Octav Şuluţiu, Mântuire – Sau Despre Ratarea Exemplară Octav ȘuluIu, Redemption - a Study on Exemplary Failure

8 346 / 201 6()

ISSN 1220 -6350 ISSN 1220 -6350

9 771220 635006

Cezar Bolliac (II) de Eugen Simion

8 346 6( ) / 201 8 346 6( Historiens roumains à la recherche de l'Europe de Alexandru Zub

Paul Cernat: „Istoria globală se pregăteşte să intre într-o altă fază”

Eminescu şi detractorii săi de Constantin Coroiu

Lucian Boia şi schemele demitizării de Mihai Cimpoi

Omul actual – un portret încremenit de Caius Traian Dragomir Nr. 8 ( 346 ) / 201 6

Mihaela BURUGĂ secretariat de re d acţie CUPRINS

8/2016

FRAGMENTE CRITICE Eugen SIMION: Cezar Bolliac (II) Cezar Bolliac (II) ...... 3

A GÂNDI EUROPA Alexandru ZUB: Historiens roumains à la recherche de l’Europe Istoricii români în căutarea Europei ...... 13

INTERVIU Paul CERNAT: „Istoria globală se pregăteşte să intre într-o altă fază” „Global History is preparing for a different phase” ...... 17

CRONICI LITERARE Constantin COROIU: Eminescu şi detractorii săi Eminescu and His Detractors ...... 27 Mihai CIMPOI: Lucian Boia şi schemele demitizării Lucian Boia and demythisation plan...... 33 Lucian CHIŞU: Călătorii în infern Travels in the Underworld...... 43

COMENTARII Caius Traian DRAGOMIR: Omul actual – un portret încremenit The contemporary man - a rigid portrait ...... 49 Violeta BERCARU ONEAŢĂ: Roland Barthes ou la mythologie du langage Roland Barthes or mythology of language ...... 53 Teodor DUNĂ: Octav Şuluţiu, Mântuire – sau despre ratarea exemplară Octav Șuluiu, Redemption - A Study on Exemplary Failure...... 61

1 CULTURĂ ŞI ECONOMIE Violeta BAROANĂ: Traductibilitatea operei joyceene: între echivoc şi univoc Translatability in James Joyce's Work: between Uttering the Ambiguity and Providing Literal Translations...... 72

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistului plastic Marius BUNESCU (1881-1971)

2 Fragmente critice Eugen SIMION Cezar Bolliac (II)

Abstract

Partea a doua a acestui text se referă exclusiv la ideile poetice din lirica lui Cezar Bolliac. Între modelele autohtone se numără Grigore Alexandrescu, Bolintineanu şi Heliade Rădulescu, după formula cărora Bolliac îmbină profetismul cu melancolia, decepţia cea mai profundă cu mesianismul cel mai radical. Comentând coninutul volumelor, autorul articolului conclude că poetul nu poate fi ignorat într-o antologie a „poeziei mărunte” de după 1840. Cuvinte-cheie: Cezar Bolliac, biografie, jurnalism, traducere, poezie, istorie literară.

The second part of this text exclusively refers to the poetic ideas present in Cezar Bolliac’s poetry. Among the autochthonous models we can mention Grigore Alexandrescu, Bolintineanu and Heliade Rădulescu, according to whose formula Bolliac blends prophetism and melancholy, the deepest disappointment with the mist radical Messianism. Commenting on the content of the volumes, the author concludes that the poet cannot be ignored in an anthology of „minor poetry” after 1840. Keywords: Cezar Bolliac, biography, journalism, translation, poetry, literary history.

Pe lângă acest peisaj accidentat romantic, întinse, „cu multă lemnărie”, munţii „încuie profetic, plasat în zone înalte, acolo unde o mare bogăţie”, aici sunt „vinuri de minu- trăiesc vulturii şi se retrag magii, doctorii ne”, „pescării mari”, „dulci păşune”, „cirezi ştiinţelor vechi, aflăm în versurile lui Bolliac şi turme grase”, cânepă şi piei etc. Poetul îi şi peisaje „văroase” (cum le zice într-un asigură, de asemenea, pe posibilii vizitatori vers), mai câmpeneşti, idilice, comune. că ierburile nu sunt otrăvite şi că nu vor Multe imagini sunt convenţionale. În altele, întâlni aici ursul-alb, hiena, tigrul, vipera... mai personale, putem remarca o opţiune în În şase versuri dă o listă a plantelor şi a vie- sfera senzorială. Este interesant să citim ţuitoarelor autohtone: poemele, chiar dacă ele nu sunt reuşite estetic, din acest unghi. Ele pot spune ceva des- „Stejarul, ulmul, plopul şi bradul în veci pre universul material al liricii. În Cea întâi verde, corabie românească, Bolliac, originar din zona Corn, frasinul, aninul ce vârfu-n nori îşi Giurgiului, face o descriere turistică a pierde, – României, în stil de reclamă, umflând adjec- Ei singuri fac cunune pe trâmbele de tivele. Aici clima e „văroasă”, pădurile sunt munţi.

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Seciei de Filologie şi Literatură, directorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology and Literature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e-mail: [email protected]. 3 Eugen Simion

(Ah! Las’ să-mi curg-ast aer) pomeneşte de o Eleonoră şi-i cere îngăduinţa de a suferi: „Tu calcă-mă-n picioare-ţi, striveşte-mă ca ceara Ce curge, îşi ia forma oricare îi vei da Dar lasă-mă să sufăr...” promiţând să facă din pieptul lui un templu şi din inima sa un altar. Eleonora va fi, atunci, o altă Loră (Laură), iar el, prinţul înnobilat de suferinţe, un nou Petrarca. Lira poetului va fi depusă, ca o sacră ofrandă, la picioarele slăvitei Eleonora, îndumnezeită în stilul lui Conachi: „Eu gem! şi în deliru-mi, te chem, Eleonoră! – Ca Tass de fiare-n temniţi eu voi să mă încarc! – Şi-n veci tu pentru mine să fii o altă Loră, Şi-n veci eu pentru tine să fiu un alt Petrarc. Mistreţul, căprioara şi mii de cerbi şi Ca el, fără speranţă, să plâng pe a ta ciute urmă, În râuri de cristaluri se plec ca să se uite Şi-n tine eu fanatic să nu mai am alt La păstrovi ce se joacă cu lostriţe zeu! cărunţi.” Voinţa-ţi fie-mi lege; şi viaţa-mi o pre- În altă parte vorbeşte de vaci, junice, capre curmă sălbatice, cerbi, iar dintre speciile vegetale Când vei şi când îţi place, căci tu-mi eşti aminteşte moliftul, tisa şi zeada. Coborând la Dumnezeu.” câmpie (Vara), nu ignoră gândăceii, flutureii, brotăceii, porumbeii, rândunica, apoi, din spa- Răzbate în aceste versuri delirante, bine ţiul florilor, zambila, lalelele, crinii, iar din articulate, ceva din fanteziile livreşti ale lui acela al cerealelor: grânele, secara. Îi place, ca G. Călinescu, din imposturile pe care criticul şi lui Al. Depărăţeanu şi Odobescu, spaţiul le cultivă cu inteligenţă, fantezie şi ironie deschis al câmpiei, dar nu are nici fantezia şi superioară a geniului romantic în poemele umorul lui Depărăţeanu, premergătorul lui sale. Este genul care-i reuşeşte şi lui Bolliac, Topîrceanu, nici talentul literar al lui Odo- cu un secol înainte. În alt poem de reflecţie bescu. Versurile lui sunt doar declarative şi sentimentală el solicită compătimire şi ierta- sufocate de clişeele romantismului minor: re de la femeia-angel pe care o aşază, metaforic vorbind, în Templul Providenţei, pe un „O! mult îmi place vara altar de pe care se înalţă „profumele Cu verzi păduri stufoase Credinţei”. Obiectul de seducţie este, aici, ...... tămâia: „Priimeşte-mi adorarea ca o tămâie Cu noaptea înstelată” etc. sfântă”. În scenografia erotică a imprevizi- Să mai spunem, reconstruind universul bilului Bolliac apare şi personajul biblic poeziei lui Bolliac, că instrumentul lui Susana, însoţită, bineînţeles, de bătrânii muzical este „harpa” (comun în epocă) şi că vicleni şi pofticioşi. Este o mică naraţiune este greu să depistăm, în versurile erotice, moralizatoare în versuri ce bat, uneori, spre un nume predilect, o muză personificată. poezia smălţuită a lui Théophile Gautier. Într-un singur poem erotic cu titlu bizar Oricum, el introduce în poem decoraţiile 4 Cezar Bolliac (II)

interioare, obiectele sclipitoare, cloazonee- Cu faţa vie, plină, cu fruntea-ntinsă, le... Are preferinţă pentru vasele de alabas- mare, tru, marmură, aramă, pentru bazinuri, pen- Şi şed p-un scăunaş;” tru stâlpii granitici, patul de abanosuri şi În fine, în Idealul şi pozitivul, poem, am jeţurile de fildeş. Toate aceste orientale le putea spune, de concepţie, Bolliac – atras, aflăm în poemul publicat în 1846 în „Curier cum am spus, de monumental – fixează românesc” şi apoi în Poezii noue (1847). Ele într-o strofă „trufaş – arhitectura” unui tem- vin, nu încape discuţie, prin intermediul plu cu coloane pe săpăturile cărora timpul poeziei franceze: „a lustrat”. Laudă, tot aici, „penelurile „Sub şase stâlpi granitici ş-un roşu văl de înverzite” ale artiştilor ce coboară (fixează) lână „dumnezeirea pe lemne vechi sfinţite”. Pe el cu animale cusute tot de mână, Arta, sub formele ei concrete, devine obiect Măreţ era drapat de reflecţie în poezie. Aici se strămută poe- Un pat de abanosuri, ascuns în bumbac tul, zice mai departe acest versificator ama- moale, tor de obiectele estetice, „aici unde se-nalţă Ş-un jeţ de dinţi de fildeş, cu draperii pe măreaţa poezie / din mii de guri vergine pe poale, dulce melodie / şi-eco o poartă iar pe mar- Ş-o baie de agat. muri reci şoptind”. Este limpede, autorul Clăcaşului şi al Silei, vede mai departe şi are S-exală chiparosul; curmalul şi finicul ambiţii lirice mai mari decât cred criticii săi. Se-ntinde în alee; colo undează spicul, Simbolurile lumii şi artei orientale, cultivate Susamii ce suspin; nu numai de parnasieni, dar şi de romantici Şi mai departe, pacinic, Efratul, plin de ca Victor Hugo, sunt asociate de Bolliac în vase, Cugetare, cu poezia ruinelor, temă inevitabi- Se varsă printre grâne înalte şi frumoase lă în epocă, cu poezia surpării civilizaţiilor, Din valea fără spin.” a prăbuşirii măreţiilor lumeşti: Să se remarce faptul că Bolliac ornează „Prieteni! priviţi zidul acela chinezesc, spaţiul liric oriental cu plante decorative Şi templii, elefanţii, colosuri egiptene, adecvate: chiparosul, curmalul, finicul, intrate, Pagode suterane, pagode indiene, alături de moliftul, zada şi brebenii autoh- Ce se mai lupt cu timpul ca neamul toni, în universul poeziei române. În omenesc, Carnavalul aflăm, iarăşi, o poezie de interior, cu versuri graţioase, plastice, sugerând o Şi spuneţi, unde-i omul ce-odată le-a intimitate primitoare, construită cu gust zidit? estetic: Priviţi Memfis, Efesul, priviţi Babilonia, Cetăţile gigantici din Indii şi Asia, „Când o căldură dulce, samururi, catife- Cui vreţi a le şti vârsta din stilul ce-a le, pierit! Sub draperii bogate de stofe, de dantele, V-adoarme p-un divan; Priviţi Sidonul, Tirul ce pe profeţi au Când mii lumini ascunse în lampe colo- dat; rate Gândii l-a lor putere, pe lumea cunos- Resfrâng şi vă-nmulţeşte-n oglinzile- cută; ardicate Cătaţi-le-ţi ruina! A! este prefăcută De jos până-n tavan; ‘N acele elemente din care s-a creat!

Ş-o copiliţă dulce, râzândă, graţioasă, Oari unde e mulţimea ce-atuncea le În reverenţe intră uşoară şi frumoasă mărea? Ca şi un îngeraş, – Şi unde l-e comerţul? Unde le e oştirea? Şi după ea un june măreţ, voios şi tare, Unde le este legea? Ce s-a făcut mărirea, 5 Eugen Simion

Ştiinţa, avuţia ce-atunci le înflorea? şi socială pe care le-o încredinţează, livresc şi teatral, Bolliac: s-a zis că el nu-i un poet Miraţi-vă-ţi acuma de cărămida lor! erotic veritabil şi, când încearcă să fie, este Împleţi-vă-ţi muzeul de săpături, „absolut nul din punct de vedere estetic” inscripţii! (Ovidiu Papadima). Versurile erotice sunt, Cătaţi chei d-alfabeturi! Croiţi-vă-ţi des- într-adevăr, puţine, dar – câte sunt – nu sunt cripţii! lipsite de orice valoare estetică. Sunt, ori- Râdei d-a lor credinţă, de epopeea lor! cum, în spiritul timpului şi folosesc conven- ţiile literare ale epocii. Un sonet la... din 1843 Trei mii de ani vor trece şi alţi pitici tur- face portretul unei „surioare” zburdalnice, baţi cochete, dar virtuoasă, „tăcută vorbitoare”, Vor popula deserturi acuma neumblate. „modestă mişcătoare”, departe de modelul Ca mâine Paris, Londră pe pietrele sur- romantic al feminităţii misterioase. Într-un pate, Suvenir din 1840 face un jurământ de iubire ‘Şi vor spune epopeea la altfel de-nvă- nepieritoare, promiţând să geamă de durere ţaţi. şi să se căiască la picioarele femeii pe care a ...... adorat-o, mistic, din copilărie şi i-a răpit-o ...... altul: ...... „Aş geme la picioare-ţi, mi-aş arăta căi- Castori or să s-adune; maimuţele, rea! jucând, Dar, ca să fiu vrednic în veci d-amorul Or să se strâmbe-n cioburi din lustrurile tău, sparte; Înec durerea-n mine, măcar că-mi văz Şi bufniţa, ciovlica, ipând p-un colţ pieirea departe, În rana ascunsă ce-o roade-un vierme Vor trage prin palaturi haitic de lupi rău.” urlând...” Pe un Album, tot din 1840, cântă pleoapa, În culegerea din 1857, invocă o Muză (cu părul, geana, mâna cea albă, podoabe, toate, majusculă) livrescă, abstractă, o „Muză ale unui „bălai înger”, „frumos înger”; în sacră”, pe care o îndeamnă să intoneze „un alte versuri ocazionale (La...) se arată gelos imn de mântuire” şi să combată egoismul şi pe genele, sprâncenele şi chiar pe modesta miş- injustiţia socială: care a femeii care, apărând în public, se lasă privită, adorată de alţii. Motive absurde de „Cântă, o, Muză! Cântă, o, Muza mea gelozie în amor, versuri de tot convenţiona- creştină! le. Când pleacă într-o călătorie şi îşi părăseş- Pe antihrişti, pe impii, pe omul ce suspi- te sceptic harpa, urând tot ce întâlneşte în nă cale, îi iese în cale o fecioară ce-i produce Îi cheam-a te-asculta. delir: ochii ei sunt fari, sânul ei pare un pavi- Pe coardele-ţi sonore vibreze Libertatea, lion. Încearcă, în scris, să-i fixeze frumuseţea Şi toată armonia să-ţi fie Egalitatea, şi, copleşit, intimidat, neputincios, trimite la Şi mila fie-ţi legea, şi Pacea ţinta ta. modelul byronian: Prostituate muze le du la pietate; „... Cătaţi în Lord Byron, Luceşte între ele şi dă-le demnitate, La ovreieşti armonii: acolo se găseşte Delirul de profet. Portret – unei ovreice; prea mult se Societatea geme, – şi păsul omenimei, potriveşte Durerea de confrate, întâmpinul cruzi- Fecioara de Sion” mei Nu-i suficient, totuşi, pentru a comunica E misia prescrisă Creştinului-Poet.” sentimentul lui în delir şi atunci cheamă Apropo de muze şi de sarcina profetică Eufratul, Iordanul şi „soarele cel ager ce-a 6 Cezar Bolliac (II)

împodobit Libanul”, chiar şi Coranul în sau nu pătruns de simţialism. Sigur este că sprijin pentru a putea defini indefinita, ine- Bolliac cunoaşte mai toate trucurile unui galabila frumuseţe a tinerei vergine, numită discurs amoros seducător: de la umilinţa în cele din urmă „un heruvim”. Delirul ero- (îngenuncherea în faţa femeii care întârzie tic se traduce, aici, într-un delir livresc al să ierte şi solicitarea de a-i da voie să sufere) analogiilor, comparaţiilor: până la accente de orgoliu viril şi chiar la crize de misoginism. Acestea din urmă sunt „Nici cu un păr mai negru, nici cu organ compensate, s-a văzut, cu elogiul neînfrânt mai dulce; pe care, într-un moment de exaltare, poetul O zână mai plăcută la fii ce-or să se îl face femeii, zicând că, în absenţa femeii, culce, – poezia nu există... În somn, – nu le poftim. Cine-a produs-o, nu ştiu; hurie sau * perie, Bolliac face, ca toţi din generaţia lui, şi Ştiu că gândesc la dânsa, şi simţ o bucu- poezie de meditaţie sau, cum i-a zis mai târ- rie: ziu critica, poezie de concepţie. La 1840-1860, Eu îi zic heruvim.” meditaţia nu este pură şi strict conceptuală, Cu o stare de spirit mai bună, în urma filosofică; ea uneşte în aceeaşi formulă pro- acestei arătări, poetul continuă călătoria şi fetismul cu melancolia, decepţia cea mai scepticismul lui cade. Cheamă din nou profundă cu mesianismul cel mai radical. harpa sa şi ce urmează este un potop de Această alianţă o aflăm la Grigore sublimităţi romantice, un univers în delir: Alexandrescu, Bolintineanu şi Heliade „munţi în rubin”, „doi întinşi oceani de pur- Rădulescu, poeţi care sunt luaţi ca modele, pură şi flăcări” pe care plutesc ostroave de dar şi la poeţii minori care îi imită în chip aur şi „aburi în troieni”, apoi „convoi de curent. Admiratorul lui Byron şi Lamartine stele”, luna, bineînţeles, „ca un monarh- se întreabă, de pildă, la 1843, ce este adevă- fecioară”, privighetoarea nopţii, păduri în rul, pornind de la o frază din Victor Hugo în care concentrează corurile uriaşe ale naturii care este vorba de „l’abîme de vos pensées” şi, în acest paradis terestru, scos parcă din şi de călătoria labirintică în această pră - Cezara, apare Diana, fecioara mitică, venită pastie... Ce-i, aşadar, adevărul? După o „să ia un emisfer”... Poetul se ia după ea, ea divagaţie inutilă, în care sunt invocaţi mun- fuge înainte şi, ca într-un joc de tineri îndră- citorul, pamfletarul, martirul, omul puterii şi gostiţi, omul plăcerilor destrăbălate, vine răspunsul: adevărul este o căutare de negăsire (dacă „Zâna-mi fugea-nainte, eu fugeam după am transpune răspunsul în limbajul filoso- dânsa fic de peste un secol al lui Noica) sau, în ...... limba lui Bolliac, la 1843: „un caos fără Părea că este-o nimfă, o nimfă seamă” pe care „geniul trufaş” al căutătoru- Gonită de-un satir.” lui (în cazul de faţă poetul ce cugetă la ade- Concluzia ce-o puteam trage este că văr) nu-l poate descurca: Bolliac pune în scenă, ca un regizor obsedat „Oh! Adevărul este un caos fără seamă de meseria lui, mai toate figurile erosului, În care-orice gândire, şi cea mai fără de la figura cochetei virtuoase şi ademeni- teamă toare (variantă a „ibovnicii slăvite” a lui Ce crede că-l străbate, se-ntunecă în nor. Conachi şi a femeii „numai bună de iubit” Un caos de-ntunerec în care s-adâncează din versurile idilice ale lui Eminescu) până Popoarele de gânduri, precum se-nvăl- la figura feminităţii reci, sublime şi fugiti- măşează ve/inaccesibile, reprezentată de Diana, Insectele în aer şi păsări care zbor. nimfa câmpenească. Întrebarea este dacă el are sau nu o veritabilă sensibilitate erotică Oari acvila aceea ce zboară către soare sau, cum spune Bolintineanu în epocă, este Şi toate celelalte popoare zburătoare 7 Eugen Simion

Le lasă-n urma sa, Şi chiar speranţa-mi fuge să-şi cate alte Pătrunde ea tăria cu agera-i pornire? lumi. Te-opreşte, trufaş geniu! Opreşte-a ta trudire, Aşa şi moartea toate cu-ncetul putrezeş- Opreşte râvna ta! te, Aşa sub coasa vremii fiinţa-ngălbineşte, Căci crede: Adevărul, gândirea ome- Aşa un corp se pierde când altul s-a for- nească, mat; S-alerge mii de secoli nu poate să-l Şi econoama mână, prin care se dă viaţă, găsească, Prin legea nemuririi, din zi în zi ne- Nu poate să-l ajungă, el piere nălucind. nvaţă Când ochiul minţii noastre fantoma-i Nimic că nu se pierde prin ast-a iernii chipuieşte gheaţă, – Şi-n fundul ăstui caos la ea se năpusteş- Un lut ce stă d-a bate deloc a şi-nviat.” te, după care, ducând mai departe demonstra- E-n buzele-adâncimei, stă-n faţă rătă- ţia, arată cum „magazia firii”, „machina cind.” fără margini” toarnă formele materiei, „lan- O Cugetare din 1847 poetizează – să spu- ţul cel de forme” care uneşte metalul cu nem astfel – starea de cugetare, neliniştile planta şi, de aici, cu animalele până la om. spiritului interogativ, gândul morţii, agonia Face dar o descripţie a evoluţiei materiei, lentă, imperceptibilă a universului. lăsând deoparte toate ideile providenţialis- Întrebări grele, insolubile, traduse de te. Machina fără margini anunţă maşina lumii Bolliac în stilul pe care îl folosesc, în epocă, de care vorbeşte Eminescu: şi Heliade şi Grigore Alexandrescu, în „În locul unei forme ce timpul o slăbeş- meditaţiile lor lirice. Bolliac cercetează te, „magazia firii” (ciudată metaforă!) şi ce des- Se toarnă altă formă, şi-n ea se coperă (degradarea lentă a tot ce există) învârtește comunică printr-un potop de comparaţii Viaţa hotărâtă la toarta ce ţinu. luate din lumea materiei: Inteligenţa şi ea în viaţă locuieşte: „Devreme încă-n mine simţ focul cum Împinsă de ea însăşi atomu-şi cârmu - se stinge; iește, Viaţa-mi curge iute, spre moarte-n grab’ Şi-ntreaga armonie nimica n-o opreşte, mă-mpinge Se ţine ea de sine sub legea ce-şi făcu.” Un an întreg mi-e ziua, un chin e-n G. Ibrăileanu găseşte că, deşi cugetă mine-afund! „foarte slab”, Bolliac se ridică, în poemul Şi sângele-mi în vine îngheaţă de dure- din care am citat versurile de mai sus, la ni- re, ve lul unui „poet intelectual”, un „poet-filo- Precum îngheaţă unda l-a vântului sof”, se ridică „până la G. Alexandrescu”. Se putere, ridică sau nu, important este, credem, că Când zeul ce-ncălzeşţe e-n alte emisfere Bolliac are asemenea curiozităţi şi le traduce Şi razele-i slăbite deloc n-o mai pătrund. în versuri cu o imaginaţie febrilă, producti- vă. Reuşita lui în acest compartiment al poe- Când firea o să moară, întâi ziei se cheamă The spleen, un titlu inedit, la îngălbineşte: 1843, în lirica românească din faza întemeie- Copaciu-şi lasă frunza, cătina veştejeşte toare. O stare de spirit, de asemenea, inedită Şi pasărea văroasă îşi cată alte climi. pentru valahii loviţi până atunci de alte boli Pe lutu-mi gălbineala o văz cum se ale spiritului, mult mai grave, provocate de lăţeşte, statutul lor geografic şi istoric. „Splinul” a Puterea mea mă lasă, din zi în zi slăbeşte, devenit cunoscut la noi mai ales după ce a Simţirea îmi adoarme, iluzia s-opreşte, început să fie tradus Baudelaire (primul 8 Cezar Bolliac (II)

care o face este Vasile Pogor, îndată după De ce de mine somnul nu va să se 1860). Plictisul – maladia albă, moale, a spi- lipească? ritului – este văzut, perceput de Bolliac ca o De ce când tot coprinde, eu singur sunt neplăcere de lume, o „mustrare de cuget”, o deştept? „perpetuă durere” şi o „tristă priveghere” De unde aste groaze ce stau să năvăleas- prin care trec fulgere de fantasme întuneca- că? te, în fine, plictisul poetului care, în genere, Ce crime se revoaltă? Ce crime mă „adorează firea” şi cercetează „caosul uni- aştept? versal” este o stare de insomnie agitată, o pedeapsă, o „zvârcolire de viperi înfuriate” Nimic din toată lumea în ast minut nu- în creier. Pe scurt, o sumă „de groaze ce stau mi place! să năvălească”. Poemul este, estetic vor- Mustrare e de cuget!... Dar iară, ce-am bind, notabil, are o tensiune lirică şi dove- făcut deşte că imaginaţia lui Bolliac este mai pro- E doară vro pedeapsă la fapte ce voi ductivă şi mai inspirată când este vorba de face? negativităţile misterioase din „magazia Să mustră viitorul ca şi un timp tre- firii”, decât atunci când se desfăşoară în cut?... spaţiile solare, lipsite de mister. Nu a deprins încă fineţea meditaţiei lirice, dar Ca o ruină vie ce ar simţi mugirea ştie, cu o retorică abundentă, să sugereze A mării furiate, a cerului turbat, misterul durerii albe (Spleenul) pe care-l În lutu-mi ce se surpă se turbură gândi- cunosc deja romanticii, dar pe care îl cultivă rea şi-l înnobilează estetic poeţii simbolişti. Şi inima-mi vesteşte răstimp înfricoşat. Bolliac invocă, pentru a-l defini, forţele întu- necate ale universului: Simţ globul că se mişcă şi cerul se clă- „Ce lungă-mi fuse noaptea şi tristă pre- teşte... vegherea! Torentele de flăcări asupră-mi vor Ce gânduri mă frământă! Viperi ce-a- cădea ?... nfuriat E iadul înainte-mi; e mort orice trăieşte: Se zvârcolă şi rumpe în toată-le puterea Sunt cobe eu a lumei? sau lumea cobea Ast vas ce le coprinde, şi-ntreg m-au mea?...” veninat. Înainte de orice, Bolliac se remarcă în poezia vremii, desigur, prin poezia socială, Mi-alunecă prin creieri, precum prin poezia politică sau poezia de meditaţie vijelie socială, o cronică, de cele mai multe ori, a Alunecă, luceşte un fulger trecător, contrastelor sociale (Clăcaşul, Fata de boier şi Şi, şerpuind, izbeşte o cremene pustie, fata de ţigan, Ţiganul vândut, Sila, Pedeapsa cu Aşa şi ele-n pieptu-mi izbesc cu un fior. moartea, Ocna etc.). Într-o epocă în care se încearcă în politică reforme radicale (împro- Pluteşte, plană luna pe lumea adormită, prietărirea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor), Ca barcă de lumină în ocean senin; Bolliac susţine aceste acte de justiţie socială, Şi-n braţe de fantasme simţirea amorţită absolut necesare, printr-o poezie programa- Sloboade la plăcere un amoros suspin. tică, agitatorică, tezistă, scrisă cu oarecare dexteritate şi multă însufleţire. Maiorescu, Dar eu, ca sentinelă-n perpetua durere, excedat de prolixitatea şi de lipsa ei de sub- Aţint, încrunt vederea p-al Timpului stanţă estetică, o ridiculizează în 1867. compas, Printre cei citaţi, se află şi Bolliac, reabilitat, Ce-ncet, încet păşaşte şi trece în tăcere apoi, de Eminescu în „Ţiganii”. Maiorescu Pe smalţul fără margini ce număr-al său are dreptate în cazurile de patriotism „ad- pas. hoc” inestetic şi ale invaziei de diminutive, 9 Eugen Simion

dar este nevoit să revină mai târziu (la înce- Şi oaspele s-afundă pe căi întunecate, putul secolului următor) asupra opiniei În râsetele-acelor făpturi denaturate sale, admiţând, în cazul lui Goga, că patrio- Ce s-au deprins la crime a fi executori. tismul poate convieţui cu lirismul. Dintre poemele de reflecţie socială ale lui Bolliac Se mărgineşte gâtul şi caosul se-ntinde, putem reţine Ocna (1847), prin retorica lui Şi oameni ca insecte, ca licurici lucesc abundentă ce trece uşor de la pictura încăr- Cu focuri în spinare, cu feţele murinde, cată a lanţurilor ruginite şi a cătuşelor la Pe bolovani în trâmbe, pe stâncile scli- comentariile sarcastice despre tăcerea divi- pinde, nă în faţa infernului recluziunii. Câteva Pe munţii cei de sare pe care se mun- strofe, mai stăpânite, prefigurează cunoscu- cesc.” ta scenă din Flori de mucegai, o apropiere Ce urmează nu mai interesează. Apare în strict tematică, nu estetică. Bolliac are, vis o Marie, „fetiţa rumenă” din poezia lui totuşi, un simţ al concretului degradat, per- Bolintineanu, o nuntă şi o desfătare sub cepe urâtul şi nu ezită să-l aducă în poem, în cergă, un vis urât şi un lup turbat ce se repe- modul zgomotos şi despletit retoric de care de la suava Maria, în fine, o scenografie am vorbit. În lupta cu această uşurinţă de a plină de apăsătoare clişee lirice. Poezia combina clişeele, înving, am impresia, ver- aspră a lanţurilor ruginite pe care le târăsc surile ce urmează, pescuite într-un discurs ocnaşii din tartar se pierde în istoria acestui în care se leagănă, înfrăţite, „căluşul şi lilia- vis fără noimă în poem... cul”, vaietul ocnaşilor şi viziunile onirice şi Ce-ar mai fi în opera lirică, inegală, dar cruzimile realului. Bolliac este, să mai spu- interesantă, a lui Bolliac? Sunt epistolele sale, nem o dată, un specialist al contrastelor vio- scrise în genul Epigonilor şi al Scrisorilor lui lente: Eminescu. Junii corupţi de acolo sunt întru- „Încongiurat de paznici, cu fiarele-n chipaţi, la 1854, când îi vituperează Bolliac, picioare, „junii posadnici” (desfrânaţi). Împotriva lor, Cu mâinile-n cătuşe, de gât cu lanţul a ciocoilor şi a boierilor lacomi („piară breasla greu, boierească”, reclamă un vers) şi trădători se Un om frumos la faţă, în spasmuri, în îndreaptă mânia poetului. Epistolele sunt, în fioare, fapt, nişte mici sau lungi eseuri (unele ajung Aci cruntând la paznici, aci zâmbind la la aproximativ 20 de pagini) cu teme mora- soare, le, sociale sau intelectuale, discursuri des- Căzu la gura ocnei chemând pe pre libertate şi inchiziţie, tiranie, o cronică a Dumnezeu.” mizeriilor ce lovesc mereu, în toate timpuri- ...... le, pe poeţi. La Maior Ion Voinescu II (1843) „Din ghizdurile ocnei, pe funia sărată, transpune în versuri cursive, sfătoase şi Pe funia ce duce pe oameni în tartar, moralizatoare, un fragment din romanul Legară osânditul în manta-i cea marcată Stello, apărut în 1832, de Alfred de Vigny, a Şi-l sloboziră-n gura cea neagră, fiorată, dovedit Paul Cornea. Ca fantezie intelectua- Spre moartea inventată în timpul cel lă, versiunea românească în versuri arată o barbar. bună tehnică poetică şi o mişcare liberă a imaginaţiei pe un întins câmp de mituri şi Se învârteşte roata şi scripetele zboară destine lirice. Bolliac face, în fapt, o cronică În văitări sinistre, avânt fiorător, – a proverbialei sărăcii materiale a poeţilor. O Ca cucuvaia nopţii ce fâlfâie uşoară mizerie, se înţelege, sublimă: Şi ţipă peste capul acelui ce-a să moară, „Cea mizerie sublimă înaintea mea tre- Se văietă pre capu-i cu glas îngrozitor. cea Şi aievea a ei scene una-una îmi venea: Pe gâtul lung al ocnei s-exală infectate Aci Torquato Tasso braţu-n fiare încor- Durerea, agonia, suspinuri şi fiori. dând, 10 Cezar Bolliac (II)

Spumega închis în temniţi a lor bolte Pâine ca să dea soţiei, căpătâi când a aţintând: muri. «Non avendo candella per scrivere i suoi Chiar Corneille, la care toate scenele verşi!» se-nchin, Milton iar, fără vedere, îl priveam când Era-n lipsă de fiertură, după cum ne-a a vândut spus Racine.” Pentru zece livre-sterling ast colos: Raiul Şi pomelnicul acestor sublimi cavaleri ai pierdut; mizeriei continuă cu Rousseau, Chatterton, Ş-un librar cruntat în gânduri, îl vedeam Robespierre, Chenier, Hugo... până la Pascal când număra şi Platon, până ce, sastisit, cronicarul sarcas- Foile nemuritoare, spre a nu se înşela. tic revine la ceea ce ştie să facă mai bine, şi Camoëns, gol în spitaluri, vedeam bol- anume să unească antitezele lumii în ver- nav că zăcea, suri şi să adreseze creatorului, în genere, Primind mila de la orbul ce pentru poet această chemare: cerşea; „O, poet! Vino! Ia-ţi harpa! Vino a te Ş-acest nobil rob dar tânăr, lângă patul inspira său lipit, De machina care-o face şoarecii a se Sta ca câinele ce geme lâng-al său stă- mişca! pân iubit. Pune-mi algebra în versuri! Cântă-mi un Şi Cervantes iar, în lipsă, stând p-un pat manufactor de lemn mai gol, Ce ieşi falit aseară! Spune-mi ce-a rămas Întinzând o mână slabă către-un rece dator! espaniol; Lasă circ ş-anahoreţii, turnuri, lupte şi Şi Lesage, cu plete albe şi de fiice însoţit, asprimi. De mâhnire şi de boală nencetat tot chi- Lasă tot entuziasmul din barbarele nuit, vechimi; Se târa ca să-şi găsească o colibă a-l Las-onoarea şi credinţa! Vino ici a-mi umbri, calcula: 11 Eugen Simion

Acţia-mi în care parte e mai bine a dintre misionarii schimbării. Ce rezistă azi băga? din scrierile sale poetice, ce îmbrăţişează, Lasă pe tiran s-alerge şi pe rob a suferi; s-a putut constata: mai toate stilurile şi Lasă văduva să geamă ş-orfelinul a temele ce circulă în timpul său. Câte ceva muri; din fiecare. Mai mult, am sentimentul că Lasă să se lupte-n aer Jupiter şi cu Titan; merită să citim azi poezia piscurilor înalte în Lasă sfinţii să se roage la Cristos sau la care se refugiază miturile romantismului şi, Satan. – prin contrast, poezia incipient parnasiană Vino ici de-mi spune mie, cum aş face să (poezia interioarelor împodobite estetic, câștig poezia cristalelor şi a draperiilor bogate, dar Două sute la o sută, fără frică să mă frig. şi poezia turnurilor, stâlpilor de granit, Spune-mi ce societate poate a-mi asigu- adică poezia monumentalului, sub diverse ra forme). La 1843 – anul de graţie lirică pentru Un venit pe toată viaţa. – şi cât am a autor – aceste disponibilităţi şi curajul de a număra?” cuprinde liric „caosul universal” şi de a descrie liric, cu mijloacele lirice de atunci ale Un vers straniu din acest discurs, desple- limbii române, maşinăria lumii („magazia tit ca Dunărea ajunsă în delta sa, aminteşte firii”, „machina fără margini” ce toarnă for- de un poem al lui Alfred de Musset: mele naturii) este de admirat şi preţuit este- „O, vârstă bătrân-a lumii. Secol rece, tic. Uneori, poeţii minori încearcă formele şi miturile fundamentale ale poeziei şi, fără a amorţit” străluci estetic, anunţă cu o oră mai devre- În 1843, când îl scrie, secolul dădea me ceea ce vor schimba şi impune în poezie semne de mare tulburare şi Cezar Bolliac marii lirici. Este, după opinia mea, şi cazul este, alături de prietenul său, Bălcescu, unul unor poeţi ca Bolliac, Depărăţeanu... 12 A gândi Europa Alexandru ZUB Historiens roumains à la recherche de l’Europe Abstract

În cadrul Colocviului internaţional – Penser l’Europe, ce-şi propune să dezbată ceea ce uneşte şi ceea ce separă Europa de azi, cuvântarea d-lui Al. Zub abordează istoriografia românească şi lupta istoricilor români pentru integrarea europeană. Este o prezentare care pledează împotriva euroscepticismului şi a diferenţelor care par să-i separe azi, pe europenii occidentali de cei orientali. Nume mari ale culturii române, istorici, oameni politici, academicieni, literaţi, scriitori, începând cu Miron Costin, Dimitrie Cantemir, M. Kogălniceanu, A. D. Xenopol, N. Iorga, G. Brătianu şi con- tinuând cu Iuliu Maniu, N. Titulescu, Gr. Gafencu în perioada interbelică, iar azi alăturându-se acestora Dan Berindei, Z. Dumitrecu-Buşulenga, Al. Duţu, Dan Hăulică, Adrian Marion, Eugen Simion, R. Theodorescu şi însuşi Al. Zub, sunt luptători pe baricadele pro-europenizării. Cuvinte-cheie: împotriva euroscepticismului, istoriografia română, istorici români, oameni politici români, scriitori români, M. Kogălniceanu.

Within the framework of International Colloquium "Penser l'Europe", that propose to discuss what unites and what divides Europe today, the Mr. Al. Zub’s speech approaches the Romanian historiography and Romanian historians’ fight for European integration. It is a presentation plea- ding against Euroscepticism and the differences that seem to separate today the Occidental Europeans from the Oriental Europeans. Great personalities of Romanian culture, historians, poli- ticians, academics, writers, from Miron Costin, Dimitrie Cantemir, M. Kogălniceanu, A. D. Xenopol, N. Iorga, G. Brătianu and continuing with Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu, Gr . Gafencu in the interwar period and today joining to them Dan Berindei, Z. Dumitrescu-Buşulenga, Al. Duţu, Dan Hăulică, Adrian Marino, Eugen Simion, R. Theodorescu and Al. Zub himself, they are fighters on the barricades of pro-Europeanization. Keywords: against Euroscepticism, Romanian historiography, Romanian historians, Romanian statesmen, Romanian writers, M. Kogălniceanu.

La nouvelle suite d’interrogations sur le mène dont le « dossier » tend à s’amplifier thème de l’européanisme - la treizième - a de nouvelles disputes1. C’est la crise ukrai- lieu à un moment où le vieux continent, nienne qui occupe, pour l’instant, le pre- avec tout ce qu’il comporte comme implica- mier plan, crise qui n’est en fait que celle de tions, se sent de nouveau mis en cause par la Russie, en train de relancer son projet des facteurs divergents, au-delà de l’ancien impérial2. En l’absence de solutions rapides et parfois motivé euroscepticisme, phéno- et efficaces, d’anciens foyers de conflit se

Alexandru ZUB - Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Academia Română, Filiala Iaşi, e-mail: [email protected]. 1 Cf. Elena Dumitru, Independenta Scotiei va declanşa o furtună a separatismuhd în Europa, în Adevărul, 15 sept. 2014, p. 14. 13 Alexandru Zub

raniment sur le continent, certains dans d’autres encore, pour qui la référence à notre proximité même. l’Europe et à ses multiples standards a été Pendant ces derniers siècles les histo- une préoccupation permanente, obsessive riens roumains se sont confrontés avec de même, fixant des repères qu’aucune analyse tels problèmes, et l’on doit rappeler ici tout diachronique ne peut ignorer. Rappelons-en au moins les noms de M. Costin, D. les cas les plus célèbres, à même de complé- Cantemir, M. Kogălniceanu, A.D. Xenopol, ter le tableau. N. Iorga, G. Brătianu, illustre série dont trois L’Europe, en tant qu’entité géopolitique figures ont fini leur vie dans des conditions et l’européanisme en tant qu’attitude intel- tragiques, en militant pour une meilleure lectuelle sont des sujets récurrents, inévi- connaissance de soi et pour un statut inter- tables, de l’historiographie roumaine, en national plus honorable3. L’« Europa » des commençant avec les « humanistes » du savants humanistes, mentionnée de manière XVIIe siècle et en finissant avec les postmo- occasionnelle, est devenue une préoccupa- dernes démythisants de notre époque. C’est tion plus intense à l’époque de la renaissan- dans le naturel de l’être humain, de n’im- ce nationale, encore peu étudiée dans cette porte où et de n’importe quand, de réfléchir perspective. En 1837, sous l’influence des à sa place parmi ses semblables, à sa propre frères Humboldt et de son professeur identité, par analogie avec les autres. C’est Leopold von Ranke, le jeune studiosus rou- pour cela que la mémoire et l’histoire ont main M. Kogălniceanu publiait une synthè- toujours été entamées de manière consen- se sur l’histoire de son pays, qui commen- suelle, à côté d’autres domaines de la çait (dans l’édition de 1854) avec l’avertisse- connaissance de soi, afin de crayonner une ment suivant: « Les grands événements qui réponse (le pluriel serait plus approprié ici) font aujourd’hui des principautés du aussi précise que possible. En effet, l’appar- Danube (dont l’histoire est généralement tenance culturelle et religieuse à une entité peu connue) le théâtre d’une guerre euro- supérieure, telle que l’Europe était vue au péenne, nous ont inspiré l’idée de remettre temps des chroniqueurs Grigore Ureche et sous les yeux du public un ouvrage qui Miron Costin, était une idée à prendre en empreinte aux faits de la politique du jour considération dans tout discours identitaire. un nouvel et puissant intérêt d’actualité et L’Europe de Brâncoveanu et de Cantemir d’à propos »4. La guerre de Crimée n’était commençait à se dessiner de manière plus pas encore finie. Le même historien a eu la précise, en relation surtout avec les pays chance de jouer un rôle éminent dans voisins, dont les velléités dominatrices se l’union et la construction étatique des croisaient dans l’espace carpato-danubien- Roumains, d’être le ministre des affaires pontique. étrangères à l’époque de la guerre d’indé- Les illuministes de Transylvanie et les pendance, d’assumer le rôle d’ambassadeur savants roumains des principautés danu- à Paris après la guerre, et de prononcer, biennes se sont accordés pour synthétiser avant de s’éteindre, son célèbre discours à un programme national, où la Dacie et plus l’Académie Roumaine, une page authen- tard la Roumanie sont devenues des tique d’histoire, où il s’est rapporté, en par- concepts coagulants, et ensuite des réalités faite connaissance de cause, à la durée géopolitiques, structurantes, dans des nationale. conditions difficiles, pas du tout facile à Nous avons évoqué un exemple, mais gérer en historien5. Des hommes politiques, l’on pourrait tout aussi bien mentionner des diplomates et des militaires ont mis en A.D. Xenopol, N. Iorga, G. Brătianu et œuvre, au long d’un siècle convulsif et dra-

2 Cf. Serban Papacostea, Rusia între imperiu şi modernizare, în revista 22, XXV, 30-31 (29 iul.-11 aug. 2014), p. 6-8. 3 Cf. Alexandru Zub, Cunoaştere de sine şi integrare, Iaşi, 1986 (2004). 4 M. Kogălniceanu, Opere, I, Bucureşti, 1946, p. 55. 14 Historiens roumains à la recherche de l’Europe

matique, ce projet national, accompli grâce L’Europe ne peut pas naître à une vie nou- à la solidarisation de quelques générations. velle à l’Ouest si elle se meurt à l’Est; elle ne Les historiens, on peut l’affirmer sans peut retrouver sa santé, sa grandeur et des aucune présomption, ont toujours été à la forces nouvelles que dans le cadre de ses tête de ces projets, et les valeurs euro- limites naturelles »7. Voilà l’esprit qui avait péennes (à savoir occidentales) ont toujours animé les grands hommes politiques rou- constitué la référence de base6. Il faut sur- mains, comme Aurel Popovici, Take tout rappeler les noms de U.C. Brătianu, Ionescu, N. Titulescu etc., dont certains sont Iuliu Maniu, N. Titulescu, Gr. Gafencu. Le évoqués avec éloges dans le texte. Bien dernier de cette série, en exil sous la dictatu- entendu, l’auteur utilisait les outils de la re communiste, encourageait (1948) ses diplomatie, mais aussi le discours historio- comilitants à se solidariser, au nom d’un graphique, domaines qui se sont toujours projet intégratif tout à fait actuel: « Car il n’y associés pendant ces derniers siècles. C’est a qu’une seule Europe; même lorsque son toujours de la sphère de la diplomatie que corps est mutilé et divisé, la pensée qui provenait un autre exilé, Mihail Sturdza, nous guide vers elle est une et indivisible. pour lequel « la fin de l’Europe » parente

5 Cf. Al. Husar, Ideea europeană sau Noi şi Europa (Istorie, cultură, civilizaţie), Iaşi/Chişinău, 1993. 6 Cf. Dan Berindei, Les Roumains en Europe au XIXe siècle. Etudes et essais historiques, Bucureşti, 2008. 7 Grigore Gafencu, Apel, 15 juin 1948, în Secolul 20, 10-12/1999, 1-3/2000.

15 Alexandru Zub

était une triste réalité8. aussi comme sujet de réflexion plus large, L’historiographie de l’exil a produit comme dans le cas illustré, entre autres, par quelques études de très haute tenue, où le Dan Berindei, Z. Dumitrescu-Buşulenga, Al. thème de l’européanisme était toujours pré- Dutu, Dan Hăulică, Adrian Marino, Eugen sent, comme par exemple M. Berindei, M. Simion, P. Teodor, R. Theodorescu. Moi- Cazacu, P. Chihaia, Al. Ciorănescu, G. même je me suis permis d’aborder quelques Ciorănescu, N. Djuvara, I.C. Drăgan, Vlad thèmes connexes, concernant l’historisme Georgescu, Sergiu Grossu, C. Ionitoiu, M.D. roumain, la renaissance nationale, l’époque Sturdza, P. Şeicaru, auteurs encore trop peu de la société Junimea, l’école critique, mis en valeur par les nouvelles générations. Pentre-deux-guerres, la transition postcom- Les historiens qui sont restés en muniste, où à peu près toute la probléma- Roumanie, même soumis à des restrictions tique de Peuropéanisme occupe une place de tout type, ont trouvé les moyens de de choix9. mettre en valeur, du point de vue documen- L’interrogation proposée ici, lors de cette taire et exégétique, le problème de l’intégra- nouvelle rencontre sur le thème Penser tion européenne, surtout dans la perspecti- l’Europe, propose, bien entendu, de nou- ve des connexions internationales, mais velles nuances et approfondissements.

8 M. Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută, Paris, 1994. 9 Cf. Historia sub specie aeternitatis. In honorem magistri Alexandru Zub, edidemnt Victor Spinei et Gheorghe Cliveti, Brăila, 2009. 16 Interviu

Florian Saiu în dialog cu Paul Cernat „Istoria globală se pregăteşte să intre într-o altă fază” Abstract

Dincolo de reperele care conturează silueta culturală a tânărului intelectual Paul Cernat, interviul prinde în pelicula sa, prin filtrul unei analize pe cât de concise, pe atât de limpezi, amurgul civili- zaţiei occidentale, hărtănite de valul migraţiilor orientale şi tocite de politici neinspirate. Într-un viitor european în care neliniştea palpită deja nestingherită, prezentul României, confiscat de scandalul tezelor de doctorat plagiate sau de dezinteresul pentru cultură şi educaţie, pare încremenit într-o veşnică primenire, niciodată dusă până la capăt. Cuvinte-cheie: cultură, educaţie, Paul Cernat, bani, teză de doctorat, plagiat, Europa, migraţie, Occident, critică literară, carte, poezie, limba română, religie.

Beyond the benchmarks that outline the cultural silhouette of the young intellectual Paul Cernat, the interview catches inside its film, thought through the filter of such concise analyses and yet arti- culately aired, the twilight of Western civilization, civilization that we found torn apart by the oriental migration wave and benumbed by uninspired politics. In a European future in which untrammeled anxiety palpitates, the present of Romania, confiscated either by the scandal of plagiarism of doctoral dissertation or by diminished interest in culture and education, appears astoun- ded in an eternal instauration, never to be ended. Keywords: culture, education, Paul Cernat, money, doctoral dissertation, plagiarism, Europe, migration, Western civilization, literary criticism, book, poetry, Roumanian language, reli- gion.

Aţi trecut razant pe lângă meseria de inginer pregătiseră de ani întregi pentru Filologie, ocupând, în 1993, dacă nu mă înşel, ultimul dar aveam un feeling cvasi-inconştient că va loc la Litere. Ce-aţi simţit, ca student la fi bine. Sigur, orgoliul mi-a fost flatat într- Politehnică, atunci când aţi văzut rezultate- un mod paradoxal şi, în ceea ce mă priveşte, le, linia trasă sub numele dumneavoastră? caracteristic: îmi spuneam că, dacă m-am Aţi ştiut că acesta este drumul lui Paul pregătit doar două săptămîni şi tot am Cernat sau aţi perceput admiterea la limită ca intrat, în timp ce alţii s-au pregătit de ani pe o alinare firească a orgoliului personal? întregi şi au eşuat, înseamnă că am vocaţie, poate chiar destin, iar faptul că am intrat Paul Cernat: Am luat-o, nu spun vorbă ultimul deasupra liniei spunea şi el ceva: cei mare, ca pe un semn providenţial; după ce din urmă vor putea deveni cei dintâi. Mă am aflat că am fost admis am realizat că rog, megalomaniile tinereţii… N-am fost drumul meu nu putea fi altul. Nu mă pregă- niciodată vânător de note: mediile mele, tisem prea mult, şi îi invidiam pe cei care se între clasa a IV-a şi finalul facultăţii, au fost

Paul CERNAT - Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, e-mail: [email protected] Florian SAIU, jurnalist, e-mail: [email protected] 17 Paul Cernat

între 8 şi 9. Nici deţinător de premii în şcoa- fine, foarte mulţi studenţi se implicau civic lă n-am prea fost (din clasa a cincea am avut pe atunci, se înfiinţau reviste, cenacluri, doar menţiuni) şi îi dispreţuiam pe tocilari. grupuri de dezbatere critică, la cursuri Nu aveam nici cea mai vagă înclinaţie pen- aveau loc dispute aprige, era şi o aviditate tru meseria de inginer; am dat la Metalurgie de a afla cât mai multe de peste tot – studen- din comoditate evazionistă, pentru că acolo ţii buni mergeau la toate conferinţele posibi- se intra cel mai uşor la finele Epocii le, se înscriau la toate limbile străine exotice Ceauşescu şi pentru a scăpa de un serviciu (sanscrită ş.a.), audiau cursuri de la alte militar căruia nu mă simţeam capabil să-i facultăţi... Mult idealism, puţin pragma- fac faţă. Pe vremea aceea, într-un regim cen- tism, şi o bulimie a lecturii moştenită din trat pe industria grea, majoritatea tinerilor anii „rezistenţei prin cultură”. O asemenea mergea spre Politehnică doar din dorinţa de efervescenţă a devenit azi neverosimilă. a obţine mai uşor un loc de muncă mai bun Eram şi eu foarte politizat, voiam să mă decât cel de muncitor sau ţăran, să zicem. implic nu în politica propriu-zisă, ci într-un La Litere erau doar 50 de locuri, dintre care militantism al schimbării culturale, al refor- multe, mă gîndeam, erau dedicate celor mei radicale etc. – mă rog, entuziasme şi ilu- „din sistem”. De fapt, voiam să câştig timp zii către care azi privesc cu multă ironie. Am în speranţa unei salvări viitoare despre care fost dezamăgit rapid de Liga Studenţilor, ai nu ştiam încă nimic. După 1990, am simţit cărei conducători şi militanţi erau deja, în că vine, în sfârşit, apa la moara adevăratelor majoritate, pro-legionari şi implicaţi în afa- mele înclinaţii dintotdeauna şi am decis că ceri dubioase. Fiind de când mă ştiu un trebuie să-mi croiesc altă soartă – acum, ori antilegionar convins şi un spirit liberal în niciodată! - după ce am văzut o emisiune la sens larg, m-am dus spontan spre ceea ce TV despre „fenomenul” studenţilor care şi- percepeam a fi, pe atunci, zona cea mai au ratat vocaţia umanistă dând la reformistă şi mai sincronistă. Eram, de fapt, Politehnică. Dacă nu intram în 1993 la Litere în căutarea unei „a treia căi” social-liberale, viaţa mea ar fi luat un curs pe care nici pentru că nu-mi plăcea FSN-ul, cu atât mai acum nu mi-l pot imagina. Am învăţat puţin nostalgicii de tip PRM sau PSM, dar totuşi multe din experienţa politehnistă. nu-mi plăceau nici neo-ortodoxismul anti- Am învăţat, în primul rând, cum să învăţ, şi comunist al PNŢ-CD sau aroganţa elitistă a am mai învăţat să descopăr domenii foarte GDS. Am învăţat, în timp, şi din iluziile de importante pentru care nu avem înclinaţie atunci, şi din deziluzii, convins fiind că reală. Asta îţi schimbă perspectiva asupra omul cât trăieşte (intelectual vorbind) înva- lumii şi îţi deschide mintea, te face, adică, ţă. mai puţin exclusivist, mai relativist chiar, Vă consideraţi critic literar, comentator lite- mai pregătit să te obiectivezi, să te priveşti rar sau cronicar literar? din afară, mai pregătit pentru înţelegerea complexităţii lumii, de fapt. Mai mult critic şi comentator literar decât cronicar, deşi practic de multă vreme, Care era, în acei ani, atmosfera la Lite re? cu intermitenţe, cronicăritul ca pe o utilă Contextul social era destul de tulbure... gimnastică de întreţinere. Era multă agitaţie politică şi o uriaşă Care sunt diferenţele dintre cititul de plăcere decompresie după frustrările ultimilor ani şi cititul ca profesie? Sunt dese momentele de ceauşism. Efectele au fost ambivalente: când cititul este, în acelaşi timp, şi deliciu, şi pe de o parte – mult entuziasm intelectual şi mijloc de trai? creativ, un fel de neopaşoptism postmo- dern; pe de altă parte, un justiţiarism revan- Diferenţele sunt mari, dar nu insurmon- şist agresiv. În toamna când am intrat la tabile. Între cititul din „datorie profesiona- Litere, pereţii facultăţii erau plini de afişe lă” şi cititul de plăcere, fără obligaţii imedia- ale Ligii Studenţilor care îndemnau la izgo- te, încap multe nuanţe: când o carte despre nirea lui Ion Dodu Bălan din Facultate… În care scrii nu-ţi place, îţi poate plăcea felul în 18 Istoria globală se pregăteşte să intre într-o altă fază

care scrii de ce nu-ţi place. Un critic care se v-a trezit interesul pentru lectură? ia în serios nu citeşte pasiv, ci se confruntă Nu mai ştiu care e aceea… pentru că n-a mental, permanent, cu cartea pe care o citeş- fost una anume, au fost, pur şi simplu, cărţi- te, fie că îi place sau nu. Poţi să-ţi alegi căr- le. Cartea de pe care am învăţat să citesc, la ţile despre care scrii şi în funcţie de impor- patru ani şi jumătate, a fost o carte de bucate tanţa pe care le-o acorzi, şi mai ales în func- a Sandei Marin. Am mai povestit asta. ţie de interesul pe care ţi-l provoacă. Eu, cel Păstrez şi acum exemplarul, cu mâzgălelile puţin, aşa procedez. Pe de altă parte, lectu- mele pe el. Dar nu cartea de bucate mi-a tre- rile de plăcere („lecturi civile”, cum le zit interesul pentru lectură, asta-i sigur! spune, inspirat, un coleg mai vârstnic) sunt experienţe de cultură generală pe care poţi Este comunismul românesc, trăit, o lume dis- să le accesezi, profesional, oricând. Dacă părută sau se mai simt şi astăzi reminiscen- înainte de a te profesionaliza nu ai citit ţele unei ieşiri destul de lente din această uto- enorm, din pură pasiune, şi dacă nu citeşti pie? Ce-a însemnat şi ce înseamnă acum şi în afara „datoriilor” de serviciu, vei fi un comunismul pentru Paul Cernat? critic iremediabil plat. Cititul profesionist ar Felul în care mă raportez azi la comu- trebui să fie şi o formă (plăcută) de creativi- nism (din perspectiva unui om de stânga tate imaginativă, de explorare şi descoperi- ecumenic şi moderat) e foarte diferit faţă de re, nu o rutină de tocilar întârziat sau o obli- felul în care mă raportam în anii `80 sau `90. gaţie de funcţionar sastisit. Un critic care nu Comunismul românesc (vorbesc de comu- citeşte decât cărţile pe care le comentează la nism ca regim politic, nu ca doctrină!) a fost gazetă e, după părerea mea, un critic eşuat. o realitate mult prea complicată, cu mani- Ce amintiri păstraţi despre prima carte care festări foarte diferite de la o etapă la alta, cu 19 Paul Cernat

costuri şi beneficii diferite de la o categorie chiar foarte bune, dar pe ansamblu n-au mai socială la alta, şi nu poate fi redus nici la apărut romancieri de forţa şi cu personalita- represiunea violentă a anilor `50, nici la tea celor din perioadele amintite. dezastrul social din anii ’80. Idealizarea Minimalismul (auto)biografic a ajuns într-o perioadei precomuniste sau a capitalismu- fundătură; nu întâmplător, cele mai semni- lui ar fi o gravă eroare, ca şi evaluarea ficative reuşite aparţin prozatorilor optze- superficială a contextului internaţional, a cişti sau post-optzecişti care au realizat clauzelor Războiului Rece ş.a.m.d. Cea mai acest impas şi au încercat să reinventeze un mare eroare ar fi însă considerarea totalita- nou maximalism epic. În ceea ce priveşte rismului comunist ca o „paranteză a isto- poezia, au apărut mulţi poeţi buni, dar riei”. Nu a fost o paranteză, chiar dacă a aproape deloc poeţi mari. O posibilă expli- reprezentat o ruptură – dar oare Istoria nu a caţie ar fi dată de efectele globalizării cultu- fost mereu alcătuită şi din rupturi? -, dinco- rale, între care standardizarea şi aplatizarea lo de care elementele de continuitate sunt limbajului poetic dominant. Poeţii de azi nu esenţiale. Nu insist. Chiar felul în care eu mai sunt creatori de identităţi lingvistice însumi priveam fenomenul până prin 2006- sublimate şi reprezentative, nu mai dau „un 2007 a devenit între timp obiect de studiu sens mai pur” cuvintelor propriului „trib”, pentru mine, cel de acum. Însă mulţi conge- ci operează, cu mai mult sau mai puţin neri ai mei au rămas prizonieri ai fantasme- talent, în interiorul aceluiaşi limbaj al poe- lor din prima tinereţe, fixaţi afectiv în trau- ziei biografice, contingente, de tip american, mele şi urile lor. Incapacitatea de a privi care s-a generalizat şi la noi de prin anii `80 obiectiv şi nemilitant epoca aceea ar putea încoace. să ne coste, ne costă deja. Există politici editoriale care idealizează Care este perioada de aur a romanului româ- perioada interbelică, fără a evidenţia şi caren- nesc? Dar a poeziei? ţele acelei societăţi (rata mare de analfabe- Cred că perioada dintre 1927 şi 1947 şi tism, discrepanţe sociale mari, antisemitism, cea dintre 1965-1985 au fost, de departe, cele etc), fără a oferi tabloul complet al României de maximă înflorire, şi pentru roman şi pen- dintre războaie. Vinde bine „interbelicul” tru poezie. După 1990, şi mai ales după sau, pur şi simplu, oferta acelor timpuri este 2000, au apărut multe romane bune, unele mai generoasă? 20 Istoria globală se pregăteşte să intre într-o altă fază

Da, există asemenea politici editoriale, li se permite lucruri care în zilele noastre chiar dacă mai puţin agresive azi decât în par de la sine înţelese. N-aş vrea să ideali- anii `90. Putem explica acest fenomen, parte zez, însă, situaţia: există un misoginism naiv şi bovaric, parte ideologizat profitabil. latent şi difuz, despre care autoarele pot Ca recuperare a unor zone cenzurate ante- vorbi în directă cunoştinţă de cauză. rior, ca reacţie compensatorie faţă de frus- Ce specie literară credeţi că se potriveşte cel trările acumulate, la nivelul publicului mai bine unei femei-scriitoare? general cultivat, în deceniile de comunism, dar şi ca reacţie faţă de nemulţumirile pre- Toate speciile literare, la fel ca în cazul zentului, el poate fi înţeles şi acceptat. A unui bărbat. Resping, categoric, orice discri- persevera în atare atitudine sau a o impune minare „esenţialistă” şi orice prejudecată de ca dogmă fără a oferi, cum bine spuneţi, gen. În opinia mea, numai faptul că, prin „tabloul complet”, mi se pare însă periculos rigorile patriarhatului tradiţional, femeile politic şi inept intelectual. E, în orice caz, o au fost socialmente eliminate de la anumite atitudine care oferă consolări facile şi nu ne activităţi a putut conduce la ideea falsă, ajută deloc să ne înţelegem istoria. Poate abuzivă, potrivit căreia ele nu ar fi în stare doar să ne automistificăm – a câta oară? să facă la fel de bine anumite lucruri atribui- te bărbaţilor – spre exemplu filosofia, mate- V-aş ruga, dacă se poate, să încercaţi un exer- matica, muzica sau critica literară „de auto- ciţiu de imaginaţie. Dacă ar fi fost posibil – în ritate”. ce perioadă aţi fi dorit să trăiţi, să scrieţi, să faceţi critică literară? Cu ce personaje vi s-ar Aţi făcut compromisuri pentru a beneficia de fi părut interesant să polemizaţi în scris? anumite avantaje? Mi-ar fi plăcut, probabil, să beneficiez de Îmi place să cred că nu am făcut compro- avantajele unei şcoli la fel de solide ca acelea misuri care compromit, ci acele compromi- de care aveau parte elevii interbelici (cei ale suri minimal-acomodante care ţin de căror familii îşi permiteau; grosul popula- instinctul elementar de conservare în câm- ţiei se zbătea, din păcate, în analfabetism) şi pul cultural. Nu le-am făcut, nici pe acestea, să-mi formez o cultură umanist-clasică, isto- pentru a benefia de avantaje, ci pentru a nu rică şi filosofică, asemenea criticilor din acei avea parte de mai multe dezavantaje decât ani. Mi-ar fi plăcut, probabil, să beneficiez şi pot duce. Mă refer în special la eschive, de avantajele scriitorilor instituţionalizaţi tăceri prudente, concesii diplomatice, la evi- din anii comunismului, să am parte de tira- tarea unor confruntări inutile sau contra- jele lor, dacă nu de poziţia lor socială, să fiu productive. Toată lumea a făcut şi face aşa plătit la fel de bine ca ei pentru un articol ceva, în diferite doze, iar cine afirmă contra- sau pentru o carte, să am acces la împrumu- riul minte. Glumind puţin, aş spune că mituri de la Fondul Literar ş.cl. Dar nu aş am făcut suficiente iluzii în diverse momen- renunţa, sub nicio formă, la libertatea şi des- te de-a lungul timpului ca să fie nevoie să chiderea intelectuală de care am parte mai fac compromisuri grave. acum. De polemizat, prefer să polemizez cu Vi s-a propus vreodată să scrieţi/criticaţi la contemporanii mei; cu ceilalţi nu mă prea comandă, pe bani mulţi? imaginez făcând-o. La comandă da, pe bani mulţi - nu. Din Sunt scriitoarele române, de ieri şi de astăzi, fericire pentru confortul meu interior, n-am marginalizate, împinse spre periferia peisaju- stofă de mercenar. Dar cunosc cazuri cărora lui cultural? li s-a propus asta, şi care s-au pretat cu entu- Astăzi mult mai puţin decât în alte epoci. ziasm. Din acest punct de vedere, generaţia mea – Care sunt carenţele sistemului românesc de şi epoca în care s-a afirmat public – are un învăţământ? Educaţia, încotro? mare avantaj asupra celor anterioare, când femeile au trebuit să lupte din greu pentru a Carenţe, cât cuprinde: subfinanţarea, 21 Paul Cernat

lipsa spaţiilor, clientelismul (politic, dar nu explicabile prin experienţa traumatică a numai) asociat cu corupţia, selecţia deficita- ceauşismului târziu din perioada copilăriei ră la mai toate nivelurile, adoptarea deza- şi a adolescenţei. După cum vedeţi, am vor- struoasă a Programului Bologna, precariza- bit despre „iluzii” în loc de „idealuri”… rea crescândă a învăţământului umanist şi Sunteţi profesor, critic literar, scriitor, publi- de cultură generală, dificultatea financiară cist. Este evident că nici una dintre aceste de acces în universităţi a tinerilor săraci meserii nu este foarte bănoasă. Care este însă şi/sau din mediul rural, standardizarea can- cea mai respectată în România? titativistă, finanţarea per capita la nivelul instituţiilor de învăţământ universitar, Mi-e greu să spun. Ceea ce mă interesea- masificarea adesea frauduloasă a doctorate- ză cel mai mult e respectul de sine. Restul e lor, slăbirea extremă a autorităţii profesori- secundar. lor, transformarea cvasi-totalităţii universi- Sunt alocaţi suficienţi bani Culturii? tăţilor private şi a multora dintre cele de stat în SRL-uri cu beneficii intelectuale zero… şi Scandalos de puţini, din 1990 încoace. exemplele pot continua. Încotro? Vreau să Cultura e văzută ca o cenuşăreasă dispensa- cred că nu spre faliment. bilă. Retragerea progresivă a statului s-a dovedit a fi însă o catastrofă, pentru că Ce părere aveţi despre intenţia de limitare a România (ca şi Europa, de altfel) nu poate fi numărului de ore la materiile umaniste? S-a America, unde fundaţiile particulare au rol propus scoaterea din programă a unor cur- de mecena. suri de istorie, limba latină, limba română etc? Vom scăpa vreodată de politizarea instituţii- lor culturale, educaţionale? În ţara noastră a Din păcate, e un fenomen care afectează, devenit aproape o regulă ca „x” organism să în doze diferite, întreaga Europă, una dintre aibă în frunte un personaj aliniat unei linii consecinţele toxice ale globalizării neolibe- de partid. rale. Învăţământul umanist nu produce bani, deci e considerat dispensabil, iar isto- Din păcate, nu cred, chiar dacă e de dorit ria, latina, limba română – ca materii care să limităm, pe cât posibil, politizarea şi efec- prezervă identitatea naţională şi tradiţia tele ei. Mă tem, apoi, că eventualele tentati- europeană - sunt, probabil, considerate un ve de „depolitizare” vor aduce în fruntea obstacol conservator în calea globalizării instituţiilor lupi în blană de miel, la fel de trans-, multi- şi supranaţionale. clientelari ca şi cei politici pe faţă. Nu de politizare mă tem cel mai mult, ci de incom- Ce este invidia, domnule Paul Cernat? petenţa şi impostura asociate. Un sentiment uman care în doze rezona- Ce părere aveţi despre scandalurile care au bile poate fi stimulativ (ex. invidia colegia- condus la scindarea Uniunii Scriito rilor? lă), dar care, în doze nerezonabile şi în Care ar trebui să fie, în formula ideală, rolul absenţa lucidităţii necesare, te otrăveşte şi te unei asemenea organizaţii? blochează. M-am numărat printre cei care au susţi- Ce ţel a avut generaţia dumneavoastră? A nut Grupul pentru reforma U.S.R. Sunt, aşa- avut vreunul? A cultivat vreun ideal? dar, parte. Criza de azi nu a început însă de Nu mă simt în măsură să vorbesc în la cutare Premiu (acesta fiind, vorba ceea, numele unei generaţii şi, în genere, al unei ocazia, nu cauza), ci de la modificarea în colectivităţi oarecare. Încerc totuşi să schiţez condiţii dubioase a statutului de către pre- un răspuns obiectiv: cred că generaţia mea, şedintele Nicolae Manolescu şi apropiaţii mai exact - a celor născuţi între 1968-1980, a domniei sale, în vederea obţinerii dreptului avut (mai are încă) o iluzie, periodic reacti- la un număr nelimitat de mandate prezi- vată, a reformismului radical şi un impuls denţiale în loc de două. Ce a urmat se ştie: antiautoritar dominant, ambele – parţial un război interminabil în instanţă, abuzuri 22 Istoria globală se pregăteşte să intre într-o altă fază

în serie ale actualei conduceri - dezinfor- snobism al modernizării şi au existat, sub mări, campanii de stigmatizare şi reprimare alte forme, şi în alte perioade – să ne amin- morală a rebelilor, constrângeri prin ame- tim de „latinizanţii”, „franţuziţiii” sau „ita- ninţări ale membrilor ş.cl. Grupul de lienizanţii” secolului XIX. Nu e bine să le Reformă are şi el multe defecte, de altă bagatelizăm, dar nici să le dramatizăm prea natură. Conflictul e în orice caz, structural, tare. şi nu-i priveşte doar pe scriitorii instituţio- Mai prezintă interes produsele tipărite? Mă nalizaţi, ci mai ales pe cei neafiliaţi, în spe- refer, în special, la ziare, reviste culturale etc. cial tineri, care au ajuns să respingă de plano Care credeţi că va fi soarta lor? Le aşteaptă o Uniunea. Din păcate, nu mai cred că U.S.R. moarte lentă sau o revitalizare? poate fi reformată – această organizaţie care, în perioada 1965-1989, devenise un Produsele tipărite prezintă interes, dacă bastion al deschiderii reformiste, a devenit ne referim la cărţi mai ales. Mare parte a un anacronism autoritar şi provincializat, presei cotidiene print a sucombat însă în tot mai uzat moral. Aş vedea rolul acestei ultimii ani sau are mari dificultăţi economi- organizaţii exclusiv la nivel sindical, de apă- ce. Publicaţiile culturale din provincie au rare a drepturilor scriitorilor, de promovare devenit, în marea lor majoritate, autosufi- a lor, de protecţie socială. Mi-aş dori să ciente şi confidenţiale, ţinute artificial în apară mai multe Uniuni ale scriitorilor, cu viaţă de bugetele locale. Ne place sau nu, drepturi patrimoniale comparabile. prezentul şi viitorul aparţin presei online sau presei print capabile să stabilească legă- Sunteţi un om religios, stimate domn? În ce turile cele mai eficiente cu publicul prin crede Paul Cernat? intermediul online-ului (site-uri de internet, Sunt un spirit laic, secular, dar nu anti- forumuri, facebook). În ceea ce priveşte căr- clerical sau antireligios; un creştin ortodox ţile, nu cred că e-book-urile vor lua locul nepracticant care ar vrea să creadă în exis- cărţii tipărite – cred mai degrabă într-o tenţa vieţii de apoi, dar nu prea reuşeşte. coexistenţă paşnică a suporturilor. Cine va şti să se adapteze creativ noilor exigenţe şi Care este profilul cultural al Româ niei? să aibă un management performant va Cel de azi? Haotic, cu instituţii disfunc- supravieţui acceptabil, cine nu... nu. ţionale, în care se descurcă şi din care se sal- Ce reprezintă internetul, facebook-ul şi cele- vează cine poate... Dar, pentru un răspuns lalte mijloace de comunicare pentru tagma mai complex şi mai rezonabil, mi-ar trebui intelectualilor? cu siguranţă un studiu amplu asupra situa- ţiei. Ca de obicei, o şansă şi o capcană în ace- laşi timp; totul e să nu devii robul lor, şi să Cum credeţi că va evolua limba română? Va le foloseşti în aşa fel încât beneficiile să fie reuşi să-şi păstreze identitatea sau va fi mai mari decât pierderile. Internetul a deve- „înghiţită” de limbile de circulaţie interna- nit indispensabil pentru intelectualul con- ţională? Deja pare că limba română s-a temporan, iar social-media a ajuns să ocupe, „englezit”. Mulţi corporatişti vorbesc pe în ultimii ani, o mare parte a spaţiului jumătate limba română. Cealaltă jumătate public, inclusiv parte a vieţii literare; a face este o pseudo engleză de birou. S-a creat un abstracţie de ea ar fi total contraproductiv. melanj grotesc. Pentru „tagma intelectualilor” facebook-ul Limba română s-a confruntat, de la for- e, ca şi pentru alţii de altfel, o formă de marea ei, cu pericolul de a fi „înghiţită” de (auto)promovare, de interacţiune, de infor- fel de fel de valuri lingvistice, dar a supra- mare şi de amuzament – eventual o nouă vieţuit printr-o enormă capacitate de asimi- formă de pierdere a timpului, dar e şi cea lare. Cred că se va descurca la fel şi în per- mai la îndemână modalitatea de a lua, în spectivă. Fenomenele pe care le amintiţi timp real, pulsul actualităţii, cu maximum sunt deranjante, fără îndoială; ele ţin de un de conexiuni posibile. 23 Paul Cernat

Ce opinie aveţi despre clasa noastră politică? conflictul din Siria, un nou război al Troiei Mi se pare submediocră, fără leadership unde armatele zeilor din Olimp sunt repre- autentic – seamănă într-un fel cu echipa zentate de SUA şi Rusia, care-şi dispută sfe- naţională de fotbal. Obiectiv vorbind însă, rele de influenţă în lumea musulmană. Iar nu e atât de odioasă cum încearcă „maxima- migranţii joacă aici rolul unui cal troian de liştii” să acrediteze. E, da, tot mai incultă, export. Şi, peste toate, disputa dintre Statele prea interesată de căpătuială şi de propriile Unite şi Rusia pentru „mâna” Uniunii interese, şantajabilă, vulnerabilă, inerţială şi Europene, în vederea parteneriatului trans- timorată, parţial mafiotizată. Dar, pe atlantic sau eurasiatic (mai nou a armatei ansamblu, nu e mai rea decât media societă- europene ca alternativă la NATO). Pentru a ţii româneşti, inclusiv – moralmente vor- înţelege mecanismul care a declanşat criza refugiaţilor trebuie să urmărim însă etiolo- bind – decât mulţi dintre cei care o acuză gia neocolonială a conflictului din Siria şi virulent, din amvonul unei purităţi imagi- politicile rutelor de tranzit. Avem, apoi, nare. Nu e, de pildă, extremistă sau agresi- ţinta: o Uniune Europeană tot mai vulnera- vă. Dar nu vreau să intru acum în detalii, că bilă şi debusolată, epuizată sub povara pro- nu mai terminăm niciodată. priei birocraţii, şi un eşec evident al proiec- Cum comentaţi fenomenul migraţiilor? Cum tului federalist în faţa intereselor naţionale va fi afectată Europa din punct de vedere cul- divergente. Victimă a propriei ipocrizii, can- tural? celarul german Merkel a deschis cutia După iluzia postcomunistă a victoriei Pandorei, iar eroarea sa ne va costa mai democraţiei liberale, Istoria le-a dat lecţie scump decât austeritatea pe care a gestio- după lecţie entuziaştilor care, cu bietul nat-o hegemonic. Incapabile să-i integreze Fukuyama ca port-drapel, o considerau pe migranţi, ţările U.E. înregistrează deja o ajunsă la un happy end. În anii care au urmat explozie a naţionalismelor centrifuge, iar atentatelor de la 11 septembrie şi interven- procesul se va accentua, semn că liberalis- ţiei lui Bush J. & Co în Irak (coroborată cu mul post-naţional a fost doar un vis care a revirimentul Rusiei şi ascensiunea economi- sedus lumea cât timp oferea prosperitate şi că a Chinei), Occidentul dezvoltat a început siguranţă economică. Şi un lux acumulat, să să dea rateu după rateu, iar „pagubele cola- nu uităm, după secole de colonialism. Azi, terale” ale intervenţiilor militare au fost fluxul aparţine Orientului, iar Occidentul, mult mai mari decât beneficiile scontate. aflat în reflux, e atacat din interior, cu pro- Apariţia ISIS/Daesh pe ruinele Al-Quaeda, priile arme, şi se apără prost, cu efecte deza- eliminarea inutilă a lui Saddam Hussein şi struoase asupra propriului softpower. Îmi e Ghaddafi, eşecul primăverii arabe, recu- tot mai clar că această „criză a refugiaţilor” noaşterea erorii intervenţioniste (eroare anunţă un sfârşit al globalismului unipolar sancţionată şi de publicul american, prin şi o reaşezare a lumii pe alte coordonate. alegerea lui Obama) sunt doar câteva exem- Rămâne de văzut şi cu ce preţ – viitorul nu ple. Criza economico-financiară din 2008, sună liniştitor. dublată de ascensiunea statelor BRICS, a Ce scriitori români credeţi că ar fi meritat arătat că expansiunea modelului occidental Premiul Nobel? şi-a atins limitele. Iar episodul Euromaidan- Ca să merite Premiul Nobel ar trebui să ului de la Kiev cu contraofensiva Rusiei lui îndeplinească, mai întâi, criteriile din testa- Putin şi ocuparea Crimeei, conflictul geopo- mentul lui Alfred Nobel (care, atenţie, nu litic din Siria, jocurile Turciei lui Erdogan, sunt strict estetice, ci şi umaniste, indiferent Brexit-ul şi ascensiunea naţionalismelor cum e definit umanismul într-o epocă sau europene, posibila victorie a lui Donald alta) şi să fie traduşi bine în cât mai multe Trump, arată că Istoria globală se pregăteşte limbi, dacă se poate la edituri importante. să intre într-o altă fază. Una dintre cheile N-am avut prea mulţi scriitori în asemenea crizei migranţilor, cu efect direct asupra situaţii. Au fost „în cărţi”, la vremea lor, ţărilor U.E., ne-o oferă, fără doar şi poate, 24 Istoria globală se pregăteşte să intre într-o altă fază

Liviu Rebreanu, Lucian Blaga (sabotat însă în anii `50 de regimul comunist), Marin Sorescu, acum cel mai bine plasaţi par a fi Norman Manea şi Mircea Cărtărescu. Povestea asta cu Nobelul arată însă un complex naţional care pe mine, unul, mă cam irită. E o ambiţie provincială, un complex al nepremiatului avid de recunoaştere la Centru, în condiţiile în care „Centrul” însuşi pare să fi devenit o iluzie. De fapt, premiile nu consacră cu adevărat; adevărata consa- crare, cea durabilă şi, aşa-zicînd, inefabilă, se joacă la alte niveluri ale receptării. Care sunt autorii preferaţi ai cititorului Paul Cernat? Ar fi o întreagă bibliotecă… În loc de răs- puns: îmi doresc mult de tot să scriu, când- va, o carte despre Sadoveanu, dar înainte de asta pregătesc una despre tânărul Geo Bogza. Ce părere aveţi despre scandalul tezelor de doctorat plagiate? E o consecinţă, intens (dar explicabil) manipulată politic, a unui fenomen mult mai larg, care a facut ravagii în mediul universitar post-decembrist, când doctoratele au devenit un sport de masă. Însă nu numai politicienii postcomunişti care, de regulă, n-au avut şi n-au vreme de studiu îşi plagia- ză sau, cel mai des, îi pun pe alţii să le pla- citit-o ar fi, până nu-i va lua locul o alta, „O gieze tezele de doctorat: mă tem că peste ciudăţenie a minţii mele” de Orhan Pamuk. 80% din tezele susţinute în România de azi Care este cartea scrisă de Paul Cernat la care sunt fie plagiate, fie compilate, fie pur şi omul Paul Cernat ţine cel mai mult? Şi de simplu proaste, impostură intelectuală. De ce? ce? Din motive de învăţămînt de masă a la roumaine, cu toate malversaţiunile aferente Sînt nemulţumit de toate cărţile pe care - economice, legislative, administrative şi, le-am scris, singur sau în colaborare. Cel aşa-zicând, „umane” de după 1989. mai mult ţin la cartea pe care am scris-o cu cea mai mare plăcere şi în afara oricăror Care a fost ultima carte bună pe care aţi obligaţii de serviciu: Modernismul retro în citit-o? romanul românesc interbelic, chiar dacă, la o Acum, depinde ce înţelegem prin cărţi eventuală reeditare, i-aş face destule adao- bune: de la un timp evit, pe cît posibil, căr- suri şi retuşuri. ţile proaste, prefer să tac despre ele decît să Cum este să fiţi căsătorit cu un critic literar? pierd timpul cu „raderea” lor. Acum, când răspund la întrebare, tocmai am recitit, în Ideal. De altfel, în generaţia mea (noas- vederea unei comunicări, Scrisorile lui Ion tră) căsătoriile între critici literari tind să Ghica către Vasile Alecsandri. Din literatura devină ceva normal. Lumea evoluează, universală, ultima carte bună pe care am totuşi! 25 26 Cronici literare Constantin COROIU Eminescu şi detractorii săi

Abstract

Este tema căreia criticul şi istoricul literar Alexandru Dobrescu i-a consacrat lucrarea intitulată „Detractorii lui Eminescu”din care au apărut până acum primele două volume. În comentariul de faţă se subliniază îndeosebi ceea ce autorul lucrării consideră a fi profilul detractorului în general, al detractorului lui Eminescu în special şi ce anume l-a motivat pe acesta din urmă în demersul lui, de cele mai multe ori pe cât de vehement, pe atât de eronat şi precar. Una dintre concluziile ce i se impun semnatarului cronicii de faţă este aceea că adversarii şi detractorii lui Eminescu, atât cei ce i-au fost contemporani, cât şi cei din epocile ce au urmat, până astăzi, au potenţat de fapt, în ciuda voinţei lor, mitul eminescian. Cuvinte-cheie: detractor, victimă, ţintă, cult, serie, mit.

This is the topic to which the literary critic and historian Alexandru Dobrescu dedicated the work entitled „The Detractors of Eminescu” from which two volumes have been published up to now. In the present analysis the author particularly underlines what he considers to be the profile of the detractor in general, of Eminescu’s detractor in particular and what motivated the latter’s approach, most of the time erroneous and precarious in its vehemence. One of the conclusions reached by the author of the present chronicle is that the opponents and detractors of Eminescu, those contemporary with him and also those who succeeded him up to the present day, have actually intensified, inde- pendently of their will, the Eminescian myth. Keywords: detractor, victim, target, cult, series, myth.

În 2002, criticul Alexandru Dobrescu a care să-i cuprindă pe detractorii lui publicat la Editura Junimea din Iaşi, un Eminescu din secolul al XX-lea. Atât de... prim volum din lucrarea intitulată: curând, încât, peste circa trei ani, luîndu-i Detractorii lui Eminescu. L-am comentat un interviu, ce a apărut în acelaşi ALIA, şi atunci pe larg în trei numere succesive ale întrebându-l ce se întâmplă cu cartea anun- revistei „Adevărul literar şi artistic”. ţată, el îmi răspundea: „Păi, nu se întâmplă Era/este vorba de o antologie de texte, nimic. Aşteaptă de doi ani să fie tipărită. aproape toate editate în volum pentru Numai că editura unde a apărut primul prima dată, ale detractorilor (putem pune şi volum, Junimea pe numele ei de fată, a con- ghilimele) lui Eminescu, cei contemporani siderat că nu e cazul să-şi onoreze contrac- cu marele poet şi gazetar, prefaţată de un tul până la capăt. Aşa că, după ce a mimat o amplu eseu de istorie a culturii şi însoţite de fierbinte dorinţă de colaborare pe termen indispensabilele note. Autorul promitea să lung, m-a şters cu drag din plan. Ca să fiu ne ofere cât mai curând un al doilea volum, drept, nici eu nu m-am dus cu căciula în

Constantin COROIU - Scriitor, Iași, e-mail: [email protected] 27 Constantin Coroiu

mână, cum am auzit că s-ar obişnui, să lui să i se potrivească doar „nefericitului implor favoarea de a fi publicat... Pe de altă Caion”? Să fim noi oare o cultură fără parte, umblă vorba, ca să împrumut o detractori? Nu cred. Să reliefez însă câteva expresie din vecini, că atitudinea editurii n- linii din amintitul portret care e, în fond, al ar fi fost chiar străină de anumite sugestii unui personaj de roman: „Detractorul este, binevoitoare. Mai ales că, spre deosebire de în accepţia curentă, persoana care lucrează volumul întâi, care se ocupa de autori ajunşi cu bună ştiinţă la ştirbirea (sau distrugerea) demult oale şi ulcele şi, de aceea, inofensivi, bunei reputaţii a cuiva. Cârpaciul invidios între eroii celui de al doilea figurează şi per- pe meşterul pantofar din vecinătate este, soane cu o sănătate fizică înfloritoare, ale atunci când îl ponegreşte în fel şi chip, doar- căror susceptibilităţi s-ar cuveni menajate. doar îl va „ajuta” să-şi piardă clientela, un Şi nu mă gândesc doar la junii ce declară cu detractor. La fel, artistul mediocru gelos pe înfiorătoare seninătate, înainte de a o citi, că gloria marelui artist devine, ori de câte ori opera lui Eminescu e doar un obiect de cârteşte public împotrivă-i, tot un detractor. muzeu, fără legătură cu sensibilitatea omu- Zoil faţă de Homer, Caion vizavi de lui de azi, ci la distinşi comentatori care l-au Caragiale. Limitându-ne la sfera literaturii minimalizat ori continuă să o facă tocmai să spunem că, de obicei, între cel care pone- mimând elogiul”. greşte şi cel ponegrit este (sau ar trebui să În eseul introductiv la volumul I, Al. fie) o flagrantă diferenţă de valoare. Dobrescu constată că Eminescu a fost ade- Acţiunea detractorului este ascendentă, seori victimizat, întemeiat sau nu, el fiind vizându-i pe cei ce-i sunt consideraţi supe- victima adversarilor politici, a forţelor ocul- riori, niciodată pe aceia mai puţin înzestraţi te, a „străinilor de neam” şi chiar a lui decât el. Asta nu înseamnă şi că detractorul Maiorescu şi a Junimii! Lui Al. Dobrescu ar avea conştiinţa propriei inferiorităţi. însuşi îi apare ca o victimă a lui Maiorescu Dimpotrivă, el pune desconsiderarea pe şi a faimoasei societăţi. Dar cu totul altfel. care i-o arată opinia publică în seama defec- Adică nu direct, ci, aşa-zicând, prin ricoşeu. tuoasei funcţionări a mecanismelor de selec- Eminescu, crede criticul, nu constituia prin- ţie a valorilor, în special a imixtiunii criterii- cipala ţintă a detractorilor săi contempo- lor extraprofesionale”. Psihanalitic vorbind, rani. Aceştia, prin el, loveau de fapt în detractorul ar fi „născut din frustrare” şi el Maiorescu şi în Junimea. Este teza pe care „iese în lume în chip de justiţiar, acţiunea sa Al. Dobrescu îşi axează studiul introductiv putând fi uşor confundată cu o tentativă de la amintitul volum în care sunt reunite arti- reconsiderare critică”, încât am putea crede colele şi studiile semnate de contemporanii că este „animat exclusiv de ideea dreptăţii şi poetului (perioada 1875-1903): „Dacă de năzuinţa binelui public”. Numai că nu Eminescu a devenit, după intrarea lui în ne poate păcăli. Vehemenţa lui e cel puţin sfera de interes a Junimii, calul de bătaie al suspectă. Ca să meriţi „titlul” de detractor gazetelor timpului, e în primul rând pentru veritabil „trebuie să fi respins măcar o că Maiorescu îl folosise ca exemplu al direc- valoare socotită dincolo de îndoială”. Cine ţiei noi, plasându-l aproape de vârful scării se ocupă cu respingerea plevuştii rămâne în de valori a acesteia”. În titlul antologiei, veci un detractor fără vocaţie, un veleitar, Dobrescu nu pune cuvântul detractori în un impostor, un deţinător fraudulos al unei ghilimele, deşi, chiar din punctul său de asemenea demnităţi. „Nimeni nu s-a gândit vedere, ar fi putut-o face şi chiar o face, dar – observă Al. Dobrescu – să-i treacă printre numai în textul din care am citat, şi numai detractori pe cei care au scris apăsat negativ la un moment dat. Mai mult, criticul afirmă despre poeziile lui Nicoleanu şi Vlahuţă, fără echivoc: „De fapt, cultura română nici despre romanele lui Damian Stănoiu ori nu cunoaşte, exceptându-l pe nefericitul despre comediile lui Muşatescu. Acest sta- Caion, detractori în sensul propriu al tut este „privilegiul” celor care şi-au permis cuvântului”. Dar oare portretul robot pe opinii deloc măgulitoare despre operele lui care i-l întocmeşte Al. Dobrescu detractoru- Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, 28 Eminescu şi detractorii săi

Blaga sau Arghezi, adică despre scriitorii posibilităţilor de cunoaştere, ridicat prin intraţi în conştiinţa colectivă ca expresiile efort unanim şi constant în tăriile mitolo- cele mai strălucite ale spiritului creator giei, înconjurat cu un zid de iubire menit să naţional”. Detractorii sunt, în opinia lui Al. protejeze, dar reuşind doar să ascundă: Dobrescu, o specie rară şi pretenţioasă, care Eminescu”. El a devenit – scrie Dobrescu – are nevoie de aerul tare al piscurilor, adică „în ultimii ani de viaţă, dar mai ales îndată de „existenţa valorilor de primă mărime”, după moarte, obiectul unui cult fanatic”, al condiţie „necesară, însă nu şi suficientă”. unei „iubiri inchizitoriale”. De unde o Aceste valori trebuie „nu doar să se bucure „intoleranţă care a făcut şi face destule vic- de preţuirea colectivităţii, dar să fie înconju- time” şi, lasă să se înţeleagă criticul, falşi rate cu o iubire aproape mistică, să fie tabui- detractori. Printre victime s-ar afla însuşi zate, sacralizate”. În concluzie, terenul Macedonski, lapidat moral pentru o epigra- detractorului este cel al „iubirii transforma- mă presupus antieminesciană, şi Anghel te în cult”. Dar, deşi din enumerarea de mai Demetriescu, condamnat, şi el, postum pen- sus se vădeşte că avem mai multe „expresii tru crimă de lese... Eminescu”. Judecăţile strălucite ale spiritului creator naţional”, acestuia din urmă, conchidea G. Călinescu, cultura noastră „cunoaşte un singur caz de sunt „ale unui cretin”. Ei bine, „cretinul” scriitor decretat întrupare desăvârşită a face obiectul unei reabilitări la care Al. geniului artistic naţional şi chintesenţă a Dobrescu procedează analizându-i „studiile 29 Constantin Coroiu

eminesciene”, fiindcă ele „merită a fi scutu- ştiinţa criticii. Să nu uităm că exegeţii de rate de praful secular şi reintegrate cercetă- până atunci (Maiorescu, Gherea, Petraşcu, rilor eminescologice româneşti”. Deme - Dragomirescu, Vlahuţă, Ibrăileanu) ilustrau triescu ar fi un „nedreptăţit”. Studiul său formele maximei adeziuni la poezia emines- Mihai Eminescu este, consideră Al. ciană. Majoritatea lor se regăsea, prin natu- Dobrescu, crucial: „Apariţia studiului lui ră sau educaţie, în universul lui poetic, Demetriescu reprezintă, din punctul nostru gusta titanismul gesturilor şi expresia de o de vedere, un moment de răscruce în istoria disciplinată dezordine. Demetriescu era, eminescologiei, de la care înainte se poate dimpotrivă, o structură funciarmente clasi- spune că poetul s-a impus definitiv în con- că, prea sensibilă la stridenţe şi căreia dez-

30 Eminescu şi detractorii săi

lănţuirile romantice îi dădeau vertijuri... E imposibil de atins prin clasicele mijloace de fără sens să căutăm în rezervele lui faţă de poezia propagandă. Toţi cei ademeniţi, prin lectura eminesciană cine ştie ce pricini exterioare, câtă Convorbirilor... de farmecul lirismului emi- vreme la mijloc e o nepotrivire structurală” nescian au dobândit, implicit, şi credinţa în (subl. mea C.C.). justeţea liniei urmate de gruparea care-l Nu lipsesc textele semnate de Petru descoperise şi susţinuse. Şi, în egală măsu- Grădişteanu („Convorbirile literare” şi ră, ostilitate faţă de criticii noii ordini inte- Revista contimporană), Gr. Gellianu (Schiţe lectuale, mai cu seamă faţă de aceia nevoiţi, literare. Poeziile d-lui Eminescu), în focul disputei, să atingă – fie şi cu o floare Alexandru Grama (Mihail Eminescu. – creaţiile poetului. Această percepţie senti- Studiu critic), Aron Densusianu (Literatura mental-maniheică a distribuţiei forţelor cul- bolnavă). Într-o notă asupra ediţiei, Al. turale în funcţie nu de atitudinea faţă de Dobrescu informează că, cu excepţia primu- junimism, ci faţă de Eminescu s-a adâncit cu lui, inclus de Ovidiu Papadima în Opere începere din 1883, când s-a produs întâiul (1937), şi a unui fragment din volumul atac al bolii, speculat de Maiorescu prin canonicului Grama, publicat în Addenda la grabnica lansare pe piaţă a culegerii de poe- Istoria şcoalelor din Blaj (2000), toate celelalte zii: într-o tabără au fost aşezaţi admiratorii nu au mai fost retipărite („probabil unde s- necondiţionaţi ai scrisului eminescian, a considerat că uitarea este cea mai nimerită decretaţi singurii apărători ai artei adevăra- răsplată pentru detractor”). Acum ele sunt te, în cealaltă – criticii lui şi ai junimismului, nu doar reeditate, antologate de Al. suspectaţi de obtuzitate şi chiar de gelozie. Dobrescu, ci şi analizate în contextul în care Să mai adăugăm că exclusiv din rândurile s-au produs. În fine, istoricul literar are în acestora din urmă s-au recrutat spiritele vedere modul cum au fost receptate în timp menite a ilustra reprobabila categorie a de către eminescologi. detractorilor?” Volumul II, în care aşteptam să-i vedem Evident, ar fi superfluu. Să mai adău- „încolonaţi”, pentru a-i „admira” în toată găm, totuşi, că detractorii au contribuit splendoarea lor pe detractorii şi opozanţii aproape în aceeaşi măsură ca admiratorii şi lui Eminescu din secolul XX, cu cele două apărătorii poetului la construirea şi consoli- faimoase decenii ale sale: „obsedantul dece- darea în timp a unui mit. E limpede că în niu” (Marin Preda) şi „deceniul gol”, 1990- articolele sale polemice, fulminante, în care, 2000 (Octavian Paler), nu e decât o extindere e drept, evocă nu o dată şi rădăcinile etnice a analizei aceleiaşi epoci. De aceea Al. ale unora sau altora, dar nu în maniera de Dobrescu a fost obligat să precizeze în sub- tot joasă a oponenţilor săi (vezi obsesiva aşa titlu: A doua serie. Aşadar, „a doua serie” de zisă ironie a acestora: „Eminovici (cetiţi texte din aceeaşi perioadă de până la 1903, Eminescu vă rog)”, marele gazetar le este cei mai cunoscuţi dintre autorii antologaţi superior la toate capitolele, în primul rând fiind Anghel Demetriescu şi Alexandru privind stilul, limba, fraza, rigoarea infor- Grama. Numai că a-l ironiza pe Eminescu mării. Diferenţa faţă de contemporanii săi pentru că ar fi bulgar sau turc ori a jubila că este enormă. Eminescu pare, nu o dată, a fi poetul se îmbolnăvise la un moment dat îi venit dintr-un alt timp, pe care adversarii descalifică total pe aceştia şi, aş spune, îi săi nu dau semne că ar fi capabili să-l între- decade definitiv şi irevocabil chiar şi din zărească măcar, deşi în această parte a bari- „demnitatea” de detractor. E vorba, în fapt, cadei nu e numai caracudă, dacă ar fi să-l de o luptă cu mijloace, adeseori inegale, ce luăm în considerare fie şi numai pe se vrea ideologică în sensul larg al termenu- Alexandru Macedonski. Altminteri, nici în lui. Ce-i mâna într-o astfel de luptă? Al. publicistica noastră actuală nu avem noro- Dobrescu scrie pe bună dreptate: „Poezia cul să citim polemici de forţa şi expresivita- lui Eminescu a fost, cu deosebire după 1880, tea celor ale lui Eminecu. Oricât de mult – vehiculul subtil al junimismului în lumea intră în regula jocului – afectează duşmanii românească, asigurându-i o popularitate poetului şi gazetarului - fiindcă unii sunt 31 Constantin Coroiu

mai mult decât adversari de idei - condes- – a lui Maiorescu şi a junimiştilor. cendenţa, se vede de la o poştă că se simt Necrologul acuzator-mesianic, publicat în striviţi de logica şi de verbul lui Eminescu. „Revista nouă” la moartea creatorului Frapant este că textele celor cu care se due- „Odei, în metru antic”, pe care l-au memo- lează Eminescu ne apar astăzi, la o nouă lec- rat, fie şi trunchiat, generaţii de-a rândul tură, puternic datate, mai ales ca limbaj, pe care au trecut prin şcoală, este definitoriu în când ale ziaristului de la „Timpul” se acest sens. înscriu în durată, altfel spus îşi depăşesc În „a doua serie” a detractorilor lui condiţia jurnalistică pentru că analizele lui Eminescu din secolul XIX, figurează şi sunt profunde, bazate pe principii ferme şi comentariile unor Gr. Gellianu (?!), cu ale pentru că sunt duse până la capăt, lucru rar sale Schiţe literare. Poesiele d-lui Eminescu, în această parte de lume. Într-un fel, aveau publicate în 1875, în „Revista contimpora- dreptate adversarii sau detractorii săi: nă”, oponenta „Convorbirilor”..., ori un aşa Eminescu nu părea a fi de pe aici. Putea fi numit Rienzi. Primul declară că se ocupă de perceput ca o stafie care tulbură apele stătu- poet, de „imperfecţiunile” lui, întrucât: te. De aceea, el trebuia, într-un fel sau altul, „Dintre toţi scriitorii care, în timpii din înlăturat sau măcar compromis. S-a încercat urmă, s’au încercat în poesie, d. Eminescu nu numai în timpul vieţii sale, ci şi în „obse- ne atrage mai cu dinadinsul privirile, pen- dantul deceniu”, ca şi în epoca postdecem- tru că’l vedem pus în fruntea nouei direc- bristă. Nu s-a reuşit decât nesemnificativ ţiuni”, este nu doar de o vădită rea credinţă, (temporar, prin punerea sub obroc a unei dar şi total neputincios a înţelege cât de cât părţi a operei sale poetice şi aproape în tota- poezia, specificul artei lirice. După ce îi litate a celei jurnalistice), cu toate eforturile citeşti penibilele „analize”, îţi vine să con- cohortelor de satrapi şi de „mititei” de ieri şi chizi, ca G. Călinescu despre Anghel de azi. Iar asta probabil pentru că Eminescu Demetriescu (cu care Gellianu a şi fost iden- nu e doar fărâma de conştiinţă de sine ce ne- tificat, mai întâi de Nicolae Iorga): că sunt a mai rămas, ci şi subconştientul nostru care „ale unui cretin”. Cel de-al doilea pomenit din când în când se revoltă. E şi una dintre mai sus, cu ironiile lui stupide, infantile, şi explicaţiile rezistenţei şi potenţării în poste- cu umorul său involuntar, ar putea fi califi- ritate a mitului eminescian. Un mit pe care un istoric popular ca Lucian Boia crede a-l fi cat pe cât de scurt pe atât de cuprinzător cu înţeles mai bine chiar şi decât G. Călinescu. epitetul ce îl sugera Nicolae Manolescu în Mai mult, a scris şi o carte de pretinsă anali- cazul Alexandru Grama: prost. Asemenea ză pe această temă, nesinchisindu-se de texte sunt totuşi de luat în considerare, fie şi mărimea pălăriei. Să mai zică cineva că nu pentru a ne da seama de nivelul şi atmosfe- sunt şi oameni fericiţi pe lumea asta, mai ra epocii, iar, din acest punct de vedere, ales ca autori senini şi lucrativi. Alexandru Dobrescu procedează corect reti- Teza lui Alexandru Dobrescu, reamin- părindu-le. În definitiv, sunt fapte de istorie tesc, este că Eminescu ar fi fost victima indi- literară, de istoria culturii. Ele ne fac să ne rectă, colaterală a disputei criticilor săi cu întrebăm, încă şi încă o dată, încotro ar fi „Junimea”, cu „Convorbirile literare”, cu luat-o literatura română, cultura noastră, Maiorescu, care îl aşezase pe poet în topul dacă n-ar fi fost „Junimea” şi Maiorescu? faimoasei Direcţii noi. Adversarii şefului Cele două cărţi publicate de un critic ca Al. Junimii ar fi lovit în acesta, indirect, prin Dobrescu, care ştie să reconstituie, să repo- Eminescu. Dacă asta au urmărit, au comis o vestească („sinteză epică” – G. Călinescu) gravă eroare, aruncându-se în luptă cu o istoria literară ne conving, încă o dată, de superputere a condeiului în epocă. De la rolul epocal al faimoasei grupări ieşene. Al. nivelul său, genialul Hasdeu a intuit corect Dobrescu ne rămâne însă dator în continua- şi nu a făcut o asemenea greşeală. El a acre- re. Aşteptăm să ni-i înfăţişeze pe detractorii ditat ideea că Eminescu, mare poet, mare din secolul XX şi din primul deceniu al seco- conştiinţă, ar fi victima – în sens existenţial lului nostru ai lui Eminescu. 32 Mihai CIMPOI Lucian Boia şi schemele demitizării

Abstract Acest text se referă la cartea lui Lucian Boia, Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, apărut anul precedent, în care autorul, scriind „tangenţial” despre Eminescu, pune sub semnul întrebării opinii ale seriei de istorici şi critici literari (Nicolae Iorga, E. Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius, Tudor Vianu, Edgar Papu, Eugen Simion), filosofi (Constantin Noica) sau istorici propriu-zişi (Ioan-Aurel Pop) cu scopul de a produce un efect mântuitor asupra sufletelor ră tăcite ale românilor, tocmai din cauza interpretărilor celor de mai sus. În această tentativă, mai degrabă cu substrat publicitar decât cultural, Lucian Boia consideră că istoria literară conţine, prin numele deja amintite, mari distorisuni, propunând ca alternativă despresurarea mitologiei create în jurul numelui poetului. În articol se arată că, dimpotrivă, cel care mistifică este Lucian Boia, ale cărui acuze aduse corpului de eminescologi mai înainte amintiţi, sunt demontate punct cu punct, demonstrându-se reau lor intenţie, lipsa de informaţia şi un inacceptabil tendenţionalism în inter- pretări. Cuvinte-cheie: Lucian Boia, Eminescu, biografie, operă, mitologie, mistificare, manipulare.

This text refers to Lucian Boia’s book, Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit [Eminescu, the Absolute Romanian. The Making and Un-making of a Myth], printed last year. Writing digressively and reaching to Eminescu, the author of the volume questions opi- nions of a series of literary critics and historians (Nicolae Iorga, E. Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius, Tudor Vianu, Edgar Papu, Eugen Simion), philosophers (Constantin Noica), and reputed historians (Ioan-Aurel Pop) for the purpose of producing a redeeming effect on the lost souls of Romanians, needed just because of the interpretations given by the above mentioned ones. In this attempt, having rather a real advertising cause than a cultural one, Lucian Boia considers that literary history offers great distortions, and these critics, historians and thinkers are to be blamed for. Therefore he suggests the depressurization of the mythology created around the name of the poet, as an alternative. In this article the author points that, on the contrary, Lucian Boia is the one who mys- tifies. Boia’s accusations are discountenanced one by one with evidences, proving thus his bad intention, his lack of information, and an unacceptable tendentiousness in his interpretations. Keywords: Lucian Boia, Eminescu, biography, works, mythology, mystification.

Cartea lui Lucian Boia, pe care o vom Humanitas, specializată în editarea unor supune unui sumar examen critic ţinând mari autori – de la Platon şi Aristotel la... cel cont de maniera expeditivă adoptată de de care ne ocupăm în cele ce urmează. Să autor, se intitulează Mihai Eminescu, românul observăm de la bun început că numele auto- absolut. Facerea şi desfacerea unui mit şi e apă- rului e scris pe copertă cu roşu, iar titlul – cu rută în 2015 la prestigioasa editură negru. (Semnificaţia acestor culori o

Mihai CIMPOI - Academician, e-mail: [email protected] 33 Mihai Cimpoi

acuitate critică şi fineţe a observaţiei. Oare vom reuşi cândva să-l vedem (şi să-l citim) pe Eminescu eliberaţi de mitologia creată, de un secol şi ceva, în jurul imaginii lui? În orice caz, istoria exagerărilor pe marginea numelui său e plină de învăţăminte. Pentru intelectualul român din vremurile moderne, n-a existat de altfel piatră de încercare mai mare decât „Eminescu” – un nume în faţa căruia nu oricine şi-a păstrat luciditatea şi discernământul. La început victimă a detractorilor din epocă, el a căzut curând pradă ţelului glorificatorilor, care i-au sechestrat irealitatea omagiului lor. Şi cine, astăzi, în afară de Lucian Boia, ne poate ghida mai bine, pe acest teritoriu minat de fantasme, pentru a reveni pe tărâmul istoriei reale?” Cu această încredinţare, ce-i drept cam triumfalistă, învederat idealizatoare – modalitate dezaprobată categoric de istoric –, deschidem cartea, nu înainte de a citi şi avertismentul autorului însuşi de pe clapa paginii I: „Eminescu nu e perceput doar ca un foarte mare poet. A ajuns să fie mai mult, mult mai mult decât atât. Ni se înfăţişează, la cota lui cea mai înaltă, ca exponent cunoaştem bine din simbolistică, din Biblie, suprem al românismului. În ce mă priveşte, din titlurile unor romane, precum cele sem- am revizuit printr-o cercetare proprie, toate nate de Stendhal şi Radu Vasile, şi nu mai fazele esenţiale ale transfigurării mitice a puţin din emblematica oficială a unor state, poetului. Nu e carte (decât tangenţial) des- în care am fost predestinaţi să trăim şi să pre Eminescu, cu o privire asupra reprezen- rezistăm graţie anume lui Eminescu.) tărilor poetului, un tablou sintetic al mitolo- Nota editorului de pe ultima copertă, giei eminesciene”. (Nota apare pe o clapă tot colorată în roşu!) care, de obicei, se citeşte înainte de a procu- Precizarea auctorială vine în contrasens ra cartea, ne avertizează asupra unei mari cu nota editorială (redactor: Cătălin catastrofe existenţiale care a ameninţat şi Cioabă), care ne promitea întreaga istorie a continuă să ameninţe cultura românească: nenumăratelor distorsionări pe care le-a Cultul lui Eminescu. Cartea vrea, în chip pro- produs cultul „poetului naţional” („care gramatic, să producă un efect mântuitor asu- merită parcursă”). Şi acum dăm de o cădere pra sufletelor noastre rătăcite, căci s-a găsit din absolut în… relativ: nu e o carte decât – şi aici bucuria editorului este fără seamăn tangenţial despre Eminescu. Precizarea, – chiar Mântuitorul care – cum altfel? – nu făcută cu o sinceritate care stă bine unui putea fi decât Lucian Boia („cine, astăzi, istoric absolut obiectiv, vrea să ne spună în altul în afară de Lucian Boia”, apare întreba- subsidiar că e vorba în fond despre facerea rea retorică la finalul adnotării):„Istoria şi desfacerea mitului românismului. Oricum, nenumăratelor distorsionări pe care le-a această schimbare de obiective nu ne neli- produs în ultimul secol şi jumătate cultul nişteşte, căci cele două mituri se intersectea- „poetului naţional” merită astăzi parcursă. ză sau chiar se contopesc într-un mitem. Volumul de astăzi o prezintă cu detaşare, Marea noastră descurajare nu constă însă 34 Lucian Boia şi schemele demitizării

în a fi puşi, de la bun început, să luăm act de precizarea că e carte doar „tangenţial despre Eminescu”, ci una şi mai dramatică: istoricul Lucian Boia, erijat aici şi în postură de istoric literar, nu crede… în istorie, ci mai cu seamă în istorici. Istorie, aşa cum a fost, nu există, spune el atunci când se referă la Viaţa lui Eminescu a lui G. Călinescu: „Istoria, aşa cum a fost, sau cum ne place să ne-o imaginăm? Cu precizarea că „aşa cum a fost”, în sensul strict al termenului, n-o vom putea restitui nicioda- tă. Amestecăm oricum în ea şi ingrediente care nu i-au aparţinut” (pag. 120). Spunând acest adevăr incontestabil cu aer de desco- perire a unui secret profesional (cititorul de istorii rămânând un credul naiv), autorul pronunţă, în temeiul logic apodictic formulat, verdictul: „Şi Viaţa scrisă de Călinescu, chiar dacă se vrea autentică, nu e întru totul autentică. Vor fi fost împăraţii romani aşa cum îi zugrăveşte tacit? Chiar dacă n-au fost aşa, aşa au rămas. Nespecialistul ştie mai multă istorie a Franţei nu din romanele lui Alexandru (sic!) Dumas, ci din cărţile de istorie (dacă nu cumva, şi mai departe de adevăr, doar din filmele inspirate de aceste romane)” (p. 121). Spuseseră aşa ceva şi „tărâmul istoriei reale” (subl. ne aparţine – „clasicii marxism-leninismului”, dar nu se n.n.). refereau şi la filme, căci nu le-a fost dat să le Urmărind pas cu pas demonstraţia criti- vadă în epoca lor… Numai că Lucian Boia, că făcută pe parcursul a 216 pagini, ne con- care ştie totul, încurcă lucrurile şi aici: Marx vingem că nu se urmăreşte istoria recunoaş- şi Engels nu s-au referit la Dumas, ci la terii personalităţii lirice şi intelectuale reale a romancierii englezi (lucrul acesta îl ţinem lui Eminescu, ci istoria „plăsmuirilor şi fan- bine minte din şcoala sovietică, vezi K. teziilor”, precum le numeşte însuşi autorul, Marx şi Fr. Engels, Ob iskusstve, vol. I, admiraţiilor, criticilor, contestărilor, înca- Moscova, 1967, p. 487). Despre Zamolxis, drărilor ideologice, interpretărilor exagera- „zeul suprem, se spune tranşant că s-au te (punerea lor în evidenţă e, de fapt, obiec- scris „istorii fanteziste” ale geto-dacilor, despre care „ceea ce ştim este că nu ştim tivul prim al demonstraţiei). nimic, dată fiind inexistenţa surselor autoh- Impresia e că istoricul adună lângă statu- tone directe şi faptul că singurul punct de ia monumentală a poetului o uriaşă gunoiş- plecare stă în informaţii greceşti fanteziste, te de lucruri nefolositoare (obiecte, cârpe, mai exact în istoriile lui Herodot, unde res- mărunţişuri de bricolaj, sticle, pungi), vâr- pectivul personaj apare – la început de fuite masiv cu scopul de a-i acoperi imagi- carieră – ca sclav şi învăţăcel al filozofului nea adevărată. grec Pitagora” (p. 92). Dintr-un trimis al zeiţei Themis, înzestrat Aceste acuze de fantezism şi incompleti- cu darul de a pune pe cântar judecăţile de tudine, de inautenticitate (la adresa Vieţii lui valoare (interpretările profunde, originale şi Eminescu a lui Călinescu) bineînţeles că spo- aproximările, contribuţiile mai modeste, pe resc meritul lui Lucian Boia de a ne ghida pe care nu le trecea cu vederea Perpessicius), 35 Mihai Cimpoi

Lucian Boia a acceptat să fie un exponent al ţialmente, din mituri, din complexe, din ilu- lui Momos, zeuleţul zeflemelei, alungat din zii (aşa cum a încercat să demonstreze şi Olimp. Eugen Negrici). Tabloul personajului mitologizat Emi - Înainte de a-şi începe demonstraţia pro- nescu e zugrăvit în culori negre şi pus într- priu-zisă a istoriei transfigurării mitice de la o ramă grotescă, meşteşugită anapoda şi manifestările detractoare până la „destruc- semănând cu o caricatură de proporţii. E turarea” care se petrece sub ochii noştri, chiar obiectivul urmărit metodic: de a autorul precizează cu aceeaşi seriozitate împinge totul în negativ, în ridicol, în necontrafăcută: „Nu am reţinut tot ce s-a absurd. Chiar dacă e un poet mare, faptul e spus şi s-a scris despre Eminescu, ci doar recunoscut strategic cu intenţia vădit logică ceea ce am considerat că, într-un fel sau de a-l reduce socratic la absurd şi acest cali- altul, a înrâurit demersul mitologic, de ficativ care pregăteşte scalariform şi totala aceea n-am ezitat să consemnez unele inter- dezaprobare a statutului de poet naţional pretări de-a dreptul fanteziste, în timp ce (am demonstrat că această noţiune, contes- sunt contribuţii temeinice pe care le-am tată de Nicolae Manolescu, se foloseşte şi în lăsat la o parte, tocmai fiindcă nu aduceau culturile mari, ea apărând în Istoria literatu- nimic nou în plan mitologic” (p. 6). rii germane a lui Fritz Martin, unde Goethe e Logica metodică e foarte clară, fiind ine- prezentat ca poet şi educator naţional, sau rentă unui demitizator, numai că în de Andrew Sanders în Scurtă istorie Oxford Athanorul menit să distileze esenţa mitului a literaturii engleze, în care ni se relatează el aruncă nu doar lucrările fanteziste, ci şi că Shakespeare este poet naţional al britani- cele temeinice, pe care le datorăm lui cilor recunoscut încă din secolul al XVIII-lea Călinescu, Ibrăileanu, Vianu. şi rămânând cu această recunoaştere şi Spuneam că istoricul vrea să fie cu tot astăzi; nu mai vorbim de ruşi, pentru care dinadinsul şi istoric literar, evaluând lucrări- Puşkin e Totul) şi de personalitate intelec- le eminescologice şi însăşi opera lui tuală de prim rang. Eminescu după criterii convenind întru Pentru a obţine o anumită credibilitate a totul discursului demitologic, parti-pris-ului cititorului, autorul recunoaşte, din când în său metodic. Într-o strofă desprinsă din când, valoarea naţională / universală a poe- Luceafărul „Nu e nimic, şi totuşi e / O sete tului: „Să mai spunem, citim la finalul capi- care-l soarbe, / E un adânc asemene / Uitării tolului III, că Eminescu a împlinit şi o aştep- celei oarbe” „în care „totuşi e” nu rimează tare. E primul exponent al spiritului româ- decât foarte şchiop cu „asemene”, dar nesc care accede (cel puţin din punctul de impresia de imperfecţiune rămâne intactă” vedere al românilor) la un statut universal (p. 13). Din moment ce s-a făcut şi istoric (…) Cu Eminescu saltul aşteptat pare indis- literar, pus pe analize textuale, exegetul ar cutabil. Prin el, românii ajung egalii celor trebui să cunoască şi un pic de teorie litera- mai mari, intră în universalitate. Mitul ră, care atestă alături de rime şi asonanţe (a se Eminescu este şi o construcţie, într-un fel vedea şi observaţia lui N. Georgescu din necesară, izvorâtă din complexele culturii Eminescu după marea scanare). româneşti” (p. 30). E dreptul oricui să aplice orice grilă şi Lucian Boia, maestru în a relativiza tot ce orice declic hermeneutic pentru a decripta spune afirmativ, insinuează şi aici nişte (noi) semnificaţii ale versurilor eminescie- expresii subminatoare: „cel puţin din punc- ne. Problema gravă pe care o ridică volumul tul de vedere al românilor”, „pare indiscu- lui Boia este că el se dedică unor intervenţii tabil”, „într-un fel necesar” şi „izvorâtă din procuroriceşti, etichetări definitive, diso- complexele culturii româneşti”. cieri radicale, punerii pe două talere a ceea El cântă însă la două moduri, în do major ce trece, în optica sa, ca lucrare bună sau şi re minor, pentru el Eminescu apărând „ca rea, unor procedee pe care – vai! – le un mit construit pe mai multe mituri”. cunoaştem şi le-am încercat pe pielea pro- Cultura românească ar fi construită, esen- prie, într-o perioadă de tristă amintire, pre- 36 Lucian Boia şi schemele demitizării

cum citarea tendenţioasă, încadrarea textu- Maiorescu a creat mitul Eminescu, dar con- lui în demonstraţie, astfel ca să ilustreze tribuţia lui la cristalizarea acestuia nu e punctul de vedere al autorului, insinuarea deloc neglijabilă” (Ibidem). unor aderenţe ideologico-politice. Astfel, Poezia eminesciană pătrunde şi în cercu- dacă Mircea Eliade sau Călinescu se referă rile socialiste, Dobrogeanu-Gherea tăind la rasă, trebuie taxaţi drept rasişti, iar dacă firul în patru pentru a afla cauzele sublimi- cineva, sau Eminescu însuşi, abordează pro- nale ale pesimismului: influenţa lui blemele naţiei, e vorba despre naţionalism. Schopenhauer? Germenii bolii? Societatea În mod amuzant strofele din Pe lângă plopii cu relele ei? fără soţ sunt împărţite în „înalte” şi „joase”, Începutul secolului al XX-lea aduce şi un iar însăşi poezia i se prezintă ca „cea mai val de înverşunaţi contestatari (Al. Grama, cunoscută şi în egală măsură cea mai rea şi Anghel Demetriescu). cea mai bună compoziţie de acest gen” (p. Intitulându-şi un capitol Un nou 19). E vorba de genul romanţei! Tonalitatea Eminescu apăru, după memorabila spusă a Luceafărului, „un poem mult mai complex”, lui Iorga prilejuită de publicarea postume- nu e departe de cea a „plopilor fără soţ”. lor, interesul istoricului nu merge spre aces- Cititorul obişnuit vede în poeziile din con- tea, ci spre transformarea în această perioa- stelaţia Luceafărului o elaborare eminescia- dă a începutului de secol a poetului dintr- nă desăvârşită. Dar şi aici apare o nedume- un deficitar la capitolul naţionalism într-un rire a exegetului: „Să mai remarcăm că profet al naţionalismului românesc. multe dintre respectivele romanţe s-au pus Eminescu devine al tuturor, al reprezentan- pe muzică, ceea ce e de înţeles, dar şi de ţilor dreptei şi stângii şi în special şi mai cu mirare, în măsura în care muzica versului eminescian e cu siguranţă mai intensă decât seamă al ideologilor şi luptătorilor (Aurel C. a oricărei alte partituri” (p. 20). Popovici, A.C. Cuza). „Poetul naţional” era Urmează o demistificare a valorii poetu- mai pe măsura proiectului educativ decât lui ca ziarist, căci Timpul are un tiraj descres- scepticul întristat de zădărnicia vieţii. cător (de la 5.600 la 1.800, iar după două Literaţii, democraţii, adepţii progresului în luni după intrarea lui în redacţie de la 6.000 forme occidentale îl disociau pe marele poet la 2.000, în contrast cu Războiul, care se tipă- de gazetarul reacţionar. rea în 12-18 mii de exemplare). Prilej pentru Scrisorilor plastografiate ale lui Octav autor să constate: „Articolele lui Eminescu Minar şi relaţiilor cu Veronica Micle li se n-au redresat câtuşi de puţin ziarul, care şi- rezervă mai multe pagini, fiindcă „povestea a continuat curba descrescătoare” (p. 21). de dragoste” cu femeia destul de „uşurati- Neconvinşi de această constatare, menită să că”, crezută însă ireproşabilă în relaţiile cu diminueze valoarea ziaristului, ne întrebăm poetul, se încadrează bine în schema mito- cine se mai interesează azi de textele publi- logică. cate în Războiul? În plan valoric propriu-zis, unii (Iorga) Sunt semnalaţi, apoi, factorii care au absolutizează, alţii (Lovinescu) relativizea- determinat constituirea mitului: accidentul ză. Lucian Boia susţine principiul lovines- biografic („nebunia”), epigrama nefericită a cian al mutaţiei valorilor, regretând că „a lui Alexandru Macedonski şi apariţia volu- cedat prea repede, luând în consideraţie că mului de versuri în ultimele zile ale anului opera poetului a rezistat înnoirilor şi chiar 1883, prin studiul introductiv Maiorescu s-a consolidat sub forma unei demnităţi contribuind „nu numai la analiza literară a estetice, pe care nimic n-o mai poate clinti operei, ci şi la mitologia eminesciană” (p. din loc”; „Prea repede a cedat Lovinescu! 25). În percepţia multora, Eminescu a rămas (…) Principiul enunţat de el e cât se poate aşa cum l-a caracterizat Maiorescu, „cu o de adevărat, şi tot mai adevărat pe măsură enormă capacitate intelectuală şi cu izola- ce istoria accelerează. Nici chiar excepţiile rea, dincolo de viaţa obişnuită a oamenilor, nu rezistă la nesfârşit!” (p. 85). în zona înaltă a ideilor şi a creaţiei” (p. 25): Principiul lovinescian, încuviinţat ca „Eminescu este Luceafărul, Hyperion. Nu având o legitimitate indiscutabilă de Lucian 37 Mihai Cimpoi

Boia, nu se dovedeşte a fi aplicabil şi feno- stituirea, şi, semnalând constatările iniţiale, menului Eminescu. apoi mistica întreţinută în jurul interpretări- Istoricul îşi mai declară o dată solidarita- lor călinesciene, îmbrăţişează părerea Ioanei tea cu Lovinescu, recunoscându-i „veleităţi- Bot, specializată şi ea în mitul Eminescu, că le de romancier, deşi structura lui nu era „faimoasa biografie este ea însăşi o piesă aceea a scriitorului de ficţiune”. mitologică, de aşezat, la loc de cinste, în Aici Boia face figură singulară în critica colecţia mitologiilor eminesciene” (p. 109). literară românească, ce nu a prea validat Se desfăşoară, apoi, întregul evantai al calitatea de romancier a autorului Bălăucăi dovezilor istoricului: misterul originii, bătă- şi Mite. (Cineva a zis chiar că unii critici lite- lia în jurul fondului psihologic şi comporta- rari ar fi bine să nu scrie proză!) mental al poetului, „nebunia” ca accident Capitolul Deceniul Călinescu s-a voit cel biografic ce a determinant veşnicia, consem- mai efervescent polemic, cu o miză puterni- nată profetic în finala notă mitologică că pe disocierea principială personaj real / („Astfel se stinse în al optulea lustru de personaj mitologic. Se aplică aici, cu multă viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va viclenie strategică a demonstraţiei, un ivi vreodată poate pământul românesc…”). mecanism sofisticat al aprobării / dezapro- Cunoscând bine schema mitologică, cer- bării prin enunţarea a ceva axiomatic care cetătorul consemnează vădita bucurie că trebuie totuşi dovedit şi acţiunea dovedirii lucrarea a stârnit, pe de o parte, entuziasm îl transformă în altceva problematic, discu- deplin, neumbrit de cea mai mică rezervă, tabil, incert. Viaţa lui Mihai Eminescu este pe de altă parte, respingere totală, fără prima sa operă majoră, Eminescu având, în drept de apel. Se ajunge la constatarea, deja sfârşit, o biografie demnă de importanţa lui. semnalată de noi, că Viaţa… scrisă de Afirmaţie negată imediat, căci exegetul se Călinescu, chiar dacă se vrea autentică, nu e întreabă cât este însă de „adevărată” recon- întru totul autentică. 38 Lucian Boia şi schemele demitizării

Ceea ce îmbrăţişează, empatic, autorul e interpretare reducţionistă şi se întreabă, ca faptul că G. Călinescu a concluzionat că: un tipicar: „Să nu fie Eminescu decât un „Foarte cultivat ca poet, Eminescu n-a putut cântec, o melodie obsedantă?” (p. 127). să fie un monstrum eruditionis”. Vine, apoi, schematica contestare demitolo- Logician impecabil, Lucian Boia nu sesi- gizantă: „S-ar putea însă ca tocmai Vianu să zase aici o contradicţie de formulare: „foarte aibă dreptate. Toată mitologia eminesciană cultivat ca poet”, n-a putut să fie un mons- s-a înălţat pe celebritatea dintâi, izvorâtă trum eruditionis. Însăşi întinsa descriere a din muzicalitatea obsedantă a versurilor” operei cu o amplă trecere în revistă a cultu- (p. 127). rii poetului ne vorbeşte despre faptul că G. Punctul polemic pe i se pune şi aici, Călinescu se contrazice superb. întrebarea luând o cotitură antifrastică: „De Dăm, apoi, de o consemnare cu o notă la o generaţie la alta, opera şi gândirea poe- detaşată, neutră că Istoria literaturii române tului s-au încărcat cu semnificaţii, aşa că de la origini până în prezent conţine un capitol aproape nu mai observăm punctul de pleca- intitulat „Poetul naţional”: „Sintagma nu re. Dar dacă aşa stau lucrurile, această mu - era nouă, însuşi Eminescu o folosise în repe- zi că misterioasă, marea forţă a poetului, se tate rânduri. Dar acum capătă autoritate poate dovedi, nesprijinită suficient de alte deplină, ca o pecete definitivă. Ştim cu toţii, argumente, şi marea sa vulnerabilitate” (p. chiar fără să pronunţăm numele, că „poetul 127). naţional” e Eminescu, şi numai Eminescu. Două faze: cea a comunismului antina- Ceea ce înseamnă nu numai că e cel mai de ţional şi cea a comunismului naţionalist seamă poet al românilor, dar şi că a expri- profilează un alt Eminescu, bineînţeles mat ca nimeni altul sufletul românesc, iden- ideo logizat, cercetătorul surprinzând tificându-se cu acesta” (p. 125). Ironia stre- atmosfera ideologizată şi în modul în care curată în „ştim cu toţii” şi „numai poetul e înţeles, trunchiat, propulsat în Eminescu” e potenţată de o obişnuită con- acţiunea de universalizare a valorilor româ- trapunctare a părerii contrare în fraza urmă- neşti. Sunt selectate din interpretările exege- toare: „Istoria lui Călinescu a devenit o carte tice ale lui Eminescu cea a lui Negoiţescu, fetiş, în ciuda sau chiar datorită adversităţi- care e de părere că postumele sunt mai valo- lor cu care s-a confruntat (mulţi critici i-au roase decât antumele, impunând o disociere pus în evidenţă punctele slabe, regimul a unei feţe plutonice (vulcanice, vizionare, Antonescu a scos-o din librării, regimul valorificatoare de mituri) şi una neptunică a comunist a ţinut-o multă vreme la „secret”: versurilor conceptuale, cizelate conform nimic n-a afectat-o, prestigiul i-a sporit fără disciplinei clasice, şi cele ale lui Edgar Papu încetare). Aşa că Eminescu a rămas „poetul şi Constantin Noica. naţional”, dacă însuşi Călinescu a spus-o!” Pentru demersul său mitologic i se pare (p. 125-126). mai interesant Papu prin protocronismul Ironie deşănţat-băieţească la un istoric de său, înălţat pe credinţa că românii n-au fost talia lui Boia. Adevărul e că românii se recu- astfel numai imitatori, ci şi deschizători de nosc şi azi, precum s-au recunoscut şi ieri, în drumuri. Eminescu, printre altele, n-a fost Eminescu, tot astfel precum britanicii s-au numai un romantic, ci şi unul dintre marii recunoscut şi se recunosc şi azi în precursori ai „poeziei moderne”. Oda (în Shakespeare. (Ierte-ni-se comparaţia „mito- metru antic) este, în viziunea sa, o primă logică”!) valoroasă piesă a existenţialismului. Supe - Nu ne miră faptul că, autoînfeudat meto- rioritatea poetului român apare în toată dei sale de demitizare, „istoricul literar” strălucirea, ca şi superioritatea României, Boia ia la propriu exprimările metaforice ale „ţară mică, dar al unui spirit mare”. unor eminescologi. Bunăoară, atunci când A spus aşa ceva Edgar Papu? Bineînţeles Tudor Vianu scrie că „Din instrumentarul că nu, iar consideraţiile sale pot fi socotite lingvistic acordat în acest fel s-a înălţat un absolut normale în cadrul studiului compa- cântec tulburător…”, el o taxează drept o rativ, pe care le practică, cu o anumită per- 39 Mihai Cimpoi

spectivă subiectivă, istoricii literaturii. tolul „destul de sever” din Istoria critică a La mitologie, şi încă la una foarte înaltă, literaturii române, unde sunt tratate cu rezer- îmbie şi formula lui Noica „omul deplin al ve postumele, proza, dramaturgia şi publi- culturii româneşti”. Evident, pe istoricul cistica (deşi e apreciată contribuţia Monicăi nostru nu l-au mai interesat dovezile filoso- Spiridon în recunoaşterea valorii ei literare) fului, foarte convingătoare de altfel; i-a fost şi unde cercetătorul găseşte sacrosanta pen- suficient aerul „bombastic” al expresiei, ast- tru el afirmaţie: „Nu încape îndoială că fel încât el şi-a permis chiar să arunce, cu Eminescu a fost naţionalist, xenofob, cu pul- sarcasm şi într-o manieră impardonabilă, siuni rasiste şi antisemite, tot mai vii spre deloc inteligentă: „Încolţeşte şi o îndoială sfârşitul vieţii”. Nu e trecută cu vederea şi (formulată deja de Călinescu): aspiraţia furibunda constatare că din Caietele facsimi- aceasta spre absolut, chiar pentru aflarea late „nici un rând din acestea nu prezintă unor lucruri care îi rămâneau interzise, din vreun interes”. pricina lipsei totale de pregătire şi de mij- Grave incriminări în stil exclusivist-des- loace (fizica sau limba chineză!), nu a fost fiinţator se aduc membrilor Academiei oare şi un simptom al dezechilibrului min- Române, nişte ignoranţi dedaţi aproximări- tal? (fiindcă, vrem, nu vrem, ajungem şi la lor hazardate, în frunte cu preşedintele ei, momentul 1883). Depinde, ca în toate, pe ce inginer-electronistul şi fizicianul Ionel- faţă citim lucrurile” (p. 159). Valentin Vlad, care face această surprinză- Fireşte, lui Lucian Boia îi face o bucurie, toare decriptare în poezia eminesciană a din cele răutăcioase, să citească pe faţa unei sugestii privind colapsul sistemului urâtă, pidosnică, grotescă. solar, care, conform unui model astrofizic Racordarea metodologică la ideologiile elaborat prin 1920-1930, îşi va epuiza com- naţionale şi naţionaliste, surprinse cu obiec- bustibilul şi va transforma soarele într-o tivitate, se vrea, evident, completată cu con- uriaşă stea roşie cu dimensiuni care vor statarea unui adevăr ce nu corespunde cuprinde orbita Pământului, după ce „a canonului mitologic: în România postbelică înghiţit” planetele Venus şi Mercur (cam nu a apărut decât cu amânări şi sincope după încă 5 miliarde de ani): opera integrală a lui Eminescu, încât nu se „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist poate spune că am avut de-a face cu o mito- şi roş, cum se-nchide ca o rană printre nori logie totală. întunecoşi…”. Înaintând în activitatea noastră imediată, Acad. Ionel-Valentin Vlad vibrează la o cercetătorul incriminează basarabenilor reprezentare poetică, apropiată de modelul faptul că l-au transformat mai mult decât astrofizic al evoluţiei sistemului solar elabo- „într-un român absolut”, într-un Dumnezeu rat pe temeiuri ştiinţifice. Se face caz, apoi, al naţiei române. De unde să ştie istoricul de ortografierea lui Schopenhauer cu doi de atotştiutor Lucian Boia că românii basara- p. Or, şi istoricul scrie românescă în loc de beni au fost persecutaţi şi omorâţi pentru romanescă, contrastată în loc de contrastantă, Eminescu, că el a călăuzit procesele de fapt care nu îndreptăţeşte să-l învinuim că Renaştere ale basarabenilor (aceste lucruri nu cunoaşte gramatica. pot fi luate în derâdere doar de nişte inşi Pe Ioan-Aurel Pop îl mustră că vrea să-l total lipsiţi de scrupule etice). spele pe Eminescu de reproşurile aduse Fractura intervenită în eminescologie xenofobiei şi antisemitismului său, acade- este, după Boia, reprezentată de Eugen micianul având în vedere contextul în care Simion şi Nicolae Manolescu, un conserva- şi-a formulat opiniile publicistice de la tor pentru care Eminescu rămâne integral Timpul. valabil şi demn de interes şi unul care ple- În ce ne priveşte, incriminarea că promo- dează pentru „despărţirea de Eminescu, în văm un Eminescu atotştiutor şi a toate „pre- scopul unei abordări critice şi selective, sin- văzător” ne-o asumăm şi vom spune, pre- gura în măsură de a-l readuce pe poet în cum spun copiii, că „mai mult nu vom contemporaneitate”. Se face referire la capi- face”, numai că am demonstrat – nici mai 40 Lucian Boia şi schemele demitizării

mult, nici mai puţin, – punând textele în Ne miră că, pornit pe acţiuni de demiti- paralelă cu Eminescu şi Heidegger, zare de proporţii, Lucian Boia nu a ridiculi- Eminescu şi Max Scheler spun despre limbă zat şi decizia luată de NASA şi Uniunea şi despre sociologie aceleaşi lucruri pe care Internaţională a Astronomilor de a acorda le expune poetul nostru în Fragmentarium. celui mai mare crater de pe Mercur numele Le reluăm încă o dată aici. lui Eminescu. Mihai Eminescu: „Nu noi suntem stăpâ- Volumul ne dezamăgeşte în multe pri- nii limbii, ci limba e stăpâna noastră. vinţe, punând total în umbră nu personali- Precum într-un sanctuar reconstituim piatră tatea poetului, ci persoana exegetului, spul- cu piatră tot ce-a fost înainte – nu după fan- berând şi mitul Istoricului absolut, singurul în tezia sau inspiraţia noastră momentană – ci stare a ne da istorii reale, precum se spune în după ideea în genere şi în amănunte, care-a adnotarea editorială. predomnit la zidirea sanctuarului – astfel Expunem punctual contraargumentele trebuie să ne purtăm cu limba noastră noastre: românească [...] Limba românească e la sine – autorul nu cunoaşte opera eminescia- acasă o împărăteasă bogată căreia multe nă, citând doar o strofă (imperfectă) din popoare i-au plătit dare în metal dur pe Luceafărul, strofe din Pe lângă plopii fără soţ, când ea pare a nu fi dat nimănui nimic” două rânduri din Venere şi Madonă şi inte- Martin Heidegger: „Omul se poartă ca şi gral La steaua (o adaptare după un poet ger- cum el ar fi făuritorul şi dascălul limbii, man; poetul german e Gottfried Keller, la când de fapt ea este stăpâna omului (subl. în care nu se găseşte însă ultima strofă) şi câte- text – n.n.) [...] Limba este domeniul (tem- va rânduri din Împărat şi proletar, preluate, plum), adică locul de adăpost al Fiinţei […] probabil, din studiul lui Dobrogeanu- Limba este locul de adăpost al Fiinţei. În Gherea; lăcaşul ei trăieşte omul. (Cei ce gândesc şi – eminescologia din ultima perioadă, făuritorii de vers sunt veghetorii acestui care a înregistrat faze importante şi lucrări adăpost)”. de valoare care aduc unghiuri de abordări (În cazul în care Lucian Boia nu este novatoare, de asemenea nu este cunoscută familiarizat cu terminologia religioasă, deşi de el; multe lucrări din ultimul timp sunt ca un atoatecunoscător ar trebui s-o ştie, prezentate în breviare bibliografice expedi- pre cizăm că „sanctuar”, folosit de Emi - tive; nescu, este un loc „în templu”, folosit de – sunt distinse doar două direcţii în stu- Heidegger în latină, semnificând, prin diile eminesciene, una „tradiţională”, repre- extensiune, şi „lăcaş”, ca loc de adăpost, zentată de Eugen Simion, ceea ce e o luare sinonim cu „locaş”.) în băşcălie a aportului academicianului la Mihai Eminescu: „Sociologia e între toate readucerea în actualitate a lui Eminescu ştiinţele unica ce atinge interesele oameni- prin studii profunde, realizare de noi ediţii lor, sentimentele, patimile şi prejudiţiile critice, facsimilarea Caietelor, constituirea lor”. unor comisii de examinare a diagnosticului Max Scheler: „Punctul de vedere sociolo- bolii; alta fiind reprezentată de Nicolae gic este lăuntric oricărui proces de cunoaş- Manolescu, cunoscut mai degrabă prin câte- tere, inclusiv cunoaşterii ştiinţifice”. va luări de atitudine antieminesciene; (Menţionăm ca pe o curiozitate, demnă – substituirea judecăţilor de valoare, totuşi de ştiut, că Georges Gurvitch, care a bazate pe solide temeiuri ştiinţifice, prin trăit după ce Eminescu a trecut la cele veş- zeflemele de mahala de tipul: lucrarea lui nice, vorbea despre faptul că „sociologia Călinescu e foarte bună, e autentică, dar trebuie să se ocupe de diferite grade de con- (cumătra) Ioana Bot zice că e proastă şi topire şi de întrepătrundere a cunoştinţelor inautentică; deci până la urmă nu are nicio într-un Noi: Masă. Comunitate. Comu - valoare: niune.” Credem că atunci când Eminescu se • nivelul ştiinţific se prezintă la cota cea referea la „interesele oamenilor”, avea în mai joasă din cauza argumentării vedere tocmai acel Noi.) rudimentare (bun / rău); 41 Mihai Cimpoi

• instrumentarul critic e sărac şi înve- analiză literară, vreo metodă, preluată din chit, apropiat de limbajul de lemn şi cele practicate astăzi în domeniul studiilor de cel al manualelor şi crestomaţiilor ştiinţifice. şcolare; „Metoda” sa e una ocultă, ţinând de vră- • sunt omise în totalitate eminescologia jitorie, de o întindere de cercuri negre mefis- străină şi referinţele unor mari poeţi tofelice ale demonstraţiei: tot ce se întâmplă din alte areale culturale; dacă ar fi în jurul lui Eminescu nu ţine de o anumită făcut aşa ceva, autorul s-ar fi mirat linie evolutivă, fie şi sinusoidală, cu contri- nespus de mult că fără gând de a spori buţii exegetice originale modeste (multe) mitul Eminescu majoritatea l-a apre- sau eronate (cum se atestă în cazul marilor ciat înalt; bunăoară, criticul cubanez figuri), ci de o curbă drăcească a evaluărilor Salvador Bueňo, recenzând volumul exagerate care corespund unui canon al de traduceri realizate de Rafael mitologizării, al cărui mecanism îl ştie doar Alberti şi Maria Tereza Lea, îl conside- Lucian Boia, singurul înzestrat, după cum ră „cel mai mare poet elegiac al ne avertizează adnotarea editorială, şi cu lumii”; calificative superioare de acest darul de a-l demonta. Ştiinţă dublă – a felu- fel găsim şi la alţii. lui în care se face şi a modului în care trebu- Impresia generală pe care ne-o produce ie desfăcut –, care impune figura exponen- cartea prof. Lucian Boia (în paranteză fie ţială a „istoricului absolut”. spus: nu ne-am dori să-i fim studenţi) e că Dumbrăveni-Suceava, nu aplică, dat fiind că a ambiţionat să facă şi Iulie 2016

42 Lucian CHIŞU Călătorii în infern

Abstract Acest articol este o cronică la cartea Celula cu minori, semnată de Alexandru Teodorescu, una dintre victimele terorii comuniste din deceniul al şaselea din România secolului trecut. Elev în ultima clasă de liceu, memorialistul descrie consecinţele înscrierii sale, alături de câţiva colegi, în organiza- ţia anticomunistă Frontul Eliberării Naţionale. Pe fundalul evenimentelor din Ungaria (1956), cei 13 liceeni, membri ai organizaţiei, comemorează doi ani de la înăbuşirea Revoluţiei, iar un an mai târziu sunt arestaţi şi judecaţi primind, iniţial, condamnări între 6 şi 23 de ani de muncă silnică. Periplul minorilor, din beciurile Securităţii la Jilava, Luciu-Giurgeni şi Grădina, reprezintă pentru autorul acestei cărţi-document şi pentru colegii săi o coborâre în Infern care, dincolo de supliciile imaginabile la care au fost supuşi protagoniştii ei, conferă acestora aura personajelor mitologice care, trecând Styxul, au avut forţa de a se confrunta cu destinul şi de a se întoarce de „acolo”. Scrisă cu o obiectivitate crudă, însă fără niciun fel de atitudini resentimentare, Celula cu minori adaugă literaturii confesionale carcerale aspecte inedite ale „rezistenţei” prin cultură, aceea care i-a ţinut în viaţă pe minorii cunoscuţi în temniţe sub denumirea „grupul de la Liceul Matei Basarab”. Cuvinte-cheie: Comunism, revoluţie, Ungaria, biografie, memorialistică, literatură.

This article is an abstract to the book Celula cu minori [The Cell of Minors] signed by Alexandru Teodorescu, one of the victims of the communist terror in the sixth decade of last century Romania. A pupil in the last grade of high school, the memoir writer describes the consequences of his joining, with several colleagues, the anti-communist organization „The Front of National Liberation”. In the context of the events in Hungary (1956), the 13 high school students, members of the organization, commemorate two years from the suppression of the Revolution, and a year later they were arrested and judged, initially being sentenced to 6 – 23 years of forced labour. The youngsters odyssey in the Security’s cellars of Jilava, Luciu-Giurgeni and Grădina, represent for the author of the same book- document and for his colleagues a descent into Hell which, beyond the imaginable tortures to which the protagonists were subjected, confers them the aura of the mythological characters who, passing the Styx, had the force of facing destiny and coming back from „there”. Written with a cruel objec- tivity, but with no resentful attitude, Celula cu minori [The Cell of Minors] adds to the confes- sional literature new aspects of the „resistance” by culture, which kept alive the minors known as the „group of Matei Basarab High School”. Keywords: Communism, revolution, Hungary, biography memoirs, literature.

În peisajul nostru cultural a prins bine niul acesta, de „viaţa” tipologiilor şi de contur formatul genurilor biograficului, întreţinerea ei răspund teoreticienii, solul teritoriu literar inconsistent cu mai bine de respectiv a devenit o formă de relief din ce două decenii în urmă, când oferea o imagi- în ce mai fertilă. Între altele, datorită preo- ne mai degrabă deşertică. Cum, în dome- cupărilor faţă de zonele trans-disciplinare

Lucian CHIŞU - Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, e-mail: [email protected] 43 Lucian Chişu

(inclusiv în ceea ce priveşte noile raporturi dintre realitate şi ficţiune), dar şi interesului opiniei publice faţă de istoria noastră recen- tă, marcată de o lungă serie de apariţii cu valoare memorialistică în care noul gen este puternic irigat de setea, în sfârşit potolită, a celor dornici să cunoască adevărurile ascunse opiniei publice de către totalitarismul comunist timp de o jumătate de secol. Ce lu - la de minori1, cartea semnată de Alexandru Teodorescu, conţine evocările fostului deţi- nut politic scrise la vârsta deplinei maturi- tăţi şi este parte integrantă a literaturii con- centraţionale, constituind, ca şi multe alte apariţii de aceeaşi sorginte, un memento, al învăţăturilor despre... înlănţuirile istoriei. Înainte de a o prezenta, sunt necesare câteva adăugiri. Editarea volumelor cu valoare testimonială a fost posibilă odată cu schimbarea de sistem social şi politic, din decembrie 1989. Cele mai multe dintre ele sunt documente terifiante şi ilustrează - numite prin sintagma univers concentraţio- nar - emblema sub care au văzut lumina tiparului în jurul a o mie de cărţi-mărturii. Şi continuă să apară. În cuprinzătorul ei simbol, reprezentarea de faţă se referă sinte- să nu observ, însă, că pe ecranul acestei pro- tic şi simultan la arhivele organelor represi- iecţii se insinuează însăşi Istoria secolului ve, are în vedere interviuri, reportaje, apari- trecut şi a celui prezent, cu norii ei negri şi ţii care au fost, la origine, memorii, jurnale, ameninţători, care s-au abătut şi se abat asu- corespondenţă, ori relatări indirecte. Alături pra întregii umanităţi, de la holocaustul de victimele-autori, a căror soartă a fost nazist, la ciuma roşie şi până la fundamen- încercată de împrejurări potrivnice, cercetă- talismul religios, distrugător de civilizaţii, tori şi teoreticieni, realizatori de filme docu- care mişcă naţiuni din obârşia lor. Tot în mentare, instituţii de investigare a crimelor fondul discuţiei rămâne întrebarea cu privi- comunismului ori consacrate memoriei exi- re la păcatul biblic al lui Cain şi la cine are lului românesc contribuie, împreună, la dreptul, în afara legilor morale din noi şi a documentarea, studierea fenomenului şi cerului înstelat de deasupra, să ne hotărască devoalarea secretelor lui. Dacă ar trebui să-l destinul? rezum mergând până la sâmburele genera- După cum se poate constata, aceasta este tor al răului, prima sa caracteristică ar sfera de încadrare tematică a Celulei de reprezenta-o ideologia cu escaladarea con- minori, apariţie editorială pe care o consider, fruntărilor din sfera politicului la nivelul cel în continuarea celor de mai sus, un recurs la mai înalt, acela de conflict total, fapt care a memorie. Gen tranzitoriu, biograficul stă declanşat războiul fratricid (româno- aproape de existenţialismul literar cu care român), căruia i-au căzut jertfă sau i-au îşi împarte, în cazul de faţă, sentimentul tra- devenit martiri milioane de semeni. Nu pot gic al vieţii, ficţiunea fiind devansată de rea-

1 Alexandru Teodorescu, Celula de minori (Cuvânt înainte de Al. Tudorică), Editura Humanitas, Bucureşti, 2015. 44 Călătorii în infern

litate (istorie) şi ordonată după semnificaţii- Bunescu, Valentin Paul Bogoiu) justiţia le duratei sociale. Aflu din scurta prezentare comunistă nu le-ar fi pregătit un bacalau- a parcursului carierei că, după experienţa reat cu totul special, în care proba principa- traumatizantă care a durat cinci ani, autorul lă a constat în examenul de supravieţuire. a absolvit studii de anglistică în ţară. După Simbolic vorbind, acestea sunt condiţiile în 1977, când s-a stabilit în Germania, care cei treisprezece îşi trec examenul lor de Alexandru Teodorescu avea să adauge pro- maturitate, dacă e să folosim cealaltă denu- filului intelectual şi domeniul academic al mire a bacalaureatului, ca examen naţional, filologiei franceze, finalizat la Universitatea intrat în curricula şcolară la începutul seco- „Goethe” din Frankfurt. În calitatea de lului al XIX-lea din iniţiativa lui Napoleon cadru didactic a predat ore de engleză şi Bonaparte. franceză elevilor liceului din localitatea Este important de semnalat că grupul Königstein im Taunus până în anul 2003. despre care „Scânteia tineretului” scrisese Nu întâmplător am ţinut să prezint Cv-ul numindu-l o formaţiune de „bandiţi contra- memorialistului. De fapt, pregătirile pentru revoluţionari” se afla la vârsta marilor idea- această profesie încep - ca o cruntă ironie, luri. Constatarea mă duce cu gândul la o dar şi provocare a sorţii - încă din lagărele sentenţie a lui Henri David Thoreau, unul de muncă forţată de la Luciu-Giurgeni şi dintre cei mai frecventaţi eseişti ai secolului Salcia, aspect asupra căruia voi reveni. al XIX-lea de pe continentul american: Descopăr în amintirile profesorului „Tânărul îşi adună materiale ca să dureze Alexandru Teodorescu întreg arpegiul un pod de la el la lună, ori să înalţe un palat înlănţuirilor documentului cu literatura. sau un templu pe pământ, şi, după un răs- Însă, dacă aş relata de plano întâmplările din timp îndelungat, ajuns la vârsta mijlocie, cele 280 de pagini, există riscul de intra în acesta sfârşeşte prin a-şi construi din ele o zona de ocurenţe a universului concentra- cabană într-o pădure”. Aforismul exprimă, ţional, aşa cum se manifestă acestea în de- în termeni comuni dar foarte percutanţi, acum bogata literatură consacrată specialei diferenţa dintre cele mai ardente dorinţe ale tipologii biografice. Interesat de particulari- adolescenţilor-care-am-fost şi realitatea tăţi, aşadar de contrastele care diferenţiază existenţială. Descoperirea aceasta se petrece acest gen biografic, insist asupra semnifica- în intimitatea sufletească a fiecăruia dintre ţiilor care-i conferă nedorita, de altfel, origi- noi: nu putem trăi fără aspiraţii, deşi viaţa nalitate. Ea constă în faptul că expe rienţa ne arată mai totdeauna că ele sunt supradi- relatată aici de Alexandru Teodorescu, mensionate şi, de aceea, greu de concretizat, încredinţată tiparului atât în numele său cât dacă nu sunt însoţite, per aspera ad astra, de şi al colegilor de temniţă şi de idealuri, lungă şi izbăvitoare tenacitate. Cartea de aduce propria-i contribuţie în panorama faţă depune mărturia cazurilor de excepţie, spectrală a infernului terorii comuniste. care se abat de la circuitul descris în butada Întâia ei particularitate este dată de faptul lui Thoreau, consolidând regula. Educaţi în că volumul reprezintă mărturia unuia din- familie după principiile moralei creştine tre membrii grupului de elevi de la Liceul (autorul este fiul unui preot), în spiritul „Matei Basarab”, adolescenţi aflaţi în ime- dreptăţii, onoarei şi demnităţii fiinţei diata vecinătate a vârstei de 18 ani, când umane, elevii de la „Matei Basarab” intră în tinerii se transformă în persoane adulte, cu organizaţia conspirativă Frontul Eliberării simţul responsabilităţii. Perspectiva iminen- Naţionale şi îşi propun să comemoreze doi ţei examenului de Bacalaureat ar reprezen- ani de la înăbuşirea în sânge a Revoluţiei ta, simbolic, marele pas, dacă lui Alexandru din Ungaria (1956). Singura lor pregătire de Teodorescu şi colegilor săi (Stoica Olteanu, luptă constă în gândurile curate şi lipsa de Marin Chioseaua, Constan tin Vlad, Dan prejudecăţi, cu care vor să schimbe lumea. Victor Spătaru, Stancu Costel Puiu, Ion Deturnarea societăţii, de către ideologia Vladimir Iliescu, Dumitru Furtună, Valeriu comunistă, de la vechile precepte de etică şi Mălăcilă, Peter Falk, Ion Hugo Spătaru, Paul morală creştină, ca formanţi ai conştiinţei 45 Lucian Chişu

umane, le umple sufletele de umilinţe, iar apropie ca reprezentare generală de imagi- sentimentul nedreptăţii se manifestă, la vâr- nea Iadului, cum apare acesta în picturile sta lor, sub forma unor autentice crize de murale ale vechilor biserici româneşti. Nu sufocare sufletească. Fiind idealişti şi uto- este greu de distins între cele două denu- pici, nu-şi dau seama că societatea în care miri, altfel destul de apropiate, ca sens. trăiesc este un imens ocean de aparenţe. Rolul iniţiatic al „coborârii” în Infern devine Precizarea este valabilă pentru toate tipurile în varianta autohtonă călătoria prin Iadul- de societate, mai puţin aceea în care ei cred pe-pământ. Recuzita lui este, de altfel, des- şi despre care, se ştie, că nu poate fi pusă în tul de asemănătoare aceluia din picturile practică. În urma unui denunţ, peste capete- murale la care am făcut trimitere, epicul le liceenilor de la „Matei Basarab” cade ghi- fiind tortura ca antecameră (nu anticameră) lotina justiţiei şi, potrivit legilor comuniste, a morţii. sunt declaraţi „duşmani ai poporului”. În Dacă aş insista pe componenta extermi- beciurile Securităţii au parte de interogato- nării lor fizice, aş rămâne exclusiv în zona rii care constau în tortură şi schingiuiri, iar oribilă a răului pe care oamenii şi-l fac unii după o sumară judecată sunt ţintuiţi în colo- altora sub impulsuri atavice, ca o formă niile de muncă forţată, supravieţuind la rudimentară a instinctului de dominare, limita dintre exterminare şi existenţă. ridicat la rangul de sistem, diseminat în atâ- Singura lor vinovăţie, de o extremă gravita- tea şi atâtea chipuri în istoria umanităţii. Nu te o reprezintă un adevăr axiomatic: gându- doresc să fac acest lucru, dar, pe de altă rile sunt libere. Primejdia faptelor lor, nu parte, nu pot să trec peste unele exemple poate fi probată, dar acest lucru nu înseam- surprinzătoare. La un moment dat stau în nă că ea nu există. Primii convinşi de gravi- celulă cu un tânăr surdomut, de la care află, tatea ei sunt reprezentanţii organelor repre- prin semne, că fusese întemniţat sub învi- sive ale statului, anchetatorii şi temnicerii, nuirea de agitator al ideilor anticomuniste. în mintea cărora libertatea de gândire nu Într-o altă secvenţă se arată: „Pe o cărămidă există. Declanşată câţiva ani mai înainte, aşa cineva îşi zgâriase numele: Nicolae Joja. Pe numita reeducare prin lupta cu sinele a fost ministrul învăţământului îl chema Atanasie una dintre aberaţiile care au intoxicat în Joja. O coincidenţă? L-am întrebat pe sena- plan cultural, social, ideologic, societatea torul Zăgan. - Da de unde, sunt fraţi, unul acelor timpuri. Or, tocmai aceasta refuza să legionar, celălalt comunist”. În ceea ce îi pri- accepte dictatura proletariatului plasând-i veşte, cei din celula de minori trebuie să se pe locuitorii României între fabulaţia cele- adapteze condiţiilor inumane de existenţă brei povestiri despre Regele gol (ori secretul prin strategii de supravieţuire: îşi fac „ace” lui Polichinelle) sau perspectiva de a fi arşi de cusut din paiele de la mătură, comunică pe rug, a celor care, ca şi Galilei, n-au făcut prin semne şi chei simbolice (inclusiv prin... concesii „adevărului” oficial. tăcere), educându-şi instinctul de conserva- Ea este riguros aplicată acestor tineri re la condiţii extreme. Exemplele fiind cu aflaţi la vârsta marilor elanuri, prin tăierea mult mai numeroase, le rezum afirmând că aripilor înainte de a-şi încerca zborul. Vor acestea îi prilejuiesc lui Alexandru Teodo- forma un lot aparte, restrâns, al minorilor rescu să descopere, prin suferinţă, latura trimişi în barăcile populate cu deţinuţii poli- dostoievskiană a naturii umane. tici care împânziseră România în numele Mărturiile autorului devin relevante prin democraţiei populare. cealaltă dimensiune a lor, simbolică, pe care Dezvăluirile despre ororile prin care a o numesc, prin scoatere din context, călăto- trecut Alexandru Teodorescu au, printre ria iniţiatică. În numele ei, protagoniştii conotaţii, şi pe aceea a coborârii în Infern, acestor întâmplări reale au posibilitatea de a temă veche, mitologică, plină de exemplifi- face cunoştinţă cu umanitatea din preajmă: cări şi de numele autorilor care au ilustrat-o „Adevăraţii noştri dascăli, capabili să ne literar. În descrierile fiului de preot, posibil deschidă mintea, să ne îmbogăţească sufle- sub resorturile subconştientului, Infernul se tul, să ne servească drept model erau prin- 46 Călătorii în infern

tre noi. Trebuia doar să-i căutăm”. Între cei Eroii acestei confesiuni au, totuşi, fericirea, astfel nominalizaţi se numără senatorul folosesc imprudent acest cuvânt, de a-şi Zăgan, doctorul Dobrotă, pictorul Petre găsi un scop dincolo de suferinţă, acela de Aurel, avocatul Muscelanu, „prinţul” Ion a-şi continua „învăţătura” prin studiul Ghica, studenţii Marin Tarangul şi Nelu (dacă i se poate spune astfel) limbilor stră- Tamaş, domnul Cesianu, moş Tacoi, colone- ine, aspect sub care şi memoriile lui lul Eremia „fratele generalului Ion Eremia, Alexandru Teodorescu probează că închiso- fost ministru adjunct la Ministerul Forţelor rile politice din perioada comunismului Armate, autorul romanul parabolic Gulliver timpuriu şi mediu, fuseseră adevărate „uni- în Ţara Minciunilor. Agresiunile şi tortura versităţi”, din tristul motiv că floarea inte- fizică, greu de imaginat, cărora trupul pare lectualităţii româneşti le ocupase până la că le cedează, sunt anesteziate de revelaţia refuz. Supravieţuirea prin cultură, se adau- lăuntrică a faptului că „gândurile sunt libe- gă în mod inalienabil supravieţuirii prin re”. Ivită din cea mai profundă interioritate, demnitate (în paranteză fie spus, de ambele întreaga mărturisire a profesorului Alexan- este nevoie şi astăzi). dru Teodorescu pledează pentru ideea că De la distanţă, emoţiile cele mai copleşi- suntem alcătuiţi din două entităţi: una toare ale calvarului trăit de grupul de materială, limitată, supusă constrângerilor, minori sunt declanşate de imaginile de pe care poate fi strivită, exterminată, şi o alta ultimele filele ale volumului. Alături de spirituală, celestă, infinită, pe care divinita- ipostazele şi chipuri ale adolescentului tea ne-a dăruit-o suflând viaţă trupului nos- înainte de a fi întemniţat, de Fişa matricolă tru de humă. Astfel de împliniri, atinse penală, sunt reproduse fotografic câteva după ce au păşit pe treptele cel mai înalte dintre foile răzleţe ale „dicţionarului” întoc- ale suferinţei, transformă Infernul într-o mit de aceştia în detenţie. Scrisul de pe acele lume a cunoaşterii şi fericirii (cuvinte greu pagini de hârtie, substituite din spitalul de acceptat în contextul dat). Suferinţele lor coloniei Salcia în timpul şederii acolo a ating pragul ataraxiei sufleteşti, fiind astfel unora dintre membrii celulei, dă un sens expurgate. Solidaritatea umană din cele mai vieţii lor închise între pereţii absurdului. În dure momente din viaţă este iarăşi dătătoa- absenţa dicţionarului, unii cititori, mai scep- re de puteri nebănuite, devine de monolit. tici, ar înclina să creadă că ades peste reali-

47 Lucian Chişu

tate se aştern pâclele memoriei, literaritatea pentru noile etaloane. Cronica literară la genurilor biograficului constând în dozarea, memoriile lui Alexandru Teodorescu apare cu stil ori fără, a raporturilor realităţii cu fic- în acest număr al „Caietelor critice”, consa- ţiunea. crat sărbătoririi „Zilei limbii române”. În fine, dacă tot am adus vorba despre Alegerea nu este una întâmplătoare. Am ficţiune, l-aş aminti pe Marin Preda, autorul scris în anii din urmă, cu oarecare obstina- romanului Cel mai iubit dintre pământeni, în ţie, despre limba română în feluritele ei care biografiile câtorva dintre prietenii ipostaze considerând că, în situaţia limită a marelui scriitor iau chipul unui erou care îşi pierderii actelor şi bagajelor undeva pe glo- pierde paşii călătorind prin desişurile nara- bul terestru, ea rămâne singurul nostru tive ale pădurii de simboluri între cele două însemn de identitate. Limba română este tărâmuri. Romanul lui Marin Preda antici- chiar mai mult decât un „act” de identitate, pează câte ceva din conţinutul Celulei de este depozitarul „memoriei” noastră cele minori. Observ, de pildă, similitudinea, stra- mai fidele. Găsesc, tocmai de aceea, să nie şi totuşi explicită, dintre cele ce se comentez mărturiile de faţă în acest număr întâmplă cu personajele reale ale amintirilor al revistei, pentru valoarea lor înalt testimo- lui Alexandru Teodorescu şi Victor Petrini, nială. În marea lor majoritate, memoriile asistentul de filosofie care, după detenţie, îşi celor care au trecut prin iadul comunist nu caută un loc de muncă încercând să se inte- conţin accente resentimentare sau vindicati- greze social. Îngropată, cum se spune, ve, ci îndemnul de a nu fi date uitării ororile „până mai sus de brâu” în ficţiune, viziunea prin care au trecut. Aceşti supravieţuitori artistică a literaturii lui Marin Preda, se răs- aureolaţi de suferinţă, duc mai departe gân- frânge memorabil asupra Celulei de minori, dul lui Mircea Vulcănescu („fără religie şi incluzându-i în terapia comună a cuvintelor istoricitatea lui Isus, lumea este un imens apostolice ale lui Pavel („Dacă dragoste nu pustiu de sare şi cenuşă”). Întâlnesc şi în e, nimic nu e”) şi pe aceştia, alături de situaţia evocărilor lui Alexandru Teodo - Petrini. În plus, astfel de învăţăminte îi con- rescu idei de acest fel, mergând până la con- feră literaturii forţa unui vehicul în stare să cilierea tacită dintre culpa înaintaşilor, transporte ideile dintr-un domeniu în altul. neatenţi la lecţiile şi repetitivitatea istoriei, Recapitulând cele prezentate în carte, şi jertfele ei: „Cu toate că nu regret cei cinci vinovăţia celor treisprezece duşmani ai ani de umilinţe şi de sclavie, nu voi socoti poporului constă în a-şi fi manifestat liber- niciodată închisoarea un loc care permite tatea de gândire. Cartea lui Alexandru spiritului uman să atingă culmi nebănuite; Teodorescu reprezintă, din acest punct de dar întâlnirile cu oameni de excepţie, sufe- vedere, după cum iarăşi am mai afirmat, un rinţa cea de toate zilele, situaţiile-limită prin recurs la memoria românească Am în raftu- care am trecut şi nerenunţarea la lumea rile bibliotecii personale aproximativ o sută noastră, la idealuri, au transformat acele de tomuri scrise pe acest subiect din varii locuri de coşmar în Universitatea vieţii şi au unghiuri de abordare, meritând toate a fi făcut din noi studenţi pe viaţă. Acolo am amintite. Dacă, totuşi, evit să fac această învăţat ce înseamnă adevărata prietenie, lungă nominalizare, cauza este teama omi- sacrificiul, solidaritatea”. Publicând astfel siunii vreunuia dintre numeroşii eroi şi de mărturii, editorii contemporani fac nece- modele de existenţă exemplară. Lista merge sarul gest de reparaţie morală datorat victi- înapoi, în istorie, până la Bălcescu, patriotul melor sistemului totalitar. român, întors în 1852 în ţară ca să moară. Cartea lui Alexandru Teodorescu este Nu i s-a permis acest lucru, iar astăzi, când literatură non-ficţională dar, prin dramatis- avem un exod de vreo două-trei milioane de mul evenimentelor descrise în paginile români, frumuseţea morală a acestui gest acesteia, intră în zona de confluenţă a ficţiu- pare greu de argumentat, cum şi faptul că i- nii cu realitatea, ca o punte subţire aruncată a dispărut chipul de pe bancnotele româ- peste hăul a cinci ani de ceţuri. Ea face neşti, altfel zis, ideile lui nu mai au semnifi- parte, în mod clar definit, din categoria rea- caţii valorice reprezentative sau de schimb lităţilor (vieţii) care bat(e) literatura. 48 Comentarii

Caius Traian DRAGOMIR Omul actual – un portret încremenit

Abstract

Modificarea profilului uman – în primul rând psihic, intelectual, spiritual, etic – poate fi privit sub două aspecte. Primul dintre ele este cel biologic, prea puţin relevant în istorie şi chiar în preistorie. Cel de al doilea, determinant, este cel angajat de fiinţa umană prin acţiunea sa continuă de a crea, dezvolta sau întreţine o civilizaţie – sau civilizaţiile. Pe o astfel de cale au existat mari schimbări ale condiţiei omului, precum şi ale omului însuşi în perioade extrem de fertile – constituirea culturii elene clasice, instituirea autorităţii Romei în lumea mediteraneană, Renaşterea, epoca revoluţiilor. Omul actual, însă, pare convins a fi ajuns la o stare de inutilitate a evoluţiei şi dezvoltării interioare – aceasta este marea primejdie ameninţând umanitatea actuală. Cuvinte-cheie: biologia umană, dezvoltarea istorică a omului, civilizaţia, stagnarea spirituală.

The evolution of the human profile – mainly the psychical, intellectual, spiritual, ethical one – has two ways. The first was the biological one, unsignificant during the history. The second is determi- ned by the relation of the man with his civilization. This was essential for the changes of the human mind, especially during peculiar periods, like Greek old development of the culture the constitution of the Roman Empire, Renaissance, and Age of Revolutions. The present day man seems that lost his own image of an evaluative being. Keywords: human biology, historical development of man, civilization, spiritual stagnation.

Sunt două aspecte ce pot fi văzute, sub ales de către conducători politici a căror care problemele schimbării în care a fost aspiraţie a fost invariabil aceea de a dicta antrenat omul, pe parcursul întregii sale marilor comunităţi omeneşti, unor întregi istorii, dar cu deosebire odată cu intrarea naţiuni, popoare, populaţiilor unor conti- umanităţii în epoca revoluţiilor, o schimba- nente, sau lumii. Ce spun reflecţiile, obser- re pe calea căreia au existat mereu forţe ce vaţiile şi analizele, omului de azi, făcute în au dorit a-l angaja, în care el însuşi se simte spiritul unei intenţii de obiectivare, privind eventual, ameninţat sau dornic a fi implicat. evoluţia fiinţei umane aflate într-o îndepăr- Unul dintre aspecte proiectează întrebările tată preistorie, mult mai înainte, parcur- asupra condiţiei umane undeva într-un tre- gând filogeneza timpurie a speciei sale, sau cut mult îndepărtat; celălalt aduce în faţa aflată pe celălalt traseu al timpului ce este posibilei noastre voinţe analitice pretenţii acordat unei lumi, sau univers, în mişcare în emise cu privire la om poate uneori de către viitorul imaginat al agitaţiei nestăpânite a filozofi, nu însă dintre cei mai reprezenta- gândului autoritar al mai tuturor conducă- tivi pentru modernitatea noastră, dar mai torilor de oameni şi mai ales al celor a căror

Caius Traian DRAGOMIR - Diplomat, fost ministru, fost ambasador al României în Frana, e-mail: [email protected]. 49 Caius Traian Dragomir

ideologie îi înclină spre a crede că vor putea până şi pe cel mai înalt şi inspirat creator să îşi aşeze amprenta asupra lumii aflată pe aparţinând unei alte lumi decât aceea pe calea unui viitor poate infinit? care o percepem cu simţurile şi o integrăm Principiul care a primit cândva numele raţional printr-un intelect pe care îl putem de lege biogenetică fundamentală, astăzi socoti cvasi-absolut în eficienţa sa. ( Într-o relativ puţin menţinută, afirmă faptul că ,, observaţie colaterală merită de apreciat afir- ontogeneza repetă filogeneza”, astfel spus maţia a numeroşi oameni de ştiinţă care embrionul oricărei specii, implicit cel al spun că tocmai datorită aprofundării cunoş- omului, reproduce, în diferitele stadii de tinţelor noastre despre viaţă şi univers, dezvoltare – spre a ajunge fiinţa întreagă a devine mult mai complicat şi problematic să speciei sale, se va naşte, ori va ecloza – crezi astăzi într-o evoluţie fizică şi biologică aspectul anatomico-biologic general al spe- a unei lumi lipsită de un spirit - intelect per- ciilor, dar şi familiilor, claselor, de fiinţe ani- sonal - suprem creator decât a crede în male vii, care au precedat specia căreia care Atotputernicia Divină. Această latură a pro- îi aparţine şi pe care o va ilustra prin exis- blemei originii lumii, vieţii şi evoluţiei nu tenţa sa. Parcurgerea principalelor etape susţine însă decât planul de spate al reflec- filogenetice, în cazul speciei umane este un ţiei ce va urma, fiind însă subiectul neocolit fenomen natural care nu diferă semnificativ de un Newton, un Einstein, Bohr, Max Born de ceea ce se întâmplă în cazul altor specii. sau Plank ori de cei mai distinşi cercetători Ea este una din ,marile binecuvântări încor- în bio-medicină, toţi aceştia şi multe alte porată în destinul nostru prin actul creaţiei conştiinţe geniale alegând calea credinţei în divine a lumii sau drept rezultat al forţei sensul cel mai profund al angajării pe un creatoare a naturii. Aceasta pare a concura astfel de drum - ,, în cele din urmă rămân 50 Omul actual – un portret încremenit

acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragos- jire medicală de un foarte bun, sau cel puţin tea”) Omul actual este descendentul direct bun, nivel, la educaţie,la nondiscriminare. al omului de Cromagnon, cel care a reuşit Astfel spus el - omul acestei epoci – trebuie să domine întreaga lume umană - în speţă, să reuşească a-şi pune în valoare întregul excluzând de la evoluţie Neanderthalul - său potenţial biologic şi social, cultural, acum zece mii de ani datorită contribuţiei intelectual şi emoţional. câinelui, primul animal domesticit şi încă Biologia a fost invocată, ca factor discri- numai de către strămoşii noştri direcţi, minatoriu între rase, în teoria care a dat câine care s-a dovedit o incomparabilă arma suportul ideologic nociv, aberant al dictatu- de luptă şi război. În ultimii patruzeci de rii naziste. Teoriile raselor superioare – şi mii de ani, în care fiinţa umană pare să fi implicit inferioare -, ale popoarelor alese sesizat existenţa spiritului şi, implicit, a ori, neglijabile reprezintă agresiuni la adre- unor forţe care orientează evoluţia intelec- sa condiţiei umane. Evident, civilizaţiile nu tului uman, deci încă înainte de afirmarea au fost totdeauna identice nici măcar valo- Cromagn onului, semnele unor civilizaţii ric, sub raportul capacităţii de a susţine preistorice se fac vizibile. Oamenii sunt exprimarea capacităţii şi realizărilor umane, reprezentaţi în unele picturi rupestre nu dar acest fapt nu a fost rezultatul unor infe- foarte diferiţi de omul actual cu aspect şi, riorităţi biologice, reprezentând însă un după cercetările paleontologice ei nu sunt produs al nedreptăţii în utilizarea oportuni- nici foarte diferiţi anatomic. Odată cu acce- tăţilor istoriei. Regii şi reginele Spaniei au sul omului la scris, la construcţia urbană dat legi după legi susţinând dreptul popu- sau monumentală, arhitectură, sculpturi, laţiilor americane aborigene la libertate, pictură, conservarea post-mortem a corpu- demnitate şi egalitate cu nativi iberici. rilor fără viaţă, precursorii noştri întru exis- Descoperitorii şi apoi, navigatorii invada- tenţă socială, intelectuală, politică şi istorică tori nu au respectat mai nimic din dispozi- nu diferă evident, şi nici măcar minim sen- ţiile regale. Pentru încălcarea lor, Columb a sibil de noi. S-au văzut însă oamenii ace- făcut închisoare din ordinul Isabelei de ştia, pe parcursul câtorva mii de ani obligaţi Castilia. Drept urmare mulţi istorici l-au la schimbare, la evolutivitate? Nu avem compătimit pe Columb şi au acuzat familia dovezi în acest sens. Intelectul lor, etica lor, regală a Spaniei de nerecunoştinţă şi abuz – aspiraţiilor lor s-au limitat la orizontul ofe- atenţie, deci, la decretele şi edictele istorici- rit oricăreia dintre generaţiile care au parti- lor sau, mai exact, ale unora dintre ei. cipat la această istorie devenită astăzi a Interesant este faptul că atât comunismul noastră şi care ne aparţine? Cu siguranţă că cât şi nazismul sau fascismul au cultivat omul civilizaţiei trecute şi pe care, de bine– ideea formării sau, mai mult, a creării, unui de rău, o vom transmite generaţiilor viitoa- om nou. Este evident că omul nou al acestor re nu a fost o fiinţă staţionară – cel puţin nu regimuri totalitare nu avea cum fi altceva în unele civilizaţii şi nu în multe dintre epo- decât supusul integral, absolut, al hotărâri- cile acestor civilizaţii. lor, voinţei şi capriciilor fuhrerului, secreta- Despre evoluţia biologică a omului rul general al partidului comunist, ori ale actual nu s-a vorbit mult şi nu s-a putut ,,ducelui” sau conducătorului. Omul nou, spune mare lucru dincolo de câteva idei şti- în acest sens trebuie să fie comunistul per- inţifico-fantastice. Ea nu are a fi luată în dis- fect sau nazistul perfect şi astfel, principalul cuţie sub niciun aspect în estimarea viitoru- instrument opresiv prin care statul totalitar lui – şi cu atât mai puţin a prezentului – îşi exploata poporul, îşi suprima adversarii, umanităţii acestui început de mileniu. Ceea reducea la nimic umanitatea oamenilor săi. ce se poate totuşi discuta este efectul marii O asemenea involuţie umană a fost rareori mixări a populaţiilor actuale, al migraţiilor realizată integral chiar de regimurile cele de origine culturală, politică, economică – mai opresive şi, în sens exact, de-a întregul biologic omul de azi are a accesa o alimen- dictatoriale. Ele – aceste regimuri - au pro- taţie adecvată, a dobândi accesul la o îngri- dus nenumărate personalităţi monstruoase 51 Caius Traian Dragomir

dar chiar şi răul cel mai mare practicat în fost Renaşterea, deci faptul de a aduce în vederea unei conduceri intens opresive nu civilizaţia vremii post-medievale cultura şi ajungea să satisfacă voinţa criminală a mari- spiritul marilor epoci de creaţie ale existen- lor tirani pentru care nici măcar existenţa ţei în modelul greco-latin. Dar Renaşterea întregii umanităţi nu stă în balanţă cu ego- nu a pus în circulaţie forme culturale aban- centrismul lor paranoic. Omul nou al tutu- donate, uitate, ci a impulsionat creaţia, rele- ror tiraniilor a scăpat de la o jalnică întrupa- vând forţa spirituală, creatoare, a omului re prin faptul că aceia care doreau să îl cree- care nu parcurge o cale a paşilor succesivi, ze au eşuat într-un mod sau altul pe calea ci evidenţiază nevoia de a oferi lumii ceea ce pe care doreau să o parcurgă în drumul lor lumea a mai trăit: o depăşire a tuturor pie- nu către un stat totalitar – de care oricum dicilor care stau în calea fiinţei umane. dispuneau – ci înspre o omenire de o inte- În stare staţionară omul uită lucrul cel grală servitute, deci de o absolută inumani- mai important pe care îl poate afla despre tate. sine: anume că el este fiinţa terestră care îşi Ce îi rămâne, în acest caz, omului de azi? poate alege singură nu doar calea, nu doar Din nefericire, ar trebui să spunem nu prea forma intelectuală de exprimare şi trăire, nu mult. Omul actual este omul greşelii de a se doar spaţiul creaţiilor sale, ci îşi afla posibi- socoti un om care nu este, de acum, cu litatea de a-şi determina condiţia ontologică niciun chip dedicat schimbării. Între omul – depinde doar de el ca să fie materie sau biologic a cărei evoluţie nu are de dat nimic spirit expansiune sau limitare, să se îndrep- civilizaţiei şi culturii, ori sporirii competen- te către întâlnirea cu Dumnezeu sau către ţei sale intelectuale, decât în locurile în care nefiinţă. Rămâne ca omul să fie modest sub educaţia, sănătatea şi nutriţia nu îi acoperă raportul încrederii în sine, dar în lumea necesităţile, şi omul aflat, până de curând şi aspiraţiilor are datoria de a fi mândru de în unele state sau încă şi acum, în puterea faptul că a fost creat după chipul şi asemă- unor formatori de oameni care încearcă narea lui Dumnezeu. Această condiţie nu anularea umanităţii celor pe care şi-i supun, este expresia posibil de dobândit printr-o omul actual are sentimentul că singura sa înfăţişare împietrită, ci pe seama unui trup cale, în lumea principalelor spaţii geopoliti- mergând către un scop demn. ce şi geoculturale democrate, este aceea a păstrării condiţiei sale, aşa cum este ea Unei ţări aşa cum este România, astăzi. Francis Fukuyama a vorbit despre Occidentul încearcă să îi explice modul în sfârşitul istoriei – acest sfârşit al istoriei este, care ar trebui să evolueze diferitele categorii inclusiv în viziunea autorului acestei con- sociale şi profesionale ale ţării; cum ar cepţii, altceva decât sfârşitul evoluţiei etice, putea, deci, face astfel încât o sub o voinţă interculturale, filozofice, a exprimării esteti- venită din zona euro-atlantică să dea un ce a omului. Omul actual în ciuda mobilită- impuls schimbării în plan profund uman, a ţii sale culturale, a diversităţii enorme a unei populaţii şi unei civilizaţii în legătură opţiunilor culturale – inculturale eventual – cu care circulă critici şi impresii minim asumate, arată semenilor săi un chip împie- avantajoase. Trebuie spus că pe cât acest trit, involutiv, care nu se deschide participa- Occident oferă românilor modele tehnic- tiv către semeni, ci rămâne el însuşi, economice şi profesionale relativ utile tot neadaptat relaţiei ci doar, eventual, interio- atât el tinde să limiteze, ori chiar să coboare rităţii sale, pe care el însuşi nu o cunoaşte în valoarea pur umană, de voinţă şi demnitate adevărata sa confuzie, sau în adevăratul său a fiinţei omeneşti trăind în zona civilizaţiei gol, în vidul care se reflectă dincolo de sine. carpato-danubiene. Această observaţie Se pare că nu ştim ce trebuie să devenim. arată în mod clar faptul că o autentică evo- Fraçois de La Rochefoucauld scria: luţie umană nu poate fi realizată decât ,,Iubirea când nu creşte scade”. În fapt, venind din interiorul personalităţii însăşi, omul însuşi când nu evoluează involuează. dar, în acelaşi timp, prin voinţa comunităţii Să nu uităm că o mare epocă de evoluţie a în care această personalitate se afirmă. 52 Violeta BERCARU ONEAŢĂ Roland Barthes ou la mythologie du langage

Abstract

Roland Barthes, scriitorul care se definea ca fiinţând în spaţiul sintactic, configurează condiţia umană a intelectualului contemporan sprijinindu-se pe limbajul ca legendă – o mitologie reprezen- tată de ideea de scriitură şi autorul ei, scriptorul. Scriitura barthesiană apare în geografia lingvis- ticii şi a poeticii ca fiind purtătoare a unei deveniri eliberatoare – fără să se erijeze în discurs universal – de ceea ce semiologul înţelege prin discurs al puterii, nu neapărat politic ci acel discurs ce se modeleză după clişee. Ambele – stereotip ideologic de diverse origini şi, pe de altă parte, scriitura cu semnificaţie universală relativă – utilizează limba ca meterial, primul pentru a manipula, pentru a coloniza chiar conştiinţele, cea de-a doua pentru a le oferi spre alegere o deschidere universală purtând, în lumea modernă, cuvenitul marcaj al relativităţii. Scriitura, care desenează matricea semiozei libere, se naşte precum o rezistenţă faţă de amestecul dintre dezumanizare şi aşa-zisa con- ştiinţă imaculată, generatoare acestea din urmă, de stereotipurile care caracterizează morala gene- rală. De asemenea, Barthes revelă puterea conţinutului latent şi rezistent în timp, manifestat în discursul stereotipizat chiar al criticii literare, precum şi pe cel ce se manifestă în discursul cu pre- tenţii eliberatoare în general. Autorul îl evocă pe Brecht care atacă ideea de constrângere numind- o Marea Utilizare. Constrângerea este văzută de Barthes ca putere a aroganţei şi generatoare a unei multitudini de demoni ideologici în orice domeniu. Contrar acestui fenomen, literatura îşi dă mâna cu semiologia pentru a aneantiza mitul impus şi construieşte acel miraj liber capabil să dizloce suprafaţa dogmei şi să configureze liber legenda imaginarului, care cristalizează în mitul semiotic. Stendhal, Proust şi poeţi moderni sunt analizaţi prin grila barhesiană, articolul făcând referire şi la influenţa asupra cercetării lingvistico-stilistice, respectiv posibilitatea de a interpreta repere din poezia modernă românească, printr-o extindere a gramaticii la nivel stilistic ce modelizează o dublă intenţie a transitivităţii, ca funcţie a limbajului poetic. Cuvinte-cheie: .

Roland Barthes, an embodiment of a syntactic human being, configurates his system and the portrait of the contemporary intellectual, relying on the language as a legend – a mythology based upon the concept of ecriture and its author the scripteur. This system appears in both the linguistic and the poetical international landscape as bearing a release –not setting it up for an universal discourse – from what the semiologist understands by the discourse of the power, not necessarily poli- tical but that modelized as a cliche. This stereotype irrespective where it is rooted and located in the field of the discourse and, on the other hand, the ecriture having a limited universal significance, make use of the language the former in order to manipulate even to colonize the consciousness, the later offering for choice an universal perception through language. The ecriture considered as basi- cal for the development of the free semiosis, appears as a resistence towards the mixture between the bad grace and the so-called pure consciousness that generates the stereotypes of the general mora- lity.The author evokes Brecht who hardly criticizes the ideea of constraint named the Great

Violeta BERCARU ONEAŢĂ, Universitatea din București, e-mail: [email protected] 53 Violeta Bercaru Oneaţă

Utilization. On the contrary, literature in Barthes vision goes together with the semiology, swee- ping the discourse mythology as an incumbent and building at the same time that freedom of the language capable to disestablish the surface of the dogma, thus configurating the legend of the imaginary. Stendhal, Proust and modern poets are presented under the barthesian grid, the article making reference to the influence upon the research in both the linguistics and in the poetics, name- ly the possibility to consider some outstanding names of the Romanian modern poetry through an extension of the grammar to the stylistic level. Keywords: .

C’est par ľesprit de finesse que Roland à ľopposé du stéréotype. Cette écriture qui Barthes écrit ses livres avec un crayon méta- n’est ni renfermée dans le cabinet des signes physique venu du coeur mais conduit par de type mallarméen, ni indifférente à ľinflu- son corollaire- ľesprit de ľêtre syntaxique, ence de la science ou de la sociologie. Une comme lui-même se définissait dans un écriture qui fonde la matrice de la sémiose interview avec Jean Thibaudeau. Il libre, ce genre de sémiologie qui nait de la construit une alchimie qui a comme point résistance devant le mélange de mauvaise de départ les matières de la pensée pour volonté et conscience immaculée, génératri- aboutir au mythe sémiotique. Contraire - ces, ces dernières, de stéréotypes – sommets ment à ce que les specialistes en mythologie ďartificialité – qui caractérisent la morale comprennent par le déploiement ďun conte- générale. Et Barthes de donner ľexemple de nu à caractère de légende, Barthes configure Brecht qui a attaqué ce mélange, en ľappel- la condition humaine de ľintellectuel lant La Grande Utilisation. Une langue colo- contemporain à travers la légende du langa- nisée qui renferme la conscience par le mas- ge – une mythologie représentée par que de la contrainte. La contrainte comme ľécriture et par son auteur, le scripteur. Il voit pouvoir pas nécessairement politique, mais le texte comme une pluralité à plusieurs celle définie par ľarrogance autorisée et charges: stylistiques- linguistiques ďune génératrice ďune pluralité de démons part /sémantiques – philosophiques poé- idéoogiques dans n’importe quel domaine. tiques ďautre part. Ce texte qui ne peut pas En ce sens, Barthes donne aussi ľexemple oublier ses racines dans le passé, mais qui du discours à prétention élibératrice qui crée, sans imposer, le mythe ďun langage s’ímpose par un pouvoir toujours renouve- démythisé, par exemple, dans la contempo- lé, à travers le temps. Mais la littérature, ranéité. Ľécriture barthesienne se configure comme voix intérieure de la pensée se comme porteuse ďun épanouissement éli- donne la main avec la sémiologie pour bérateur- sans s’ériger, quand même, en dis- anéantir le discours figé, pour jeter un refus cours universel- de ce que représente le dis- au mythe imposé et parle de ce mirage libre cours du pouvoir, pas nécessairement un capable ďenlever ľécorce du dogme – le discours politique, mais ce discours- là par- mythe sémiotique. Plus spécifiquement, le semé de stéréotypes et clichés. Les deux, mythe sémiotique est le mythe de la créati- stéreotype idéologique et écriture à signifi- vité pure, comme la perspective sémiotique cation universelle relative, prennent leurs concernant le texte littéraire, par exemple, le matériels de la langue, ľun pour manipuler, propose - par le refus du mythe stéréotype pour coloniser même les consciences, ľautre qui ľentoure et ľétouffe, dans le sens que le pour les orienter vers une relative ouverture signe doit être retrouvé pour «être désillu- universelle. Dans la sémiologie générale, sionné» (R. Barthes, 1978). C’est un refus du donc, Barthes observe deux types de mytho- mythe construit, dans ľinterprétation litté- logies du discours en connexion avec les raire même, par stéréotypes, par exemple. matériels de la langue : le stéréotype idéolo- La sémiologie barthesienne se caractérise, gique, ďune part, ľécriture de ľautre part et donc, par la négativité, ďune part, par ľac- 54 Roland Barthes ou la mythologie du langage

tion, ďautre part. Elle est négative dans la mesure dans laquelle elle refuse la fixité, étant fondatrice de tradition dans la sémio- se libre, et active dans la mesure dans laquelle elle configure le refus de ľabus ďépistémologie, sans se débarrasser de ľin- fluence scientifique proprement-dite. Donc, la sémiologie barthesienne entretient des liaisons avec la science, sans s’ériger en science exacte, comme elle opère en même temps, avec « une apparence de vraisem- blance et une incertitude de la vérité» ( La Leçon, 1978). Elle articule plutôt un mouve- ment de libération de ľécorce du cliché, pour faire entendre la voix polysémique de la sémiose libre. Négation du cliché et action que la sémiose progressive et libre puisse appor- ter, assure, dans la vision du théoricien, une possible ouverture universelle à valeur ant- hropologique, identité entre être, lettre et grammaire apellée sémiotropie (1978), celle qui ne détruit pas le signe mais qui se laisse fascinée par celui-ci et regarde, à son tour, comme le signe est séduit par la pensée. Dans un interview ( appartenant à une série de dialogues télévisés et enregistrés sous le nom ď Archives du XXe siècle avec Jean Thibaudeau ) Roland Barthes désigne ce qu’il comprend par la précédence de écri- du langage, la littérature comme révolution ture, du texte, comme imaginaire qui laisse permanente du langage au- delà des cen- la langue s’entendre clairement, cette lan- tres du pouvoir idéologique de toute sorte. gue libre plaçée au-delà du pouvoir du Ľidéologie, pour Barthes, c’est un cadre figé signe clichéisé. Ƈest la synyhèse entre le ďun langage qui s’impose à tout prix, le cadre opérationnel offert à la sémiologie par pouvoir autorisé de ľarrogance, des grou- la linguistique comme point de départ pour pes de pression, manifesté même dans les ľenrichissement des autres disciplines essors à caractère élibérateur. Dans le jeu comme la psychanalyse, ľethnologie, la phi- des masques du langage, ľécriture s’élève losophie etc. Ƈest de cette manière que la au-dessus du pouvoir oppressif du langage sémiologie qui se donne la main avec la lit- figé, en créant une mithologie, la légende térature devient capable ďanéantir le degré de ľimaginaire et simultanément ľanéantis- automatique de la répétition, le signe répé- sement du stéréotype qui git dans le signe. titif dépourvu ďunicité, un signe à ľinté- Ľoppositif de résistance ç’est le mot pro- rieur duquel s’endort toujours le bien connu jectil, le mot explosion et vibration, libéré de monstre du stéréotype. Ce que représente le ce que représente le mot instrument soli- texte, ľécriture, c’est le contraire, pas néces- difié. Ľécriture, donc, est regardée comme sairement à caractère oraculaire, mais ce qui une résistance contre le langage muni de rend à la langue la pureté du logos primor- pouvoir manipulateur, ayant, comme nous dial, un coup donné aux servitudes de la ľavons déja mentionné, plusieurs charges – langue, à son écorce. A ľintérieur de cette stylistiques / linguistiques et sémantiques / écorce se trouvant le noyau mythologique philosophiques poétiques. 55 Violeta Bercaru Oneaţă

La sémiose libre s’interroge lui- même concernant le devenir de ľécriture. Ƈest la fête, la conquête, le tri- On comprend par sémiose libre, en géné- omphe de ľarbitraire du signe linguistique, ral, ou progression de la sémiose, la sous- à partir du fleuve des sensations qui division de la sémiotique qui étudie les s’arrête devant les difficultés du langage procès dynamiques de transfert et de trans- jusqu’à ľentrée dans son cadre, dans la mys- formation des symboles. (www.scribd.com / térieuse harmonie qui crée le symbole. 12.X.2015) Parce que –dit Barthes – pour que Stendhal passe du Journal au Roman, de ľAlbum au 1. La sémiose libre. Le côté stylistique/ Livre ( distinction mallarméenne) il aban- linguistique. Stendhal donne la sensation, le fragment vivant qui Dans la vision de Barthes, Stendhal réali- ne supportait pas la construction, pour se se un parcours initiatique qui a comme consacrer à cette forme intermédiaire – écriture, le mythe du dis- point de départ le fragment vivant, jaillis- ľ plus exactement, cours. sant de la penssée, s’articulant au signe, Une mythologie du signe qui s’impo- pour construire la signification. Sous le nom se comme harmonie naissante et jaillissante de a) ľAlbum il place le plaisir de la décou- à ľintérieur de celui-ci, en tant que simulta- verte du sentiment et de la beauté, comme néité entre effet raconté et effet produit. ensemble non-systématique, un écoulement Ľimaginaire livresque- ou bien ce que Barthes désigne par le «mensonge romanes- infini de sensations accablantes dans la que» (1980) configuré par la modélisation multiplication du beau, qui pousse dans de la musique italienne à ľintérieur de la ľâme du jeune Stendhal découvrant ľItalie. clarté française, en parlant toujours de Sous le nom du b) Livre, ďautre part, Stendhal. Le mythe sémiotique – détour de Barthes configure le cadre fini de la phrase, la vérité et, également, miracle, expression la mesure, qui ne permet pas ďharmoniser triomphante de sa passion italienne est, en le trop-plein des sensations engendrées par fin de compte,une beauté extérieure reflétée le bonheur de la beauté, pendant le voyage intensément à ľintérieur, et qui, par cristalli- de ľécrivain en Italie. La musique, ľamour, sation, s’épanouit dans le signe. Il s’agit, ľarchitecture, les femmes, forment un espa- donc, ďune chaîne sémiologique – signifié ce intérieur au- delà du cadre assez rigide primaire et, par devenir de celle-ci, ďune du langage. Dans ce cadre fini,se trouve ľin- chaîne sémiologique – signifiant secondaire. fini de la sensation en tant qu’objet trans- Ētape créatrice qui s’integre dans la grille itionnel, en tant que trop-plein ďun rythme barthesienne de la sémiose libre. intérieur accablant de ľimaginaire, en tant que irradiance et jubilation mais pas encore 2. La sémiose libre. Le côté sémantique / communication. Parce que, dans le champ poétique. Proust oppositif fragment vivant= Album ou Journal / construction = Livre se retrouve D’après Barthes le mythe est un énoncé, ľexpression ďun effet ou ľécriture, la myt- un discours et là-dessus ľauteur ne focalise hologie qu’engendre le langage non-stéréo- pas sur ce que représente ľobjet du mythe, typisé de la littérature. Il s’agit ďune modé- mais sur la manière de la représentation. De lisation, un transfert du fragment vivant en ce point de vue, il y a dans le mythe langa- construction, ďune mise en signe de la sen- gier deux systèmes sémiologiques inter- sation qui, à son tour, devient fragment dépendantes, un système linguistique – la vivant. La beauté de ľItalie n’est plus une langue proprement-dite nommée par beauté en tant que fragment vivant, ç’est le Barthes langage- objet, et le langage que le devenir vers la fête de la beauté, une alchi- mythe utilise pour construire son propre mie du brut vers sa décantation, du signifié système, en tant qu’une deuxième langue vers sa signification. Il s’agit ďune transition qui parle sur la première, la phonétique de ľégo, un transcendant vers la fête de symbolique. Barthes montre que, lorsque le ľégo, comme entre le journal de voyage du sémiologue fait ľanalyse ďun méta-langage, jeune Stendhal et le roman de ľécrivain il ne s’intéresse plus du langage – objet, Stendhal, La Chartreuse de Parme. Barthes mais il s’arrêtra seulement au signe global, 56 Roland Barthes ou la mythologie du langage

dans la mesure dans laquelle celui-ci puisse On a appliqué cete grille chaîne langagière faire la translation dans le mythe. mythologique signifiante, également, pour la (Mythologies, 1957) création poétique ďun poète roumain, Dans le chapitre Nouveaux Essais critiques comme George Bacovia, pour lequel le sym- du volume Le Degré zéro de écriture (1953), bole hypersémantique plomb englobe non Barthes explique ľidée du hypersémantis- seulement le sentiment de la tristesse uni- me, en s’appuyant sur une analyse des noms verselle, mais aussi des images sous- divi- propres dans le roman de Proust, compte sionnaires fermées, également désolantes tenant que le roman se poétise au XXe siècle, comme le parc désert, le cercueil, surtout dans ce que représente le côté ľassommoir provincial etc., car ce poète cul- déconstructif du narratif traditionnel. tive non seulement le hipersème qui crée une Barthes considère que Proust, construisant equivalence entre signe et texte à travers son écriture sur la reminiscence, comme élé- cette métaphore obsessive, engendrant une ment ďune rémémorisation ďun état ďâme transitivité indirecte du langage poétique, trouvé dans un depôt secret de ľâme, avait mais il valorise aussi le discours reférenciel besoin ďun élément simétrique, un liant dépouvu de tout triomphe transfiguratif capable de rendre cohérence aux unités dis- continuelles, et cet élément le trouve dans le engendrant une transitivité poétique directe. polysémantisme interne des noms propres, 3. La sémiose libre. La litérarité de plan ex Guermantes. La visite matinale chez les Guermantes et le nom de Guermantes sont secondaire et la transitivité directe vus comme un signe chargé de significations D’autre part, Barthes surprend ľessence internes qui met en marche ľécriture propre- du phénomène moderne, dans sa dimen- ment-dite du roman. sion de la crise ontologique, ainsi que dans La densité sémantique est une stratifica- celle du langage, crise qui retrouve un reflet tion à plusieurs feuilles, le nom proustien dans les témoignages du signe poétique s’ouvrant à une véritable analyse sémique, contemporain. Il dévoile le déchirement car ces feuilles sont de véritables sèmes intérieur qui engendre un tragisme de doués, donc, ďune parfaite validité séman- ľécriture cette fois-ci, un tragisme qui rem- tique, en dépit de leur caractère imaginaire. place ľoeuvre. Ľécrivain est obligé de regar- Le nom Guermantes contient, ainsi, plu- der le présent et même ľavenir en traînant sieurs primitives ex: une tourelle étroite qui sur ses épaules ľombre du passé, marquée était, au fond, seulement un bandeau de par des repères ancestrales, puissantes qu’il lumière jaunâtre la hauteur de laquelle le fait éloigner à la surface légèrement, en pro- seigneur et sa femme décidaient le sort de fondeur avec un déchirement tragique leurs vassaux, ou bien ľimage du palais quand même. De la sorte ľécrivain moderne Guermantes de Paris. ou contemporain porte, également, Ce type de sèmes sont identifiés par ľaliénation de ľhistoire et le rêve de ľhistoire Barthes comme de pures signifiés, ouverts à ďoù en résulte la théorie présentée dans Le une interpretation située au- delà du cadre Degré zéro de ľécriture, celle de ľUtopie du dénotatif, mais capables ďengendrer une langage dans la modernité. (1953). Si R. chaîne langagière mythologique signifiante. Jakobson regardait la modernité comme Le cadre dénotatif, dans la vision du théori- sommet qui s’appuie sur une base de la tra- cien, ouvre une entière systémayique du dition dans Linguistique et Poétique (1960), sens. Et il prend, aussi, ľexemple du mot Barthes dévoile le tragisme de ľécriture et Parme. Ce mot représente un espace géo - de son actant, ľécivain moderne conscient graphique, une ville ďEmilia, situé près de de sa mission élibéra trice mais porteuse la rivière Po fondée par les etruscs, mais le ďun passé étranger, marquée par des signes veritable signifié de ces deux syllables se ancestrales, qui lui impose la littérature décompose en deux sèmes : la paix stendha- comme rituel et non pas comme réconcilia- lienne et le reflet des violettes. (R. Barthes, tion. Suivant le démantèlement des classes 1953) sociales, ľeffilage du langage, qui est, en fin 57 Violeta Bercaru Oneaţă

de compte, la conscience de sa liberté, pousse ľécriture vers une nouvelle littérature, celle qui utilise son langage comme projet – ľUtopie du langage. Ľidée de démantèlement de la métaphy- sique, des systèmes cartésiens, le relati- visme, ľironie même avec le passé, la déchéance des langages traditionnels, la nouvelle focalisation sur ľauthenticité de ľêtre qui écrase la lettre, s’harmonise dans une certaine mesure avec ce quA un théori- cien roumain ayant une profonde compre- hension des théoriciens occidentaux, en général, dans ses livres, nommait par ľimpératif ontologique du corps par rapport à la lettre ( Gheorghe Crăciun, 2009). Par cela le théoricien roumain comprenant la réalité telle quelle, dans ľécriture moderne, celle qui se refuse au signe traditionnel. Les deux repères ayant le lien commun de ľanéantissement de ľessor transfiguratif et la configuration de ľécriture blanche à ľinté- rieur du paradigme de la non-réconciliation avec le rituel du passé. A ľintérieur de ce paradigme fleurit une nouvelle poètique qui s’appuie sur autres moyens que la métaphore, par exemple qu’on retrouve chez les postmodernistes. Même si leur poéticité ne se construit pas sur la matrice structurale ( M. Riffaterre, la mise en évidence de la signification du 1978) de la métaphore qui crée une conver- non-significatif. Par exemple un thème ora- gence tissée avec le texte comme entier, ou culaire comme la rhei pente dans la vision sur ce que le théoricien roumain E. Negrici du poète Traian Coşovei est un jouet mécani- comprend par la structuration à ajout de que tenté par les insomnies/ jouet de la famine sens (1998),comme phénomènes qui agis- qui tourne par une clef les fantômes. ( vol. sent à ľintérieur du texte à travers la figure, Percheziţionarea îngerilor, 1998) ( Mandat de les poètes postmodernes configurent une perquisition des anges). Le même auteur dres- poéticité au-delà de la métaphore, en s’ap- se le portrait du poète désacralisé, celui puyant sur des éléments du degré zéro de identifiable avec ľhomme commun dans le ľécriture blanche, comme : la cohérence de poème Ľhomme qui attend devant ľhorloge. plus sémantique, ľantisymbole, parfois Ľimage dans le miroir, dévoile les caractères même ľallégorie, ou le choc sémantique, le de ľhomme absurde moderne, déshumani- dialogue ironique avec la prosodie, élé- sé, pas dans le tréfond de son âme qui garde ments qui multiplient le registre référentiel une lucidité douloureuse, mais dans le con- à echelle poetique engendrant ľémission tact que celui-ci établit avec un milieu hosti- ďun message transitif direct. Ƈest une litté- le. Ƈest le même portrait réalisé par rarité de plan secondaire. La littérarité de Gheorghe Crăciun pour le poète moderne plan secondaire repose sur le principe lin- (1998), celui qui, faisant un coup ďessai afin guistique de la neutralisation ďune opposition de rectifier un univers imparfait qui s’est : entre ľimplicite et ľexplicite sémantique, égaré dans son propre sens, utilisant la maî- sur la démétaphorisation et, également, sur trise ďun horlogier et non celle du demiur- 58 Roland Barthes ou la mythologie du langage

ge, observe dans le processus même de ces sacré dans ľexistence de la matière univer- reflexions, qu’il entre en compétition avec la selle, dans le miracle ďun principe physique dimension de ľabsurde. Cette concurrence unique. Une telle vérité, si elle existe, nous que ľabsurde répand sur ľexplication attend quelquepart au bout de ľeffort super- orphique du monde,et que le poète postmo- be et tragique de ľhomme de la com- derne resent et qu’il ne peut ignorer, car il prendre.1 observe cela avec la précision ďune radio- Le poète se propose ďapprivoiser les graphie, engendre du point de vue linguis- mots en créant une equivalence entre le lan- tique- stylistique une transitivité directe gage et le monde des objets et des phéno- dans ľémission du message. Cette littérarité mènes, le devenir de ces derniers étant des de plan secondaire qui se configure des élé- vehicules de signification, dans la mesure ments du degré zéro de ľécriture, présentés dans laquelle ils servent le vivant existen- auparavant, mais aussi de ľinclination de tiel. ľhomme moderne de dépoétiser le discours, Mais en tant que poète complexe Nichita en faveur du réel et de la poésie également. Stănescu refait le chemin à rebours, celui Phénomène qui s’origine dans la création qui se dirige vers la fête du langage, vers la ďApollinaire peut-être,ou de Whitman - un conquête, ou ce que Barthes comprenait par clin ďoeil sur le réel et sur le quotidien afin le triomphe de ľarbitraire du signe linguis- de le poétiser. tique, cette reflexion -là qui s’épanouit dans le signe. Il construit la chaîne sémiologique- 4. La sémiose libre. La littérarité de plan signifié primaire et, par devenir de celle-ci secondaire et la transitivité indirecte la chaîne sémiologique signifiant secondaire. Dans le volume Noeuds et Signes (1982) la De même on peut observer le rapport métaphore réapparaît, symbolisant les exstentiel/littéraire, réel/imaginaire en quêtes fievreuses de retrouver ľespace de la faveur du premier élément du rapport non connaissance par ľexplication orphique du seulement chez les postmodernistes, mais monde. Par rapport à une matérialité du chez les uns des prédécesseurs, parmi les- mot configuré dans ĽArs Poetica, dans le quels un fondateur des arts poétiques, poème Signe 22, le mot tend vers une des- Nichita Stănescu, par exemple. Ce poète cente à travers le temps, pour une contem- oriente la pensée poétique vers un logos qui plation du Logos primordial. Mais ce qui est pourrait évoquer la pureté primordiale arti- plus important la manière de construire culée sur un monde fénoménal où ľécriture comme fête du langage. Comme ľexistentiel s’impose devant le transcen- un négatif ďune plaque photographique, dent. Il aspire vers une vérité dépourvue de ç’est ľimplicite qui se configure méta- métaphysique et de révélation mystique. phoriquement, dans ľanalogie révélatrice : Une vérité correspondante à une réalité qui mot, toi qui est une tête sans crâne/ cimetière est, également cause et conséquence du sans mortels//. – une structure qui suggère microcosme et du macrocosme, du sacré ľintemporalité et ľimmuabilité et, pourquoi compris dans la matière universelle, ďaprès pas, ľinspiration. C’est une métaphore Alexandre Condeescu, en parlant du poème incluse dans la séquence, ou un trope impli- Ars poetica du volume Necuvintele (Les citatif (C.K. Orecchioni, 1986), un modalisa- Nonénoncés, 1969) : teur ďincertitude et ďaproximation qui agit Nichita Stănescu est un inventeur ayant par inférence sur ľécriture qui transmet un ľaspiration de la vérité, Pas une vérité méta- message transitif indirect. Dans la structure phisyque, accessible à travers la revelation mot, toi qui est une tête sans crâne on peut mystique, mais la vérité ďune réalité totale, considérer le mot comme incarnant ľidée de le mystère ultime et la cause primaire du ľesprit ou bien le mot comme un relai, cosmos. Similaire aux antiques, il voit le comme une unité révélatrice porteuse ďun

1 Al. Condeescu, Nichita Stănescu, Antologie, Ordinea cuvintelor, versuri, 1957-1983, p.13, trad. red. 59 Violeta Bercaru Oneaţă

mystère ancestral. D’après Gérard Genette il ve entre reflexivité et transitivité ďoù en agit parfois dans le discours un bloccage de résulte une transitivité indirecte du langage la dénotation suivi ďune métamorphose en poétique, étroitement liée à ľidée de la litté- connotation (1966), phénomène linguistique rarité de plan secondaire dans la modernité. qui s’appuie sur la non-linéarité du couple On considère un exemple de mythe d/c.( Et ľauteur de prendre un exemple de sémiotique moderne la présence ďune Mallarmé dans la structure angelus bleu qui double intention de la transitivité dans le puisse être interprétée, aussi, comme un langage poétique- directe et indirecte - fon- angelus paisible.) Dans les cas presentés pour dée sur ľécriture blanche et ľanéantissement le poète roumain la sémiose libre est du symbole ďune part, sur ľimplicitation et construite par les élélements suivants : le la correspondance entre dénotation et trope implicitatif, (C.K. Orecchioni) comme connotation à travers ľopérateur de change- modalisateur ďincertitude qui entretient, ment linguistique, ďautre part. On peut donc, des liens avec la reflexivité poétique conclure que la matrice pour ce que repré- et qui se comporte comme opérateur de sente la fluence progressive de la sémiose changement linguistique liant interne (A. libre est, au fait,un mythe sémiotique, celui M. Houdebine, 2010), la non-linéarité du du signe désillusionné et qu’elle s’appuie couple d/c (G. Genette, 1966) tous les trois sur la flexibilisation des conceptes qui la principes linguistiques/ stylistiques ayant la construisent, un témoignage barthésien capacité ďengendrer une relation integrati- ďoù se configure un héritage.

Bibliographie

- Barthes, Roland, Romanul scriiturii, - Jacobson, Roman, Lingvistică şi poetică, în antologie, selecţie de texte şi traducere Probleme de stilistică, traducerea Mihail de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean Nasta, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, Vasiliu, prefaţă Adriana Babeţi, postfaţă 1964, Linguistique et poétique, în Essais de Delia Şepeţean Vasiliu, Editura Univers, linguistique générale, Editions Minuit, Bucureşti, 1987 (Gradul zero al scriiturii, Paris, 1960 Mitologii, Lecţia) - Negrici, Eugen, Sistematica poeziei, cu un - Coşovei, Traian, Percheziţionarea îngerilor, cuvânt înainte al autorului, Editura Editura Crater, Bucureşti, 1998 Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, - Crăciun Gheorghe, În căutarea referinţei, 1998 Editura Paralela 45, Piteşti, 1998 - Orecchioni, Catherine, Kerbratt, - Crăciun, Gheorghe, Pactul somatografic, Ľimplicite, Editions Armand Colin, Paris, ediţie îngrijită şi prefaţată de I. B. Lefter, 1986, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009 - Riffaterre, Michel, Semiotics of Poetry, - Genette, Gérard, Figuri, selecţie, traduce- Bloomington, London, 1978 în Zafiu, re şi prefaţă de Angela Ion şi Irina Mavrodin Editura Univers, Bucureşti, Rodica, Naraţiune şi poezie, Editura 1978, Figures, I, II, III, Editions du Seuil, ALL, Bucureşti, 2000 Paris, 1966, 1969, 1972 - Stănescu, Nichita, Poezii, Antologie, cu - Houdebine, Anne, Marie, Sémiologie actu- un argument, postfaţă şi bibliografie de elle, De ľimaginaire linguistique à ľimagi- Cristian Moraru, Editura Minerva, naire culturel, étude du cercle de Bucureşti, 1988 ľUuniversité Paris Descartes, Faculté des - Idem, Nichita Stănescu, poeme de dragos- Sciences Humaines et Sociales - te, fals jurnal intim, Antologie şi prefaţă Sorbonne, sous la direction ďAnne- de Eugen Simion, Album Nichita Marie Houdebine, professeure émérite à Stănescu alcătuit de Mircia Dumitrescu, ľUniversité Paris Descartes, Semeion, Academia Română, Fundaţia Naţională Hors Série, ISSN-0005, 2010 pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2008 60 Teodor DUNĂ Octav Şuluţiu, Mântuire – sau despre ratarea exemplară

Abstract Acest articol analizează romanul scriitorului interbelic Octav Şuluţiu, Mântuire, dintr-o perspec- tivă biografică, explicându-i eşecul valoric în termenii oferiţi de propriul Jurnal. Romanul e un caz insolit în literatura română întrucât reflectă drama autorului său: metamorfoza radicală de la romanul de debut, Ambigen, produs al contextului existenţialist de la începutul anilor ‘30, la cel de-al doilea roman, Mântuire, publicat după 8 ani, dar care face un uriaş pas înapoi, la cel mai tern tradiţionalism. Articolul explică acest regres ideologic cu argumente biografice extrase din jurnalul intim sau din afirmaţiile criticului Şuluţiu, completat cu mărturii ale contemporanilor. Analiza romanului (intriga, eroul de tip dostoievskian, perspectiva narativă etc.) demonstrează nu atât vizi- bilul eşec valoric, cât dorinţa inconştientă a autorului de a-şi reprezenta drama interioară, caracterul său dedublat, propriul eşec existenţial. Cuvinte-cheie: biografie, existenţialism, identitate, Şuluţiu, tradiţionalism.

The article considers the novel of the Romanian interwar writer Octav Şuluţiu Mântuire (Redemption) from a biographical point of view, explaining the stylistic failure in the psychological terms offered by his own Diary. The novel is an exceptional case in Romanian literature only as it reflects the internal drama of its author. Octav Şuluţiu published at the beginning of the fourth decade of the XXth century one of the most intriguing novels of the period, Ambigen, a novel that shows his existentialist background. The second novel, Mântuire, published only ten years after, is actually backing his first work about 50 years, as it is conceived from a traditional perspective. The article considers this stylistic regression from modernity to traditionalism on biographical grounds, with examples taken from his prolific diary written over the period and from other biographical sources. The novel Mântuire is analyzed as it proves the inner, psychological metamorphosis of its author, the double character of his personality. The plot, the Dostoievskian features of the hero, the narrative perspective and most of all the fake of the whole novel put into act and represent the author’s drama and existence. Keywords: biography, existentialism, identity, Şuluţiu, traditionalism.

Romanul Mântuire (1943) este interesant psihologia lui Octav Şuluţiu (1909-1949) mai puţin prin el însuşi, cât prin raportul decât despre psihologia chinuită, interogati- antinomic cu Ambigen (1935) sau prin rapor- vă, lipsită de verosimilitate a personajului tul anamorfotic cu Jurnalul (1975), adică mai central. mult prin temă decât prin realizarea pro- Mântuire se încadrează cu obedienţă poe- priu-zisă, care este, în fond, un eşec sau un ticii romaneşti a secolului XIX – proză cvasieşec. Acest roman este relevant mai obiec tivă, psihologică, la persoana a III-a, cu degrabă pentru ceea ce comunică despre un desuet narator omniscient, care îşi ironi-

Teodor DUNĂ 61 Teodor Dună

cru subprefect dintr-un oraş de provincie moldav, Leontin Martinescu, citeşte în ziar despre o serie de crime sadice, săvârşite de un misterios L, care lasă în inima victimelor sale un cuţit pe care este gravată iniţiala prenumelui lui. Leontin va dezvolta o ade- vărată obsesie pentru acest criminal, pe care la început îl detestă, l-ar lega de un „stâlp şi să-l ucidă cu acelaşi sadism cu care el a ucis”1, „tăind câte o bucată din muşchi şi presărând apoi sare deasupra”2. Cu timpul, ura aceasta nejustificată şi furibundă face loc dorinţei de a înţelege motivele pentru care criminalul ucide, iar apoi se simte con- taminat de existenţa şi psihologia criminalului, simte că se identifică cu el. Deci, în cazul lui Leontin, este vorba despre o identificare fundamentată pe repulsie. Începe să se întrebe dacă nu suferă de dublă personalitate. Ajunge să creadă, uneori, că el este L şi caută dovezi că nu e el însuşi criminalul. Şuluţiu condimentează acţiunea, ca în romanele populare, cu coincidenţe striden- te, care mizează pe ambiguizare. L ucide ori de câte ori Leontin merge, în interes de ser- zează unele personaje şi pactizează cu alte- viciu, în Capitală. Ultima crimă, din şirul le. Naivitatea şi vetusteţea perspectivei celor şapte, are loc chiar în orăşelul în care naratologice sunt deconcertante, în special se desfăşoară acţiunea, într-o noapte în care venind de la un autor al cărui debut curajos Leontin se plimbă pe la marginea oraşului. se circumscria fără dubiu romanului În aceeaşi noapte în care Leontin mai are „autenticist”. Influenţa dostoievskiană este puţin şi îl poate surprinde pe L, serafica evidentă în trama narativă, în dialogurile logodnică a lui Leontin, Vava Micudin, are despre existenţa răului, a binelui, a mântui- un accident de maşină fatal. Criza existen- rii, în plasarea eroului într-un orizont al ţială se adânceşte, sentimentul inutilităţii revelaţiei, al rupturilor existenţiale, care să- devine, pentru Leontin, copleşitor, singurul l propulseze spre un ipotetic centru luminos lui sens este să-şi asume şi să ispăşească fap- al propriei fiinţe. Explorarea fondului mis- tele criminalului, într-un gest care se vrea tic, metafizic, religios este doar un proiect al investit cu semnificaţii mesianice. Sensul cărţii, nu şi o realizare – profunzimile pe gestului banalului subprefect este, mai care mizează Şuluţiu nu depăşesc nivelul degrabă, de a se mântui pe sine de la o exis- crochiului. Romancierului îi lipsesc verosi- tenţă mediocră, stearpă, de a face ceva eroic militatea, forţa epică de a da substanţă unei care să rupă lanţul unei vieţi golite, vidate, aventuri mistic-ontologice, capacitatea rară, inutile. Nu întâmplător, mottoul cărţii e ales a marilor autori, de a face credibil parcursul din Papini („Aventurile spirituale, cerebrale contorsionat, tragic al unei conştiinţe. şi intelectuale ale unui om – deşi nu apar la Subiectul cărţii nu este lipsit de originali- toţi – pot să constituie materie de artă (...) tate şi de potenţial. Un cumsecade şi medio- pierderea credinţei ori cucerirea unui ade-

1 Octav Şuluţiu, Mântuire, Editura Socec & Co., Bucureşti, 1943, p. 14 2Ibidem 62 Octav Şuluţiu, Mântuire – sau despre ratarea exemplară

văr metafizic pot să fie evenimente tot atât triva voinţei lui”6. Cu toate acestea, este de tragice şi de dramatice, ca şi fuga unei vorba mai degrabă despre o „mântuire” în amante sau cucerirea unei doamne”), iar sens existenţialist, de un angajament, decât într-una dintre peroraţiile filozofarde cu de o mântuire în sens creştin. Deci, mai care e presărată cartea, Leontin afirmă, în mult o automântuire de la mediocritate, în cel mai pur spirit eliadesc, că „aventura sens de salt existenţial, decât o încercare de însemnează ieşirea din normal, depăşirea salvare a „celuilalt”. Criminalul e un pretext vieţii prin vieaţa însăşi, săritura mortală în al plonjării într-un sens existenţial, al rei- tine însuţi, desprinderea de tot ce ai fost şi dentificării, al reconstrucţiei identitare. eşti, de tot ce ai avut şi ai (...) însemnează Pe parcursul romanului, obsesia pentru frângerea ritmului cotidian, uciderea bana- criminal, indeciziile personajului legate de lului, dispreţul ordinei şi al repetiţiei”3. identitatea lui ating patologicul, fără a se Când Leontin merge la autorităţi şi declară explica sau a se deduce motivele (ereditare, „Eu sunt L. Eu am ucis cele şapte femei”, el morale sau metafizice) pentru care are loc nu vrea, de fapt, să îl mântuiască pe L, ci pe această transformare a lui Leontin. Cu alte el însuşi, să se sustragă anodinului şi nor- cuvinte, lipsesc din naraţiune argumentele malităţii sufocante, vrea să devină un erou narative ale metamorfozei lui Leontin. absurd, să se desprindă de tot ce a fost şi Apatia existenţială a personajului şi viziu- este. Salvarea personajului survine, aşadar, nea existenţialistă susţin prea puţin, din din identificarea cu acel „eu detestabil” des- interior, decizia lui Leontin de a deveni pre care se vorbeşte atât în Jurnal, cât şi în „victima ispăşitoare” a „dublului mon- Ambigen. Sensul pe care Şuluţiu a vrut să-l struos”7 (pentru a prelua expresiile lui René imprime romanului e doar aparent în siajul Girard). Decizia autosacrificială ar fi trebuit misticismului ortodox: să te sacrifici, să să aibă o coloratură metafizică, iar nu moti- renunţi la tot pentru ca un celălalt demoni- vată de o identificare patologică cu un zat să fie iertat. În logica labirintică a lui „celălalt” necunoscut, dublată de un context Leontin, criminalul nu poate fi salvat decât tragic (moartea logodnicei Vava). Leontin dacă el va face gestul eroic şi absurd de a-şi pare preocupat de problemele metafizice atribui crimele acestuia, „printr-o jertfă mai degrabă la nivel discursiv. uriaşă”4. Iar astfel, crimele ar trebui să înce- În roman se discută mult, exaltat şi teze. Nu aflăm dacă gestul are consecinţele superficial despre mântuire, sensul milei, scontate, romanul încheindu-se cu „ilumi- culpabilizare, raportul bine-rău etc., de obi- narea” celui care e capabil de acest sacrifi- cei de pe poziţii antinomice. Însă monolo- ciu, de această „crucificare” simbolică. gurile interogative, spasmodice, contradic- Logica nu este una firească, însă aparţine torii ale lui Leontin indică mai degrabă unui personaj care trece printr-o criză iden- degradarea unei lucidităţi, atrofierea unei titară, un personaj care trăieşte în orizontul conştiinţe, pe scurt, avansarea galopantă a unei existenţe vidate, un personaj inert, care patologicului, a dezechilibrului psihic. Într- „nu simte mare lucru din vieaţă”5, dar care, o cronică din 1937 la Oameni în ceaţă de Ion paradoxal, militează pentru mântuirea Biberi, criticul Şuluţiu preciza că „subcon- oamenilor şi care crede, în spirit pravoslav- ştientul e domeniul patologicului ori de câte nic, că toţi oamenii trebuie mântuiţi şi, mai ori el capătă un ascendent asupra conştiin- mult, că trebuie „să mântuim pe om împo- ţei”8. Iar în cazul lui Leontin, subconştientul

3 Idem, p. 151 4 Idem, p. 175 5 Idem, p. 110 6 Idem, p. 175 7 René Girard, Violenţa şi sacrul, traducere de Mona Antohi, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 77; p. 156 8 Octav Şuluţiu, „Ion Biberi – Oameni în ceaţă” în Familia, seria III, an IV, oct.-nov., nr. 9, 1937, p. 86 63 Teodor Dună

tinde să sufoce mişcările lucide, raţionale ţei care se culpabilizează, Mântuire se înfăţi- ale conştiinţei... şează ca un roman de moravuri, în care se Interludiile dintre fluxurile şi refluxurile ironizează lumea provinicială, în care fiinţe- conştiinţei chinuite a lui Leontin sunt ocu- le sunt numite „bălării umane”10. Provincia pate de descrierile mediului provincial, care este o lume a fantoşelor, a meschinăriilor, a l-au încântat în mod curios pe Perpessicus9, vanităţilor – o lume insignifiantă şi asfixian- şi de discuţiile cu alură filozofică de la tă. Tuşa groaşă în care este schiţat acest spa- mesele la care se întâlnesc, episodic, perso- ţiu al mediocrităţii face vizibil dezgustul najele. Acestea sunt tipuri fixe, care nu ies naratorului omniscient, dublat de cel al lui din propria lor convenţie şi artificialitate, iar Leontin, pentru provincie. O atitudine evi- existenţa lor e justificată doar de dorinţa de dent resentimentară sau vindicativă a auto- a „zugrăvi” provincia: Andron – prietenul rului pentru lumea în care îşi plasează per- cel mai apropiat, intelectual izolat în lumea sonajele este, nu mai trebuie precizat, o ideilor, Bibi – un penibil Don Juan, „filfi- formă anacronică şi reprobabilă de raporta- zon”, Robea – profesor de matematică, cara- re la propriul spaţiu romanesc. Dialogurilor ghios, repetă doar „Las` că-i bună, las` că-i le lipseşte verosimilitatea, au un aer livresc. bună”; marxiştii agresivi Valentin Iliescu şi Deşi acţiunea este plasată în 1938, persona- Camil Ridescu, poetul închipuit Patrafir jele vorbesc ca în 1870. Şi nu ca în 1870 în Udrea, care întreţine relaţii sexuale cu o făp- Moldova (unde se desfăşoară acţiunea), ci tură grotescă, pantagruelică, urmuzian des- ca în 1870 în Rusia şi, mai exact, ca în Rusia crisă, Văcuţa lui Ilie etc. Dialogurile dintre dostoievskiană. Mântuire nu propune doar Leontin şi logodnica Vava Micudin sunt o problematică dostoievskiană, ci adoptă un convenţionale, teatrale într-un sens vodevi- model discursiv asemănător celui din Crimă lic. Deşi Vava e prezentată ca „perfectă”, ea şi pedeapsă sau Idiotul. Şuluţiu a vrut să nu trezeşte în apaticul pentru viaţa concre- topească în acelaşi personaj pe Raskolnikov tă, în „străinul” Leontin prea multe senti- şi pe Mîşkin. Însă a vrea, la Şuluţiu, nu e mente. Ipoteza căsniciei îl înspăimântă şi îl sinonim cu a reuşi. paralizează. Pentru că Leontin nu poate Mântuire este romanul unui literator – un trece, în raport cu oamenii, de stadiul unei roman livresc şi, dacă ar fi avut o dimensiu- indiferenţe amabile. Se revine cu insistenţă ne mai accentuat (auto)ironică, ar fi putut să la problematizarea instituţiei căsniciei, care se apropie de paradigma difuză a postmo- îi repugnă lui Leontin, fiind sinonimă cu dernismului. Există două scene simptomati- instaurarea monotoniei, a maniilor casnice, ce în acest sens. Leontin face o lungă apolo- a banalităţii. Ca mic detaliu biografic, poate gie a aventurii lângă trupul dezgolit al pros- fi interesantă coincidenţa că Şuluţiu a scris tituatei Ema, în dormitor. După ce îşi înche- prima variantă a romanului Mântuire între ie tirada eliadescă „se sculă gândind că 1938 şi 1939, perioadă când a întâlnit-o, s-a parcă ar trăi o scenă de roman de Camil logodit şi s-a căsătorit cu Elena Pteancu. Petrescu, unde eroii stau în pat alături de Leontin stabileşte data căsătoriei cu Vava pe femei goale şi fac teorii. I se păru livresc şi 30 iulie 1938. Octav Şuluţiu şi Elena Pteancu totuşi nu putea să se convingă că gândurile s-au căsătorit pe 30 iulie 1939... E posibil ca lui nu sunt autentice”11. Din păcate pentru opiniile despre căsnicie ale lui Leontin, frici- roman, dimensiunea livrescă nu pare con- le lui, mediocritatea afectivă, ezitările să-i fi ştientă de ea însăşi; livrescul e livrat ca aparţinut şi autorului... autenticitate, deşi fiinţele par de hârtie, după Atunci când prim-planul naraţiunii nu e cum şi drama morală şi existenţială a erou- ocupat de mişcările concentrice ale conştiin- lui pare tot de hârtie. Citind Mântuire, ai sen-

9 Perpessicius, Opere 10, Menţiuni critice, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, pp. 201-208 10 Octav Şuluţiu, Mântuire, ed. cit., p. 195 11 Idem, p. 156 64 Octav Şuluţiu, Mântuire – sau despre ratarea exemplară

zaţia relecturii – un Cehov în prezentarea rinţa oamenilor, de suferinţa tuturor oame- provinciei, puţin Tolstoi (cel din Sonata nilor, de... A! Nu ştiu cum să-ţi spun mai Kreutzer) şi, bineînţeles, mult Dostoievski bine: mă doare că văd pe cei din jurul meu (ideea romanului reproduce scena antologi- suferind şi neputând să înţeleagă şi să se că din Fraţii Karamazov în care Aleoşa spune desbere de păcatul lor”. Replica cârciuma- că el este Dimitri pentru a-l salva, cu preţul rului Timotei e sugestivă: „Asta-i bună! Da propriei libertăţi sau a propriei vieţi). Doar ştii că eşti «dulce» şefule? Mai «dulce» chiar că această „rescriere” şuluţiană se înfăţişea- dacât credeam. Ei! Eşti rus?12” – ironie care ză ca o variantă inferioară a unui model indică asumarea conştientă a unui model devenit, pentru literatură, arhetipal. Dacă literar, a dimensiunii livreşti. Ruseşti (dos- Mântuire ar fi fost construit ca un metatext toievskiene) sunt şi obnubilările conştiinţei conştient de el însuşi, ironic şi subtil paro- şi modelele discursive în acest roman de dic, al discursurilor dostoievskiene – cartea secol XIX din toate punctele de vedere. ar fi câştigat în modernitate şi în valoare. Evident, perspectiva „creştină” a răspopitu- În alt loc, Leontin ajunge la marginea lui cârciumar e şi ea tot una pravoslavnică. Bucureştilor şi are o discuţie, cum altfel, tot El crede în origenista apocatastază – că profundă, cu un crâşmar răspopit. Leontin Dumnezeu îi „va mântui pe toţi păcătoşii îi declară patetic, ex abrupto: „sufăr de sufe- lumii acesteia”, iar Leontin vrea ca un om să

12 Idem, p. 233 65 Teodor Dună

aibă posibilitatea de a-i mântui pe ceilalţi, şi a lui Şuluţiu însuşi. Autorul Mântuirii nu devenind, mutatis mutandis, o figură christi- mai vrea să fie perceput ca autor al romanu- că. Credinţă, să recunoaştem, mult mai ere- lui Ambigen. Şuluţiu însuşi, într-un text din tică decât ipoteza (tot eretică a) apocatasta- 1941, se distanţează de romanul său din zei. De fapt, Leontin doar afirmă că el vrea 1935, considerându-l, printr-o autodepre- să-l mântuiască pe criminal. El îşi caută pro- ciere rar întâlnită la scriitorii români, un pria mântuire profană, în contingent, printr- accident juvenil, „o manifestare brutală, de o profundă „ruptură existenţială”. Gestul tinereţe, o sfidare din subconştient, pe care lui doar în aparenţă are legătură cu salvarea azi nu aş mai arunca-o societăţii”13. Este „dublului monstruos”. Leontin vrea, prin simptomatică pentru conformistul Şuluţiu gestul eroic al jertfei, să-şi transceandă – această cvasidezicere, această depărtare cum îşi dorea (fără reuşită) şi Şuluţiu în ideologică de o formă iconoclastă, contesta- Jurnal – propria mediocritate existenţială, tară, marginală de a concepe literatura. propria inerţie şi propriul vid. Obsesia pen- Şuluţiu nu-şi reneagă opera „de tinereţe” tru criminal e obsesia de a se elibera de el („nu-mi reneg opera”14), însă „ea este azi cu însuşi, de a deveni altcineva. Personajul totul în afara mea. Azi nu aş mai scrie-o, Leontin răzbună, metaforic şi simbolic, eşe- fiindcă nu mă mai recunosc acolo. Dar cul existenţial al diaristului Şuluţiu şi pe cel atunci credeam în ea, eram sincer şi asta era 15 al naratorului Di din Ambigen. Fiinţa scinda- probabil singura mea scuză ”. S-ar zice că tă, abulică, amorfă din Ambigen, cel care se Şuluţiu de 32 de ani încearcă să-l scuze pe detestă pentru ceea ce nu poate fi (din nonconformistul Şuluţiu de 25 de ani şi vrea Jurnal) îşi transcende, în Mântuire, mediocri- să devină autorul unui roman serios, pro- tatea existenţială şi are forţa de a deveni fund, tradiţional, obiectiv, cu o problemati- mult doritul „altcineva”, un eu ne-detesta- că etică. E un proces simptomatic pentru bil. Poate, în sfârşit, face ceva care să-l scoa- această generaţie, care îmbătrâneşte foarte tă din fiinţa-carapace, din orizontul disolu- repede, pe fundalul unei istorii accidentate tiv al fiinţei care există pentru a se nega, şi galopante. Şuluţiu suferă, ca şi alţi comili- acela al fiinţei-nu. toni, de un tip de progerie mentalitară şi ideologică. Acest al doilea Şuluţiu, de după * 1935, e deja un critic literar apreciat, profe- Ce semnificaţie poate avea diferenţa sor titular la Braşov, visează să deţină func- schizoidă, contrastul deconcertant dintre ţii publice, pe care le va şi ocupa din 1942. Ambigen (1935) şi Mântuire (1943)? Rareori, Nu mai suferă de chinurile dragostei (pen- în literatura română, un autor pare mai tru Lydia Manolovici) şi ale geloziei (faţă de radical schimbat, de la o carte la alta, în Anton Holban), ci se căsătoreşte şi devine decurs de nici măcar un deceniu. Mântuire tată (chiar dacă pentru puţină vreme). nu doar că pare scris de un cu totul alt scrii- Mântuire nu mai e romanul tânărului care se tor decât cel care a scris Ambigen, dar pare detestă, ci al unui autor respectabil, care se că e îndreptat împotriva formulei violent- vrea profund, corect şi moral. Dacă Ambigen confesive, autenticiste şi detabuizante pe se apropie de atitudinea diaristului, care se fundamentase debutul romanesc al Mântuire se apropie de viziunea criticului, lui Şuluţiu. Senzaţia e, din punctul de vede- care, de la jumătatea deceniului patru, pre- re al psihologiei autorului, de autocontesta- fera, în cronicile lui, romanele epice, „armo- re. Mântuire e scris împotriva celui care a nioase”, obiective şi, evident, metafizice, cu scris Ambigen. alte cuvinte, se apropie de perspectiva unui Mântuire narează, de fapt, istoria unei critic care începe să confunde eticul cu este- duble dedublări. Şi a personajului Leontin, ticul şi care, în 1944, susţinea că Fraţii Jderi,

13 Octav Şuluţiu, „Ion I. Roman – directorul meu”, în Familia, seria IV, an VII, 1941, nr. 2-3, 1941, p. 29 14 Ibidem 15 Ibidem 66 Octav Şuluţiu, Mântuire – sau despre ratarea exemplară

de Sadoveanu, nu doar este „unitatea de ironie, în Praful de pe tobă, replica pe care măsură a valorii în proză”, ci „cea mai Şuluţiu o repeta când era pus în situaţii care monumentală şi mai desăvârşită creaţiune îi puteau umbri deontologia: „Ce-o să zică epică a limbii române”16. Mântuire comuni- părinţii elevilor?”19) Din 1942 devine că – susţine Nicolae Florescu – un „mesaj al inspector şcolar; între 1939-1943 deţine cro- responsabilităţii”, o „pledoarie morală pen- nica la Gândirea, Revista Fundaţiilor Regale şi tru o existenţă lucidă”, Leontin preluând la România literară (reviste centrale), iniţiază „din psihologia creatorului său tocmai acea şi conduce revista Tribuna literară, devine, în valenţă activă a criticului, care, înţelegând calitate de critic, refractar la orice manifesta- să vieţuiască social, se simte dator să-şi re a modernismului, iar perspectiva estetică asume riscul de a lupta pentru instaurarea din anii `30 e surclasată de cea etnică etc. Şi şi păstrarea valorilor perene, raţionale”17. omul şi romancierul se modifică radical, Că naratorul Mântuirii e mai apropiat de devin de nerecunoscut în doar câţiva ani. persoana criticului e adevărat. A înţelege Cel care visează şi se detestă se transformă însă Mântuire ca o pledoarie pentru „o exis- repede într-un funcţionar literar care vrea să- tenţă lucidă”, „raţională” constituie o forţa- l uite pe cel care a visat şi s-a detestat, iar re interpretativă fără acoperire textuală – Mântuire surprinde chiar acest proces, romanul narând coborârea treptată în pato- această stranie metamorfoză. logic pe fundalul unei alienări existenţiale. Ceea ce deranjează la Mântuire cel mai Istoria Mântuirii şi a lui Leontin e, până mult e nota de fals a romanului, lipsa vero- la un punct, istoria lui Şuluţiu. Noncon- similităţii. Masca seriozităţii artificioase a formistul şi uneori iconoclastul prieten al omului s-a transmis şi autorului. În memo- lui Eugen Ionescu publică unul dintre cele riile sale, Ştefan Baciu remarca aceeaşi adop- mai curajoase romane din interbelicul tare a unei măşti sociale pe care noul românesc, proiectează reviste, vorbeşte des- Şuluţiu, cel de 30 de ani, şi-a aplicat-o şi s-a pre necesitatea unei generaţii noi, susţine şi confundat repede cu ea. Prin 1942 (când ela- formulele moderniste, şi pe cele tradiţiona- borează ultima variantă a romanului liste, cu o onestitate intelectuală rară în acea Mântuire) Baciu îi face o vizită la Subsecre- perioadă seismică. Este un tânăr care suferă, tariatul de Stat pentru Educaţie Şcolară al „boemizează pe străzi”, se simte foarte sin- Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publi - gur, crede în literatură şi speră că îi va apar- ce, unde Şuluţiu ocupa funcţia de inspector. ţine. În perioada 1934-1937 scrie şi mai mult Era „din cale-afară de mândru, pentru că de 10 cronici lunar la diverse reviste literare, avea o secretară, câteva telefoane şi mai deşi îşi dă seama că nu va putea deveni cri- multe sonerii. Mi-a oferit, foarte încântat, o ticul care s-a visat, ci doar un „foiletonist”. cafeluţă pe care a adus-o un om de serviciu Se identifică cu imaginea de Profesor – o pe care l-a expediat cu un gest de şef. N-a fantoşă anchilozată în prejudecăţi, deşi în comentat în nici un fel această «înaintare», 1937 scria în Jurnal „nu voi fi niciodată un dar vedeam pe faţa lui o satisfacţie greu de om onorabil în sensul burghez al cuvântu- ascuns (...); devenise un «înalt funcţionar» lui. Nu vreau să ajung la rang de rigid şi care nu admitea să fie contrazis cu nimic”20. închistat Herr Profesor Doktor!”18. De ce ar fi Aşa-zisul eu profund, responsabil cu creaţia, scris asta dacă nu se simţea ameninţat de este dirijat de eul social. Şuluţiu, ca şi sub- această ipostază? (Ştefan Baciu aminteşte cu prefectul Leontin, devine un personaj social

16 Octav Şuluţiu, „Mihail Sadoveanu: Fraţii Jderi”, în Revista Fundaţiilor Regale, an XI, nr. 3, 1 martie 1944, pp. 656-657 17 Nicolae Florescu, „Octav Şuluţiu sau patima confesiunii”, prefaţă la Octav Şuluţiu, Ambigen, Editura „Jurnalul literar”, Bucureşti, 1992, pp. 15-16 18 Octav Şuluţiu, Jurnal, ediţie şi prefaţă de Nicolae Florescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 383 19 Ştefan Baciu, Praful de pe tobă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995, p. 265 20 Idem, p. 273 67 Teodor Dună

„important”, „un bun şi extrem de sârguin- a voit să spună” sau să identificăm ceea ce cios funcţionar.”21 „nu şi-a propus să spună şi a reuşit să spună Chiar dacă formula romanului Mântuire autorul”22. Deşi tratate în maniere diferite, e îndreptată împotriva formulei romanului scrierile şuluţiene (fictive sau confesive) au Ambigen, cele două romane comunică într- un numitor comun: problematica identitară. un fel anamorfotic, meandric. Prea evidenta Şi Ambigen, şi Jurnalul, şi Mântuire vorbesc, contradicţie dintre formulele celor două în maniere distincte, despre o ruptură iden- romane trezeşte prin ea însăşi susceptibili- titară, despre neadecvarea la existenţă. tatea. În cazul Mântuirii, e mai puţin impor- Starea specifică a personajelor şuluţiene e tant „ce a vrut să spună autorul”, ci „ce nu criza. Şi criza cu rezonanţe mistice a lui

21 Ibidem 22 Eugen Simion, Întoarcerea autorului, ed. a IV-a, pref. de Andrei Terian, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2013, p. 451 68 Octav Şuluţiu, Mântuire – sau despre ratarea exemplară

Leontin provine tot dintr-o criză identitară, ţieni) „e contrară vieţii. Ea neagă existenţa, cu o coloratură existenţialistă. Precum nara- vieaţa, creaţia şi mişcarea liberă. Înţe lep - torul Jurnalului şi al Ambigenului, Leontin ciunea e invitaţie la imobilizare, la cufunda- este un personaj existenţialist, un existenţia- rea în neant”31. Asemănarea de Weltan - list, de data asta, mistic. Leontin e un vege- schauung a lui Leontin, Di şi a diaristului tativ, un tip abulic, care caută teleologia Şuluţiu e sugestivă. Doar că Di şi diaristul existenţei. Se întreabă „ce inerţie mă ţine în Şuluţiu sunt autoscopici, pun lumea, feno- loc”, are sentimentul inutilităţii propriei menologicul între paranteze, pe când vieţi, are experienţa concretă a neantului: Leontin mimează umanismul, se crede „un „Se simţi deodată plin de un gol imens, un om printre oameni”, un om responsabil pen- gol pe care-l simţea ca pe o prezenţă efecti- tru un celălalt, care este, în fond, un dublu vă, un ceva greu, material, un nimic care monstruos, figura aceluiaşi eu detestabil, există totuşi, impunându-şi realitatea de care traversează obsesiv scrierile şuluţiene. nesuferit (...) Era singur. Dar nu pentrucă alţii nu-l înconjurau, pentru că n-ar fi avut * cui se adresa, ci pentru că toţi îi erau indife- Şuluţiu, la începutul anilor ‘40, nu mai renţi”23. Leontin îşi simte „sufletul tragic” afişează nimic din tânărul complexat, nesi- şi are „impresia că se află singur într-un gur pe el şi pe scrierile lui – sau nu mai pare neant din care nu va scăpa niciodată”24 – astfel; devine un mic-burghez, instalat „ofi- afirmaţiile sunt, desigur, în spirit existenţia- cial” în cultură, cu un statut în literatură şi list. Pe parcursul romanului, Leontin dez- recunoscut de cei mai mulţi, deşi nu de voltă „simţul metafizic al inutilului”25, tot către cei mai importanţi, ca atare. Nu a scris ce aparţine vieţii lui îi e – precum lui ceea ce ar fi vrut să scrie şi nici nu ajunge Mersault din Străinul – „în chip egal indife- ceea ce a visat (în Jurnal) să ajungă. A fost rent”, căutând „un scop, un sens acestei mereu lucid chiar şi atunci când şi-a aşezat existenţe pe care o vede goală”26, şi care – pe chip masca respectabilităţii, a Autorului. reuşit formulat – „are gust de paie mesteca- Deşi pare mulţumit că e considerat un critic te domol cu bot de rumegător”27. Senti- important şi un prozator bun, în fond este mentul inutilităţii este sinonim cu „o simplă un revoltat împotriva lui însuşi, dar care a oboseală de a trăi”28 – din nou „oboseala”, abondonat lupta. Şi a abandonat lupta, cea spiritul agonic tipic existenţialiste. Ceea ce mai valoroasă şi salvatoare în cazul lui, cu se înţelege prin viaţă şi se acceptă, în gene- „eul detestabil”. (Tot Ştefan Baciu remarca ral, că este viaţa îl umple de greaţă: „Şi faptul că Şuluţiu devenise, în anii ‘40, „tot Leontin se gândea că toţi aceştia din jurul mai agitat, tot mai agresiv, glumele şi ban- lui cred că trăiesc. Şi nu se înşela. Dar el se curile de odinioară dispăruseră cu desăvâr- mai gândea şi că ei se înşeală. Îl apucă o silă şire”32, are reacţiile cuiva frustrat care joacă profundă”29. Naratorul numeşte sentimen- rolul literatorului „important”.) Mântuire i-a tul inutilului, conştiinţa faptului că „vieaţa e adus ceea ce probabil îşi dorea: premiul o maimuţărie ieftină”30 înţelepciune. Iar Societăţii Scriitorilor din România, în 1944 – această „înţelepciune prematură” de care adică oficializarea, recunoaşterea instituţio- suferă Leontin (ca şi ceilalţi naratori şulu- nalizată a lui şi ca romancier. Însă este un

23 Octav Şuluţiu, Mântuire, ed. cit., pp. 65-66 24 Idem, p. 66 25 Idem, p. 110 26 Ibidem 27 Idem, p. 113 28 Idem, p. 138 29 Idem, p. 212 30 Ibidem 31 Ibidem 32 Ştefan Baciu, op. cit., pp. 273-274 69 Teodor Dună

autor obosit, îmbătrânit prematur de o isto- Şuluţiu a vrut să se „mântuiască” de el rie invazivă. Ca romancier, Şuluţiu rezistă însuşi prin literatură şi a sfârşit prin a estetic atunci când e confesiv şi autostigma- deveni un funcţionar literar. Diferenţa din- tizant. Formula anti-confesivă a Mânturii tre Ambigen şi Mântuire comunică, şi ea, este îndreptată împotriva celui care spunea, metaforic, scindarea, dedublarea schizoidă în Ambigen, „confesiunea o am în sânge. a autorului care se delegitimează pe el Nevoia de a mă spovedi e mai tare decât însuşi. Ca şi naratorii din Jurnal şi Ambigen, pudoarea”33. Dintr-o perspectivă psihologi- personajul Leontin se identifică cu cel pe că, Mântuire se opune structurii intime a lui care îl urăşte, cu cel care îi trezeşte o repul- Şuluţiu (dar şi a personajului Di), care are sie organică: sadicul L. Leontin devine, (au) patima automărturisirii. autodenunţându-se, eul detestabil. Simbo- Deşi, cu siguranţă, Şuluţiu a fost afectat lica substituire îl sustrage din mediocritatea de campania de denigrare din gazetele existenţială, îl „iluminează”. Coincidenţa e Cuget clar şi Neamul românesc, care au acuzat că valoarea literară a scrierilor şuluţiene, Ambigen de pornografie, Şuluţiu, temător, insolitul lor, atât cât e, rezidă în această maleabil, şi-a adecvat romanul unui orizont identificare a naratorilor cu eul care se de aşteptare convenţional. Urmând cursul autoanatemizează, se urăşte, care se detestă istoriei, a culturii dominante, omul Şuluţiu cu o virulenţă deconcertantă. a încercat să devină un reprezentant al unei Mântuire nu e doar un roman ratat, ci are istorii cu vocaţii anti-democratice (simpto- înscris în filigranurile sale instalarea apa- matic în acest sens e articolul „Românesc şi rent confortabilă într-o ratare exemplară a universal” din Tribuna, nr. 1, 1941). După autorului lui. Distanţele dintre formulele 1936-37, noul Şuluţiu se depărtează tot mai celor două romane şuluţiene este de 50 de mult şi mai repede de „celălalt” Şuluţiu de ani. Tot 50 de ani a îmbătrânit şi Şuluţiu, ca la începutul anilor ‘30, pentru a se întoarce şi o mare parte dintre congenerii săi, în doar împotriva lui, ca un Maldoror lipsit de câţiva ani. geniul dialecticii. A devenit un scriitor banal Mântuire e important pentru a stabili me - cu aceeaşi viaţă banală ca a lui Leontin. tamorfozele deconcertante ale omului Şu- Fronda începutului de deceniu patru a dis- luţiu, artificiozitatea măştii pe care Şuluţiu a părut fără să lase nici o urmă. Şi aceasta şi aplicat-o peste chipul autorului romanului din cauza depărtării conjuncturale (numirea Ambigen sau al Jurnalului. Mântuire este rec- ca profesor, din 1931, în Focşani, Oradea, viemul celui care credea sau spera în el Braşov) de figura „arhetipală” a contestării însuşi şi în salvarea sa prin literatură. din interbelic: prietenul Eugen Ionescu.

Bibliografie

- Baciu, Ştefan, Praful de pe tobă, Editura 2013 Eminescu, Bucureşti, 1995 - Şuluţiu, Octav, Ambigen, prefaţă de - Girard, René, Violenţa şi sacrul, traducere Nicolae Florescu, Editura „Jurnalul lite- de Mona Antohi, Editura Nemira, rar”, Bucureşti, 1992 Bucureşti, 1995 - Şuluţiu, Octav, Jurnal, ediţie şi prefaţă de - Perpessicius, Opere 10, Menţiuni critice, Editura Minerva, Bucureşti, 1979 Nicolae Florescu, Editura Dacia, Cluj- - Eugen Simion, Întoarcerea autorului, ed. Napoca, 1975 a IV-a, prefaţă de Andrei Terian, Editura - Şuluţiu, Octav, Mântuire, Editura Socec & Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, Co., Bucureşti, 1943

33 Octav Şuluţiu, Ambigen, ed. cit., p. 164 70 71 Cultură şi economie Violeta BAROANĂ Traductibilitatea operei joyceene: între echivoc şi univoc Abstract

Articolul de faţă tratează aspecte referitoare la „traductibilitatea” operei joyceene, plecând de la teoria lui Wolfgang Iser, subliniind, totodată, problematica identităţii/alterităţii. Punctul nevralgic îl constituie refuzul lui James Joyce de a-şi data cultural textul, motiv pentru care articolul acordă atenţie sporită tehnicii dezvoltate de autor, şi anume, aceea de a scrie sub egida simultanului, ca opus secvenţialului. Sunt analizate relaţiile dintre text şi subtext, dintre sensurile univoce şi multiplele scenarii de sens generate simultan, precum şi impactul pe care acestea îl au asupra traducă- torului care trebuie să medieze între tăcerea necesară a textului sursă şi nevoia textului tradus de a explica tăcerea lui Joyce. Cuvinte-cheie: James Joyce, traductibilitate, identitate, subtext, simultan, secvenţial, traducerea ca explicaţie.

The present paper focuses on issues regarding the „translatability” of Joyce’s work, discussed in Wolfgang Iser’s terms, emphasizing aspects pertaining to identity/alterity. The aim of the paper lays special emphasis on Joyce’s reluctance to culturally pin down his text. The paper concentrates on the technique the author develops in order to build simultaneous rather than sequential text- layers. It consequently highlights the relations between text and subtext, literal and equivocal meaning, and the impact of these relations on the translator that has to mediate between the necessary silence of the source text and the need of the translated text to explain Joyce's silence. Keywords: James Joyce, translatability, identity, subtext, equivocal meaning, text-layers, source language, tranlsation as explanation.

Principala sferă de interes a traductibili- Sensul acestui teren neutru, după cum se tăţii, după cum arată şi textul lui Wolfgang desprinde din articolul mai sus menţionat, Iser, On Translatability1, nu o constituie este acela de răgaz pe care cele două culturi natura culturii şi nici factorii care duc la care ajung să interacţioneze şi-l acordă în închegarea unei culturi, ci, mai cu seamă, vederea experimentării reciproce. Acesta spaţiul existent între hotarele a două culturi este totodată locul şi momentul în care un distincte, iar uneori chiar între multiplele fenomen important se petrece, şi anume nivele ale uneia şi aceleiaşi culturi. geneza auto-reflexivităţii unei culturi, a

Violeta BAROANĂ drd a Şcolii Doctorale de Studii Literare şi Culturale, Universitatea din Bucureşti, e-mail: [email protected] 1 Iser, Wolfgang. „On Translatability: Variables of Interpretation”, The European English Messenger IV (1), 1995, pp. 30-8. Textul articolului pe care l-am consultat poate fi găsit la următoarea adresă:

72 Traductibilitatea operei joyceene

conştientizării propriei identităţi dobândite Experimentarea, conştientizarea şi accepta- în momentul în care se vede reflectată în rea identităţii nu se poate realiza în absenţa cultura cu care se intersectează, întrucât, alterităţii, care ajunge să facă parte din spre deosebire de analiza comparativă, care ADN-ul unei culturi, aşa cum, de altfel, şi nu face altceva decât să opereze cu sisteme Jacques Lacan subliniază atunci când afirmă binare şi antinomii, fără să prezinte esenţa că sinele şi celălalt sălăşluiesc deopotrivă în fiecărei culturi, acest spaţiu dintre culturi unul şi acelaşi organism. creează prilejul experimentării sinelui. În sprijinul acestei ipoteze vine opera Însă, tocmai această auto-reflexivitate şi unui scriitor pentru care bilingvismul şi auto-chestionare atrage după sine, fără doar multiculturalismul sunt o a doua natură. şi poate, conceptul de alteritate, care, în cele din urmă, se dovedeşte a fi o trăsătură Stephen listened vaguely. Cranly intrinsecă a was speaking (as was his custom introspecţiei la care o cultură se supune. when he walked with other gentlemen Wolfgang Iser afirmă la un moment dat că of leisure) in a language the base of „a culture — so it seems — obtains its salient which was Latin and the superstructu- features not least by demarcating itself from re of which was composed of Irish, what it is not. ”2 Aşadar, în procesul de auto- French and German:3 definire, o cultură îşi stabileşte o paradigmă ale cărei trăsături o definesc, iar aceste trăsă- Poliglot încă din copilărie — consecinţă a turi le dobândeşte prin opoziţie şi detaşare educaţiei de care a beneficiat la colegiile de tot ceea ce nu o reprezintă. Indiferent cât iezuite Clongowes şi Belvedere — , cu un de contestat şi de reducţionist ar putea părea simţ bine dezvoltat al limbii şi cu o chemare sistemul opoziţiei binare, în acest caz, cel pentru ritmul, asemănarea cu rădăcini isto- puţin, se dovedeşte a fi valid, întrucât „plus” rice şi rezonanţa cuvintelor, James Joyce şi- se defineşte prin raportare la „minus”. a însuşit bine lecţia: o cultură, şi implicit

2 A se vedea nota 2. 3 Joyce, James. Stephen Hero. New York: New Directions Publishing, 1959, p. 106 73 Violeta Baroană

limba acesteia, stă sub zodia evoluţiei per- I will tell you what I will do and petue, dar, în egală măsură, progresul este what I will not do. I will not serve that suma experienţelor trecute. La nivelul lim- in which I no longer believe, whether bajului pot surveni multiple modificări: ter- it call itself my home, my fatherland meni a căror actualitate nu mai corespunde or my church: and I will try to express cu realitatea cititorului, cuvinte ale căror myself in some mode of life or art as sensuri capătă conotaţii pozitive, sau nega- freely as I can and as wholly as I can, tive, termeni care se desemantizează, etc. using for my defence the only arms I Cultura literară şi lingvistică va continua, allow myself to use, silence, exile însă, să-şi tragă seva din lexicul limbilor cla- and cunning. — 5 (SN) sice, ceea ce pentru un vorbitor de limbă romanică sau germanică va constitui un Trufia nu este un păcat, şi nici curiozita- avantaj. Conştient că o limbă este rezultatul tea nu este cea care a dus la căderea din rai confluenţei a cel puţin două culturi şi limbi şi exilul lui Lucifer; nesocotirea şi respinge- diferite, Joyce împleteşte fondul de sorginte rea cuvântului şi învăţăturii lui Dumnezeu greco-latin cu cel al limbilor romanice şi i-au adus îngerului acuzat6 condamnarea la germanice. Ca urmare, fiecare cititor identi- tăcere. Exilul şi tăcerea sunt rodul propriei fică rădăcini şi afixe care îi creează senti- voinţe, ai curiozităţii, ai scepticismului pro- mentul că citeşte un text scris parţial în priu la Joyce, şi al unei perpetue nevoi de a limba sa maternă. pune întrebări fără răspuns univoc. Nu este Opera joyceană nu se ocupă în mod vorba de păcat aici, ci de esenţa vieţii. direct şi deschis cu dominaţia colonială, cul- Viclenia [iscusinţa] este singura monedă turile hegemonice şi ierarhizările culturale. care poate plăti preţul exilului autoimpus: Cu toate acestea, de-a lungul veacurilor au din limba maternă, în primul rând, şi din existat multiple interpretări şi abordări care, cultura maternă, implicit. pentru a reliefa relaţia dintre Irlanda catoli- Tăcerea, exilul şi viclenia sunt atributele că şi Anglia protestantă, s-au folosit de ter- lui Lucifer. Ele devin totodată şi uneltele cu meni cheie precum instrumentalism, domi- care James Joyce alege să opereze. naţie, colonizare, subjugare: ei erau meniţi Asemenea îngerului acuzat, scriitorul refu- să aducă în prim-plan o identitate care, sub ză să se supună convenţiilor şi ordinii sta- presiunea subjugării de către alteritate, tuate întrucât, în mentalitatea sa, ordinea nu ameninţa să clacheze. Aceste abordări îşi poate vieţui în absenţa a ceea ce noi numim pot găsi teren feritil în înseşi spusele scriito- haos, dezordine. Aceasta din urmă ajută la rului, care, la un moment dat, afirmă despre construirea ordinii, dându-i un sens. engleză că este „Your language [implicit: not În The Cat and the Devil scriitorul afirmă: mine]”, aşadar limba „celuilalt”. Criticii care adoptă această cheie de interpretare The devil mostly speaks a langua- comit, însă, o nedreptate faţă de scriitorul ge of his own called Bellsybabble irlandez şi de opera acestuia, întrucât, pe tot which he makes up himself as he parcursul existenţei sale, Joyce nu a încetat goes along but when he is very angry să scrie în engleză — limbă care, dincolo de he can speak quite bad French very a fi limba imperiului, este pusă în slujba well though some who have heared devizei sale trinitare „silence, exile and cun- him say that he has a strong Dublin ning”.4 accent.7 (SN)

4 Joyce, James. A Portrait of the Artist as a Young Man. London: Collector’s Library, 2005, p. 291 5 Id. 6 Atributul „acuzat” este folosit aici pentru a sublinia ideea că lui Lucifer i se impută faptul de a fi adus oamenilor lumina cunoaşterii. 7 Joyce, James. The Cat and the Devil. USA: The Viking Press, 1957, p. 40 8 Eliot, T. S. Dante. London: Faber & Faber, 1965 [1929: Faber & Faber], p. 8 74 Traductibilitatea operei joyceene

Acest limbaj propriu pe care şi-l făureşte Povestirile din volumul Dubliners nu chiar în timp ce scrie este produsul pactului întrebuinţează cuvinte opace, ambigue, tripartit: silence-exile-cunning. Artizan al sen- neapărat plurivalente. Pe de altă parte, în sibilităţii lingvistice şi conştient de multi- momentul în care acestea ajung să fuzione- plele nuanţe şi valenţe pe care limbajul le ze cu alte cuvinte — la fel de transparente poate căpăta, Joyce îi exploatează la maxi- — la nivel sintactic şi implicit semantic şi mum capacitatea creatoare. El scurtcircui- pragmatic, se produc metamorfoze. tează rolul explicativ al comunicării, gân- Observăm că un cuvânt ajunge să vibreze dind direct în mintea cititorului, [adică dis- abia în sintagmă, în enunţ, nicidecum izolat. pensându-se de nevoia de a se explica, de a Acel cuvânt nu mai are independenţa sen- crea un text paralel, mai clar pentru cititor, sului clar, aşa cum apare el în dicţionar. de a se conforma adânc înrădăcinatei con- Joyce scrie sub egida simultanului, ca opus venţii a textului clar, accesibil], traducând secvenţialului. Sensurile multiple ajung la astfel în practică spusele lui T. S. Eliot, cititorul (ne)avizat, la critic şi la traducător „Genuine poetry can communicate before it simultan. De aici, din dependenţa cuvântu- is understood.”8 lui de context, din golirea cuvântului de Scriitorul comunică fără doar şi poate sensul convenţional (la care recurge meca- însă nu în sens tradiţional. El se opune lite- nic lectorul superficial) rezultă dificultatea raturii bogate în descrieri şi detalii: pe scurt, de a reda, de a „traduce” esenţa textului lui refuză să vină în întâmpinarea cititorului cu Joyce fără a pierde sensul lui esenţial. răspunsuri. Concentrează întreaga sa gân- În sprijinul acestei afirmaţii stau sintag- mele şi enunţurile aparent lipsite de nucleu dire în sintagme cheie, care sunt foarte greu plurivalent semantic. „If it died!...”9 este perceptibile la o primă lectură. Acest lucru a gân dul nerostit al unui erou, Little fost pe nedrept numit „metodă”: el este mai Chandler, care se conturează imediat ce curând fiinţa însăşi a scriitorului. Regăsim copilul acestuia izbucneşte în hohote de această a doua natură a lui Joyce în toată plâns, însoţite de un atac de panică şi sughi- opera lui, începând cu Dubliners şi închein- ţuri accelerate. Acest enunţ nu pare să ridice du-se cu opera sa de căpătâi, Finnegans nicio problemă de traducere, „Dacă Wake. O astfel de consecvenţă în disimilari- murea!...” redă fidel mesajul textului aşter- tate nu putea fi altceva decât rodul unei nut pe hârtie. Nici măcar eliptic nu poate fi structuri intime a creatorului — structură considerat. În perimetrul delimitat de con- care, până în acest moment, rămâne unică în juncţia „dacă” şi semnul exclamării se regă- istoria literaturii. seşte un enunţ de sine stătător. Este o consecinţă firească a celor de mai Ipoteza aceasta este însă pusă la îndoială sus afirmaţia că, raportat la titlul lucrării lui de către punctele de suspensie care generea- Wolfgang Iser, On Translatability, textul joy- ză o metamorfoză a conjuncţiei „dacă”, ofe- cean chiar este „intraductibil”. Distincţia nu rind enunţului cel puţin două chei de inter- este departe de adevăr atâta vreme cât se ia pretare. Pe de o parte, poate fi citit ca o cir- în considerare amendamentul că ea poate fi cumstanţială condiţională a cărei regentă aplicată la nivel de subtext. O gândire logică lipseşte, ceea ce generează de altfel şi ambi- susţine raţionamentul potrivit căruia actul guitatea. În acest caz, traducerea frazei ar fi rostirii presupune codificarea unui gând, întrebarea „Dacă murea (copilul) ca urmare iar înţelegerea a ceea ce s-a rostit implică a acelui «Stop!» pe care Little Chandler i-l decodificarea acelui gând, recuperând astfel adresează câteva rânduri mai sus, declan- mesajul iniţial. Măsura în care această anali- şându-i criza de plâns, şi provocând astfel ză poate fi aplicată textului joycean rămâne o adevărată catastrofă pentru întreaga însă o întrebare deschisă. familie?”.

9 Joyce, James. Dubliners. Edinburgh: Riverside Press Limited, 1914, p. 102 10 Joyce, James. Dubliners. Edinburgh: Riverside Press Limited, 1914, p. 88 75 Violeta Baroană

Pe de altă parte, „If it died!...” poate fi Făurindu-şi propriul limbaj, Joyce alege echi valentul unei circumstanţiale optative — de fapt să se exprime prin tăcere. El spune sensul lui „if” fiind întregit şi sporit de ad- lucruri pe care limbajul clar nu le-ar putea verbul de intensitate „only”: „măcar dacă!” exprima. Din convenţii morale, din pudoa- — semnificaţia frazei devenind „Dacă re, din inerţie. Dar, chiar şi aşa, Joyce a fost murea, punându-se astfel capăt supliciului acuzat de imoralitate, de pornografie chiar. îndurat de Little Chandler, care ar fi putut Ce altă tactică decât viclenia limbajului ar fi să-şi continue în sfârşit netulburat lectura putut autorul adopta pentru a spune ceea ce poeziilor lui Byron”. avea el de spus? Un contra-argument logic ar putea fi Specificitatea culturii în care şi despre acela că niciun părinte nu-i poate dori răul care scrie Joyce are un pronunţat caracter şi în niciun caz moartea propriului copil. „global”. El nu-şi datează textul inserând Când vine, însă, vorba de textul joycean tre- cultureme şi culoare locală. Alege în schimb buie avută mare atenţie în ceea ce priveşte să tacă, emiterea de judecăţi vehemente, şi mai ales întrucât ştie că „[s]peech is of Time, de judecăţi convenţionale. Orice este posibil Silence is of Eternity.”12 El tace la nivelul (cu atât mai mult cu cât nu pare plauzibil) convenţiei clarităţii în text. când vine vorba de Joyce. Înrudirea lui cu În aceste condiţii, cum reuşeşte un tradu- textul Proverbs of Hell de William Blake este cător să redea în limba ţintă sensul exact şi izbitoare: acest lucru se întâmplă tocmai întreg al originalului, rămânând fidel pentru că şi Blake refuză convenţia în gân- cuvântului, neexplicând ambiguitatea, păs- dire. De aceea nu este de mirare că a ales să trând elipsa, dar, în acelaşi timp, redând se raporteze la copil prin pronumele (în aluziile, sensurile care scapă înţelegerii în engleză) neutru „it”, când ar fi putut la fel primă instanţă? Sensurile acestea ascunse de bine să fi folosit pronumele personal de scriitor nu numai cu bună ştiinţă, dar şi masculin de persoana a treia singular, „he”, cu mare migală, sunt impropriu numite de vreme ce în text se menţionează a priori secundare, întrucât, exact ca în exerciţiul sexul copilului. Opţiunea scriitorului este o caleidoscopic, în funcţie de unghiul privirii, aluzie (chiar foarte clară) în plus pentru sunt concomitent „la fel de” (dacă nu mai) relaţia dintre Little Chandler şi fiul său. importante decât cele pe care cititorul tinde Însuşi titlul povestirii „A Little Cloud”, să le identifice iniţial. pus în corelaţie cu verbul modal could, gene- În introducerea intitulată „Translation rează un subtext care poate trece cu uşurin- and Anthropology”, Paula G. Rubel şi ţă neobservat. Anagrama cloud – could Abraham Rosman subliniază ideea postula- comunică în subtext conţinutul povestirii. tă de Benson Saler potrivit căreia Întreaga existenţă a lui Little Chandler este „[Translators] are mediators between two guvernată de verbul modal could: „Could he worlds, metaphorically like priests with the write something original?”10, „Could he not anthropologist having the sacerdotal autho- escape from his little house? Could he go to rity of priests (Saler at the conference).”13 London? […] If he could only write a book Ce particularităţi culturale ar trebui tradu- and get it published, that might open the cătorul operei joyceene să medieze / tradu- way for him.”11 Toate aceste instanţe con- că, de vreme ce Joyce nu-şi datează cultural duc la titlul „A Little Cloud” (o mică înnora- textul? Sau, mai bine zis, îl hiper-datează, re pentru erou, o întrebare ostentativ lăsată punând în el semne ale tuturor timpurilor şi deschisă pentru cititor). niciunul foarte clar exprimat, niciunul loca-

11 Ibid., p. 101 12 Carlyle, Thomas. Sartor Resartus, Chapter III: Symbols. Textul articolului pe care l-am consultat poate fi găsit la următoarea adresă: 13 Rubel, Paula G. şi Rosman, Abraham (eds.). „Translation and Anthropology” în Translating Cultures. Perspectives on Translation and Anthropology, Oxford: Berg, 2003, p. 19 76 Traductibilitatea operei joyceene

lizabil cu certitudine. Singura mediere a îşi poartă pecetea. Tot ce li se poate imputa unui text incert este aceea între tăcerea tex- este criza existenţială, năzuinţa la un viitor tului sursă şi tăcerea textului ţintă. „Tăcerea mai blând, mai prosper şi neputinţa, neşti- textului ţintă” este o sintagmă ce trebuia de inţa sau, mai cu seamă, lipsa voinţei de a mult inventată, dat fiind că toţi traducătorii acţiona. Dar nu sunt oare aceste trăsături o folosesc pentru a nu ucide ambiguitatea comune tuturor epocilor anterioare şi celei textului tradus. Lawrence Venuti o numea actuale? „translator’s invisibility”, dar este o diferen- Irlanda catolică nu a reuşit să-i forjeze ţă importantă între a te ascunde şi a tăcea arta şi nici să-i cenzureze mentalitatea. Ceea vizibil, deliberat — după părerea mea. Este ce contează în opera joyceană nu sunt pagi- mult mai greu să exprimăm tăcerea atunci nile de descrieri realiste în care sunt prezen- când traducem. Acest lucru implică o căuta- tate în mod direct incidentele, personajele şi re creatoare a uneltelor de care limba în care concluziile. Importante sunt cuvintele care traducem se poate sluji pentru a „spune fără dezvăluie, trădează, analizează interiorita- a spune” (to say and not to say). Atunci când tea. Importantă este cheia lirică din mintea textul tradus este scris de Joyce, nu este eroului, iar minte nu înseamnă strict inte- deloc uşor să ne căutăm aceste unelte care lect: ea înglobează corpul fizic, afectele, fac lumină, care explică indirect. Motivul amintirile, senzaţiile — conştiinţa fiind un este că textele lui Joyce se clădesc tocmai pe ansamblu. Cititorul ajunge să se identifice întuneric, pe ascunderea sensului profund, până la contopire cu personajul, care nu mai pe ne-echivalenţă, pe intraductibilitate. este „the other”, ci lectorul însuşi. Cheia Nici măcar toponimele nu pot spori textului stă tocmai în această identificare, valoarea afirmaţiei „este un text dublinez”, care anulează, în fond, rolul mediatorului dându-i caracterul de adevăr absolut. — fie el critic ori traducător. Aceasta este o afirmaţie pe cât de adevărată, Pentru James Joyce exilul înseamnă a nu pe atât de irelevantă pentru subtextul volu- rămâne cantonat în prejudecăţile niciunei mului Dubliners şi al tuturor celorlalte opere ţări: el nu este o constrângere, ci libertatea joyceene deopotrivă. Trăsătura [+ aparte- însăşi. Cu toate că este irlandez, el refuză să nenţă] la o cultură devine nulă în raport cu gândească după convenţiile conaţionalilor caracterul invariabil al esenţei textului joy- săi, ori ale celorlalţi scriitori. Modalitatea cean. prin care transpune acest refuz în practică James Joyce face din exil o „unealtă” sine se traduce prin cunning. Stephen Dedalus qua non, transformându-l în atu. Tot ceea ce asociază iscusinţa / viclenia cu arta şi meşte- acesta a scris în întreaga sa existenţă gravi- şugul, relaţie în care iscusinţa devine atribu- tează în jurul Irlandei, de care îşi ia distanţă tul esenţial al creatorului, înlesnindu-i capa- pentru a putea percepe mai bine ce se citatea de a crea. Cu toate că iese din tipare- întâmplă. Autorul scrie despre frământările le limbajului, opera joyceană continuă să şi pasivitatea locuitorilor Dublinului descri- comunice, însă nu în sensul înţeles de citito- ind frustrările, neajunsurile şi criza omului rul tradiţional, obişnuit cu înlănţuirea logi- din secolul XX care astăzi este mai actuală că de idei care culminează cu întrunirea ori- ca niciodată. Personajele sale pot fi la fel de zontului de aşteptări, ci, în virtutea educa- bine plasate pe cu totul alte meridiane şi în ţiei creierului, care trimite cititorul la munca alte puncte cardinale fără a face notă discor- de teren, îl constrânge să se lupte cu textul dantă. Pentru ele „acasă” este interogându-l şi interogându-se pe sine, Dublin: pentru Ignatius Gallaher care, fără a mai obţine răspunsuri univoce şi con- plecând la Londra, devine o non-valoare, cludente, ci multiple scenarii de sens gene- pentru Eveline care oscilează între a-şi rate simultan. părăsi familia, şi a rămâne în mijlocul liniştii Prin urmare, dacă Joyce este atât de zgâr- rutiniere. Cordonul acesta ombilical, legătu- cit în explicaţii clare, cititorul şi criticul ra cu „acasă”, nu le amprentează, însă, deopotrivă comit o impietate împotriva lui socio-cultural, în maniera în care personaje- încercând să-l clarifice. În exerciţiul de a le lui Jane Austen şi ale lui Charles Dickens atribui o identitate culturală traducerii, tra- 77 Violeta Baroană

ducătorul riscă să se trădeze şi să arate cât Traducătorul trebuie să lucreze cu spori- de failibilă este natura profesiei pe care o tă atenţie şi să se opună tentaţiei de a exercită, amprentând traducerea. moderniza, arhaiza sau argotiza mai mult În momentul în care traducerea capătă o decât o presupune originalul. În momentul identitate culturală, ea devine un text de în care traducerea încetează să răspundă sti- sine stătător şi autonom: ea nu mai poate listic la nivelul registrului stabilit de autor, constitui o oglindire a originalului. În cazul simetria dintre textul sursă şi textul ţintă se operei joyceene, aceasta nu se vrea nici scurtcircuitează, iar traducerea primeşte o dublineză, nici englezească, nici italiană, identitate culturală. Pentru a putea concura nici franceză. Este scrisă în limba engleză, la statutul de traducere, textul reprodus în nimic mai adevărat, însă engleza aceasta are limba ţintă trebuie să-şi treacă identitatea un procent de termeni de origine galică, sub anonimat, cu alte cuvinte, să devină cuvinte de sorginte latină intrate în uz prin invizibilă, aşa cum propune Lawrence filieră franceză, împrumuturi directe Venuti: din limba franceză, şi, nu în ultimul A translated text, whether prose or rând, rădăcini şi afixe din patruzeci de limbi poetry, fiction or nonfiction, is judged (declarate) diferite în Finnegans Wake. Cu acceptable by most publishers, alte cuvinte, nu are o identitate naţională reviewers, and readers when it reads bine delimitată. Şi tocmai acest amalgam de fluently, when the absence of any lin- limbi europene dau un sens personal şi con- guistic or stylistic peculiarities makes tribuie la conturarea stilului joycean. it seem transparent, giving the 78 Traductibilitatea operei joyceene

appearance that it reflects the foreign cărui esenţă este scrisă în litera originalului. writer’s personality or intention or the Pentru a evita această capcană, traducă- essential meaning of the foreign text torul trebuie să identifice şi să accepte hota- — the appearance, in other words, rele între care îşi poate desfăşura activitatea, that the translation is not in fact a făcând uz de termenii şi de colocaţiile care îi translation, but the „original.”14 sunt lui familiare, şi nu de un limbaj care se bucură de mult mai multă popularitate, dar Odată tradus în practică însă, procesul se care este eminamente abstract, aşa cum de complică. Impactul dominaţiei culturale altfel şi John Austin, reformulând afirmaţii- asupra traducerii nu interpretează de fieca- le lui Wittgenstein, declară: „Words are our re dată scenariul mental colectiv al unei cul- tools, and, as a minimum, we should use turi superioare care îşi exercită hegemonia clean tools: we should know what we mean asupra comunităţilor din anumite puncte and what we do not.”15 de vedere (deşi uneori doar aparent) primi- În acest context, trebuie spus, ca o con- tive. Din contră, asistăm la un proces de cluzie, că termenii-şablon creaţi de un critic aculturaţie în care principalii actanţi sunt sau altul, de un traducător sau altul, sunt textul şi traducătorul, astfel încât de cele sortiţi eşecului: niciun text nu funcţionează mai multe ori opera ajunge să colonizeze în virtutea cuvintelor preluate de la alţi cer- traducătorul, care, din varii motive, se lasă cetători. Acesta este motivul pentru care guvernat de textul sursă, care îl absoarbe eseul de faţă îşi creează propriile cuvinte întru totul, iar rezultatul nu este altceva explicative în ceea ce priveşte Traducti- decât un exerciţiu mimetic, un text cu pre- bilitatea în opera joyceană: rostirea echivoci- tenţii de traducere nepărtinitoare dar a tăţii şi sortirea univocităţii.

Bibliografie

- Eliot, T. S. Dante. London: Faber & Faber, - Rubel, Paula G. şi Rosman, Abraham 1965 [1929: Faber & Faber], p. 8 (eds.), „Translation and Anthropology” - Joyce, James. A Portrait of the Artist as a în Translating Cultures. Perspectives on Young Man. London: Collector’s Library, Translation and Anthropology, Oxford: 1916, p. 291 Berg, 2003, p. 19 - *** Dubliners. Edinburgh: Riverside Press - Sandulescu, Constantin-George. The Limited, 1914, p. 88 Language of the Devil. Buckinghamshire: - ***Stephen Hero. New York: New Colin Smythe Gerrards Cross, 1987, p. 83 Directions Publishing, 1959, p. 106 - Venuti, Lawrence (ed.), „Invisibility” în - *** The Cat and the Devil. USA: The The Translator’s Invisibility: A History of Viking Press, 1957, p. 40 Translation. London: Routledge, 1995, p. 1

Webografie

- Carlyle, Thomas. Sartor Resartus, Chapter Variables of Interpretation”, The III: Symbols, pp. 30-8, < http://www.pum. umont- - Iser, Wolfgang. „On Translatability: real.ca/revues/surfaces/vol4/iser.html>

14 Venuti, Lawrence (ed.), „Invisibility” în The Translator’s Invisibility: A History of Translation. London: Routledge, 1995, p. 1 15 Austin, John. How to Do Things with Words, Urmson, J. O. (ed.), 1955/1973, pp. 181-2, apud Sandulescu, The Language of the Devil, 1987, p. 83 79 80