăciunea anunţă, acum, bleste- na), care nu-i o simplă fotografie, o plată me înfricoşate: descriere frumoasă, ci, îi preluăm termenul, „Deşteaptă-te, pământ român! biruie-ţi o viziune în care intră şi punctul de vedere durerea, e vremea să ieşi din amorţire, al omului care i-a citit pe moralişti şi a frec- seminţie a domnitorilor lumei!... Aştepţi ventat muzeele occidentale. În Cântarea cân- oare, spre a înviè, ca strămoşii să se scoale tării el dezleagă simţul lui liric şi vocaţia sa din morminte?... Într-adevăr, în tr-adevăr ei profetică, învăluitoare şi jeluitoare ca o s-au sculat, şi tu nu i-ai văzut... Ei au grăit, doină în care suferinţa se uneşte cu farme- şi tu nu i-ai auzit... Cinge-ţi coapsa ta, caută cul şi, împreună, plâng biblic pe ruinele şi ascultă... Ziua dreptăţii se apropie... toate unei ţări iubite şi fără noroc. Un vaiet uriaş po poarele s-au mişcat... căci furtuna mân- în care răzbat, din loc în loc, ameninţări tuirei a în ceput!...” cumplite de răzbunare, un bocet care atinge ...... uneori o notă metafizică, în fine, invocarea repetată a unei pustiiri şi suferinţe generali- „Deci timpul sosit-a... Semne s-au ivit pe zate. Găsim, aici, şi sugestia că Dumnezeu s- ceriu... pământul s-a clătinat de bucurie... a retras din lume sau, dacă nu s-a retras de blestemul în fricoşat s-a auzit despre apus... tot şi pentru totdeauna, de ce Dumnezeu nu şi toate popoarele s-au deşteptat.” vede şi nu aude chinuirile acestei ţări bine- ...... cuvântate? O rugăciune, aşadar, în care este pusă în discuţie şi divinitatea. „Cinge-ţi coapsa, ţară română... şi-ţi întăreş- te inima... miazănoapte şi miazăzi, apusul şi 19 august 2016, Covasna 13 14 A gândi Europa Evanghelos MOUTSOPOULOS Deux Europes de facto ou une seule Europe?

Abstract

Sedus la început de ideea de mondializare, esteticianul și filosoful E. Moutsopoulos se află dezamă- git de evoluția lucrurilor, dar își păstrează speranța într-o îmbunătățire majoră. El arată că Europa a fost unificată, prea des, cu forța și cu puterea războaielor (unificarea carolingiană, războaiele napoleoniene, războaiele naziste), iar acum e momentul de a contrazice curentul eurosceptic (care își are interesele sale financiare) și de a lua măsuri radicale pentru a realiza o Europă destinată împlinirii nevoilor și fericirii cetățenilor ei. Europa nu este a Comisiei Europene, ca formă de guver- nare unficată, ci a tuturor europenilor. Puterea tehnocrației bruxeleze ar trebui redusă drastic. Cuvinte-cheie: conceptul de mondializare, euroscepticismul nesincer, integrare pașnică, Comisia Europeană, tehnocrația bruxeleză.

Seduced at first by the idea of globalization, the esthetician and philosopher E. Moutsopoulos is disappointed by things evolution, but he guarded hope in a major improvement. He shows that Europe was often unified by force or the wars power (Carolingian unification, Napoleonic wars, Nazi wars) and now it's time to contradict the Eurosceptic movement (which has its financial inte- rests) and to take radical measures in order to realize an Europe able to achieve the happiness and fulfill the needs of its citizens. Europe is not belonging to European Commission, like unified form of government, but it is belonging to all Europeans. The Brussels technocracy power should be drastically reduced. Keywords: globalization concept, insincere Euroscepticism, peacefull integration, European Commission, Brussels technocracy.

Quelle idée que celle d’une Europe à truction de Rome par les barbares acheva la deux vitesse! Et pourtant on nous rabâche, division. Les ambitions de Justinien rétabli- cette idée, sans arrêt. C’est à plusieurs rent provisoirement quelques liens entre reprises que notre Europe fut unifiée. l’Orient et l’Occident; mais, enfin, Byzance D’abord, par la vague culturelle et mystique suivit sa propre voie qui la conduisit à l’apo- suivie par celle de sa romanisation, au sein gée de sa splendeur, puis à s’a décadence de laquelle se répandit le christianisme. Elle due à l’envie des croisés, en attendant la fut divisée par Dioclétien pour des raisons menace ottomane, et enfin, à sa disparition stratégiques plutôt qu’administratives, et suivie par l’exode massive d’une élite d’in- Constantin transféra la capitale de 1’ empire tellectuels qui contribuèrent d’une manière sur le Bosphore pour les mêmes raisons. décisive à la renaissance des lettes et des Après Arcadius et Hononus, les deux par- arts. Entre temps, ce fut Charlemagne qui ties de l’imperium ne s’unirent plus. La des- unifia l’Occident, quasiment sur le modèle

Evanghelos MOUTSOPOULOS – Academia din Atena, e-mail: [email protected] 15 Evanghelos Moutsopoulos

qu’à Stalingrad avant de s’en retirer sous la pression des débarquements en Sicile et en Normandie – non sans avoir commis toutes sortes de cruautés et d’exterminations et ruiné économiquement le sud-est européen. Mais trêve de guerres fratricide. À la faveur de la guerre froide, les vaincus profitèrent largement d’une aide généreuse venant d’outre Atlantique, mais imposé bientôt leur primauté sur l’ensemble du continent. Les pères fondateurs de F Europe unie ont vu loin et clair, peut-être un peu trop en idéa- listes. L’Europe serait désormais unifiée, non pas par la volonté d’un conquérant mais par celle de ses citoyens ; donc, politi- quement et économiquement. Comment est-on alors passé à la conception de deux Europes, l’une septentrionale, l’autre méri- dionale? Aurait-on peut-être agi trop préci- pitamment? En l’occurrence, il est vrai que le sud, mais aussi le nord, nord-ouest euro- péen, y avaient été économiquement mal préparés. Je ici évoquerai le plébiscite raté de 2007, auquel la faute revient aux Français et aux Hollandais. L’erreur fatale commise à l’origine consistait dans l’omission d’avoir consolidé les fondements constitutionnels et administratifs de l’Union, avant l’instauration d’une monnaie unique. Européen convaincu depuis déjà six décennies, lors du Traité de Rome, j’en suis d’autant plus déçu et attristé qu’il soit, pour l’instant, encore, mais depuis déjà une dizaine d’années question d’une Europe se développant désormais à deux vitesses, ce qui, jusqu’ici du moins, est un fait indé- niable. La France vient de se rpononcer en faveur de cette situation de deux Europes, tout en sachant qu’elle risque fort de faire partie de cette division en changeant de romain ou à peu près. Or, les temps avaient vitesse, et en passant à la vitesse inférieure. changé et de nouvelles nations issues des Cette idée est inacceptable. La distinction d’une Europe à deux vitesses constitue un peuples autochtones ou immigrées s’étaient grave affront pour les pays européens du formées. Plusieurs tentatives d’unification sud. En réalité c’est la structuration même de notre continent par la force des armes de l’Europe qui est déficiente quant aux ont échoué. Rappelons-nous les guerres prévisions de son intégration. Sa locomoti- napoléoniennes, la prise de Moscou déser- ve, comme on dit, la locomotive allemande, tée, puis le passage de la Bérézina et, finale- oublieuse de ses dettes économiques ment, Waterloo. De même, l’occupation de contractées envers les pays européens sous l’Europe par la vague nazie qui déferla jus- son occupation pendant la seconde guerre 16 Deux Europes de facto ou une seule Europe?

mondiale, entraîne le déficit des wagons ment fédératif, ne serait-ce que par étapes inertes, trop confiants en sa puissance et en successives. Deuxièmement, réduire les sa traction. Erigée en quatrième Keich, pouvoirs décisionnels de la technocratie grâce aux circonstances favorables de bruxelloise, tout en augmentant ceux du l’après-guerre et au labeur incontestable de Parlement Européen, actuellement très oné- ses habitants, l’Allemagne refuse instam- reux, il faut l’avouer, et, de surcroît, impuis- ment de rembourser ses dettes au détriment sant à légiférer drastiquement. Troisième- des pays naguère ruinés par elle. Une telle ment, renforcer les structures économiques attitude arrogante risque d’entrainer une de l’Union, puisque c’est surtout au niveau crise même en France, le pays qui est deve- économique que les crises se déclarent le nu le partenaire le plus important de la dite plus souvent. C’est un budget fédéral qui se locomotive. Où est alors l’Europe des père, révélera le bouclier le plus efficace, et ce en fondateurs? Tout au plus, elle vacille. Afin dépit des réticences de ceux qui détiennent de faire équitablement la part des choses, il les reines de l’attelage. Enfin, redéfinir la faut discerner entre l’euroscepticisme et la tendance à quitter l’Europe. Les euroscep- volonté politique de la première économie tiques sont loin d’être sincères; ils dissimu- de la planète et le rôle qu’elle mérite de lent sous leur scepticisme leur appartenance jouer dans un monde dominé par la mon- à des politiques qui visent, sinon à évincer dialisation économique et technologique au l’Europe par la concurrence internationale, détriment des cultures particulières, dans la du moins à en affaiblir le poids. En mesure où celle-ci ne s’oppose pas aux revanche, la montée de l’anti-européanisme, droits reconnus à tous les êtres humains. exprimée à la fois par les extrêmes de la C’est à cette condition, mais à elle seule, que gauche et de la droite dans maints pays du l’Union des peuples européens pourra pro- continent, reflète le mécontentement autori- gresser, prospérer et se rendre même réelle- taire et quasiment dictatorial des méca- ment utile à ces citoyens, quitte à éclairer, nismes commissionnaires bruxellois. Une une fois de plus, l’humanité entière. Par lueur d’espérance commence à éclairer l’ho- ailleurs, j’avoue avoir été séduit au départ rizons quelque temps après l’élection par le par le concept de la mondialisation qui, par Parlement Européen, pour la première fois, la suite, s’est avéré obnubilant: comme au lieu de sa désignation pure et simple, toutes les autres, tel un gants de velours, d’un nouveau président de la Commission, une main hideuse. Notre Europe — et j’en suivi par ses premières déclarations. La fais appel à ses dirigeants à partir de cette Commission cessera-t-elle enfin d’obéir tribune – a le devoir de s’en méfier tout au aveuglément aux ordres de ses tuteurs de long du processus de l’accomplissement de toute provenance et remplia-t-elle désor- son intégration à laquelle elle est destinée ; mais son rôle de gouvernement attentif aux à défaut de quoi et à force de prendre de souhaits des citoyens de l’Europe? Il est vrai mesures courageuses, elle risquerait de se que notre Europe s’est prématurément élar- dégrader, de se décomposer et, à la longue, gie avant de mieux s’organiser en profon- deur. Or, les faits sont là, et il faut y remé- de disparaître dans le temps. Quantité mar- dier d’urgence, mais aussi prudemment, quante du globe, notre Europe à nous ce pour éviter un effondrement définitif de ce n’est ni la Commission — telle que nous qui a été construit au prix de tant d’efforts. l’avons connue jusqu’ici : ni ses patrons On peut, dès lors, envisager quelques occultes. Notre Europe c’est l’affaire de cha- mesures a prendre prioritairement. Il fau- cun de nous. C’est donc à nous de contri- drait, en premier lieu, à mon sens, et en sur- buer à sa restructuration de facto, afin d’en montant les phobies qui furent déjà les assurer la continuité par le renforcement de causes d’une série de maladies infantiles du ses institutions. L’Union fait la force. Soyons continent unifié, procéder à la modification solidaires les uns les autres. L’Europe sera de son statut confédéral en statut stricte- puissante ou ne sera point Je vous remercie. 17 Interviu

Florian Saiu în dialog cu Bianca Burţa-Cernat „«Marea» politică mondială urmează în continuare principiul nietzschean al dominaţiei «stăpânului» asupra «sclavului»” Abstract Interviul cu Bianca Burţa-Cernat, critic literar şi cercetător la Institutul „George Călinescu” al Academiei Române, muşcă, prin răspunsuri de o exemplară luciditate, din politicile occidentale, aspirate de o parte a intelectualilor noştri cu ochii închişi, îmbătaţi de promisiuni viclene şi eti- chete strălucitoare. Fibra nervoasă a gândirii e altoită, la Bianca Burţa-Cernat, pe volte îndrăzne- ţe, precum aceasta: „Duşmanul împotriva căruia ar trebui luptat – din punctul meu de vedere şi al altor tineri cu orientare de stânga, o stângă democratică, desigur – este acest neo-liberalism săl- batic, amoral, inuman, care ne cere să privatizăm absolut tot. De la Învăţământ şi Sănătate până la propriile sentimente”. Cuvinte-cheie: neo-liberalism, politică, educaţie, Occident, pro-occidentalism, profesor, bani, cultură, manipulare, student, comunism, Uniunea Europeană, migraţie.

The interview with Bianca Burța-Cernat, literary critic and researcher at the Institute „George Călinescu” of the Romanian Academy, is biting through answers of an exemplary lucidity from occidental politics, absorbed blindly by some intellectuals of ours, inebriated by sly promises and glamouros labels. The fiber of thinking is grafted, in case of Bianca Burta-Cernat, on bold voltes, similar to the following: „The enemy that should be fought – from my point of view and of other leftiest young people, considering a democratic left wing, of course – is this wild, immoral, inhu- man neo-liberalism, which requires us to privatize everything. From Education and Health to our own feelings”. Keywords: neoliberalism, politics, education, Occident, pro-occidentalism, professor, money, culture, manipulation, student, communism, European Union, migration.

Cine este Bianca Burţa-Cernat? M-am născut în Câmpulung Muscel, ora- şul lui Muşatescu şi al primilor ani de stu- Bianca Burţa-Cernat: Dacă ar trebui să diu ai lui Ion Barbu. Dar mai bine aş spune dau un răspuns convenţional, aş spune că că este oraşul lui Spirache Necşulescu şi al sunt critic literar şi cercetător la Institutul farsei prin care un om cinstit, până la urmă, „G. Călinescu” al Academiei Române... Într- ajunge să intre în politica şacalilor... Mi-am un mod mai puţin convenţional, pot să vă petrecut primii 19 ani din viaţă la spun că sunt un om care încearcă să fie liber. Câmpulung, apoi am venit la studii în Ce amintiri păstraţi din copilărie, din oraşul Bucureşti. Oricum, am trăit zece ani de natal? comunism într-un orăşel de provincie din

Bianca BURŢA-CERNAT – Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, e-mail: bianca.cernat2015@ gmail.com Florian SAIU, jurnalist, e-mail: [email protected] 18 Dominaţia «stăpânului» asupra «sclavului»

Ţara Românească şi pot spune că am amin- de copil de nouă ani înfiptă în halatul tova- tiri frumoase, dar şi ciudate sau care mă răşei învăţătoare, care se pregătea să mă întristează. lovească! Evoc amintirea aceasta stranie tocmai pentru că, la un moment dat, în urma Ce amintiri vă întristează? unor articole pe care le-am publicat în urmă Amintirile legate de primii patru ani de cu doi-trei ani – trei dintre ele intitulate şcoală. Ţin să spun asta, pentru că, de regu- „Anticomunismul românesc post factum”, lă, când cineva de vârsta mea, care nu avea iar al patrulea, „De ce nu sunt «anticomu- decât zece ani la căderea comunismului, nistă»?”, lumea tindea să mă catalogheze pretinde că-şi aduce aminte ceva concret drept o nostalgică, o recuperatoare a comu- despre modul cum funcţiona România în nismului şi – de ce nu? –, o mică profitoare perioada respectivă, e repede adus la ordine a regimului, eventual. cu un zâmbet îngăduitor sau, mai degrabă, Cum v-aţi apropiat de litere, de cărţi? de neîncredere. Eu mi-amintesc foarte multe lucruri, îndrăznesc să spun, mi-amin- Una dintre primele mele amintiri e mica tesc de un sistem de şcolarizare cvasi-milita- bibliotecă a părinţilor mei, cu imaginea rizat, îmi amintesc ce înseamnă opresiunea căreia mă trezeam zilnic, pentru că era ata- (cuvântul nu e deloc prea dur!) şi, da, îmi şată canapelei unde dormeam – conţinea nu amintesc ce înseamnă să rezişti suicidar la foarte multe cărţi, câteva sute, în general un asemenea sistem. Între altele, ca să fiu literatură (universală şi română), în mare mai convingătoare, îmi amintesc mâna mea parte volume ale unor clasici sau, în orice 19 Bianca Burţa-Cernat

caz, ale unor scriitori validaţi în timp de momentele în care mă răzgândeam şi instituţia criticii. Părinţii mei, născuţi la optam fie pentru Istorie, fie pentru Filoso - începutul anilor ’40, nu au avut posibilitatea fie… Pe la 14 ani, mă gândeam să mă duc la – din cauza mai multor accidente biografice o mănăstire, apoi m-am gândit să mă în- şi istorice deopotrivă – să meargă prea mulţi scriu la şcoala de poliţie sau la una militară. ani la şcoală, aşa cum şi-ar fi dorit, dar le De la mănăstire la o şcoală militară, ce dife- plăcea să citească, obişnuiau să cumpere renţă! cărţi (se consultau adesea şi cu librarul – întâmplător un om cultivat), cu gândul la Da, sunt, într-un fel, omul contrastelor... cei patru copii ai lor... Nu ştiam încă să Dar, de altfel, ocupaţiile mele de acum nici citesc, dar abia aşteptam să învăţ. Bănuiam nu sunt chiar atât de străine nici de o anu- că între acele coperţi sunt poveşti, sunt alte mită disciplină ascetică, nici – paradoxal – lumi, sunt nişte uşi pe care visam să le des- de o strategie a combativităţii ca metodă de chid. Am învăţat să citesc cu puţin timp lucru... înainte să intru la şcoală, pe la mijlocul ani- Dar de unde ideea să mergeţi la o mănăstire? lor ’80. După aceea, lucrurile au mers cumva de la sine. Am citit împotriva şcolii, Pe mine, părinţii nu m-au dus la biserică, am citit împotriva tovarăşei învăţătoare... nu sunt nişte credincioşi practicanţi. Ei cred în Dumnezeu, dar fără să facă din asta ceva V-a marcat acel episod... deosebit. În plus, ştim prea bine că înainte M-a marcat, sigur că m-a marcat. Apoi, de 1989 oamenii aveau oarecari reticenţe din clasa a cincea, totul a fost mult mai uşor. (dintr-un motiv sau altul) în a merge la bise- Am început să citesc mai mult pe la nouă- rică. zece ani, într-o vacanţă de vară, când am Aşadar, Bianca Burţa-Cernat nu este un om simţit, poate pentru prima şi singura dată, dus la biserică. ce înseamnă o plictiseală ucigătoare. Era o Nu. M-am dus de bunăvoie, am cerut să căldură terbilă, într-un bloc muncitoresc... fiu dusă, pentru că mi-am pus nişte între- De obicei, îmi petreceam vacanţele acasă, n- bări. N-a fost la mijloc nici un fel de propa- am călătorit niciodată în acea perioadă. gandă religioasă şi, de fapt, nici un fel de Cum nu ştiam ce să fac, am deschis o carte. influenţă directă pe care să o fi exercitat, în De atunci nu m-am mai despărţit de cărţi acest sens, cineva asupra mea. (Doi dintre niciodată. Citeam constant, şi în zilele de fraţii bunicii mele paterne au fost, în perioa- vacanţă, şi în zilele de şcoală. Şi, tot citind, da interbelică, pastori protestanţi, dar eu nu ajungi la concluzia că nu mai poţi face altce- i-am cunoscut, cum nu mi-am cunoscut nici va decât să te ocupi de cărţi. Deşi pare ciu- bunica – a murit, foarte tânără încă, în tim- dat să vrei să creşti pentru a citi şi a scrie. pul războiului...) Pentru că mă gândisem şi la scris... Cei din jur m-au privit cumva ciudat: «Trezeşte-te, Aţi găsit răspunsurile la acele întrebări? cine te consideri?». Am citit de plăcere, mai Răspunsurile nu le găseşti niciodată şi întâi literatură. Îmi plăcea mai mult literatu- cred că e mai bine aşa. Centrală e, întot- ra universală… De ce? Explicaţia ar fi lungă deauna, întrebarea, nu răspunsul. şi destul de întortocheată... Apoi am început să frecventez şi literatura română – trăgând Cum a fost trecerea de la Câmpulung la cu ochiul prin caietele şi manualele fraţilor Bucureşti? mei. Nu-mi place să mă laud, dar la intrarea Venisem deja de câteva ori în Bucureşti, în liceu aveam deja noţiuni de istorie litera- în anii ’90, la fratele meu, care era student la ră... Prin gimnaziu au început să mă intere- Matematică. O altă ciudăţenie: cred că, în seze şi cărţile de istorie, iar în liceu, filosofia. urmă cu douăzeci de ani, aş fi putut să tră- M-am gândit încă din gimnaziu că aveam să iesc oriunde, într-o metropolă, într-un oră- mă înscriu la Litere, a fost prima mea opţiu- şel de provincie, într-un sat chiar… N-ar fi ne, de la care nu m-am abătut decât în contat, tot între patru pereţi trăiam, printre 20 Dominaţia «stăpânului» asupra «sclavului»

cărţi. Aş fi parcurs, zilnic, tot acelaşi drum, Sunt foarte multe nuanţe de introdus, între casă şi şcoală. Aşadar, pentru mine, n- pentru că nu putem să judecăm în categorii a fost şocantă trecerea de la un oraş mic la precis delimitate. Femeile sunt aşa sau aşa... unul mare. Singurul lucru cu care a trebuit Sigur, există o anumită solidaritate în rân- să mă obişnuiesc – şi mi-a luat cam o lună – dul femeilor preocupate de cultură. Dar a fost zgomotul străzii. În fiecare seară, în feminismul românesc – să fim serioşi! – e prima mea lună petrecută în Bucureşti, mă privit şi azi de unii (mulţi!) ca un fel de întorceam la cămin copleşită, obosită de manifestare clinică, ca o ciudăţenie demnă toată forfota străzii. de expus într-un muzeu al ororilor. În Schimbând registrul întrebărilor – literatura Occident, da, mişcările feministe au o fru- creată de femei glisează zonele periferice ale moasă tradiţie. Până de curând, credeam că cadrului cultural. Care sunt explicaţiile? au ajuns chiar la anumite excese venite Intră în discuţie criteriile valorice sau poziţia odată cu instituţionalizarea. Îmi fac mea marginală este dictată de alte considerente – culpa privind cu mai multă atenţie spre ceea dogme, cutume, capete înţepenite? ce se întâmplă astăzi peste tot în Europa „civilizată” şi în lumea... „creştină” – la Am ajuns la cartea mea de debut – resurecţia unei gândiri patriarhaliste, la re- Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza conservatorizarea spaţiului public şi, pe alo- feminină interbelică. E primul demers siste- curi, la revirimentul unui ultra-naţionalism matic de la noi pe această temă. M-a şocat apter şi opac –, nu mă mai „tem” de „peri- dintotdeauna, încă de când am început să colul” pe care l-ar reprezenta eventualele citesc, faptul că literatura părea să fie, în pri- excese ale „corectitudinii politice”. Nu mai mul rând, o afacere a bărbaţilor. Femeile cred nici că drepturile câştigate odată sunt erau, în literatură, foarte, foarte puţine. Am câştigate pentru totdeauna... În contextul şi întrebat, atât la şcoală, cât şi acasă, de ce. românesc – cu „tradiţia” sa de devalorizare N-am primit un răspuns, multă vreme nu şi de supunere a femeii –, lucrurile sunt încă m-am mai gândit la asta, până când, în şi mai puţin încurajatoare... facultate, a început din nou să mă sâcâie această idee. Răspunsul, evident, e foarte Şi la acest capitol am rămas în urmă. complicat. Ar trebui să intrăm în tot felul de Da... La noi sunt femei care activează în detalii care ţin de nişte evoluţii istorice, cultură şi care, deşi nici nu le-ar trece prin sociale, culturale... Şcoala ne obişnuieşte cu gând să se îndoiască de falsa lor emancipa- ideea, inclusiv pe fete, că, dacă femeile nu s- re, duc mai departe acest sistem de reguli au manifestat în literatură sau în alte arte, patriarhal. Unele din oportunism, pentru că asta e doar din cauza unei trăsături intrin- nu cred neapărat în el, dar se poate dovedi seci naturilor feminine. Nu au talent, nu au „profitabilă” acceptarea acestui sistem. Dar vocaţia culturii. Vocaţia lor este mult mai aproa- altele pentru că – îmi pare rău să o spun – pe de biologie. Asta suntem lăsaţi să credem nu au ajuns (şi, e adevărat, contextul nici nu şi, uneori, destul de insiduos, cu nişte mij- le-a ajutat să ajungă...) cu adevărat la conşti- loace pe cât de parşive, pe atât de eficiente. inţa de sine şi la conştiinţa ilegitimităţii Da, cred că marginalitatea literaturii femini- marginalizării care le este impusă, într-o ne e, în primul rând, o chestiune socială. formă sau alta. Ele rămân în continuare citi- Marginalitatea e, în bună măsură, asumată toarele pasive, admiratoarele pasive ale şi interiorizată de femeile însele. În treacăt „marilor bărbaţi” ai culturii. Dar există, evi- fie spus, toate cutumele, tot ceea ce ţine de dent, şi destule spirite foarte deschise prin- un sistem patriarhal s-a propagat cu atât tre femeile cu preocupări culturale şi cu mai bine cu cât aceste reguli sunt duse mai vocaţie culturală! Am avut posibilitatea să departe chiar de femei. Stâlpii patriarhatu- cunosc astfel de femei. Trebuie să recunosc lui ele sunt! O spun cu amărăciune... că apariţia cărţii mele, în 2011, s-a bucurat Aţi simţit o solidaritate din partea altor femei de o primire mai călduroasă decât m-aş fi cu preocupări literare? aşteptat şi de o receptare promptă şi foarte 21 Bianca Burţa-Cernat

Nu, pentru că se ştia că lucrez la această carte. Ea are la bază o teză de doctorat. De altfel, nu avea pe cine să mai surprindă pre- zenţa mea în acest domeniu. Scriam deja de ani buni critică literară, mai ales în Observator cultural, unde am debutat în 2001, pe vremea în care eram studentă. Care ar fi, în opinia Biancăi Burţa-Cernat, primele trei scriitoare ale noastre, cele mai importante? Nu-mi place să fac ierarhii, dar am să încerc să dau un răspuns. În primul rând, e Hortensia Papadat-Bengescu, o scriitoare cu nimic mai prejos decât Camil Petrescu, de exemplu. Ca să nu mai vorbim despre faptul că le e evident superioară unor autori precum Holban, Mihail Sebastian... Prin anvergura operei ei, Hortensia Papadat- Bengescu e undeva mult mai departe... Nu pot să nu citez nume ale perioadei postbeli- ce precum Alice Botez, Gabriela Adameş - teanu, Ileana Mălăncioiu, Dana Dumitriu. Dintre interbelice, le recomand de câte ori am posibilitatea pe autenticistele, intimiste- le Anişoara Odeanu şi Sorana Gurian – ele însele nişte personaje cu biografii cu adevă- rat romaneşti. favorabilă. Ca să mă laud din nou: a avut În prezent, avem scriitoare de talia celor din parte de 40 de cronici în revistele culturale interbelic? (nemaipomenind articolele de pe diferite bloguri) şi e citată deja în multe lucrări. Au Avem, în poezie, un serios eşalon de voci scris despre ea critici-bărbaţi, de diferite feminine. Să zicem că în poezia românească vârste, dar şi critici-femei... Cartea s-a pro- actuală, vocile feminine sunt mult mai movat singură, fără ca eu să fac vreun efort puternice şi mai individualizate. Mă gân- în acest sens – evident, a contat enorm fap- desc la Doina Ioanid, Svetlana Cârstean, tul că a apărut la o editură cu vizibilitate, cu Adela Greceanu, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Elena Vlădăreanu, pen- un serviciu de presă profesionist, aşa cum tru a le numi doar pe câteva – nedreptăţin- este acela al Editurii Polirom, cu o bună dis- du-le, fără voie, pe destule altele... În poe- tribuţie şi aşa mai departe.... La un moment zie, da, avem voci feminine foarte importan- dat, tot navigând pe internet, am avut sur- te. În proză, răspunsul comportă infinite priza să constant că Fotografie de grup... era nuanţări, pentru că, dacă există nişte scăderi subiect de discuţie între două mămici, pe un la acest capitol după anii ’90, ele nu ţin forum dedicat creşterii şi îngrijirii copiilor. seama de vreo diferenţă „de gen”. Adică, M-am bucurat, asta însemna că am scris o indiferent dacă e scrisă de bărbaţi sau de carte inclusiv cu valenţe umane, nu doar femei, proza noastră de azi nu mai are intelectuale sau literare. Nu dispreţuiesc aceeaşi anvergură ca aceea din alte epoci ale succesul de public. literaturii române. Aţi pătruns, aşadar, în lumea culturală a băr- Dar în literatura feminină avem o perioada baţilor. După apariţia cărţii, v-au privit anume, despre care să putem spune că a fost aceşti bărbaţi altfel? cea mai fertilă, cea mai bună? 22 Dominaţia «stăpânului» asupra «sclavului»

N-aş vrea să vorbim strict despre litera- Nu ştiu ce înseamnă a trăi din scris... tura feminină. În cartea mea cu această pre- Asta înseamnă a avea posibilitatea să judecată am şi început. Pentru mine, litera- lucrezi într-o universitate sau într-un insti- tura nu e masculină sau feminină. E valo- tut de cercetare, unde primeşti un salariu roasă sau nu! E literatură despre care merită care îţi lasă (uneori doar!) şi ceva timp pen- să vorbim sau nu. Că, întâmplător, autoare- tru scris – şi, eventual, înseamnă a mai avea le au fost constrânse (din motive extralitera- şi un al doilea job, cum ar fi acela de redac- re – sociale, politice etc) să se manifeste mai tor la o revistă culturală... Nu se poate trăi puţin, este o cu totul altă poveste. Aş vrea să doar din scris, asta e evident, nu? Nici în ocolim termenul de „literatură feminină”. epoci mai vechi nu cred că se putea trăi exclusiv din scris. Bine, sunt şi cazuri rare Bine. Atunci credeţi că, graţie acestor conde scriitori care se descurcau. În perioada strângeri extraliterare, a existat sau există o interbelică, la noi, un exemplu ar fi Cezar literatură de sertar valoroasă? Poate femeile Petrescu. E celebru pentru faptul că a reuşit au scris, dar n-au publicat... să-şi cumpere casa de la Buşteni doar din Mitul acesta, al literaturii de sertar, s-a banii încasaţi în urma publicării unei trilogii spulberat la puţin timp după Revoluţie. S-a – Romanul lui Eminescu. Apoi, Sadoveanu – dovedit că în sertare, dar în toate sertarele, ca să dau exemplul unui mare scriitor. erau doar nişte jurnale, nişte volume memo- Probabil că şi în anii comunismului au exis- rialistice. Că, de facto, sertarele scriitorilor tat scriitori, unii talentaţi, alţii foarte talen- noştri erau cam goale... De ce? N-aş vrea să taţi (alţii într-o mai mică măsură...), care au fiu maliţioasă. putut trăi din scris. Dar aceasta ar fi o discu- ţie specială, pentru că, în ciuda unor con- Ce înseamnă poezia pentru Bianca Burţa- strângeri, regimul comunist a oferit, cel Cernat? Aţi încercat să scrieţi poeme? puţin unor categorii sociale, între care a Poezia e o stare de spirit. Poezia nu e intelectualilor şi a scriitorilor – multora nu neapărat genul literar pe care-l frecventăm le va plăcea s-o recunoască! – anumite privi- cu mai mare sau mai mică asiduitate. Poezia legii. Să nu uităm că erau destui care se e, de exemplu, mişcarea pisicii mele, dimi- întreţineau din false împrumuturi de la neaţa, în lumina care pătrunde prin ferestre- Fondul Literar, împrumuturi care nu se mai le largi ale camerei. Sau un anumit efect de returnau ulterior. Circulă şi acum o anecdo- clar-obscur. E viaţa de fiecare clipă – trăită şi tă despre un scriitor foarte cunoscut, un privită într-un mod neconvenţional... Or, poet vocal, agitat – n-am să-i dau numele – ceea ce găseşti în cele mai multe dintre căr- care, înainte de momentul ’89, reuşişe să ţile sau textele publicate sub genericul „poe- ajungă cu împrumuturile de la Fondul zie” e convenţionalismul însuşi... Din păca- Literar la suma de un milion de lei! Somat, te, şi nu doar la noi, poezia e din ce în ce mai după Revoluţie, să restituie banii, e adevă- puţin individualizată, din ce în ce mai puţin rat, i-a restituit, dar pe la sfârşitul anilor ’90, memorabilă... Iar o să-i supăr pe poeţi, care când un milion de lei nu mai însemna mare or să-mi sară în cap şi o să-mi spună că nu lucru. Aşadar, înainte de ’89 se putea trăi mă pricep la poezie, dar – repet – poezia se din scris, dar doar în anumite condiţii – şi găseşte din ce în ce mai rar în cărţile „de nu neapărat cu compromisuri mari. Chiar şi o banală cronică literară se plătea foarte poezie”... Dacă am scris eu însămi poezie? bine. Iar publicarea unui volum îţi putea Da, am vreo douăzeci de texte, între 15 şi 17 aduce o remuneraţie frumuşică. Nu mai ani. Dar le-am scris mai degrabă din per- vorbim despre diferitele sinecuri obţinute spectiva celui/celei care voia să devină critic de mulţi scriitori prin redacţiile revistelor literar şi care voia să experimenteze – din literare – lucrul e binecunoscut, de altfel. interior – scrierea (şi implicit, vorba unui Dacă facem abstracţie de inconvenientul critic binecunoscut, „ratarea”) în acest gen. cenzurii – dar şi aici rămânea, după apusul Se poate trăi decent din scris? „realismului socialist”, o serioasă marjă de 23 Bianca Burţa-Cernat

negociere şi de manevră –, viaţa unei părţi te), la o anumită distanţă de ei trăia marea semnificative a scriitorimii române a fost, în masă a nefericiţilor, a truditorilor anonimi, orice caz, vizibil mai comodă sub aspect a „plebeilor” (dispreţuiţi în toate timpurile), financiar decât după 1989. Boema literară a a celor care nici măcar nu puteau visa că cunoscut atunci o epocă de glorie... urmaşii lor vor avea posibilitatea să urmeze Noi, cei de azi, avem libertatea (şi aceea o şcoală, să înveţe să scrie şi să citească. relativă!) de expresie. Şi, în principiu, avem Acum vorbesc ca un om de stânga, o să fiu posibilitatea de a călători oricât peste grani- din nou antipatică pentru unii dintre citito- ţă. În principiu! Pentru că ştim prea bine că rii interviului, dar să nu uităm că întotdeau- distanţele nu se măsoară numai în kilo- na marea cultură s-a făcut şi cu ignorarea metri, ci şi în lei sau în Euro... Noi nu avem pauperităţii majorităţii tăcute... N-aş vrea să sinecuri (şi nu spun că era neapărat un fiu înţeleasă greşit, ci doar să descriu un lucru firesc ca scriitorul să beneficieze de mecanism, nişte realităţi. aşa ceva...), ci, adesea, muncim din greu, Dar şi lumea aceasta materială a oamenilor până la epuizare, pentru un salariu modest; de afaceri, a „zeilor” din ziua de astăzi, se nu avem la dipoziţie nici un Fond Literar; bazează pe nişte principii morale, pe o filoso- nu scriem un articol sau o carte cu gândul la fie de viaţă, pe un sistem de valori. Toate vreo recompensă materială (ne bucurăm, aceste coordonate sunt date tot de intelec- pur şi simplu, să fim publicaţi de o editură tuali, de cei care gândesc. Mi-e greu să cred importantă); călătorim scandalos de puţin că oamenii economiei de piaţă nu cunosc în străinătate pentru studiile de care am acest aspect. avea atâta nevoie, şi doar dacă obţinem o bursă; ne luptăm cu nişte mecanisme ale Normal că şi ei se ghidează, poate fără să pieţei/ale economiei liberale de care scriito- ştie de multe ori, după un sistem de valori. rii din deceniile de comunism – haideţi să o E adevărat că se fac anumite investiţii, se recunoaştem! – nu aveau a se preocupa şi de alocă bani intelectualilor. Dar în special care, de altfel, nici nu au fost, cu mici excep- anumitor intelectuali, unor anumite grupuri ţii, conştienţi în Decembrie 1989, din conectate la sistem. De regulă, aceşti intelec- moment ce, în primii ani de după căderea tuali sunt dispuşi să servească fără nici un comunismului, nu păreau a înţelege că e fel de abatere, fără nici un fel de îndoială o imposibil să-şi păstreze beneficiile (reale, anumită cauză a lumii contemporane. Ca să orice s-ar spune!) din deceniile anterioare şi mă exprim eufemistic. să se bucure, în acelaşi timp, şi de avantajele Aprofundând puţin lumea intelectualilor – „libertăţii” şi ale „democraţiei”. Azi, nouă cum se prezintă astăzi studentul de la Litere? nu ne mai sunt îngăduite astfel de candori... E altfel decât studentul de acum 15-20 de Nu există chiar nici un personaj astăzi, în ani. Pe de altă parte, nu m-aş grăbi să acuz România, care să trăiască exclusiv din scris? aceste diferenţe, pentru că ele sunt rezulta- Nu, nu cred. Într-o societate în care regu- tul lumii în care trăim şi – de ce nu? – al lile sunt făcute de economia de piaţă, de mult invocatelor reforme educaţionale şi ideologia neo-liberală, nu se poate. Nu instituţionale pe care le promovăm şi le tot trăim în epoca literatului sau a artistului, ci experimentăm de la sfârşitul anilor ’90 în epoca omului de afaceri. El este zeul vre- încoace. Îmi pare rău să o spun, dar în murilor noastre. domeniul studiului literaturii române tot „spectacolul” invocatelor reforme curricula- S-a trăit vreodată în epoca literaturii, a poe- re s-a soldat cu un imens eşec. Iar eşecul îl ziei, a artei? vedem azi. Studenţii nu sunt, în mod evi- Poate în epoca mecenatelor; în Renaştere, dent, mai puţin inteligenţi decât erau cei din spre exemplu. Dar să nu uităm că, în vreme generaţiile anterioare. Ei au citit mai puţin ce artiştii, scriitorii, cărturarii lucrau la decât noi, se orientează poate mai dificil opera lor (vitală, de altfel, pentru umanita- decât ne orientam noi, dar nu e vina lor, ci a 24 Dominaţia «stăpânului» asupra «sclavului»

unui sistem care nu mai încurajează, nu mai delectez acum, seara, recitind romanele lui valorizează pozitiv lectura şi, în genere, Jane Austen. De asemenea, citesc în perioa- „nobila inutilitate” a culturii. da aceasta cu foarte mare interes traduceri din cărţi de ideologie sau de istoria mentali- Care ar fi, pe scurt, principalele carenţe ale tăţilor apărute la două edituri de nişă, dar sistemului nostru educaţional? Există şi cu proiecte foarte ambiţioase – la „Hecate” aspecte pozitive? şi la Editura Tact. Am, de exemplu, pe masa Întotdeauna sunt şi aspecte pozitive. de lucru o carte a unei cercetătoare america- Niciodată n-am ţinut să mă plasez în barca ne, Silvia Federici, Caliban şi vrăjitoarea. celor care spun că totul e rău în învăţămân- Femeile, corpul şi acumularea primitivă, alături tul românesc. Mai ales că ştiu unde vor să de Contraistoria liberalismului de ajungă unii dintre criticii acerbi ai sistemu- Domenico Losurdo. Am, pe urmă, în preaj- lui educaţional românesc – la compromite- ma mea tot soiul de cărţi din literatura rea învăţământului de stat, cu scopul favori- română, despre care urmează să scriu: ulti- zării celui privat. mul roman al lui Octavian Soviany, Năluca, Asta se întâmplă şi în domeniul Sănătăţii. sau Disco-Titanic-ul lui Radu Pavel Gheo. Şi, mai presus de orice, pe un raft de lângă Da, aşa e. Şi iar ne întoarcem la politică şi masa mea de lucru stau câteva zeci de cărţi la lumea opacă faţă de cultură. Dar vinova- despre sau care au legătură cu Panait Istrati tul, duşmanul împotriva căruia ar trebui – şi asta pentru că lucrez la un volum dedi- luptat – din punctul meu de vedere şi al cat acestui autor, atât de neatent citit şi, în altor tineri cu orientare de stânga, o stângă consecinţă, atât de rău înţeles în propria-i democratică, desigur – este acest neo-libera- ţară. lism sălbatic, amoral, inuman, care ne cere Să vorbim puţin şi despre problema migraţii- să privatizăm absolut tot. De la Învăţământ lor. Pot ele modifica, în timp, profilul cultural şi Sănătate până la propriile sentimente. al Europei? Există această tendinţă europeană de unifor- Ne putem aştepta la foarte mari schim- mizare a valorilor. Vorbesc de actuala politică bări, dar eu privesc aceste lucruri cu mare occidentală, la care liderii noştri se aliniază atenţie. N-aş vrea să mă pronunţ în chestiu- cu ochii închişi. nea asta, îmi lipsesc foarte multe date; nu Sigur că da, liderii noştri şi o dată cu ei, am competenţă de „analist” pe această şi noi. Elitele intelectuale nu sunt mai puţin temă, ci doar o „competenţă” de martor – responsabile decât liderii politici. Ar trebui preocupat şi cât se poate de suspicios. să recunoaştem acest lucru. Poate că fiecare E vorba de migraţii în general. În cazul dintre noi cauţionează la un moment dat Franţei, de exemplu, ele n-au început de ieri, aceste mecanisme şi aceste schimbări. de azi. Întrebarea este dacă mai are Sunt câteva voci de primă mână ale culturii Occidentul forţa să asimileze toate aceste noastre care au reacţionat. Mă refer aici la populaţii. Ioan Aurel Pop, la Ana Blandiana... Migraţii s-au produs în toate epocile isto- Cu siguranţă că sunt intelectuali care rice, e adevărat. Şi, de cele mai multe ori, nu reacţionează, dar imediat cum o fac sunt fără violenţă. Întrebarea privitoare la „asi- acuzaţi de naţionalism, de naţional-comu- milare” se pune şi în cazul Europei de Est, la nism sau de stângism. rîndul ei colonizată de-a lungul timpului, marginalizată de asemenea. Occidentul Ce cărţi aveţi acum pe noptieră? poate că ar trebui să ne explice (şi să-şi Doar pe noptieră nu ţin cărţi. În rest, sunt explice şi sieşi) mai multe despre fenomenul peste tot. Am foarte multe. Ca să vă răs- la care vă referiţi, pentru că el ar trebui să pund – am recitit de curând o carte splendi- ştie mai bine decât oricine ce anume a dă a lui Ray Bradbury – Fahrenheit 451. Mă „semănat” de-a lungul vremii, de-a ieşit 25 Bianca Burţa-Cernat

acum o asemenea furtună... În plus, ar tre- intenţia Occidentului de a folosi România ca bui regândite anumite chestiuni, precum pe o mare piaţă de desfacere? relaţia dintre centru şi periferie, între care Pentru anumite categorii, avantajele par distanţa, contrar a ceea ce ne tot spun de a atârna în balanţă mai greu decât dezavan- decenii bune anumiţi teoreticieni ai postmo- tajele. Cu cât ne apropiem însă de treptele dernismului, nu s-a micşorat deloc. mai de jos ale societăţii, nu cred că aceste „Marea” politică mondială urmează în con- avantaje sunt mai mari. Pentru tinerii cu tinuare principiul nietzschean al dominaţiei ocupaţii intelectuale, pentru oamenii de afa- „stăpânului” asupra „sclavului”. Să recu- ceri, pentru politicieni – benficiile sunt evi- noaştem, mai ales noi, cei care suntem aici, dent mai semnificative. Pentru micul ferla periferie... Doar pentru anumiţi intelec- mier sau pentru muncitorul pauper s-ar tuali halucinanţi diferenţele s-au anulat – e putea ca lucurile să stea puţin altfel. bine, cântăm globalizarea şi absenţa orică- ror discriminări. Nu, nu se poate aşa... Ar Vă consideraţi un român patriot? trebui reevaluată şi autenticitatea unui dis- Mă feresc de cuvintele mari. Mă consider curs despre „drepturile omului”, expresie un român apropiat de ceea ce înseamnă un prin care Occidentulul şi-a asumat-o ca fiin- discurs pro-naţional, din ce în ce mai blamat du-i definitorie. Ar trebui văzut şi ce se astăzi, foarte blamat – să fim înţeleşi – la ascunde dincolo de acest discurs frumos şi nivelul intelectualităţii. Şi, mai ales, la nive- câtă acoperire are. lul intelectualităţii umaniste, care împinge, Profilul cultural al României – care ar fi el în mare parte, pro-europenismul şi pro- acum? occidentalismul până la ura de sine. Iarăşi e o afirmaţie care o să-i supere pe mulţi, dar Nu ştiu dacă avem un profil cultural. Mă mă întreb de ani buni de ce anume, până la tem că nu. Sau, fiind prea aproape de eveni- urmă, apărarea unor valori, a propriei cul- mente, nu reuşim să-l vedem. Poate că o să turi, a propriei naţiuni, ar veni în contradic- se vadă mai bine peste douăzeci de ani. Nu- ţie cu apărarea unor valori umane – să mi dau seama. În primul rând, nu putem şti zicem – universale. Pe de altă parte, îmi dis- ce se va întâmpla cu noi peste un an, doi... place profund şi discursul patriotard sforăi- În Europa, în lume... Cum se vor aşeza tor, în care ecourile epocii naţional-comu- lucrurile. Pentru că e clar că se mişcă nişte niste ceauşiste se împletesc cu acelea ale plăci tectonice şi că în curând nu o să mai fie extremismului anilor ’30 şi care, până la nimic din ceea ce a fost. urmă, nu face decât să compromită orice Credeţi că va rezista Uniunea Europeană? încercare de re-valorizare justă şi inteligentă N-aş vrea să iau dorinţele mele drept a naţionalului. realitate, dar ar fi de dorit ca acest proiect Este Cultura susţinută suficient în Româ- nu doar să existe, ci să se consolideze şi să- nia? Se alocă destui bani Culturii? şi redefinească liniile de conduită şi de Nu, evident. Imediat după Revoluţie, acţiune, să renunţe, între altele, la „dublul Ministerul Culturii a avut un buget de standard”. Asta ar însemna şi o redefinire a 0,33%. Acum nu ştiu cât avem – 1%? Am relaţiilor între membrii Uniunii Europene, o făcut mici progrese. redefinire a relaţiilor între centru şi margine, între pilonii UE şi noi, cei din Estul atât De ce credeţi că se investeşte atât de puţin în de blamat, dar atât de defavorizat în fond şi Cultură? Există interese precise? Doar se puşi sub acuzare ca fiind ex-comunişti... (ui- ştie că o masă de omeni needucată este mai tând că, de fapt, comunismul a venit, totuşi, uşor de condus... din altă parte – un experiment impus Estu - M-am gândit cu spaimă la un asemenea lui, nu un produs al acestei părţi de lume...) scenariu. Nu pot să-l exclud cu totul. Aş Avem, în prezent, vreun avantaj palpabil ca vrea să găsesc contra-argumente... Da, da, membru în UE sau mai vizibilă rămâne într-adevăr, m-am gândit la un asemenea 26 Dominaţia «stăpânului» asupra «sclavului»

de astăzi pot fi destul de periculos manipu- laţi – s-a văzut asta şi în toamna anului trecut, după tragedia din „Colectiv”, când au fost scoşi în stradă dându-li-se impresia că a fost iniţiativa lor... Însă nu vreau să insist aici asupra acestui subiect delicat... Ce părere aveţi despre clasa politică din România? Avem o clasă politică în adevăra- tul sens al cuvântului? Nu ştiu dacă e mai rea sau mai bună decât clasa politică de dinainte de ’89 sau decât cea de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. După căderea comunismului, noi am fost învăţaţi – apropo de manipularea prin cultură şi de propagarea unor anumite preconcepţii culturale – să idealizăm tot ce venea dinaintea comunismului. Uităm (sau ne facem că uităm) marile scandaluri de corupţie interbelice, „tunu- rile” din economia românească date de politicieni pe care azi îi idealizăm. Uităm (sau am fost „programaţi”, prin educaţia „anti- comunistă” căreia i-am fost supuşi – aş zice mai mult: i-am căzut pradă –, să nu ne inte- reseze lucrurile acestea), uităm nenumăra- tele abuzuri politice comise de cei care con- scenariu... O masă de oameni cu o cultură duceau Statul Român înainte de al Doilea precară e mai uşor de convins, mai uşor de Război Mondial, un stat la fel de autoritar şi manipulat. Şi, când spun asta, nu mă refer de nedemocratic ca şi acela comunist. Idea- doar la acele categorii de cetăţeni mult bla- lizăm, repet, excesiv respectiva perioadă... mate de douăzeci şi ceva de ani pentru că Şi acum se mai procedează aşa. Este o anumi- votează cu stânga – în România postcomu- tă editură care a făcut o afacere din idealiza- nistă stânga fiind asimilată, printr-o fraudă rea perioadei interbelice. logică, Răului, iar dreapta fiind văzută ca Aşa e, şi o face într-un mod iresponsabil. singura cale a „Binelui”... Când spun mani- Dacă citim romanele lui Camil Petrescu, de pulare, mă refer la manipularea căreia îi pot exemplu, înţelegem câte ceva despre lumea cădea pradă şi oameni cu studii, oameni cu politică a epocii respective şi despre perso- carte (şi – unii – chiar cu cărţi!). Discursul najele ei atât de pitoreşti. Cum arăta Fred anticomunist postdecembrist, virulent până Vasilescu, ce cultură avea, prin ce fel de afa- la iraţionalitate, şi-a recrutat mai întâi adep- ceri se ridicase? Nu trebuie să idealizăm ţii din rândurile intelectualilor – care au clasa politică interbelică. De fapt, nu trebuie dovedit şi după ’90, ca şi în perioada inter- să idealizăm nici un fel de clasă politică, belică şi ca în multe alte ocazii, că nu sunt pentru că, prin firea lucrurilor, politica e un mai puţin viscerali în reacţii decât cei pe joc al compromisurilor. Politica e o lume a care îi dispreţuiesc ca „plebei”... cinismului, a realităţilor atroce. Putem să Manipularea nu ocoleşte, din păcate, pe cerem de la o clasă politică măcar sporadice nimeni – mai ales dacă e propagată pe toate gesturi de solidaritate, gesturi de apărare a căile, prin şcoală, prin media, prin mijloci- unor interese de ordin general – asta putem rea diferitelor instituţii cu infuenţă. Tinerii să facem –, dar fără să ne aşteptăm de la 27 Bianca Burţa-Cernat

oamenii politici să se transforme în sau să Ce specie literară îndrăgiţi cel mai mult? Şi genereze lideri providenţiali. Mă tem ori de de ce? câte ori aud că a mai apărut un lider provi- Frecventez cu plăcere toate speciile lite- denţial. rare posibile, singura condiţie e să fie ilus- Ce părere aveţi despre scandalul tezelor de trate de cărţi valoroase. doctorat plagiate? Cum comentaţi gestul Când realizaţi cronica unei cărţi – poate profesorilor care girează moral aceste furturi bune, dar al cărei autor vă este pur şi simplu intelectuale? Suntem, stimată doamnă, o antipatic – cum reuşiţi să vă păstraţi obiecti- ţară de doctori. vitatea? Mi se pare de-a dreptul nociv fenomenul Reuşesc să mă detaşez. De regulă, scriu doctoratelor susţinute pe bandă rulantă – despre cărţi pe ai căror autori nu i-am întâl- chiar şi atunci când nu sunt plagiate, ele nit niciodată. Apoi, pentru un critic literar, sunt, în cea mai mare parte, lipsite de orice problema simpatiei sau a antipatiei nu intră valoare ştiinţifică sau intelectuale: simple în calcul. Dacă un critic are asemenea dile- maldăre de hârtie, compilaţii înseilate pen- me, ar fi mai bine să se lase de meserie. Mi tru obţinerea unei diplome în plus, care să s-a întâmplat să scriu despre o carte şi să aducă un mic avantaj de imagine sau un mic cunosc bine şi autorul, dar am pus între spor la salariu. Fenomenul ţine, poate, şi de paranteze – cred că fără mari eforturi – acest un oarecare bovarism naţional. E limpede amănunt (evident că mi-am creeat, în felul că o comunitate nu poate genera un număr acesta, destule antipatii). Detaşarea ţine de nesfârşit de oameni cu abilităţi intelectuale o anumită cruzime a criticului, dar şi de superioare – ar fi şi nefiresc, de altfel. Nu-mi obligaţia lui de a judeca drept. De ce trebuie place totodată nici faptul că această impos- să ridici în slăvi o carte nereuşită numai tură e, în ultima vreme, instrumentalizată şi pentru că e scrisă de un prieten? Şi de ce e speculată politic, „demascările” fiind trans- atât de greu să recunoşti meritul unor autori formate în spectacol. Plagiatul a devenit, cu care, poate, nu eşti în relaţii tocmai cor- din păcate, dintr-o temă care se cuvenea dis- diale?! Dacă, de pildă, nu împărtăşesc cutată cu calm şi cu argumente raţionale, opţiunile politice ale domnului Mircea într-o formă de şantaj politic şi, mai grav, în Mihăieş, asta mă împiedică oare să recunosc judecarea plagiatelor şi a plagiatorilor se excelenţa cărţii sale despre Joyce (Ulysses, operează, în mod flagrant şi strident, cu 732. Romanul romanului)?! Ceea ce a făcut ca două măsuri: adică plagiatul cuiva e mai pu - din competiţia dintre G. Ibrăileanu şi Viaţa ţin grav decât plagiatul altuia, pe Victor românească, pe de o parte, şi E. Lovinescu şi Ponta îl punem la zid, în timp ce Laurei Sburătorul, pe de alta, învingătorul simbolic Codruţa Kovesi îi căutăm circumstanţe ate- să fie, pe termen lung, cel de-al doilea e nuante. chiar efortul de obiectivare, de depăşire a Dar profesorii care au garantat pentru aceste partizanatelor. Lovinescu a pledat foarte doctorate în schimbul unor avantaje? Cu ei convingător – prin chiar exemplul personal, ce ne facem? nu numai prin vorbe – pentru „resemnarea în faţa adevărului estetic”. Totuşi, parcă n- N-aş acuza neapărat interesele financia- aş agrea până la capăt această formulare, re... Plagiatul este, într-adevăr, un furt şi pentru că evaluarea justă, onestă a cărţilor şi orice dascăl responsabil nu ar trebui să ezite a autorilor nu ar trebui percepută ca un să respingă orice fel de lucrare plagiată. Dar sacrificiu. Aşa că nu mă „resemnez” în faţa – repet – povestea devine mai delicată valorii cărţii unui „neprieten”: nu, nu mă atunci când e instrumentalizată politic. resemnez, o recunosc în mod spontan şi Pentru că asta se întâmplă, noi nu punem în firesc. discuţie doctoratele din punct de vedere intelectual, ci dintr-un punct de vedere poli- Despre scandalurile din sânul Uniunii tic. Scriitorilor ce ne puteţi spune? 28 Dominaţia «stăpânului» asupra «sclavului»

Nu am mari speranţe în legătură cu evo- Nu ştiu, deocamdată văd prezentul, care luţia acestei instituţii – în cădere liberă şi este modest. Viitorul rămâne deschis. într-un proces de degradare tot mai accen- tuat după 1989. Nu ştiu dacă Uniunea Ce pasiuni are Bianca Burţa-Cernat în afara Scriitorilor este o instituţie reformabilă. sferei profesionale? Cum devii membru în Uniunea Scriitorilor? Îmi place să călătoresc. Din păcate, nu Uneori, îţi scoţi la tiparniţa din cartier am ocazia să călătoresc atât cât mi-aş dori, cinci plachete de versuri, obţii nişte reco- dar când plec în vacanţă, las deoparte cărţi- mandări şi devii membru al Uniunii le, las cititul, las scrisul. Îmi place să mă Scriitorilor, ca să ai parte de o pensie. Este o bucur de ceea ce văd în jur – să citesc în altă formă de impostură. Există, cu siguran- „cartea naturii” sau pe chipurile oamenilor ţă, un număr de scriitori adevăraţi, mai buni pe care îi întâlnesc. sau mai puţin buni, doar că aceştia sunt 10% din cei aproape 3000 de membri. Deci, nu plecaţi cu cartea după dumneavoas- Câte cărţi citiţi în medie pe an? tră... N-am făcut o socoteală. Peste o sută, în Ba da, plec cu multe cărţi după mine. Am mod cert. Sunt, în plus, şi cărţi din care întotdeauna un bagaj foarte greu din cauza. citesc anumite capitole sau pe care doar le Dar îmi dau seama ulterior că am cărat o consult. asemenea greutate pentru doar câteva Cum vedeţi viitorul publicaţiilor scrise, al pagini citite. Mă simt mai confortabil în revistelor culturale? tovărăşia cărţilor.

29 Document

Georges BANU De l'amitié au théâtre

Abstract

Eseul de faţă nu este o reflecţie asupra prieteniei ca valoare întemeiată pe legăturile interpersonale, ci are intenţia de a aduce la lumină anumite aspecte pentru a-i lămuri rolul în exercitarea muncii teatrale, unde ea, prietenia, este asociată unei activităţi de grup, în care afecţiunea amicală şi creaţia se înlănţuiesc adesea. Teatrul nu se realizează în singurătatea unui birou sau în atelierul unui artist, ci într-o sală de repetiţii. Un cerc de prieteni. O prietenie comunitară. Este prima raţiune care expli- că influenţa prieteniei pentru aceasta artă în care pluralul este pus ca o condiţie a practicii sale. Aducem exemple numeroase în sprijinul acestei idei. Cuvinte-cheie: simţul prieteniei, prietenia creatorilor de artă, prietenia în teatru, prietenia comu- nitară.

This essay is not a reflection on friendship as a value based on interpersonal links, but have the inten- tion to bring to light some aspects clarifying the role in the exercise of theatrical work, where the friendship is associated with a group activity in which friendly affection is often tangled with the creation. The theatre is not performed in a office loneliness or into an artist studio, but in a rehearsal house. A friends circle. A communital friendship. It is the first reason which explains the influence of friendship for this art where the plural is put as a condition of its practice. We bring numerous examples to justify this idea. Keywords: friendship sense, friendship of art creators, theater friendship, communital friendship.

Les amis, c’est une seconde existence comme étant „un autre moi – même”, un Baltasar Gracian „tiers” qui accompagne le „double” dont tout être est constitué, ou encore un „alter Pour les grecs, l’amitié était une „vertu” ego”. Il s’agit ici non pas de réfléchir sur acquise grâce au commerce intellectuel et l’amitié comme valeur fondée sur des liens affectif entre des „gens de bien” car l’éva- interpersonnels mais d’emprunter certains luation des partenaires sert de socle aussi propos afin d’éclaircir son rôle dans l’exerci- bien que de garantie pour la pertinence de ce du travail théâtral où elle se trouve asso- ce lien interpersonnel. Les discours sur le ciée à une activité de groupe, où l’affect ami- statut de l’ami se sont formulés au point de cal et la création s’entrelacent souvent. Le se relayer à travers le temps d’Aristote et théâtre ne s’accomplit pas dans la solitude Cicéron à Montaigne, Nietzsche et tant d’un bureau ou d’un atelier d’artiste, mais d’autres comme Blanchot ou Derrida. L’ami, dans une salle de répétitions où sous la la plupart de ces exégètes le considèrent conduite d’un leader plusieurs êtres se trou-

Georges BANU – Critic de teatru, Paris, Franța, e-mail: 30 De l'amitié au theater

vent réunis. C’est la raison première qui apportera, confirmation ou rupture du lien. explique la portée de l’amitié pour cet art où L’instant actuel compte et dans ce contexte le pluriel se pose comme condition de sa nous nous livrons à la production d’une pratique. Ici on cherche, le plus souvent, à oeuvre qui sera double, faite des complé- instaurer une amitié communautaire sur la ments que l’un apporte à l’autre, de l’unité base du plaisir d’être ensemble. Une illotopie qui ainsi se réalise. Tout s’appuie sur une temporaire, un cercle de compagnons. On reconnaissance de soi, de même que sur fait du théâtre sur fond de confiance accor- l’apport d’une différence subtile fournie par dée à un engagement collectif qui pallie les l’ami: nous nous ressemblons, mais les iden- peurs solitaires de l’artiste confronté seule- tités sont préservées. Le projet, d’une insti- ment à lui – même. De là proviennent les tution théâtrale surtout, s’accomplit ainsi. efforts pour constituer des équipes, des Les exemples sont rares, et pourtant ils ont troupes, des collectifs qui érigent en condi- marqué le théâtre occidental. Leur faiblesse tion première une reconnaissance valorisan- numérique ne doit pas nous décourager ni te du partenaire appelée à se convertir en nous tromper sur leur impact. L’amitié duel- amitié grâce à la longévité de la collabora- le se définit comme une amitié centrale, tion. Amitié qui se gagne dans la durée et unique, distincte des amitiés épisodiques à qui, on le découvre, peut se détériorer par la la survie limitée, amitié de parcours, aussi durée! bien que des amitiés de groupe, amitiés à Nous sacrifions cette fois – ci la réflexion géométrie variable. Elle a déposé des sur les communautés (à ce sujet le volume empreintes décisives sur la scène européen- dirigé par Marie – Christine Autant – ne. Amitié scellée par une attente partagée Mathieu et consacré à cette problématique et une visée concrète. reste essentiel) pour procéder à un rétrécis- sement du champ afin de nous consacrer à L’amitié des bâtisseurs des amitiés duelles, amitiés qui se ratta- chent au modèle du lien exemplaire qui Le théâtre moderne est né d’une amitié et s’est noué entre Montaigne et La Boëtie. fondé par elle, l’amitié entre Némirovitch – Lien fondé sur la reconnaissance de soi dans Dantchenko et Stanislavski qui, ensemble, l’autre avec lequel se cristallise une relation ont imaginé le Théâtre d’Art de Moscou et unique, nécessaire et rassurante. Les limites l’ont imposé à travers des épreuves et des s’effacent, les identités se confondent et, réussites. Leur amitié fut à l’origine la ainsi, chacun des partenaires éprouve le conséquence de la fameuse rencontre de dix sentiment réconfortant d’être enfanté aussi – sept heures au Bazar slave (année) lors- bien que protégé par l’autre. Voilà un entre – qu’ils ont partagé leurs projets et éprouvé deux qui définit ces paires d’amis, paires le sentiment d’une communion à même étrangères aussi bien au cloisonnement des d’accomplir l’utopie dont ils éprouvaient solitudes qu’à l’indistinction des commu- ensemble la portée essentielle. Cet événe- nautés. Un théâtre fait non pas seul, ni à ment s’explique par l’extraordinaire fusion plusieurs, mais un théâtre fait à deux. Deux intellectuelle et affective qui a relié les deux amis. partenaires déçus par le présent mais habi- La cohortia du collectif théâtral se trouve tés par la perspective d’un renouveau pos- suppléée, dans un premier temps, par la sible. Amitié – événement qui, comme disait philia des singularités. „Je ne me fonds pas Montaigne à propos de la sienne, avec La dans un collectif, mais je ne suis pas seul Boëtie, n’a pas besoin du temps pour mûrir non plus” – posture défendue par les deux ni de précautions pour se nouer. „Notre amis. „Parce que c’était lui, parce que c’était amitié, écrit Montaigne, n’avait rien à voir moi”. Des amis je n’en ai pas plusieurs, avec des amitiés molles et régulières, aux- mais un seul, mon ami – et nous nous por- quelles il faut tant de précautions, de tons garants l’un de l’autre. Au moins dans longues et préalables conversations”. le présent sans préjuger de ce que l’avenir Amitié dépourvue de suspicion et animée 31 Georges Banu

par la confiance soudainement reconnue. les solutions envisagées. L’amitié légitime Ainsi, au Bazar slave, grâce aux partenaires pleinement l’action programmée vu qu’ elle en présence surgit la perspective d’un pro- rapproche, sécurise et mobilise les parte- gramme de renouveau conforté par l’amitié naires. Au Bazar slave durant leur rencontre qui lui sert de pulsion aussi bien que de historique les deux protagonistes infirment cadre. Les deux amis se soutiennent, s’entre- la mise en garde d’Aristote: „ si la volonté tiennent, et ainsi chacun sert l’autre. Amitié de contracter une amitié est prompte, l’ami- des bâtisseurs dont le présent du coeur et tié ne l’est pas”. Ce jour et cette nuit – là elle l’avenir d’un désir s’imbriquent. Ils sont le fut. Le contexte partagé des idées et des synchrones, contemporains et dialogiques. désirs de renouveau se trouve à l’origine de Il n’y a pas de priorité, il n’y a que de la son émergence explosive. simultanéité. Les deux amis élaborent en Mais l’amitié ne reste que rarement commun leur vision et amorcent son exerci- immuable, elle se raffermit ou s’affaiblit ce en s’appuyant sur l’assise complémentai- sous l’impact de la coexistence des parte- re des affects et des idées. Le Théâtre d’Art de naires qui, forcément, ne restent pas insen- Moscou – fruit d’une amitié. Il est issu de ce sibles au passage du temps. Pour preuve partage réciproque sans nulle arrière – pen- l’érosion du lien fondateur du Théâtre d’Art sée, de l’impulsion apportée par le caractère de Moscou dont Boulgakov dans le Roman affirmatif de l’ami associé au projet. Amitié théâtral atteste avec humour la dégradation. de bâtisseurs. L’amitié entre Stanislavski et Dantchenko a Cette amitié – événement se définit par le fini par se convertir en stratégie d’entrepri- surgissement explosif de l’élection réci- se, en image de marque, en slogan promo- proque car les deux amis en présence tionnel: sa vérité s’est évanouie. Boulgakov, éprouvent le sentiment que leurs identités de l’intérieur, dénonce le simulacre et l’ins- s’élargissent grâce à cette force qui alimente trumentalisation de l’amitié d’origine. Dans l’accord sur les attentes aussi bien que sur son roman il intègre, outre le constat désa- 32 De l'amitié au theater

busé actuel, le souvenir de la confiance per- reste similaire à celle des leurs pairs du due et de l’unité originaire dont les deux Bazar slave. Ce n’est pas le même avec le amis jouissaient en commun. Ruine d’une même qui s’associent, car une différence amitié aujourd’hui détériorée. Les protago- s’insinue et, subtile, celle -ci les rend com- nistes l’ont admis, ils ne se sont pas trompés plémentaires : l’ami s’érige en „frère adop- mais ils ont continué de la „jouer” pour des tif” chargé d’une identité non pas similaire, raisons de survie, voire même de mytholo- mais „apparentée” à son partenaire. gie de leur entreprise. Boulgakov a dénoncé Strehler assume la direction artistique et ce camouflage. Grassi veille aux destins administratifs de la Une autre amitié engendrée sous les nouvelle institution mise en place, mais meilleurs auspices fut celle, légèrement dif- tous les deux s’associent dans un même férente, entre Copeau et Jouvet. Amitié dis- effort à même d’assurer l’accomplissement symétrique et non pas paritaire car, pour de leur utopie concrète: un théâtre d’art citer Torquato Tasso, il y a des amitiés qui dressé sur les ruines de la guerre. La pers- naissent d’une adoration initiale pour se pective se formule à deux, les tâches sont métamorphoser ensuite en affection parta- distinctes, l’amitié surmonte les différences. gée. Elles exigent du temps afin de mûrir et Le Piccolo sera un théâtre d’art engagé! se convertir en relation partagée: Copeau – Engagement qui n’entraîne nulle transac- Jouvet! Lien qui évoque l’autre couple, plus tion politique sur le plan artistique: ils res- célèbre encore, Goethe – Eckermann. tent indissociables, comme Strehler et Chaque fois la différence d’âge et de statut Grassi. Fruit de leur amitié, ce théâtre leur se trouve surmontée, mais l’amitié perdure ressemblera! si, pour de vrai, la parité s’instaure. Ce ne Mais, ici aussi, la longévité de l’amitié fut pas le cas de Copeau qui voulut préser- s’est avérée être limitée. Des conflits surgis- ver son statut prioritaire au point d’exaspé- sent et lézardent l’édifice de l’amitié. La rer Jouvet: à force de rester dissemblables, confiance perdure, essentiellement, mais les amis se séparent et l’amitié se brise. sur le plan immédiat combien de frictions, Secouée par ce déséquilibre, elle se fracture de heurts et de réconciliations! Pourquoi? tel un navire en pleine mer. Les amis se dis- Sans doute parce que les rapports aussi bien socient, leurs chemins divergent, ils ne gar- que la nature du projet ont fini par se modi- dent plus que le souvenir de leur confiance fier, s’éroder et se dégrader. Grassi s’éloigne de jadis. Rien ne sera plus comme avant et du Piccolo, Strehler le quitte un laps de temps pour revenir ensuite comme seul l’amitié, rapiécée, ne procurera plus la maître à bord accompagné par des collabo- confiance indispensable à toute action enga- rateurs soumis. De même qu’entre Copeau gée à deux. Là où il y a de la réserve il n’y a et Jouvet, les deux amis assument au sein pas d’amitié. du théâtre leur rupture qui n’échoue pas Une autre amitié de bâtisseurs se trouve pour autant en conflit public. Ils n’ont pas à l’origine de ce qui marqua le retour du prolongé ce qui était éteint, ils se sont Théâtre d’art: l’amitié de Giorgio Strehler et méfiés du simulacre des „braises” et ont Paolo Grassi. Elle trouve ses assises, comme adopté le principe de vérité comme règle de jadis à Moscou, grâce à leur programme conduite pour l’instauration ou la sauvegar- commun car le Piccolo entend prendre le de de leur amitié aussi bien que pour le relais du projet russe et trouver des constat de sa ruine. réponses nouvelles aux questions simi- Et comment passer sous silence l’amitié laires. Strehler et Grassi s’associent pour admirative de Ludwik Flaszen qui une fois inventer un théâtre qui s’inscrit dans la nommé directeur à Opole, cette petite ville lignée de Stanislavski et Dantchenko aussi polonaise, (année note ) s’est tourné vers bien que de Copeau et Jouvet, également Jerzy Grotowski pour lui proposer d’assu- engagés, eux aussi, dans la voie du „théâtre mer la responsabilité du Théâtre des Treize d’art”. Entre les amis de Milan la relation rangs qui deviendra la matrice du Théâtre 33 Georges Banu

Laboratoire construit sur la base de cette bifrons propre au théâtre „dramatique”, le amitié préliminaire préservée tout au long théâtre de l’écrit et du plateau. de la période théâtrale de Grotowski. La Nous avons évoqué ici des relations relation duelle qui a uni Flaszen à organiques où, malgré les différences, n’in- Grotowski se trouve à l’origine d’une des tervient pas, au moins au début, une hiérar- plus radicales aventures du théâtre occiden- chie qui brouille la parité et déséquilibre les tal dans la deuxième moitié du XX – è siècle. rapports. Non, l’amitié exclut tout rapport Elle sera interrompue aussi bon nombre de supériorité. L’ami c’est un autre soi – d’années pour se reconstituer à la fin. Les même. Une telle conviction nous conduit à amitiés ont, elles aussi, une biographie où écarter d’autres exemples connus qui asso- s’inscrivent les traces de leur évolution cient un directeur et un administrateur: jamais rectiligne. Reinhardt et..., Vilar et Rouvé, Planchon Plus récemment, en France, il est impor- et..., (à ajouter des noms) Brook et Micheline tant de citer cette expérience binaire qui a Rozan, Vitez et Bernard Coutant! Ici il s’agit perduré, celle de la compagnie Vincent – d’une association institutionnelle confortée Jourdheuil, véritable agent mobilisateur du par des rapports de subordination admirati- paysage théâtral des années 70 pour se ve. Elle engendre et se nourrit des senti- défaire ensuite et se reconstituer avec un ments d’amitié, mais elle n’est pas, pour de autre partenaire Jourdheuil – Peyret. A vrai, l’amitié. une inégalité perdurera tou- l’écart de l’institution qu’elle a refusée, cette jours. (Roger Planchon a associé comme co- compagnie „double” reste emblématique directeurs du TNP de Villeurbanne Patrice pour les vertus dialogiques de l’amitié au Chéreau et ensuite Georges Lavaudant. Il ne travail. On ne dirige pas tant une institu- s’agissait pas d’une amitié partagée mais tion, mais on crée tout de même un outil de d’une stratégie de créateur en crise. production. De nouveau encore, l’amitié, Planchon sauvait ainsi sa place de directeur! après un long laps de temps, s’effrite et De l’amitié, son geste n’avait que l’apparen- conduit à la rupture. Ce constat d’échec ce! ) final se constitue presque en symptôme Les amis s’entraident et, pour exemple, la propre à toute grande amitié! MC 93 de Bobigny a connu son heure de Il y a eu d’autres couples de bâtisseurs, gloire sous la tutelle gémellaire d’Ariel mais cette fois – ci le lien de l’alliance, plus Goldenberg et Patrick Sommier, chacun ou moins conjugale, confirme la confiance intervenant dans la perspective lui étant propre à toute grande amitié – événement. propre et, en même temps, en intégrant Bertolt Brecht – Helene Weigel, Julian Beck l’autre, du partenaire ami. Une fois disso- – Judith Malina. On peut les assimiler et les ciés, ni l’un ni l’autre ne connaîtront pas une rattacher au même mode de fonctionne- égale réussite comme si, individuellement, ment binaire à cette différence près qu’ici la sans la correction du „double” chacun affir- longévité s’est toujours vue confirmée jus- mait ses vertus sans plus pouvoir atténuer qu’au bout. Pas d’interruption intempestive, ses défauts. Récemment la collaboration de pas de brisure de la relation duelle comme Vincet Baudriller et Hortense Archambault si un couple pouvait intégrer le déclin, résis- a assuré au Festival d’Avignon, dix ans ter à la déchéance d’un lien plus aisément durant, une vitalité qui portait la marque de qu’une amitié. Ces couples fonctionnent, cette amitié affirmée et préservée par les co eux aussi, sur la base d’une complémentari- – directeurs réunis. té, mais l’union se voit confortée par la soli- L’amitié précède l’institution qui en est la dité d’une relation d’une nature autre que conséquence et non pas le préalable. l’amitié. Et pourquoi ne pas citer ce couple L’amitié engendre, elle n’hérite pas. L’amitié exemplaire que fut, pour la Belgique, le sert de fondation à la construction mais, le couple de Michèle Fabien et de Marc plus souvent, ne survit pas à son exploita- Liebens? L’écrivain et le metteur en scène tion. Elle s’effrite, décline et souvent se constitue ensemble la figure de ce Janus résigne à assurer non pas la vie, mais la sur-

34 De l'amitié au theater

de leurs attentes communes. L’amitié fonde une association mais, aussi, engendre une expansion de soi. Le célèbre essayiste R.W. Emerson précise bien ce phénomène d’exci- tation produit par la co-présence des amis. „La même idée élève notre conversation...Nous parlons mieux qu’à l’ordinaire. Nous avons l’imagination plus agile, une mémoire plus riche et le démon muet nous libère pour un temps...” car une amitié „dilate le sens de toutes mes pen- sées” reconnait le partenaire qui éprouve les effets de cette „union” fondée sur la confiance aussi bien que sur la vocation accordée à l’art. Si dans les traités sur l’ami- tié l’accent se trouve mis sur la qualité humaine de l’ami, ici, dans le travail, nous devons rajouter la présence de son „talent”, condition initiale de l’amitié des créateurs. L’ami rehausse les ressources de son partenaire par des échanges nourris du désir commun d’oeuvre. Sans l’ami, l’artiste ne serait pas le même et il le sait, l’admet, l’assume. L’amitié dans l’art entraîne les partenaires sur des chemins que, restés seuls, ils n’auraient pas empruntés. L’amitié fonctionne ici comme le meilleur contexte d’épa- nouissement à deux ou, parfois, à plusieurs vie du théâtre dont elle a produit l’émergen- alors qu’un cercle d’amis se constitue et ce. Cela n’implique pas pour autant une pérennise d’un spectacle à l’autre. Chacun réserve à l’égard de l’amitié comme énergie s’avère être nécessaire à l’autre. initiale mais à l’égard de l’optimisme L’amitié non pas des bâtisseurs, mais des concernant sa longévité. Chaque fois les créateurs, le metteur en scène et le scéno- bâtisseurs ont subi l’impact de l’amitié pre- graphe ou le metteur en scène et son auteur, mière, ensuite progressivement défaite par comporte une relation féconde entre les par- l’usure des désirs aussi bien que par la sclé- tenaires, nullement statique, elle instaure rose des rapports. L’amitié est un processus des rapports mouvants avec soi et l’autre. vivant qui, pareil à lui, se développe et Emile Faguet, personnage oublié, considère s’éteint. Ainsi ses pouvoirs sont abolis et elle que l’amitié „est au nombre de nos passions finit en astre mort. Mais pareilles aux astres qui ne dérivent pas de la volonté de puis- morts elle continue à éclairer longtemps. sance” – remarque seulement en partie Mirage du ciel trompeur! juste, car il y a des amitiés qui se brisent en raison même de la volonté de puissance qui parfois fait retour et se brise sous la pression Les amitiés des créateurs des signes d’autorité. Alors la parité se C’est l’amitié comme contexte de création défait et „la confiance du coeur” se délite. propice, comme pulsion et dévotion égale- Des ruptures, nombreuses, entre des met- ment partagées à l’art. Les deux réunis, se teurs en scène et leurs collaborateurs s’ex- reconnaissent l’un dans l’autre et, ensemble, pliquent souvent par une pareille dérive. projettent une oeuvre qui porte la marque Ou par l’emprise que le narcissisme com- de leur alliance intérieure, de leur quête et mence à exercer sur la pratique de l’un ou 35 Georges Banu

l’autre des partenaires qui cessent de culti- se joindre à son ami ne perturbe pas, ne ver une relation d’entraide réciproque. polémique pas, il accomplit ce que à deux Faguet, inspiré, avance des arguments: dans l’on souhaite. C’est tout à l’opposé de la l’amitié, écrit – il, „la recherche de son sem- phrase, indigne et grossière, du metteur en blable est l’élément le plus considérable. Le scène qui affirme que le scénographe affilié moi cherche un moi pour sortir de soi et se au projet ne fait que „réaliser” les idées retrouver, obéissant à cette double loi qu’il avancées par lui, le maître d’oeuvre? s’aime lui – même et se pèse un peu à lui – Collaborations en rien amicales, simple- même et qu’il veut à la fois échapper à soi et ment autoritaires, qui chaque fois échouent. jouir de soi. C’est l’amitié qui nous rend à Chez Peter Stein ou Daniel Mesguich, pour nous au moment où nous nous quittons par se limiter à deux exemples „historiques”. lassitude et où nous cherchons instinctive- L’ami cette fois -ci n’est pas un autre, mais ment à nous ressaisir sans tout à fait le simplement le clone de soi. Un serviteur! savoir...Il faut que l’amitié nous rende notre Quelle différence entre les spectacles de moi, mais non pas qu’elle nous y replonge Stein à l’époque de la collaboration avec ..., auquel cas il était inutile d’aller le cher- et le Stein qui s’improvise en scénographe cher”. L’amitié sert de thérapie bénie à la rudimentaire. La servitude sera toujours réconciliation avec soi car grâce à cette paci- dépourvue du génie qu’engendre l’amitié fication elle éveille une créativité inconnue, partagée. absente. Parce que, dans l’intimité avec Les grandes amitiés s’appuient sur un l’autre , on se reconnait tel que l’on souhai- „consentement” qui sert d’assise à ce travail terait être, les couples ou les cercles d’amis duel. Chéreau et Peduzzi, Krejca et coopèrent avec une réussite si particulière. Svoboda, Strehler et Damiani, Mnouchkine Ici il n’y a pas de conviction à imposer, mais et Guy – Claude François, Grüber et seulement de désir à partager. Désir qui Aillaud, Vitez et Kokkos, Alain Françon et unit sans préalable discursif ni tentative de Jacques Gabel, Krszystof Warlikowski – conviction rationnelle. Partage sans arrière Malgorzata Szescniak, Isabelle Pusseur et – pensées, partage sécurisant dégagé de Michel Boermans ....L’amitié s’appuie sur la toute suspicion, partage comme contexte de recherche du semblable décalé, elle mène à l’échange. L’amitié, dit – on, est avant tout la la victoire grâce à la différence assumée et recherche du semblable à qui l’on se plaît à surmontée. Le metteur en scène retrouve ressembler, mais elle est aussi la terre nour- dans le scénographe – ami l’équivalent de ricière qui permet à un artiste d’avancer son La Boëtie qui , comme disait Montaigne, sans précaution et de se livrer en entier. „jouit de son image” et...inversement. Et il Entre deux amis artistes s’instaure, par – parvient à la réaliser „parce que c’était lui, dessus tout, un „lien poétique”. parce que c’était moi”. Leur amitié dispose Il faut distinguer entre la constitution de la mobilité insaisissable du ruban de d’une équipe constamment associée au tra- Möbius, modèle de ces permanentes méta- vail – elle assure le contexte de l’amitié si morphoses. Dès qu’un des partenaires s’ab- cher à jean François Peyeret – et la complici- sente le ruban se déchire et atteste ainsi té durable entre deux amis qui, dans la créa- l’importance de l’amitié comme dynamiseur tion, éprouvent le sentiment de s’accomplir de création. Quand Strehler a perdu l’un par l’autre. L’ami représente ce dont on Damiani, l’oeuvre de l’un comme de l’autre éprouve le besoin et qui permet qu’en- en a subi les conséquences, de même semble on parvient à satisfaire. L’amitié lorsque Krejca a cessé de travailler avec entre deux créateurs ne consacre pas la vic- Svoboda ou Brook avec Chloé Obolenski, toire du même, mais d’un même enrichi par Stein avec ..., leurs spectacles se sont retrou- l’autre. La victoire du même se manifeste vés affaiblis. La création de ces artistes hors lors des collaborations fades constituées sur – pair s’accomplit sur la base d’une amitié la base d’un accord préalable et d’une sou- qui, une fois perdue, affecte leur pratique. mission imposée: par contre, l’ami appelé à Amputée de la présence de l’ami, invalide, 36 De l'amitié au theater

elle n’est plus la même. Elle e bénéficie plus Jouvet et Giraudoux, Genet et Roger de la force du double et se résume à l’indis- Blin...plus récemment Chéreau et Koltès. tinction d’un collectif, parfois féconde mais Chéreau dira même que cette amitié fut la jamais également intense. période d’or de sa vie: ils partageaient leurs La relation entre le metteur en scène et le révoltes aussi bien que leurs loisirs, ils fai- scénographe fourni le socle du spectacle, saient „un” de leur temps. Double attrac- elle est fondatrice. Mais, nous l’avons déjà tion à même de procurer le sentiment de la traité dans un numéro ancien de la revue, il vie accomplie. L’autre confortait l’image y a d’autres amitiés „artistiques” également recherchée de soi – même! Comment ne pas décisives: elles concernent les „acteurs sin- citer la relation entre Alain Françon et guliers”, ces partenaires de choix dont la Edward Bond, entre Stein et Botho Strauss, présence exalte et nourrit un projet. „Sans entre Nordey et Falk Richter, entre Bondy et Scofield, je n’aurais jamais fait Lear” Handke: amitiés admiratives, artistique- m’avoue un jour Brook, et Strehler „sans ment fertiles, parfois épisodiques, mais ami- Moretti” ne serait jamais parvenu à l’accom- tiés aux conséquences flagrantes quand plissement d’Arlequin...et Vilar sans Gérard même. Pour chacun des deux partenaires en Philipe n’aurait pas acquis la dimension présence, elles ont assuré une plénitude mythologique de ses spectacles. A cela jamais retrouvée, une fois l’amitié perdue. s’ajoutent tant d’autres! Ces collaborations Elle rend invalide dès qu’elle s’éteint. s’appuient sur la reconnaissance d’un corps Plus secrète, mais importante reste l’ami- et d’une identité qui, sans effort, confirment tié qui se noue entre un metteur en scène et les attentes du metteur en scène. Cieslak et son dramaturge. Comme entre Otomar Grotowski...”parce que c’était lui, parce que Krejca et Karel Krauss, entre Jean – Pierre c’était moi” auraient – ils pu murmurer Vincent et Bernard Chartreux, entre Klaus dans la salle de travail. Barba et Iben Nagel Michael Grüber et Bernard Pautrat, entre Rasmussen, Stein et Edith Clever et tant Georges Lavaudant et Daniel Loayza....Il ne d’autres. Ces amitiés de scène attestent leur s’agit plus de la parité entre créateurs, mais importance, de même que, inversement, d’une amitié fondée sur la disparité initiale- elles révèlent les conséquences des sépara- ment admise entre la réflexion et la pra- tions intempestives. Phlipppe Caubère a tique. Elles se complètent: l’amitié alimente manqué à Mnouchkine et Mnouchkine a le projet d’un spectacle, mais garantit aussi manqué à Philippe Caubère! Tous les deux la pertinence intellectuelle d’une voie assu- orphelins, l’un de l’autre. Parfois, l’amitié va mée à deux. Le dramaturge c’est l’ami de plus loin et se convertit en liaison person- l’ombre, aimé par le metteur en scène, mais nelle comme entre Krystian Lupa et Piotr souvent détesté par ses collaborateurs. Skiba, entre Deborah Warner et Fiona Shaw Posture inconfortable, mais confirmée par la – l’amitié est le marche pied de l’amour! Elle pratique! Et cela malgré les réserves, voir ne lui succède pas, elle conduit vers lui! Et l’irritation, suscitées au sein de la commu- ainsi deux êtres s’expriment ensemble. nauté de travail. Le dramaturge sera sou- S’enlacent et jouent sur la même scène, du vent assimilé à un manipulateur sans légiti- monde et du théâtre. Elles se confondent et mité, à un „favori” du roi... s’exaltent réciproquement car le théâtre ne Le propre de ces amitiés est leur longévi- pet que gagner lorsque les affectes s’ajou- té – les amitiés des créateurs perdurent tent aux prestations ludiques. De la salle, on davantage que les amitiés des bâtisseurs. reconnaît cet accomplissement auquel mène Serait -ce parce qu’elles échappent aux l’amitié davantage exaltée lorsque l’amour contraintes de la co – présence imposée par s’y ajoute. l’institution, serait – ce parce que le voeu de Il y a d’autres amitiés „doubles”, moins la création perdure plus que celui engendré fréquentes, mais tout aussi décisives: elles par la construction, serait – ce parce que l’on relient un auteur et un metteur en scène. reste plongé dans le travail assimilé à un Stanislavski et Tchékhov – avec réserve! – double de la vie et l’on écarte les intrus qui 37 Georges Banu s’insinuent dans les projets des bâtis- Les amitiés „utopiques” seurs....les réponses peuvent se différencier, mais le constat s’impose. Les amitiés des Les amitiés évoquées ici s’apparentent créateurs se définissent souvent par leur par l’existence d’un liant associé à un projet longévité. commun, l’avènement d’une institution ou N’oublions pas pour autant la violence la réalisation d’un spectacle, voire d’une des ruptures qui – il est vrai, rarement! – oeuvre dans la durée. Ils s’irriguent récipro- peuvent intervenir. L’exemple majeur, aux quement et fournissent les énergies issues conséquences énormes, reste la mise à mort de ce contexte particulier où la relation pri- de la relation entre Nietzsche et Wagner. vée et l’activité publique forment le noeud D’autres ont suivi: la rupture du lien entre unique, puissant, à même d’assurer à leur Craig et Appia, entre Grotowski et Flaszen – double réalisation. Parce qu’on est amis, on même s’ils se sont retrouvés sur la fin! -, engage une initiative à deux et parce qu’on entre Stein et Edith Clever, entre Chéreau et l’accomplit on reste encore amis. Le travail Desarthe, entre Andrei Serban et Priscilla et l’amitié se confondent. Smith... Pourtant elles découpent dans un Mais il y a des amitiés qui se constituent parcours d’artistes des séquences bien pré- sur la base d’une communauté esthétique et cises, cloisonnées, mythiques. C’est pour- éthique étrangères à la moindre visée quoi l’on garde de ces moments intenses concrète, immédiate et pratique. Ici les réso- d’échange et de partage le souvenir de ce nances du coeur aussi bien que les res- que Nietzsche appelait „des amitiés stel- sources de la pensée s’allient au nom d’un laires”. Amitiés immobiles fixées sur la assentiment procuré par les attentes d’un voûte du ciel intérieur. théâtre „projeté”, espéré, le théâtre des uto- L’amitié mythique, l’amitié essentielle ne pies communes. Ces amitiés imprécises subit ni les effets du temps, ni les consé- mais, pourtant, souvent durables ne seront quences de l’éloignement, elle reste pure et pas confrontées à l’épreuve de l’acte, constante, à l’abri de la moindre érosion. alliances arrachées aux contingences. Et Elle peut s’éteindre mais pas se détériorer. l’exemple emblématique reste le triangle Comment oublierais – je Grotowski ou constitué autour de Grotowski. Parce qu’ „ Manea, son double roumain, comment unique”, Peter Brook l’a élu comme seul oublierais – je Tamasaburo ou Nube repère parmi les gens de théâtre et, Sandoval? Ils restent pareils à des diamants ensemble, ils ont réfléchi et ont cultivé une dans le schiste de mon coeur. Personne ne relation ironique, affectueuse, confiante: ils peut les briser. L’amitié paritaire, l’amitié de n’ont pas collaboré, ils ont été amis. Eugenio proximité ne bénéficie pas d’un même sta- Barba s’est formé et affirmé dans l’intimité tut. Elle doit être entretenue par les parte- de Grotowski, ce Socrate polonais, dont il naires grâce à des rituels indispensables: fut le Platon, premier allié, qui l’approcha et dialogues, messages, appels. Elle n’est pas oeuvra à la fondation de sa légende. Barba un acquis définitif, elle peut être confortée fut un allié de combat, allié de travail, sur ou elle peut décliner selon les soins que les fond d’admiration active, en rien soumise. amis lui apportent ou non. L’amitié couran- Cette relation, par – delà les différences, te survit à condition de la cultiver de même pour Brook aussi bien que pour Barba, qu’ un jardin d’abbaye qui refuse de se lais- engendra un lien où affect et projection se ser envahir par les mauvaises herbes que confondaient en cultivant amitiés distinctes font pousser l’absence et ou l’indifférence. et Grotowski, un jour, répondait à ma ques- De nos amitiés, nous en sommes respon- tion sur leur nature : „ Avec Eugenio je ne sables! Nous pouvons les laisser mourir ou parle que du théâtre, avec Peter que de la veiller afin qu’elles survivent par – delà les vie”. vicissitudes de la vie et de l’art. C’est ce En France, une amitié similaire s’est qu’Antoine Vitez avait érigé en conduite constituée autour de Didier Georges Gabilly sécuritaire: soigner les amitiés! – il faut toujours un centre pour que la cir- 38 De l'amitié au theater

conférence se dessine et la galaxie s’organi- siècle – Marie – Geneviève Charlotte se. Le cercle qui s’est formé avait l’amitié Thiroux d’Arconville – insistait sur l’amitié comme terrain privilégié et a permis l’épa- comme sécurité, amitié qui se trouve confir- nouissement des membres associés, tous mée par des temps difficiles. „L’amitié, écrit placés à des distances changeantes, mobiles, -elle, est la ressource la plus sûre dans les à l’égard de Gabilly mais tous réunis par la disgrâces pour les âmes vertueuses”. La communion garante de l’entreprise commu- phrase conforte le rôle de l’amitié sur la base ne, rêvée et pas encore définie. L’amitié d’un respect entre des amis qui poursuivent pour ces alliés n’est pas une base concrète leur chemin commun et se refusent à subir sur laquelle se dresse un projet, mais elle la ruine des valeurs qui, à l’origine, les ont fournit le contexte propice à des projets à rendus amis. Il faut que le respect initial venir, pas encore formulés, pas encore pen- pour „la vertu” de „l’homme de bien” sés. Les utopies issues du contexte de l’ami- qu’est l’ami soit confirmé à l’instant de la tié. déroute ou de la déchéance de son statut. Grotowski ou Gabilly – foyers d’amitiés Mais il faut qu’il continue à rester la référen- mythiques. Sources d’un renouveau rendu ce morale indispensable à toute amitié. On possible dans le contexte de ces associations ne défend que celui qui mérite encore le res- affectives où l’utopie ne se confrontait pas pect! Celui qui n’a pas brocardé ses qualités. aux écueils du réel mais préservait son pou- Et comment ne pas évoquer ici le geste de voir effectif. On peut se demander tout de Stanislavski, le maître protégé, pour l’ami même si ces amis réunis ne reconstituent menacé, Meyerhold, auquel il offrira refuge pas ensemble le puzzle des éclats de leur et protection à l’heure où la terreur stali- centre à la fois compact et brisé? Grotowski nienne s’abat sur lui. Malgré leurs diffé- ou Gabilly peuvent se reconnaître dans ce rences, Stanislavski s’érige en opposant diagnostic car ils attirent justement parce politique au nom de l’amitié. Et Brook proque tout à la fois des créateurs compactes et cédera de même pour Grotowski à l’heure éclatés. Et en ce sens ils se différencient des des dangers en reconstituant implicitement „maîtres” dans le sens oriental du terme: le le couple Stanislavski – Meyerhold. Sans fragment et l’éclat sont les insignes de nulle motivation pratique, l’amitié s’érige en l’Occident. Le maître est réfractaire à la bri- bouclier pour ne pas plier face au pouvoir sure, il est en paix, il affiche la paix d’après dont l’exercice inconsidéré risque d’anéantir la bataille, tandis que nous sommes encore l’ami. Par „temps de disgrâce” l’amitié se au coeur de la bataille reconnaissent ces renforce et protège. Elle rassure comme gens de théâtre qui se réclament d’une figu- résistance politique aussi bien qu’en tant re exemplaire sans l’ériger pour autant en que persistance affective: aider un ami, gourou exemplaire. consolation par temps sombres. On se doit de préciser: ces amitiés n’ont L’amitié est un palliatif face à la violence rien de la choralité des équipes qui se com- du monde. Elle rassure à l’heure des posent autour d’artistes comme Wilson ou conflits, elle dure si on prend soin de la sau- Mnouchkine, comme Barba ou vegarder, elle tempère les déroutes. Le Castellucci...ces amitiés relient des artistes théâtre qui se définit par le travail à plu- en herbe qui disposent des ressources indé- sieurs, procure des exemples de grandes niables pour devenir des artistes à part amitiés dont les membres ont oeuvré de entière. Ils se nourrissent de l’amitié, mais concert, des amis qui, au coeur du collectif, ils ne se dissolvent pas dans un groupe ont constitué un noyau dur autour duquel indistinct. Il y a une différence à faire entre la nébuleuse collective a pu s’organiser. les épigones et les amis: leurs qualités Tout s’est joué dans l’histoire du théâtre au humaines ou créatives sont opposées. On XX – me siècle entre l’autorité de l’Un – le respecte les amis, alliés ou associés, mais on maître discrétionnaire et génial – et le rejette les copieurs, ces faux – amis. Double – le couple d’amis qui, comme Une dame qui tenait salon au XVIII – ème Pierre et Paul, s’allient pour fournir une 39 Georges Banu

réponse commune. Ils dispensent une leçon C’est la condition de la fidélité. Et de la lon- de relativité affective. „Où est mon ami gévité. Au théâtre les exemples sont rares, pour que nous nous accomplissions? Je le mais pas plus que dans la vie. L’amitié est cherche sans cesse, je le retrouve, je le un acquis et un processus, elle se situe entre perds” – c’est ce que dit tout homme de la cristallisation d’un sentiment et les méta- théâtre placé dans l’entre deux de l’exercice morphoses subis par des amis réunis. solitaire et de la pratique communautaire L’attente d’un projet aussi bien que la pers- de son art. L’ami lui tend la main. pective de le réaliser sera toujours le com- L’amitié exige la mise à l’écart du plément à même de préserver une amitié: le ...”théâtre” pour pouvoir engendrer, en travail en commun, rien de plus favorable à toute confiance, du théâtre. L’amitié se une amitié. A condition qu’elle soit restée nourrit de soi – même et de l’autre tant que vivante, rétive au pouvoir mortifère des tra- chacun se reconnait dans son partenaire. hisons et à la déroute de la création.

Bibliographie

- Giorgio Agamben – L’amitié, Paris, Montaigne &la Boétie, Paris, Gallumard, Rivages poche/Petite bibliothèque, 2008 l’Infini, 2015 - Antoine de Baecque – Histoires d’amitiés, - Torquato Tasso – Lettere dal Paris, Manuels Payot, 2014 Mnicomio/Scrisori din casa de nebuni, - Jacques Derrida – Politiques de l’amitié, Bucarest, ed. Humanitas, 2015 Paris, Galilée, 1994 - Gilles A. Tiberghien – Amitier, Paris ed. le - Jean – Luc Hennig – De l’extrême amitié, Félin, 2015 40 41 Cronici literare Constantin COROIU Mărturisirea unui „pierdut în lumină” Note despre o nouă variantă a „Jurnalului fericirii”

Abstract Subiectul comentariului este „Jurnalul fericirii”, al lui N. Steinhardt, într-o nouă variantă, a treia, reprezentând de fapt o sinteză a celor două anterioare, descoperită la Mănăstirea Sf. Ana şi publicată de George Ardeleanu la Polirom într-o ediţie critică. Această nouă variantă care îi apare editorului sensibil diferită faţă de cele anterioare, mai ales ca scriitură, este considerată de autorul articolului superioară stilistic celor anterioare apărute în mai multe ediţii. El susţine şi încearcă să argumenteze că textul de faţă care are cu 225 de pagini mai puţin faţă de primele două şi conţine fragmente inedite este, dincolo de ceea ce s-a numit „filosofia steindarthiană”, de o remarcabilă calitate literară. Cuvinte-cheie: variantă, scriitură, lectură, vis, ascensiune, revelaţie, mântuire.

The subject of the paper is N. Steinhardt’ s „The Diary of Happiness”, in a new variant – the third one – actually representing a synthesis of the two previous ones, which was discovered at Saint Anne’s Monastery, and published by George Ardeleanu at Polirom in a critical edition. This new variant found by the editor significantly different from the previous ones, especially as regards the writing, is considered by the author of the article stylistically superior to the previous ones published in several editions. He advocates and tries to argue that the current text that is 225 pages shorter than the first two and contains novel fragments is – beyond what has been called „Steinhardt’s philosophy” – of remarkable literary quality. Keywords: variant, writing, reading, dream, ascension, revelation, salvation.

„Jurnalul fericirii” al lui N. Steinhardt, tor al operei acestuia George Ardeleanu, să scris între 1979 şi 1981, despre care s-a spus elimine „toate îndoielile” privind noua că este una din marile cărţi ale Estului, variantă a „Jurnalului fericirii. Manuscrisul odată cu trecerea timpului pare să cunoască de la Rohia”, descoperită la Mănăstirea un uşor recul din punctul de vedere al Sf.Ana: o dactilogramă de 529 de pagini. El receptării. E de presupus că într-o oarecare crede că această a treia variantă ar fi sinteza măsură acesta este şi efectul unor contestări, celor două anterioare, dar constatarea al unor critici, precum, de pildă, „Epistola rămâne sub semnul incertitudinii. Nu-mi despre convertire” a lui Alexandru Sever, dar propun să analizez aspectele tehnice ale noii poate şi al lecturii mai aşezate, mai detaşate, ediţii, apărute la Polirom, pe care, se înţe - mai puţin emoţionale a Jurnalului. Oricum, lege, date fiind îndoielile exprimate chiar de lucrurile par destul de fluide. Încât jude - cel ce a realizat-o, nu o putem considera căţile tranşante sunt aproape imposibile. definitivă, dar care e una critică, bazată pe Aşa cum, în plan editorial, îi este imposibil confruntarea minuţioasă a variantelor, pe eminentului biograf al lui Steinhardt şi edi- compararea cu alte scrieri ale lui Steinhardt

Constantin COROIU – Scriitor, Iași, e-mail: [email protected]. 42 mult decât la lectura primei varian te, acum emoţia estetică este tot atât de intensă, dacă nu chiar o devansează pe cea etică, pe cea moral-psihologică. Şi asta datorită descrieri- lor, schiţelor de portret şi paginilor de eseistică în care observaţia fină se însoţeşte cu ironia mai degrabă cordială şi umorul tonifiant. Dar explicaţia acestei receptări, când recitim „Jurnalul fericirii”, ţine, cred, şi de un alt timp al lecturii care nu mai e, mai ales psihologic, cel din urmă cu peste un sfert de secol. Altfel spus, o lectură acum mai detaşată, mai calmă, mai gânditoare, cu spiritul critic dat la normal, cu atât mai necesar când e vorba de o carte a unui autor căruia i s-a reproşat „o anumită defecţiune a spiritului critic”, o generozitate sans rivages şi o candoare intelectuală ce pot fi, desigur, până la un punct, cuceritoare, ca un joc de societate. Dar atât şi nimic mai mult. Adrian Mureşan avea şi nu avea totuşi dreptate când afirma categoric într-un articol pole- mic din revista „Cultura” că „amintita defecţiune ocoleşte perimetrul estetic al «Jurnalului fericirii», precum şi sectorul etic al autenticităţii şi al asumării convertirii”. (“perimetru” şi „sector” nu mi se par cei şi prevăzută cu note, indice de nume şi mai potriviţi termeni în acest context!). întregită de o întinsă addendă, toate datora- Altminteri, e firesc ca dimensiunea estetică te lui George Ardeleanu. să nu fi fost afectată prea mult, de vreme ce, În „Nota asupra ediţiei”, G.Ardeleanu scrie acelaşi autor: „Jurnalul fericirii nu este mărturiseşte că lectura acestei a treia varian- un manual de istorie. Decupajul biografic te a „Jurnalului fericirii”, ce are cu aproape devine decupaj ficţional sub acţiunea super- 225 de pagini mai puţin decât a doua şi care bei întâlniri dintre epifanic şi livresc, nicide- conţine fragmente „cu adevărat inedite”, i-a cum sub influenţa in-autenticităţii cum a lăsat impresia unei „scriituri mai crispate, crezut, înşelându-se (până şi) un Adrian mai «nervoase», mai declarative şi mai Marino”. Este cât se poate de limpede că puternic infuzate ideologic decât a celei „Jurnalul fericirii” nu e manual de istorie, puse în scenă de prima variantă” – apărută dar e fatalmente şi istorie, ca de altfel orice în 1991, la Editura Dacia, şi apoi în alte opt scriere memorialistică, confesivă, cu atât ediţii. Observaţia sa se confirmă. E de mai mult una après coup. Literatură remarcat însă că, oarecum paradoxal, la lec- subiectivă? Da, însă nu numai atât, ci o tura variantei de faţă, calitatea literară a tex- operă, inclusiv literară, mult mai complexă tului este parcă mai pregnantă, pe deasupra în care se întrepătrund, coexistă, într-o a ceea ce s-a numit, cam exorbitant, „filozo- armonioasă neorânduială, mai multe genu- fia steinhardtiană” şi dincolo de exaltările ri. E aproape de prisos a spune că „Jurnalul hermeneutice existente şi în Jurnal, e fericirii” al lui N. Steinhardt e un jurnal ati- adevărat mult mai puţine decât în alte scrie- pic, iar asta nu numai pentru că nu respectă ri eseistice şi comentarii ale lui Steinhardt, cele două „clauze”, atât de bine definite şi primul la care ne duce gândul fiind de Eugen Simion, a calendarităţii şi a „Secretul Scrisorii pierdute”. Fapt e că, mai simultaneităţii. George Ardeleanu îl carac te - 43 rizează ca fiind „un joc textual flexibil care vag, de la mari şi nestatornice depărtări, este totodată şi un joc al rememorării”. contururile. Tot în hanuri hălăduim, tot ca Repovestind, de pildă, parabole biblice, brute printre brute, din ce în ce, parcă, mai evocând scene şi personaje din realitatea atenţi la tot ce e sordid şi mai doritori a sco- trăită, cu deosebire terifianta experienţă ate sordidul în vileag şi a-l proclama factor concentraţionară, din marea istorie sau din determinant şi unică realitate. Silueta lui marea literatură a lumii (Dostoievski fiind, Don Quijote ni se profilează numai de la cred, numele cel mai des citat după Iisus). uriaşe distanţe, în conul de umbră al Moralistul Steinhardt, cu o pană de proza- strălucirii solare invizibile. Hotărât lucru, tor şi de eseist din stirpea clasicilor europe- nu ştim că suntem seniori şi că ne sunt ni ai genului, le redistribuie, personajele, nu hărăzite spre locuire castelele. S-ar zice că o dată în câte un scenariu existenţial şi spi- lumea toată definitivează cârciumele cele ritual de o extraordinară forţă revelatoare: mai nenorocite, speluncile cele mai lipsite „- Desigur, cârciuma lui Don Quijote încă de pitoresc şi că le caută fundaţii cât mai nu s-a prefăcut în castel. Cuvintele mântui- solide. Atât de intensă e lumina reverberată toare încă n-au fost rostite. Încă n-am deve- de stâncoasa câmpie pe care îşi vede de nit ceea ce ar trebui să fim, încă nu s-a împli- drum Don Quijote – şi de numeroase corpu- nit paradoxala necesitate a transformării rile flotante în vitrosul ochilor noştri – încât noastre în ceea ce de fapt suntem. Vălul de nu-l mai zărim decât în cuget şi cu penibil pe ochii noştri încă nu s-a luat. Mai efort”. sălăşluim în beznă, castelele încă nu ni s-au În „Jurnalul fericirii” există o subtilă uni- arătat în măreţia şi curăţenia lor. Poate, prin tate de stil şi de viziune. Ceea ce este cu atât ceaţă, unora, ca vasul fantomă, îşi dezvăluie mai remarcabil cu cât, aşa cum scrie şi

44 George Ardeleanu – „piesele acestei struc- nului prevăzut. Ceilalţi îl aşteaptă turi de tip puzzle sunt recombinate, reasam- nerăbdători, aşteptarea se prelun geşte alar- blate, mutate, redistribuite etc…”. Cutare mant, barcagiul îi zoreşte, tensiu nea creşte notaţie, cutare reflecţie sau evocare, cutare insuportabil. În această atmosferă trimitere la textul Evangheliilor rezonează încordată, soluţia nu poate fi decât una: să cu o alta dintr-un alt context, cu totul diferit, nu-l mai aştepte pe întârziat şi să plece fără livrescul coexistă cu faptul real, trăit pe viu. el. Numai că Cervantes se opune: nu se În ziua de 4 august 1964, Steinhardt, eliberat poate ca tovarăşul lor să fie părăsit. din puşcărie, se întoarce acasă. Tatăl este Meşteşugitul său discurs se dovedeşte a fi momentan plecat prin apropiere. Apare convingător. În fine, cel aşteptat atât de după câteva minute (fusese la frizer) gârbo- mult îşi face apariţia, dar, vai, nu singur, ci vit, mergând greu, sprijinit de braţ, de către însoţit de gardă: „Sunt porniţi cu toţii îna- un văr al său. Reacţia bătrânului la vederea poi. Cervantes, fireşte, hulit şi blestemat (de fiului marcat de anii grei de închisoare este nu şi bătut) de cei asupra cărora adusese de o linişte ancestrală. Scena e cu atât mai năpasta. (Şi poate că durerea ridicolului, elocventă şi mai dramatică. Orice efuziune, prostescului eşec al expediţiei nu e mai orice lamentaţie par incompatibile cu bucu- puţin usturătoare decât cea presupusă a ria tristă a revederii: „Îşi ţine însoţitorul întârziatului care ar fi găsit barca libertăţii strâns de braţ. Eu trec de partea cealaltă şi-l în larg)”. Repovestind această „păţanie, de iau şi eu de braţ. Întoarce capul spre mine un dramatism demn de lucrările ficţiunii”, şi-i spun: Acu’ am venit. Să nu plângi. Se cum însuşi o caracterizează, Steinhardt nu uită drept la mine, cu ocii mici şi vioi. Să se limitează la ideea, cum nu se poate mai plâng? zice, da’ce’s prost? Ia spune mai firească în acest context, de trădare sau de bine, tu ai mâncat ceva astăzi?” Peste câteva laşitate. În comentariul său, pune accentul zeci de pagini, autorul evocă succint, pentru în egală măsură pe cele două atitudini ce s- a ilustra ceea ce el numeşte „nobleţea au confruntat într-un moment limită, atât creştină”, sfârşitul parabolei fiului risipitor: pe „neroada încredere” a lui Cervantes, cât „Tatăl nu aşteptă ca rătăcitul să vină să i se şi pe „sănătoasa înţelepciune” a tovarăşilor plece şi să-i ceară iertare, ci de departe săi de captivitate. Nici una dintre ele nu este văzându-l aleargă el către dânsul şi-i cade dezavuată, N.Steinhardt, precum cel mai pe grumaz şi-l sărută. Nicio întrebare, înţelept rabin, le găseşte perfecta justificare niciun reproş. Doar graba de a-l omeni, de şi, aş spune, le încuviinţează pe amândouă. a-l ospăta şi a-l copleşi cu daruri”. Cele Oricum, pentru el, mai important decât două scene – una reală, cealaltă livrescă – judecata în cheie morală, este altceva, şi par a fi puse în oglindă. anume faptul că dramatica păţanie „explică N.Steinhardt evocă la un moment dat, de ce Miguel Saavedra de Cervantes a putut dintr-o perspectivă inedită, un episod din închipui şi scrie o carte ca Don Quijote”. O biografia lui Cervantes. Prizonier undeva în capodoperă care dă seamă de esenţa con- nordul Africii, împreună cu alţi nouă diţiei umane. Cea mai tristă carte din lume, tovarăşi de captivitate, creatorul lui Don nota în jurnalul său Dostoievski: „ironia cea Quijote se angajează într-o acţiune de eva- mai amară ce se poate imagina. Dacă lumea dare. Sclavii adună cu mare greutate banii s-ar sfârşi şi cineva m-ar întreba: «Aţi înţeles necesari, găsesc un barcagiu care să-i trans- dumneavoastră viaţa? şi la ce concluzie aţi porte în largul… libertăţii şi „cu bucurie ajuns?», am putea prezenta în tăcere un înfrigurată” stabilesc locul şi momentul exemplar din Don Quijote”. O carte pe care, evadării. Noaptea menită a le „schimba postula tot Dostoievski, fiecare dintre noi ar robia în aventură” este un bun pro tector. trebui să o avem asupra noastră la Judecata Cei zece urmează să se întâl nească la mie- de Apoi. Alejo Carpentier credea că o operă zul nopţii într-un punct de pe ţărm, nu literară nu schimbă lumea; singurele cărţi ce departe de lagăr. Ceea ce se şi întâmplă, cu o pot schimba, scria el, sunt Biblia şi excepţia unuia care nu soseşte conform pla- Capitalul. Poate că avea dreptate marele 45 romancier şi strălucitul eseist. Dacă suntem ales părul) nu ţine pasul cu anii pe care îi de acord cu el, trebuie spus că nici celebrul numără, ci cu efectul iernilor acelora de chin roman al lui Cervantes nu a schimbat şi nu şi anilor acelora de urgie”. Pe părintele Mina schimbă lumea. Numai că el face mult mai Dobzeu, care îl botezase în puşcărie, îl mult decât atât: o legitimează. Aceasta este, vizitează după un drum cu pitorescul în fond, şi ideea afirmată tranşant de „trenişor” Crasna – Huşi stăpânit de emoţia Dostoievski, pe care Steinhardt o argu - revederii cu cel ce „mi-a dat Apa vie a mentează o dată în plus, potenţând-o. credinţei”. Theodor Pallady, care urmase la În „Jurnalul fericirii” sunt multe scene Paris şi cursurile unei şcoli de box, în timp demne de roman non fiction şi personaje pe ce-şi lua prânzul la Automobil Club, agresat măsură, majoritatea cunoscute în puşcărie, verbal de un vlăjgan, cu o directă bine inclusiv galeria figurilor de gardieni. ţintită îl trimite pe acesta la podea, Artistul miniaturist George Catargi, deţinut răsturnându-l peste o masă. Nu lipsesc per- la Jilava, care schiţează portrete pe batiste sonajele feminine ca, de pildă, o inubliabilă cu o aşchie de lemn carbonizat, este un ast- Tante Alice. fel de personaj. Fost ofiţer în armata Roşie, Textele eseistice din Jurnal despre scriito- îl văzuse de câteva ori pe Lenin şi plecase ri, artişti, opere, evenimente, perso nalităţi din Rusia în anul în care o părăsise şi istorice sunt nu o dată entuziaste, chiar Berdiaev. Îşi expusese lucrările în Africa, exaltate, dar întotdeauna interesante şi scri- America, Europa şi o însoţise pe regina se admirabil. În închisoare stabileşte Maria în călătoria în jurul lumii, imorta- împreună cu Nicolae Balotă că „Doktor lizând în desene peisajele care o impre - Faustus” comportă trei nivele de lectură. De sionaseră în mod deosebit. Socialistul lectura proaspătă a lui N.Steinhardt Gheorghe Ene-Filipescu, care moare de beneficiază, aşa-zicând, şi scrieri mai tuberculoză în puşcărie, este îngrijit de deţi- modeste, precum nuvela „Călătorului îi nuţii legionari cu emoţionantă devoţiune. şade bine cu drumul” a lui Brătescu-Voineşti Profesorul Vasile Barbu, fruntaş legionar din în care descoperă „trăsăturile esenţiale ale Vlaşca îi mărturiseşte: „Îţi vorbesc ca unui sufletului românesc”. Nu ezită să-l compare camarad şi te pot asigura că nu antisemitis- cu Caragiale, cel din „Noaptea furtunoasă” mul a stat la baza crezului legionar; şi „Grand Hotel Victoria Română”, dar şi cu dimpotrivă. Căpitanul era gata să considere Rabelais. Nuvela lui Brătescu-Voineşti este vrednic de a intra în legiune pe un Evreu în opinia lui Steinhardt una din „formele care ar fi îmbrăţişat religia creştină şi şi-ar fi paradisului general românesc”, cărora „nu dovedit dragostea de românism”. Părintele li s-ar putea raporta viziunea – jovială şi ea Cleopa îi apare în 1970 ca un bătrân înco- – a unui Rabelais. La Rabelais, ca şi la voiat, cu părul cărunt şi barba albă, dar cu Falstaff, masa nu e atât prilej de bucurie cât glas puternic şi o privire pe cât de vie, pe de ipostază rudimentară de „crăpelniţă”. atât de caldă: „Urmărit de agenţii Rudă bună a kermessei flamande, e şi stră - Securităţii, s-a refugiat în codru, unde a buna multor „happeninguri” ale contesta - petrecut nu mai puţin de patru ani. Sătenii tarilor de astăzi, din Olanda şi de aiurea; în îl ajutau şi-i aduceau de ale gurii, lăsându-le jurul mesei nu se realizează înfrăţită priete- în anume locuri ştiute. Iarna însă nu mai nie, fiesta multiplicatoare de voioşii, ci tot puteau veni căci li s-ar fi descoperit urma atâtea prezenţe egocentrice, care se conced paşilor în zăpadă, iar urmăritul nu putea pentru că altfel nu se poate, dar nu înce- aprinde un foc pentru că l-ar fi dat în vileag tează de a se „proiecta” adversativ. Come - fumul. Aşa că patru ierni a trăit fără foc şi senii noştri însă, eroii (ori figuranţii) lui drept hrană s-a mulţumit cu ce-i puteau Brătescu-Voineşti, pe plan întrupat, repetă – oferi munţii şi copacii lor. Fiarele nu l-au pe cât se poate – euforia banchetului plato- atacat niciodată, întocmai ca-n legendele şi nician, se împărtăşesc din esenţe în chip povestirile sihaştrilor din vremi trecute. A nematerialnic”. scăpat cu bine, teafăr, dar înfăţişarea (mai Privite superficial trimiterile la Caragale, 46 la Rabelais, la banchetul platonician sunt omeneşti; de un eveniment, o figură istorică aici enorme. Ele nu sunt însă lipsite de sau o capodoperă a artei universale, precum relevanţă în ideea pe care vrea să o ilustreze „Chemarea Sfântului Matei” a lui cărturarul, care pare să dea o replică avant le Caravaggio, ce narează un tulburător eveni- letre celor ce i le-ar reproşa: „Să fie fripturile ment biblic, sau de un vis într-o noapte la şi şpriţurile acelea simboluri de esenţe? Da, Jilava transfigurat într-un poem în proză de pentru că sunt consumate şi oferite cu since- o răscolitoare metafizică, amintind de marii ritate şi în cel mai naiv şi inocent mod – cva- poeţi mistici ai lumii: „Mă «trezesc» în plin siparadisiac şi el”. La urma urmei, cu astfel vis. Sunt cuprins într-o lumină cu de blitz-uri hermeneutice poţi să nu fii de desăvârşire albă şi strălucitoare, ce mă acord. Dar că ele incită spiritual şi înconjoară din toate părţile. Am senzaţia că îndeamnă la relectură nu se poate contesta. mă aflu aşa de mai mult timp însă că abia Ardealul îi dă fiecărui român senti - acum realizez situaţia. Dintr-odată ştiu şi mentul că este întreg. Ardealul nu e doar înţeleg ce e lumina aceasta, că e lumina geografie, istorie, cultură, existenţă tragică, Taborului şi, fără să aud cuvinte, pricep că Horea, Ioan Inochentie Micu-Klein, Avram domnul îmi spune: Eu sunt. Lumina nu Iancu, Slavici, Goga, Rebreanu, Blaga şi numai că mă înconjoară, mă şi poartă, mă atâţia alţi „păzitori ai solului veşnic”, cum leagănă, mă copleşeşte. O fericire nespusă zicea Călinescu. Ardealul este toate acestea mă ia întreg în stăpânire. Şi creşte din clipă şi mult mai mult. Este inima, este sufletul în clipă; se revarsă asupră-mi în valuri din românismului. Iată-l pe N.Steinhardt fasci - ce în ce mai mari, mai irezistibile. Din toate nat de lumina inconfundabilă a unei părţile lumina şi fericirea scânteiază, dimineţi în spaţiul cosmic şi moral al pulsează şi nu-mi dau răgaz să răsuflu. Din Ardealului, acel tărâm unde – notează el în fiecare percepere a unei încântări supreme „Jurnalul fericirii” – „au fost dureri şi au cân- ele fac în clipa următoare neant şi nimicni- tat păsări triste, dar n-au rămas urme de mâl cie şi-mi deschid noi praguri unde totul este turcesc, nimic levantin, hâd, deşucheat, care să neasemuit mai luminos şi mai ameţitor. aducă aminte de miştocari, de giamparale, de După un popas de o clipă valurile de chirpici, de isarlâc… La ora matinală totul e încă lumină şi de fericire se pun serios pe treabă, proaspăt şi neîntinat, totul pare mai vast, mai cu nădejde şi temei, şi se pornesc a mă pur, mai pus la punct, mai integrat în civilizaţie desfiinţa, a nu lăsa nimic din mine şi a mă şi în Mitteleuropa. Românismul cu faţa spre contopi cu desăvârşire în neaua aceea care apus, cu aşezări rurale unde precumpăneşte pia- acum trece prin toate culorile curcubeului, e tra, cu ştiinţa îndărătniciei de a dura în demni- roşietică, e albăstruie, e azurie, e de un tate. Analecte, thesaure, chrestomaţii, Petru verde aproape imperceptibil, spre a redeve- Rareş, Aurel C.Popovici… Fiori de patriotism, ni iar albă, de un alb nou, greu, consistent în vreme ce, solemn şi negrăbit, punctual şi care apoi se destramă şi se preface într-un ţanţoş, ca tot peisajul, se ridică un soare de pe fel de nesfârşită pulbere luminoasă. Eu acum matur, cu pântec de domn notar”. sunt, repetă fără cuvinte vocea; şi nu mai Aproape tot ce intră sub ochiul şi sub cunosc nimic altceva decât fericirea care – în pana monahului de la Rohia este nu numai sfârşit – nu se mai înverşunează asupră-mi, reflecţie şi subiect de reflecţie, ci şi dar nu încetează totuşi de a se dezvălui literatură: fie că e vorba de o fiinţă umană mereu alta, mai nebănuit de intensă, mai alb ori de un peisaj din natură, de mediul luminoasă. Încetez de a fi, mă pierd în concentraţionar sau de pacea şi liniştea unei lumină”. străzi din Bucureştiul interbelic, într-o Acest film oniric al unei ascensiuni în după-amiază de vară; de o reuniune prie - mai multe trepte către marea revelaţie, către tenească a unor intelectuali,încărcată de spi- mântuire motivează, el singur, insolitul titlu ritualitate, de o gară ori de o mănăstire al unei scrieri complexe şi aproape imposi- unde timpul are alt ritm şi alt sunet decât bil de prins într-o formulă definitorie: cel din care vii apăsat de bunele şi relele „Jurnalul fericirii”. S-a spus că „nimeni (ca

47 N. Steinhardt – nota mea) un a mai privit închisoarea ca o mântuire” (N. Manolescu). E adevărat, la noi cazul este singular. În alte culturi însă, cea rusă de pildă, asemenea cazuri există. Soljeniţîn, şi el un spirit emi- namente religios, privea închisoarea ca pe un dar: „Binecuvântată fii, închisoare, pentru că ai venit în viaţa mea”. O binecuvânta- re ce îl privea deopotrivă pe omul moral şi pe scriitorul Soljeniţîn. Dacă luăm în consi- derare ceea ce povesteşte prima sa soţie în ale sale memorii, am putea spune că pentru el experienţa gulagului a însemnat un puternic catalizator al vocaţiei sale de scriitor. Cu alte cuvinte el părea a fi conştient de faptul că nu ar fi devenit scriitorul pe care îl ştim fără această experienţă, fără tema gulagului, trăită, aşa-zicând, atât de dramatic. Tot Nicolae Manolescu observă în a sa „Istorie critică” că Steinhardt „n-are spaima revenirilor, e mai degrabă insistent decât seducător, dar un neapărat că ar urmări să provoace convingeri ori măcar adeziuni, ci fiindcă e un predicator înnăscut”. E seducător însă un numai prin nervul idea- tic, cu sintagma lui Manolescu, şi prin fiorul metafizic, ci şi prin scriitură, Jurnalul, cea apare tot în faţa casei de peste drum o pera mai importantă operă a sa, ilustrând un mare talent de portretist, de narator, de frumoasă trăsură, cu roţi de cauciuc gros şi memorialist ca în această notaţie: „Revăd, în mânată de un vizitiu muscal. Trăsura, caii şi strada Armenească, O după-amiază de birjarul strălucesc de curăţenie. Doamna iunie (pe atunci verile începeau devreme, Boerescu şi domnişoara Florescu, îmbrăcate erau fierbinţi şi durau până spre sfârşitul lui în rochii de mătase (ori aşa mi se pare mie) septembrie, la deschiderea anului şcolar. Un gri, prinse pe talie, purtând pălării cu boruri se grăbeau; s-ar fi zis că anotimpurile, late, şi voaletă de culoare mov, se urcă în având fiecare ritmul şi domnia sa, un se trăsură. Toţi servitorii casei le-au însoţit stinghereau între ele şi un-şi călcau hotare- până la poartă. Jupâneasa şi omul de servi- le). E, aşadar, o după-amiază caldă, toropită ciu aduc săculeţe; le instalează cu mare şi pe stradă un trece nici ţipenie de om. Eu băgare de seamă şi dichis în jurul poşetelor, stau în grădină, ascuns de pomi, şi văd cum şi ele plasate deferent alături de stăpânele în faţa casei doamnei Boerescu se opeşte o lor. După ce totul e orânduit, birjarul căruţă. Surugiul se dă jos şi sună îndelung pocneşte festiv din bici, luând-o spre gară la poartă. O jupânesă şi un om de serviciu pe calea scurtă, adică pe bulevard. Strada a aduc o mulţime de cufere, geamantane, saci, cutii de pălării, valize, pachete şi boccele pe rămas pustie, cufundată în tăcere, în care le încarcă toate până ce vehiculul se căldură, în taina ferestrelor închise şi a jalu- umple de tot. Bagajele sunt aşezate frumos zelelor trase. Încetişor de tot, se porneşte a şi proptite cu grijă de laturele căruţei care sufla – aproape imperceptibil – o adiere de porneşte spre gară pe drumul lung, însudul vânt blând”. străzii. După mai bine de un ceas, când Un univers patriarhal transpus într-o începe a se simţi ceva din răcoarea serii, pagină de roman balzacian. 48 Lucian CHIŞU Perpessicius Bene barbatus (I) Abstract

Prima parte a acestui articol se referă la circumstanţele în care Dumitru Panaitescu-Perpessicius şi- a scris versurile ce vor forma volumul Scut şi targă, reeditat recent. Elaborate în perioada intrării României în primul război mondial, poeziile au fost tipărite un deceniu mai târziu, în 1926. Autorul cronicii comentează legătura, după unii premonitorie, dintre masiva prezenţă a universului clasicist greco-latin (citate, versuri, evenimente, personaje şi autori ai vechii latinităţi) şi pseudonimul ales în aceeaşi perioadă. Sunt prezentate şi alte detalii biografice, amănunte de climat cultural şi social care au favorizat coliziunea autorului ascuns sub acest pseudonim cu evenimentele tragice ale acelor ani. Cert este că trauma războiului întâi mondial a lăsat urme vizibile pe efigia de cărturar a unuia dintre literaţii de primă mărime din secolul al XX-lea românesc. Cuvinte-cheie: literatură, biografie, pseudonim, război, destin, poezie.

The first part of this article refers to the circumstances in which Dumitru Panaitescu-Perpessicius wrote his poems that will make up the volume Shield and Stretcher [Scut şi targă], recently repu- blished. Elaborated in the period when Romania entered in World War I, the poems were printed a decade later, in 1926. The author of the chronicle comments the connections, considered by some people premonitory, between the massive presence of the Greek-Latin classicist universe (quotations, lines, events, characters and authors of the old Latin culture) and the pseudonym chosen in the same period. Other biographical details, cultural and social climate details, which also favored the collision of the author hidden under this pseudonym with the tragic events of the same period are presented as well. It is certain that the trauma or World War I left visible traces on the scholar effigy of one of the first rank men of letters of the Romanian XX century. Keywords: literature, biography, pseudonym, war, destiny, poetry.

S-au împlinit de curând 125 de ani de la al Muzeului Literaturii Române, un mare naşterea lui Dumitru Panaitescu- împătimit – până la orbire – al lecturilor din Perpessicius (21 oct. 1891, Brăila – 29 martie cărţi şi manuscrise. Alături de E. Lovinescu şi 1971, Bucureşti), erou care şi-a jertfit mâna G. Ibrăileanu, ca antemergători, de G. dreaptă în războiul reîntregirii, poet, critic şi Călinescu, Tudor Vianu, Pompiliu Constan - istoric literar, eminescolog, publicist şi croni- tinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, car radio, memorialist, academician, scurt Perpessicius1 face parte din rândul persona- timp director la Biblioteca Academiei, ctitor lităţilor ale căror scrieri au influenţat evoluţia

Lucian CHIŞU – Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, e-mail: [email protected] 1 Împreună cu Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Şerban Coiculescu, M. Sebastian, Ion Biberi şi Octav Şuluţiu a format în 1926 Gruparea criticilor literari români independenţi, fără ecoul scontat. Pentru că independenţa lor viza, între altele, emanciparea faţă de unele judecăţi cu caracter definitiv emise de Nicolae Iorga, acesta i-a numit, în deriziune, „gâcâlâri” după iniţialele grupării. 49 Lucian Chișu

literaturii româneşti în veacul al XX-lea. lor, sonorul şi extravagantul său pseudo- Deşi a trecut aproape o jumătate de secol nim2 continuă să suscite interesul contem- de la plecarea cărturarului în lumea umbre- poranilor, fără ca acest lucru să reprezinte

2 Aş îndrăzni să-l calific şi „prohibitiv”, fiindcă îi desparte pe autenticii pasionaţi de literatură de cei falşi, degustătorii prefăcuţi, simulanţi, în sensul că aceştia din urmă întâmpină mari dificultăţi la pronunţa- rea numelui. 50 Perpessicius „Bene barbatus” (I)

un paradox. Cu un an în urmă, Valeriu totuşi, lirismul poartă amprenta inconfun- Râpeanu a tipărit3 într-un tom de 970 de dabilei sale personalităţi, la care adăugăm pagini conferinţele de la Radio ale lui regretul că, din păcate, poezia reprezintă o Perpessicius. Împlinindu-se o sută de ani de ipostază pasageră, în care Perpessicius s-a la intrarea României în primul război mon- manifestat mai degrabă la începutul carie- dial, poetul este readus în conştiinţa noastră rei7, iar după aceea ocazional. Chiar şi ver- prin Scut şi targă4, primul dintre volumele surile publicate ceva mai târziu, sunt legate de versuri tipărite în timpul vieţii. într-o mare proporţie de perioada „începu- Recentissim, T. Tihan, care a semnat în turilor”. Primele 23 de poezii din Itinerar presa clujeană a ultimelor decenii serii de sentimental (1932) sunt datate august-sep- studii şi articole despre jurnalele lui tembrie 1917, adică la aproape un an de Perpessicius, i-a consacrat o monografie5. când combatantul cădea rănit sub „flora ste- Iată, aşadar, motive (şi argumente) înteme- lelor polare”8. Altele, din acelaşi volum, iate care susţin actualitatea celui născut la conţin versuri scrise între 1911 şi 1916. Brăila, unde i s-a amenajat o casă memorială Faptul că Perpessicius le-a schimbat ordinea şi, anual, i se consacră manifestări omagiale. cronologică, are o explicaţie: ieşit din lupte Gest simbolic, la centenarul intrării „pe targă, dar viu”, în repetatele peregrinări României în luptă, cercetătorul brăilean prin spitalele de campanie din spatele fron- Zamfir Bălan, de la Muzeul Carol I din loca- tului, între Vutcani, Roşieşti, Vaslui, Iaşi, litate, reintroduce în circuitul public poezii- convalescentul trăieşte o frenetică poveste le din Scut şi targă, scrise de Perpessicius în de iubire, celebrând cu ardoare, aproape în preajma fortificaţiilor ridicate în scopul pre- fiece rând, de astă dată viaţa. Scrise în şase gătirii frontului, în tranşee şi, ulterior, pe luni (aug. 1917-ian. 1918), versurile din patul de suferinţă. Combinând varianta această perioadă sunt ale terapiei prin sărut. lacedemoniană pentru care optase autorul, Nu se potrivesc nicicum atmosferei înfăşu- Zamfir Bălan îşi intitulează prefaţa, printr- rată în giulgiul morţii din Scut şi targă, şi un joc de cuvinte, Inscripţii pentru Scut şi scot în paranteză problema (pre)destinării. targă, insistând în textul său asupra comen- În ordine, după volumul „princeps” din tariilor critice exprimate în jurul acestor 1926 şi reluarea lui în Opere I (1966, consa- poezii de-a lungul anilor. Analiticul excurs crat întregii creaţii poetice), ediţia de faţă istorico-literar scoate în evidenţă profilul este a treia şi păstrează cadenţa de patru artistic al poetului care, observă Zamfir decenii dintre apariţii. Îngrijitorul a avut Bălan, fusese puternic înrâurit de Ion iniţiativa alegerii altui format decât origina- Minulescu.6 Îi dăm dreptate, adăugând că, lul, cel nou, de acum, fiind mai ofertant în

3 Perpessicius, Cărţi noi. Cronici radiofonice 1929-1947, ediţie critică, note şi variante de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu. Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Editura Casa Radio, 2015. 4 Perpessicius, Scut şi targă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Zamfir Bălan, Muzeul Brăilei „Carol I”- Editura Istros, Brăila, 2016. 5 T. Tihan, Viaţa lui Perpessicius, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016. 6 La susţinerea examenului de Bacalaureat, absolventul îşi alesese ca temă liberă Poemele pentru mai târziu minulesciene, influenţă ce transpare în versurile acestui volum de debut prin tendinţa de a evada din real, ca şi prin atracţia livrescă, de factură clasicistă, în care abundă aproape exotic, mitologia şi lexicul latin. 7 Caracterizată în raport cu celelalte faţete ale personalităţii sale, poezia este o promisiune repede aban- donată, fără finalităţi, inconsistentă, efemeră, totuşi demnă de amintit. Pe lângă încadrarea în rama tra- gică a primului război mondial, o altă componentă, nelipsită şi aflată la antipod, o reprezintă erotismul, stare pentru care avea mari disponibilităţi emoţionale, ceea ce ar duce la concluzia că preocupările sale poetice pot fi plasate într-un ilustrativ capitol numit „păcatele tinereţilor”. 8 „Florile de pe câmpie le cosesc mitraliere/ Şi cu sucurile spală rănile mortale/ de eroi căzuţi în tină ca şi simple efemere./Ce adorm de veci pe-o floare, îngropându-se-n petale.// Singură, în tot cuprinsul, flora stelelor polare,/ Înflorind spontan din ghiolul de argint ca dintr-o seră,/ Scutură multiple jerbe şi coroane funerare/Peste flori şi peste oameni seceraţi de mitralieră” 51 Lucian Chișu

ceea ce priveşte distribuţia structurală a poeziilor în câmpul vizual. Pe clapetele edi- ţiei sunt inserate, un autoportret al comba- tantului şi o fotografie din perioada ultimă a vieţii. Desenul aparţine unei serii de cro- chiuri9 în care combatantul poartă ochelari şi are barba îngrijită. În partea dreaptă jos, unde ar fi fost locul treselor de pe uniforma militară, autorul îşi datează lucrarea 1 oct. 2016 iar deasupra, pe lăţimea filei, scrie cu majuscule „PERPESSICIUS BENE BARBA- TUS”, dezvăluind opţiunea definitivă pentru identitatea sa literară şi o atitudine autoironică în faţa destinului. Creionat de mâna sigură a unui ins realmente înzestrat cu talent la desen, bun cunoscător al secre- tului prin care linia de grafit capătă sens, dexteritatea aceasta va fi părăsită definitiv peste numai o săptămână10, când un glonţ dum-dum îi străpunge antebraţul drept. În cealaltă imagine, din fotografie, sunt vizibile rănile adânci ale timpului lăsate pe chip. În ambele nu trece, însă, neobservat detaliul spre a servi scrisului, nu mai era deloc... unei interiorizări îngrijorate, responsabile, stângace12. Sumarul volumului (de pe care avea să-i încadreze, constant, figura. Pe coperta a IV-a) reprezintă un argument că coperta a IV-a, Zamfir Bălan reproduce prin Perpessicius reuşise o adevărată performan- facsimilare Sumarul definitivat după un ţă în ceea ce priveşte lizibilitatea scrisului şi deceniu, aşadar în preajma anului 1926, că o obţinuse relativ repede, aşa cum reiese sumar care ne arată că, iniţial, volumul se din poezia Catrene circumstanţiale (Vutcani, numise Inscripţii pe un scut şi o targă, precum oct. 1917), neinclusă în ediţia din 1926 din şi că autorul operase modificări de ultim motive uşor de înţeles: „Salon-i plin de moment, schimbând titlul şi ordinea unora lume – tu îmi întinzi albumul./ Cu gându- dintre poezii11. Nu în ultimul rând, trăsătu- ntreg la tine schiţez o poezie./ «Ce bine rile grafiei acestuia ne facilitează observaţia scrie, bietul, acum cu mâna stângă»/ Spun că mâna stângă, educată în tot acest interval toţi, iar tu: «maestru eşti, de caligrafie?»”.

9 Vezi, Perpessicius, Desene comentate de Vasile Drăguţ, în „Manuscriptum”, X, nr.4 (37), 1979, p. 184 - 185. 10 Aşa rezultă din propria-i confesiune, făcută la cererea Floricăi Bagdasar, medic psiholog care strânge informaţii pentru un stidiu despre felul cum invalizii şi infirmii se adaptează scrisului cu mâna stângă: „ Între 6 octombrie, ziua în care am fost rănit pe Dealul Muratanului, în Dobrogea, la cotul mâinii drepte...”. Cf. T. Tihan, Viaţa lui Perpessicius, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016, p.111. T. Tihan dă, la p. 106 din aceeaşi monografie, ca dată a tristului eveniment, 13 octombrie 1916. 11 Poema Călăuza, a doua în ordinea inserării în volum, se numea Pe Styx II, iar Popas la Muratan se inti- tula, în varianta pregătitoare din manuscris, Pulcherrima. În sumarul manuscris, Brancardier ocupă poziţa a noua, iar în volumul ieşit de la tipar apare a douăsprezecea. 12 În cartea amintită (vezi nota 5) Teodor Tihan pledează, cu documente scrise, pentru ideea că „vârsta şi voinţa de a comunica suplimentau, la timpul acela, rezistenţele şi învingeau dificultăţile”. Cu trecerea timpului – se arată – „nu puţine pagini vor deveni chiar pentru critic greu descifrabile sau de-a dreptul ilizibile”. În ultima parte a vieţii, când lumina ochilor săi slăbise atât de mult încât se folosea de lupe şi lentile microscopice pentru citirea manuscriselor eminesciene, aceeaşi grafie ne duce cu gândul la vege- taţia florală peste care n-a trecuse niciodată grija şi priceperea horticultorului devenind, aproape imposibil de descifrat. 52 Perpessicius „Bene barbatus” (I)

Celor spuse până aici, li se adaugă pseu- forţele în cadrul competiţiei lansate pentru donimul consemnat pe latineşte deasupra traduceri din clasicii latini. După o vară în desenului, fapt din care denotă că pasiunea timpul căreia cizelase în româneşte poezii sa pentru clasicismul antic ardea cu flacără din Horaţiu, Dumitru D. Panaitescu – încă mare la acea vreme. Acestea, pasiunea pen- nu-şi adăugase pseudonimul – obţinea, ex tru poeţii şi filosofii antichităţii pe de o aequo, premiul cel mare, împărţit cu poetul parte, şi alegerea identităţii sale auctoriale, Constantin T. Stoika15, căzut în luptă pe 26 pe de alta, au o relevanţă intrinsecă. octombrie 2016, la puţin timp după ce Versurile scrise de Perpessicius la început Perpessicius fusese grav rănit. Este cert că de carieră aparţin simbolismului exotic de reminiscenţe ale lecturilor din Ovidiu, factură minulesciană, plăcerilor lecturii şi Virgiliu, Catul şi Horaţiu, făcute în anii pre- ritualurilor de iniţiere în universul livresc şi mergători lăsaseră impresii adânci, inclusiv al romanisticii, acelui simbolism promovat în privinţa alegerii şi oficializării straniului (inclusiv teoretic) de Ovid Densusianu, care pseudonim. S-a spus ades că opţiunea a fost găzduia articolele şi poeziile celor mai premoniţială, deoarece în confruntările înzestraţi dintre discipolii săi în paginile armate de pe dealul Muratan, lângă localita- revistei „Vieaţa nouă” (1905-1925). El-însuşi tea Topraisar, Perpessicius avea să fie grav publica poezii de factură simbolistă sub rănit, pierzându-şi pentru totdeauna mobi- pseudonimul Ervin. Profesor de filologie litatea mâinii drepte de la cot în jos şi fiind romanică, domeniu academic nutrit din nevoit să-şi transfere toate abilităţile în sar- prelegeri de istoria limbii române şi a celor- cina mâinii stângi. laltor „surori”, Ovid Densusianu preda, pe Prezenţa masivă a antichităţii greco-lati- lângă aceste cursuri, unul de istoria literatu- ne, cu tonalităţi individualizante (ulterior rilor ieşite din rădăcina comună, ceea ce ne folosită în mod cumpănit, cu temperanţă), a determină să presupunem că prezenţa fost şi a rămas nedumeritoare pentru mulţi bogatei sursologii13 romanice din Scut şi dintre cititorii versurilor debutului edito- targă i se datorează într-o anume măsură. Şi rial. Probabil de aceea, cu prilejul apariţiei mai mult îl influenţase D. Evolceanu, profe- primului tom din Opere, care cuprinde sor de limba latină la Universitatea bucureş- toată creaţia sa lirică, Perpessicius aducea teană şi critic literar. Sub influenţa şi la câteva lămuriri despre pseudonimul adop- îndemnul celor doi, proaspătul licenţiat tat şi climatul însoţitor. Cuvântul înainte concura la premiul Hillel14, încercându-şi poate fi considerat, pe bună dreptate, o pre-

13 Acest fapt are consecinţe în toate ariile de interes, ştiinţific, memorialistic, publicistic, ale activităţii lui Perpessicius. De pildă, citări precum „sinistra întâmplare din Ctesifon” (veche capitală asiatică ajunsă vremelnic sub Imperiul roman şi, apoi, pierdută în condiţii dramatice) sau „Cogitatus tuus cito adim- plebitur”, din Sortes Sangalenses, se regăsesc în notiţele luate la cursul lui Ovid Densusianu, lucru con- firmat şi de T. Tihan în monografia sa. Evocând amintirea şi figura lui Ovid Densusianu, Perpessicius găsea potrivit să camufleze cunoscutul defect fizic (din naştere) al profesorului: „Îl văd şi azi, grăbind cu pasul său alert şi uşor claudicat” printr-o perifrază înnobilată de cuvântul latinesc. Pornind de la ace- leaşi considerente, adversarii lui Ov. Densusianu îi spuneau acestuia „piticul asimetric cu creastă” (ultimul cuvânt, o aluzie la podoaba sa capilară). Pe lângă caracterul livresc, aceste cuvinte, expresii şi citări de tot felul, extinse până la textele pentru studiul romanisticii, conferă scriiturii sale calităţi în plus, ornamentându-i toate tipurile de discurs cu ceea ce s-ar putea numi stilul erudit. În poezie, însă, abun- denţa acestor forme de reprezentare din limba latină trebuie puse pe seama exerciţiilor – cu un cuvânt recent – de traductologie pe care Perpessicius le făcuse cu numai un an mai înainte. 14 Hillel Manoah, (n . 1797- d. 1862), bancher şi filantrop român, preşedinte ale comunităţii evreilor de rit spaniol din Bucureşti, a creat premiul care îi poartă numele, începând cu un fond de 100.000 de lei aur care ajunsese în 1893 la 270.000 de lei aur. Din acest fond, Universitatea Bucureşti a acordat multe burse în scopul continuării studiilor în străinătate şi premii pentru lucrări valoroase, în cadrul organizat al unor concursuri. Cei mai mulţi dintre beneficiarii acestei burse s-au specializat în marile universităţi europene din Paris, Roma, Viena, activităţi întrerupte începând cu anul 1914 din cauza izbucnirii răz- boiului. 15 Constantin T. Stoika tradusese poemul De rerum natura al lui Titus Lucretius Carus. 53 Lucian Chișu

faţă scrisă după trecerea a patruzeci de ani. dizabilităţi, care inspiră celor din jur o înfio- De aici se află că versurile din Scut şi targă, rată compasiune. În realitate, Perpessicius fuseseră precedate de stagiul traducerilor şi-a depăşit acest handicap, punându-l cu din latină, ca subiect impus pentru premiul totul în umbră, datorită extraordinarei sale Hillel, în cadrul concursului organizat de voinţe şi, mai ales, prin realizări. În primul Facultatea de Litere pe anul 1914 şi onorat rând în eminescologie, în critica şi istoria cu 500 de lei: „[Concursul se numea] «tăl- literară, în toate celelalte planuri ale existen- măciri latineşti în româneşte» sau cam aşa ţei, după cum reiese din studiile şi docu- ceva. Premiul împărţit pe din două cu poe- mentele aflate oferite de C.D. Zeletin17 şi T. tul Const. T. Stoika, în aceeaşi măsură adept Tihan. al modernismului şi clasicist, mă apropiase La scurtă vreme, existenţa i se intersec- prea mult de modelele latine, ca să fiu ispitit de tează cu evenimentele tragice ale primului un pseudonim, cu rezonanţă italică, în care, pe război mondial, care vor marca soarta a deasupra, mi se părea că citesc şi propriul meu milioane de oameni de pe continentul euro- horoscop”. Extras din patior, precedat de pre- pean, între acestea şi a tânărului filolog, în poziţia per, în traducere „cel născut pentru ochii căruia apare perspectiva de a intra în suferinţă”, perpessicius era decriptat de Nae focul luptelor şi de a-şi privi moartea în faţă. Ionescu prin „cel tăbăcit de suferinţă”, iar Circumspect în privinţa şanselor supravie- de alţii „cel întărit de suferinţă”. Viziunile ţuirii, combatantul ţine un adevărat jurnal diferă, dar similitudinea dintre pseudoni- liric de front18, din care va încredinţa tipa- mul liber ales şi întâmplările din viaţă vor rului, zece ani mai târziu, versurile din Scut inspira numeroase comentarii. Şi, nu în cele şi targă, în care atitudinea omului aflat sub din urmă, neobişnuita lui sonoritate16. vremuri este resemnarea şi refugiul în lec- Trebuie precizat chiar mai mult, anume că turi. Exilul interior, în care trăieşte o viaţă interpretarea vieţii lui Perpessicius prin paralelă, înconjurată de zeităţi, personaje, fatum a deformat în mod evident percepţia autori şi evenimente din lumea antică, de contemporanilor acestuia, care au văzut în versuri şi aforisme, nu-i asigură, însă, con- criticul literar, în eminescolog, în eseistul şi fortul imaginaţiei, cum greşit19 au conside- memorialistul cu acelaşi nume, un infirm rat unii dintre comentatori, ci îl duce cu sau, cum se spune astăzi, o persoană cu gândul la ascetica formulă spartană: „Cu

16 După ce, în textele începuturilor sale literare folosise şi alte pseudonime (Victor Pribeagu, D. Pandara), Dumitru D. Panaitescu trimite revistei „Cronica”, publicaţie condusă de Tudor Arghezi şi Gala Galaction, un eşntion liric. La „Poşta redacţiei” i se răspunde afirmativ, poema Ad provinciales, meum in Gretchen amorem, spernentes, apare în „Cronica”, nr. 46/ 26 decembrie 1915, iar autorul se stabilizează la semnătura Perpessicius („Cel născut pentru suferinţă”), după un scurt timp, în urma accidentului sufe- rit, pseudonimul arătându-se a fi fost premoniţial. Tot în legătură cu pseudonimul său, se cuvin amintite şi alte amănunte. Redactând în Encyclopedia Britannica capitolul despre literatura română, Basil Munteanu, brăilean ca şi Perpessicius, îi comunica epistolar uimirea coordonatorilor enciclopediei cu privire la numele său. Includerea numelui său în Enciclopedia Italiană (1967) devine un alt prilej de reflecţie autorionică, după cum transpare din versurile: „Între Pergam şi-ntre Perseu/ Intrai şi-n Enciclopedie/Ce va fi de bietul Eu/ De mâne-ncolo/ Cine ştie?//Zadarnic m-am ascuns din timp? Sub un hirsut pseudo-nim – / Că n-a fost chip să scap de-Olimp,/Să trec în lume anonim// Aşa cum Rilke se visa/ În neagra lui mizantropie – / Însă dilema-i şi mai grea/ Gândind la ce-ar putea să vie:// La judecata de apoi,/ Când mi-a fi dat să ies din urnă/ În loc de unul vom fi doi –/Dar cui – osânda a nocturnă?” (La enciclopedia italiană). „Osânda a din urmă” a fost a lui Perpessicius care a orbit lucrând pe manuscrisele eminesciene. 17 C.D. Zeletin, Yvoria sau drama secretă a lui Perpessicius, în „România literară, nr. 48/ 2001. 18 „Jurnalul liric de front” ar putea fi reconstituit prin publicarea poeziilor scrise în intervalul 1914-1918 după criteriul cronologic, uşor realizabil fiindcă majoritatea covârşitoare a versurilor conţine datări şi localizări. Din raţiuni lesne de înţeles, opţiunea lui Perpessicius a fost una „tematică”. 19 Spre plăcerea nu tocmai secretă a autorului, dezvăluită în tardiva prefaţă, critica timpului avea să adao- ge la calităţile acestui prim volum „virtuţile şi harul fanteziei”, pe care Perpessicius nu şi le recunoaşte, realitatea fiind prea dură – pe viaţă şi pe moarte –, deci contraproductivă. 54 Perpessicius „Bene barbatus” (I)

scut sau pe scut”. Cum singur o spune în lung amânata prefaţă, poetul „a picurat un strop din acea nepăsare horaţiană, împăcată cu destinul şi de un zâmbet sau de o remi- niscenţă mitologică!” În cazul unei lecturi aplicate psihologiei autorului şi volumului Scut şi targă, care va face subiectul celei de a doua părţi a acestui articol, concluzia de parcurs este că versurile redau sentimentul copleşitor al sfârşitu- lui. Tribulând între auto-specţia ironică (Bene barbatus), reportajul de front şi imnul funerar de templu antic, Perpesscius descrie războiul cu detaşare, inert, rece, fără nerv şi fără revoltă, cu semnele indiferenţei faţă de soartă, întipărită pe faţă şi în cuvânt. E sigur că, într-o atare sumbră ipostază, Perpessicius era bântuit de sentimentul apăsător al morţii, una dintre puţinele lui consolări fiind, după cum ne declară într-o poezie20 neinclusă, din raţiuni tematice, în Scut şi targă: „Şi-apoi suplini-vom restul cu cetitul/ După ritul cel mai academic”. Lecturile şi scrisul sunt bal- samul său. În raniţă, sublocotenentul ţine cărţi, caiete cu versuri, notiţe şi desene, toate semnate, în traducere, „cel născut pentru suferinţă”. Intuiţie, reflex sau premedi- tare? „Nepăsare horaţiană, împăcată cu destinul”? Cine poate dezlega nodul acestui mister?

Bibliografie - Alexandrescu, Matei, Confesiuni literare, 1932. vol. 1, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, - Perpessicius, Cărţi noi. Cronici radiofonice pp.115-126. 1929-1947, ediţie critică, note şi variante - Bagdasar, Florica, Aspecte neuro-psiho- de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu. fiziologice în depinderea scrierii, în „Revista Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, de psihologie, X, nr. 1, 1964. Editura Casa Radio, 2015. - Perpessicius, Scut şi targă, Ediţie îngrijită - Tihan, T., Viaţa lui Perpessicius, Editura de Zamfir Bălan, Muzeul Brăilei „Carol I” – Editura Istros, Brăila, 2016. Argonaut, Cluj-Napoca, 2016. - Perpessicius, Itinerar sentimental completat - Tihan, T., Lecturi şi climate spirituale, cu Albumuri, Amoruri, Traduceri, cu un Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015. portret inedit al autorului de I. Anestin, - Vârgolici, Teodor, Perpessicius, Editura Editura Cultura naţională, Bucureşti, Eminescu, Bucureşti, 1973.

20 Frugalitate (Vutcani, sept. 1917), în Itinerar sentimental completat cu Albumuri, Amoruri, Traduceri, Editura Cultura naţională, Bucureşti, 1932. 55 Comentarii

Caius Traian DRAGOMIR Trei erori extinse asupra istoriei – în filozofie, teologie, ştiinţă Abstract

Istoria creaţiei şi cunoaşterii umane înregistrează succese nemăsurate, superbe, de o pătrundere şi deschidere adesea desăvârşite. Atât filozofia, cât şi teologia sau ştiinţa relevă însă păstrarea în nucleul lor conceptual erori care tulbură şi uneori compromit accesul spiritului uman la adevăr. Filozofia centrează constant principiul înţelepciunii pe egoul filozofului; teologia nu acordă o aten- ţie principală afirmaţiei divine că omul a fost după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; ştiinţa omite faptul că nu trăim într-o singură lume. Cuvinte-cheie: cunoaştere, istorie, eroare, filozofie, teologie, ştiinţă, ego, creaţie, pluralitate onto- logică.

The human knowledge enormously evolved along the history of the mankind. However, some permanent errors can be detected into the main domains of the intellectual field of research and study. In philosophy such error consists in the exacerbation of the moral and spiritual role of the philosopher ego; theology neglect the fact that the man was created after the image of God; the positive science wrongly considers only one world, that of the physical matter. Keywords: knowledge, history, error, philosophy, theology, science, ego, creation, ontological plu- ralism.

Filozofia, tehnologia, ştiinţa – domeniile mită mândrie, de orgoliul personalităţii care în care spiritul uman şi-a relevat interesul îşi află un drum al adevărului pe o cale de o său potenţial creativ şi, totodată, cutremu- aparenţă paradoxală. Când filozofia se afir- rătoarele sale limite, uman fiind îşi dove- mă cu putere şi exercită o mare atracţie asu- deşte umanitatea prin imposibilitatea de a- pra celor dornici să dispună de o cât mai şi transcende limitele, în unul sau altul din- potrivită metodă a cunoaşterii, ştiinţa îşi tre aceste trei modalităţi în care valoarea sa, reduce în mare măsură coerenţa, iar teolo- forţa şi gloria se exprimă în formă concretă, gia nu mai este decât filozofia unei tematici restrângând spaţiul ce revine celorlalte dedicate. Când ştiinţa, însă, devine instru- două mari discipline intelectuale. Dacă teo- mentul electiv al încercărilor de a cunoaşte logia unei vremi îşi extinde influenţa asupra lumea, teologia, prima, dispare cu totul, sau multitudinii conştiinţelor reprezentative se transformă în anti-teologie, un spaţiu pentru o epocă, filozofia va deveni sclava exclusivist al autonegării iar, curând apoi, acelei teologii aşa cum în chip repetat s-a filozofia urmează teologiei pe un drum al spus, şi acest lucru a fost comis cu deosebire descompunerii. Pare exorbitant să încerci de către filozofi, act însoţit chiar de o anu- măcar o cât de modestă explicaţie pentru

Caius Traian DRAGOMIR – Diplomat, fost ministru, fost ambasador al României în Franța, e-mail: [email protected] 56 Trei erori extinse asupra istoriei

această condiţie a unei perfect reciproce ştiinţă, ori un sistem fizic organizat astfel situări în conflict, cel puţin potenţial, a celor încât să funcţioneze după legi pur mecani- trei discipline majore care compun expri- ce. Luând lucrurile astfel încă rămâne ceva marea de sine a spiritului uman – şi totuşi care condamnă filozofia secolelor şi a unor există o posibilitate relativ simplă, verifica- milenii de civilizaţie la o greşeală care nu bilă într-o manieră obiectivă, critică şi, merită a fi lăsată să treacă mai departe, în implicit, raţională a locurilor în care princi- chip de marcă filozofică eronată a culturii. piile operaţionale specifice fiecărui dome- Asupra acestei erori, tocmai asupra unei niu al manifestării spiritului devine contra- erori, ideile celor mai diferite filozofii – dife- dictoriu în el însuşi. Pentru demersul pre- rite ca sisteme sau drept simple dezvoltări zent, în care exerciţiul analitic nu poate fi metafizice – converg: omul ar atinge, ferici- decât limitat ca extindere, o scurtă evaluare rea adoptând o atitudine de perfectă impli- încercată asupra câte unei singure erori care în propria-i stare interioară reducând majore, extinsă istoric la întreaga civilizaţie, toată implicarea sa la sine. Concepţia stoică va fi întreprinsă, fără a se recurge însă, nici – în fapt, întreaga filozofie – împarte lucru- astfel măcar, la un exces al detaliilor chiar rile şi aspectele existenţei în două categorii, dacă acestea, fiecare dintre ele, sunt perfect fapt de altfel, bine ştiut şi care poate părea relevante. perfect acceptabil: cele care se află în noi şi, De văzut în primă încercare, condiţia deci, sunt accesibile nouă, acţiunii noastre, filozofică din unghiul specificat aici. Din modificării de către noi, sau stabilizării lor perioada filozofiei presocratice din vremea prin decizia noastră şi cele care se află din- lui Pitagora şi a urmaşilor săi, pitagorieni colo de capacitatea noastră de influenţă. ajungând la sofişti, la Socrate, Platon, Înţelepciunea pare să constea în a nu opera Aristotel, la filozofia Academiei, sau a decât cu şi asupra celor dintâi – este pură Liceului, la peripatetion cinici, stoici, neo- lipsă de înţelepciune ca omul să se raporte- platonici, la scolasticii, care aparţin egal filo- ze la cea de a doua categorie de lucruri pe zofiei şi teologiei cu atât mai mult la filozo- care le întâlneşte, cu care se poate situa în fia Renaşterii, a clasicismului, chiar şi, apoi, stare de satisfacţie – fragilă, vulnerabilă – în aceea a Iluminismului, la filozofia care a sau, dimpotrivă, în ciocnire, trecând incon- marcat marele secol al gândirii superb trolabil şi penibil de la o variantă a trăirii la diversificată a ontologiei, eticii şi epistemo- cealaltă. Binele personal, înţelepciunea în logiei, deci a secolului XIX, iar ulterior în viaţă, constau în buna alegere între cele existenţialismul modern, de secol XX un două sfere ale existenţei, aşa cum sunt aces- element fatal, centru al unei erori grave tea una centrată pe individ şi alta indepen- marchează întreaga perspectivă asupra dentă de acesta. După Epictet şi Marc omului. Aparent este vorba de o eroare, de Aureliu probabil că cel mai bine este expri- o greşeală, aproape un păcat ce se raportea- mată, această opţiune filozofică de Arthur ză la proiecţia etică implicând relaţia omu- Schopenhauer în ,,Aforismele’’ sale, ,,asu- lui cu esenţa fiinţării sale. Am spus adesea, pra înţelepciunii în viaţă’’, prezente în lite- deşi acest aspect al condiţiei umane, s-ar ratura noastră teoretică prin intermediul putea afirma chiar a naturii umane, nu mai traducerii lui Titu Maiorescu. Acesta a înda- a fost nicicând relevat ca atare, omul este torat astfel încă odată istoria culturii româ- fiinţa aptă să îşi decidă modul ontologic al neşti. Este însă evaluarea schopenhauriană fiinţării sale – el nu poate fi doar bun sau a sensului şi potenţialului înţelepciunii una rău, devotat sau indiferent, se poate sacrifi- corectă? Neîndoielnic este vorba despre cea ca pentru cei pe care îi iubeşte, sau pentru mai persistentă şi larg penetrată eroare din orice om; în plus el poate suferi pentru istoria filozofiei. Egoul filozofului – şi impli- nenorocirile sau greşelile altora mai mult cit egoul fiecărei fiinţe umane – este, pentru decât pentru propria sa afectare, dar el, în filozof, centrul lumii. Într-o formulare con- plus, poate decide să nu fie altceva decât cretă, complet dezvoltată ideea se găseşte în simplă materie sau să fie spirit, să fie o con- filozofia lui Giovanni Gentile. Concepând 57 Caius Traian Dragomir

lucrurile astfel – etic, dar şi epistemologic lui în funcţie de poruncile divine, de mode- sau ontologic – se comite o eroare de neînţe- lul actului divin şi de spusele Domnului, les. Emoţional omul ajunge efectiv nu aşa cum apar acestea în scrierile sfinte, în rareori – şi poate ajunge oricând – să sufere mod exact, pentru creştini, prezente în mai mult pentru semeni decât pentru sine, Cartea Sfântă, de la primul verset al indiferent de nivelul său general de morali- Genezei, până la ultimul verset al tate. Ca datorie, problema unui individ nu Apocalipsei, inserate în restul conţinutului este cea a căii sale existenţiale, ci a drumului biblic. Teologia utilizează însă, prin toţi semenilor săi în viaţă. În această privinţă reprezentanţii săi, un limbaj în care retrans- lucrurile pot să pară oarecum nesigure, dar crierea doctrinară şi doctă pierde căldura în realitate imperativul categoric este o limbajului profetic şi reluări directe a mare forţă existenţială – La Rochefoucauld Verbului Divin. Întrebat asupra celei mai spune că minciuna este omagiul pe care importante porunci, Iisus nu spune doar să viciul îl aduce virtuţii. Persoanele care par crezi în Acel Care a vorbit lui Moise, dictân- să contrazică în modul cel mai grav, prin du-i cele zece porunci, ci arată că trebuie ,,să felul lor inuman de a exista, încă aspiră la iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice’’, succes în încercarea pe care totdeauna o fac, adăugând ,,şi să iubeşti pe aproapele tău, ca de a se convinge, că nu au comis, fie şi cea pe tine însuţi’’ – această parte a frazei nere- mai abominabilă faptă în afara unei oareca- ferindu-se la identitatea cantitativă a celor re motivaţii, scuze, sau a unui drept. Etica două iubiri, ci la modul de a fi al iubirii faţă relevată în predicarea lui Iisus, cu ontologia de oameni – deci de sine şi de cel aproape stând drept bază a acestei etici, spune în ţie. Teologia face uneori referire la iubirea mod lămurit că în orice om va exista ori- divină şi la aceea adresată oamenilor, dar se când o parte măcar a spiritului său căreia omite a avea în vedere fraza poate cea mai trebuie să i se ofere şansa salvării – ori importantă a Genezei: ,,să facem om după aceasta nu poate decurge din altceva decât chipul Nostru, după asemănarea Noastră’’. din depăşirea rolului de arbitru al înţelep- Eroarea centrală a teologiei constă în faptul ciunii şi existenţei fericite a propriului ego. că acesta vede omul ca o fiinţă gânditoare, o În teologie, aşa cum ştie oricine, nu are fiinţă a limbajului, parte chiar a Cuvântului, cum să se pornească altminteri decât de la dar se pierde ideea unicităţii fiinţei umane, prima poruncă transmisă oamenilor de ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu şi către Dumnezeu: ,,Eu sunt Domnul după asemănarea lui Dumnezeu. De ce este Dumnezeul tău; să ai alţi dumnezei în afară atât de important acest verset în care condi- de Mine’’. Existenţa divină – deci înţelege- ţia omului în raport cu Dumnezeu este inte- rea, perceperea Ei – este o poruncă, de ase- gral definită. Cunoaştem astăzi, poate încă menea divină. De ce atunci s-a pierdut atâta doar foarte parţial ce înseamnă enormitatea vreme, şi eforturi, retorice, de logică şi scrie- universului, univers în care pot fi, pot fi dar re, spre a se demonstra existenţa lui nu ştim dacă sunt, milioane sau miliarde de Dumnezeu? Este clar faptul că a se arăta planete adăpostind fiinţa gânditoare – nu imposibilitatea contrariului existenţei divi- ştim decât prea puţin despre modul în care ne nu era decât a oferi misionarismului un Dumnezeu a conceput universul dar ştim argument în plus în predicarea religiei către clar, fără îndoială, că prin aducerea noastră cei încă neconvertiţi la un monoteism. în fiinţă noi am fost făcuţi unici, după chi- Eroarea unui demonstrativism inutil nu are pul şi asemănarea lui Dumnezeu. însă o foarte lungă persistenţă. În fapt, cre- Problema erorii permanente a ştiinţei dinţă şi teologie sunt lucruri distincte – însă este una simplă: pentru ştiinţă şi prin ştiinţă atât credinţa, cât şi teologia vin dintr-o ori- noi postulăm a exista într-un univers unic, gine unică şi converg către unul şi acelaşi nu neapărat condus de un singur set de legi scop: ele au ca origine şi fundament faptele fizice, dar considerând cazul cel mai com- şi cuvintele Domnului Dumnezeu – în final plex într-o schimbare fixă a unui set de posi- credinţa trebuie să determine faptele omu- bile alte legi fizice. În realitate noi trăim, 58 Trei erori extinse asupra istoriei

acum, aici, în noi înşine, în două lumi dife- lui şi asemănării cu Dumnezeu şi, în sfârşit, rite: conştienţa nu este şi nici nu poate fi eroarea de a nu admite ca inserţie în lume explicată fizic creierul îşi are legile sale, decât a obiectelor şi faptelor existente în actele şi procesele sale, gândirea şi conştiin- universul fenomenului fizic. A fi însă con- ţa poate fi, la limită explicate informatic, dar vinşi că fizica universului, care ni se relevă conştienţa, faptul de a simţi fiinţa, de dinco- direct, nu va fi niciodată încălcată în expe- lo de lumea fizică în propria noastră fiinţă; rienţa curentă, că omul adoptat ca fiinţă nu avem în realitate, limbajul propriu trece- reprezentativă pentru trăirea divinului, rii de la faptului fizic la trăirea metafizică continuă să rămână pur şi simplu om şi că directă în planul conştienţei. Am scris des- propriul nostru ego are dreptul la respectul pre acest lucru cu multă vreme în urmă – celor ce poartă acelaşi tip de ego, ei fiind l-am auzit apoi pe George Wald, laureat Nobel pentru studiul funcţionării receptori- respectaţi, la rândul nostru de către noi – lor vizuali spunând aceleaşi lucruri în cur- deci toţi aceşti stâlpi ai înţelepciunii imedia- sul unei conferinţe la care participam. te, prin care existăm, nu pot fi decât conso- Iată deci situaţia experienţei noastre exis- lidaţi prin altruismul apt să domine egois- tenţiale: egocentrismul ca definire a expe- mul, prin înţelegerea demnităţii noastre ca rienţei filozofice, restrângerea viziunii asu- rezultat al modestiei purtătorilor unei pra omului gânditor la simplul fapt natural, amprente divine ca şi a faptului că între al unui sistem natural, lipsit de misterul fenomenul electric, chimic, mecanic şi viaţă, prezenţei în noi, în fiinţarea noastră a chipu- distanţa nu este mică. 59 Dana LIZAC Eminescu: Venere şi madonă, sau Erosul hermetic (II)

Abstract Principiu cosmic al iubirii în lumea veche, erosul hermetic se transformă în idealul iubirii creştine (iubirea de Dumnezeu si de Celălalt, întruchipată de Madona Sixtină a lui Raphael), pentru a se degrada în lumea modernă până la ipostaza iubirii de sine, întruchipată de iubita poetului. Venere şi madonă ilustrează relaţia poetului hermetic cu receptorii săi şi relaţia sa cu Limba – care pe pământ şi în timp este vorbirea omului de rând, în timp ce în cer şi în eternitate este limbaj universal, Logos, logică, geometrie, armonie perfectă şi muzică pură. Cuvinte-cheie: Eminescu, Venere şi madonă, lectură în cheie hermetică; Hermes ca Eros; Madona Sixtină a lui Raphael; Baudelaire, Les fleurs du mal.

A cosmic principle of Love in the ancient world, the Hermetic Eros morphs into the ideal of Christian love (love for God and for the Other, embodied by Raphael’s Sistine Madonna), to be degraded as self-love in the modern world (impersonated by the poet’s own beloved). The poem Venus and Madonna illustrates the poet’s relationship to his readers and to his language – that is, down here, on earth and in time, the speech of the common man – while high up, in the sky and in eternity, it reveals itself as universal language, Logos, logic, geometry, perfect harmony and pure music. Keywords: Mihai Eminescu, Venus and Madonna, a reading in a Hermetic key; Hermes as Eros; Raphael’s Sistine Madonna; Baudelaire, Les fleurs du mal.

English renditions of Eminescu’s poem Venus and Madonna: Corneliu M. Popescu in Mihai Eminescu – Poems, Cartea Românească Publishing House, Bucharest, 1989, pp. 48-50 (First edition at Eminescu Publishing House, Bucharest, 1978, pp. 56-57); Andrei Bantas in Mihai Eminescu, Poeme/Poems. Romanian-English bilingual edition.Translated by Leon Levitchi and Andrei Bantas. Minerva Publishing House, Bucharest 1978, pp. 44-51.

Madona Sixtină a lui Rafael: cu ale Madonei evocate de Eminescu: şi iubirea de celălalt şi de Dumnezeu totuşi, credem că despre Madona Sixtină este vorba, cum vom arăta mai departe. Nu este Niciuna dintre madonele lui Rafael nu exclus ca Eminescu, aflat la Viena în 1869- poartă o diademă de stele pe cap şi cu atât 70, să fi găsit o inspiraţie răsfoind pe mesele mai puţin Madona Sixtină. unei librării, sau citind, o carte recent Trăsăturile acestui chip nu se potrivesc apărută – cartea lui F.A. Gruyer despre

Dana LIZAC, e-mail: [email protected]. 60 Eminescu: Venere şi madonă, sau Erosul hermetic (II)

Rafael Sanzio – Madona Sixtină, 1512 (Gamäldegalerie Alte Meister, Dresda)

61 Dana Lizac

madonele lui Rafael,1 considerată şi astăzi o Winckelmann,6 considerat fondatorul carte de referinţă, în care autorul proclamă istoriei artelor ca disciplină. El consideră că Madona Sixtină cel mai frumos tablou care Rafael a atins în acest tablou un echilibru există în această lume.2 perfect între idealul clasic al antichităţii Un amănunt care arată că la Madona greceşti şi cel creştin. Sixtină se referă Eminescu este faptul că Acelaşi lucru îl spune şi Eminescu: Rafael „pierdut în visuri” a pictat-o, în cuvintele lui „pe panza goală”: „Şi-a creat Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte pe pânza goală pe Madona Dumnezeie”. înstelată, Legenda ţesută în jurul acestui tablou Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primă- (numită „Visul lui Rafael”) spune că picto- veri, rul l-ar fi executat ca în transă, într-un moment de inspiraţie divină, de viziune, de Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbăl- exaltare – în întregime de mâna lui,3 pe sămate, pânză,4 – pe pânza „goală”, în sensul că Te-a văzut plutind regină pintre îngerii din fără nicio schiţă prealabilă: „Aucun dessin, cer aucune étude préparatoire, ne nous mettent sur la trace d’aucun travail d’enfantement Şi-a creat pe pânza goală pe Madona pour aucune des parties de ce tableau” pre- Dumnezeie, 5 cizează autorul. Cu diademă de stele, cu surâsul blând, ver- Madona Sixtină era celebră încă din seco- gin, lul XVI, când stătea în mănăstirea benedicti- Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar nă San Sisto din Piacenza, pentru care fuse- femeie, se comandată. În faţa ei, impresionat, Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin. Coreggio strigase celebrele cuvinte: „Anch’io son’ pittore!” (Şi eu sunt pictor!). Ca şi poetul, Rafael e „pierdut” în viziu- În vremea lui Eminescu se afla deja în nea nopţii „înstelate” a străvechii înţelep - Germania: în 1754 August III, elector de ciuni, (luminată de cele şapte stele ale Saxonia şi rege al Poloniei o cumpărase de cerurilor hermetice), îmbătat de raze (care la călugării benedictini şi o adusese cu mare pentru Eminescu sunt firele de corespon- pompă la Dresda. Legenda spune că o aşe- denţă între sus şi jos, razele astrelor, care zase chiar în sala tronului şi pentru că nu ajung pe pământ) şi de „eterne primăveri” avea destulă lumină îşi mutase tronul ca să- (în care citim, sub sigla VER, „adevăruri i facă loc, spunând „Faceţi loc marelui eterne”). Rafael!”. Aşezată mai târziu în galeria sa de Ce vede Rafael? Pe de o parte are tablouri, devenită ulterior Galeria vechilor viziunea aceluiaşi ideal al armoniei lumii pe maeştri din Dresda, Madona Sixtină îşi care l-a înţeles şi sculptorul când a făcut dobândeşte o faimă enormă în Germania, statuia Venerei antice. Pe de altă parte, la fel mai ales prin lucrările lui Johann Joachim ca acesta, Rafael are în faţa ochilor o femeie

1 François-Anatole Gruyer, Les vierges de Raphael̈ et l’iconographie de la Vierge. Librairie de Vve Jules Renouard, Paris, 1869 2 „La Vierge de Saint-Sixte est le plus beau tableau qui soit au monde. Copier cette Vierge, c’est tenter l’impossible. Regardez-la cent fois, et cent fois elle se révélera sous des aspects nouveaux..” (op. cit, pag. 618) 3 Părţile mai puţin importante ale tablourilor lui Rafael erau executate sub supravegherea lui de pictorii angajaţi în atelier. Madona Sixtină este o excepţie. 4 Singurele opere pictate de Rafael pe pânză sunt Madona Sixtina şi Sfantul Ioan Botezatorul în deşert. 5 Gruyer, p. 606 6 Gedanken über die Nachahmung der griechischen Werke in der Malerei und Bildhauerkunst, (Gânduri despre imitaţia operelor greceşti în pictură şi sculptură), 1755 şi Geschichte der Kunst des Alterthums (Istoria artelor în antichitate), 1764 62 Eminescu: Venere şi madonă, sau Erosul hermetic (II)

vie, oarecare. „ÎI avait d’ailleurs un modèle dar femeie,/ Căci femeia-i prototipul îngeri- de prédilection qui le possédait sans le lor din senin”.10 dominer” spune Gruyer, „et sans perdre de În tablou, Madona realizează idealul cla- vue son idée, c’est à ce modèle qu’îl s’est sic prin armonia perfectă a trăsăturilor, a adressé pour donner un corps à son idée. expresiei şi gesturilor, a veşmântului, a for- Aussi reconnait-on dans la Vierge de Saint- melor şi culorilor, prin simplitate şi calm. Sixte, non pas l’image de la Fornarina, mais Tabloul însuşi e clasic în primul rând prin la transfiguration de cette image”7. La structură, prin simetria şi paralelismul strict Fornarina, pe care o ştim din portretul lui al formelor, încadrate într-o geometrie hexa- Rafael cu acest nume, era o femeie simplă, gonală – şi apoi prin economia mijloacelor fiica unui brutar, iubita pictorului, se zice. şi lipsa oricărei ostentaţii, dublate de o Cu chipul acestei femei sub ochi, Rafael intensitate spirituală care impresionează transpune (în mintea lui, ca model abstract) extrem de puternic oricare privitor ajuns în idealul clasic într-o imagine creştină. faţa lui. „Raiurile”/cerurile, care erau orbitele aştri- Eminescu va fi văzut în această structură lor cereşti se transformă în Raiul creştin, în o expresie a aceleiaşi geometrii hermetice: mod tradiţional reprezentat ca o grădină. într-un spaţiu imaginar, încadrat de perdele Venera antică devine Madona, care repre- verzi11, Fecioara coboară cu pruncul în zintă idealul iubirii creştine: iubirea de braţe, dintr-un cer estompat (în care se stră- aproape şi iubirea de Dumnezeu. Sfânta văd chipuri de heruvimi sau de spirite încă Fecioară este o imagine a maternităţii, a sen- neîncarnate) spre pământul care este situat sibilităţii, empatiei şi milei, împletite cu fru- în afara spaţiului pictural, jos, acolo unde museţea şi puritatea sufletească. Fiinţă a suntem aşezaţi noi, privitorii. Scena se lumii de mijloc, ea îndeplineşte şi o funcţiu- petrece în lumea de mijloc şi grupul divin ne de mediator între oameneni şi este învăluit într-un halou auriu. Dumnezeu, similară cu cea a Fiului, a sfinţi- În dreapta Fecioarei (în sensul privitoru- lor şi îngerilor8 peste care e regină. lui) se află Sfânta Barbara, iar în stânga sfân- Ajungem aici la întrebarea de ce trăsătu- tul Sixt, martiri creştini amândoi. Privirea rile evocate de Eminescu nu corespund sfântului Sixt este îndreptată în sus, iar întocmai Madonei lui Rafael. Ca şi în cazul mâna lui arată către oamenii lumii de jos, metaforei raiului, Eminescu nu vorbeşte pentru ale căror rugăciuni, îndreptate către despre reprezentarea plastică concretă din Dumnezeu, cere medierea Sfintei Fecioare. tablou, ci despre modelul abstract: Madona Sfântul Sixt, care a fost şi papă, şi-a dat jos lui Rafael, nou chip al Adevărului etern, de pe cap tiara papală „cu-a ei trei coroane, îmbină într-o singură fiinţă trăsăturile idea- puse una peste alta” şi a rămas cu creştetul, lului clasic, al iubirii ca principiu cosmic, al de altfel pleşuv, gol. Privirea Sfintei Barbara „lunii între stele” (“Cu diademă de stele”, e îndreptată în jos. Stârneşte nedumerirea o „Faţă pală-n raze blonde)9 cu trăsăturile anumită notă de cochetărie (pieptănătura idealului creştin, al iubirii sufleteşti, al căutată, betitele aranjate care formează în „Fecioarei între sfinţi” (“regină pintre înge- păr un fel de diademă), nepotrivită pentru o rii din cer” ... „cu surâsul blând, vergin”) şi martiră creştină. Eminescu va fi văzut în cu chipul femeii muritoare „chip de înger, aceste două personaje întruchipări ale prin-

7 Pp. 607-608 8 Angelos înseamnă în limba greacă mesager, trimis, crainic 9 Această faţă palidă, încununată de plete blonde (raze de lumină) şi de stele, este chipul Lunii şi al idealului clasic/al frumuseţii intelectuale şi în alte poezii. În Inger şi demon, de exemplu: „blondă-n diadem de stele”. Luceafărul îi promite Cătălinei, daca va face efortul să se ridice până la gândirea lui: „O vin în părul tău bălai/ S-anin cununi de stele”. 10 Pentru Eminescu idealul creştin corespunde, în plan istoric, cu acel „o mie patru sute”, Evul Mediu idealizat al romanticilor – în timp ce lumea comună a prezentului e un chip al modernitaţii 11 Embleme ale tărâmului verde al naturii şi lumii intermediare 63 Dana Lizac

cipiilor hermetice Solve şi Coagula, care pre- pene de cocoşei poartă pe chipuri o paletă supun descoperire şi acoperire, descuiere şi de sentimente contradictorii: admiraţie, încuiere, desfăşurare şi înfăşurare, despleti- nedumerire, indiferenţă, neîncredere, uimi- re şi împletire, despodobire şi împodobire. re, plictiseală, nerăbdare. Fiinţele ale cercu- În plan sufletesc, principiile hermetice lui strâmt, copii drăgălaşi, cum sunt şi Solve şi Coagula devin cele două sentimente Cătălina şi Cătălin în Luceafărul, ei fac trece- care dau sensul iubirii creştine: dăruirea/sa- rea către Lumea de jos, în care va coborî tra- crificiul de sine, iubirea pentru ceilalţi (pe seul poemului – o lume care nu mai trăieşte direcţia descendentă) – şi aspiraţia către sub semnul absolutului, ci sub semnul rela- înalt, iubirea pentru Dumnezeu, care e şi tivului şi al hazardului. direcţia mântuirii, în ultimă instanţă, a rea- lizării de sine (pe direcţia ascendentă). Îm- Demonul cu chip de înger: plinirea de sine prin dragostea către ceilalţi iubirea de sine este cel mai important mesaj al lui Christos. Dacă cei doi sfinţit reprezintă direcţiile Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de mişcării hermetice, vălul Madonei, a cărei poezie, linie curbă se continuă cu faldul veşmântu- Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără lui albastru sub trupul Pruncului, e similar foc cu vălul Fecioarei Lumii din lama a XXII a Poetul este un om care aparţine structu- Tarotului, cu braţul moale al Venerei antice ral lumii vechi şi trăieşte absorbit în univer- şi cu braţul şi linia părului Venerei bottice- sul ei magic. Ca şi Rafael, întâlneşte o feme- liene – şi sugerează bucla sau circularitatea ie care îl impresionează prin frumuseţe – şi hermetică. Fecioara cu pruncul reprezintă lumea de are iluzia că norocul i-a scos în cale o fiinţă sus împreună cu lumea de mijloc, care con- care aparţine aceleiaşi lumi ca şi el. Dar stituie împreună „cercul mare”12, spaţiul iubita lui este o femeie modernă, o fiinţă a sacru, al lumii vechi, tradiţionale (epoca lumii de jos, de după cădere, lumea în care antică şi medie), în care oamenii vieţuiau în oamenii s-au înstrăinat de zei, în care armo- echilibru cu zeii şi cu ei înşişi, integraţi în nia şi corespondenţele cu cele de sus s-au circuitul divin al vieţii, continuând o moşte- pierdut, sau mai bine zis s-au uitat. O lume nire primită de la zei de la începuturile a valorilor relative, paradoxală, oscilantă, lumii. instabilă, adesea fără sens, în care frumuse- În tablou, această lume este despărţită de ţea fizică nu mai oglindeşte neapărat fru- lumea noastră, a muritorilor, printr-o balus- museţea morală şi intelectuală, ci dimpotri- tradă situată în partea de jos. Această balus- vă, se poate însoţi cu ceaţa cunoaşterii, cu tradă este echivalentă cu Poarta Raiului, trufia, cu instinctualitatea, cu viciul, cu dincolo de care au fost izgoniţi strămoşii Răul. În lumea de jos, frumosul care vine noştri după Păcatul Originar. Sprijiniţi de „de sus”, de la Dumnezeu, sursa armoniei această balustradă stau doi îngeraşi, sau doi perfecte, coexistă cu frumosul care vine de amoraşi: două spirite din lumea de jos care la Diavol, cu demonismul fiinţelor destruc- au urcat cu gândurile, probabil, mai sus de tive, care încalcă legea firii şi au ca scop lumea lor. Doi copilaşi cu părul (gândurile) numai afirmarea propriei voinţe şi satisfac- în dezordine13, doi îngeraşi dar nu cu pene ţia ego-ului. albe de înger, ci cu pene roşii şi verzi ca de O spune Baudelaire, omul lumii moder- cocoş (în lumea de jos cocoşul e un simbol al ne, în poemul său Hymne à la Beauté, din ego-ului, al infatuării). Aceşti amoraşi cu volumul Les fleurs du mal. Contradictorie,

12 Implicit în Luceafărul lui Eminescu, prin opoziţie cu „cercul strâmt” al lumii profane 13 Si pruncul Iisus are părul în dezordine, dar în cazul lui ca expresie a angoasei. Din locul unde era amplasat tabloul iniţial, privirea grupului divin cădea asupra unui crucifix: Pruncul şi Maica lui aveau sub ochi pătimirile care îi aşteaptă. 64 Eminescu: Venere şi madonă, sau Erosul hermetic (II)

diabolică, misterioasă, seducătoare, aducă- La fel ca Rafael, vede în fiinţa ei idealul toare de distrugere şi moarte, Înger sau curăţeniei sufleteşti, al credinţei şi dăruirii Sirenă, trimisă de Satana sau de Dumnezeu, de sine: Frumuseţea lui Baudelaire poartă în acest Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelă- poem chipul femeii iubite: ciune Viens-tu du ciel profond ou sors-tu de l’abî- De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de me, martir, O Beauté? ton regard, infernal et divin, O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciu- Verse confusément le bienfait et le crime,[...] nea, Tu contiens dans ton oeil le couchant et Pe când inima bacantei e spasmodic, lung l’aurore;[...] delir Sors-tu du gouffre noir ou descends-tu des astres?[...] Iubita lui se dovedeşte însă a fi o anti- Tu sèmes au hasard la joie et les désastres... Veneră/Auroră şi o anti-Madonă – o femeie modernă, cu toate defectele omului Iubitul eminescian trăieşte însă absorbit modern. Ce-i reproşează, deci poetul? în lumea veche şi aflat în faţa unui chip Lipsa de vocaţie creatoare şi de spirit, în palid şi frumos crede că frumuseţea lui exprimă frumuseţea intelectuală şi morală a primul rând („femeie stearpă.. fără foc”); unei femei care poate să-l înţeleagă şi să-i apoi lipsa de luciditate şi de autocontrol întoarcă iubirea. Nu ştim dacă doar şi-a („faţă ta pală de o bolnavă beţie”: vinul e o închipuit-o în acest fel – sau a închipuit-o, a băutură sacră care înseamnă cunoaştere, reprezentat-o (la fel ca Raphael, pe care l-a dar beţia e confuzie de idei şi poate şi de evocat înainte) într-o operă, într-un poem: cuvinte, în spiritul diagnosticului maiores- „...am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de cian de mai târziu); expresia degradată, pro- poezie”. În orice caz, a văzut-o ca pe o fiinţă zaismul, anti-poezia („buza ta învineţită de- pură, („...paloarei tale raza inocenţei eu i- al corupţiei muşcat”- căci buza/gura e lega- am dat”), spirituală, sensibilă: „am făcut din tă de expresie şi vânătul e culoarea poeziei ţine-un înger, blând că ziua de magie14,/ la Eminescu); instinctualitatea neînfrânată Când în viaţa pustiită râde-o rază de („Tu îmi pari ca o bacantă...”); vulgaritatea noroc”. Raza de noroc e un fir de corespon- (chicotul, ochirile murdare); lipsa de empa- denţă cu lumea „de magie” şi de poezie, cu tie, de afectivitate, de căldură sufletească cercul mare al lumii vechi. („Al buzei tale-nghet” ... „fără suflet”); La fel ca sculptorul care a cioplit statuia egoismul, lipsa de de iubire, care merg până Venerei antice, poetul vede în chipul iubitei la cruzime („inima stearpă, rece şi cu suflet şi aude în vocea ei idealul clasic al frumuse- de venin”). Ajungem aici la un punct de ţii intelectuale şi muzica perfecţiunii. nadir: dragostea, liantul cosmic al lumii s-a Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu trasformat în lumea de jos în contrariul ei, magie în ură şi acţiune destructivă: Venus a deve- Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal, nit venin.15 Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, Baudelaire, care pendulează în al sau simfonie, Hymne à la Beauté între termenii unor antite- Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei mati- ze asemănătoare, se împacă în finalul poe- nal. mului cu iubita lui. Pentru el Frumuseţea e

14 „Ziua de magie” se referă, probabil, la ziua fastă pentru începerea unui ritual de magie albă (care opera, ca orice tip de magie, prin analogii): dacă era vorba de iubire – vineri; dacă era vorba de învin- gerea unui dusman sau a unui obstacol – marţi, dacă era vorba despre un contract, o înţelegere, un schimb – miercuri; ş.a.m.d. 15 Etimologic, cuvântul venin este legat de numele zeiţei Venus prin rădăcina comună *wen (care înseam- nă a dori). In latină venenum înseamnă medicament dar şi farmec, seducţie. De aici, un sens iniţial de filtru de dragoste care s-a degradat până la venin. 65 Dana Lizac

o valoare în sine şi e gata să pactizeze şi cu ...C-o privire umedă şi rugătoare Diavolul dacă în felul acesta poate să-şi pro- Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima cure câteva momente de plăcere estetică. mea? De Satan ou de Dieu, qu’importe? Ange ou La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri- Sirène, adânci că marea, Qu’importe, si tu rends, – fée aux yeux de Şi sărut a tale mane, şi-i întreb de poţi ierta. velours, Rythme, parfum, lueur, ô mon unique reine! Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost L’univers moins hideux et les instants moins crudă-nvinuirea, lourds? A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond ... Şi Eminescu va cădea la pace cu „demonul” lui, dar în alt mod. În cazul lui se Plânsul e o metaforă a creaţiei la întâmplă altceva: după acuzaţii atât de Eminescu şi aflăm acum că iubita are părul grave, iubita lui nu ripostează şi nici nu e blond, ceea ce arată că nu e lipsită de valen- indiferentă, ca trufaşa frumuseţe baudelai- ţe creatoare. Poate această fată e şi ea o mică reiana. Izbucneşte în plâns şi se roagă din poetesă, cum va fi Veronica mai târziu16 – priviri să fie iertată. „Se întoarce”, la fel cum poate a scris şi ea un poem în imitaţia şi în lumea, creaţia lui Dumnezeu, când ajunge admiraţia poetului. Mai aflăm acum că are în punctul de nadir nu cade în neant, ci se ochii mari, ceea ce un semn de inteligenţă şi întoarce către Creatorul ei, resorbită de „negri-adânci ca marea”, ceea ce presupune acesta. În gândirea hermetică, lumea căzută profunzime în gandire.17 nu e niciodată definitiv damnată. Omul nu Poetului i se păruse că nu e iubit şi rup- e niciodată în mod absolut rupt de sese la rândul lui lanţul iubirii, dar căinţa Făcătorul lui. Firele de legătură cu acesta nu iubitei îi arată că greşise. În acelaşi timp, nu sunt niciodată definitiv rupte, scânteia divi- se ştie dacă această revenire a ei la bune sen- nă, aspiraţia către înalt, dorinţa de întoarce- timente e definitivă. Înţelegem că asemenea re la cele de sus, dorinţa de adevăr, de bine, episoade au mai avut loc şi în trecut. („Poţi de frumos, de mântuire, în termeni creştini din nou zdrobi şi frânge apostat-inima – sunt sădite în adâncul inimii oricărui mea?”). Omul comun este instabil, oscilează muritor. Aşa cum Omul a comis Păcatul permanent între instinctualitate şi spiritua- Originar şi a fost izgonit din Rai, tot aşa se litate, între sufletul care îl trage în sus şi cel poate întoarce, pentru că are capacitatea de cunoaştere, de credinţă, de alegere, de care îl trage în jos, între vointa de afirmarea „îndreptare”, de înfrânare a ego-ului şi de a propriului ego şi dorinţa de a se integra în dominare a instinctualităţii – de elevaţie, de ordinea firească a vieţii. transformare, de reintegrare în armonia Dar orice moment de creaţie sau de aspi- divină, în circuitul de creaţie şi autocunoaş- raţie spre înalt, de uitare de sine în iubirea tere al Zeului. către celălalt – este sfânt. În aceste momen- Schimbarea de atitudine a iubitei bascu- te, de dragoste împărtăşită, omul se inte- lează şi atitudinea poetului, care se vede grează în şuvoiul iubirii cosmice. Chiar deodată pe sine vinovat chiar de păcatele pe dacă e o fiinţă a lumii de jos (un „demon”), care i le imputase. O privise fără iubire, iubita care „se întoarce” de pe cărările orgo- rece, cu cruzime, cu dispreţ, superficial, liului şi întoarce dragostea iubitului ei, (om „nedrept”, fără credinţă în latura ei bună, al „cercului mare”), care încearcă să-l înţe- fără să-i aprecieze calităţile şi capacitatea de leagă sau scrie un poem în admiraţia lui, e transformare: „sfânta prin iubire”: în oricare astfel de

16 Mai degrabă decât a considera că iubita ideală e o proiecţie a Veronicăi în poezia eminesciană putem să credem că Veronica a aprins imaginaţia şi sentimentele poetului pentru potrivirea ei cu datele unui model ideal. Chiar şi numele, care include silaba VER, se potriveşte de minune. 17 Portretul este simbolic, la fel ca portretul ciobanului mioritic, cel cu părul negru şi mustaţa blondă 66 Eminescu: Venere şi madonă, sau Erosul hermetic (II)

clipă de graţie are şansa de a se descătuşa, de a se înălţa, de a trece definitiv într-o sferă de existenţă superioară, de a păşi „în cercul mare”, de a se „întoarce” în lumea magică în care toate lucrurile au sens, în lumea poeziei.

Întreg parcursul poemului urmează acest traseu în buclă. Începutul evocă o lume străveche, vieţuind în înfrăţire cu natura, pe un tărâm al originilor, situat în centrul lumii; apoi urcă la idealul clasic al antichităţii, în cerurile universalului; coboa- ră din nou în lumea de mijloc a idealului creştin, (lume care în manifestare se supra- pune ca un nou strat peste zona centrală şi peste lumea arhaică)18; coboară şi mai jos, în lumea modernă, profană, a fiinţelor timp îl iubeşte pe fiecare în parte, mai mult instinctuale, care au uitat de zei, a indivi- sau mai puţin, un mai lung sau mai scurt dualităţilor în conflict şi a „luptei pentru scurt răgaz, denumit de Eminescu „noro- existenţă”, a prezentului – şi se întoarce, se cul” (perioada creatoare) – pentru a-l părăsi „îndreaptă” spre a relua drumul ascendent al aspiraţiilor omului către lumea de sus. şi a se da altuia şi altora. Poate nu întâmplă- Venere şi Madonă prefigurează în plan exis- tor femeia care i-a servit lui Praxitel ca tenţial relaţia lui Eminescu cu Veronica şi cu model pentru Venus din Cnidus, cea mai alte iubite care vor fi făpturi ale lumii celebră statuie a antichitatii, care a întruchi- moderne, ale oraşului şi ale saloanelor. În pat frumuseţea lumii în marmură de Paros plan poetic, această relaţie va ilustra relaţia – a fost o femeie pe care legenda spune că poetului cu receptorii lui în lumea de jos: Praxitel ar fi iubit-o, numită Phrynne. Nu poetul hermetic, care vine „de sus”, şi dă lipsită de faimă ea însăşi, a fost una dintre glas adevărurilor eterne e prea adesea neîn- cele mai vestite curtezane ale lumii vechi. ţeles şi pus pe acelaşi plan cu poeţii lumii de Privită de contemporani, din cauza frumu- jos, care îşi drapează părerile în figuri de stil seţii ei, cu o teamă superstiţioasă, ca „profe- şi caută succesul în rândurile „damelor” şi tesă şi preoteasă a Aphroditei”, se despletea ale „canaliei de pe uliţi”. şi intra goală în mare la serbările Eleusine şi În acelaşi timp, tot în plan poetic, relaţia cele ale zeului Poseidon. Aşa, zice legenda, poetului cu iubita lui traduce şi relaţia lui cu i-ar fi inspirat şi lui Apelles vestitul său Limba Română sub toate chipurile ei. tablou Aphrodita Anadyomene, astăzi pier- Limba care îi este Mumă, iubită şi mormânt, dut. cea care în cer şi în eternitate e limbaj uni- Dindărătul tuturor acestor reprezentări, versal, Logos, logică, geometrie, armonie poeme, statui, tablouri, zâmbeşte enigmatic perfectă, muzică pură – iar pe pământ şi în zeul tutelar al poetului, Hermes, cel de trei prezent e vorbirea degradată a omului de ori mare, în ipostaza sa de Eros: principiu rând – vorbirea cu care poetul se va lupta cosmic al Iubirii în lumea de sus, iubire de până la ultima picătură de sânge şi în care celălalt şi de Dumnezeu în lumea de mijloc, îşi va scrie poemele. iubire de sine în lumea de jos – Iubirea, care Limba e şi iubita serafică şi femeia de pe neîncetat se degradează pe drumurile cobo- stradă. Dar e şi Zeiţa cea mare, mai presus râtoare, care duc în lume şi se sublimează de poeţi, care îi iubeşte pe toţi şi în acelasi pe drumurile de întoarcere, care urcă în cer.

18 Acestă suprapunere este dezvoltată în poemul Strigoii

67 Cristina-Alexandra DRĂGOI Evocări ale traumei intrării în limbă în scrierile Virginiei Woolf Abstract

Conştientizarea faptului că limbajul este un instrument de comunicare deficitar generează în interiorul fiecărui individ un efect traumatizant resimţit sub forma unei traume structurale a intrării în limbă. Virginia Woolf evocă trauma structurală a intrării în limbă atât în numeroase eseuri, cât şi pe parcursul unor romane precum Spre far. Confruntat cu limitările limbajului, individul poate alege să înzestreze cu autenticitate acest mijloc de comunicare prin concentrarea semnificaţiei în cuvânt. Însă comprimarea unei sume infinite de înţelesuri în cuvânt conduce, în mod paradoxal, la suspendarea actului de comunicare, astfel că se poate spune că efectul traumatizant al conştien- tizării limitărilor limbajului nu poate fi pe deplin surmontat. Cuvinte-cheie: traumă structurală, intrarea în limbă, concentrarea semnificaţiei în cuvânt.

The acknowledgement of the fact that language is a faulty instrument of communication generates a traumatizing effect which the individual experiences in the form of the structural trauma of entering the language. Virginia Woolf alludes to the structural trauma of entering the language in several essays, as well as in novels such as To the Lighthouse. Confronted with the limitations of language, the individual can opt for endowing this means of communication with authenticity by concentrating meaning into each word. But, paradoxically, concentrating an infinite sum of signifi- cances into a word leads to the obliteration of the act of communication, and, therefore, it can be said that the traumatizing effect of acknowledging the limitations of language can never be fully surmounted. Keywords: structural trauma, entering the language, concentration of meaning into words.

Experienţele traumatice pot fi privite ca confruntare cu un eveniment care, prin ilustrând un fenomen unitar constând în caracterul său îngrozitor, îl şochează pe confruntarea individului cu evenimente pe individ într-atât încât acesta nu poate să îl care acesta nu le poate asimila deoarece, dat înglobeze armonios în experienţa sa de fiind caracterul lor şocant şi copleşitor, aces- cunoaştere, astfel că ajunge să fie măcinat tea depăşesc puterea de înţelegere a indivi- de retrăiri succesive ale acestei confruntări2. dului1. Astfel, trauma poate fi definită ca o Trauma poate fi, aşadar, privită ca un feno-

Cristina-Alexandra DRĂGOI – doctorandă în cadrul Şcolii Doctorale de Studii Literare şi Culturale, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti 1 Van der Kolk, Bessel; Van der Hart, Onno: „The intrusive past: the flexibility of memory and the engraving of trauma” în Caruth, Cathy (ed.): Trauma: Explorations in Memory, Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1995, p. 176 2 Caruth, Cathy: „Recapturing the Past: Introduction” în Caruth, Cathy (ed.): Trauma: Explorations in Memory, Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1995, p. 153 68 Trauma intrării în limbă în scrierile Virginiei Woolf

men unitar care cuprinde confruntări ale traumă, pe care le identifică pornind de la indivizilor cu evenimente între care se poate diferenţa pe care o stabileşte între absenţă şi stabili o similaritate majoră în ce priveşte pierdere. Astfel, LaCapra reliefează faptul impactul pe care acestea îl au asupra indivi- că absenţa există la nivel transistoric, fără a dului, asemănarea dintre diversele eveni- putea fi percepută din prisma unei ordonări mente traumatice fiind reprezentată de sta- cronologice a scurgerii timpului şi fără a se rea de şoc pe care o induc individului care afla în conexiune inextricabilă cu ocurenţa se confruntă cu ele. Din această perspectivă, unui eveniment particular, pe când pierde- trauma se prezintă ca un fenomen amplu, rea se situează mai degrabă la nivel istoric şi cu o varietate de manifestări, dar, în acelaşi ia forma unei întâmplări trecute care nu timp, unitar în ansamblul său, dată fiind poate fi percepută decât în virtutea unei axe coeziunea generată de trăsătura comună temporale pe care se înscriu trecutul, pre- care poate fi identificată la nivelul tuturor zentul şi viitorul5. De asemenea, LaCapra formelor de manifestare a traumei. evidenţiază faptul că absenţa, înţeleasă ca Experienţele traumatice generează, aşa- stare care se conturează în atemporalitate, dar, o deficienţă de integrare3 a unei întâm- nu implică o pierdere anterioară, pe când plări în ansamblul reprezentat de totalitatea pierderea, privită ca întâmplare trecută în experienţelor anterioare ale individului, strânsă legătură cu prezentul şi viitorul, ge- principala asemănare existentă între multi- nerează o stare de absenţă6. Altfel spus, tudinea de experienţe traumatice fiind toc- între absenţă şi pierdere se poate stabili o mai caracterul şocant al acestora, care se relaţie de cauzalitate univocă, deoarece constituie ca o barieră în procesul de asimi- pierderea reprezintă una dintre cauzele lare a experienţei de către individ. Nevoia emergenţei stării de absenţă, dar nu şi de integrare a experienţei traumatice în invers. ansamblul de experienţe anterioare care Dominick LaCapra evidenţiază şi faptul alcătuiesc povestea trecutului unui individ că starea transistorică de absenţă poate fi conduce la iniţierea unui demers de verbali- pusă în legătură cu un anumit tip de trau- zare a traumei4 care are ca scop asimilarea mă, şi anume trauma structurală, care îm- experienţei de către individ prin înglobarea bracă numeroase forme şi la care sunt su- acesteia în povestea de viaţă a individului. puşi toţi indivizii; în cazul traumei structu- Se poate spune, aşadar, că transformarea rale, nu există, aşadar, un eveniment trau- traumei în poveste se constituie ca o etapă matizant trecut care să genereze starea de necesară în procesul de surmontare a efec- trau mă, aceasta fiind determinată mai tului traumatizant al experienţei în cauză. degrabă de o absenţă, de un vid care există Nevoia de a integra o experienţă traumatică la nivel atemporal şi care produce anxietate în sistemul de cunoaştere al unui individ în interiorul unui individ7. Din perspectiva pare, deci, să genereze o nevoie de a trans- lui LaCapra, trauma structurală se opune pune în cuvinte trauma cu care acesta s-a traumei istorice, care nu afectează toţi indi- confruntat. Însă cum mai poate fi eliminat vizii şi care derivă din întâmplări particula- efectul traumatizant în cazul în care însăşi re cu caracter traumatizant, aflându-se în transpunerea în cuvinte a unei experienţe se strictă legătură cu pierderi suferite în tre- constituie ca o traumă pentru individ? cut8. Trauma istorică se deosebeşte de trau- Pentru Dominick LaCapra, trauma nu se ma structurală şi prin faptul că, putând fi înfăţişează ca un fenomen unitar: acesta pusă în legătură cu un eveniment concret scoate în evidenţă existenţa a două tipuri de petrecut în trecut, aceasta poate fi depăşită

3 Van der Kolk, Bessel; Van der Hart, Onno: op. cit., p. 163 4 Caruth, Cathy: op. cit., p. 153 5 LaCapra, Dominick: Trauma, Absence, Loss, Critical Inquiry, vol. 24, no. 4: The University of Chicago Press, 1999, p. 700 6 Ibidem 7 Ibidem, pp. 721-725 8 Ibidem, p. 724 69 Cristina-Alexandra Drăgoi

prin mecanisme de surmontare a efectului nerea ei într-o poveste, derivă nu atât din traumatizant al întâmplării care a generat caracterul şocant al acestui proces, cât mai starea de traumă, pe când trauma structura- degrabă din starea de absenţă pe care acesta lă nu poate fi decât acceptată şi trăită9, o actualizează: astfel, de fiecare dată când deoarece nu există o cauză concretă sub individul încearcă să redea în cuvinte un forma unei întâmplări trecute care să stea la anumit mesaj, acesta se confruntă inevitabil originea ei şi asupra căreia să se îndrepte cu obstacolul reprezentat de incapacitatea acţiunile reparatorii menite să înlăture sta- limbii de a surprinde mesajul său în toată rea de traumă. complexitatea sa, fapt ce conduce la con- Din această perspectivă, trauma nu se ştientizarea absenţei de la nivelul raportului mai înfăţişează ca un fenomen unitar, ci care se instituie între mijloacele de exprima- cuprinde două tipuri distincte de fenomene, re existente şi nevoile de comunicare ale iar acţiunile reparatorii ale individului, individului. menite să înlăture efectul traumatizant al Transpunerea unei experienţe traumatice unei experienţe şi să conducă la asimilarea într-o poveste nu poate, aşadar, să conducă acesteia de către individ, par să fie eficiente la înlăturarea efectului traumatizant provo- numai în cazul traumelor istorice. Traumele cat de această experienţă deoarece orice structurale se înfăţişează, aşadar, ca fiind încercare de verbalizare a unei experienţe se imposibil de surmontat. constituie ca o traumă în sine: pe lângă fap- Una dintre formele de manifestare a tul că limbajul nu poate facilita asimilarea traumei structurale este intrarea în limbă10, unei experienţe traumatizante, el se consti- despre care se poate spune că ar trebui înţe- tuie ca un factor traumatizant permanent leasă nu atât ca începere a utilizării unei deoarece nu îi furnizează individului toate limbi, ci mai degrabă ca moment de con- mijloacele de care acesta are nevoie pentru a ştientizare a caracterului artificial al limbii. reda un anumit mesaj fără să îl altereze în Astfel, momentul în care individul devine raport cu modalitatea în care mesajul se conştient de faptul că limba pe care o folo- înfăţişează la nivelul realităţii sale interioare. Imposibilitatea limbii de a reflecta în seşte ca instrument de comunicare nu reu- mod exhaustiv intenţiile comunicative ale şeşte întotdeauna să redea în totalitate unui emităţor poate fi privită ca un rezultat mesajul pe care acesta doreşte să îl transmi- al faptului că limba este generică şi nu poate tă reprezintă o experienţă traumatică în să surprindă ceea ce este individual11. sine. Imposibilitatea limbii de a reda, prin Astfel, utilizarea unui cuvânt pentru a des- intermediul cuvintelor, complexitatea emna un obiect echivalează, de fapt, cu refe- intenţiilor comunicative ale unui individ se rirea la un concept mai degrabă decât cu constituie, aşadar, ca un factor traumatizant referirea la obiectul particular care se regă- care generează anxietate şi care creează seşte în reprezentarea mentală a emiţătoru- individului o stare de absenţă, un gol pe lui. Limbajul nu permite, aşadar, individua- care acesta îl resimte sub forma unei traume lizarea obiectelor12 deoarece un cuvânt nu structurale, transistorice. O astfel de per- surprinde toate particularităţile care fac ca spectivă suspendă posibilitatea de a depăşi un obiect să fie unic, ci face trimitere la o o traumă prin verbalizare, deoarece însuşi clasă de obiecte din care face parte şi obiec- procesul de transpunere în cuvinte a unui tul în legătură cu care emiţătorul doreşte să mesaj se constituie ca o experienţă trauma- comunice un mesaj. Se poate spune, aşadar, tică pentru invidid. Efectul traumatizant al că utilizarea limbajului pentru a comunica procesului de verbalizare, care face imposi- are drept consecinţă inevitabilă o îndepărta- bilă surmontarea unei traume prin transpu- re de obiectele particulare care constituie

9 LaCapra, Dominick: op. cit., p. 727 10 Ibidem, p. 722 11 Bousõno, Carlos: „Comunicarea unicităţii psihice” în Bousõno, Carlos: Teoria expresiei poetice (traducere de Georgescu, Ileana), Bucureşti: Univers, 1975, pp. 80-86 12 Ibidem 70 Trauma intrării în limbă în scrierile Virginiei Woolf

referentul mesajului intenţionat de emiţă- deficitar, fiind caracterizată de incapacitatea tor. Astfel, orice act de comunicare conduce de a reda în cuvinte totalitatea experienţei la o trunchiere a informaţiei. Starea de interioare a unui individ. Se poate spune, absenţă pe care individul o resimte în raport aşadar, că incongruenţa care se conturează cu limba poate fi generată şi de faptul că între nivelul conştiinţei umane, care consti- aceasta este analitică şi, în consecinţă, nu tuie baza procesului de verbalizare, şi nive- poate să redea decât în manieră secvenţială lul limbajului contribuie la configurarea ceea ce un individ experimentează simul- traumei structurale a intrării în limbă. Pe de tan13. Astfel, o experienţă complexă alcătui- o parte, aşadar, nu tot ceea ce experimentea- tă dintr-o multitudine de trăiri, gânduri şi ză un individ poate fi supus procesului ver- sentimente care se contopesc pentru a balizării: o parte din ansamblul heterogen forma un ansamblu indisolubil la nivelul de idei, sentimente şi trăiri care există la realităţii interioare a unui individ nu poate nivelul conştiinţei unui individ eludează fi redată în cuvinte decât printr-o încercare procesul cu funcţie de ordonare reprezentat de a o descompune în elemente constitutive de transpunerea în cuvinte; pe de altă parte, şi de a verbaliza fiecare element în parte. ceea ce poate fi redat în cuvinte constituie o Dat fiind caracterul generic şi analitic al lim- trunchiere a ceea ce emiţătorul a dorit iniţial bii pe care individul o are la dispoziţie pen- să exprime, deoarece cuvintele impun tru a-şi exprima experienţele, se poate mesajului o dimensiune generică şi analitică spune, aşadar, că orice act de comunicare pe care acesta nu o are în reprezentarea prin verbalizare constituie o falsificare a mentală a emiţătorului. realităţii14 aşa cum se conturează aceasta la Pe parcursul eseurilor în care proclamă nivelul interiorităţii individului, deoarece necesitatea unui nou tip de naraţiune, transpunerea în cuvinte a unei experienţe Virginia Woolf evidenţiază în mod indirect presupune, pe de o parte, distanţarea de limitările limbajului prin sublinierea repetată obiecte individuale şi apropierea de concep- a multitudinii trăirilor care coexistă la nivelul tele sub care se regăsesc acestea şi, pe de fluxului conştiinţei individuale. Astfel, în altă parte, descompunerea în părţi constitu- eseul „Literatura modernă”, autoarea evi- tive a ansamblului complex pe care îl repre- denţiază faptul că mintea unui individ este zintă orice experienţă individuală. asaltată în permanenţă de o sumă infinită de Mai mult, se poate spune că incapacita- impresii16 care configurează realitatea inte- tea limbii de a oglindi realitatea interioară rioară a individului într-un anumit moment; este generată şi de faptul că interioritatea astfel, accentuând faptul că un număr infinit unui individ nu poate fi supusă în totalitate de trăiri există simultan în interioritatea indi- procesului de verbalizare; altfel spus, proce- vidului, autoarea pare să invoce limitarea sul de verbalizare este precedat de un pro- limbajului în ceea ce priveşte capacitatea de a ces mult mai amplu şi mai complex în care surprinde şi de a reda tot ceea ce există la multitudinea de idei şi sentimente ale indi- nivelul interiorităţii umane. Altfel spus, con- vidului se coagulează la nivelul conştiinţei ştiinţa unui individ excede, prin complexita- sale într-un anumit moment15. Nivelul lim- tea generată de coexistenţa unui număr infi- bajului se constituie, aşadar, ca o trunchiere nit de trăiri, capacitatea de cuprindere a lim- a nivelului care îl precede, înglobând numai bajului, care nu poate să reflecte decât o o parte din tot ceea ce se află la baza sa. parte din întregul care se regăseşte la nivelul Judecând din prisma vastităţii incomensu- conştiinţei individuale. În opinia Virginiei rabile a interiorităţii individuale, limba se Woolf, ideile şi sentimentele care coexistă în constituie ca un instrument de comunicare conştiinţa unui individ „într-o dezordine

13 Bousõno, Carlos: op. cit., pp. 80-86 14 Ibidem 15 Humphrey, Robert: Stream of Consciousness in the Modern Novel, Berkeley and Los Angeles: University of California Press, 1962, pp. 2-3 16 Woolf, Virginia: „Literatura modernă” în Woolf, Virginia: Eseuri alese – arta lecturii (traducere de Pillat, Monica), Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2007, p. 80 71 Cristina-Alexandra Drăgoi

nemaipomenită”17 deliminează un tot indi- limbă: astfel, efectul traumatizant pe care îl solubil care reprezintă existenţa interioară a resimte orice individ la conştientizarea fap- acestuia într-un anumit moment; accentuând tului că limbajul nu îi poate servi drept complexitatea interiorităţii individuale, instrument pentru a-şi exterioriza trăirile autoarea pune, în mod concomitent, în evi- este reliefat prin proclamarea inutilităţii denţă incapacitatea individului de a-şi exte- cuvintelor. Se poate spune, aşadar, că o rioriza în totalitate trăirile deoarece configu- parte din eseurile Virginiei Woolf evocă rarea interiorităţii unui individ ca fiind trauma structurală a intrării în limbă, fie în deosebit de complexă sugerează atât faptul mod indirect, prin reprezentarea realităţii că nu toate trăirile interioare pot fi redate în interioare ca fiind deosebit de complexă şi, cuvinte, cât şi faptul că încercarea de a le ver- deci, imposibil de cuprins în cuvinte, fie în baliza presupune un efort de a descompune mod direct, prin afirmarea nemijlocită a ine- un tot indisolubil. Suma trăirilor care alcătu- ficienţei cuvintelor. iesc o secvenţă din fluxul conştiinţei unui Convingerile pe care Virginia Woolf le individ nu poate fi redată decât parţial: pe de expune în eseuri precum „Meşteşug” în ceea o parte, deoarece intensitatea şi plurivalenţa ce priveşte incapacitatea limbajului de a sur- unor trăiri fac imposibilă transpunerea lor în prinde complexitatea interiorităţii individua- cuvinte şi, pe de altă parte, deoarece procesul le se regăsesc inserate şi pe parcursul unora de descompunere prin verbalizare a ansam- dintre romanele sale. Astfel, opere literare blului de impresii care se regăsesc într-un precum romanul Spre far conţin evocări repe- anumit moment în conştiinţa unui individ tate ale traumei structurale a intrării în conduce la o reflectare trunchiată a realităţii limbă: pe parcursul acestui roman, se regă- interioare prin intermediul limbajului. sesc fragmente din care reiese faptul că trăi- Astfel, Virginia Woolf semnalează în mod rile indivizilor nu pot fi transpuse în cuvinte, indirect limitările limbajului, care se consti- date fiind intensitatea şi complexitatea lor: tuie ca un mijloc deficitar de comunicare a „Sub presiunea nevoii de a vorbi, ratezi existenţei interioare a unui individ. întotdeauna ţinta. Vorbele flutură în alte Pe parcursul altor eseuri, însă, autoarea direcţii şi lovesc întotdeauna cu câteva dege- proclamă în mod direct incapacitatea limba- te mai jos de ţintă.”20 Amintind de incapaci- jului de a reda în totalitate ceea ce există la tatea cuvintelor de a oglindi întregul nivel al nivelul conştiinţei individuale. Astfel, în eseul „Meşteşug”, autoarea afirmă despre conştiinţei umane, astfel de fragmente reite- cuvinte faptul că „[…] ele nu produc nimic rează ideea conform căreia nivelul care stă la folositor […]”18, denunţând, astfel, inefi- baza procesului de verbalizare nu poate fi în cienţa care pare să caracterizeze orice încer- mod exhaustiv supus acestui proces. De ase- care a individului de a-şi verbaliza trăirile. menea, romanul Spre far conţine şi pasaje în Forţa de cuprinde a cuvintelor este, aşadar, care este redat în mod indirect caracterul limitată, astfel că indivizii ar trebui, poate, analitic al limbajului, care nu poate să sur- să suspende orice tentativă de verbalizare, prindă simultaneitatea trăirilor existente la să renunţe la „[…] a le obliga, împotriva nivelul interiorităţii unui individ: „Cuvintele naturii lor, să fie folositoare […]”19. mărunte, care fărâmiţează gândirea şi o Subliniind incapacitatea cuvintelor de a îmbucătăţesc, nu exprimă nimic.”21 Astfel, oglindi interioritatea individuală, Virginia din acest fragment, care pare a fi desprins Woolf evocă trauma structurală a intrării în mai degrabă din scrieri precum eseul

17 Woolf, Virginia: „Domnul Bennett şi doamna Brown” în Woolf, Virginia: Eseuri alese – arta lecturii (traducere de Pillat, Monica), Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2007, p. 109 18 Woolf, Virginia: „Meşteşug” în Woolf, Virginia: Eseuri alese – arta lecturii (traducere de Pillat, Monica), Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2007, p. 195 19 Ibidem, p. 197 20 Woolf, Virginia: „Spre far” (traducere de Ralian, Antoaneta) în Woolf, Virginia: Spre far; Orlando, Bucureşti: Adevărul Holding, 2009, p. 172 21 Woolf, Virginia: „Spre far”, loc. cit., p. 171 72 Trauma intrării în limbă în scrierile Virginiei Woolf

„Meşteşug”, reiese faptul că verbalizarea în care acesta să poată reflecta în mod realităţii interioare presupune o încercare de autentic măcar o parte a realităţii interioare scindare a unităţii pe care o prezintă trăirile se poate realiza, susţine Virginia Woolf, prin unui individ, consecinţa acestei încercări concentrarea semnificaţiei în cuvânt. fiind eşecul total al actului de comunicare. Tocmai de aceea, Virginia Woolf reliefea- Se pare, aşadar, că singura modalitate ză, pe parcursul unor eseuri precum prin care individul poate să gestioneze trau- „Meşteşug”, necesitatea unui nou tip de ma structurală a intrării în limbă este prin naraţiune în care raportarea la limbaj se face renunţarea absolută la comunicare prin ver- cu precădere la nivel lexical, unde fiecare balizare: „Nu-i aşa că ratăm lucrurile de cuvânt conţine în sine o infinitate de semnifi- îndată ce încercăm să le exprimăm? […] Nu caţii latente printr-o comprimare şi concen- spunem mai mult prin tăcere?”22. Numai trare a mesajului în cuvânt. Scopul de a tăcerea poate să înlăture pericolul de a falsi- transpune în cuvinte o trăire de la nivelul fica existenţa interioară, deoarece orice conştiinţei individuale fără a o falsifica poate încercare de verbalizare a trăirilor unui fi atins doar prin transformarea cuvintelor în individ are drept rezultat o redare parţială depozitare ale unei sume infinite de semnifi- şi, deci, inexactă a ceea ce există la nivelul caţii; de altfel, „[…] e în firea lor să nu expri- conştiinţei acestuia. Evidenţierea limitărilor me un singur lucru, ci o mie de posibilităţi limbajului este, aşadar, dublată de procla- […]”23. Altfel spus, limbajul este limitat în ce marea tăcerii ca mijloc de conservare a priveşte capacitatea sa de a reda realitatea autenticităţii trăirilor. Însă prin tăcere nu se interioară a unui individ, astfel că singura obţine o surmontare a efectului traumati- modalitate prin care limbajul poate fi folosit zant generat de absenţa resimţită de individ ca instrument eficient de comunicare este în urma conştientizării limitărilor limbaju- acela de a concentra în fiecare cuvânt o sumă lui: renunţarea la verbalizare prin abando- infinită de semnificaţii, spre a înzestra fiecare narea totală a limbajului nu echivalează cu o cuvânt cu autenticitate în raport cu existenţa depăşire a traumei structurale a intrării în care se desfăşoară la nivelul conştiinţei unui limbă deoarece nu conduce la eficientizarea individ. Astfel, fiecare cuvânt în care sunt acestui mijloc de redare a interiorităţii indi- cuprinse semnificaţii latente multiple contri- viduale şi, deci, nu contribuie la satisfacerea buie, prin funcţia sa de evocare, prin „[…] nevoii indivizilor de a comunica. această putere de sugestie [...]”24, la configu- Confruntat cu limitările limbajului, indi- rarea unui mesaj care nu denaturează expe- vidul trebuie, aşadar, să găsească o altă cale rienţa pe care individul o trăieşte. de a gestiona trauma structurală generată Dezideratul comunicării totale este, aşadar, de intrarea în limbă: chiar dacă generează transformat într-un deziderat al comunicării conservarea autenticităţii trăirilor indivi- autentice: dat fiind faptul că redarea exhaus- duale, tăcerea nu reprezintă o alternativă tivă a unei experienţe prin verbalizare nu viabilă deoarece prespune suprimarea tota- este posibilă deoarece limbajul nu poate lă a comunicării prin verbalizare, intrând, cuprinde complexitatea conştiinţei umane, astfel, în conflict cu nevoia individului de a individul trebuie să aspire, pare să transmită se exprima. Între cele două extreme repre- Virginia Woolf, spre constituirea unui mesaj zentate de dezideratul comunicării totale şi în care fiecare cuvânt este forţat să reflecte opţiunea suprimării totale a comunicării, cât mai mult din interioritatea individului individul trebuie să găsească o cale de mij- care îl utilizează ca mijloc de comunicare a loc care să îi permită să utilizeze limbajul trăirilor sale. măcar ca instrument de comunicare parţia- Numai prin concentrarea semnificaţiei în lă. Eficientizarea limbajului până în punctul cuvânt limbajul poate fi constrâns să reflec-

22 Ibidem, p. 166 23 Woolf, Virginia: „Meşteşug”, loc. cit., p. 197 24 Woolf, Virginia: „Meşteşug”, loc. cit., p. 200 73 Cristina-Alexandra Drăgoi

te existenţa interioară a unui individ. conştiinţei sale, atunci posibilitatea decodă- Comprimarea semnificaţiei în cuvânt asigu- rii mesajului de către receptor este suprima- ră, aşadar, o codificare autentică a informa- tă. Se poate spune, aşadar, că opinia lui ţiilor existente la nivelul interiorităţii indivi- Dominick LaCapra cu privire la imposibili- duale, părând să pună bazele unui act de tatea de a depăşi o traumă structurală pre- comunicare eficient şi autentic. Însă, în mod cum intrarea în limbă se dovedeşte a fi înte- paradoxal, tocmai această concentrare meiată şi că o astfel de traumă nu poate fi, exhaustivă de înţelesuri în cuvânt poate să de fapt, surmontată: aceasta se constituie ca distrugă comunicarea prin faptul că poate un dat ineluctabil care guvernează existenţa face imposibilă decodarea de către receptor fiecărui individ. a mesajului codificat de emiţător. Atribuirea Scrierile Virginiei Woolf evocă trauma unui număr limitat de semnificaţii fiecărui cuvânt este ceea ce face ca limbajul să func- atemporală a intrării în limbă, atât la nivel ţioneze ca mijloc eficient de comunicare, teoretic, în eseurile în care autoarea procla- chiar dacă nu este vorba de o comunicare mă necesitatea concentrării în cuvânt dată absolută; înţelesurile limitate atribuite fiind incapacitatea limbajului de a surprin- cuvintelor funcţionează atât ca obstacol în de fluxul conştiinţei individuale, cât şi la reflectarea totală a interiorităţii individuale, nivel practic, în romanele care au ca scop cât şi ca mijloc de asigurare a unei comuni- narativ redarea fluxului conştiinţei, prin cări parţiale între emiţător şi receptor, deoa- intermediul unor fragmente în cadrul căro- rece, dacă emiţătorul îşi ia libertatea de a ra este evidenţiată aceeaşi incapacitate a înzestra fiecare cuvânt cu o infinitate de limbajului de a reflecta existenţa interioară sensuri astfel încât să oglindească fluxul a unui individ.

Bibliografie primară

- Woolf, Virginia: „Domnul Bennett şi 2007 doamna Brown” în Woolf, Virginia: - Woolf, Virginia: „Meşteşug” în Woolf, Eseuri alese – arta lecturii (traducere de Virginia: Eseuri alese – arta lecturii (tradu- Pillat, Monica), Bucureşti: RAO cere de Pillat, Monica), Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2007 - Woolf, Virginia: „Literatura modernă” în International Publishing Company, 2007 Woolf, Virginia: Eseuri alese – arta lecturii - Woolf, Viginia: Spre far (traducere de (traducere de Pillat, Monica), Bucureşti: Ralian, Antoaneta), Bucureşti: Adevărul RAO International Publishing Company, Holding, 2009.

Bibliografie secundară

- Bousõno, Carlos: „Comunicarea unici - Berkeley and Los Angeles: University of tăţii psihice” în Bousõno, Carlos: Teoria California Press, 1962 expresiei poetice (traducere de Georgescu, - LaCapra, Dominick: Trauma, Absence, Ileana), Bucureşti: Univers, 1975 Loss, Critical Inquiry, vol. 24, no. 4: The - Caruth, Cathy: „Recapturing the Past: University of Chicago Press, 1999 Introduction” în Caruth, Cathy (ed.): - Van der Kolk, Bessel; Van der Hart, Trauma: Explorations in Memory, Balti - Onno: „The intrusive past: the flexibility more: Johns Hopkins University Press, of memory and the engraving of trauma” 1995 în Caruth, Cathy (ed.): Trauma: - Humphrey, Robert: Stream of Explorations in Memory, Baltimore: Johns Consciousness in the Modern Novel, Hopkins University Press, 1995

74 Istorie. Arte

Geanina PODOCEA Legenda şi balada în sudul Munteniei

Résumé

Studiul de faţă doreşte să descrie succinct cele două specii existente în sudul Munteniei, legenda şi balada. După cum se ştie, localităţile din această parte a ţării au luat fiinţă datorită formelor de colonizare, atât spontană, consecinţă a vieţii pastorale, dar şi cu program, ce i se datorează regelui Carol I, care a împroprietărit eroii de război. Există în sudul Munteniei evenimente, domnitori, locuri şi oameni care au născut legende şi eroi şi întâmplări locale care au creat balade. Se ştie că fiecare spaţiu geografic are o viaţă folclorică a sa, iar pentru zona de sud s-a crezut că nu prezintă interes folcloric, însă câteva note particulare îi rezervă o poziţie anume în folclorul general din Muntenia. Majoritatea aşezărilor au atestare isto- rică antică, medievală sau de secol XIX, locuitorii fiind arendaşi, oieri, hangii, veniţi din zona Transilvaniei, dar şi de pe lângă Buzău sau Vrancea. O constantă important a textelor culese este Dunărea, care apare în diverse ipostaze : cale de acces, cale de transport, sau mijloc prin care personajul masculin îşi dovedeşte dragostea. În ceea ce priveşte balada şi legenda, mai puţin cea toponimică, repetoriul poetic al zonei este, în linii mari, acelaşi cu al celorlalte provincii româneşti. Cuvinte-cheie: Valachia, istorie, legendă, baladă, folclor.

Cette étude décrit les deux espèces qui exstent dans le sud de la Valachie : la légende et la ballade. Comme on sait déjà, les villages de cette parte de notre pays exitent grâce aux formes de colonisa- tion dûes à la vie pastorale mais aussi avec un programme fait par le Roi Carol I qui adonné le droit de propriété les héros de guerre. Il y a au sud de la Valachie des événements, des voivodes, des lieux et des gens qui ont créé des légéndes, des héros et des faits qui ont créé à leur tour des ballades. On sait déjà que chaque espace géographique a une vie folklorique propre et pour le sud on l’a cru sans intérêt folklorique mais, quelques notes particulières lui réserve une telle position dans le folklore général de la Valachie. La majorité des localités ont des attestations historique antique, médievale ou du XIX-e siècle, les habitants étant des fermiers, des bergers, des aubergistes, venus de Transylvanie mais aussi de Buzău ou Vrancea. Une constante importante des textes est le Danube qui est en même temps moyen de transport, d’accés qui aide le personnage masculin à prouver l’amour En ce qui concerne la ballade et la légende, le réperoire poétique de cette partie de notre pays est, en grand partie, le même que dans les autres provinces roumains. Mots-clés: Valachia, histoire, legende, balade, folcklore.

Oarecum vag delimitat, sudul Munte - mai ales că în ultimele două secole, în valuri niei, teritoriul care a făcut obiectul cercetă- succesive, sudul ţării a fost o zonă de colo- rii, este o zonă cu o istorie relativ diferită, nizare. Forma cea mai veche de colonizare,

Geanina PODOCEA – doctorand Academia română, e-mail: [email protected] 75 Geanina Podocea

spontană, a fost o consecinţă a vieţii pasto- Fiecare spaţiu geografic are o viaţă fol- rale – coborârea, la iernatic, a turmelor din clorică a sa, unele arii geografice având munte în Lunca Dunării. Efectul acestei caractere foarte pronunţate, iar altele mai situaţii a fost, în multe cazuri, strămutarea sărace. S-a crezut că zona de sud nu prezin- păstorilor şi a familiilor lor, integrarea lor în tă un interes folcloric deosebit, însă există aşezările localnicilor sau întemeierea de noi câteva note particulare ce-i dau o poziţie aşezări. Cealaltă formă de colonizare, cu aparte în folclorul general din Muntenia. program, i se datorează regelui Carol l, care, Revenirea la vatră a soldaţilor, care au în urma Războiului de Independenţă i-a luptat pe frontul din Moldova şi coborârea răsplătit pe luptători cu loturi de pământ, ciobanilor din Ardeal la şes în procesul întemeind astfel noi aşezări. transhumanţei, au însemnat o îmbogăţire a Formele de relief, localităţile, pădurile au repertoriului local. denumiri care ne servesc drept repere spa- Zonă expusă pericolelor permanente şi ţiale, iar numele, la rândul lor, au o poveste evenimentelor istorice, ţinutul dunărean a legată de cineva sau de ceva, de o întâmpla- constituit o nesecată sursă de legendă: ţinu- re. Povestea explică şi justifică numele, chiar turi străbătute de armatele lui Darius, ctito- dacă, uneori, acelaşi nume face obiectul a riile lui Matei Basarab, informaţii sociale cu două sau mai multe istorioare diferite. valoare legendară create în urma Legii Există în sudul Munteniei locuri în care se Secularizării averilor mănăstireşti şi a Legii pare că au fost multe întâmplări a căror Agrare decretată de Al. I. Cuza, cât şi de amintire se păstrează în poveştile oameni- apariţia satelor în urma împroprietăririi lor. Povestea care leagă locul de întâmplare, după Războiul de Independenţă. rămâne, de fapt, un punct de întâlnire a În urma cercetărilor făcute, se observă că geografiei cu istoria, o istorie orală, care nu majoritatea aşezărilor au atestare istorică coincide, uneori, cu cealaltă istorie, a istori- antică, medievală, sau de secol XIX, locuito- cilor. Dar, şi atunci când nu este adevărată, rii fiind arendaşi, oieri, hangii, veniţi din în ordinea fizică a vieţii, povestea este pur- zona Transilvaniei: Făgăraş, Sibiu, Braşov, tătoarea unui adevăr, un alt fel de adevăr, dar şi de pe lângă Buzău, în căutare de metafizic, care ne poate ajuta să înţelegem locuri bune pentru păscut, sau refugiaţi din universul interior al povestitorului, identi- calea asupritorilor vremii. tatea sa din ordinea inaparentă a vieţii. O constantă importantă a textelor culese Aşa cum o spune chiar titlul, obiectul în zona de sud a Munteniei este Dunărea, cercetării îl reprezintă însăşi povestea: care în legende şi balade este privită în spusă sau cântată, povestea este o prezenţă diverse ipostaze: cale de acces, cale de trans- puternică în sudul Munteniei, chiar dacă nu port, sau mijloc prin care personajul mascu- are monumentalitatea lăcaşelor de cult lin dovedeşte dragostea purtată fetei, prin întâlnite în zonă. traversarea fluviului în speranţa că va fi Mai puţin cercetat sub aspectul vieţii fol- acceptat. clorice, această zonă de câmpie a avut parte, Toponimele locale provin de la oamenii în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, locurilor, de la unele obiceiuri sau îndeletni- de o istorie diferită de cea a satului de la ciri, ori de la poreclele purtate de aceştia. munte. Procesul de colectivizare din anii ’60 Aşezările, unele dintre ele dispărute de a schimbat nu numai statutul proprietăţii, ci mult sau strămutate, au denumiri ale căror şi, prin introducerea mecanizării, vechile conotaţii sugerează fondul sufletesc al deprinderi de muncă şi, mai ales, relaţiile locuitorilor şi imaginaţia bogată a omului oamenilor cu animalele de povară, princi- din popor. palele lor ajutoare. Acestea au dispărut din Localităţile urmărite au în comun carac- curţile oamenilor şi, odată cu ele s-au golit teristici ce implică transhumanţa, migraţia grajdurile, fânarele, hambarele, au dispărut populaţiei şi apariţia de noi aşezări, aspecte vechile rosturi şi vechiul orar al zilei, şi particularităţi specifice zonei delimitată vechiul sistem de valori al ţăranului român. de Dunăre şi Argeş. 76 Legenda şi balada în sudul Munteniei

Legendele descoperite aici respectă ascuns aurul (Comorile de pe Muche), iar structura şi trăsăturile definitorii ale speciei, monumentele istorice ale zonei au creat la dar intrevin câteva particularităţi generate rândul lor legende legate de cruci, troiţe, de condiţiile locale şi de talentul povestito- clădiri vechi. rului. Se întâlnesc legende toponimice, cu Cealaltă specie urmărită este balada, a explicaţii privind apariţia unor aşezări, în cărei vechime legată de eposul eroic oscilea- care se prezintă părerea oamenilor despre ză între două tabere: unii cerecetători locul respectiv căruia i se atribuie o semnifi- vedeau în baladele populare nişte ecouri caţie imaginară, plecând însă de la elemente târzii ale epopeilor, alţii le-au situat înaintea reale. Se mai găsesc şi legende onomastice acestora, ca surse de inspiraţie. Atestările ale unor familii statornicite pe aceste melea- confirmă balada ca specie medievală, însă guri din diferite motive, cum ar fi transhu- mai tânără decât legenda şi basmul. manţa sau evenimente istorice. O pondere Structural şi stilistic poartă pecetea vizibilă mai mare o au legendele onomastice, care lumii feudale, chiar dacă unele teme au explică numele aşezării respective ca prove- obârşie mai veche, nu rareori preistorică. nind de la numele celui care a sosit primul Cântecul epic laicizat capătă rolul de a aici: Nana, Şoldanu, Mitreni, Chirnogi, Dor menţine vie amintirea cuiva, de a-i pomeni Mărunt, Valea Baba Ana, Olteniţa, Alexeni, numele, sau faptele importante, „Să se Floroaica, Radovanu. În repertoriul legen- pomenească”, „Aibă să se pomenească”. delor din sud există şi unele ce dau explica- Obiceiul pomenirii prin cântece a fost viu ţii fabuloase unor îndeletniciri, sau explică nu doar la curţile domneşti, ci şi în straturile apariţia şi desfăşurarea unor fenomene ale de jos. În Oltenia de şes s-a păstrat până în naturii. Există legende despre comori care zilele noastre practica de a realiza un cântec ardeau noaptea în locurile unde ar fi fost povestitor chiar despre întâmplări care afec- 77 Geanina Podocea

tau doar cercul familial: în cadrul unei versuri, dar se întâlnesc şi unele mai întinse. morţi năpraznice familia îndurerată coman- Cele mai ample provin de la faimosul lăutar da unui lăutar un cântec despre cele întâm- al Brăilei, Petrea Creţu Şolcan: „Stanislav plate pentru a fi cântat la masa funerară, dar Viteazul”, „Badiul”, „Corbea”, „Meşterul şi la pomenirile ulterioare. Manole”. Şi balada din repertoriul viu a luat naşte- Cercetările comparative au evidenţiat re asemănător: cele narate s-au petrecut originalitatea tematică a baladelor româ- întocmai, cântecul nefiind decât o cronică neşti: aproximativ a opta parte din reperto- fidelă a evenimentului. Balada este o poves- riul românesc se regăseşte şi în repertoriul tire versificată şi cântată despre figuri şi altor popoare, în special la cele din sudul fapte de seamă din trecut, demne de a fi Dunării. amintite, menite să explice venirea strămo- Epica orală cuprinde variante, mai mult şilor într-o epocă mai îndepărtată, greu de sau mai puţin bine conservate, ale tipurilor precizat, iar în vremurile mai noi, în feuda- principale de balade caracteristice folcloru- litate, pentru valoarea lor pilduitoare, prin lui nostru: fantastice, păstoreşti, antiotoma- opunerea constantă a „celor buni” faţă de ne, antifeudale, familiale. „cei răi”. Dintre baladele fantastice, cea care se Spre deosebire de legendă, balada cere o bucură de o largă circulaţie în zona noastră, audienţă mai largă şi festivă, compatibilă este „Cântecul Şarpelui”, baladă care se doar cu o ambianţă solemnă corespunzătoa- întâlneşte în variante cu titluri diferite în re. Erau spuse la ospeţele cu caracter divers, mai toate regiunile ţării, fiind legată de crede la masa festivă domnească până la masa dinţe şi superstiţii. Balada are ca punct de mare a nunţii ţărăneşti. Doar în astfel de pornire ideea etică a blestemului mamei, întruniri cursul evocator al baladei îşi poate întâmplările înfăţişate fiind menite a subli- dezvălui eficienţa, când cântăreţ şi audito- nia urmarea nefastă a acestuia, în variantele riu se confundă într-o entitate organică. din Muntenia şi Oltenia. În zona de sud Funcţia primordială a baladei este de a sta- însă, cântăreţii populari nu mai stăruie asu- bili o punte de legătură între sufletul colec- pra blestemului şi creşterii copilului conco- tiv şi trecutul eroic. mitent cu şarpele, ci urmăresc cu mare aten- Repertoriul românesc al baladelor însu- ţie scena luptei dintre şarpe şi voinic. Aflăm mează cam 330 de tipuri, dintre care 250 de despre blestem din gura şarpelui care-şi tipuri alcătuiesc zestrea clasică, baladele cu motivează fapta, neînţelegând să renunţe la răspândire mai largă şi forme artistice mai prada sa, pe care o consideră un drept. înalte. Cu circulaţie strict locală se întâlnesc Această zonă este străbătută de unul din- jurnalele orale, cele mai multe fiind publica- tre principalele drumuri oiereşti de mişcare te într-o anexă a baladei propriu-zisă. a turmelor de la munte la şes şi de la şes la G. Dem. Teodorescu a clasificat tematic munte, pe cursul Argeşului până la specia în trei grupe mari: balade fantastice, Olteniţa, fapt ce ne îndreptăţeşte să credem balade istorice şi balade nuvelistice. că unele balade ciobăneşti născute în regiu- Baladele din zona nordică a ţării se apropie nea de munte au ajuns în jurul Olteniţei. până la confruntare cu cântecul propriu-zis, Am descoperit aici o singură baladă ciobă- în public fiind cântate doar de cerşetorii nească, într-o variantă bine conservată, orbi prin târguri. Zona sudică este ţinutul „Cântecul lui Zvârlugă”, construită pe clasic al baladei populare, fiind atestată aici motivul ciobanului care şi-a pierdut oile. în plinătatea ei tipică, formală şi funcţiona- Din discuţiile avute cu oamenii mai în lă. vârstă rezultă că în această zonă au circulat În Muntenia şi Oltenia se disting două în trecut toate baladele pe teme antiotoma- arii delimitate de linia care separă şesul de ne: „Tanislav”, „Badin”, „Ilincuţa ţinuturile subcarpatice. Baladele din zona Şandrului”, „Chira Chiralina”, baladele din sudică se desfăşoară în forme ample, ciclul Novăceştilor. Cea care a dovedit mai cuprinzând, de obicei, 200 până la 400 de multă vitalitate şi s-a conservat în forme 78 Legenda şi balada în sudul Munteniei

apropiate de variantele din culegerile mai ciţi, toate apar în diferite creaţii locale ca vechi (Teodorescu şi Tocilescu) este variante ale unor balade de largă circulaţie. „Ilincuţa Şandrului”. Balada se găseşte în Prima iubire apare în „Ghiţă Cătănuţă” şi în variante mai mult sau mai puţin diferite în „Milea”, iar iubirea totală, generatoare a toate localităţile din zonă, sub diferite jertfei supreme, a iubirii care nu cunoaşte nume: „Ilincuţa Şandrului”, „Ilincuţa”, piedici se regăseşte în creaţii din Olteniţa, „Ilincuţa cea Frumoasă”, „Şendruleasă”, Radovanu, Curcani, Spanţov, în balade care „La casele Şandrului”. La această margine interesează nu pentru peripeţiile care gene- de ţară incursiunile turcilor de peste rează finalul tragic al îndrăgostiţilor, ci pen- Dunăre pentru jaf şi pradă imprimau nesi- tru urmarea acestui sfârşit, menit să eviden- guranţă şi tragism vieţii, şi fapte asemănă- ţieze puterea dragostei şi ideea etică. Cei toare celor din baladă s-au întâmplat, fără doi tineri care se iubesc au fost împiedicaţi îndoială, prin aceste locuri. Faptul că în de părinţi să se căsătorească, motiv pentru unele variante se pomeneşte de Giurgiu, care, disperaţi s-au aruncat, îmbrăţişaţi, în balada fiind răspândită aici ca şi în zona Dunăre. Părinţii i-au plătit pe marinari să-i Olteniţa, ne determină să credem că terito- scoată din apă şi, cu jale mare, i-au înmor- riul genetic al acestui cântec epic este zona mântat. de sud a Câmpiei Dunării dintre Giurgiu şi Drept concluzii, sudul Munteniei, ca Olteniţa. modalitate de delimitare teritorială a acestei Din „Ciclul Novăceştilor” am descoperit cercetări, are valoarea unei constante care, aici două balade: una intitulată „Gruia lui în ordinea fizică a vieţii, rămâne egală cu Novac” şi cealaltă cu numele „Baba Novac”. sine. Locuitorii teritoriului, factorul activ şi Prima circulă în Olteniţa, Curcani, Mitreni, creator, ilustrează, prin opoziţie, regimul Chirnogi, Tatina, toate variantele fiind unei variabile. Mai ales datorită păstorilor caracterizate printr-o izbitoare asemănare. ardeleni şi a celor din zona Vrancei, dar şi ca Balada luminează virtuţile eroului: îndrăz- urmare a proceselor de colonizare ce au neala, încrederea în puterile sale, vitejia, urmat Războiului de Independenţă şi forţa, iar lupta din final are un pronunţat Primului Război Mondial, zona de sud a caracter hiperbolic generat de puternicele Munteniei, sub aspect cultural s-a redefinit, sentimente antiotomane. procesul fiind ilustrat de însuşi repertoriul O altă creaţie cu caracter antifeudal cu o poetic al zonei. Teritoriul a absorbit locui- largă circulaţie în zonă păstrată în variante tori ai celorlalte provincii şi, odată cu ei, bine conservate este „Balada haiducului forme şi valori culturale care-i defineau. Miu”, înregistrată sub denumiri diferite: Aceste implanturi, realizate în decursul „Cântecul lui Miu Haiducul” (Greaca), mai multor secole, au condus la includerea „Balada lui Miu Haiducul” (Olteniţa), „Miu în repertoriul poetic al localnicilor, agricul- Haiducul” (Mânăstirea). Variantele diferă tori şi crescători de vite mari, a unor teme ca extindere: varianta Greaca are 280 de ver- noi, în primul rând a celor pastorale. suri, Olteniţa 160, iar cea de la Mânăstirea În ceea ce priveşte balada şi legenda, mai 106 versuri. puţin cea toponimică, repertoriul poetic al Un alt motiv de largă circulaţie în folclo- zonei este, în linii mari, acelaşi cu al celorlal- rul românesc, ca şi în cel sud-dunărean, este te provincii româneşti. Mai mult decât alte motivul vânzării nevestei, realizat pe fond zone, care păstrează o serie de caracteristici tematic diferit, atât social-istoric, cât şi fami- locale, zona de sud a Munteniei ar putea fi lial. Am înregistrat două variante: una la considerată o zonă exponenţială în ceea ce Luica şi una la Budeşti, cu titlul „Cântecul priveşte universul nostru poetic de factură lui Oleac”, prima însumând cca. 90 de ver- tradiţională, orală. suri, a doua cca. 120 de versuri. Legenda şi balada ilustrează caracteristi- Motivul probei iubirii, al fidelităţii sau cile aceluiaşi gen proxim, al povestirii, dar infidelităţii, reîntoarcerea acasă pe neaştep- cu deosebiri evidente, care ne obligă să sesi- tate a soţului, dragostea logodnicilor nefiri- zăm diferenţele specifice. Fiecare dintre cele 79 Geanina Podocea

două tipuri de povestire are la bază un alt problemele mariajului, direct sau din zonele tipar poetic, determinat de relaţia în care adiacente, care pot afecta familia. S-ar putea intră cu ordinea practică a vieţii, de funcţia spune, pornind de la aceste observaţii, că, îndeplinită la nivelul acestei ordini şi, nu spre deosebire de legendă, al cărei context mai puţin, de forma de manifestare. Astfel, este imprevizibil, balada, povestea cântată, spre deosebire de legendă, o povestire rămâne legată de anumite contexte previzi- spusă, foarte aproapiată de modul de comu- bile, cel mai important rămânând nunta. nicare, balada, povestirea cântată, ilustrează Aceste deosebiri, care ţin de sistemul un mod solemn de exprimare căutând prin diferenţelor specifice, apar şi la nivelul sem- ritm şi rimă, dar şi prin asociere cu melodia, nificaţiilor pe care le dezvoltă adevărul poe- înscrierea în frumos. Din acest motiv, o tic. În cazul baladei, care înregistrează expe- legendă poate fi spusă de oricine, pe câtă rienţe umane infinit repetabile, iubirea, vreme o baladă, în mod obişnuit, o cântă efectul blestemului, eroicul etc., adevărul lăutarul, adică un individ specializat, pe poetic este unul general, apropiat de adevă- care ceilalţi o recunosc ca atare. Diferenţa rul filozofic, punând sub accent norme ţine şi de faptul că un cântăreţ de balade morale din cele mai importante. Legenda, este plătit , nu şi cel care povesteşte o legen- cu deosebire legenda istorică, cultivă o altă dă. formă de adevăr, un adevăr istoric, particu- Spre deosebire de legendă, care poate fi lar, cu semnificaţii restrânse, privitoare la spusă oriunde, balada este cântată într-un un loc anume, la o construcţie, la un nume anumit cadru, de regulă ritual, cum este etc. Indiferent care este obiectul legendei, o nunta, sau ceremonial, cum este banchetul, fiinţă, un monument, o întâmplare, legenda petrecerea restrânsă. O altă deosebire este îi construieşte o identitate obiectului, îl izo- dată de faptul că legenda poate fi spusă ori- lează, îi impune un statut de unicat, îl face când, spre deosebire de baladă care, în mod vizibil şi, desigur, inteligibil pentru că este obişnuit, fiind legată de un anumit cadru de recunoscut ca sens. Spusă sau cântată, viaţă, nu apare decât mai rar, pe fundalul povestea este un simptom al ataşamentului acelui cadru care îl conotează, cum se faţă de tradiţie, iar în cazul nostru legendele întâmplă, mai ales, în cazul ritului nupţial. şi baladele par a deţine o mai mare putere Există deci, un context care „cheamă” balade remanenţă decât celelalte forme cultura- da, situaţie care se explică şi prin faptul că le prin care ne construim şi ne afişăm iden- cele mai multe teme tratate sunt legate de titatea.

Bibliografie primară

- Boia Lucian, „Istoria şi mitul în conştiin- - Oprişan, Horia Barbu, „Folclor literar ţa românească”, Bucureşti, Ed. ilfovean”,Comitetul pentru cultură şi Humanitas, 1997; artă al judeţului Ilfov,Casa Creaţiei - Valer, Buturugă, „Cultura spirituală Populare, 1971; românească”, Bucureşti, Ed. Minerva, - Niţescu, Gh;Niţescu, M., „Balada în zona 1992; folclorică Giurgiu”, Ed. Trident, dec. - Gaster, Moses, „Literatura populară 1997; română”, Bucureşti, Ed. Minerva, 1983; - Păun, Ştefan; Busuioc, Ion. A. „Legende - Ispas, Sabina; Nicoleta, Coatu; Carmen şi consemnări”, Giurgiu, 1995; Bulete, „Etnografie românească folclori- - „Dunărea de jos”, Revistă de cultură şi că şi etnomuzicologie”, Ed. Academiei etnografie, anul II, nr. 1-2, ian.-febr., 1996; Române, Bucureşti, 2012; - „De vorbă cu satul”, caiet de corespon- - Marian, Simion Florea, „Cântece popula- denţă pe teme etno-folclorice, Centrul re româneşti. Vrăji, farmece şi desfaceri”, judeţean al Creaţiei Populare Călăraşi, Bucureşti, Ed. Coresi, 1996; anul I, nr. 1, dec., 1996. 80