Diviziile Americane Între Conflictul Nuclear Şi Angajarea Neconvenţională ( 1947 – 1969 )

Mr. dr. VALERICĂ CRUCERU

DIVIZIILE AMERICANE ÎNTRE CONFLICTUL NUCLEAR ŞI ANGAJAREA NECONVENŢIONALĂ ( 1947 – 1969 )

BUCUREŞTI – 2006

PAGINĂ LIBERĂ

CUPRINS

INTRODUCERE ...... xxx

Capitolul 1 - ”CONTAINMENTUL”. TENSIUNILE DINTRE MARILE PUTERI ...... xxx

Capitolul 2 - ÎNTRE DEMOBILIZARE ŞI RĂZBOIUL DIN COREEA (1947 – 1953) ...... xxx

2.1. Reorganizarea marilor unităţi şi unităţilor...... xxx 2.2. Marile unităţi în războiul din Coreea...... xxx

Capitolul 3 - „RIPOSTA MASIVĂ” (MASSIVE RETALIATION) ŞI CÂMPUL DE LUPTĂ NUCLEAR. CONCEPTUL ŞI ORGANIZAREA „PENTOMICĂ”...... xxx

3.1. Strategia „ripostei masive” (”the Massive Retaliation”)...... xxx 3.2. Diviziile forţelor terestre şi câmpul de luptă nuclear. Organizarea “PENTOMICĂ” ...... xxx

Capitolul 4 - „RIPOSTA FLEXIBILĂ (“THE FLEXIBLE RESPONSE”) ŞI REORGANIZAREA DIVIZIILOR .....xxx

4.1. Strategia “ripostei flexibile“ (Flexible Response).....xxx 4.2. Reorganizarea diviziilor. Conceptul ”ROAD”...... xxx

Capitolul 5 - UN NOU CONCEPT: CONTRAINSURGENŢA. LABORATORUL VIETNAMEZ ...... xxx

5.1. Apariţia şi implementarea conceptului ...... xxx 5.2. Operaţii specifice executate în Vietnam ...... xxx

3 Capitolul 6 - NOI CAPABILITĂŢI CERUTE DE STRATEGIA “RIPOSTEI FLEXIBILE” ...... xxx

6.1. Aeromobilitatea – fundament tehnico-tactic al „ripostei flexibile” ...... xxx 6.2. Sprijinul general al forţelor ...... xxx

CONSIDERAŢII FINALE ...... xxx

BIBLIOGRAFIE ...... xxx

GLOSAR ...... xxx

LISTA ANEXELOR ...... xxx

INTRODUCERE

Eforturi de cercetare imense au fost şi vor fi consacrate analizei „războiului rece”, o jumătate de secol de confruntare între democraţiile occidentale susţinute de Statele Unite ale Americii şi sistemul politico-militar construit de Uniunea Sovietică. Istoricii şi analiştii politici încearcă încă să explice cu argumente consistente, cum anume a reuşit democraţia să învingă în confruntarea cu expansionismul ideologic, politic şi militar al marxism-leninismului. Perioadă de intensă ostilitate între blocul comunist (coagulat în Tratatul de la Varşovia) şi occidentul capitalist (reprezentat de N.A.T.O.), „războiul rece” a constituit în esenţă un conflict de cultură şi de civilizaţie determinat de regulile principale ale vieţii internaţionale şi ale filosofiei guvernării în societăţile dezvoltate. De-a lungul celor mai mult de patru decenii, superputerile din ambele blocuri (Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică) au făcut eforturi de înzestrare enorme şi pregătiri militare intense pentru a ieşi învingătoare în cazul unui conflict direct, indiferent de tipologia acestuia. În cele din urmă, conflictul direct nu s-a produs, confruntarea dintre superputeri având loc la periferie (statele în curs de dezvoltare şi subdezvoltate din Asia, America Centrală şi de Sud, Africa), materializată sub forma eforturilor de extindere a sferelor de influenţă. Ne raliem specialiştilor militari, analiştilor politici şi istoricilor, care consideră că soliditatea N.A.T.O., susţinută de libertatea individului, dezvoltarea economică durabilă a statelor occidentale şi prezenţa mijloacelor militare ale S.U.A. în Europa a constituit factorul primordial al victoriei vestului, în confruntarea indirectă cu estul comunist. Subliniem însă şi importanţa plasată de S.U.A. „blocării” expansiunii comunismului şi slăbirii acestuia la scară planetară şi în special în Europa. În final, istoria a demonstrat existenţa unei corelaţii directe între prăbuşirea comunismului şi victoria vestului, prin dizolvarea Tratatului de la Varşovia, reunificarea Germaniei, eliberarea fostelor state-satelit ale Uniunii Sovietice şi aderarea lor la democraţie.

5 Am ales primele decenii ale „războiului rece” pentru articularea demersului ştiinţific deoarece în opinia noastră atunci s-au produs o serie de evenimente care, activate la nivel de conflict deschis ar fi produs schimbări dramatice la nivel mondial; este vorba de „blocada Berlinului” şi disputa privind viitorul Germaniei, urmările războiului din Coreea (culmea înfruntării dintre China şi S.U.A.), „criza Berlinului”, „criza rachetelor” („criza cubaneză”) şi intervenţia directă în războiul din Vietnam, ca momente de referinţă în confruntarea sovieto-americană, toate acestea pe fondul ecaladării cursei nucleare. Încercarea noastră urmăreşte elucidarea unor aspecte privind evoluţia gândirii strategice, a organizării structurale şi conceptelor tactice în forţele terestre americane între 1947-1969 (prima jumătate a războiului rece). În această perioadă sistemul militar american a suferit cele mai drastice transformări de la înfiinţarea sa, datorită turbulenţelor de pe scena relaţiilor internaţionale la nivel regional şi global, într-o lume care se reaşeza într-un cu totul alt mod după încheierea conflagraţiei mondiale. Lucrarea începe cu o analiză succintă a relaţiilor dintre occident şi blocul comunist după 1946, centrată firesc pe evoluţia relaţiilor sovieto-americane, respectiv chino-americane; în cadrul acestei părţi sunt punctate principalele crize care s-au produs în perioada analizată. Următorul capitol prezintă procesul de reorganizare a forţelor terestre americane începând cu 1947, precum şi aspecte de natură organizaţională şi tactică întâlnite în războiul din Coreea. Capitolul 3 prezintă pe scurt conceptul doctrinar al “ripostei masive” şi abordează evoluţia conceptelor şi structurilor tactice ale forţelor terestre americane între 1953-1961, în vederea ducerii unui posibil război nuclear în Europa. În continuare, lucrarea tratează conceptul strategiei “ripostei flexibile” şi modul de reorganizare şi instruire a structurilor forţelor terestre americane după 1961, pentru a fi în măsură să acţioneze cu succes în viitor, indiferent de tipologia conflictelor. Capitolul 5 descrie contrainsurgenţa (ca modalitate de contracarare a mişcărilor de gherilă de sorginte marxist-maoistă de pe mapamond, susţinute de Uniunea Sovietică şi China) şi experimentarea acesteia în războiul din Vietnam. 6 Ultimul capitol punctează noile capabilităţi cerute de „riposta flexibilă”. Insistăm pe aeromobilitate ca un element tehnico-tactic major al flexibilităţii forţelor americane, prin care s-a adăugat cea de a treia dimensiune spaţiului de angajare militară. Prezentăm şi unele aspecte privind noile concepte de sprijin (logistică, comunicaţii, geniu, artilerie) apărute după 1961. În esenţă lucrarea scoate în evidenţă complexitatea relaţiilor internaţionale în mediul de securitate bipolar, în prima jumătate a „războiului rece”, articularea conceptelor strategice şi tactice americane într-o perioadă de risc extrem şi capacitatea forţelor terestre ale S.U.A. de a se adapta conceptual, organizaţional şi operaţional la cerinţele strategice. Sursele cercetate pe parcursul demersului ştiinţific provin în majoritate din arhive şi biblioteci civile şi militare (inclusiv electronice) din S.U.A., dar şi din România, Federaţia Rusă şi Republica Populară Chineză.

CAPITOLUL 1 ”CONTAINMENTUL”. TENSIUNILE DINTRE MARILE PUTERI

Din perspectiva americană „războiul rece” a fost caracterizat pe toată perioada existenţei sale de conceptele ”deterrence” (descurajare) şi ”containment” (blocare, limitare, îngrădire). „Descurajarea” nu prezintă un caracter de noutate, fiind întâlnită în multe perioade din istorie; „războiul rece” însă a adus în prim plan armamentul nuclear, iar marile puteri au fost nevoite să se bazeze pe descurajarea prin ameninţarea cu întrebuinţarea forţei şi nu prin întrebuinţarea efectivă a acesteia. „Descurajarea” a fost legată de doctrina “containmentului”, pilonul de bază al strategiei americane de blocare a expansiunii comunismului în Europa şi Asia şi de promovare în lume a unei ordini politico-economice liberale.1 Pe perioada războiului rece Statele Unite ale Americii au pendulat la nivel strategic între o politică ofensivă de blocare a comunismului la scară planetară şi o politică limitată de îngrădire a Uniunii Sovietice. “Containmentul” îşi are originea în “ Telegrama lungă” a lui Kennan2, care în 1946 avertiza asupra direcţiilor probabile de efort ale Uniunii Sovietice în viitorul apropiat: a) subminarea generală a politicii şi potenţialului strategic al puterilor occidentale, prin reducerea încrederii populaţiei, împiedicarea măsurilor de întărire a apărării naţionale, intensificarea mişcărilor de protest grefate pe cauze socio-economice, stimularea tendinţelor de fragmentare de orice fel; b) slăbirea puterii şi influenţei puterilor occidentale asupra popoarelor din colonii sau dependente de acestea;

1 Nye Joseph S. Jr., Understanding International Conflicts. An Introduction to Theory and History, New York, Longman, 1997, p. 99 2 George Kennan (diplomat american, specialist în relaţii externe, în misiune la Moscova între iulie 1944 - aprilie 1946) a trimis Departamentului de Stat la 22 februarie 1946 “Telegrama Lungă”, o analiză în 8.000 de cuvinte a ideologiei şi acţiunilor sovietice, care concluziona că U.R.S.S. reprezintă o forţă politică şi militară fanatică, hotărâtă să distrugă societatea capitalistă. (cf. Kennan George, Memoires, 1925-1950, New York, Pantheon Books, 1967, p. 547-559) 8 c) aplicarea unor presiuni puternice pentru înlocuirea de la putere a guvernelor care se opuneau obiectivelor sovietice; d) distrugerea tuturor formelor de independenţă personală, politică, economică sau morală; e) încercarea de a crea disensiuni şi conflicte între puterile occidentale, în special între S.U.A., Marea Britanie şi Germania; f) în general eforturile neoficiale sovietice pe plan internaţional urmau să aibă un caracter negativ şi distructiv, destinate distrugerii surselor de putere aflate în afara controlului comunist.3 Telegrama a fost percepută pozitiv la Washington şi reacţia faţă de aceasta a dat naştere “containmentului”, exprimat sub formă doctrinară ca “... necesitatea blocării tendinţelor expansioniste ale U.R.S.S., prin intervenţia în forţă în orice punct în care aceasta ar atenta la interesele unei lumi libere şi stabile”.4 “Containmentul” a fost legat de la început de comunism şi s- a manifestat practic imediat după 1946, pe continentul european şi pe cel asiatic. În Europa, efortul de blocare a expansiunii comunismului sovietic a fost reprezentat de refacerea economică a statelor vest- europene (Planul Marshall) şi constituirea la 4 aprilie 1949 a Alianţei Nord Atlantice, ca instrument de apărare colectivă a occidentului capitalist şi democratic. Prin alegeri libere, stabilitate şi obţinerea unor rezultate economice deosebite, statele occidentale dădeau lovituri puternice eforturilor propagandistice comuniste. Piatra unghiulară urma să fie reprezentată de constituirea unei Germanii Federale cu adevărat democrate, stabile, cu o economie de piaţă funcţională având un ritm de creştere ridicat, cu o armată care putea contribui substanţial la operaţiile NATO. Din primăvara anului 1947 divizarea Germaniei era un fapt împlinit pe plan ideologic şi politic, datorită măsurilor diferite luate de puterile occidentale şi Uniunea Sovietică în zonele controlate. Occidentalii au înţeles că o Germanie nedivizată urma să cadă rapid sub dominaţia economică şi politică a sovieticilor. Trebuia deci ca zonele occidentale controlate să fie asociate efectiv şi imediat

3 Kennan George, Memoires, 1925-1950, op.cit. , p. 547-559 4 Kennan George, The Sources of Soviet Conduct, articol publicat anonim în revista “Foreign Affairs“, Washington D.C., iulie 1947 9 puterilor vest-europene, prin acorduri economice şi ulterior acorduri politice.5 Germania va constitui în continuare „mărul discordiei” dintre U.R.S.S. şi puterile occidentale, fiind la originea unor crize profunde în relaţiile internaţionale. La 24 iunie 1948 sovieticii au impus blocada Berlinului, iar la scurt timp preşedintele Truman a hotărât ca aprovizionarea oraşului să se facă pe calea aerului, până avea să se găsească o soluţie diplomatică. Pe data de 12 mai 1949 blocada Berlinului va fi ridicată de sovietici, neputincioşi în faţa eforturilor occidentale. La 8 mai 1949 Consiliul Parlamentar de la Bonn adopta legea fundamentală care avea să servească drept constituţie Republicii Federale a Germaniei. Pe 16 mai 1949 un congres al poporului din landurile estice adopta la rândul său constituţia Republicii Democrate Germane.6 Linia de demarcaţie între est şi vest, frontiera „containmentului”, se trasase în Europa. Pentru anii următori continentul asiatic urma să devină teatrul de desfăşurare a bătăliilor sângeroase ale „războiului rece”. În timpul celui de al doilea război mondial, preşedintele Roosevelt a sprijinit lupta de eliberare a Chinei şi Coreei de sub ocupaţia japoneză şi a agreat ideea independenţei coloniilor franceze din Indochina. Succesorii săi din perioada de după război au sprijinit naţionalismul chinez şi colonialismul francez, datorită necesităţii de a avea în Taiwan şi Franţa aliaţi militari şi politici importanţi în limitarea expansiunii comuniste chineze şi sovietice în Asia şi Europa. La 15 ianuarie 1949 Beijingul cădea în mâna forţelor comuniste chineze conduse de Mao Tze Dong, urmat la 25 mai de Shanghai (considerat la acea vreme fortăreaţa capitalismului în Asia). La 30 septembrie 1949 Mao era ales la Beijing preşedinte al Republicii Populare Chineze, iar la 1 octombrie Uniunea Sovietică recunoştea noul regim, care-şi manifestase încă înainte de preluarea puterii, totala apartenenţă la lagărul socialist şi la lupta împotriva imperialismului. În aceste condiţii, S.U.A. trebuia să se bazeze pe

5 Friedman Norman, The Fifty-Year War: Conflict and Strategy in the Cold War, Annapolis: Naval Institute Press, 2000, p. 11 6 Fontaine Andre, Istoria războiului rece, vol. 1-2, Ed. Militară, Bucureşti, 1992, p. 155 10 naţionaliştii lui Cian Kai Shek, pentru iniţierea ”containmentului” în regiune, prin menţinerea unui Taiwan liber de comunism. În privinţa Indochinei, ştiindu-l pe Ho Chi Minh un comunist fervent s-a considerat că acesta era sub influenţa puternică a Moscovei şi Beijingului şi ca urmare, încă din 1950 S.U.A. au asigurat Franţei asistenţa militară şi economică pentru înfrângerea forţelor insurgenţei comuniste. Tot în 1950 un studiu ordonat de preşedintele Truman a subliniat importanţa strategică a Vietnamului ca rută naturală de invazie în Asia de Sud-Est, anticipând totodată gravele repercursiuni asupra întregii regiuni în cazul victoriei comuniste în peninsulă. Strategii americani au dezvoltat ulterior acest concept cunoscut sub numele de “teoria dominoului” 8 prin care se considera că dacă o ţară liberă va cădea pradă comunismului atunci toate celelalte ţări din zonă vor intra rând pe rând sub aceeaşi influenţă.9 Referitor la Indochina, Consiliul Naţional de Securitate adopta înaintea izbucnirii războiului din Coreea un document care sublinia: “Este important pentru interesele de securitate ale Statelor Unite să se ia toate măsurile posibile în vederea prevenirii expansiunii comuniste în sud-estul asiei. Indochina este o zonă cheie în Asia şi este sub o ameninţare imediată.” 10

 Cian Kai Shek (1886-1975) a fost mareşal şi om de stat chinez, comandantul forţelor naţionaliste retrase în Taiwan în 1949. În 1950 a devenit primul preşedinte al Republicii China (Taiwan).  Ho Chi Minh, în traducere “Cel care iluminează” (pe numele adevărat Nguyen Sinh Cung) a fost figura naţionalist-comunistă proeminentă a luptei vietnamezilor pentru independenţă (1941-1954), prin eliminarea ocupaţiei japoneze şi colonialismului francez, conducătorul politic al “războiului revoluţionar” pentru eliberarea Vietnamului de Sud, preşedinte al Republicii Democrate Vietnam de la constituirea acesteia (2 septembrie 1945), până la moarte (2 septembrie 1969). 8 Teoria “dominoului” a fost exprimată public pentru prima dată de preşedintele Eisenhower la conferinţa de presă din 7 aprilie 1954, anticipând înfrângerea franceză de la Dien Bien Phu (cf. “US – Vietnam Relations. 1945-1967”, No. 9/ 1971, US Government Printing Office, Washington D.C., p. 332) 9 Raportul Consiliului Naţional de Securitate din 24 iunie 1952, arhiva Consiliului Naţional de Securitate, Washington D.C., dosar nr. 124/1952 10 Memorandumul Consiliului Naţional de Securitate al S.U.A., în Sheehan Neil, Pentagon Papers, vol. 1, Bantam Books, New York, 1971, p. 82 11 În peninsula coreeană, în ziua de 25 iunie 1950 forţele armate nord-coreene au lansat o ofensivă de anvergură peste paralela de 38 latitudine nordică, în vederea unificării Coreei pe calea armelor. Deşi nu se poate afirma cu certitudine că Uniunea Sovietică a încurajat acest act, istoricii consideră că Stalin a fost cel puţin informat şi şi-a dat acordul, bazându-se pe declaraţia oficialilor americani cu privire la perimetrul defensiv al S.U.A. în Pacific. La 12 ianuarie 1950, vorbind în faţa Clubului Naţional al Presei, secretarul de stat Dean Acheson declarase că perimetrul se întindea din Aleutine până în Japonia şi de acolo până în Ryukyu şi Filipine, ceea ce nu implica în mod evident Coreea. El avea să adauge : “Întrucât securitatea militară a altor regiuni ale Pacificului este pusă în cauză, trebuie să fie deosebit de clar că nimeni nu le poate apăra împotriva unui atac militar.” 11 Ceea ce nu se cunoştea la nivelul conducerii politice superioare sovietice era decizia Consiliului Securităţii Naţionale al S.U.A. din aprilie 1950, prin care se abandonase ideea limitării perimetrului defensiv enunţată în ianuarie şi se hotărâse reconstituirea unor structuri militare, capabile să asigure posibilitatea de a răspunde tuturor provocărilor. Plecând de la ideea că între ideologia comunistă şi ideologia democrată exista o incompatibilitate fundamentală, care le va menţine mult timp în conflict, raportul adoptat sub numărul N.S.C.- 68 prevedea alocarea a 20% din venitul naţional cheltuielilor pentru înarmare, bugetul militar sporind de la 13 la 50 miliarde dolari.12 În urma invaziei nord-coreene guvernul american a reacţionat rapid, convins fiind de implicarea sovietică la nivel înalt. Se considera că Uniunea Sovietică, deşi nu era încă gata de război voia să pună la încercare capacitatea de ripostă a S.U.A. în Coreea şi trebuia avertizată. Preşedintele Harry Truman a decis aplicarea “containmentului”, prin recurgerea la forţă pentru apărarea status- quo-ului asiatic şi abţinerea de la orice încercare de a-l modifica prin forţă. Decizia preşedintelui viza Taiwanul, Japonia, Coreea de Sud, Filipinele şi Indochina.

11 Fontaine Andre, Istoria războiului rece, vol. 1-2, op. cit., p. 173 12 Fontaine Andre, Istoria războiului rece, vol. 3, De la războiul din Coreea la criza alianţelor (1950-1967), Ed. Militară, Bucureşti, 1993, p. 15 12 La scurt timp după răsturnarea situaţiei militare în favoarea forţelor care acţionau sub mandat O.N.U., în urma manevrei strategice de întoarcere cu desantul maritim, executată la Inchon, două armate chineze au intervenit direct, în sprijinul nord-coreenilor. Mao Tze Dong, fiind în imposibilitatea de a nega participarea forţelor sale la operaţii militare în Coreea, preciza în noiembrie 1950 că întregul popor chinez a decis în mod voluntar să se consacre misiunii sfinte de a rezista Americii şi de a ajuta Coreea.13 În final, după trei ani de război şi sute de mii de victime, la 27 iulie 1953 se semnează „Convenţia de Armistiţiu” care marca încetarea luptelor în Coreea. Între estul comunist şi occidentul capitalist rămâneau încă multe motive de tensiune, principalul fiind divizarea Germaniei. Amintim aici că războiul din Coreea atrăsese atenţia opiniei publice de dincolo de Atlantic asupra pericolului expansiunii comunismului în Asia, preşedintele Harry Truman hotărând accelerarea ajutorului militar pentru Corpul Expediţionar Francez din Indochina. Până la conflictul din Coreea, occidentul trăise cu ideea că marile puteri comuniste vor folosi toate mijloacele de promovare a cauzei lor, cu excepţia războiului. Semnele agresivităţii lagărului socialist s-au înmulţit însă pe întreaga suprafaţă a globului, forţând occidentul să-şi ia măsuri de contracarare. Această contracarare a avut ca fundament teoretic conceptul de ”containment” şi s-a manifestat sub forma strategiei americane a „ripostei masive” (”massive retaliation”), adoptată ulterior şi de NATO. Se considera că sovietizarea totală a noilor sateliţi ai U.R.S.S. şi agresivitatea antioccidentală creau premiza reeditării în Europa Centrală a războiului din Coreea. “Containmentul” a fost pus în pericol ca urmare a înfrângerii franceze de la Dien Bien Phu (mai 1954) şi divizării temporare a Vietnamului. Coroborată cu războiul din Coreea care se încheiase prin semnarea unui armistiţiu, această înfrângere a determinat conducerea politică americană să ia toate măsurile pentru a preveni expansiunea comunistă viitoare. După război Kissinger rezumă sec acest aspect subliniind că “...am intrat în războiul din Coreea din

13Hinton Harold, Communist China in World Politics, Houghton Mifflin Boston, 1966, p. 89 13 teama că o victorie comunistă ar constitui un pericol major pentru interesele noastre în Asia. Zece ani mai târziu ne-am implicat în Vietnam considerând că războiul din Peninsula Indochina reprezintă manifestarea unei strategii globale, comuniste, bine coordonate.”14 La 8 septembrie 1954 s-a semnat la Manilla “Protocolul Organizaţiei Tratatului Asiei de Sud-Est” ( S.E.A.T.O.) ca alianţă defensivă regională, iar la 23 octombrie S.U.A. şi-a asumat prin preşedintele Einsenhower responsabilitatea instruirii şi sprijinirii forţelor armate ale Vietnamului de Sud. Revenind la China anului 1954, luna septembrie a marcat două evenimente care urmau să influenţeze decisiv climatul internaţional de securitate pentru următoarele decenii. La 3 septembrie 1954 artileria chineză comunistă a declanşat un violent bombardament asupra insulelor Quemoy şi arhipelagului Matsu aflate în mâinile naţionaliştilor, doar la câţiva kilometri de China continentală. Preşedintele S.U.A. a cerut în ianuarie 1955 Congresului să-l autorizeze să folosească forţe armate americane în caz de necesitate, pentru apărarea Taiwanului şi a insulelor adiacente împotriva unui atac armat al Chinei comuniste. În martie 1955 periodicul ”New York Times” anunţă că liderii militari americani pregăteau un bombardament masiv asupra Chinei, destinat să-i distrugă potenţialul militar, punând capăt tendinţelor expansioniste ale acesteia. La 22 mai 1955 comuniştii chinezi suspendau operaţiunile, pentru a le relua însă la 22 august 1958. Încordarea în relaţiile dintre S.U.A. şi China Populară va fi astfel perpetuată pentru o perioadă mare, datorită atitudinii belicoase a puterii comuniste faţă de Taiwan. În privinţa relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi puterile occidentale, trebuie amintit de Conferinţa de la Londra (28 septembrie - 3 octombrie 1954) ce pune bazele Uniunii Europei Occidentale şi adoptă o serie de texte prevăzând restabilirea suveranităţii Republicii Federale Germania şi aderarea sa la NATO (căruia avea să-i furnizeze 12 divizii terestre şi 1000 de avioane).15 La 29 august 1954 Consiliul Atlantic a invitat Republica Federală

14Kissinger Henry, The White House Years, Brown & Co, Boston – Massachusetts, 1979, p. 64 15 Miller David, The Cold War: A Military History, New York St. Martin’s Press, 1999, p. 57 14 Germania să adere la NATO, iar aderarea a devenit efectivă în primăvara următoare. Lovită în orgoliul său de superputere, U.R.S.S. denunţă la 7 mai 1955 tratatele sale cu Anglia şi Franţa şi creează la 14 mai Tratatul de la Varşovia ca replică a Tratatului Atlanticului de Nord. În toamna anului următor înăbuşeşte revoluţia ungară şi se implică în criza Suezului, ameninţând voalat Franţa şi Marea Britanie cu întrebuinţarea rachetelor nucleare, în cazul în care nu-şi retrag trupele de pe teritoriul Egiptului. Reprimarea dură a revoluţiei ungare a dus însă la o izolare mai mare a Uniunii Sovietice pe plan internaţional. Statele Unite ale Americii au considerat că este momentul pentru extinderea sferei de influenţă în Orientul Mijlociu, asigurându-se astfel că zăcămintele de petrol din zonă nu vor ajunge sub controlul unor puteri ostile. Preşedintele Eisenhower propune la 5 ianuarie 1957 Congresului american, ceea ce va deveni „doctrina Eisenhower”, cerând să fie autorizat să acorde ajutor economic şi militar oricărei ţări sau grup de ţări din această regiune, interesate să beneficieze de acest ajutor, fiind de la sine înţeles că acest ajutor putea comporta folosirea forţelor armate americane. Uniunea Sovietică reacţionează rapid, încercând să sesizeze O.N.U. asupra pericolului la adresa păcii pe care îl implica această doctrină şi să creeze disensiuni între S.U.A. şi principalele puteri occidentale. Demersul acesteia nu a reuşit, de la intervenţia sa în Budapesta Uniunea Sovietică decăzând abrupt în ochii opiniei publice occidentale, fiind în imposibilitatea de a mai juca rolul de apărătoare a păcii. În februarie 1957 S.U.A. şi Marea Britanie semnează un comunicat la Washington, afirmând printre altele necesitatea de a trata de comun acord problemele ridicate de ameninţarea imperialismului comunist. U.R.S.S. nu renunţă la ofensiva ideologică şi susţine returnarea Berlinului de Vest Republicii Democrate Germane. La 10 noiembrie 1958 Hruşciov denunţă Acordurile de la Potsdam şi susţine ca toate puterile semnatare să transfere în suveranitatea R.D.G. funcţiile pe care le mai exercită în Berlin. Mai mult, Hrusciov precizează că „. .. dacă forţe agresive ar ataca

15 R.D.G., noi vom considera că este vorba de un atac împotriva U.R.S.S. şi împotriva tuturor membrilor Tratatului de la Varşovia.”16 La 27 noiembrie U.R.S.S. adresează occidentalilor o notă privind returnarea Berlinului de Vest Republicii Democrate Germane şi transformarea acestuia într-o unitate politică independentă, un oraş liber, nemilitarizat. Reacţia occidentală este violentă, nedorindu-se cu nici un chip abandonarea oraşului. Se declanşa astfel cea mai gravă criză din istoria războiului rece, opinia publică întrebându-se dacă nu cumva 1959 va fi anul izbucnirii celui de al treilea război mondial. Negocierile diplomatice se succed în perioada următoare şi se constată totuşi o destindere aparentă, în special cu ocazia vizitelor lui Hrusciov în S.U.A. (15-27 septembrie 1959) şi Franţa (23 martie-3 aprilie 1960). La 8 noiembrie 1960 senatorul John Fitzgerald Kennedy este ales preşedinte al Statelor Unite ale Americii, iar între 31 mai - 4 iunie 1961 îl întâlneşte de două ori pe Hrusciov (la Paris şi Viena). Se va vedea că destinderea era falsă, pentru că problema Berlinului rămâne nesoluţionată şi chiar se agravează; la 13 august începe ridicarea „zidului Berlinului”, prin instalarea de baraje de sârmă ghimpată de către poliţia est-germană, de-a lungul liniei de demarcaţie. Pretenţiile sovietice în legătură cu controlul zborurilor către Berlin, exprimate pe 23 august, respectiv 3 septembrie 1961 sunt întâmpinate cu un refuz sec de către aliaţii occidentali, comunicat printr-o notă la 8 septembrie, marcând astfel punctul culminant al crizei.17 Tensiunile dintre U.R.S.S. şi S.U.A. se manifestă în 1962 în „criza cubaneză”, când americanii au descoperit în cursul lunii august existenţa bateriilor de rachete nucleare sovietice, în curs de instalare, pe teritoriul Cubei. La originile crizei stau eşecul debarcării exilaţilor cubanezi în Golful Porcilor (17-20 aprilie 1961), embargoul american total asupra Cubei (declarat la 3 februarie 1962) şi temerea acesteia din urmă de o invazie a S.U.A., însoţită de cererile de ajutor adresate Uniunii Sovietice, precum şi anunţarea de către Uniunea Sovietică la 2 septembrie 1962 a sporirii ajutorului militar şi economic adresat Cubei. În opinia preşedintelui Kennedy, Uniunea

16 Fontaine Andre, Istoria războiului rece, vol. 4, Ed. Militară, Bucureşti, 1994, p. 54 17 Wolfe W. Thomas, Soviet Power in Europe: 1945-1970, Baltimore, John Hopkins University Press, 1970, p. 88 16 Sovietică voia să testeze fermitatea americană, o cedare în sensul permiterii staţionării acestor rachete în Cuba, însemnând că va urma o cedare şi în privinţa Berlinului. 18 S.U.A. nu cedează, preşedintele Kennedy dovedindu-se un om de stat echilibrat dar ferm; în seara zilei de 22 octombrie 1962 el se adresează naţiunii prin intermediul mijloacelor mass-media, în legătură cu criza cubaneză, subliniind că S.U.A. nu va risca prematur şi fără nevoie costurile unui război nuclear mondial, dar va institui o carantină riguroasă privind echipamentele militare ofensive aflate în drum spre Cuba, începând cu 24 octombrie. În continuarea discursului, preşedintele declară că „ ... Politica ţării noastre va fi aceea de a considera orice lansare de rachete nucleare din Cuba, contra oricărei naţiuni din emisfera occidentală, drept un atac al Uniunii Sovietice împotriva statelor Unite, impunând ca represalii o ripostă completă împotriva Uniunii Sovietice.” 19 Criza este dezamorsată după schimbul de mesaje între Kennedy şi Hrusciov, din 27-28 octombrie, ambii preşedinţi aducându-şi o contribuţie esenţială la menţinerea păcii. În cursul lunii noiembrie sovieticii şi-au retras echipamentele din Cuba, iar pe data de 20 a aceleiaşi luni americanii au ridicat blocada. Revenind la continentul asiatic, amintim intensificarea începând din 1959 a conflictelor civile din peninsula Indochina şi implicarea marilor puteri în susţinerea beligeranţilor. În cazul conflictului din Laos, Uniunea Sovietică a susţinut gherilele comuniste „Pathet Lao”, în timp ce S.U.A. a susţinut forţele regaliste. În Vietnam, constatăm o implicare iniţială puternică a Chinei, care dorea să-şi menţină influenţa în zonă, în dauna Uniunii Sovietice, relaţiile dintre cele două mari puteri comuniste deteriorându-se începând din 1962. China a acordat permanent ajutor economic, consiliere şi ajutor militar insurgenţei vietnameze, U.R.S.S. rămânând iniţial în expectativă. China se implicase puternic în războaiele din Coreea şi Indochina, sprijinind masiv forţele

18 Blight James G. and Welch A. David, On the Brink: Americans and Soviets Reexamine the Cuban Missile Crisis, New York, Hill and Wang, 1989, p. 69 19 Fontaine Andre, Istoria războiului rece, vol. 4, op. cit., p. 246 17 Phenianului şi Viet Minhul, fără a se teme de represalii atomice din partea S.U.A.20 În ceea ce priveşte S.U.A., aceasta a acordat ajutor ecomomic şi militar Vietnamului de Sud încă din 1955, urmat din 1962 de consiliere. Pentru a evita colapsul regimului de la Saigon şi a menţine ”containmentul”, S.U.A. a intervenit direct şi masiv în conflict, începând cu vara anului 1965. La 25 iulie 1969 însă, preşedintele Nixon a lansat doctrina care îi poartă numele, prin care se arăta că S.U.A. îşi va respecta obligaţiile asumate prin tratatele încheiate, va continua să asigure scutul nuclear ţărilor aliate şi le va sprijini economic şi militar, dar va urmări ca aceste ţări să îşi asume responsabilitatea apărării naţionale prin forţele armate proprii. Drept urmare, în august 1969 a început retragerea forţelor americane din Vietnamul de Sud. La cererea lui Ho Chi Minh şi pentru a-şi mări influenţa în peninsulă, sprijinul sovietic a venit sub forma ajutorului economic începând cu 1960 şi s-a mărit cantitativ după 1961, iar din 1964 a început să sosească masiv şi ajutorul militar, direct şi indirect, depăşindu-l de mai multe ori pe cel chinez. Consideraţiile strategice legate de contracararea politicii americane şi reducerea influenţei Chinei în Asia de Sud-Est au dus la implicarea mascată, masivă, a Uniunii Sovietice în conflictul vietnamez.21 Vietnamul se va dovedi un laborator în care S.U.A. şi U.R.S.S. îşi vor experimenta conceptele şi mijloacele militare, “încălzind” războiul rece purtat la scară globală, dar într-o zonă de periferie.

20 Încă din 1946 Mao Tze Dong considera că “ bomba atomică reprezintă doar un tigru de carton” (citat de Gittings John, în “The Role of Chinese People Army”, Oxford University Press, New York, 1967, p. 16) 21 Pentru a reliefa implicarea U.R.S.S. în conflict amintim că în 1960 ajutorul de natură economică acordat Republicii Democrate Vietnam reprezenta aproximativ jumătate din cel oferit de China, în 1964 acesta din urmă fiind depăşit, iar în anii următori dublat (cf. General Sarin Oleg & colonel Dvoretsky Lev, Agresiunile U.R.S.S. împotriva lumii .1919-1989, Ed. Antet, Bucureşti, 1997, p.127) 18

CAPITOLUL 2 ÎNTRE DEMOBILIZARE ŞI RĂZBOIUL DIN COREEA (1947 – 1953)

2.1. REORGANIZAREA MARILOR UNITĂŢI ŞI UNITĂŢILOR

Între 1945-1953 S.U.A. au menţinut “strategia anihilării”, caracteristică „războiului total”, care se baza pe acţiunile ofensive convenţionale de amploare şi avea ca obiectiv final “nimicirea forţelor armate ale inamicului şi anularea voinţei de luptă a acestuia.”22 Strategia se dovedise viabilă şi nu existau motive ca ea să nu fie viabilă şi în viitor, mai ales că S.U.A. se ridicase la statutul de superputere, cu economia neafectată de lovituri directe ale adversarilor şi având un potenţial militar greu de egalat. Imediat după încheierea războiului s-a luat în calcul necesitatea extinderii sferelor de influenţă americane în toate regiunile globului, mai puţin în Europa de est, pentru a balansa tendinţele expansioniste ale URSS. Sferele de influenţă trebuiau extinse prin conştientizarea de către statele prietene a superiorităţii „modelului industrial american”, ieşit învingător din conflagraţia mondială. În acest sens, Kissinger sublinia că după 1945 politica externă a S.U.A. s-a bazat pe presupunerea că „tehnologia şi deprinderile manageriale ne dau capabilitatea de a reconfigura sistemul internaţional şi produce transformări interne în statele în formare.”23 Puterea economică se reflecta direct în puterea armată; economia eficientă şi capacităţile militare moderne făceau ca puterea să se măsoare iniţial în termeni tehnici. Încheierea celui de-al doilea război mondial a adus cu sine dificila sarcină a demobilizării şi rerganizării forţelor terestre pentru starea de pace. Procesul a fost parcurs în grabă şi nu a avut în vedere

22 F.M.100-5,Operations, Department of US Army, Washington D.C., August 1949, p. 5-6 23 Kissinger A. Henry, United States’ Foreign Policy, W.W. Norton, New York, 1974, p. 57 19 posibilele misiuni ale diviziilor în viitorul apropiat. 24 Punctul central al demobilizării a fost constituit de elementul individ, pentru a satisface cerinţele insistente ale clasei politice, publicului larg şi instituţiilor mass-media. S-a dorit „trimiterea acasă a băieţilor cât mai repede”, fără a se lua în calcul efectele dezastruoase ale acestui proces grăbit, asupra integrităţii, coeziunii şi capacităţii operaţionale ale marilor unităţi şi unităţilor. Începând cu 1946, forţele rămase în serviciul activ reuşeau cu greu să facă faţă noilor responsabilităţi date S.U.A. de statutul de mare putere învingătoare, unităţile fiind încadrate în general cu efective reduse, arătând mai mult a centre de completare-mobilizare decât a structuri combatante. La 30 iunie 1947, în ajunul declanşării „războiului rece” s-a încheiat oficial demobilizarea armatei americane. În ceea ce priveşte forţele terestre, de la o cifră maximă de 8.291.336 militari la 31 mai 1945, acestea au fost reduse de nouă ori, la cifra de 989.664 militari. Regimentele de infanterie spre exemplu, au fost reduse ca număr de la 288 la 41 şi au intrat în majoritate, în compunerea următoarelor divizii: 8 Infanterie; 2 Aeropurtată; 1 Blindată; 1 Cavalerie. 25 Structural, cu excepţia Diviziei 88 Infanterie, în proces de desfiinţare în Italia, fiecare divizie de infanterie a trecut la sistemul triangular şi avea trei regimente de infanterie organice şi un regiment de artilerie, iar diviziile blindate aveau în plus trei batalioane de infanterie pe transportoare blindate. Diviziile aeropurtate aveau un regiment de planoare şi două regimente de paraşutişti. Divizia 1 Cavalerie şi-a menţinut vechea organizare, pe patru regimente. La 1 iulie 1947, doar o mică parte din marile unităţi se găseau în bazele de pe teritoriul american, majoritatea fiind staţionate în Germania, Italia, Japonia, Coreea, Filipine, zona Canalului Panama, Puerto Rico, Trinidad-Tobago. Chiar dacă societatea civilă dorea demobilizarea rapidă, specialiştii militari au întocmit în acelaşi timp planuri de reorganizare a marilor unităţi şi unităţilor în lumina experienţei căpătate şi a

24 General George C. Marshall, Extras dintr-un raport prezentat Congresului SUA, iulie 1947, US Army Office for Military History, fond 1947, Washington D.C. 25 John Mahon and Romana Danish, The Infantry, Army Lineage Series, US Army Office for Military History, Washington D.C., 1972, p. 71 20 lecţiilor învăţate pe parcursul celui de-al doilea război mondial. Datorită faptului că S.U.A. au ieşit victorioase de o manieră incontestabilă, iar organizarea, dotarea şi conceptele tactice şi-au dovedit eficienţa în teatre de operaţii diferite, împotriva unor multiple grupări de forţe inamice, nu existau argumente solide pentru efectuarea unor modificări radicale. Detonarea primelor bombe atomice la Hiroshima şi Nagasaki avusese loc prea recent pentru pentru a influenţa organizarea şi tactica marilor unităţi din forţele terestre. În primii ani de după război au existat mai multe propuneri, eşuate de altfel, de reînfiinţare a funcţiilor de şefi de armă, după ce pe timpul războiului generalul George Marshall (şeful Statului Major al Forţelor Terestre) implementase organizarea pe secţii de tip G.26 Se considera că şeful de armă încuraja o atitudine păguboasă de conştientizare a apartenenţei la armă şi o rivalitate între arme, în dauna acceptării necesităţii integrării acţiunilor tuturor armelor, aşa cum fusese necesar pe timpul războiului. Responsabilităţile pentru dezvoltarea statelor de organizare şi înzestrare au fost preluate de un birou special înfiinţat la statul major al categoriei de forţe. Primele state de organizare de după război au fost aprobate la sfârşitul anului 1947 – mijlocul anului 1948, după o perioadă lungă de studiu, evaluare şi revedere. Prevederile statelor de organizare reflectau multe din recomandările făcute de Comandamentul Forţelor SUA din Europa şi de participanţii la „Conferinţa infanteriei”, desfăşurată în iunie 1946 la Şcoala de Infanterie de la Fort Benning – Georgia. Deşi noile state nu introduceau concepte de organizare inovatoare, existau totuşi unele modificări la toate eşaloanele, de la grupă la divizie. Una dintre cele mai importante modificări a vizat grupa de infanterie. S-a considerat că grupa de 12 militari de pe timpul războiului era prea mare şi s-au eliminat un servant la mitralieră şi doi cercetaşi. Grupa avea acum 9 oameni: comandantul; ajutorul comandantului de grupă; o piesă de mitralieră deservită de 2 militari; 5 puşcaşi, dintre care unul lunetist. Puşca M1, care se dovedise a fi

26 Hewes James E. Jr., From the Beginnings to McNamara: US Army between 1900 – 1963, US Army Center for Military History, Washington D.C., 1975, p. 352 21 precisă, fiabilă şi îndrăgită de militari pe timpul războiului, a rămas în continuare arma standard în forţele terestre americane. Plutonul de infanterie, avea în noul stat de organizare, pe lângă cele trei grupe de puşcaşi, o grupă de armament compusă din nouă militari. Pe timpul războiului plutonul de infanterie nu avusese grupă de armament, dar în noul stat aruncătoarele de grenade portative şi mitralierele de 7,62 mm au fost alocate plutoanelor, fiind scoase din organica plutonului armament de la companie. Compania de infanterie avea acum trei plutoane de infanterie şi un pluton armament (aruncătoare de bombe calibrul 60 mm şi tunuri fără recul calibrul 57 mm). Statul batalionului de infanterie suferea modificări în principal la nivelul companiei de armament, existentă şi pe timpul războiului. În noul stat unul din cele două plutoane de mitraliere grele era desfiinţat iar piesele de la plutoanele de aruncătoare calibrul 81 mm şi tunuri fără recul calibrul 75 mm erau reduse de la şase la patru. A apărut în schimb un pluton cu şase aruncătoare de grenade antitanc portative tip „bazooka”. 27 Schimbări mai mari au avut loc la eşalonul regiment. Pe timpul războiului artileria de sprijin asigurase un foc atât de eficace încât regimentul de infanterie nu mai avea nevoie de compania de tunuri regimentară organică . Experienţa luptelor desfăşurate a arătat că cea mai bună armă antitanc este tancul însuşi, iar grupările de infanterie şi tancuri formau structuri eficiente, flexibile şi redutabile. Din aceste considerente, atât compania de tunuri regimentară cât şi compania antitanc au fost radiate din statele de organizare ale regimentului, apărând în schimb o companie de tancuri (cu 22 tancuri şi 148 militari) şi o companie de aruncătoare (12 piese calibrul 107 mm). În acea perioadă regimentul de infanterie nu avea o structură specializată pentru apărarea antiaeriană; existau în schimb în structurile subordonate 47 de mitraliere „Browning” calibrul 12,7 mm, întrebuinţate în principal ca mijloace antiaeriene. La nivelul diviziei s-a mai creat un batalion de mitraliere şi tunuri calibru mic, antiaeriene, în organica regimentului de artilerie.

27 Jahn Mahon and Romana Danish, op. cit. , p. 73 22 Revenind la regiment adăugăm că statul din 1948 pe lângă compania de stat major şi compania logistică (mult mărite) apărea pentru prima dată o companie medicală organică. Toate aceste modificări pe care le-am amintit făceau ca regimentul din 1948 să fie mult mai puternic decât cel întrebuinţat pe timpul războiului, efectivele crescând nesemnificativ (aproximativ 3.800 de militari în loc de 3.600). La rândul ei, divizia avea trei regimente de infanterie, un regiment de artilerie şi primea în organică un batalion de tancuri. O nouă organizare au cunoscut şi diviziile blindate. Comandamentul Forţelor S.U.A. din Europa a propus ca divizia blindată să aibă ca principale elemente structurale trei regimente blindate, fiecare cu un batalion de tancuri şi două batalioane de infanterie pe transportoare blindate. Propunerea nu a fost aprobată, dar pe lângă cele trei regimente de tancuri au apărut patru batalioane de infanterie pe transportoare blindate, organizate pe patru companii. Existau astfel la divizia blindată 27 companii de tancuri şi 16 companii de infanterie. Structura batalionului de infanterie pe transportoare blindate era diferită în unele privinţe, faţă de cea a batalionului de infanterie standard. Avea în organică o companie de stat major şi deservire, o companie armament greu, un detaşament medical şi patru companii de infanterie. Efectivul era mai mare cu 152 militari.28 Grupa de infanterie avea 10 oameni, adică cu unul mai mult decât grupa standard. Acesta era mecanicul conductor al noului transportor blindat şenilat M-44. Alte diferenţe apăreau la tipurile şi cantităţile de armament. Spre exemplu, unităţile blindate nu aveau tunuri fără recul, dar aveau mai multe aruncătoare de grenade antitanc şi mitraliere grele. În privinţa diviziilor aeropurtate, cercetările noastre asupra izvoarelor istorice americane arată că primul stat de după război a apărut la 1 aprilie 1950. Motivul întârzierii este legat de multiplele transformări operate în unităţile aeropurtate. În ciuda misiunii lor principale specifice, de a ocupa/cuceri şi menţine obiective

28 “Table of Organisation: Armored Battalion”, No. 1-311, 1948, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA 23 importante prin asalt aeropurtat, pe timpul războiului structurile aeropurtate au primit şi misiuni clasice ale infanteriei. Atât experienţa de luptă cât şi experimentele desfăşurate la Fort Bragg (Carolina de Nord) au reliefat necesitatea înzestrării unităţilor aeropurtate aproape în acelaşi fel ca unităţile de infanterie. Noul stat de organizare dădea diviziei aeropurtate mai multă putere de foc, o mai mare capabilitate de autosusţinere în operaţiile terestre, menţinându-şi capabilităţile de asalt aeropurtat. Pe timpul războiului existaseră două tipuri de regimente în divizia aeropurtată, cel de planoare şi cel de paraşutişti. În noua organizare, ambele tipuri au fost radiate, cele trei regimente aeropurtate fiind în măsură să desanteze prin paraşutare, planare şi/sau aterizare. Structura regimentului aeropurtat era similară cu cea a regimentului de infanterie, cu deosebirea că în locul companiei de tancuri şi a companiei de aruncătoare grele, acesta avea o companie de sprijin (compusă din 2 plutoane aruncătoare calibrul 106,7 mm, 1 pluton antitanc cu şase aruncătoare de grenade antitanc, 1 pluton mitraliere calibrul 12,7 mm şi 1 pluton antitanc cu şase tunuri calibrul 90 mm, aerotransportabile). Compania era o structură foarte puternică, aerotransportabilă, în totalitate motorizată, avea sistem de comunicaţii şi centru de coordonare a sprijinului cu foc proprii. Lipsa tancurilor la regimentul aeropurtat era îndulcită oarecum prin apariţia a două batalioane de tancuri uşoare la divizie.29 Bineînţeles că a durat câţiva ani din momentul apariţiei statelor de organizare şi până la reorganizarea efectivă a diviziilor. Mai mult, s-a menţinut o diferenţă importantă între prevederile de stat şi încadrarea efectivă. În preajma izbucnirii războiului din Coreea doar una din cele zece divizii active era încadrată 100 %. Celelalte ajungeau la un procent de 60-80 % şi aveau lipsuri în ceea ce priveşte tehnica de luptă şi echipamentul. Problemele de încadrare şi dotare se datorau plafoanelor stricte rezultate din scăderea bugetelor alocate forţelor terestre şi altor limitări impuse de o administraţie politică care dorea să facă economii. Aceste reduceri bugetare erau susţinute de o naţiune sătulă

29 “Table of Organisation: Airborne Division”, No. 3-A, April 1950, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA 24 de război, care nu agrea o armată numeroasă pe timp de pace şi devenea dependentă de bomba nucleară, privită ca elementul de descurajare al viitorului. Pe lângă cele zece divizii active, forţele terestre americane mai aveau patru divizii de instrucţie (trei de infanterie şi una blindată). În afară de divizii mai existau regimente independente de infanterie, tancuri, cavalerie, artilerie, geniu, transmisiuni, cercetare. Instruirea a cunoscut un reviriment în primăvara anului 1950 când s-au desfăşurat cele mai complexe aplicaţii tactice din istoria forţelor terestre, la nivel întrunit, cu participarea unor unităţi ale marinei şi forţelor aeriene. Considerăm necesar să amintim şi desfăşurarea primelor aplicaţii tactice în cadrul NATO, cu mari unităţi şi unităţi din Canada, Franţa şi alte state. În cadrul reorganizării s-a acordat importanţă şi componentei de rezervă a forţelor terestre, prin restructurarea Gărzii Naţionale şi Corpului de Rezervă. Acestea au devenit cu mult mai mari şi mai bine pregătite decât componentele din perioada 1930 – 1940. La 30 iunie 1950 s-a consemnat intrarea în evidenţele forţelor terestre a 25 de divizii din Garda Naţională.

2.2. MARILE UNITĂŢI ÎN RĂZBOIUL DIN COREEA

Când forţele armate ale Coreei de Nord au trecut la sud de paralela 38 pe 25 iunie 1950, singurul personal american în Coreea de Sud era constituit din membrii Grupului de Consiliere Militară; ultimele unităţi americane de ocupaţie părăsiseră Republica Coreea cu exact un an înainte (29 iunie 1949). La începerea conflictului cele mai apropiate forţe erau diviziile de ocupaţie din Japonia. Primul contingent de forţe terestre americane sosit în ajutor a fost Gruparea Tactică Smith (406 militari), transportată pe calea aerului din Japonia, la 1 iulie. Întărită ulterior cu două baterii de artilerie,

25 gruparea a intrat în luptă pe 5 iulie la Osan, în prima ciocnire americano-nord coreeană a războiului.30 Pe parcursul lunii iulie 75 % din forţele de ocupaţie din Japonia au fost redislocate în Coreea. În lunile următoare au sosit în teatrul de operaţii coreean şi Diviziile 2 şi 3 Infanterie, staţionate în S.U.A. Pe lângă divizii în Coreea au mai fost trimise şi grupări de luptă regimentare, compuse din regimente de infanterie independente, întărite cu artilerie, geniu, etc. Primele astfel de grupări au fost Grupările de Luptă Regimentare nr. 29 din Okinawa, nr. 5 din Hawaii şi nr. 187 Aeropurtată din Fort Campbell (Kentucky).31 Declanşarea războiului coreean a tulburat puternic scena relaţiilor internaţionale după „criza Berlinului” şi formarea NATO. Din aceste motive forţele terestre americane au fost nevoite să activeze o parte din marile unităţi de rezervă. Până la sfârşitul lunii septembrie 1950 au fost activate patru divizii de infanterie ale Gărzii Naţionale, iar pe parcursul anului 1951 două dintre ele au fost trimise în Europa pentru a întări forţele NATO, iar celelalte două au fost dislocate în Coreea. În 1952 au mai fost activate încă patru divizii şi trei regimente independente din Garda Naţională, pentru a întări rezervele N.A.T.O. şi apărarea continentală a S.U.A. Datorită faptului că la nivel strategic războiul era unul limitat, deschizând în fapt seria acestui tip de războaie, se modifica profund abordarea strict militară. Pentru prima dată forţele S.U.A acţionau sub mandat O.N.U., împreună cu contingente naţionale din alte ţări. Statele Unite nu au întrebuinţat loviturile nucleare, nu au lovit capacităţile militare ale Chinei comuniste şi nu i-au ocupat teritoriul. Dorind evitarea declanşării celui de-al treilea război mondial, la doar câţiva ani de la încheierea celui de-al doilea, S.U.A. s-a mulţumit cu recâştigarea teritoriului Republicii Coreea şi semnarea unui armistiţiu, în loc de victoria indiscutabilă şi capitularea necondiţionată a inamicului. Războiul limitat era mult diferit faţă de războiul total din cele două războaie mondiale !

30 American Military History, chapter 25: The Korean War (1950 - 1953), Army Historical Series, Office of the Chief of Military History, Department of US Army, April 2001, p. 552 31 Schnabel James F., US Army in the Korean War: Policy and Direction. The First Year, US Army Center of Military History, Washington D.C., 1972, p. 68 26 Din punct de vedere tactic diviziile americane au fost nevoite să desfăşoare operaţii într-un teren muntos, puternic accidentat, cu o reţea de comunicaţii săracă şi să-şi canalizeze acţiunile ofensive pe direcţii şi nu pe obiective. Terenul accidentat, rar permitea executarea manevrelor de învăluire şi foarte rar pe cele de întoarcere. Pe perioadele când se trecea la apărare, regimentele din cadrul diviziilor se vedeau nevoite să-şi organizeze dispozitive tactice insulare. Se contracara astfel tactica armatei chineze care consta în infiltrarea unităţilor proprii în dispozitivul americano-sud coreean, prin puncte multiple, pe grupuri de 2-3 militari, regruparea într-un raion şi atacarea din spate a forţelor de la contact.  Chinezii încercau să evite apropierea de la distanţă de americani, datorită efectului devastator al sistemului de foc al acestora. Sistemul de foc al unităţilor şi marilor unităţi americane în războiul din Coreea a fost articulat în general, tot cu categoriile de armament întrebuinţate în cel de al doilea război mondial. O noutate o constatăm la compania de armament greu a batalioanelor, prin apariţia tunurilor fără recul calibrul 105 mm. Această armă poreclită „artileria infanteriştilor” s-a dovedit eficace, precisă şi solidă, lovind blindatele, lucrările de fortificaţii şi cuiburile de mitralieră inamice. O altă modificare a apărut la compania de infanterie care şi-a dublat numărul de mitraliere şi a primit noile aruncătoare de grenade antitanc „bazooka” de 90 mm. Fostele aruncătoare nu puteau face faţă întotdeauna tancurilor T-34. Noile „bazooka” s-au dovedit a fi arma antitanc ideală, denumită informal de către soldaţi „răspunsul divinităţii la rugăciunile infanteriştilor care-şi doreau un distrugător de tancuri”.32 În noul stat de organizare emis la 15 mai 1952, apărea o secţie de 3 aruncătoare „bazooka” în organica plutonului de infanterie. Regimentele au întrebuinţat compania de tancuri organică, în special în prima perioadă a războiului, însoţită de infanterie, pentru realizarea breşelor în apărarea inamică şi realizarea unor învăluiri

 Dotarea simplă şi acceptarea deliberată a pierderilor permiteau aplicarea acestei tactici. Soldaţii chinezi aveau cu ei puşca, cartuşele şi un cocoloş de hrană. Li se spunea raionul unde trebuiau să ajungă după infiltrare şi fiecare grup îşi încerca norocul. Pe timpul infiltrării unii erau ucişi, alţii capturaţi, dar o parte ajungeau în raionul ordonat. 32 Mahon John K. & Danysh Romana, The Infantry, op. cit. , p. 81 27 simple. Oricum terenul muntos, puternic accidentat îngreuna întrebuinţarea eficientă a formaţiilor blindate şi din acest motiv au fost rare situaţiile când acestea au acţionat. În schimb, era nevoie de multe aruncătoare de bombe, de toate calibrele, de la 60 la 106,7 mm, folosite extensiv de toate structurile. Menţionăm aici mărirea bătăii aruncătoarelor de calibrul 106,7 mm de la 4,4 la aproximativ 6 km. Nu s-au produs modificări majore în structura marilor unităţi şi unităţilor blindate, pe perioada războiului. În privinţa apărării antiaeriene nu s-au operat modificări, deoarece aviaţia proprie a controlat permanent spaţiul aerian coreean şi adiacent. Chiar şi armamentul antiaerian al unităţilor de artilerie a fost întrebuinţat de multe ori pentru nimicirea ţintelor terestre infiltrate în dispozitiv. Opinăm că diviziile care au acţionat în Coreea au dispus de o mai mare putere de foc decât cele din timpul celui de-al doilea război mondial, având şi capacităţi de comunicaţii şi transport superioare. Între 1 iulie 1945 şi 13 aprilie 1953 spre exemplu, numărul staţiilor radio de la compania de infanterie a crescut de la 8 la 14, iar numărul de camioane de la regiment a crescut de la 243 la 330.33 Un alt element nou s-a materializat în apariţia aviaţiei organice. În decembrie 1948 apăruse o secţie cu două avioane în organica regimentelor independente, iar în mai 1952 aceasta a intrat în organica regimentelor de infanterie din cadrul diviziilor, putând fi dotată şi cu elicoptere. Sub aspect operaţional, aceste secţii de la regimente au fost întrebuinţate centralizat, constituind patrule aeriene şi acţionând în folosul întregii divizii pentru: cercetare; supraveghere; conducerea focului; aprovizionarea rapidă cu muniţie şi echipament; transportul comandanţilor. Dar cel mai intens aparatele aeriene (în special elicopterele) au fost întrebuinţate pentru evacuarea răniţilor. Succesele elicopterelor în Coreea au deschis drumul aeromobilităţii, un nou concept tactic dezvoltat şi implementat ulterior în Vietnam. Unităţile aeropurtate din forţele terestre au fost reprezentate în Coreea de Gruparea de Luptă Regimentară nr. 187. Aceasta a desfăşurat atât operaţii specifice, după paraşutare, cât şi operaţii

33 Wilson John B., Manoever and Firepower. The Evolution of US Army Divisions and Independent Brigades, US Army Center for Military History, Washington D.C., 1998, p. 216 28 caracteristice infanteriei. Pentru acestea din urmă, aproape de fiecare dată a fost nevoie de întărire cu subunităţi de arme şi asigurarea unor capacităţi suplimentare de transport. Planoarele nu au fost întrebuinţate în Coreea şi datorită succeselor elicopterelor a devenit improbabilă folosirea lor în viitor. Ca urmare a acestui fapt, la 1 ianuarie 1953 planoarele au fost radiate din statele de înzestrare ale diviziilor aeropurtate. În acest conflict artileria a reprezentat „pumnul de foc” al diviziilor, fără de care nici o operaţie nu putea fi concepută şi materializată cu succes. Fără a dispune de material nou, regimentele de artilerie au asigurat un sprijin de foc oportun şi eficace, acţionând în sprijinul general al diviziilor sau direct al regimentelor de pe direcţia principală de efort. Aviaţia a jucat un rol important în sprijinirea diviziilor, prin lovirea concentrărilor de trupe inamice din adâncime şi a coloanelor aflate în deplasare spre front. Operaţiile desfăşurate în Coreea nu au produs o abundenţă de lecţii învăţate dar au reconfirmat multe din învăţămintele trecute. Tactica americană şi-a confirmat în general valabilitatea şi nu au fost operate modificări conceptuale de structură. Se menţineau principiile ofensivei, extrapolate informal în fraza: „Îi descoperim, îi fixăm, îi angajăm şi îi nimicim!” Greul l-au dus ca şi în cel de-al doilea război mondial tot infanteriştii, deoarece „ ... ultimii 200 de metri trebuiau cuceriţi tot de bărbaţi curajoşi, cu puşca şi grenada de mână.”34 Totuşi pe timpul războiului s-au manifestat lipsuri în domeniul analizei terenului, executării acţiunilor pe timp de noapte, patrulărilor intense şi organizării apărării de durată pe fronturi extinse. Imediat ce aceste lipsuri au fost constatate, programele de instruire ale şcolilor militare şi centrelor de instrucţie au fost modificate corespunzător. Datorită războiului intensitatea cursurilor a crescut foarte mult; în Şcoala de Infanterie de la Fort Benning - Georgia spre exemplu, de la 16 grupe în 1949-1950 s-a ajuns la 118 grupe în 1951-1952.35

34 General locotenent Maxwell D. Taylor, Comandantul Armatei a VIII a, apud Ney Virgil, Evolution of US Army Division (1938-1968), Memorandum M-365, US Army Combat Development Command, Fort Belvoir, Virginia, 1969 35 Hewes James, E. Jr., From the Beginning to McNamara. Organization of U.S. Army between 1900-1963, op. cit. , p. 258

29 Un alt aspect pe care îl semnalăm este acela al înţelegerii tacticii caracteristice organizării triangulare, introduse de puţin timp şi neexperimentate în luptă. Bazându-se pe constatările din primele luni de război şcolile şi centrele de instrucţie au pus accentul pe noile elemente tactice, iar birourile de doctrină şi regulamente au emis noi manuale pentru structurile din forţele terestre. Batalioanele „rangers”(comando) care luptaseră în cel de al doilea război mondial şi fuseseră mult reduse au reapărut după izbucnirea conflictului coreean, sub forma companiilor independente, date ca întărire diviziilor. Militarii din compunerea acestor companii erau selecţionaţi pe bază de voluntariat, brevetaţi paraşutişti, instruiţi special pentru a se infiltra în adâncimea dispozitivului inamic, a culege informaţii, a distruge elemente de infrastructură, a ataca puncte de comandă, centre de transmisiuni, depozite, blindate şi artilerie în staţionare, etc. La scurt timp de la trimiterea primelor companii în Coreea s-a ajuns la concluzia că nu era imperios necesar să se întrebuinţeze intens aceste structuri înalt profesionalizate, care puteau fi mult mai utile într-o eventuală confruntare globală şi nu într-un conflict limitat. Se simţea în schimb nevoia instruirii tuturor militarilor în bazele tacticii „ranger”, în toamna anului 1951 înfiinţându-se o catedră de „rangers”(comando) la Şcoala Infanteriei. Se dorea ca prin instruire specifică să se asigure un ofiţer brevetat „rangers” pentru fiecare companie şi câte un subofiţer cu acelaşi brevet pentru fiecare pluton. Aceştia erau în măsură ulterior să-şi instruiască subunităţile. Această tendinţă de policalificare s-a accentuat ulterior în forţele terestre americane, începând cu promoţia iulie 1954, fiecare ofiţer de infanterie (cercetare, infanterie blindată) fiind obligat să se breveteze ca „ranger” sau paraşutist. Războiul din Coreea a adus unele modificări şi în ceea ce priveşte încadrarea cu personal. Cea mai importantă a fost desfiinţarea unităţilor de afro-americani şi transferul acestora în celelalte structuri. Început la 1 august 1951, procesul s-a încheiat la 30 iunie 1954 când nu mai existau unităţi separate de afro-americani,

30 iar toate şcolile militare şi centrele de instrucţie erau accesibile fară restricţii rasiale.36 O altă modificare cu caracter temporar a fost integrarea militarilor sud-coreeni în cadrul unor companii de infanterie americane. Armata sud-coreeană fusese decimată la începutul conflictului şi era greu de reorganizat şi instruit la scară largă; s-a optat astfel pentru instruirea centralizată a unor unităţi, în timp ce o altă parte era integrată în unităţile americane. Iniţial, integrarea sud-coreenilor s-a făcut cu mare dificultate datorită barierelor lingvistice şi culturale, lipsei de instruire a sud- coreenilor, necunoaşterii organizării, tehnicii militare şi tacticii americane. Ulterior, după ce sud-coreenii petreceau câteva luni împreună cu subunităţile americane, multe din dificultăţile iniţiale erau depăşite. Oricum rezultatele dovedesc faptul că integrarea s-a produs mult mai bine la unităţile de logistică decât la cele luptătoare (de manevră). Considerăm necesar să amintim că în Coreea, în afara S.U.A. au acţionat sub mandat O.N.U. contingente din alte 21 state. Aceste contingente au fost în general de valoare redusă şi au acţionat sub controlul operaţional al diviziilor şi regimentelor americane.

36Biannual Report of US Army Secretary, July 1 – December 31, 1954, Department of US Army, US Government Printing Office, Washington D.C., p. 21

CAPITOLUL 3 „RIPOSTA MASIVĂ” (“MASSIVE RETALIATION”) ŞI CÂMPUL DE LUPTĂ NUCLEAR. CONCEPTUL ŞI ORGANIZAREA „PENTOMICĂ”

3.1. STRATEGIA „RIPOSTEI MASIVE” (”THE MASSIVE RETALIATION”)

În 1949, când “războiul rece” era în faza incipientă, U.R.S.S. a detonat prima bombă nucleară, punând capăt monopolului S.U.A. în acest domeniu şi creând o mare îngrijorare la Washington. Temerile americanilor privind o ofensivă ideologică şi posibil militară comunistă s-au accentuat aşa cum am amintit, în timpul războiului din Coreea, când la intrarea Chinei în conflict s-au trezit într-o confruntare bipolară cu ceea ce se credea a fi un bloc monolitic comunist mondial, dirijat de U.R.S.S. În fapt, intervenţia chineză în Coreea a schimbat natura strategiei militare a S.U.A. prin apariţia germenilor “războiului limitat”, cu obiective politico-militare limitate. Coreea a devenit însă în final, un conflict limitat doar datorită restricţiilor impuse de administraţia Truman în privinţa angajării inamicului, din punct de vedere al spaţiului şi mijloacelor de luptă. Astfel, preşedintele nu a autorizat desfăşurarea operaţiilor pe teritoriul chinez şi nici întrebuinţarea loviturilor nucleare. Subliniem că la scurt timp de la semnarea armistiţiului coreean, în august 1953, sovieticii au testat prima bombă termonucleară şi au trecut la dezvoltarea rapidă a sistemelor moderne de vectori, pentru transportul la ţintă a muniţiilor nucleare. Conflictul din Coreea scosese în evidenţă slăbiciunea dispozitivului militar occidental, Statele Unite ca pilon central neavând mai mult de 10 divizii terestre operaţionale. În aceste condiţii, Statele Unite ale Americii au trebuit să facă eforturi intense pentru a contrabalansa superioritatea lagărului socialist în forţe şi

32 mijloace militare convenţionale, dezvoltând gradual, capacităţile nucleare proprii.37 În luna august 1950 Congresul va aproba „Defence Production Act” care afirma intenţia Americii de a rezista actelor de agresiune, de a dezvolta şi menţine întreaga forţă militară şi economică necesară pentru a răspunde acestui scop. Pentru că America nu putea să facă totul de una singură, la 18 septembrie 1950 conducerea politică a NATO reunită la New York s- a pronunţat pentru crearea în cel mai scurt timp a unei forţe militare integrate, capabile să asigure apărarea libertăţii în Europa. În cursul Conferinţei de la Lisabona a Consiliului Atlantic, în februarie 1952 s- a hotărât crearea unui număr de 50 de divizii aliate, apte să se opună la nevoie „tăvălugului” sovietic în Europa. Datorită noii ecuaţii de putere la nivel internaţional asistăm la modificarea strategiei militare americane, odată cu alegerea lui Einsenhower în funcţia de preşedinte. În opinia multor analişti internaţionali războiul din Coreea a influenţat profund climatul politic american al deceniului, lecţiile învăţate ajutând la redefinirea rolului categoriilor de forţe ale armatei. Deceniul al VI-lea a fost dominat la nivelul gândirii politico- militare strategice americane de doctrina “ripostei masive” (“massive retaliation”), susţinută deschis de preşedintele Eisenhower. Secretarul de stat John Foster Dulles rezuma pe scurt esenţa doctrinei într-un interviu acordat mass-media, ca “...o capacitate mare de a riposta instantaneu şi decisiv, cu mijloacele şi în zonele pe care noi le alegem.”38 Această capacitate de ripostă se baza în fapt pe întrebuinţarea armamentului nuclear, care devenea mult mai important decât cel convenţional. Din 1953 posibilitatea folosirii armamentului nuclear a început să domine gândirea politico-militară americană având ca fundament teoretic această doctrină39 prin care se sublinia că S.U.A.

37 Bacevich A. John, The Pentomic Era: US Army between Korea and Vietnam, National Defense University Press, Washington D.C., 1986, p. 10 38 John Foster Dulles, The Massive Retaliation Doctrine, in John Endicott & Roy Stafford, „US Defense Policy”, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1977, p. 65 39 John Foster Dulles, The Massive Retaliation Doctrine, în John Endicott & Roy Stafford, “US Defense Policy”, op. cit. , p. 66-67 33 nu va riposta în mod direct atacurilor comuniste, sub forma razboiului limitat din Coreea ci îşi rezervă dreptul de a răspunde cu lovituri nucleare masate, în locul şi la momentul potrivit. Fiind susţinută de superioritatea nucleară certă asupra U.R.S.S., această strategie intenţiona să evite implicarea americană în războaie limitate nepopulare, prin ameninţarea cu escaladarea imediată a conflictului şi trecerea la întrebuinţarea armamentului nuclear. Amintim că manualul F.M. 100-5, “Operations” (ediţie 1954) definea războiul limitat doar prin prisma obiectivelor limitate: “ Natura situaţiilor politice din lume poate necesita întrebuinţarea forţelor armate în războaie cu obiective limitate constând în înfrângerea forţelor armate ale agresorului şi restaurarea integrităţii teritoriale şi politice a naţiunii prietene.”40 În acea perioadă mulţi analişti politico-militari credeau că armamentul nuclear a schimbat întreaga natură a războiului şi toate teoriile gândirii militare anterioare erau învechite. Unii militari însă nu au fost acaparaţi cu totul de acest concept, în special datorită inflexibilităţii acestuia. Generalul Maxwell Taylor (fost şef al forţelor terestre) spre exemplu, arăta că “... loviturile nucleare masate oferă liderilor noştri doar două soluţii: declanşarea războiului nuclear total sau compromisul şi retragerea”41. Ştiind că “dacă se trece de la abstract la lumea reală toate lucrurile arată diferit”42, unii teoreticieni au susţinut ca arma nucleară să constituie un mijloc tactic-operativ ajutător în ducerea razboiului manevrier şi nu unul distrugător reciproc de civilizaţii, stipulând în regulament că “loviturile nucleare constituie o putere de foc suplimentară de mare magnitudine, care amplifică focul mijloacelor convenţionale”.43 În conceţia strategilor americani S.U.A. urma să menţină forţe armate puternice nu pentru a declanşa războiul, ci pentru a-l descuraja, folosind ameninţarea ripostei nucleare pentru a garanta

40 F.M.100-5, Operations, op. cit., p.6 41 Taylor Maxwell, general, The Uncertain Trumpet, Harper & Bros, New York, 1959, p. 5 42 Carl von Clausewitz, On War, Princeton University Press, New Jersey, 1976, vol.I, p. 78 43 F.M.100-5, Operations, op. cit. , ediţia septembrie 1954, p. 40 34 pacea şi a preveni răspândirea ideologiei comuniste şi influenţei sovietice. Riposta masivă era în fapt “o strategie a descurajării”.44 Eisenhower şi consilierii săi considerau că puterea aeriană reprezenta cheia descurajării, “Comandamentul Aerian Strategic” fiind instrumentul de bază pentru executarea loviturilor nucleare de ripostă. Acest fapt a dus la mărirea bugetului forţelor aeriene, în detrimentul forţelor terestre şi forţelor navale. Totuşi au apărut în timp şi alte opinii referitoare la tipul angajării şi articularea forţelor armate americane, dictate de existenţa unui anumit potenţial economic. Spre exemplu, după apariţia germenilor materiali ai scenariului distrugerii reciproce garantate, Kissinger considera în 1957 că „ .... puterea armamentului modern reduce importanţa potenţialului industrial deoarece fiecare beligerant poate distruge capacităţile oponentului. După apariţia armamentului nuclear, potenţialul industrial îşi menţine importanţa numai dacă nu devine el însuşi principala ţintă.”45 Din necesitatea de a păstra potenţialul industrial american mulţi politicieni şi militari au susţinut conceptul „războaielor limitate”, bazate pe „măcinarea” capabilităţilor convenţionale ale adversarilor, prin întrebuinţarea avantajului strategic dat de superioritatea economică netă. Din aceste considerente forţele armate ale SUA trebuiau articulate şi pregătite pentru războaie limitate „de măcinare”, dezvoltându-se capacităţile militare care să poată învinge clar şi rapid, transformând avantajul tehnologic în superioritate locală.

44 Midgley John J., Deadly Ilusions: U.S.Army Policy about Nuclear Battlefield, Westview Press, Boulder-Colorado, 1986, p.39 45 Kissinger A. Henry, The Nuclear Weapons and the Foreign Policy, Harper & Brothers, New York, 1957, p. 155 35 3.2. DIVIZIILE FORŢELOR TERESTRE ŞI CÂMPUL DE LUPTĂ NUCLEAR. ORGANIZAREA “PENTOMICĂ”

Gânditorii din forţele terestre au abordat constructiv aspectele strategiei “ripostei masive”, susţinând că distrugerea nucleară totală nu foloseşte nimănui şi nici nu asigură o securitate deplină pentru S.U.A. Aceştia propuneau folosirea loviturilor nucleare tactice asupra ţintelor de importanţă deosebită, în scopul facilitării îndeplinirii obiectivelor forţelor convenţionale.46 Din studiul surselor disponibile putem afirma că majoritatea gânditorilor militari americani erau de acord cu crearea capacităţilor nucleare la nivelul marilor unităţi terestre, armamentul atomic materializând logic ascendenţa puterii de foc. Mulţumită armamentului nuclear, puterea de foc superioară întrebuinţată la nivel tactic-operativ, “.... putea îndeplini de una singură scopul tradiţional al manevrei”.47 În condiţiile viitoarei parităţi nucleare, războiul trebuia purtat astfel încât să se obţină rezultatele dorite, concomitent cu minimalizarea efectelor loviturilor nucleare ale adversarului. Având această idee ca reper conceptual, gânditorii militari americani au încercat să definească acele calităţi necesare forţelor pentru a supravieţui şi învinge pe câmpul de luptă atomic. Prima calitate apărută ca imperios necesară a fost asigurarea protecţiei forţelor proprii împotriva efectelor atacului nuclear. Studiile şi experimentele desfăşurate au dovedit că tranşeele şi adăposturile obişnuite nu se dovedeau elemente viabile, iar pentru dezvoltarea unor noi sisteme nu existau nici timpul şi nici resursele la dispoziţie. În aceste condiţii s-a optat pentru dispersarea forţelor în lateral şi către spatele spaţiului de angajare, astfel încât cercetarea inamicului să nu descopere ţinte care să justifice întrebuinţarea loviturilor nucleare. În noua concepţie, grupările de forţe dispuse în raioane de staţionare în rezervă, sau coloanele de tehnică deplasându-se către front în vederea introducerii în operaţie, erau elemente de domeniul trecutului. În fapt nu se mai vorbea de existenţa unui front ci a unui

46 Wilson John B., Manoever and Firepower. The Evolution of Divisions and Independent Brigades, op. cit., p. 64 47 Wyman Willard G., general, U.S. Army. The Doctrine and its Influences over the Military Strategy, “Military Review”, no.37, Washington D.C., March 1958, p.10 36 câmp de luptă, unde “...pe o adâncime de 100 mile vedem doar subunităţi, desfăşurate la intervale măsurate în mile şi nu în yarzi”.48 Dispersarea devenea astfel primul imperativ în concepţia privind ducerea războiului şi prin întrebuinţarea armamentului nuclear. Istoria militară universală a arătat însă în repetate rânduri că victoria nu se poate obţine doar prin dispersare. Atenţi la acest aspect, gânditorii au iterat importanţa concentrării forţelor în anumite raioane, în momentele decisive pentru a lovi rapid şi a obţine avantajul tactic. În noua concepţie americană, triada concentrare- lovire-dispersare reprezenta o posibilă formulă a victoriei. Această triadă cerea în schimb o flexibilitate deosebită în ceea ce privea comanda şi controlul forţelor, un alt element de importanţă majoră în războiul fluid al viitorului. Mai mult, forţele trebuiau să aibă o mare mobilitate, atât la nivel tactic cât şi la nivel strategic, element transpus în practică prin modernizarea blindatelor şi înzestrarea cu elicoptere. Interesele globale ale S.U.A. şi posibilitatea izbucnirii unui război în orice colţ al globului, impuneau ca forţele terestre să poată fi deplasate rapid nu doar în câmpul de luptă ci şi către acesta. A apărut astfel un alt element de o importanţă majoră în articularea strategiilor militare viitoare, îmbunătăţirea radicală a mobilităţii strategice, prin care forţele aeriene trebuiau să aibă capacităţi adecvate de transport la mare distanţă, iar forţele terestre urmau să-şi transforme unităţile în structuri aerotransportabile.49 Noua abordare impunea însă şi modificări de esenţă în domeniul dotării marilor unităţi şi unităţi, atât în ceea ce priveşte puterea de lovire, cât şi protecţia forţelor militare, a instalaţiilor, obiectivelor de importanţă deosebită şi aglomerărilor urbane. Subliniem aici apariţia conceptului echipării cu rachete, prin mai multe programe care să ducă la asigurarea capabilităţilor prezentate mai sus. S-au derulat astfel trei programe prin care au fost testate rachete pentru explorarea spaţiului (plasarea sateliţilor artificiali pe orbită), executarea atacului la distanţe foarte mari (rachete sol-sol cu

48 Wyman Willard G., general, The Main Elements of US Army Doctrine, în periodicul “Armor”, no. 67, March-April 1958, p. 14 49 Taylor Maxwell, general, U.S. Army is Changing, în periodicul “The Army Combat Forces Journal”, No.6, October 1955, p.10 37 eficacitate mai mare decât cea a bombardierelor strategice), asigurarea apărării antiaeriene (rachete sol-aer). În 1953 a început derularea unui program de activare a 150 divizioane de rachete antiaeriene, destinate protejării instalaţiilor de importanţă deosebită şi oraşelor mari, de la New York la San Francisco. În 1954 constatăm apariţia rachetei “Nike Ajax” capabilă să transporte o încărcătură convenţională la o distanţă de 25 mile (40 km). Experimentările privind armamentul nuclear al forţelor terestre s-au desfăşurat pe parcursul mai multor ani. În mai 1953 s-a testat tunul calibru 280 mm, capabil să tragă proiectile cu încărcătură nucleară la o distanţă de 27 km. Acesta avea însă o greutate foarte mare (83 tone) şi necesita două tractoare pentru a fi deplasat. Conducerea forţelor terestre nu a fost mulţumită, iar cercetările s-au reorientat în anii următori către testarea unor muniţii nucleare care să poată fi trase cu obuzierele calibrele 155 şi 203 mm.50 La sfârşitul anului 1953 s-a reuşit realizarea şi testarea cu succes a lui “Corporal”, prima rachetă operativă, cu o bătaie maximă de 120 km. Deşi nu era ceva deosebit, racheta a reprezentat o soluţie interimară de la care au continuat ulterior cercetările, în vederea realizării unor sisteme mai flexibile, capabile să asigure sprijinul nuclear la cel mai mic eşalon posibil. Amintim astfel realizarea rachetelor “Honest John” (bătaie 35 km) în 1954 şi “Little John” (bătaie 16 km) în 1956. Aceasta din urmă putea fi transportată cu elicopterele şi a devenit mijlocul nuclear standard, la dispoziţia comandanţilor de divizii. Anul 1961 aduce în prim plan sistemul portativ “Davy Crockett” (asemănător unui tun fără recul de dimensiuni mai mari) cu o greutate de aproximativ 70 km capabil să lanseze încărcături nucleare mici la distanţa de 2 km. Acest sistem era destinat batalioanelor de infanterie şi de tancuri, putând fi montat şi pe autovehicule de teren sau mijloace aeriene. Cercetările au vizat şi realizarea unor sisteme de rachete cu rază lungă de acţiune. Produsele acestor cercetări, rachetele “Redstone” cu o bătaie de 380 km (prima unitate operaţională a fost înfiinţată în 1956), respectiv “Jupiter” cu o bătaie de 2400 km

50 Field Manual 525-30, Missiles, Department of the Army, Washington D.C., 28 August 1956 38 (prima rachetă balistică) realizată în mai 1957, nu aveau o precizie prea mare iar bătaia extinsă nu avantaja cu nimic acţiunile marilor unităţi operative. Pentru a scoate în evidenţă importanţa acordată de forţele terestre americane înzestrării cu armament nuclear, amintim că în 1957 s-a alocat 43% din buget acestui domeniu, în timp ce pentru înzestrarea cu vehicule şi modernizarea artileriei convenţionale s-au alocat doar 4,5 respectiv 4,3%.51 În concordanţă cu noua doctrină, generalul Maxwell D. Taylor (şeful Statului Major al Forţelor Terestre) a hotărât că este momentul să se treacă la reorganizarea şi modernizarea forţelor terestre, pentru ca unităţile şi marile unităţi să fie în măsură să facă faţă cu succes câmpului de luptă atomic. Ca rezultat al acestor demersuri, la sfârşitul anului 1956 a început reorganizarea marilor unităţi după sistemul “PENTOMIC”. Denumirea de “PENTOMIC” venea de la caracteristicile de bază ale sistemului, reprezentate de structura pentagonală şi capabilitatea de a acţiona în mediul atomic. Întrebuinţarea armamentului nuclear de către structurile tactice a devenit un element de bază al doctrinei americane, iar organizarea pentagonală a înlocuit sistemul triangular.52 Organizarea pentomică a fost dictată de natura războiului nuclear şi de dorinţa de a beneficia din plin de avantajele tehnologice ale ultimilor ani. Spre exemplu, necesitatea de dispersare a forţelor pe spaţii întinse, pentru a nu oferi inamicului obiective de lovit cu muniţia nucleară, a constituit un element important care a condus la această organizare, noile realizări în domeniul comunicaţiilor creând condiţii pentru exercitarea comenzii şi controlului pe distanţe mult mai mari, asupra mai multor structuri. În concepţia unor specialişti militari americani, pentru a avea succes pe câmpul de bătălie atomic, structurile trebuiau să fie mici şi flexibile, să aibă o mare putere de lovire şi să se autosusţină pentru perioade lungi de acţiuni independente, în raioane întinse, în contextul unei angajări fluide, concentrându-se rapid pentru acţiuni ofensive şi dispersându-se la fel de rapid pentru acţiuni defensive.

51 Biannual Report of US Army Secretary, January 1 – June 30, 1957, Department of US Army, US Government Printing Office, Washington D.C., 1958, p.104 52 Bacevich A. John, The Pentomic Era. US Army between Korea and Vietnam, op. cit., p. 8 39 Reorganizarea a cunoscut mai multe etape, începând cu generalizarea conceptului în toamna anului 1955. Statele de organizarea experimentale pentru divizia aeropurtată, divizia de infanterie şi divizia blindată au fost aprobate pe 10 august, 1 decembrie, respectiv 20 decembrie 1956. Până în luna iunie 1958 toate cele 15 divizii active şi unităţile subordonate au fost reorganizate după statele experimentale, la mijlocul lui 1959 şi 36 din cele 37 divizii de rezervă adoptând aceeaşi structură.53 Concomitent, s-au efectuat experimente diferite la toate eşaloanele, iar Şcoala de Infanterie a revizuit manualele, adaptându- le noilor cerinţe. În decembrie 1958 s-a desfăşurat la Fort Benning (Georgia) “Conferinţa armei infanterie” (prima după 1946), în cadrul căreia s-au discutat problemele legate de modificările radicale ale organizării, dotării şi conceptelor tactice.54 În opinia specialiştilor, divizia de infanterie pentomică trebuia să devină o structură compusă din mai multe module capabile să acţioneze independent, astfel încât neutralizarea unuia dintre ele să nu paralizeze acţiunile întregului. Cât de mare trebuie să fie un astfel de modul? Modulul de valoare regiment întărit nu se dovedea corespunzător deoarece îi lipseau flexibilitatea şi rapiditatea în execuţie, dar cel mai important, reprezenta un obiectiv care merita a fi lovit cu muniţie nucleară de către inamic. Constatăm astfel din punct de vedere organizaţional, operarea celei mai importante modificări în forţele terestre, eliminarea eşalonului regiment ca structură componentă a diviziei şi înlocuirea lui cu „grupul de luptă”. Acesta din urmă era mai mic decât un regiment şi mai mare decât un batalion, comanda fiind exercitată de un colonel. Grupul de luptă avea un efectiv de 1365 militari încadraţi în: compania stat major şi deservire (cu plutoane de cercetare, transmisiuni, aprovizionare-transport, mentenanţă, medical); compania sprijin de luptă cu un pluton aruncătoare calibru 107 mm, un pluton rachete antitanc dirijate (rachetele aveau greutate redusă,

53 Mahon John K. & Danish Romana, The Infantry, op. cit., p.89 54 Statele de organizare finale au intrat în vigoare la 31 iunie 1958 pentru divizia aeropurtată, respectiv 1 februarie şi 1 mai 1960 pentru divizia de infanterie, respective divizia blindată (Mahon John K. & Danish Romana, The Infantry , op. cit., p. 94-96) 40 distanţă de tragere mare şi o precizie remarcabilă), o secţie radar pentru supravegherea terestră, cu 7 aparate (două cu rază medie de acţiune şi 5 cu rază scurtă); 5 companii infanterie, fiecare cu 5 plutoane de infanterie şi un pluton armament. Plutonul de infanterie era compus din 3 grupe de infanterie şi o grupă armament, având pentru prima oară propria reţea radio. Plutonul de armament a renunţat la aruncătoarele de bombe calibru 60 mm şi tunurile fără recul calibru 57 mm, fiind dotat cu aruncătoare de 81 mm şi tunuri fără recul de 106 mm. Ultima categorie de armament a devenit mijlocul antitanc standard al companiei de infanterie. Cinci grupuri de luptă constituiau elementele de manevră ale diviziei pentomice. Aceasta avea în total 25 companii de infanterie, 5 baterii de obuziere calibru 105 mm şi o baterie nucleară tactică „Honest John”. Compania de tancuri din organica fostei grupări de luptă regimentale, nu a fost preluată în structura pentomică. Batalionul de tancuri al vechii divizii de infanterie a fost însă reorganizat pe 5 companii a câte 17 maşini de luptă, astfel încât fiecare grup de luptă să poată fi întărit la nevoie cu o companie. În acelaşi timp, şi celelalte elemente destinate sprijinului direct a grupurilor de luptă au fost organizate pentagonal. Amintim aici că mijloacele de legătură au fost dezvoltate foarte mult la toate eşaloanele, comunicaţiile perfecte fiind un imperativ al conceptului pentomic. Deoarece mobilitatea mărită constituia un alt element de bază pentru conceptul pentomic, capabilităţile de transport au fost de asemenea îmbunătăţite. În afară de mijloacele de transport organice, grupul de luptă putea apela la o parte din subunităţile batalionului de transport al diviziei. Acesta avea două companii de transportoare blindate şi o companie auto cu care puteau fi manevrate simultan 3 grupuri de luptă. Personalul şi mijloacele aeriene ale diviziei de infanterie au fost grupate în escadrila de aviaţie, în scopul de a acorda la cerere sprijin direct grupurilor de luptă sau a acţiona în sprijinul general al diviziei. Prevederile manualelor tactice permiteau grupului de luptă să fie întărit sau sprijinit cu alte subunităţi de arme, de regulă o companie de tancuri, o companie de geniu şi un divizion de artilerie. Un astfel de grup de luptă constituia o grupare tactică întrunită destul 41 de puternică, în măsură să îndeplinească multe din misiunile fostului regiment. Prin noua organizare se renunţa la armamentul greu din unele structuri, dar se compensa prin bateria nucleară „Honest John” şi armamentul antitanc calibrele 90 şi 106 mm. Numărul de elicoptere creştea de la 10 la 37, în timp ce se reducea numărul vehiculelor de teren. Divizia avea o bază logistică împărţită pe mai multe module funcţionale, în măsură să asigure susţinerea noilor elemente componente.55 Din punct de vedere acţional subliniem în faza defensivă posibilitatea lovirii inamicului prin concentrarea şi executarea atacurilor (chiar omnidirecţionale), asupra obiectivelor alese a fi nimicite, urmată de dispersarea rapidă în vederea scoaterii forţelor proprii de sub loviturile masate ale acestuia. În ofensivă, avocaţii conceptului pentomic susţineau penetrarea în adâncime în loc de manevră de învăluire şi întoarcere, pentru exploatarea efectelor loviturilor nucleare tactice. Atacurile urmau să se execute în coloană, pentru menţinerea unui tempo ridicat şi introducerea unor cantităţi cât mai mari de forţe şi mijloace în dispozitivul inamicului, fixându-se doar forţele care încercau să astupe breşa. Inamicul era astfel obligat să lupte cu frontul răsturnat şi să facă faţă loviturilor din toate direcţiile. Principala problemă ivită în implementarea acestui concept era reprezentată de capacitatea asigurării protecţiei forţelor proprii care traversau raioanele lovite nuclear. Experimentele desfăşurate cu lovituri de 30 kilotone, cu forţele poziţionate la distanţa de 3 km, au arătat că la apropierea la 900 de metri de centrul exploziei, nivelul de radiaţii depăşea 10 roentgeni/oră. Atât personalul cât şi autovehiculele trebuiau să parcurgă o pregătire temeinică şi să se adăpostească înainte de explozie, dispozitivul tactic devenind astfel vulnerabil la acţiunile inamicului.56 În noul tip de angajare dispăreau aliniamentele şi implicit, flancurile. Apărea în schimb apărarea zonală articulată prin insule de rezistenţă, situate la distanţe mari una de cealalată. Fiecare insulă

55 Bacevich A. John, The Pentomic Era. US Army between Korea and Vietnam, op. cit., p. 40 56 Ibidem, p. 71

42 reprezenta un perimetru mobil, menţinut de un grup de luptă. În general, divizia nu avea rezerve ci direcţiona grupurile de luptă în funcţie de cerinţele situaţiei. Un alte element de noutate a fost reprezentat de ducerea efectivă a luptei, după cum urmează: - nu se urmărea menţinerea crestelor şi a nodurilor de comunicaţii; - inamicul era lovit din poziţii organizate pe contrapantă; - manevra grupurilor de luptă urmăreau interzicerea comunicaţiilor, lovirea punctelor de comandă, a elementelor logistice, a unităţilor inamicului pătruns în dispozitivul propriu, dintr-o postură de supravieţuire asemănătoare „mişcării browniene”, ordonată doar pentru executarea acţiunilor ofensivei limitate. Experimentele desfăşurate au scos la iveală o serie de neajunsuri în funcţionarea corespunzătoare a elementelor grupurilor: a) mărimea raionului mobil al grupului a cărui rază de aproximativ 5 km crea probleme întrebuinţării unor categorii de armament cu tragere directă; b) angajarea inamicului pătruns între subunităţile proprii; c) aprovizionarea greoaie a grupurilor după prima zi de luptă, în situaţia când inamicul avea unităţi intercalate în zona de apărare. Soluţiile propuse prevedeau executarea unor lovituri nucleare tactice de putere foarte mică asupra inamicului concentrat între „insulele” de apărare şi întrebuinţarea mijloacelor aeriene pentru sprijinul logistic. Au persistat de asemenea problemele de comandă şi control (în lipsa eşalonului regiment sau brigadă, trebuiau conduse direct 16-17 elemente diferite), grupul de luptă nu era foarte eficient în confruntarea clasică deoarece avea o putere de foc redusă, iar infanteria avea o mobilitate mică, dacă mijloacele aeriene nu puteau acţiona. Marile unităţi aeropurtate au intrat la rândul lor în reorganizare după modelul pentomic, începând cu Divizia 101 în septembrie 1956. Grupul de luptă aeropurtat era asemănător cu cel de infanterie, având în compunere comanda grupului, compania de stat major şi deservire, bateria de aruncătoare calibru 107 mm x 8 piese, plutonul antitanc x 6 piese calibru 90 mm autopropulsate şi 5 companii de paraşutişti. Pe parcursul următoarelor luni s-au executat diferite experimente tactice cunoscute sub numele de cod „Jump 43 Light”, în bazele de la Fort Campbell (Kentuky) şi Fort Bragg (Carolina de Nord). Întreaga mare unitate putea fi transportată cu aeronavele de clasă mijlocie ale forţelor aeriene (C-119, C-123, C- 130). 57 Importanţa crescândă a comunicaţiilor pe câmpul de luptă modern a dus la dotarea grupului cu mijloace de legătură net superioare celor din organica fostului regiment aeropurtat. Chiar dacă grupul de luptă avea o mărime de două ori mai mică decât fostul regiment, exista acelaşi număr de staţii radio, mult mai performante, iar numărul de telefoane şi radiotelefoane îl depăşea pe cel de la regiment. Un alt element important a privit mărirea mobilităţii la sol a grupului aeropurtat, prin adaptarea transportorului uşor de echipament M-274 (aerotransportabil). Prin preluarea unor cantităţi mari de materiale care ar fi trebuit transportate samarizat, transportoarele măreau mobilitatea subunităţilor pe timpul executării operaţiilor la sol. Diviziile blindate au intrat şi ele în reorganizare, dar modificările operate nu au fost mari, în comparaţie cu divizia de infanterie şi cea aeropurtată. Elementele de bază din vechea organizare (batalioanele de tancuri şi batalioanele mecanizate) reprezentau structuri puternice, flexibile şi mobile, capabile de concentrare şi dispersare rapidă. În fond, singurul element important de noutate era că divizia urma să dispună de capabilităţi nucleare, fără a trece la structura pentagonală. Închidem această direcţie de cercetare subliniind că sistemul pentomic a avut o existenţă scurtă, fiind considerat chiar de promotorii conceptului, un pas intermediar pentru adaptarea forţelor terestre la cerinţele câmpului de luptă nuclear.

57 Wilson John B., Manoever and Firepower. The Evolution of US Army Divisions and Independent Brigades, op. cit., p. 92 44

CAPITOLUL 4 „RIPOSTA FLEXIBILĂ (“THE FLEXIBLE RESPONSE”) ŞI REORGANIZAREA DIVIZIILOR

4.1. STRATEGIA “RIPOSTEI FLEXIBILE“ (“THE FLEXIBLE RESPONSE”)

În 1959, generalul (r) Maxwell Taylor aprecia că “... blocul comunist urmăreşte cu atenţie cursul evenimentelor în Vietnamul de Sud, pentru a vedea dacă insurgenţa subversivă este cheia succesului în viitor. Eşecul în Asia de Sud-Est va distruge influenţa Statelor Unite în toată Asia, un preludiu la pierderea acesteia în faţa comunismului.”58 Susţinând nonsensul întrebuinţării fără discriminare a armelor nucleare, acelaşi Taylor considera necesară regândirea strategiei militare americane sub forma “ripostei flexibile”, care ar fi creat posibilităţi de reacţie adecvate în faţa întregului spectru al provocărilor posibile. În concepţia lui Taylor riposta flexibilă trebuia să se bazeze pe patru elemente principale: 1. menţinerea capabilităţilor nucleare în vederea unei descurajări eficiente; 2. restructurarea forţelor armate şi pregătirea acestora pentru ducerea războaielor limitate ca scop şi arie geografică de desfăşurare; 3. crearea comandamentelor întrunite la toate nivelele (tactic, operativ, strategic); 4. asigurarea mobilităţii strategice a grupărilor de forţe care urmau a fi angajate în acţiuni militare, indiferent de tipologia conflictului.59

 Taylor fusese comandantul Armatei a VIII a americane în războiul din Coreea şi ulterior, şef al Statului Major al Forţelor Terestre S.U.A 58 Taylor Maxwell D., general, The Uncertain Trumpet, op. cit.,  Strategia a fost dezvoltată de generalul (r) Maxwell Taylor şi adoptată imediat de Kennedy ca formă de răspuns în faţa “războaielor de eliberare” sprijinite de U.R.S.S. şi China. 59 Taylor Maxwell D., general, The Uncertain Trumpet, op. cit.., p.139 45 Această strategie a fost pusă în practică începând cu 1961 de preşedintele Kennedy care declara: ”Apărarea noastră trebuie să fie flexibilă şi hotărâtă. Orice agresor potenţial care ar ataca în orice parte a lumii libere folosind armament convenţional sau nuclear, trebuie să ştie că răspunsul nostru va fi corespunzător, selectiv, rapid şi eficient.”60 În cadrul administraţiei Kennedy, rolul principal în implementarea conceptului doctrinar al “ripostei flexibile” l-a avut Robert McNamara, secretarul apărării. Acesta a fost încă de la început hotărât să aibă un control total asupra birocraţiei Pentagonului. Printre iniţiativele legate de transformarea sistemului militar american amintim implementarea unui nou program de planificare-bugetare, introducerea unor noi sisteme de analiză pentru procesul decizional din cadrul departamentului apărării şi cel mai important, revitalizarea şi reorganizarea forţelor convenţionale, neglijate datorită politicii de apărare a administraţiei anterioare, care s-a bazat pe “riposta masivă”. McNamara a susţinut crearea capacităţilor de război neconvenţional, prin dezvoltarea forţelor speciale, implementarea aspectelor doctrinare ale contrainsurgenţei, organizarea modulară a marilor unităţi şi dezvoltarea aeromobilităţii. McNamara nu a pierdut niciodată din vedere importanţa armamentului nuclear şi responsabilitatea asupra întrebuinţării acestuia, manifestând o preocupare permanentă pentru controlul civil asupra tuturor tipurilor de muniţie nucleară aflată în dotarea armatei americane. Constatăm că noua strategie politico-militară a administraţiei Kennedy extindea doctrina “containmentului” de la aspectul convenţional la cel neconvenţional, caracteristic agresiunilor mascate, insurgenţelor sau revoluţiilor interne. În scopul de a oferi o bază doctrinară pentru viitor, teoreticienii americani au îmbunătăţit regulamentul general prin introducerea în ediţia din 1962 a conceptului de “spectru al războiului” şi redefinirea războiului limitat tocmai prin limitarea forţelor şi mijloacelor care puteau fi întrebuinţate. Acest regulament (rămas în vigoare până în 1968) preciza că spectrul războiului

60 Public Files of US Presidents.- John F. Kennedy, US Government Printing Office, Washington D.C., 1962, p. 232 46 cuprinde toate formele de confruntare, începând cu războiul rece, continuând cu războiul limitat şi terminând cu războiul total (nuclear), stipulând că “linia de despărţire dintre războiul rece şi războiul limitat nu este nici distinctă, nici absolută.”61 Exista totuşi o diferenţă majoră între războiul rece şi războiul limitat. Războiul rece era în esenţă o perioadă de pace cu stări de tensiune ridicată, în timp ce războiul limitat reprezenta o perioadă de război efectiv, implicând desfăşurarea ostilităţilor militare. Regulamentul preciza mai departe că într-un război limitat “…obiectivul esenţial al armatei este terminarea rapidă şi decisivă a conflictului, într-o manieră astfel calculată încât să prevină transformarea acestuia într-un război total (nuclear)”62. Adoptarea strategiei ripostei flexibile a constituit de la început o provocare pentru U.R.S.S. şi China, care au schimbat rapid regulile jocului prin susţinerea “războaielor drepte, de eliberare”*. Acest nou tip de război a avut un efect imediat asupra gânditorilor americani, care au intuit corect că la baza conceptului stătea războiul revoluţionar de gherilă a lui Mao Tze Dong. Imediat după întoarcerea de la întâlnirea cu Hruşciov (Viena, 3-4 iunie 1961), preşedintele Kennedy a subliniat nevoia ca forţele armate americane să dezvolte capabilităţi contrainsurgenţă, în special pentru a instrui armatele statelor în curs de dezvoltare sau subdezvoltate aliate: “Acum avem în faţă o altă ameninţare. Nu mai deţinem monopolul nuclear. Rachetele lor pot contracara rachetele noastre şi trupele lor pot face faţă trupelor noastre dacă am interveni în aceste aşa-zise războaie de eliberare. În astfel de condiţii, conflictele locale pe care ei le sprijină se pot termina în favoarea lor, prin insurgenţă bazată pe acţiuni de gherilă. A devenit clar că această luptă pe terenul statelor subdezvoltate va constitui o criză continuă a acestui deceniu”63.

61 F.M.100-5, Operations, op. cit. , ediţia februarie 1962, p.5 62 ibidem, p. 9 * Aceste războaie constituiau de fapt strategia concepută de U.R.S.S. în vederea anulării superiorităţii strategice nucleare americane în cadrul raportului general de putere. 63 Extras dintr-un discurs al preşedintelui John F. Kennedy, apud Colonel Harry Summers, “On Strategy. A Critical Analysis of the Vietnam War”, Presidio Press, Novato – California, 1984, p. 21 47 Ca urmare preşedintele Kenedy a dorit să extindă “containmentul” fără a angaja direct forţele armate americane în Vietnam, în continuarea unui conflict pe care Charles de Gaulle îl numea “...o mlaştină politică şi militară fără margini”.64

4.2. REORGANIZAREA DIVIZIILOR. CONCEPTUL ”ROAD”

În anul 1961 Statul Major al Forţelor Terestre a înaintat şefului categoriei de forţe (generalul George H. Decker) un studiu intitulat „Obiectivul de Reorganizare a Diviziilor Terestre (1961- 1965)”, cunoscut ulterior sub denumirea de „ROAD”. Studiul se adresa diviziilor de infanterie, mecanizate şi blindate. Luând ca model divizia blindată, studiul sublinia necesitatea ca toate cele trei tipuri să aibă o bază structurală comună, de unde comandanţii puteau ataşa un număr variat de elemente de manevră, sub forma batalioanelor de infanterie, mecanizate sau de tancuri. Elementul de manevră predominant urma să determine încadrarea diviziei în categoria blindate, mecanizate sau infanterie.65 Baza pentru fiecare divizie ROAD urma să fie constituită dintr-un element de comandă (comandantul diviziei şi doi locţiitori ai comandantului), trei comandamente de brigadă, o companie de poliţie militară, câte un batalion de aviaţie, geniu şi transmisiuni, un batalion de cercetare (o companie aeriană şi trei companii terestre), artileria diviziei şi comandamentul de sprijin logistic. Artileria diviziei urma să includă trei divizioane de obuziere calibru 105 mm, un divizion de rachete nucleare „Honest John” şi un divizion mixt compus dintr-o baterie obuziere calibrul 203 mm şi trei baterii obuziere calibrul 155 mm. Toată artileria urma să fie autopropulsată şi se reducea funcţia şefului artileriei de la general de brigadă la colonel.66

64 Brodie Bernard, War and Politics, Macmillan &Co, New York, 1973, p. 142  Reorganization Objective Army Divisions 65 Weinert Richard P. ,The Role of USCONARC in the Army Buildup, FY 1966, Fort Montroe-Virginia, US Continental Army Command, 1967, p.83 66 Mahon John K. and Danish Romana, The Infantry, op. cit., p. 107 48 Comandamentul de sprijin logistic cuprindea un stat major, o companie de stat major, o companie administraţie şi batalioane de aprovizionare şi transport, de mentenanţă şi medical. Deşi structurate la fel pentru toate diviziile, batalioanele de aprovizionare-transport şi de mentenanţă au variat ca număr de personal şi tipuri de echipament, în funcţie demisiunile posibile ale diviziei. Comandantul comandamentului de sprijin era responsabil pentru toate serviciile de sprijin şi activităţile din zona de spate, inclusiv asigurarea securităţii. Aprovizionarea şi mentenanţa trebuiau să fie asigurate la aceleaşi puncte de deservire. Elementele comandamentului de sprijin erau proiectate astfel încât să poată fi detaşate şi trimise să sprijine grupările de forţe în operaţii independente. Comandamentele de brigadă nu urmau să aibă unităţi subordonate permanent şi nici nu intrau în lanţul administrativ de comandă; în loc de acestea, ele urmau să funcţioneze exclusiv ca state majore de comandă şi control direcţionând un număr variabil de elemente de manevră în operaţii. Ofiţerii care au proiectat ROAD au ajuns la concluzia că batalionul de infanterie corespundea mai mult ca element de bază al diviziei de infanterie, decât „grupul de luptă”din organizarea pentomică. Avantajele oferite de batalion includeau un control mai uşor, proceduri de instruire mai simple, dispersare mai mare pe câmpul de luptă, oportunităţi mai mari pentru cariera ofiţerilor. În cadrul câmpului de luptă controlul grupului se asigura mai greu, datorită diversităţii elementelor componente (infanterie, artilerie, geniu, cercetare, transmisiuni, aprovizionare, transport, mentenanţă, medical). Revenirea la batalionul de infanterie urma astfel să simplifice comanda şi controlul, suportul logistic şi instruirea. 67 Studiul arăta că datorită necesităţii de dispersare pe câmpul de luptă, tăria fiecărui grup de luptă reprezenta 20% din tăria diviziei pentomice; în aceste condiţii pierderea unui singur grup de luptă căpăta o importanţă semnificativă. În noua organizare, cu 9 batalioane de infanterie, divizia urma să-şi piardă doar 11% din

67 Memorandum al comandantului Armatei a 5-a, către comandantul Forţelor Terestre Continentale, 18 februarie 1962, US Army Military History Institute, Carlisle Barrracks-PA 49 capacitatea de luptă, în cazul când unul din batalioane era lovit nuclear. 68 Mai mult, în multe situaţii acţiunile de luptă necesitau o paletă mai largă de reacţii decât putea asigura grupul de luptă. Unele misiuni erau prea dificile pentru o companie, dar prea uşoare pentru un grup de luptă. Altele necesitau o forţă mai mare decât un grup de luptă, dar mai mică decât două. Batalioanele de infanterie păreau a constitui răspunsul la aceste nevoi. Amintim şi că grupul de luptă nu prezenta multe oportunităţi pentru ca ofiţerii să ajungă să aibă experienţă la comandă. Într-un efort de asigurare a unei maxime omogenităţi, pentru flexibilitate şi simplitate, batalioanele de manevră au fost proiectate ca structuri similare. Fiecare batalion de infanterie, blindat sau mecanizat se compunea dintr-un stat major, trei companii, o companie stat major şi deservire. Similitudinea între batalioanele de manevră se extindea la plutoanele de cercetare care avea aceeaşi compunere indiferent de tipul batalionului. Datorită acestui tip de structură, companiile şi plutoanele puteau fi ataşate şi detaşate la grupări tactice destinate unor operaţii specifice, fără sincope administrative şi operaţionale. Menţionăm că toate batalioanele de infanterie şi cercetare aveau în organică două instalaţii de lansare a loviturilor nucleare tactice tip ”Davy Crockett”, considerate „pumnii” diviziilor ROAD. Batalioanele de infanterie şi cele mecanizate erau dotate, de asemenea, cu noua rachetă antitanc dirijată de producţie franceză, ”ENTAC” (Engin-Teleguide Anti-Char). Cu elemente de structură fixe, cu numere şi tipuri variabile de batalioane de manevră, gânditorii americani considerau că diviziile puteau fi articulate în trei moduri: 1. primul, articularea strategică, dădea Statului Major al Forţelor Terestre oportunitatea proiectării unor forţe pentru un mediu specific; 2. al doilea mod, articularea tactică internă, permitea comandantului de divizie constituirea unor grupări tactice pentru îndeplinirea misiunilor specifice;

68 Reorganization Objective Army Divisions, draft, to the Army Chief of Staff, August 1961, US Army Center for Military History, Washington D.C. , p. 23 50 3. ultimul mod, articularea tactică externă, permitea comandanţilor de corpuri de armată să modifice compunerea diviziilor în conformitate cu circumstanţele momentului. Şi în trecut diviziile suferiseră unele modificări, dar conceptul ROAD a dat o flexibilitate deosebită la toate nivelele.69 În data de 4 aprilie 1961, ofiţeri din Comandamentul Continental al Forţelor Terestre şi Statul Major al Forţelor Terestre au prezentat generalului Decker conceptul, care a fost aprobat de acesta nouă zile mai târziu. În opinia generalului, diviziile trebuiau să rămână totuşi organizaţii fixe, deoarece categoria de forţe nu dispunea de resursele necesare pentru menţinerea unui număr mare de batalioane independente, necesare articulării specifice în interiorul teatrelor de operaţii sau între acestea. Generalul considera ca suficientă articularea batalioanelor în interiorul diviziilor şi între acestea, fără menţinerea unităţilor independente. De asemenea, se aproba substituirea artileriei tractate cu artileria autopropulsată, eliminarea obuzierelor calibrul 155 mm şi reorganizarea divizionului de rachete astfel încât să includă o baterie de rachete ”Honest John” şi două baterii de obuziere calibru 203 mm. În continuare s-au făcut propuneri privind reducerea mijloacelor de transport organice ale batalionului de infanterie, precum şi pentru dezvoltarea manualelor de instruire necesare, în special pentru elementele de sprijin logistic.70 În câteva luni Comandamentul Continental al Forţelor Terestre a publicat statele de organizare experimentale pentru diviziile de infanterie, mecanizate şi blindate. În final, acestea prevedeau totuşi existenţa obuzierelor calibrul 105 mm tractate în cadrul diviziei de infanterie, păstrarea divizionului mixt de 105/203 mm şi crearea unui divizion de rachete compus dintr-o baterie de stat major şi deservire şi două baterii ”Honest John”. Fiecare batalion de infanterie şi cercetare avea trei instalaţii ”Davy Crockett”, câte una pentru fiecare companie. În continuare, specialiştii americani s-au gândit la reorganizarea diviziei aeropurtate, urmând aceleaşi linii directoare,

69 Galle Joe F., A History of the 11th Infantry Brigade, 3rd Military History Detachment, USARPAC, 1970, p. 9 70 Reorganization Objective Army Divisions, op. cit., p. 27 51 având însă în vedere încorporarea unor echipamente mai uşoare. Spre exemplu, divizia aeropurtată nu avea nevoie de atât de multe batalioane de tancuri sau infanterie, artileria tractată putea fi substituită în întregime cu artileria propulsată, bateria de obuziere calibru 203 mm putea fi eliminată şi o instalaţie de rachete mai uşoară putea înlocui instalaţia ”Honest John”. 71 După aprobarea conceptului general ROAD, Comandamentul Forţelor Terestre continentale l-a aplicat rapid la nivelul diviziei aeropurtate. Structura de bază era similară cu divizia de infanterie. În cazul artileriei, instalaţia ”Honest John” a fost înlocuită cu instalaţia ”Little John”, mai uşoară, iar două baterii de ”Little John” împreună cu o baterie de obuziere calibru 155 mm au format un divizion de artilerie mixt. Se ştergea din organică compania de pontonieri a batalionului de geniu şi o companie de cercetare terestră din batalionul de cercetare. Batalionul de tancuri uşoare din fosta organică a diviziei urma să fie echipat cu noile vehicule de asalt, blindate şi aerotransportabile de tipul M-551 Sheridan; până când vehiculele intrau în dotare, unitatea urma să întrebuinţeze tunul fără recul calibru 106 mm montat pe vehicule de teren. În septembrie 1961 Statul Major al Forţelor Terestre a aprobat în principiu conceptul, cu unele modificări. Noile tunuri antitanc autopropulsate, calibrul 90 mm (M56 SPAT) urmau să înlocuiască tunurile fără recul, iar numărul de vehicule a fost redus, la toate elementele componente ale diviziei. De asemenea, nu apărea divizionul de artilerie mixt deoarece obuzierul de 155 mm nu era încă aerotransportabil. Apărea totuşi divizionul de ”Little John” compus dintr-o baterie stat major şi deservire şi două baterii tragere. Doctrina „ripostei flexibile” necesita unităţi de arme întrunite mai mici decât diviziile, iar Comandamentul Continental al Forţelor Terestre a trecut la proiectarea unei brigăzi aeropurtate. Ca şi divizia, brigada nu avea o compunere generală fixă, dar exista o bază care putea comanda şi controla de la două la cinci batalioane de manevră. Baza respectivă era reprezentată dintr-o companie de stat major, o companie cercetare, o companie tancuri, o companie de geniu, un

71 Reproiectarea Diviziei 101 Aeropurtate, Memorandum al comandantului Diviziei către comandantul Comandamentului Strategic Pacific, 26 august 1963, US Army Center for Military History, Washington DC 52 divion de obuziere calibrul 105 mm şi un batalion de sprijin logistic. În cadrul batalionului de sprijin logistic existau entităţi administrative, medicale, de aprovizionare şi transport şi de mentenanţă care permiteau brigăzii să desfăşoare operaţii independente. Sesizăm totuşi că brigada era limitată acţional datorită inexistenţei unor mijloace antiaeriene adecvate şi a resursei aeriene de transport. De asemenea, mobilitatea brigăzii la sol era restricţionată de numărul limitat de vehicule din organică. Cu toate acestea, brigada putea îndeplini cerinţele forţelor terestre cu privire la gruparea de luptă aeropurtată. La ordinul Statului Major al Forţelor Terestre ideea creării brigăzilor independente a fost extinsă pentru infanterie, mecanizate şi blindate. Datorită posibilităţii de a opera independent sau sub controlul operaţional al diviziilor, brigăzile puteau creşte flexibilitatea generală a corpurilor de armată şi armatelor. 72 Reorganizarea a fost susţinută de noua administraţie a preşedintelui Kenedy, care a decis să îmbunătăţească capacitatea operaţională a forţelor armate americane astfel încât să continue cu succes lupta împotriva forţelor comuniste la scară planetară. La 25 mai 1961 preşedintele a anunţat într-o sesiune comună a Congresului că diviziile forţelor terestre trebuie modernizate astfel încât să dispună de o putere de foc mărită, să aibă o mobilitate tactică ridicată în orice mediu şi o mare flexibilitate. Suplimentar, trebuiau organizate brigăzi independente cu care se putea veni în întâmpinarea ameninţărilor directe şi indirecte de pe mapamond. Declaraţia preşedintelui Kenedy implica trecerea imediată la implementarea noului concept de reorganizare dar evenimentele internaţionale au dus la întârzieri; în vara anului 1961 relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii s-au deteriorat, în special datorită problemei statutului Berlinului, pe 25 iulie preşedintele cerând Congresului fonduri pentru completarea diviziilor pentomice existente şi modernizarea echipamentului acestora. De asemenea preşedintele a cerut permisiunea Congresului de a ordona activarea unor unităţi de rezervă pentru o perioadă de un

72 Table of Organisation: Light Infantry Brigade, No. 7-175T, 1965, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA 53 an. Congresul a aprobat şi Statul Major al Forţelor Terestre a amânat trecerea la reorganizarea după conceptul ROAD.73 Planificarea implementării conceptului ROAD a început în vara anului 1962, stabilind ca referinţă pentru elementele de manevră următoarea combinaţie: pentru divizia blindată, 6 batalioane de tancuri şi 5 batalioane mecanizate; pentru divizia mecanizată, trei batalioane de tancuri şi 7 batalioane mecanizate; pentru divizia de infanterie, 2 batalioane de tancuri şi 8 batalioane de infanterie; pentru divizia aeropurtată, un batalion de tancuri uşoare (vehicule blindate de asalt) şi 8 batalioane de paraşutişti. Planificatorii au anticipat anumite dificultăţi legate de încadrarea cu personal datorită faptului că numărul de funcţii autorizate în forţele terestre era doar de 960.000. În aceste condiţii generalul Decker a recomandat secretarului Forţelor Terestre, Cyrus Vance să încerce obţinerea aprobării Departamentului Apărării pentru mărirea numărului de funcţii autorizate. În cazul că nu se putea creşte numărul de funcţii, generalul dorea ca doar marile unităţi dislocate în Europa să fie încadrate în întregime cu personal, în timp ce unităţile rămase pe teritoriul Statelor Unite sau staţionate în Coreea să aibă doar o încadrare parţială. Implementarea conceptului ROAD la nivelul diviziilor active s-a încheiat în mai 1964. Departamentul Apărării a decis să nu crească numărul de funcţii în Forţele Terestre, lăsând la latitudinea statului major al categoriei de forţe încadrarea diviziilor. În aceste condiţii marile unităţi au avut o încadrare situată între 14.000 şi 16.000 de militari, mai puţin Divizia 1 Cavalerie şi Divizia 7 Infanterie, autorizate fiecare să încadreze aproximativ 12.000 de funcţii. 74 În cadrul diviziilor aeropurtate au apărut 9 batalioane de paraşutişti şi un batalion de tancuri al cărui echipament urma să fie experimentat în cadrul instruirii. Diviziile 82 şi 101 Aeropurtate au încadrat fiecare aproximativ 13.500 de funcţii. În Germania capabilitatea aeropurtată a fost transferată de la Divizia 24 Infanterie

73 Rostow W.W., The Diffusion of Power, New York, Macmillan & Co., 1972, p. 410 74 Wilson John B., Manoever and Firepower. The Evolution of US Army Divisions and Independent Brigades, op. cit., p. 249 54 dislocată la Augsburg către Divizia 8 Infanterie dislocată la Bad Kreuznach, toate mijloacele aeropurtate fiind incluse într-o brigadă. Imediat ce s-a încheiat reorganizarea ROAD s-au revizuit statele de organizare ale unităţilor. Spre exemplu, bateriile de stat major şi deservire ale divizioanelor de artilerie (mai puţin divizioanele de rachete ”Honest John”) au fost combinate pentru a optimiza numărul de funcţii. Instalaţiile ”Davy Crockett” capabile să lanseze încărcături nucleare urmau să rămână doar în dotarea batalioanelor de infanterie, muniţia urmând să fie primită numai după instrucţiuni speciale. 75 Statul Major al Forţelor Terestre a dezbătut intens problema eşaloanelor care pot controla armamentul nuclear, încă de la introducerea acestuia. Ca şi predecesorii săi, preşedintele Kenedy a continuat să sublinieze necesitatea controlului politic asupra acestor tipuri de armament. Departamentul Apărării a decis să organizeze şi diviziile de rezervă ale Forţelor Terestre, plecând de la un studiu referitor la numărul de unităţi necesare îndeplinirii cerinţelor mobilizării. Studiul desfăşurat după reorganizarea pentomică susţinea necesitatea existenţei unui număr de 43 de divizii, dintre care 29 de rezervă. Noul număr dădea forţelor terestre un surplus de 8 divizii de rezervă, dar statul major al categoriei de forţe dorea mai multe brigăzi independente pentru a mări flexibilitatea generală a forţelor. La sfârşitul anului 1962 Departamentul Apărării a aprobat reorganizarea unităţilor din rezervă după conceptul ROAD. În conformitate cu direcţionarea Departamentului Apărării, Statul Major al Forţelor Terestre a decis să reorganizeze şase divizii şi să desfiinţeze complet alte patru. Au fost selectate Diviziile 63, 77, 81, 83, 90 şi 102 Infanterie, reorganizarea fiind terminată la sfârşitul lunii aprilie 1963. Fiecare divizie avea două batalioane de tancuri şi şase batalioane de infanterie. 76 În decembrie 1962 secretarul Forţelor Terestre a cerut statelor şi teritoriilor americane să accepte un nou plafon al forţelor Gărzii Naţionale (rezerva Forţelor Terestre) de 23 de divizii (6 blindate şi

75 ibidem, p. 255 76 Hewes James E., From the Beginnings to McNamara: The Organisation of US Army Between 1900-1963, op. cit. , p. 462 55 17 de infanterie). Statul Major al Forţelor Terestre a planificat de asemenea mecanizarea în timp scurt a două din cele 17 divizii de infanterie, dar inexistenţa echipamentului nu a permis acest lucru. În final, guvernatorii au acceptat noul plafon şi până în 1 mai 1963 statele au terminat reorganizarea, cu diviziile de infanterie având două batalioane de tancuri şi 6 batalioane de infanterie şi cu diviziile blindate controlând 5 batalioane de tancuri şi 4 batalioane mecanizate.77 Pe timpul proiectării reorganizării ROAD specialiştii din Statul Major al Forţelor Terestre au considerat că forţele active trebuie să cuprindă şi 6 brigăzi independente (una aeropurtată şi 5 de infanterie) pentru misiuni specifice, dar nu erau corespunzătoare pentru eşalonul divizie. Brigada aeropurtată urma să înlocuiască grupul de luptă din Okinawa (Japonia), mărind semnificativ numărul de forţe în acea zonă, în timp ce brigăzile de infanterie urmau să fie dislocate în Berlin, Alaska, zona Canalului Panama şi Statele Unite. Acestea nu aveau un număr fix de elemente de manevră, urmând să fie articulate în funcţie de situaţie. La 1 iulie 1965 forţele terestre americane erau compuse din 45 de divizii (dintre care 16 în forţele active) şi 17 brigăzi independente (dintre care 6 în forţele active). Din cele 16 divizii active, 8 erau dislocate în afara teritoriului Statelor Unite. Ca şi în trecut, numărul de funcţii reduse a creat unele probleme privind încadrarea diviziilor după stat, dar capabilitatea deosebită de ataşare- detaşare a batalioanelor, crea posibilitatea de a duce unele unităţi rapid la nivelul de încadrare cerut de situaţie. Din punctul de vedere al specialiştilor forţelor terestre „Era Kennedy” a adus câştiguri organizaţionale măsurabile. Diviziile pentomice au fost organizate datorită cerinţelor politice şi nu au fost niciodată populare în rândul forţelor terestre. Ulterior, liderii forţelor terestre au devenit încântaţi de conceptul de aeromobilitate, iar majoritatea militarilor apreciau diviziile ROAD.

77 Mahon K. John and Danish Romana, The Infantry, op.cit., p.110 56

CAPITOLUL 5 UN NOU CONCEPT: CONTRAINSURGENŢA. LABORATORUL VIETNAMEZ

5.1. APARIŢIA ŞI IMPLEMENTAREA CONCEPTULUI

Acest concept a apărut ca o necesitate stringentă a “ripoxtei flexibile” în mediul de angajare neconvenţional şi a fost dezvoltat de gânditorii americani după 1961, când Hrusciov a schimbat abordarea problematicii raporturilor internaţionale şi s-a erijat în avocatul “războaielor drepte, de eliberare”.* Preşedintele sovietic a concluzionat că un război nuclear cu S.U.A. este dezastruos pentru U.R.S.S.; în urma “războiului limitat” din Coreea conducerea politico-militară de la Moscova avea dubii serioase cu privire la rezultatul final al unui astfel de război, deoarece războiul limitat era legat de războiul total şi putea fi oricând un precursor al acestuia. A apărut astfel conceptul sovietic al “războaielor interne, de eliberare”, susţinut de China Populară, prin care o parte din capacităţile militare aflate la dispoziţia forţelor comuniste erau folosite pentru cucerirea puterii în anumite state, prin operaţii de gherilă-insurgenţă la scară largă. Conducerea sovietică a văzut în posibilitatea câştigării “războaielor interne” din Asia, Africa, America Centrală şi de Sud cel mai bun mijloc de extindere a comunismului la scară planetară, fără a implica riscuri militare majore.78 Strategia maoistă revoluţionară, aflată la baza „războaielor de eliberare” nu a considerat acţiunile de gherilă ca o formă independentă de ducere a războiului ci ca un element absolut necesar pentru succesul luptei politice revoluţionare. Gânditorul chinez a susţinut că strategia revoluţionară nu poate separa politicul de

* Declaraţia a fost inclusă în “Rezoluţia Congresului Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti”, Moscova, 6 ianuarie 1961 78 Lafeber Walter, America, Russia and the Cold War: 1945-1975, New York, Wiley, 1967, p. 174 57 militar, pentru că “ puterea politică se dezvoltă din ţeava tunului”79. După Mao existau trei tipuri de activităţi politice care puteau duce la îndeplinirea obiectivelor războiului: cele îndreptate spre inamic (prozelitismul); cele îndreptate spre populaţie (propaganda); cele îndreptate spre formaţiunile de gherilă (organizarea şi îndoctrinarea). Specialiştii militari au remarcat faptul că în tezele maoiste activităţile militare se raportează la patru coordonate principale: spaţiul extins; perioada de angajare prelungită; voinţa maselor; resursele umane. Războiul în ansamblu cuprinde trei etape principale: rezistenţa prin acţiuni de gherilă, pentru uzarea şi hărţuirea inamicului; realizarea echilibrului de forţe; contraofensiva generală. Se observă aici o diferenţă clară faţă de strategiile militare occidentale care se raportează la mijloacele de lovire, sprijinul logistic complex şi perioada de angajare scurtă, în scopul descoperirii, angajării şi nimicirii grupărilor principale de forţe ale inamicului, prin operaţii ofensive decisive. Forţele americane trebuiau deci să dezvolte noi concepte şi structuri de contracarare. Conceptul de contrainsurgenţă (contrainsurecţional) american a căpătat o atenţie prioritară la nivel politic, devenind în deceniul al VII lea baza teoretică pentru războaiele limitate, neconvenţionale. Generalul Maxwell Taylor a fost numit reprezentant special al preşedintelui pe probleme militare şi a primit sarcina monitorizării eforturilor de implementare a conceptului amintit. Mai mult, preşedintele a trimis o scrisoare deschisă conducerii forţelor terestre în care arăta nevoia dezvoltării şi introducerii în pregătire a unor noi aspecte doctrinare, strategice şi tactice.80 Noua strategie a fost dezvoltată de “Grupul Special Contrainsurgenţă” care consta dintr-o comisie mixtă compusă din

79 Mao Tze Dong, Selected Writings, Vol.I, Foreign Languages Printing Office, Beijing, 1954, p. 11  Denumirea conceptelor diferă în funcţie de perspectiva abordării; cei ce declanşează mişcarea politico-militară antiguvernamentală o denumesc insurecţie, iar cei ce o combat o denumesc insurgenţă. 80 Ney Virgil, Evoluţia Regulamentului general pentru operaţiile forţelor terestre. Memorandumul nr. 244 al Grupului de lucru pe probleme de operaţii, Departamentul Forţelor Terestre, Washington D.C., ianuarie 1966, p. 104 58 reprezentanţi civili ai Departamentului de Stat şi militari din Departamentul Apărării. Prin compunerea sa comisia reflecta convingerea preşedintelui Kennedy conform căreia “războiul neconvenţional nu a fost niciodată o problemă pur militară, ci una politico-militară”.81 Pentru forţele terestre americane care urmau să depună efortul principal pentru contracararea insurgenţei, noul tip de angajare implica modificări conceptuale şi organizaţionale dramatice în conceperea, planificarea şi executarea operaţiilor. Modificările au fost sugerate chiar de preşedintele Kennedy care adresându-se promoţiei 1962 a Academiei Militare a Forţelor Terestre de la West Point sublinia: “Acesta este un alt tip de război, nou ca intensitate, străvechi ca origine, purtat de gherile prin sabotaje, asasinate şi ambuscade. Acestea urmăresc victoria prin hărţuirea şi obosirea inamicului în loc de angajarea deschisă. Pentru contracararea acestui tip de război trebuie să dezvoltăm o nouă strategie, un alt tip de forţe, un alt mod de instruire.”82 Comandanţii din forţele terestre nu au fost entuziasmaţi de noua concepţie a preşedintelui şi nu au luat măsuri urgente de conformare ceea ce a dus la reproşuri oficiale ale acestuia.83 Forţele terestre nu manifestau rea voinţă în abordarea problematicii legate de contrainsurgenţă ci susţineau că prioritatea trebuia acordată pregătirii pentru respingerea unei posibile agresiuni sovietice asupra Europei, argumentând că armata care învinge într-un război total poate obţine acelaşi rezultat, într-un conflict de joasă intensitate. Pentru a transpune totuşi în practică ordinul preşedintelui s-au luat măsuri pentru introducerea operaţiilor de contrainsurgenţă ca obiect de studiu în colegiile de stat major, şcolile militare, centrele de perfecţionare-dezvoltare şi de instrucţie. Având la bază învăţămintele reieşite din angajările antigherilă anterioare ale englezilor şi

81 Weigley Russell F., The American Way of War: A History of US Military Strategy, MacMillan, New York, 1973, p. 457 82 Extras din discursul preşedintelui Kennedy, apud Hilsman Roger, Awakening of a Nation, Doubleday & Co, New York, 1967, p. 414 83 Scoville Thomas W., Organizarea şi managementul S.U.A. pentru pacificarea, consilierea şi sprijinirea Vietnamului de Sud între 1954 – 1968. Birocraţia politică şi puterea prezidenţială, Oficiul tipografic guvernamental, Washington D.C., 1975, p. 50 59 francezilor (în Malaezia, respectiv Indochina), instituţiile de învăţământ, centrele de pregătire şi publicaţiile militare au trecut gradual la elaborarea şi diseminarea doctrinei contrainsurgenţă. Forţele terestre aveau destule regulamente privind operaţiile antigherilă, operaţii privite însă ca un element complementar al războiului convenţional, o modalitate prin care se anihilau eforturile formaţiunilor de partizani şi nu cele ale mişcărilor insurgente. Contrainsurgenţa presupunea în fapt dezvoltarea şi perfecţionarea unor procedee tactice specifice, care conjugate cu măsuri de atragere a sprijinului populaţiei, duceau la înfrângerea formaţiunilor de gherilă, braţul înarmat al mişcărilor revoluţionare comuniste. Dezvoltarea conceptului a condus la o nouă abordare a problemelor legate de instruirea, echiparea, dotarea, asigurarea mobilităţii şi protecţiei forţelor. Contrainsurgenţa a devenit astfel doctrina armatei, acaparând gândirea militară americană pentru următorul deceniu.

Evoluţia şi implementarea doctrinei contrainsurgenţă În 1956, multe din şcolile militare şi centrele de instrucţie ale armatei americane nu încorporaseră în programele pregătirii pentru luptă învăţămintele reieşite în urma războiului din Coreea, încheiat printr-un armistiţiu cu trei ani in urmă. Terenul muntos, puternic accidentat din Coreea a fost doar parţial accesibil tehnicii de luptă, reducând mult din avantajul tehnologic american şi influenţând acţiunile tactice care ar fi trebuit să se bazeze pe mobilitate şi putere de foc superioare, date de întrebuinţarea în masă a aviaţiei, blindatelor şi artileriei. În aceste condiţii, tactica operaţiilor defensive şi ofensive convenţionale mecanizate, desfăşurate pe spaţiul european împotriva forţelor Uniunii Sovietice şi aliaţilor acesteia, a reprezentat în continuare baza instruirii forţelor terestre americane, până în 1961. Procesul general de reorientare tactică a armatei americane s- a dovedit până la urmă a fi deosebit de dificil şi a început timid în 1956 când a fost înfiinţat “Centrul de Instrucţie pentru Operaţii Speciale” în Hawaii. În acest centru, copiat în mare măsura după “Şcoala de război în junglă” înfiinţată anterior de britanici în Malaezia, s-a instruit în următorii ani Divizia 25 Infanterie S.U.A., devenind prima mare unitate pregătită să desfăşoare operaţii 60 antigherilă în junglele din Asia de Sud-est. Preocuparea americană privind intensificarea acţiunilor insurgenţei comuniste în Vietnamul de Sud după 1959, a dus la apariţia în prim plan a forţelor speciale, considerate de preşedintele Kennedy ca fiind “cel mai bun element contrainsurgenţă”. În 1961, în urma ordinului direct al preşedintelui, la Colegiul de Comandă şi Stat Major al Forţelor Terestre de la Fort Leavenworth (Kansas) s-au examinat în detaliu de către teoreticienii militari americani, posibilităţile de contracarare a “războaielor de eliberare” susţinute de marile puteri comuniste; în urma analizei s-a propus eşaloanelor de decizie trecerea la dezvoltarea capabilităţilor contrainsurgenţă a unităţilor armatei, pe scheletul programelor de instruire ale forţelor speciale. Amintim aici că forţele speciale erau instruite să se infiltreze pe uscat, pe apă sau prin aer, adânc în teritoriul inamic (ostil) pentru a distruge (nimici) obiective de importanţă strategică, a elibera prizonieri (ostateci) şi a culege informaţii de importanţă deosebită (a verifica informaţiile culese prin alte surse).84 Cea de a doua misiune principală consta în crearea, echiparea, instruirea şi consilierea forţelor armate regulate şi paramilitare ale statelor prietene. Conceptele de întrebuinţare a forţelor speciale au fost dezvoltate şi ajustate din mers, insurgenţa de sorginte comunistă fiind o noua experienţă pentru Statele Unite; astfel, multe din tehnicile şi procedeele antigherilă au fost dezvoltate şi experimentate prin execuţie în teren, după conceptul “încercăm şi vedem rezultatul”. Noul mediu de angajare aducea în prim plan o modificare majoră; forţele speciale organizate şi instruite să desfăşoare acţiuni militare neconvenţionale în condiţiile unui război convenţional, pe teritoriul inamic, s-au văzut nevoite să ducă acţiuni de luptă împotriva gherilelor insurgenţei comuniste, pe teritoriul statului prieten.85 Cu toate că forţele speciale şi Divizia 25 Infanterie erau întradevăr pregătite să participe la conflictele neconvenţionale de pe mapamond, celelalte mari unităţi nu aveau cunoştinte solide şi deprinderi adecvate privind lupta împotriva unui inamic “alunecos”,

84 Kelley Francis J. colonel, US Army Special Forces (1961-1971), Department of US Army, Washington D.C., 1973, p. 5 85 Report about the Creation of Counterguerilla Forces, 7 November 1961, US Army HQ, Chief of Operations Division, US Army Center for Military History 61 îndoctrinat, motivat politico-ideologic şi nu în ultimul rând, ingenios. Începând cu luna noiembrie 1961 preşedintele Kennedy a acordat o mare atenţie pregătirii pe linia contrainsurgenţei, ordonînd măsuri de modificare a programelor de instruire din toate instituţiile militare de învăţământ, specificând inclusiv faptul că în viitor, promovarea la gradele de colonel şi general va depinde de cunoştinţele şi expertiza demonstrată în noul domeniu. În final, în faţa unor reticenţe ale militarilor, preşedintele a ordonat ca elita forţelor terestre cu grad de colonel şi general să fie trimisă la “Centrul de Instruire pentru Război Special” de la Fort Bragg (Carolina de Nord), pentru parcurgerea cursurilor de contrainsurgenţă.86 Insistenţa conducerii politice cu privire la dezvoltarea capacităţilor de contrainsurgenţă, a nedumerit conducerea militară americană în general şi a forţelor terestre în special. Ideea că un grup de civili lipsiţi de expertiză cereau specialiştilor să renunţe la conceptele doctrinare anterioare în favoarea altora noi, genera rezistenţă din partea militarilor. Aceştia erau convinşi că se vor găsi soluţii pentru conflictele de joasă intensitate, fără transformarea radicală a forţelor armate. Totuşi, pentru a transpune în practică ordinele preşedintelui, forţele terestre au luat o serie de măsuri pentru introducerea operaţiilor de contrainsurgenţă ca obiect de studiu în structurile sale, în special cele de instrucţie. Având la bază învăţămintele reieşite din angajările împotriva mişcărilor insurgente ale englezuilor şi francezilor (Malaezia, Indochina), instituţiile de învăţământ, centrele de pregătire şi publicaţiile de specialitate au trecut gradual la elaborarea şi diseminarea elementelor doctrinei contrainsurgenţă. Din punct de vedere doctrinar, forţele terestre americane aveau destule regulamente privind operaţiile antigherilă, dar acestea erau private ca un element complementar al războiului convenţional, o modalitate prin care se anihilau eforturile formaţiunilor de partizani şi nu ale mişcărilor insurgente. Primul regulament apăruse în 1951 sub numele de FM 31-20 “Operaţii împotriva formaţiunilor de gherilă”, urmat în 1953 de FM 31-15 “Operaţii împotriva asaltului

86 Lloyd Norman & Spores John, Jumping Toward Guerila Warfare, “Army”, March 1962, p. 33 62 aeropurtat al inamicului, acţiunilor de gherilă şi infiltrărilor”, care în esenţă arăta măsurile care trebuiau luate pentru asigurarea securităţii zonei de spate, în cadrul fâşiei de responsabilitate alocate marii unităţi. Cadrul de implementare era deci tot convenţional. FM 31-21, „Războiul de gherilă” a fost tipărit în 1955 şi se referea la executarea operaţiilor antigherilă de către unităţi şi mari unităţi în contextul războiului convenţional. Ediţia din 1963 realizată de „Centrul pentru Război Special” a adăugat un capitol despre contrainsurgenţă.87 În sfârşit, în noiembrie 1963 a apărut FM 31-22, intitulat „Forţele de Contrainsurgenţă ale Trupelor de Uscat”, dedicat în special forţelor speciale şi în mai mică măsură, celorlalte mari unităţi. Manualul FM 100-5 „Operaţiile”, considerat baza doctrinară a forţelor terestre, nu a făcut referire la contrainsurgenţă până în 1962. În acea ediţie (februarie 1962), ca urmare a presiunilor politice au fost adăugate două capitole despre contrainsurgenţă: capitolul 10 - Operaţii neconvenţionale şi capitolul 11- Operaţii împotriva forţelor neregulate. În capitolul 11 se preciza că „...operaţiile desfăşurate în scopul eliminărrii forţelor neregulate sunt de natură ofensivă. Forţele convenţionale trebuie să câştige şi menţină iniţiativa încă de la început”.88 Din coroborarea datelor existente în sursele americane tragem concluzia că manualele amintite nu au adus clarificări de esenţă asupra problematicii contrainsurgenţei. Graba a dus în primii ani după 1961 la abordarea mecanică a conceptului de contrainsurgenţă, fără o analiză profundă a fenomenului. Constatăm astfel, că în 1964 nu exista un manual care să articuleze coerent această doctrină, iar în februarie 1965, în ajunul trimiterii primelor unităţi combatante în Vietnam, se lucra încă la „Manualul consilierului militar” şi la planurile de integrare a instruirii cu tematică de contrainsurgenţă, în programele şcolilor militare şi centrelor de instrucţie. Ne raliem opiniei unor specialişti americani care susţineau că prevederile regulamentare existente până la intervenţia directă în conflict, reflectau răspunsul armatei la un mediu pe care nu îl

87 FM 31-21, Guerilla Warfare and Special Forces Operations, US Government Printing Office, Washington D.C., September 1963 88 FM 100-5, Operations, op. cit., februarie 1962, cap. 10-11 63 înţelegea (deoarece nu îl mai întâlnise), răspuns cerut cu insistenţă de conducerea politică. După implicarea directă în conflict, comandanţii americani au început să se familiarizeze cu doctrina contrainsurgenţă, mulţi dintre ei contribuind efectiv la dezvoltarea conceptelor, pe baza experienţei acumulate în cadrul operaţiilor. Manualul FM 31-16, Operaţiile antigherilă, publicat într-un moment când în Vietnam acţiunile erau în toi (1967), a adăugat în sfârşit contrainsurgenţa la misiunile de bază ale marilor unităţi (unităţilor). Remarcăm totuşi că teoreticienii militari nu susţineau efectuarea unor modificări organizatorice substanţiale, sau reducerea volumului de foc pe timpul executării noului tip de operaţii.89 În afara manualelor şi regulamentelor, un rol important în dezvoltarea şi diseminarea noilor concepte doctrinare a revenit publicaţiilor de specialitate. În multe situaţii publicaţiile erau editate de instituţiile de învăţământ, ofiţerii cursanţi aducîndu-ţi contribuţia la îmbunătăţirea conceptelor teoretice prezentate prin programă. Până în 1962 publicaţiile nu au abordat problema mişcărilor insurgente, deşi acestea proliferaseră; principala ameninţare o reprezentau totuşi blindatele sovietice din Europa. Studiind colecţiile anuale ale publicaţiilor „Military Affairs” şi „Army” spre exemplu, am descoperit doar câteva articole generale despre războiul neconvenţional. Studiile referitoare la mişcările insurgente din Filipine, Cuba, Malaezia, Indochina şi Algeria, lipseau cu desăvârşire. Din 1962 însă, în urma statuării contrainsurgenţei ca una dintre misiunile principale ale armatei, egală ca importanţă cu cea a ducerii războiului convenţional, au început să apară articole referitoare la insurgenţă. Urmând trendul impus, specialiştii militari au început să publice articole prin care susţineau că în operaţiile de contrainsurgenţă se pot aplica conceptele tactice tradiţionale, modificate. De regulă, nu se lua în considerare diminuarea rolului blindatelor şi artileriei spre exemplu, considerându-se că avantajele oferite de acestea nu se pierd ca urmare a întrebuinţării în alt tip de teren, împotriva altui inamic; ceea ce exista trebuia doar adaptat.

89 FM 31-16, Counter Guerilla Operations, US Government Printing Office, Washington D.C., 1967, p. 36-57 64 Au existat însă şi ofiţeri care au sesizat necesitatea dezvoltării doctrinei contrainsurgenţă într-o concepţie unitară, propunând şi modificări structurale ale marilor unităţi terestre. Ecourile acestor frământări au dus la organizarea unei conferinţe de informare pe problema contrainsurgenţei, în perioada 23-24 martie 1962, la Comandamentul Forţelor Terestre Continentale. Cu acestă ocazie s-a aprobat instrucţiunea 515-2 „Contrainsurgenţa”, ca material de orientare pentru întreg personalul forţelor terestre.90 În privinţa instruirii practice amintim că acţiunile neconvenţionale au constituit iniţial obiectul Centrului de Război Special de la Fort Bragg (Carolina de Nord). În octombrie 1961 centrul a primit de la preşedintele Kennedy misiunea de a sprijini dezvoltarea capabilităţilor contrainsurgenţă la nivelul întregii armate. Primul curs s-a intitulat „Cursul orientativ de război special şi contrainsurgenţă” şi a fost parcurs de ofiţeri cu grade superioare din armata americană. În ianuarie 1962 s-a înfiinţat „Cursul pentru instructori şi consilieri militari” în scopul de a pregăti ofiţerii şi subofiţerii care urmau să fie detaşaţi la Comandamentul pentru Asistenţă Militară Vietnam. Cursul era intensiv, avea o durată de 4 săptămâni şi includea în curriculum şi 25-30 de ore de limba vietnameză.91 O altă măsură luată de centru a fost înfiinţarea echipelor mobile de instruire pe linia operaţiilor neconvenţionale, care călătoreau din garnizoană în garnizoană şi desfăşurau activităţi de pregătire. La 30 martie 1962 conducerea forţelor terestre a ordonat şcolilor, centrelor de instrucţie şi comandamentelor din subordine, să mărească numărul de ore alocat contrainsurgenţei. În urma acestui ordin contrainsurgenţa şi-a intrat „în drepturi”, la cursul de bază pentru ofiţerii de infanterie spre exemplu, reprezentând (în 1963) 21% din totalul orelor de pregătire.92 Anul 1965 a fost o perioadă de vârf pentru instruirea pe linia contrainsurgenţei, ştiindu-se cu certitudine că multe unităţi vor fi dislocate în Vietnam. Drept urmare,

90 Bowman Stephen, major, US Army and the Counterinsurgency War. The Development of the Doctrine (1946-1964), Duke University, 1980, p.96 91 Krepinevich Andrew F. Jr., US Army and the Vietnam, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1986, p. 48 92 US Army Infantry School, Curriculum for the Basic Officer Course, Fort Benning, Georgia, 1963 65 la Şcoala de Infanterie 56% din orele de pregătire aveau legătură cu operaţiile neconvenţionale. La Şcoala de Blindate de la Fort Knox (Kentucky) nu s-au operat modificări majore în structura planurilor de învăţământ, în legătură cu operaţiile neconvenţionale. În schimb, corpul de cadre didactice a încercat să adapteze unele concepte doctrinare tradiţionale, pentru a da posibilitatea unităţilor şi subunităţilor de blindate să acţioneze cu succes pe timpul conflictelor de joasă intensitate. Contrainsurgenţa a devenit obiect de studiu şi la Colegiul de Comandă şi Stat Major al Forţelor Terestre, începând cu anul de învăţământ 1962-1963, când prin programă i s-au alocat 48 de ore.93 În 1962 s-a hotărât ca toate unităţile de nivel batalion să desfăşoare anual un modul de pregătire pe linia contrainsurgenţei cu durata de şase săptămâni, urmat de o aplicaţie tactică specifică de două săptămâni.94 După o analiză pertinentă considerăm că după 1962 s-au luat în mod gradual o serie de măsuri care să pregătescă marile unităţi şi unităţile terestre în vederea noului mediu de angajare. Contrar opiniei unor cercetători americani (Harry Summers, Andrew Krepinevich, Douglas Kinnard, etc.) care după război au criticat dur insuficienţa pregătirii pe linia contrainsurgenţei, susţinem că organele militare de decizie au procedat corect, direcţionînd instruirea şi organizarea armatei în funcţie de cerinţele globale ale momentului istoric. Nu trebuie să pierdem din vedere că în deceniul al VII lea principalul pericol la adresa S.U.A. venea din partea armatelor sovietice şi nu a mişcărilor insurgente de pe mapamond. Se justifica astfel pe deplin menţinerea tacticii operaţiilor convenţionale ca disciplină de bază în cadrul programelor de pregătire ale centrelor de instrucţie, şcolilor militare şi colegiilor. Analizând problematica din punct de vedere al modificărilor structurale şi experimentării conceptelor, constatăm că în concordanţă cu noua strategie a “ripostei flexibile”, în funcţie de

93 US Army Command and Staff College, Curriculum for the Command and Staff Course, Fort Leavenworth , Kansas, 1963 94 Palmer Bruce, general de brigadă. & Flint Roy, căpitan, Proiect privind instruirea contrainsurgenţă, Departamentul Forţelor Terestre, Washington D.C., nr. 12 / iunie 1962 66 inamicul probabil şi spaţiul de angajare, gânditorii militari americani au proiectat alte structuri de forţe şi au dezvoltat, experimentat şi implementat cu ajutorul mijloacelor tehnice moderne, tactica operaţiilor de contrainsurgenţă în cadrul războiului neconvenţional. Restructurarea forţelor a început în luna martie 1961, preşedintele Kennedy ordonând secretarului apărării Robert McNamara “să dezvolte o structură de forţe adecvată noilor necesităţi militare, indiferent de plafoanele bugetare aprobate. După stabilirea structurii finale echiparea elementelor componente să se facă la cel mai mic cost posibil.”95 La 9 octombrie 1961 s-a înfiinţat U.S. Strike Command (“Comandamentul de Lovire”) cunoscut sub denumirea de “STRICOM”, o structură capabilă să conducă simultan forţele angajate în mai multe conflicte, limitate, convenţionale şi/sau neconvenţionale. Acest comandament urma să conducă 8 divizii terestre mecanizate, sprijinite de unităţi de elicoptere şi aviaţie tactică, contribuind în fapt la transpunerea în practică a conceptului ripostei flexibile. Prin această structură s-a revenit la gruparea aero-terestră care dominase bătăliile din războaiele anterioare, de această dată având o mai mare flexibilitate. STRICOM constituia în esenţă o rezervă strategică generală compusă din forţe operaţionalizate, “gata de a întări alte comandamente sau a planifica şi desfăşura în regim de urgenţă operaţii ordonate de Comitetul întrunit al şefilor de state majore.”96 Specialiştii militari americani considerau că prin această structură, atât în mediul convenţional cât şi în cel neconvenţional combinarea expertizei tactice, puterii de foc covârşitoare, comunicaţiilor rapide, sprijinului aerian şi mobilităţii crescânde datorate transportoarelor blindate şi mijloacelor aeriene, va asigura superioritatea tehnico-tactică necesară obţinerii succesului.

95 McNamara Robert, Secretary of Defense, Report for the Defense Board, House of Representative, US Congress, no. 3162/1961, US Government Printing Office, Washington D.C., 1962  În forţele terestre au rezultat divizii mai “grele“ decât cele întrebuinţate în Coreea, dar sistemul modular le asigura o flexibilitate mai mare. 96 Extras din alocuţiunea gl.Earle Wheeler, şeful Statului Major al Forţelor Terestre, la Rotary Club Martinsburg, West Virginia, 25 mai 1965 (Apud Andrew Krepinewich Jr., US Army and the Vietnam, op. cit, p.117) 67 La stabilirea structurilor de forţe destinate în principal contrainsurgenţei s-a avut în vedere că diviziile terestre erau organizate şi echipate în principal pentru a duce un război convenţional pe spaţiul european cu forţele sovietice şi nu unul cu insurgenţa vietnameză. Soluţia era întrebuinţarea forţelor speciale şi a structurilor aeromobile, ca elemente suple, flexibile, uşor de angajat în operaţii neconvenţionale. Aceste forţe urmau să opereze în cadrul “Grupului de Legătură şi Asistenţă pentru Lumea Liberă”, compus din: 1 grup de forţe speciale (valoare batalion), 1 batalion acţiuni psihologice, 5 detaşamente sprijin (CIMIC, geniu, informaţii, transmisiuni, medical) şi un număr variabil de brigăzi din forţele terestre, special instruite. În ianuarie 1962 o comisie a forţelor terestre a analizat capabilităţile contrainsurgenţă existente în acel moment, concluzionând că armata americană nu este în măsură să răspundă concomitent, la mişcări insurgente din mai multe zone ale globului. Mai mult, forţele speciale erau prea puţine şi prea preţioase pentru a fi folosite în acţiuni de contrainsurgenţă; pentru acest scop trebuiau nominalizate şi instruite mari unităţi şi unităţi de infanterie şi aeropurtate. Comisia a propus ca Diviziile 1, 2, 25 Infanterie şi Grupările Tactice “Pacific 1” şi “Pacific 2” să aibă ca misiune de bază contrainsurgenţa. Aceasta devenea misiune complementară şi pentru Divizia 82 Aeropurtată, Divizia 4 Infanterie, Divizia 101 Aeropurtată.97 În acelaşi timp se operau unele modificări şi la nivelul diviziilor, prin introducerea în organica acestora a comandamentelor de brigadă şi a unităţilor de elicoptere. La începutul lui 1965, în ajunul intrării în războiul din Vietnam, forţele contrainsurgenţă erau compuse din 5 brigăzi de infanterie care serveau ca forţe de susţinere pentru 7 grupuri (valoare batalion) de forţe speciale. În condiţiile ostilităţii opiniei publice americane faţă de acest război (apărut la scurt timp după cel din Coreea), s-a hotărât fructificarea avansului tehnologic pentru a micşora pierderile de vieţi: “Cea mai valoroasă resursă a noastră sunt oamenii. Din acest motiv trebuie să multiplicăm capabilităţile militarilor noştri printr-o mare putere de foc. Este scump în dolari dar ieftin în vieţi

97 Krepinevich Andrew Jr, US Army and the Vietnam, op. cit., p.134 68 omeneşti.”98 În consecinţă, contrainsurgenţa urmărea “măcinarea” unităţilor inamicului prin fructificarea avantajelor oferite de puterea de foc covârşitoare şi mobilitatea tactică de neegalat a forţelor americane. Susţinem aici că “măcinarea” este în fapt un produs al gândirii militare americane moderne, prin care tehnologia şi consumurile materiale aduc victoria şi salvează vieţi omeneşti. Aplicarea masată a puterii de foc disponibile ca urmare a superiorităţii tehnologice a fost susţinută şi de Samuel Huntington, care a articulat o nouă teorie a angajării militare în conflictele neconvenţionale. În opoziţie cu Sir Robert Thompson (teoreticianul contrainsurgenţei britanice în Malaezia), care considera că pentru combaterea mişcărilor insurgente de tip maoist o importanţă majoră o are asigurarea controlului asupra populaţiei (pentru oprirea fluxului de resurse), Huntington susţinea întrebuinţarea pe larg a maşinii de război americane, pentru că “ dacă forţa mecanică şi puterea convenţională sunt aplicate la o scară atât de mare încât să producă migrarea în masă a populaţiei de la sate către oraşe, atunci principalul element care dă substanţă doctrinei maoiste a războiului revoluţionar, încetează să existe. Revoluţia rurală inspirată de Mao este asfel înăbuşită de revoluţia urbană susţinută de America.”99 Comentând succinct latura experimentării operaţiilor neconvenţionale, amintim că în 1963 cadrele didactice de la Colegiul de Comandă şi Stat Major al Forţelor Terestre au întocmit şi condus aplicaţii tactice cu tematică de contrainsurgenţă, în scopul de a experimenta procedurile şi a determina care sunt structurile de forţe optime. Ofiţerii studenţi din Marea Britanie, care anterior sosirii la colegiu executaseră acţiuni împotriva insurgenţei din Malaezia nu au fost de acord cu modul de abordare propus de americani, deoarece acesta nu acorda prioritate controlului populaţiei din zonă, în faţa acţiunilor directe de nimicire. Obiecţiile lor nu au fost luate în considerare, americanii rămânând avocaţii înfrângerii mişcărilor insurgente prin descoperirea, angajarea şi nimicirea rapidă a forţelor principale de gherilă, utilizând avantajale superiorităţii tehnologice. Instruirea pe linia tacticii convenţionale şi-a lăsat puternic amprenta

98 Secretarul apărării Robert McNamara, citat de Graff Henry în “The Tuesday Cabinet”, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1970, p. 82 99 Huntington Samuel P., Bases of Accomodations, articol în periodicul „Foreign Affairs” , nr. 46, Washington D.C., iulie 1968 69 asupra percepţiei militarilor americani, aceştia imaginându-şi cu greu scenarii tactice diferite de cele din războaiele anterioare. La aceasta a contribuit şi insuficienţa cursurilor şi instructorilor pe linia contrainsurgenţei, în 1962 cursurile specifice fiind parcurse doar de ofiţerii superiori. Cu toate neajunsurile, noile concepte tactice care deviau de la doctrina curentă au fost acceptate gradual, pe masură ce îşi dovedeau eficacitatea în cadrul experimentărilor, fără a le înlocui în totalitate pe cele vechi. În vara anului 1962 o echipă condusă de generalul Edward Rowny şi compusă din 30 militari şi 25 tehnicieni civili s-au deplasat în Vietnam, pentru a explora posibilităţile de îmbunătăţire a modului de ducere a războiului de contrainsurgenţă. În cadrul acestui program denumit “ACTIV” (“Army Concept Team in Vietnam”)100 urmau a fi evaluate concepte operaţionale şi organizaţionale, tehnici şi procedee noi sau îmbunătăţite, în acelaşi timp analizându-se performanţele tehnice ale diferitelor tipuri de armament şi echipamente întrebuinţate în cadrul acţiunilor. Aeromobilitatea, întrebuinţarea blindatelor în junglă, logistica acţiunilor militare în raioane insulare, supravegherea şi cercetarea electronică, comanda şi controlul de pe platforme aeriene, au reprezentat câteva din conceptele evaluate între 1962-1966. În paralel cu acest program, în 1962 s-a înfiinţat în Maryland un laborator pentru dezvoltarea echipamentelor necesare trupelor în războiul neconvenţional. Ca urmare a studiilor şi rapoartelor sosite după 1962 din Vietnam, tactica americană a devenit mai flexibilă, uşor de ajustat în funcţie de situaţia concretă, multe din inovaţiile tactice şi tehnice apărute constituind în fapt răspunsul adecvat la metodele de acţiune întrebuinţate de oponent în teatrul de operaţii. În final, într-un teren greu accesibil care favoriza mascarea şi acţiunea unităţilor echipate sumar şi dotate cu armament uşor, întrebuinţarea avantajului tehnologic a constituit baza elementelor conceptuale ale contrainsurgenţei moderne. Pe lângă fructificarea avansului tehnologic o importanţă majoră în implementarea noilor concepte tactice a avut-o întrebuinţarea forţele speciale şi a consilierilor militari.

100 Andrew F. Krepinewich, US Army and the Vietnam, op.cit., p.68 70 Experimentarea conceptelor s-a făcut tot în “laboratorul” din Vietnam, unde forţele speciale au început să sosească începând cu vara anului 1957, elemente din Grupul 1 înfiinţând Centrul de Instrucţie al Subunităţilor de Comando la Nha Drang şi trecând la pregătirea primelor detaşamente de militari sud-vietnamezi. Contribuţia forţelor speciale nu s-a limitat doar la consiliere, Grupul 5 sosit în toamna anului 1964, desfăşurând şi misiuni împotriva gherilelor precum şi în sprijinul pacificării zonelor rurale din Vietnamul de Sud. Forţele erau constituite în detaşamente de tipul A, B şi C, fiecare având misiuni specifice: detaşamentele “Alpha” instruiau şi consiliau forţele regulate şi neregulate sud-vietnameze; detaşamentele “Bravo” erau întrebuinţate exclusiv pentru acţiunile cu caracter deosebit; detaşamentele “Charlie” asigurau controlul operaţional pe zone şi regiuni şi întăreau la nevoie statele majore. În noiembrie 1962 erau dislocate în Vietnam 26 detaşamente “A”, trei detaşamente “B” şi un detaşament “C”101 iar in decembrie s-a înfiinţat la Saigon Comandamentul pentru Forţele Speciale din Vietnam. Din raţiuni operaţionale comandamentul a fost mutat în februarie 1963 de la Saigon la Nha Drang. Consilierii militari americani îşi desfăşurau activitatea pe echipe, repartizaţi în funcţie de grad şi nivelul pregătirii profesionale, la eşaloanele divizie, regiment (batalion la infanteria marină, blindate şi artilerie) ale armatei regulate sud-vietnameze Fiecare echipă era în esenţă o microstructură mobilă cu mijloace de comunicaţie proprii, în măsură să însoţească permanent forţele consiliate, pe timpul executării acţiunilor militare sau în afara acestora. Pe lângă aceste echipe mai existau alte structuri de consiliere, compuse din experţi militari şi civili care funcţionau la nivelul provinciilor şi districtelor, pentru implementarea programelor civile de pacificare-dezvoltare. Consilierea a căpătat o amploare deosebită după 1961, când Saigonul a agreat iniţierea unui program de dezvoltare a capabilităţilor contrainsurgenţă, prin crearea unor forţe neregulate

101 Kelley Francis J., general, US Army Special Forces (1961-1971), op. cit., p.30  Nha Drang era situat la jumătatea distanţei dintre zona demilitarizată şi marginea sudică a ţării, putea fi aprovizionat uşor pe cale maritimă şi asigura un control operaţional eficient pentru toate forţele. 71 sub forma subunităţilor neregulate compuse din luptători aparţinând etniilor minoritare.102 Acest program a devenit cunoscut sub numele de “Programul Defensiv al Forţelor Civile Neregulate”, consfinţind crearea, instruirea şi consilierea forţelor paramilitare ca misiune de bază a forţelor speciale americane în Vietnam.

5.2. OPERAŢII SPECIFICE EXECUTATE ÎN VIETNAM

Operaţiile în ansamblu au fost de o deosebită complexitate, dată de caracterul întrunit şi combinat, multitudinea forţelor şi mijloacelor întrebuinţate, spaţiul de desfăşurare, incertitudinea asupra situaţiei reale a inamicului, perioada de angajare şi efortul de susţinere logistică a elementelor de manevră şi de sprijin. În Vietnam nu existau noţiunile de front sau spatele frontului, deoarece acţiunile desfăşurate au avut un caracter insular şi creşteau în amploare pe măsură ce se descopereau noi forţe inamice. Harta din centrul de operaţii al comandamentului era plină de semne convenţionale roşii şi albastre atât de amestecate încât numai un specialist în operaţii antigherilă putea “citi” situaţia de ansamblu. Nu putem încadra operaţiile în norme spaţio-temporale precise dar toate au avut ca scop descoperirea, fixarea, manevrarea şi nimicirea formaţiunilor paramilitare Viet Cong şi a unităţilor regulate nord-vietnameze, infiltrate în Sud. În opinia majorităţii analiştilor străini, la care ne raliem fără rezerve, “scoaterea” inamicului la luptă şi angajarea acestuia cu toate mijloacele la dispoziţie, pentru a-i “măcina” capacitatea operaţională, a reprezentat esenţa operaţiilor ofensive desfăşurate de americani. Acest concept al “măcinării” a devenit motto-ul tacticii americane şi s-a materializat în principal sub forma operaţiilor de tipul “search and destroy” (“caută şi nimiceşte/distruge”). Pentru neutralizarea insurgenţei comuniste s-au mai desfăşurat operaţii de tipul “clear and hold” (“curăţă şi menţine”), precum şi acţiuni de apărare a obiectivelor (raioanelor) importante.

102 Kelley Francis J., general, US Army Special Forces (1961-1971), op. cit., p.10 72 Conceptul “caută şi nimiceşte” a fost susţinut de mulţi specialişti militari americani, unul din promotori fiind generalul maior William De Puy care l-a perfecţionat când a preluat comanda Diviziei 1 Infanterie / Gruparea Operativă II. Acest concept ofensiv era iniţiat printr-o cercetare intensă şi continuă, executată de elementele terestre, aeriene şi/sau fluviale, până la localizarea exactă a grupării principale de forţe a inamicului. După ce elementele de cercetare/supraveghere/scotocire descopereau inamicul, se ordona executarea unui foc masat cu artileria, elicopterele de atac şi aviaţia tactică de sprijin apropiat, asupra zonelor de aterizare în care urmau să fie poziţionate unele elemente de manevră, în scopul nimicirii eventualelor mijloace antiaeriene sau antiblindate, camuflate în vegetaţia luxuriantă şi foliajul etajat al junglei. În acelaşi timp executau deplasarea către contact elementele de manevră pe mijloace mecanizate, sau se executa asaltul amfibiu (cînd operaţiile se desfăşurau în apropierea litoralului). Când elicopterele de transport începeau aterizarea şi celelalte elemente de manevră ajungeau pe aliniamentele de începere a asaltului, focul mijloacelor de sprijin se muta pe raioanele unde fusese semnalat inamicul, până la regruparea elementelor debarcate şi intrarea organizată în luptă. Inamicul era angajat din mai multe direcţii, uneori încercuit, manevrat astfel încât să ajungă în zone de nimicire stabilite cu precizie, unde era lovit decisiv cu toate categoriile de mijloace de sprijin cu foc disponibile. Inamicul care reuşea să scape din cleşte era urmărit cu elicopterele, dar şi cu mijloacele mecanizate (acolo unde gradul de practicabilitate a terenului permitea acest lucru), blocat şi angajat din nou, până la nimicire. Conceptul “curăţă şi menţine” consta în executarea unor acţiuni de scotocire şi blocare a unor raioane, prin deplasare pedestră, mecanizată, aeromobilă şi/sau fluvială, urmate de nimicirea sau capturarea formaţiunilor insurgente de valoare mică din zonă şi constituirea de baze de foc proprii. După curăţarea iniţială a zonei, o parte din forţele americane ocupau în ascuns unele raioane

 Generalul a îndeplinit iniţial funcţia de şef al direcţiei operaţii şi planificare - J3 / Comandamentul pentru Asistenţă Militară Vietnam. 73 întrebuinţate anterior cu predilecţie de gherile şi rămâneau în zonă timp îndelungat, desfăşurând activităţi de supraveghere continuă a căilor de pătrundere şi de cercetare a raioanelor adiacente, lărgind permanent zona de căutare, în vederea detectării personalului inamic şi descoperirii bazelor de cartiruire, tunelurilor şi depozitelor secrete. Concomitent, se organizau şi executau ambuscade şi patrulări pe rază lungă, în scopul realizării contactului cu forţe inamice de valoare semnificativă, sau se scotoceau din nou unele raioane. La iniţierea contactului cu forţe inamice semnificative sau la descoperirea acestora, operaţia tip “curăţă şi menţine” creştea brusc în intensitate şi amploare prin introducerea succesivă în acţiune a elementelor de manevră şi mijloacelor de sprijin disponibile, transformându-se în fapt în operaţie de tipul “caută şi nimiceşte”. După securizare, zona era preluată de forţele regulate sud-vietnameze în vederea continuării pacificării. Luând în consideraţie caracteristicile mediului de angajare, cercetarile noastre arată şi importanţa operaţiilor neplanificate, prin prisma necesităţii reacţiei rapide şi caracterului preponderent tactic al angajarii iniţiale, faptul ca aceasta aparţinea în principal companiilor şi batalioanelor care realizau contactul, mai puţin regimentelor şi brigăzilor. Acestea din urmă intrau în operaţie ca element de comandă şi control, după dezvoltarea acţiunilor, ca urmare a descoperirii sau angajării unor forţe inamice numeroase. În funcţie de situaţie se constituiau rapid grupări tactice, introducându-se succesiv în acţiune unităţi şi subunităţi de manevră, sprijin a luptei şi sprijin logistic. Scenariul era simplu; elementele de manevră nou dislocate în raion înaintau în urma elementelor de cercetare şi subunităţilor de scotocire şi la realizarea primului contact, se trecea rapid la amenajarea unei baze de foc cu o companie de infanterie şi o baterie de artilerie. Pe timpul înaintării ulterioare a elementelor şi angajării forţelor principale inamice de pe direcţia de atac, în baza de foc temporară se instala şi punctul de comandă al grupării care acţiona în acel sector. Imediat se lua legătura cu mijloacele de foc şi elementele logistice repartizate, pentru transmiterea cererilor de sprijin. Scenariul continua până la terminarea operaţiei, executându-se între timp multe înlocuiri şi regrupări.

74 Apărarea bazelor de dislocare (porturilor, aeroporturilor, centrelor logistice) a constituit un alt tip de acţiuni, care se bazau pe întrebuinţarea fortificaţiior permanente, a subunităţilor de protecţie strict necesare şi forţelor de intervenţie pe elicoptere sau maşini de luptă. Manualul FM 31-50 preciza că “.. fortificaţiile permanente permit organizarea unei apărări eficace, folosindu-se personal puţin. Acesta disponibilizează majoritatea forţelor pentru ducerea acţiunilor ofensive.”103 De regulă, structura unei baze fortificate cuprindea: cazemate, cupole de beton armat pentru mitraliere; poziţiile de tragere ale artileriei, aruncătoarelor şi mijloacelor cu tragere directă; puncte de comandă; locuri de cartiruire a personalului; depozite de tot felul; tranşee şi şanţuri de comunicaţie; sistemul de baraje şi obstacole (câmpuri de mine, reţele de sârmă ghimpată, obstacole puţin vizibile, etc.). În raioanele fortificate cele mai expuse atacurilor s-au amenajat construcţii cu lucrări subterane, prevăzute cu intrări şi ieşiri suplimentare, precum şi cu poziţii de tragere (amplasamente) pentru mijloacele de foc. Aceste lucrări se uneau uneori între ele prin tuneluri subterane, pentru legătura interioară şi realizarea manevrei de forţe şi mijloace.104În majoritatea cazurilor, raioanele fortificate aveau 2-3 tranşee exterioare amenajate pentru ducerea luptei la încercuire. Reţelele de sârmă ghimpată au fost considerate un obstacol eficient împotriva atacurilor prin surprindere a detaşamentelor de acţiuni speciale sau asalturilor infanteriei, iar pe căile de acces din lungul coridoarelor de mobilitate tactice se plantau câmpuri de mine antipersonal, bine mascate şi acoperite cu foc de front şi de flanc.105 În zonele adiacente fiecărei baze se executau patrulări continue, până la distanţa de 3-4 km, cu elemente de cercetare şi subunităţi de infanterie de valoare grupă-pluton, cu misiunea de a descoperi la timp încercările inamicului de a se apropia şi ataca prin

103 Unele aspecte ale războiului din Vietnam, Marele Stat Major, Tipografia militară a M.F.A., Bucureşti, 1969, p. 110 104 Ibidem, p. 38 105Gogorici Alexandru, colonel, Concluzii şi propuneri privind pregătirea şi înzestrarea forţelor armate, rezultate din desfăşurarea războiului din Vietnam, Academia Militară, Bucureşti, ianuarie 1969, p. 3

75 surprindere. În apropierea unor baze se ocupau, amenajau şi apărau puncte de sprijin de valoare pluton, de unde se extindea acţiunea patrulelor în adâncime, în vederea supravegherii unor raioane mai mari şi avertizării timpurii a forţelor de intervenţie. În permanenţă, se găseau în stare de alertă subunităţile de apărare de pe perimetru, o subunitate de artilerie dispusă în interior, o echipă de conducere în centrul tactic de operaţii şi o celulă de coordonare a sprijinului cu foc. La chemare, erau în măsură să răspundă în timp scurt, subunităţi de elicoptere de atac, subunităţi mecanizate, aeromobile, artileria navală şi aviaţia tactică cu baza la sol sau pe portavioane. Din studiul surselor existente opinăm că acţiunile de apărare a bazelor au fost executate cu profesionalism, inamicul nefiind în măsură să le pună cu adevărat în pericol. Subliniem că supravegherea şi cercetarea raioanelor din jurul obiectivelor s-a desfăşurat în mod continuu (întrebuinţându-se patrule, elicoptere, senzori şi agenţi), focul artileriei, elicopterelor de atac şi artileriei navale a fost foarte bine coordonat, iar manevra rapidă de forţe şi mijloace nu dădea timp de respiro atacatorilor, care rupeau lupta, de regulă fără a mai executa asaltul principal. Remarcăm existenţa unei cooperări foarte bune între subunităţile care asigurau apărarea pe perimetru şi forţele de intervenţie care acţionau din exterior. Nu în ultimul rând, amintim că multe din acţiuni s-au desfăşurat pe timp de noapte, cu întrebuinţarea primei generaţii de aparate de vedere care amplificau lumina reziduală a aştrilor cereşti. Pentru deplasare între obiectivele din afara centrelor urbane protejate, americanii au dezvoltat ulterior tehnici de protecţie a convoaielor, bazate pe o grupare judicioasă a componentelor acestora, cercetarea terestră a comunicatiilor şi curăţarea vegetaţiei de pe marginile acestora, cercetarea din aer a itinerarului de deplasare şi asigurarea la chemare a sprijinului elicopterelor de atac, cercetarea permanentă a flancurilor, constituirea unor elemente de siguranţă puternice (inclusiv puncte de foc întărite, în raioanele unde existau condiţii de executare a ambuscadelor), planificarea deplasării coloanelor astfel încât aceasta să se execute numai pe timp de zi. În privinţa valorii eşaloanelor tactice, amintim că în Vietnam au fost desfăşurate şapte din cele 19 divizii active ale forţelor terestre şi două divizii de infanterie marină. Pe lângă divizii, au mai 76 fost desfăşurate în teatru brigăzi şi regimente independente, subordonate direct grupărilor operative. Aşa cum am prezentat în capitolul 4, elementele de noutate apărute în urma reorganizării ROAD au fost apariţia comandamentelor de brigadă doar ca elemente de conducere şi a batalioanelor de manevră, ca elemente structurale independente. În funcţie de situaţie, în Vietnam divizia ordona activarea a 1-3 comandamente de brigadă, cărora le subordona grupări tactice eterogene. În general un comandament de brigadă conducea dintr-un punct de comandă înaintat, 3-5 batalioane de infanterie, 1 batalion blindat, 1 divizion de artilerie, 1-3 subunităţi de armă.106 Cercetarea noastră scoate la iveală faptul că în Vietnam marile unităţi şi unităţile au trecut cu regularitate sub controlul operaţional temporar al altor structuri decât cele ierarhice, operaţiile de contrainsurgenţă impunând constituirea unor grupări ad-hoc, care operau pe zone întinse. Întrebuinţarea gruparii tactice (“task force”) de valoare şi compunere diferite a devenit formula preferată de angajare a inamicului. Formele de manevră şi procedeele tactice întrebuinţate cu predilecţie au materializat alături de componenta tehnologică, caracterul inovator al angajării, motiv pentru care le prezentăm mai jos: A. Forme de manevră: a. Manevra „pieptănare şi încercuire” – consta în scotocirea raionului pe unele direcţii de deplasare, poziţionare în jurul grupării inamice cu ajutorul mijloacelor mecanizate, prin deplasare pe jos, prin transport cu elicopterele şi prin asalt amfibiu. Forţele care luau parte la operaţie urmăreau dirijarea grupării inamice sau a grosului acesteia către o zonă de nimicire unde urmau loviturile concentrate ale artileriei terestre, navale şi ale aviaţiei de sprijin.

106 Hay John Jr., lt. general, Tactical and Material Innovation, Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington D.C., 1974  Putem da câteva exemple de grupări tactice (task force) : 1 Bg. I conducea 3 B.I., 1 Dn. Art. 105 mm (toate aeromobile), 1 B.Tc şi elemente logistice.; o altă variantă, Bg I conducea 1 B.I., 1 B. Cavalerie Blindată, 1 B. Mc., 1 B. Blindat, 1 Dn. Art. 155 autopropulsat, elemente de sprijin; batalionul conducea 2 Cp. I., 1 Cp. Tc, 1 Bt. Ob. 155 autopropulsată, 1 Pl. Geniu pe Tp.Bl. 77 b. Manevra „inelul”- asemănătoare cu cea prezentată mai sus, a fost aplicată în special de forţele care au acţionat în junglă. Această formă de manevră era materializată prin transportul cu elicopterele a elementelor de manevră cât mai aproape de raionul de dislocare al grupării inamice şi realizarea încercuirii. În general, manevra s-a întrebuinţat pentru încercuirea şi angajarea unor forţe inamice de valoare subunitate, fără a se executa acţiuni de scotocire. c. Manevra „ciocanul şi nicovala”- era transpusă în practică de două grupări puternice, iniţial separate distinct în timp şi spaţiu. Prima grupare care constituia “nicovala” era transportată de regulă cu elicopterele într-un raion, unde ocupa poziţii de blocare pe un anumit aliniament, sub formă de semicerc. Aceste poziţii erau amenajate sumar pentru apărare şi mascate, având frontul către direcţiile probabile de retragere a grupării inamice. Cea de a doua grupare, denumită “ciocanul” executa atacul pe una sau mai multe direcţii, opus poziţiilor de blocare, de regulă pe mijloace mecanizate iar uneori pedestru, urmărind împingerea grupării inamice către “nicovală”. Inamicul era presat până la intrarea în zona de nimicire din faţa aliniamentului de blocare unde era lovit concentrat cu artileria, aviaţia şi elicopterele de atac. d. Manevra „dublul salt”- a fost întrebuinţată în scopul angajării decisive a unei grupări inamice, cu două grupări tactice proprii. Manevra consta în două etape: în prima etapă o grupare tactică era transportată cu elicopterele în apropierea raionului de dislocare a grupării inamice şi angaja lupta apropiată cu acesta, de regulă printr-un asalt frontal prelungit, complementat cu manevre de învăluire simple sau duble. Inamicul era manevrat astfel încât să se poată retrage pe o direcţie stabilită; etapa a II a consta în manevra aeromobilă şi debarcarea unei alte grupări tactice care bloca direcţia de retragere a grupării inamice şi o angaja, silind-o să lupte cu frontul răsturnat, sau să se predea. e. Manevra “cleştele” (dubla învăluire) - s-a aplicat în general forţelor inamice dispuse în apropierea râurilor şi canalelor şi a constat în poziţionarea cu elicopterele a două grupări tactice proprii, pe ambele maluri ale râului (canalului), urmată de asaltul simultan, concentric către râu, în scopul împingerii grupărilor inamice cât mai aproape de mal, în zona de nimicire. Manevra s-a întrebuinţat şi 78 impotriva inamicului care ataca în forţă localităţile, cu lovitura principală pe o direcţie, având dispozitivul de luptă dispus relativ compact în adâncime. Manevra urmărea fixarea din spate a inamicului, concomitent cu nimicirea subunităţilor de artilerie şi armament greu de infanterie şi executarea asaltului aeromobil, pe marginile axei principale de atac a acestuia. f. Manevra „contraacţiunea rapidă cu rezervele”- s-a executat de regulă în scopul nimicirii inamicului care ducea lupta la încercuire la obiective izolate (baze de foc, perimetre defensive temporare), în adâncimea junglei şi consta în deplasarea unor grupări tactice cu elicopterele în zona adiacentă obiectivului, debarcarea şi angajarea inamicului din spate, din mai multe direcţii, acesta fiind prins între cele două inele. g. Manevra „linia” (atacul frontal) - a reprezentat cea mai simplă formă, aplictă în angajările unor forţe de valoare subunitate şi a constat în transportul trupelor cu elicopterele sau mijloacele mecanizate până în apropierea obiectivului şi asaltul frontal violent asupra acestuia, dintr-un dispozitiv de luptă în linie, sub sprijinul de foc al elementelor care au asigurat deplasarea.107 B. Procedee tactice: a. Procedeul „încercuieşte şi scotoceşte” a fost planificat şi executat în scopul neutralizării reţelelor infrastructurii insurgenţei printr-un efort combinat al forţelor americane şi sud-vietnameze. Motivul operaţiilor de acest tip era reprezentat de rămânerea sau reinfiltrarea subunităţilor de gherilă –propagandă ale Viet Congului, în zonele curăţate de americani, în scopul exercitării controlului asupra populaţiei din comunităţile locale şi influenţării atitudinii generale a acesteia. Pentru ca o zonă să poată fi declarată pacificată, trebuia curăţată din nou prin operaţii de tipul “încercuieşte şi scotoceşte”. De regulă operaţia începea pe timp de întuneric, prin poziţionarea în ascuns a subunităţilor americane în jurul unor sate sau cătune stabilite din timp, încercuirea urmărind tăierea tuturor

 Manevra a fost executată cu succes pentru despresurarea oraşului Quang Tri (capitala provinciei din nordul republicii), în cadrul respingerii ofensivei “Tet” (1968) a inamicului; era prevăzută de regulamentele în vigoare, dar foarte greu de executat cu mobilitate pedestră sau mecanizată, în teren greu accesibil. 107 Unele aspecte ale războiului din Vietnam, op. cit., p. 212 79 posibilităţilor de exfiltrare a gherilelor din interior, dar şi de infiltrare a altor elemente din exterior. La ivirea zorilor, sătenii erau informaţi cu ajutorul megafoanelor şi a manifestelor împrăştiate din elicopter, cu privire la scotocirea satului, fiind îndrumaţi să se adune într-un anume loc, în teren deschis, având asupra lor documentele de identitate emise de guvernul de la Saigon. La scurt timp, subunităţi sud-vietnameze, echipe medicale şi reprezentanţi ai administraţiei locale intrau în sat şi scotoceau locuinţele şi acareturile, verificau documentele de identitate, acordau asistenţă medicală celor care aveau nevoie. Se încerca minimalizarea efectului neplăcut al scotocirii explicându-se localnicilor necesitatea descoperirii gherilelor şi a ascunzătorilor acestora. Persoanele suspecte sau cunoscute ca făcând parte din Viet Cong erau reţinute şi trimise cu elicopterul la centrele de interogare ale eşalonului superior. La nivelul diviziilor se constituiau centre mixte pentru operaţii poliţieneşti, încadrate cu personal din unităţile americane şi sud-vietnameze. Aici persoanele reţinute erau interogate şi se realizau “listele negre”.108 De foarte multe ori se descopereau tunele, ascunzători de muniţie, armament sau hrană, materiale de propagandă şi ascunşi în diferite locuri, luptători Viet Cong. Sursele investigate arată că pentru succesul acestui procedeu, erau esenţiale rapiditatea şi surprinderea, reţeaua de informatori avertizând Viet Congul asupra apropierii forţelor americane şi sud-vietnameze; b. Procedeul „plonjarea”- se executa cu subunităţi aeromobile şi consta în blocarea şi scotocirea unor aşezări de dimensiuni mici. Elicopterele, după ce zburaseră pe un traiect, dând impresia că se îndreaptă către alt raion, schimbau brusc direcţia şi “cădeau din cer” în miezul zilei, executând debarcarea forţelor în mai multe locuri, lângă satul nominalizat pentru scotocire. În acelaşi timp alte

108 Magnitudinea eforturilor este reflectată în documentele de arhivă ale marilor unităţi americane; Cp. 545 Poliţie Militară a D. 1 Cavalerie Aeromobilă spre exemplu, a triat 10.407 persoane pe timpul operaţiei “Pershing”, între 26 mai 1967- 21 ianuarie 1968 (cf. Stanton Shelby, Anatomy of a Division : 1st Cavalry Division (Airmobile) in Vietnam, Presidio Press, Novato-California, 1987, p.106) 80 elicoptere dotate cu megafoane zburau circular deasupra satului, avertizând populaţia să nu fugă, căci va fi tratată ca inamic; c. Procedeul „răpirea” - urmărea capturarea gherilelor locale disipate în cadrul comunităţii, pe timpul lucrului la culturile agricole. O echipă compusă din două elicoptere de cercetare, împreună cu ofiţeri de informaţii şi operaţii, executau observarea din aer a culturilor din zonele suspecte, în vederea descoperirii indivizilor cunoscuţi ca membri ai Viet Congului. La semnalul transmis prin radio de ofiţerii din elicoptere, sosea o subunitate aeromobilă americană sau sud-vietnameză, escortată de două elicoptere de atac. Subunitatea debarca în jurul grupului de persoane de la sol, pe care îl îndruma spre un loc anume stabilit, în vederea verificării. Acest procedeu s-a dovedit a fi deosebit de eficient; d. Procedeul „răpirea selectivă”- consta în capturarea agenţilor de gherilă propagandă, prin acţiuni desfăşurate simultan, în mai multe raioane. Procedeul implica acţiunea informatorilor, a două elicoptere de cercetare, două elicoptere de atac şi două elicoptere de transport cu infanteria îmbarcată, care cercetau o anumită zonă şi în funcţie de situaţie se debarcau trupe în mai multe locuri, lângă indivizii căutaţi. Sub protecţia armamentului de pe elicoptere aceştia erau arestaţi. În cazul când încercau să scape prin fugă, erau blocaţi prin alte acţiuni ale elicopterelor, sau debarcări de echipe, în sensul direcţiilor de deplasare; e. Procedeul “bushmaster” („maestrul tufişurilor”) - era materializat prin ambuscade multiple, organizate pe timp de noapte de subunităţi de infanterie de valoare pluton, de-a lungul rutelor probabile de infiltrare ale Viet Congului / forţelor nord-vietnameze, la distanţe care să permită intervenţia rapidă a altor subunităţi ale companiei (batalionului). Procedeul a fost întrebuinţat pe larg în perioadele recoltării orezului, datorită interesului deosebit arătat de Viet Cong pentru procurarea rezervelor de hrană; f. Procedeul “lighting the bug” („luminarea gânganiei”) - se executa cu elicopterele pe timp de noapte, în scopul detectării şi interzicerii mişcărilor inamicului, cu ajutorul aparaturii de vedere şi a proiectoarelor speciale. Patrula aeriană destinată să execute astfel de misiuni era compusă dintr-o echipă de elicoptere de cercetare şi o echipă elicoptere de atac. Prima echipă descoperea inamicul, iar cealaltă îl nimicea cu focul mijloacelor de bord; 81 g. Procedeul “hunter killer” („vânătorul ucigaş”) - se materializa prin acţiuni de căutare executate pe timp de noapte, asemănătoare cu “luminarea gânganiei”, dar se întrebuinţau doar aparatele de vedere şi ochire pe timp de noapte, obiectivul sau direcţia fiind marcate cu trasoare de către elicopterele de cercetare; h. Procedeul ”scotocire cu cavaleria”- presupunea acţiuni desfăşurate cu forţe de valoare pluton aeromobil, debarcate la marginea unui raion şi direcţionate de un ofiţer dispus într-un elicopter de observare, care zbura deasupra unei zone extinse. În funcţie de rezultatele observării din aer şi a scotocirii terestre, grupele plutonului deveneau elemente de fixare, nimicire (capturare), sau era îmbarcat şi debarcat ulterior în alte raioane din zona de scotocit; i. Ambuscadele de artilerie - erau materializate prin trageri executate pe timp de noapte în scopul hărţuirii şi interzicerii deplasării trupelor inamicului în anumite raioane. Se foloseau datele transmise de senzorii seismici şi acustici, mijloacele de semnalizare cu funcţionare la tracţiune sau apăsare, elementele de cercetare din posturile de observare-ascultare dispuse în apropierea itinerarelor probabile de deplasare ale inamicului. O baterie de artilerie era pregătită 24 din 24 ore să execute foc de baraj la semnal, iar dacă elementul de cercetare confirma existenţa unor coloane inamice, se executa foc pe coloană, se trăgeau proiectile de iluminare asupra zonei, se chemau elicopterele de atac sau artileria reactivă aeromobilă. Începând cu 1967, acţiunile de acest tip au avut o eficacitate mărită datorită introducerii unor miniseismografe, capabile să detecteze cu precizie mişcarea grupurilor de persoane, transmiţând automat semnalele la un centru receptor; î. Procedeul „focul pe potecă” - derivat din ambuscadele de artilerie, însemna executarea de către artilerie a focului pe coloană asupra grupărilor inamice detectate că se deplasează noaptea, pe drumuri, poteci, diguri sau pe malurile cursurilor de apă şi canalelor; j. Raidurile de artilerie - se executau în scopul lovirii bazelor temporare şi concentrărilor de trupe nord-vietnameze, când se întruneau cumulat, următoarele condiţii: acestea se aflau la distanţe foarte mari de raioanele de dispunere ale unităţilor proprii; nu existau forţe aeromobile pentru angajarea imediată; o altă operaţie majoră

82 era în desfăşurare la momentul descoperirii; mijloacele blindate nu puteau pătrunde până în raionul respectiv.109 În ceea ce priveşte normele tactice întrebuinţate în Vietnam subliniem că natura conflictului şi tactica dezvoltată nu au favorizat stabilirea unor standarde. Unităţile de manevră acţionau în funcţie de inamicul de angajat sau mărimea raionului de scotocit, cu toate forţele sau doar cu o parte din acestea. Raionul nu avea o mărime stabilită dinainte ci se acoperea cu forţele disponibile la un anumit moment. Manevra aeromobilă plasa unele subunităţi la distanţe mari de batalion (brigadă). Punctele de comandă şi eşaloanele de materiale ocupau deseori acelaşi raion insular, în care se dispunea şi artileria. Sprijinul de foc venea de multe ori din partea unor mijloace care nu erau în organica unităţii şi acţionau din afara zonei de responsabilitate temporară a acesteia. S-au folosit pe larg grupările tactice de valori diferite, întărite la nevoie cu elemente din alte unităţi şi conduse de structuri de comandă altele decât cele organice. Cu toată această expunere de motive asupra lipsei normelor tactice, cercetarea noastră a identificat unele aspecte care pot fi considerate tendinţe acţionale preferate. Batalionul primea misiunea de a scotoci raioane cu suprafeţe variabile, în funcţie de densitatea vegetaţiei, de la 15-30 km pătraţi; când încercuia, primea în responsabilitate raioane de 3-4 km pătraţi. În acţiunile desfăşurate izolat, la distanţe mari de baza de dislocare permanentă, unitatea organiza perimetre defensive insulare, temporare, apărate permanent de 1/3 din forţe, întrebuinţându-se şi elemente de noutate cum sunt radarele de supraveghere şi senzorii de detecţie. De regulă, 1-3 plutoane părăseau perimetrul şi executau patrulări, pentru descoperirea şi angajarea inamicului, împiedicându-l să atace prin surprindere forţele proprii. În plus, se organizau şi 2-3 ambuscade cu forţe de valoare grupă, pe căile probabile de apropiere de perimetru. Când acţiona ofensiv, batalionul american angaja inamicul atacând cu toate trei companiile pe un eşalon, avand 1-2 rezerve de valoare pluton. Una din companii era întărită puternic şi acţiona pe

109 Cruceru Valerică, Insurgenţă, contrainsurgenţă şi război limitat. Aspecte ale artei militare în războiul din Vietnam (1954-1975), Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 138-141. 83 direcţia principală, constituind şi punctul de sprijin în jurul căruia pivotau celelalte două. Prima subunitate care intra într-un raion era plutonul de cercetare, acţionând pe mai multe direcţii, până la descoperirea inamicului. În unele situaţii, batalioanele care aveau în dotare transportoare blindate, îmbarcau pe elicoptere câte două companii, cea de a treia rămânând subunitate de protecţie a bazei de foc, punctului de comandă şi eşalonului de materiale. Tehnica celor două companii rămânea la sol cu mecanicii conductori, ochitorii la armamentul de bord şi 1-2 subofiţeri de pluton. Maşinile blindate deveneau puncte mobile (fixe) de foc, blocând căile de retragere ale inamicului manevrat aeromobil, supraveghind prin patrulare zonele neacoperite, realizând rapid dispozitive de ambuscadă. Compania de infanterie primea misiuni de cercetare şi scotocire, care se executau independent sau în cooperare cu alte forţe americane sau sud-vietnameze. Subunitatea se deplasa de regulă prin junglă, cu un pluton în faţă, întărit cu o grupă de geniu şi secţia de mitraliere (6 piese) a companiei; urmau secţia de aruncătoare calibrul 60 mm (3 piese), comanda companiei şi la o distanţă de câţiva zeci de metri în spate, celelalte două plutoane. Compania avea elemente de siguranţă de front, flanc şi spate, trimise la distanţa de vedere, elemente care la rândul lor trimiteau cercetaşi la distanţa de vedere. Când acţiona ofensiv în cadrul batalionului, compania ataca de regulă cu plutoanele în dispozitiv de luptă în linie, la intervale de vedere, fară rezerve. Când acţiona independent, ataca pe un eşalon cu o rezervă de valoare maxim pluton, cu plutonul armament dat întărire la plutoane, mai puţin secţia de aruncătoare care rămânea la dispoziţia comandantului companiei.110 În unele situaţii, când se urmărea atragerea şi nimicirea mai multor unităţi inamice compania organiza perimetre defensive izolate de pluton, la distanţa de asigurare a sprijinului reciproc cu foc direct. Comanda companiei şi secţia de aruncătoare se dispuneau într-unul din perimetrele de pluton, de unde exista cea mai bună legătură radio cu eşalonul superior şi mijloacele de sprijin şi de unde putea sprijini cu foc de aruncătoare şi celelalte plutoane.

110 Cruceru Valerică, Insurgenţă, contrainsurgenţă şi război limitat. Aspecte ale artei militare în războiul din Vietnam (1954-1975), op. cit. p. 142-143. 84 Plutonul de infanterie a constituit subunitatea de bază pentru descoperirea inamicului şi angajarea subunităţilor de valoare mică a acestuia. Plutonul de infanterie a îndeplinit misiuni diverse, de la organizarea de echipe de scotocire, patrule şi ambuscade, la perimetre defensive izolate, pregătite pentru apărare circulară, sau acţiuni ofensive iniţiate prin manevra aeromobilă. Subliniem cu această ocazie că asaltul aeromobil s-a dovedit a fi deosebit de eficient pentru întărirea unei subunităţi (unităţi) care se apăra pe perimetru, pe timp de noapte, împotriva unor forţe inamice covârşitoare ca număr. Deoarece forţele terestre nu puteau acţiona singure într-un viitor conflict, am analizat succint şi participarea forţelor aeriene americane la susţinerea operaţiilor de contrainsurgenţă. Constatăm astfel că datorită situaţiei geopolitice tensionate de după războiul din Coreea, gânditorii forţelor aeriene americane s-au concentrat pe ameninţarea sovietică şi nu şi-au adus o contribuţie esenţială la schimbul de idei cu privire la noua strategie care trebuia adoptată în Asia de Sud-est. Comandanţii forţelor aeriene nu erau interesaţi de contrainsurgenţă, motivând că doctrina categoriei de forţe subliniază rolul aviaţiei ca mijloc strategic de descurajare şi ripostă rapidă în conflictele convenţionale, inclusiv nucleare.111 Construirea “Zidului Berlinului” (începută în august 1961) şi “Criza Cubaneză” (toamna lui 1962) au constituit două evenimente din istoria războiului rece, folosite drept argument de către conducerea forţelor aeriene pentru a-şi motiva poziţia adoptată. Interpelat de Congres cu privire la posibila angajare în conflicte neconvenţionale, generalul Curtic Le May, şeful Statului Major al Forţelor Aeriene a susţinut că “ dacă avem puterea să oprim un război la scară mare, atunci cu aceeaşi putere trebuie să fim

 Acestea se executau de regulă cu 20 mine antipersonal cu acţiune dirijată, dispuse într-o zonă de nimicire de 100 metri lungime, personalul fiind repartizat pe: două echipe de siguranţă cu mitraliere, o echipă sprijin spate, o echipă detonare mine; mina “claymore” avea o greutate de 1,8 kg şi conţinea 300 bile metalice, direcţionate prin explozie într-un con de 60 grade, la înălţimea de 30-150 cm deasupra solului, cu un efect omorâtor de 50 metri; putea fi orientată în direcţia dorită, se masca uşor şi putea fi comandată de la distanţă prin fir. 111 Mrozek Donald, Air Power and the Ground War in Vietnam, Air University Press, Baza Aeriană Maxwell-Alabama, 1988, p.6 85 capabili să oprim un război la scară mică.”112 S.U.A. putea deci să controleze intensitatea conflictului, indiferent de tipologia acestuia. Prin poziţia adoptată generalul susţinea menţinerea capabilităţilor militare convenţionale şi pentru eventualitatea angajării într-un război local, de joasă intensitate; se elimina astfel riscul diminuării bugetului datorită incapacităţii de a răspunde provocărilor războaielor neconvenţionale, considerate de preşedintele Kennedy prioritare ca importanţă, chiar de la instalarea în funcţie. Comandanţii din forţele aeriene au continuat să considere campania aeriană independentă ca supapă de control a evoluţiei conflictelor. Se susţinea în continuare că prevederile doctrinare tradiţionale îşi dovediseră valabilitatea în cel de al doilea război mondial şi în războiul din Coreea aşa că operaţiile puteau fi concepute şi executate cu anumite adaptări şi în conflictul vietnamez. Doctrina nu trebuia modificată radical ci doar adaptată “deoarece strategia aeriană întruchipa în esenţă un proces repetitiv şi nu unul evolutiv.”113 În opoziţie cu secretarul apărării Robert McNamara care dorea ca Vietnamul să devină un laborator pentru conflictele de joasă intensitate, aviatorii opinau că “principala ameninţare la adresa intereselor S.U.A. în Orientul Îndepărtat este reprezentată de China, iar structura de forţe trebuie constituită pentru a răspunde acesteia.”114

112 Futrell Robert, Ideas, Concepst, Doctrines.The History of Military Thinking in US Air Forces between 1907 – 1964, Air University Press, Baza Aeriană Maxwell – Alabama, 1971, p. 358 113 Momyer W. William, general, Air Power in Three Wars, US Government Printing Office, Washington D.C., 1978, p.4 114 Ibidem, p. 7 86

CAPITOLUL 6 NOI CAPABILITĂŢI CERUTE DE STRATEGIA “RIPOSTEI FLEXIBILE”

6.1. AEROMOBILITATEA – FUNDAMENT TEHNICO- TACTIC AL „RIPOSTEI FLEXIBILE”

Reorganizarea ROAD însemna în esenţă flexibilitate, în scopul asigurării angajării cu succes a forţelor în conflicte variate ca tipologie, oriunde ar fi fost necesar pe mapamond. Elementul de maximă importanţă pentru flexibilitatea marilor unităţi şi unităţilor terestre americane l-a constituit aeromobilitatea, materializată prin întrebuinţarea în masă a elicopterelor. Apărut în formă primitivă în S.U.A. în 1923 sub numele de “autogiro”, elicopterul a devenit un mijloc care a revoluţionat modul de ducere a acţiunilor militare în a doua jumătate a secolului XX. Întrebuinţarea de către armata americană a elicopterelor în scopuri militare îşi are originile în războiul din Coreea, unde au îndeplinit anumite misiuni de sprijin logistic (în special de evacuare medicală). Pericolul declanşării în Europa a unui război convenţional total care implica inclusiv folosirea mijloacelor nucleare, a dus la examinarea posibilităţilor legate de întrebuinţarea elicopterelor nu doar pentru transport, ci şi pentru executarea manevrei. În acea perioadă, armata americană avea ca elemente de manevră divizii de infanterie, mecanizate, blindate şi aeropurtate (de paraşutişti), fiecare cu capabilităţi şi limite operaţionale: infanteria avea o viteză de deplasare redusă şi putea fi aprovizionată cu greutate; unităţile mecanizate (blindate) aveau o viteză mai mare, dar depindeau de gradul de accesibilitate a terenului; paraşutiştii puteau fi desantaţi în raioane din adâncime, dar odată ajunşi la sol se transformau în infanterie uşoară, cu o capacitate de manevră redusă, fără mijloace grele şi în afara sprijinului artileriei trupelor proprii. Posibilităţile de protecţie a acestor forţe împotriva efectelor loviturilor nucleare ale inamicului erau limitate, apărând necesitatea unei abordări tactic-operative radicale, care să permită supravieţuirea şi menţinerea capacităţilor operaţionale normale. 87 Generalul locotenent James Gavin, comandantul unui corp de armată american dislocat în Germania a desfăşurat în 1952 jocuri de război, în urma cărora forţele sale sufereau pierderi imense datorită loviturilor nucleare tactice sovietice.115 Pentru a se preîntâmpina un astfel de deznodământ în realitate, generalul a avansat ideea folosirii în masă a elicopterelor pentru dispersarea forţelor în apărare şi concentrarea lor în ofensivă, în locul şi la momentul oportun. Experienţa din Coreea, propunerile lui Gavin şi intuiţia au făcut ca şi alţi teoreticieni şi comandanţi americani să prevadă potenţialul imens al elicopterelor, conducerea forţelor terestre fiind convinsă în 1952 să înfiinţeze 12 escadrile de elicoptere de transport. Aeromobilitatea a reprezentat în esenţă un concept inovator dezvoltat de forţele terestre americane după 1955, prin care se propunea folosirea în masă a elicopterelor pentru înlocuirea mijloacelor mecanizate, de transport, de cercetare şi de luptă. Deşi dezvoltat pentru angajarea convenţională din Europa, conceptul a fost verificat în Vietnam, iniţiatorii acestuia susţinând că într-un teren greu accesibil elicopterele puteau fi folosite cu mare succes în misiuni de descoperire a inamicului şi de transport a trupelor, în vederea realizării contactului, pentru sprijinul nemijlocit cu foc şi manevra artileriei, pentru asigurarea comunicaţiilor, aprovizionarea şi evacuarea trupelor. Aeromobilitatea a reprezentat o capabilitate esenţială pentru tactica întrebuinţată de forţele americane în războiul din Vietnam; deşi numai două mari unităţi (Divizia 1 Cavalerie şi ulterior Divizia 101 Aeropurtată) au fost destinate ca structuri pur aeromobile, înfiinţarea în plus a unei brigăzi de elicoptere de mari dimensiuni a asigurat mijloace suficiente pentru celelalte divizii, în vederea desfăşurării operaţiilor de contrainsurgenţă în toate regiunile Vietnamului de Sud. Revenind la generalul Gavin, amintim că după ce a fost numit în funcţia de şef al direcţiei operaţii a forţelor terestre, a continuat eforturile pe linia implementării aeromobilităţii prezentând conducerii politice şi militare americane, un proiect al întrebuinţării

115 The Airmobility Concept, December 1963, Department of US Army, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA 88 elicopterelor pentru îndeplinirea misiunilor tradiţionale ale unităţilor mecanizate şi de cavalerie (blindate). 116 În esenţă, coloana de marş terestră era înlocuită de formaţia aeriană care cuprindea aceleaşi elemente de dispozitiv (cercetare, siguranţă, elemente de manevră, sprijin a luptei şi suport logistic), dar asigura o mobilitate incredibilă. În viziunea specialistului militar, toate unităţile forţelor terestre trebuiau dotate cu elicoptere, acestea fiind mijloacele tactice ale viitorului. Conducerea forţelor terestre nu a agreat propunerile generalului, considerând că marile unităţi mecanizate reprezintă încă cel mai adecvat mijloc de ripostă, în mediul angajării convenţionale cu forţele sovietice din Europa sau cu forţele comuniste chineze în Asia. Mai mult, costurile foarte mari ale proiectului nu puteau fi suportate în condiţiile în care preşedintele Eisenhower ordonase reducerea drastică a alocaţiilor bugetare ale forţelor terestre, în favoarea structurilor aeriene de bombardament nuclear strategic. America se afla atunci în era “ripostei masive” ! După Gavin a fost rândul generalului Hamilton Howze să susţină conceptul, prin încercarea de a convinge statul major că aeromobilitatea nu duce la modificarea de esenţă a conceptelor tactice tradiţionale, ci le dă flexibilitate, inclusiv în condiţiile caracteristice spaţiului european. Pentru a convinge superiorii de fezabilitatea conceptului, Howze a organizat şi coordonat o serie de experimente în perioada 1956-1958, la Colegiul de Comandă şi Stat Major al Forţelor Terestre. Experimentele au constat de fapt în jocuri de război, în cadrul cărora grupările operative aliate aveau şi câte o brigadă de cavalerie aeromobilă, care substituia o divizie mecanizată, cu misiunea de a întârzia şi opri înaintarea a câte trei divizii sovietice, pe spaţiul Republicii Federale Germania. Rezultatele au fost promiţătoare, inamicul fiind oprit de obicei, doar pe direcţia unde acţiona brigada aeromobilă. Din punct de vedere tehnic, încercările de transformare a elicopterului într-un mijloc de lovire au început în iunie 1956, când colonelul Jay Vanderpool, comandantul Şcolii de Aviaţie a Forţelor Terestre de la Fort Rucker (Alabama), a ordonat montarea unui

116 Galvin John, The Air Assault. Development of Airmobile Tactics, Hawthorn Books, New York, 1969, p. 12 89 sistem de lansare a rachetelor nedirijate şi a mai multor mitraliere grele pe câteva elicoptere, după care s-a trecut la executarea tragerilor din aer asupra ţintelor dispuse la sol. 117 După acest succes tehnic s-au făcut primii paşi în direcţia elaborării unor cursuri necesare instituţiilor de învăţământ. Colonelul John Tolson, profesor titular al cursului “Operaţii aeropurtate” de la Şcoala de Infanterie de la Fort Benning (Georgia) şi admirator al lui Gavin a introdus un modul de pregătire denumit “Aeromobilitatea”, în cadrul căruia cursanţii luau contact cu conceptul general, în acelaşi timp observând experimentele efectuate cu o escadrilă de elicoptere. Apărea astfel primul material de studiu referitor la aeromobilitate, aflat la îndemâna ofiţerilor studenţi. Eforturile de înzestrare cu elicoptere au căpătat o turnură ascendentă în octombrie 1959, când generalul locotenent Arthur Trudeau, şeful biroului dezvoltare-experimentare din Statul Major al Forţelor Terestre, a iniţiat realizarea mai multor studii privind posibilităţile acestora de a executa misiuni de cercetare-supraveghere şi transport aerian tactic. Cerinţele reieşite au fost înaintate în decembrie, reprezentanţilor firmelor care produceau elicoptere, în vederea analizării posibilităţilor de realizare a unor aparate care sa le întrunească. Începând cu luna februarie 1960 au fost analizate pe rând 119 proiecte, comisia dând avizul pentru câteva tipuri de elicoptere care puteau executa misiuni de cercetare, supraveghere şi conducere a focului, sau puteau fi folosite ca puncte de comandă mobile şi pentru transportul trupelor. 118 Noua orientare generală contrainsurgenţă impusă de preşedintele Kennedy, ca element major al “ripostei flexibile” a făcut ca în vara anului 1962 o comisie din Statul Major al Forţelor Terestre condusă de generalul Hamilton Howze (devenit comandantul Corpului XVIII Aeropurtat), să înceapă la sugestia secretarului apărării McNamara, elaborarea unui proiect de experimentare a

117 Tolson. John, lt general, Airmobility (1961-1971), Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington D.C., 1973, p.5-6 118 Dosar cu proiectele aparatelor aeriene ale Forţelor Terestre, Fort Monroe, Virginia, 29 februarie 1960 90 acţiunilor aeromobile în întregul spectru de conflict.119 Comisia a înaintat raportul final pe 20 august, propunând ca prim pas înfiinţarea unei divizii de asalt aerian cu 459 aparate (95% erau elicoptere) şi a unei brigazi de cavalerie aeriană cu 316 aparate, 144 dintre ele fiind elicoptere de atac. Costurile înfiinţării acestor structuri erau cu 50% mai mari decât cele necesare pentru marile unităţi mecanizate reorganizate; în fapt se înlocuiau mijloacele blindate cu elicoptere. Comisia a propus cinci variante de organizare-înzestrare pe termen mediu, cea preferată constând în înlocuirea a cinci divizii mecanizate (din cele 16 active) cu divizii de asalt aerian. În plus, forţele terestre urmau să mai înfiinţeze trei brigăzi de cavalerie aeriană şi cinci brigăzi de transport aerian. Conducerea Statului Major al Forţelor Terestre a fost de acord cu propunerile “Comisiei Howze”, dar numai pentru înfiinţarea unei divizii de asalt aerian şi a unei brigăzi de transport. În practică, întrebuinţate în sprijinul unităţilor sud-vietnameze începând cu 1962, elicopterele se dovedeau ideale pentru conflictele de joasă intensitate, în angajările directe, contrainsurgenţă; gherilele nu aveau mijloace antiaeriene suficiente şi puteau fi manevrate şi lovite mult mai uşor din aer. Prevăzând intervenţia directă în Vietnam, susţinătorii aeromobilităţii subliniau că diviziile americane erau organizate şi echipate pentru un război convenţional în Europa şi nu pentru conflicte neconvenţionale limitate, desfăşurate în junglele, deltele şi munţii “lumii a treia”, unde infrastructura teritorială era săracă sau lipsea cu desăvârşire. Unităţile aeromobile deveneau astfel un element esenţial pentru efortul de contrainsurgenţă. Administraţia Kennedy s-a dovedit receptivă şi a ordonat experimentarea conceptului, în Vietnam prin programul “ACTIV”120 şi în S.U.A., în centrele de instrucţie. Primele experimente în cadrul programului “ACTIV” s-au desfăşurat în 1962, când consilierii americani au constituit subunităţi de reacţie rapidă sud-vietnameze, care foloseau elicoptere de transport CH-21 şi CH-34 pentru blocarea

119 Enthoven Alain & Wayne Smith, How Much is Enough ? The Development of Defense Programmes between 1961-1969, Harper & Row, New York, 1970, p. 100 120 Hamilton Howze H., general, Tactical Employment of Air Assault Division, “Army Magazine”, no. 13, September 1963, p. 12-15 91 sau urmărirea inamicului şi elicoptere utilitare UH-1A “Huey”, pe care fuseseră montate rachete nedirijate şi mitraliere pentru escortă. Acestea din urmă au însoţit elicoperele încărcate cu militari sud- vietnamezi pe timpul acţiunilor antigherilă, dovedindu-se fiabile, cu un coeficient bun de supravieţuire, indicate pentru executarea cercetării, supravegherii şi sprijinului nemijlocit cu foc. Studiul întreprins a arătat că elicopterele “Huey” sunt bune şi pentru transportul trupelor şi iluminarea câmpului de luptă. În urma studiului, elicopterul UH-1A “Huey” a înlocuit vechile modele B-26 şi T-28 pentru escorta aparatelor de transport. Ulterior, până în mai 1964 noile modele UH-1B au înlocuit elicopterele CH-21, preluând şi misiunea de transport a trupelor. Experimentul a fost urmat de testarea avioanelor uşoare OV-1 “Mohawks” şi CV-2 “Caribou”, precum şi a elicopterului CH-47 “Chinook”. Aparatele OV-1 s-au comportat bine pe timpul evaluării, procurând prin cercetare din aer multe date şi informaţii despre activităţile gherilelor Viet Cong din raioanele îndepărtate, iar cele de tipul CV-2 au adus în atenţie posibilităţile de întrebuinţare ca puncte de comandă şi mijloace de sprijin aerian (transport trupe şi aprovizionare). Armarea elicopterului CH-47 cu o gamă variată de mitraliere şi lansatoare de grenade nu s-a dovedit o idee deosebită; deşi avea o mare putere de foc, elicopterul era mai greoi şi reprezenta o ţintă uşoară, în final hotărându-se întrebuinţarea acestuia doar pentru transportul trupelor şi echipamentului.121 În acelaşi an au început testările şi la Şcoala de Infanterie de la Fort Benning (Georgia), rezultatele încurajatoare ducând la constituirea Diviziei 11 Asalt Aerian, care din 1963 a încorporat şi nucleul Brigăzii 10 Transport Aerian. Programul de teste a luat amploare în septembrie 1963 când s-a desfăşurat prima aplicaţie tactică cu trupe, cu un batalion aeromobil, la Fort Stewart-Georgia. Rezultatele tactice promiţătoare au făcut ca în ianuarie 1964, Statul Major al Forţelor Terestre să întărească hotărârea de includere a unei divizii aeromobile în structura de forţe, concomitent cu desfiinţarea unei divizii mecanizate. Începând cu luna mai 1964 s-a trecut la executarea unor ample aplicaţii tactice cu trupe, sub numele de cod “Hawk Star”, în

121 Tolson. John, lt general, Airmobility (1961-1971), op. cit., p.34 92 cadrul cărora s-a urmărit modul de acţiune a diferitelor elemente aeromobile din componenţa marilor unităţi, pe timpul îndeplinirii misiunilor specifice. Aplicaţiile au fost desfăşurate în general după scenarii convenţionale, operaţiile de contrainsurgenţă fiind exersate doar prin câteva acţiuni cu durata de cinci zile, a unor forţe de valoare companie, maxim batalion. Comentând rezultatele de ansamblu, echipa de evaluare a concluzionat că ” avantajele mobilităţii şi manevrabilităţii crescute, inerente diviziei de asalt aerian oferă un potenţial combativ care poate influenţa de o manieră decisivă rezultatul tuturor operaţiilor tactice desfăşurate.”122 În luna august a aceluiaşi an au apărut primele instrucţiuni generale referitoare la conceperea, planificarea şi executarea operaţiilor aeromobile, precum şi instrucţiuni specifice pentru fiecare categorie de mijloace (elicoptere de cercetare, de transport şi de atac, puncte de comandă aeromobile, artileria reactivă aeriană, etc). Conform instrucţiunilor generale, puterea de foc şi mobilitatea trebuiau întrebuinţate la parametrii maximi, indiferent de mediul de conflict: “Puterea de foc şi mobilitatea sunt întrebuinţate pentru a fixa forţele inamice, a le reduce puterea de foc şi limita capacitatea de manevră, sprijinind elementele de manevră ale forţelor proprii în vederea ocupării terenului şi nimicirii inamicului. Operaţiile aeromobile sunt caracterizate de rapiditate în execuţie şi retragere coordonată.”123 La 15 iunie 1965, după ani de experimentări şi instrucţie intensivă, structura s-a transformat în Divizia 1 Cavalerie (Aeromobilă), care a reprezentat prima forţă aeromobilă combatantă din istoria artei militare, “o piatră unghiulară în evoluţia organizatorică a forţelor terestre americane”.124 Forţele terestre au adoptat în sfârşit aeromobilitatea, cu elicopterul UH-1B ca mijloc principal pentru manevra infanteriei şi sprijinul apropiat cu foc şi

122 Extras din The Evaluation of the Airmobility, January 15, 1965, Fort Benning-Georgia, Department of US Army, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA, annex D, p. 3 123 The Airmobility Concept, December 1963, op. cit., p. 21 124 Ney Virgil, Evolution of US Army Division (1938-1968), op. cit., p. 92  Elicopterul UH-1 poreclit Huey, putea transporta 8 militari echipaţi pentru luptă şi un echipaj de 2-4 persoane care deservea şi armamentul montat pe părţile laterale ale aparatului. 93 CH-47 ca mijloc de bază pentru sprijinul logistic şi manevra artileriei. Tot în 1965 divizia a fost desfăşurată în Vietnam, având în organică pe lângă elementele clasice şi 3 grupuri de elicoptere de asalt cu 4 escadrile fiecare şi 1 grup elicoptere de transport cu 3 escadrile; la o singură ieşire divizia putea manevra cel puţin 1/3 din forţe şi mijloace. Această structură a fost una dintre cele mai puternice maşinării de război construite vreodată şi cu certitudine cea mai bine instruită şi echipată mare unitate americană trimisă până atunci în luptă, care a combinat misiunile tradiţionale ale cavaleriei, cu posibilităţile oferite de asaltul aeromobil, producând o revoluţie asupra modului de ducere a acţiunilor militare. Misiunea oficială a diviziei a fost executarea cercetării în folosul forţelor principale, angajarea inamicului în operaţii de intensitate medie, asigurarea securităţii şi controlului asupra populaţiei şi resurselor dintr-o anumită zonă. Divizia 1 Cavalerie (Aeromobilă) a intrat cu adevărat în luptă lângă Ia Drang (în centrul Vietnamului de Sud, în apropierea frontierei de vest), în cadrul primei angajări directe între forţele americane şi nord-vietnameze (19 octombrie - 26 niembrie 1965), surprinzând total trei regimente de infanterie inamice, prin valurile de elicoptere de transport care “cădeau” din cer şi focul eficace al elicopterelor de atac. Această bătălie a demonstrat validitatea conceptului de asalt aeromobil, mai mult decât toate celelalte angajări ulterioare din Vietnam. În primele zile s-au înregistrat pierderi semnificative la unele subunităţi, pentru că deşi conceptul era fezabil, trebuia perfecţionat.

 Pe perioada războiului, grupul de asalt standard era compus din 3 escadrile de manevră x 20 elicoptere UH-1 şi o escadrilă de atac x 12 AH-1 Cobra; grupul de transport avea în compunere 48 elicoptere CH-47 Chinook sau CH-54 Tarhe (pentru manevra artileriei de calibru mare şi recuperarea aparatelor uşoare şi medii doborâte). La nivelul diviziei exista şi o escadrilă de elicoptere pentru stat major, compusă din 10 UH-1, dotate cu aparatură de comunicaţii, acestea fiind folosite ca mijloace de legatură sau puncte de comandă aeromobile.  În regulamentele americane, misiunile cavaleriei (de fapt unităţi mecanizate şi blindate) constau în: executarea cercetării şi supravegherii; iniţierea contactului cu inamicul; executarea manevrelor de învăluire şi întoarcere; executarea acţiunilor de întârziere şi acoperirea retragerii forţelor principale; urmărirea inamicului care se retrage; asigurarea flancurilor şi intervalelor. 94 Pentru o armată orientată către operaţiile terestre mecanizate, reacţia rapidă şi flexibilă a unităţilor aeromobile în spaţiul extins al văii Ia Drang a fost ceva de necrezut. În 37 de zile elicopterele diviziei au manevrat 22 batalioane de infanterie şi 66 baterii de artilerie, pe distanţe de 100-120 km, elementele înaintate dovedindu- se foarte eficiente în executarea acţiunilor de cercetare şi supraveghere pe spaţii extinse, de întârziere a înaintării inamicului şi a raidurilor în adâncime.125 Tactica folosită pe timpul a zece zile de lupte intense a devenit un reper pentru operaţiile americane ulterioare. Celulele de elicoptere de cercetare H-13 şi de atac UH-1 din Grupul 9 Lovire au descoperit forţele inamice lângă Ia Drang. Imediat, elicopterele de transport CH-47 au executat manevra artileriei în două zone de aterizare, pentru a fi în măsură să sprijine cu foc debarcarea infanteriei. În continuare, elicopterele de atac au executat foc de acoperire asupra zonelor adiacente raioanelor de debarcare a desantului, până la intrarea acestuia în luptă în mod organizat. O parte din elicopterele de transport au executat manevra de blocare prin poziţionarea unor unităţi înapoia inamicului. La cerere, elicopterele de atac au sprijinit nemijlocit acţiunile de la sol, în cooperare cu artileria şi aviaţia de bombardament. Alte elicoptere de transport au redislocat rezerva, au aprovizionat unităţile cu muniţie, hrană şi materiale, au evacuat răniţii. Legăturile radio au permis comandanţilor aflaţi de multe ori în punctele de comandă aeromobile, să monitorizeze transmisiile elementelor de cercetare terestră şi aeriană, direcţionând debarcarea altor forţe în funcţie de desfăşurarea luptei. La terminarea luptelor, sub protecţia elicopterelor de atac, personalul, tehnica şi echipamentul au fost îmbarcate pe elicopterele de transport şi deplasate pe calea aerului în bazele permanente. Pentru prima dată în istoria artei militare, o structură proiectată şi structurată pentru a exploata la maxim avantajele manevrei pe verticală şi-a dovedit valoarea, materializând practic conceptul de aeromobilitate. Prin aeromobilitate s-a găsit un răspuns adecvat fluidităţii situaţiilor de pe câmpul de luptă, conducerea

125 Stanton Shelby, Anatomy of a Division: 1st Cavalry Division (Airmobile) in Vietnam, op. cit., p. 35 95 militară americană hotărând să mărească numărul de elicoptere dislocate în teatru. Deoarece doar o parte din structuri aveau în organică elicopere, forţele terestre au dislocat unităţi de elicoptere în toate zonele de responsabilitate de corp de armată. Acestea intrau la ordin sub controlul operaţional al grupării de forţe, asigurând transportul, protecţia şi susţinerea logistică. Pentru centralizarea conducerii, eficientizarea instruirii specifice şi uşurarea aprovizionării şi mentenanţei, în 1966 a fost creată Brigada 1 Elicoptere, avându-l la comandă pe generalul George Seneff.126 Sub conducerea acestuia s- au înfiinţat rapid centre de antrenament, s-au elaborat regulamentele necesare (inclusiv procedurile de operare standard) şi s-a alocat fiecărei divizii câte un stat major de escadrilă. În 1968 brigada avea 3 grupuri de elicoptere de atac (9 escadrile) şi 4 regimente de elicoptere de transport (14 escadrile). Revenind la inovaţiile tehnice, amintim că pe parcursul derulării conflictului au fost aduse îmbunătăţiri tehnice aparatelor de zbor existente şi au apărut altele noi. Cea mai spectaculoasă apariţie a fost elicopterul de atac AH-1G “Cobra”, intrat în dotare în 1968, foarte manevrabil, mai rapid decât “Huey” şi capabil a lua la bord cu 75 % mai multă muniţie. Succesele repurtate de primele escadrile au făcut ca programul de înlocuire să fie accelerat, în aprilie 1969 mai mult de jumătate din elicopterele dislocate în Vietnam fiind de tipul “Cobra”. Importanţa elicopterelor de atac înzestrate cu diverse tipuri de armament a dus la repartizarea acestora în cadrul tuturor structurilor, în subordinea forţelor terestre existând nu mai puţin de cinci tipuri de unităţi autorizate să le utilizeze: batalioanele de asalt; escadrila de elicoptere de atac din organica diviziilor aeromobile; escadrila de sprijin general din subordinea operaţionala a diviziei de infanterie; compania de cavalerie aeriană din regimentul de cavalerie, sau subordonată operaţional diviziei de infanterie; divizionul aeromobil de rachete din diviziile aeromobile. În condiţiile unei vegetaţii luxuriante şi a infrastructurii de comunicaţii sărace, observarea terestră şi coordonarea unităţilor (atât

126 Stanton Shelby, Anatomy of a Division:. 1st Cavalry Division (Airmobile) in Vietnam, op. cit., p. 22 96 pentru manevra de forţe şi mijloace cât şi pentru manevra de foc) se făceau cu greutate de la sol. Elicopterele de atac au anulat parţial aceste limite, escortând elicopterele de cercetare, utilitare şi de transport, protejând din aer coloanele în marş (pe jos sau pe autovehicule) şi navele fluviale, sprijinind nemijlocit elementele de manevră de la sol, prin lovirea inamicului la chemare şi asigurarea flancurilor şi spatelui dispozitivului. Aeromobilitatea s-a dovedit a fi cheia succesului tactic în Vietnam, conflictul devenind ulterior cunoscut şi sub numele de “războiul elicopterului”.127 Chiar dacă s-au înregistrat pierderi în personal şi tehnică, în toate operaţiile desfăşurate de forţele americane inamicul a fost surprins, manevrat şi înfrânt. Asaltul aeromobil a reprezentat o constantă în cadrul operaţiilor de contrainsurgenţă, esenţa tacticii întrebuinţate, elicopterele acţionând într-o continuă cooperare cu infanteria, blindatele şi artileria, în funcţie de cerinţele misiunii. Conceptul acţional a căpătat astfel o altă dimensiune, prin posibilităţile de depăşire a obstacolelor (naturale şi artificiale) şi anularea valorii tactice a acestora, prin flexibilitatea în alegerea itinerarului şi momentului deplasării, prin surprinderea totală a inamicului. Concluziile specialiştilor americani subliniau că elicopterul promitea să devină mijlocul decisiv de manevră şi sprijin a forţelor, indiferent de tipologia conflictului, permiţând învăluirea, întoarcerea, blocarea şi încercuirea inamicului, executarea manevrei artileriei, aprovizionarea cu uşurinţă a trupelor proprii şi evacuarea rapidă a răniţilor. Pe toată durata conflictelor această maşinărie urma să asigure o platformă aeriană mobilă pentru o parte a mijloacelor de sprijin cu foc şi să faciliteze la maxim infiltrarea şi exfiltrarea elementelor de cercetare şi detaşamentelor de misiuni speciale, în şi din teritoriul controlat de inamic. Nu în ultimul rând, amintim că datorită elicopterului trupele intrau în luptă odihnite, fără a căra armament, muniţie şi materiale în marşuri istovitoare prin teren greu accesibil, în condiţii climaterice extreme. În finalul consideraţiilor noastre asupra acestui subiect, amintim că pentru a mări şansele de supravieţuire a elicopterelor pe câmpul de luptă urma să se întrebuinţeze aviaţia de vânătoare-

127 Hay John H. Jr, lt. general, Tactical and Technical Innovations, op. cit., p.6 97 bombardament asupra raioanelor puternic apărate antiaerian, supremaţia aeriană fiind o condiţie esenţială pentru succesul operaţiilor aeromobile.

6.2. SPRIJINUL GENERAL AL FORŢELOR

Sprijinul logistic pentru operaţile neconvenţionale a fost prevăzut a se realiza într-un mod cu totul nou, deoarece tipologia acestor conflicte reprezenta ceva total diferit faţă de tipul de război pentru care fusese elaborată doctrina logisticii forţelor armate; în operaţiile neconvenţionale nu exista o linie a frontului care să separe beligeranţii şi nici o delimitare a zonei de spate. Nu existau deci nici zone specifice de dispunere a elementelor logistice ale diferitelor eşaloane, ci doar raioane logistice insulare, protejate cu unităţi de arme întrunite. Pentru prima dată în istorie, armata americană a trebuit să ia în considerare constituirea bazelor logistice extinse, în alte ţări unde controlul guvernamental naţional era slab şi aproape toate zonele puteau fi lovite cu foc de către inamic. Greutăţile porneau de la faptul că statele în care forţele S.U.A. ar fi putut acţiona împotriva mişcărilor insurgente de sorginte marxist-maoistă aveau un nivel redus de industrializare, deci nu existau facilităţi logistice moderne, iar infrastructura era de regulă insuficient dezvoltată, inadecvată pentru marile unităţi americane. Sprijinul logistic general al tuturor forţelor terestre din teatru revenea în responsabilitatea unui comandament logistic; în funcţie de cerinţele operaţionale, acesta înfiinţa baze de depozitare majore şi baze de sprijin. Acolo unde exista posibilitatea, calea maritimă urma să constituie principala rută de aprovizionare, apoi calea aeriană, reţeaua de comunicaţii terestre urmând a fi folosită doar după preluarea controlului de către forţele americane. Principiul de bază pentru asigurarea suportului se baza pe “insulele logistice” legate între ele iniţial prin rute aeriene şi maritime, iar ulterior şi prin rute terestre. Fiecare bază de sprijin urma să asigure suportul logistic al unităţilor dislocate într-o anumită

 În 1991 situaţia s-a inversat, forţele americane debarcate în Arabia Saudită pentru Operaţia “Desert Shield” găsind o infrastructură excelentă. 98 regiune şi avea stocuri de aprovizionare pentru 15 zile, iar bazele de depozitare aveau stocuri pentru 45 de zile. În afara bazelor de depozitare şi a bazelor de sprijin se mai prevedea existenţa unităţilor şi detaşamentelor comandamentului logistic şi în unele baze permanente. Aceste unităţi şi detaşamente asigurau suportul direct şi general al tuturor forţelor aliate dintr-o anumită zonă, iar la nevoie urmau să constituie elemente înaintate de suport logistic, în sprijinul operaţiilor în curs de desfăşurare, atunci când structurile logistice ale eşalonului care acţiona nu puteau face faţă cerinţelor. Pentru operaţiile concepute, planificate şi conduse de grupările operative, comandamentul logistic asigura în plus, elemente înaintate de suport logistic, în măsură să sprijine marile unităţi care acţionau la distanţe foarte mari de bazele de dislocare. În Vietnam sprijinul a fost asigurat de Comandamentul 1 Logistic şi a avut la bază întrebuinţarea eşaloanelor de materiale containerizate. Structurile logistice din subordine au avut de depozitat şi distribuit cantităţi enorme de materiale; spre exemplu numai cantităţile de muniţie care se primeau lunar, au ajuns de la 40.000 tone în 1966 la peste 100.000 de tone în 1968.128 Un element de noutate l-a reprezentat întrebuinţarea pe scară largă a elicopterelor de transport, pentru aprovizionarea trupelor, până la eşalon batalion cu CH-47 şi până la pluton cu UH-1. Amintim aici importanţa evacuării răniţilor cu elicopterele, element care a salvat multe vieţi şi a menţinut un moral ridicat al trupei. Elicopterul greu CH-54 a fost folosit pentru transportul pieselor de echipament cu greutate mare, în zone inaccesibile altor mijloace şi pentru evacuarea unor tipuri de tehnică din câmpul de luptă, la centrele de reparaţii. Alte inovaţii au fost butoaiele de cauciuc de 500 galoane (aproximativ 1900 litri) care puteau fi lansate cu paraşutele, hrana caldă containerizată şi trimisă la trupe cu elicopterul, containerele de cauciuc de 3 galoane (11,5 litri) pentru apă, care rezistau la impactul cu solul de la o înălţime de 100 metri, containerizarea din timp a muniţiei de artilerie, pentru a putea fi deplasată pe calea aerului la unităţi dislocate în inima junglei, etc.

128 Heiser Joseph M. Jr., lt gen., Logistic Support , Department of the Army, Washington D.C., 1974, p. 124 99

Comanda şi controlul forţelor. Comunicaţiile Comanda şi controlul operaţional al forţelor terestre americane în teatrele de operaţii urmau să se realizeze de către Comandamentul de Lovire (STRICOM) sau comandamentul strategic al regiunii în care acestea urmau să acţioneze, prin componenta terestră. Forţele Terestre urmau să aibă la rândul lor un comandament propriu, care să se ocupe de conducerea administrativă a marilor unităţi şi unităţi. La nivel tactic-operativ, în funcţie de situaţie conducerea urma să se realizeze prin grupări de valoare diferită şi compunere eterogenă, responsabile pentru zone bine delimitate. Angajarea neconvenţională necesita o flexibilitate deosebită în exercitarea controlului operaţional, datorită misiunilor specifice care cereau o intervenţie rapidă, pe parcursul căreia operaţiile se dezvoltau ca mărime şi intensitate, iar elementele de dispozitiv treceau de la o grupare de forţe la alta, în posturi acţionale diferite. În Vietnam s-au întâmpinat probleme serioase în privinţa exercitării unui control general al forţelor din subordine, pentru că zona primită în responsabilitate de grupările operative americane coincidea cu zonele tactice ale celor patru corpuri de armată sud- vietnameze. Principala problemă se datora inexistenţei unui comandament combinat americano-sud vietnamez, fapt care a provocat dificultăţi enorme în planificarea şi executarea operaţiilor ulterioare.129 În lipsa unei conduceri unice, în interiorul zonelor tactice operaţiile se desfăşurau independent, cu notificarea aliaţilor. Cei doi comandanţi dintr-o regiune militară trasau zone de responsabilitate pentru fiecare divizie sud-vietnameză şi americană în parte. La rândul lor, diviziile împărţeau zona pe brigăzi (regimente), iar acestea pe batalioane. Complexitatea situaţiei creştea la nivelul provinciilor din interiorul zonelor tactice unde organele administraţiei locale conduceau acţiuni cu forţele regionale şi locale, acestea fiind în esenţă formaţiuni paramilitare. Comunicaţiile forţelor terestre americane erau asigurate de unităţi de transmisiuni independente (regiment, brigadă) şi de

129 Van Creveld, Command in Battle, Harvard University Press, Cambridge- Massachusetts, 1985, p. 243 100 batalioanele din organica diviziilor. Unităţile independente operau sisteme diverse, de la terminale troposferice mobile şi terminale fixe de satelit, la reţele radio obişnuite, pentru conducerea operaţională a forţelor.130 În privinţa operaţiilor curente, amintim că aceste unităţi asigurau legăturile dintre comandamentele grupărilor operative şi marile unităţi (unităţi) din subordine, prin centre de transmisiuni fixe şi mobile. La nivel tactic legăturile erau asigurate de batalioanele de transmisiuni ale diviziilor, care conectau punctul de comandă al diviziei cu elementele de manevră, de sprijin a luptei şi sprijin logistic organice, cu cele luate sub control operaţional, precum şi pentru a asigura cooperarea cu unităţile aliate care operau în zona de responsabilitate a diviziei. În plus, mai trebuiau să asigure facilităţile de comunicaţii în bazele de dislocare permanente, suplimentându-le pe cele ale sistemului de comunicaţii zonal. O mare importanţă a avut întrebuinţarea sistemului radio mobil pe canale multiple, devenit coloana vertebrală a comunicaţiilor diviziei, prin cele 12-24 de staţii care conectau elementele de comandă şi sprijin cu foc. Aceste comunicaţii sigure asigurau comandanţilor o permanentă libertate de acţiune. În operaţiile contrainsurgenţă nu se întrebuinţau circuitele fir decât în cadrul perimetrelor defensive temporare, pe distanţe de câteva sute de metri. Acţiunile pe obiective, desfăşurate la distanţe mari între elementele de dispozitiv transformau legătura radio pe unde ultrascurte în coloana vertebrală a comunicaţiilor tactice. Trebuie să amintim că divizia mai primea în întărire şi mijloace de la batalionul de transmisiuni repartizat grupării operative, pentru a putea acoperi zonele de responsabilitate. Un element inovator de mare importanţă în condiţiile angajării din Vietnam spre exemplu, a fost constituit de asigurarea staţiilor radio pe unde ultrascurte cu canale multiple, până la nivelul plutonului de infanterie, inclusiv. Natura operaţiilor neconvenţionale necesita o nouă abordare a conceptului comunicaţiilor. Comanda şi controlul unităţilor dislocate

130 În august 1964 s-a dat în folosinţă primul terminal de satelit, marcând prima întrebuinţare a sateliţilor de comunicaţii pentru asigurarea legăturilor strategice într-un teatru de operaţii (cf. Rienzi Thomas Matthew, major general, Communications and Electronics (1962-1970), Department of the Army, Washington D.C., 1972, p. 23 101 pe distanţe de zeci de kilometri prin junglă, deşert, munţi sau deltă nu se putea realiza din puncte de comandă clasice. S-a optat pentru soluţia punctelor de comandă aeromobile, elicopterele dotate cu echipamente specifice fiind în măsură să asigure necesităţile marilor unităţi tactice.131 Flexibilitatea acestor mijloace permitea comandanţilor să coordoneze manevra la sol, atacurile executate de elicoptere şi aviaţia tactică, sprijinul cu foc al artileriei terestre şi navale. O altă inovaţie a constat în întrebuinţarea punctelor de retranslaţie aeromobile şi aeropurtate, pentru legătura între staţii radio aflate la distanţe mult mai mari decât bătaia maximă. În esenţă, modificările operate după 1961 au dus la realizarea în forţele terestre americane a unui sistemul de comunicaţii, care a fost experimentat în Vietnam şi a funcţionat în condiţii foarte bune, indiferent de situaţie.

Sprijinul de geniu consta în sprijinul tactic al forţelor combatante, suplimentar unităţile de geniu construind şi facilităţile necesare tuturor tipurilor de structuri militare. Suportul operaţional urma să fie asigurat în principal cu batalioanele de geniu din organica diviziilor, care acţionau pe elemente specifice, pentru mărirea mobilităţii forţelor proprii şi micşorarea mobilităţii inamicului. O parte din subunităţi erau date în întărire unităţilor de manevră, pentru a le mări potenţialul de acţiune. Batalionul de infanterie era întărit de obicei cu un pluton geniu, iar compania de infanterie, cu o grupă de pionieri. În unele cazuri, plutonul de geniu rămânea în raionul punctului de comandă al batalionului şi intervenea numai la cererea companiilor de infanterie, când se realiza contactul cu un inamic dispus în raioane fortificate şi era nevoie de distrugerea buncărelor şi a altor lucrări. Echipele de pionieri acţionau împreună cu infanteria pentru a distruge lucrările din bazele gherilelor, materialele depozitate şi segmentele tunelelor inamice descoperite. În Vietnam, unităţile (subunităţile) de geniu date sub controlul operaţional sau comanda operaţională a diviziei, participau la executarea misiunilor de distrugeri, dar desfăşurau şi activităţi de

131 Myer Charles L., lt. general., Division-Level Communications (1962-1973), Vietnamese Studies, Department of the Army, Washington D.C., 1982, p. 67 102 cercetare-deminare, amenajarea zonelor de aterizare pentru elicoptere şi a poziţiilor de apărare din cadrul perimetrelor defensive temporare ale elementelor de manevră. 132 Acţiunile de deminare au contribuit din plin la asigurarea suportului operaţional pentru trupele proprii, executându-se zilnic, în zone de operaţii adiacente bazelor permanente, pe distanţe de 15-20 km în lungul căilor de comunicaţii principale, pe jos şi pe mijloace mobile (autoturisme de teren dotate cu detectoare de mine, tancuri dragoare, etc). Alte acţiuni importante au constat în curaţirea terenului, desfăşurată cu subunităţi mixte de geniu şi infanterie, pe jos şi pe mijloace blindate, în scopul penetrării punctelor de sprijin inamice, expunerii rutelor principale de infiltrare, interzicerii amenajării de “sanctuare” şi deschiderii căilor de comunicaţii pentru traficul militar şi civil. Unităţile de geniu şi-au adus o contribuţie esenţială şi la amenajarea lucrărilor de fortificaţii permanente din jurul principalelor garnizoane militare, baze aeriene şi maritime, au construit porturi, aerodromuri133, drumuri şi poduri. În ceea ce priveşte aerodromurile, constatăm apariţia unor inovaţii tehnice reprezentate de aplicarea unei membrane cauciucate (T-17), pentru crearea unor piste de calitate superioară, sau construirea pistelor cu inserţiuni de aluminium pentru aerodromurile pe care operau intens aparatele grele de transport.

Sprijinul de artilerie În operaţile neconvenţionale, acţiunile în focar şi caracterul omnidirecţional al ameninţării, urmau să influenţeze decisiv dislocarea forţelor şi sprijinul de foc, modificând total doctrina operaţională a artileriei. În martie 1962 Grupul de Asistenţă şi Consiliere Militară Vietnam a început publicarea unei serii de rapoarte despre învăţămintele reieşite din acţiunile de contrainsurgenţă desfăşurate de sud-vietnamezi începând cu 1959.

132 Plonger Robert R., major general, US Army Engineers (1965-1970), Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington D. C., 1974 , p.32 133 În 2 ani, până în vara lui 1967, geniştii au amenajat sau dezvoltat peste 80 de aerodromuri (cf, maj. gen. Plonger Robert R., US Army Engineers 1965-1970, op. cit., p.65) 103 Raportul nr 31 publicat în septembrie 1963 se referea la organizarea şi întrebuinţarea artileriei. Observaţiile făcute în acest raport au ajutat ulterior la definirea tacticii artileriei americane, după implicarea directă în conflict. Raportul sublinia că “artileria trebuie organizată şi întrebuinţată în operaţii de contrainsurgenţă într-un mod care să răspundă noilor cerinţe, într-un mediu în care nu există zone de angajare bine definite. În Vietnamul de Sud zona de operaţii este constituită din întregul teritoriu al Republicii.”134 În operaţiile convenţionale artileria americană acţiona de regulă pe divizioane, în sprijinul direct sau general al unei unităţi sau mari unităţi. Un divizion dat in sprijinul direct al unei brigăzi spre exemplu, sprijinea întreaga brigadă, fără a repartiza câte o baterie pentru fiecare batalion de infanterie. În operaţile neconvenţionale suprafaţa extinsă a zonei de responsabilitate a brigăzii făcea imposibilă asigurarea sprijinului cu foc de către divizion în toate situaţiile. Pentru a se putea acoperi cu foc întreaga suprafaţă, sprijinindu-se astfel toate manevrele infanteriei, divizionul trebuia împărţit pe baterii, fiecare în sprijinul direct al unui batalion. Descentralizarea mergea uneori mai departe, bateria acţionând pe plutoane care executau misiuni de foc în mod independent. Bateriile de artilerie nu aveau aceeaşi libertate de mişcare ca pe câmpul de luptă convenţional ci se deplasau în permanenţă cu batalioanele de infanterie pe care le sprijineau. În acest tip de operaţii cooperarea dintre artilerie şi infanterie devenea în fapt o legătură foarte strânsă. Total diferit faţă de locul ocupat într-un dispozitiv tactic convenţional, bateria de artilerie se vedea izolată într-un raion îndepărtat, împreună cu batalionul de infanterie. Fiecare din aceste două structuri devenea astfel dependentă de cealaltă pentru a supravieţui în noul tip de angajare; artileria avea nevoie de protecţie, iar infanteria trebuia sprijinită. La nivelul marilor unităţi tactice exista firesc, artileria organică. Fiecare comandament de brigadă primea în responsabilitate continuă o anumită zonă, fiind sprijinită direct de câte unul din cele trei divizioane de obuziere (calibrul 105 mm) ale diviziei. La dispoziţia şefului artileriei diviziei mai rămânea doar divizionul greu

134 Ewing Ott David, major general, Field Artillery (1954-1973), Vietnamese Studies, US Government Printing Office, Washington D.C., 1975, p. 3 104 (compus din 3 baterii calibrul 155 mm şi o baterie calibrul 203 mm), întrebuinţat în sprijin general, pentru suplimentarea focului în anumite raioane, în funcţie de intensitatea angajării.135 Chiar dacă responsabilitatea de conducere a focului de către şeful artileriei diviziei se diminua, în schimb creşteau responsabilităţile pe linia aprovizionării şi mentenanţei (cereri pentru elicoptere de transport, transportoare şenilate, camioane, etc) precum şi pentru planificarea, solicitarea şi coordonarea sprijinului cu foc a structurilor diviziei. În afara artileriei diviziilor au existat unităţile independente, subordonate în teatrele de operaţii statului major al artileriei din structurile superioare diviziei. Acest stat major al artileriei conducea toate unităţile de sprijin general şi direct. Din cauza spaţiului extins, sprijinul general de artilerie se transforma într-un mijloc de acoperire cu foc a unor raioane de teren cât mai mari, de multe ori fără a suplini focul unităţilor de divizie. În fapt acestea executau misiuni de foc oriunde li se cerea, în limita bătăii materialului. Uneori, când diviziile acţionau în teren foarte greu accesibil şi divizionul organic autopropulsat de 155 mm nu putea urma elementele de manevră, atunci comandantul grupării operative dădea un divizion de 155 mm aerotransportabil, din unităţile de artilerie de grupare operativă în OPCON (control operaţional) la divizie, pentru perioada desfăşurării operaţiei. Artileria diviziei executa misiuni de foc în sprijinul brigăzilor, pentru a suplimenta focul divizioanelor organice sau a acoperi raioane nelovite de focul acestora. Bateriile care sprijineau batalioanele de infanterie, intrau sub OPCON la divizionul brigăzii care conducea operaţia. În Vietnam au existat cazuri când un divizion conducea focul a 6 baterii (3 organice, 3 OPCON).136 Coordonarea sprijinului cu foc se realiza prin centrul de coordonare condus de o echipă de ofiţeri (un ofiţer de artilerie),

135 Brigăzile independente (de infanterie, aeropurtate, etc) aveau în organică un divizion obuziere 105 mm. Regimentul 11 Cavalerie Blindată nu avea în organică divizion de artilerie, dar fiecare din cele trei batalioane avea în organică o baterie de obuziere de 155 mm. Divizia 1 Cavalerie Aeromobilă avea şi un divizion de artilerie reactivă aeromobilă, cu 39 elicoptere (cf. Dastrup Boyd L., The King of Battle. The History of US Army Field Artillery, US Army Doctrine and Training Center, Fort Monroe-Virginia, 1992, p.132-134) 136 Ewing Ott David, major general, Field Artillery (1954-1973), op. cit., p. 26 105 având în componenţă reprezentanţi ai categoriilor de mijloace de sprijin. Acest centru se înfiinţa la toate eşaloanele mai mari decât compania şi coordona focul aruncătoarele organice, artileriei terestre, artileriei antiaeriene, elicopterelor de atac, artileriei aeromobile, artileriei de pe mijloace navale şi fluviale, loviturile aviaţiei tactice de sprijin apropiat şi bombardierelor strategice. La eşalonul companie, comandantul acesteia era şi coordonatorul sprijinului cu foc, ajutat de observatorul de artilerie. Din punct de vedere al inovaţiilor, menţionăm întrebuinţarea bazelor de foc. Baza de foc, o inovaţie esenţială apărută în Vietnam, a constituit principala modalitate prin care se putea asigura un sprijin oportun, indiferent de zona în care se desfăşurau acţiunile de luptă. Pe timpul acţiunilor, unităţile de infanterie manevrau fără sprijinul artileriei doar în situaţii deosebite, pe timpul cât artileria executa manevra aeromobilă pentru schimbarea raioanelor poziţiilor de tragere, în acest timp sprijinul fiind acordat de artileria reactivă aeromobilă şi elicopterele de atac şi sprijin nemijlocit. Existenţa capacităţilor aeromobile a permis ca unităţile (subunităţile) de artilerie să urmeze unităţile de infanterie pe care le sprijineau direct, practic peste tot. Odată ce artileria era amplasată în noul raion al poziţiilor de tragere, devenea dintr-o dată vulnerabilă în faţa atacurilor inamicului, care se putea concentra rapid în ascuns şi ataca în forţă din orice direcţie. Bateriile de tragere nu aveau nici personalul necesar, nici mijloacele şi nici instruirea care să le permită respingerea atacurilor, concomitent cu executarea misiunilor de foc. Din acest motiv, infanteria a asigurat încă de la început subunităţi de protecţie pentru artilerie. Aceste raioane de tragere şi apărare, puternic amenajate genistic şi ocupate de unitatea de artilerie şi infanteria de protecţie au devenit cunoscute sub numele de baze de foc. Din baza de foc unitatea (subunitatea) de artilerie putea executa misiuni de sprijin sau interdicţie în toate direcţiile, până la limita bătăii materialului, răspunzând tuturor cererilor unităţilor de manevră sau elementelor de cercetare, aflate în raza de acţiune. Baza trebuia să fie în raza de lovire a altei unităţi de artilerie, care să poată executa misiuni de foc în sprijinul apărătorilor bazei. Bazele de foc aveau caracter permanent (pentru lovirea elementelor insurgente, imediat după descoperirea acestora de către 106 elementele de cercetare sau patrulele cu rază lungă de acţiune) sau temporar (amenajate pentru susţinerea manevrelor executate în cadrul unei anumite operaţii, conduse de divizie sau gruparea operativă). Infanteria amenaja un perimetru defensiv (de preferinţă circular, centrat pe raionul poziţiilor de tragere), delimitat de un aliniament de buncăre pentru doi militari sau amplasamente pentru mitraliere şi aruncătoare de grenade. În faţa acestor buncăre se amplasau câmpuri de mine şi obstacole neexplozive, împânzite de mijloace de avertizare declanşate la apăsare şi/sau tracţiune. Infanteriştii apărau baza cu armamentul din dotare, în cadrul căruia existau subunităţile de aruncătoare. Acestea puteau sprijini infanteria care apăra baza pe timpul cât aceasta era atacată, dând posibilitatea artileriei să continue executarea misiunilor de foc în sprijinul operaţiei aflată în desfăşurare, în altă parte a zonei de responsabilitate a diviziei. Atunci când nu executa misiuni de foc în sprijinul unei operaţii, artileria contribuia la apărarea bazei, executând foc de contrabaterie (pe aruncătoarele şi obuzierele inamicului) şi trageri prin ochire directă împotriva infanteriei şi blindatelor inamicului. În Vietnam artileria a mai executat şi misiuni de foc în cadrul sprijinului mutual interbaze, când una sau mai multe dintre acestea erau atacate prin surprindere de forţe inamice numeroase şi asediate pentru o perioadă lungă de timp. Pentru operaţiile de amploare desfăşurate cu forţe aparţinând mai multor divizii, datorită lipsei raioanelor favorabile de teren şi a limitării forţelor destinate să asigure protecţia nemijlocită a artileriei se amenajau baze de foc temporare, de regulă în zonele de aterizare a elicopterelor, în care se dispuneau mai multe unităţi de artilerie, de la eşaloane diferite. În funcţie de derularea acţiunilor şi nevoile de sprijin direct şi general, bateriile de 155 mm ale unităţilor eşalonului superior erau manevrate între bazele de foc permanente sau temporare ale unităţilor subordonate. În operaţiile conduse de gruparea operativă, artileria era coordonată de şeful artileriei structurii, prin statul major al artileriei, dispus în interiorul punctului de comandă de bază. Un alt element de noutate a fost reprezentat de întrebuinţarea senzorilor, pentru executarea misiunilor de hărţuire a insurgenţei şi interdicţie a căilor de apropiere spre obiectivele importante. 107 Seismici, acustici şi magnetici, plantaţi independent sau în serie, în anumite puncte, raioane şi pe segmente de comunicaţie, în raza de acţiune a artileriei din bazele de foc, senzorii au fost întrebuinţaţi în masă începând cu vara anului 1968.

108

CONSIDERAŢII FINALE

Strategiile politico-militare americane iniţiate şi implementate pe timpul primelor două decenii ale “războiului rece” s-au articulat pe “containment”, conceptul de bază prin care s-a urmărit îngrădirea manifestării tendinţelor agresive ale Uniunii Sovietice şi împiedicarea răspândirii comunismului la scară mondială. Acest concept a fost materializat la nivel practic începând cu războiul din Coreea şi continuând cu războiul din Vietnam. Evoluţia conceptelor strategice americane şi transformarea forţelor sale terestre între 1947-1969 au avut o influenţă decisivă asupra articulării sistemelor de securitate regionale în condiţiile bipolarismului planetar. După încheierea demobilizării în 1947, forţele terestre americane au fost reorganizate, diviziile devenind mai mobile şi având o mai mare putere de foc. Victoria în războiul abia încheiat dovedise că preceptele tactice ale forţelor terestre erau viabile şi nu era nevoie de modificări de esenţă. S.U.A. avea o prezenţă militară semnificativă în multe zone de pe mapamond şi îşi extindea gradual sferele de influenţă. Intervenţia chineză în Coreea a făcut ca S.U.A. şi puterile Europei Occidentale să conştientizeze unitatea ideologică şi de acţiune a statelor comuniste, agresivitatea mascată şi făţişă a unora dintre acestea. Imposibilitatea încheierii războiului printr-o victorie decisivă a convins S.U.A. de inferioritatea “lumii libere” în forţe şi mijloace militare convenţionale. În aceste condiţii, odată cu instalarea în funcţie a preşedintelui Eisenhower s-a dorit redimensionarea sistemului său militar pentru a se fructifica avansul tehnologic. Apărea conceptul strategic al “ripostei masive” bazat pe întrebuinţarea masată a mijloacelor nucleare, S.U.A. surclasând Uniunea Sovietică în deceniul VI, la acest capitol. Noul concept impunea modificări de esenţă, care trebuiau să permită forţelor terestre americane să poată acţiona cu succes pe câmpul de luptă atomic. S-a trecut astfel la experimentarea şi implementarea diviziilor “pentomice”, organizate pe structuri pentagonale modulare, instruite după alte precepte tactice, capabile să lanseze lovituri nucleare şi să facă faţă atacurilor nucleare ale inamicului. În opinia noastră, organizarea pentomică a constituit în 109 esenţă exponentul ripostei terestre în războiul total, de înaltă intensitate. La începutul deceniului VII, nu se ajunsese încă la paritatea nucleară între cele două super-puteri, dar pierderile probabile în ambele tabere în cazul unui schimb nuclear preveneau oarecum declanşarea conflictului. Asistăm astfel la o modificare de esenţă a strategiei U.R.S.S şi Chinei Populare care au transferat confruntarea la „periferie”, prin susţinerea „războaielor drepte, de eliberare” (de fapt mişcări insurgente de sorginte marxist-maoistă) din Asia, Africa, America Centrală şi de Sud, în scopul extinderii sferelor de influenţă. S.U.A. a contracarat rapid, începând din 1962 administraţia Kennedy renunţând la „riposta masivă” şi adoptând strategia „ripostei flexibile”. Noua strategie, deşi menţinea posibilitatea întrebuinţării armamentului nuclear oferea şi alte variante de abordare a conflictelor convenţionale şi neconvenţionale, acestea din urmă fiind considerate preponderente în viitor. Strategia a fost preluată ulterior şi de N.A.T.O., ca o alternativă la schimbul nuclear pe spaţiul european. Materializarea strategiei a condus la o nouă transformare a forţelor terestre americane, atât la nivel tactic-operaţional, cât şi la nivel structural-organizaţional. În acest sens, la nivelul marilor unităţi tactice americane s-a trecut începând din 1962 la o altă reorganizare, care dădea diviziilor o mare flexibilitate şi crea posibilitatea adecvată de ripostă, în faţa tuturor ameninţărilor la adresa intereselor americane şi a statelor membre N.A.T.O., indiferent de tipologia conflictelor viitoare. „Riposta flexibilă” necesita pe lângă o nouă organizare, implementarea unor noi concepte tactic-operaţionale, bazate pe întrebuinţarea tehnologiei avansate. Acestea au fost experimentate, implementate şi dezvoltate pe parcursul războiului din Vietnam. O importanţă majoră a avut contrainsurgenţa modernă, ca modalitate adecvată de neutralizare a mişcărilor insurgente, grefate pe acţiuni de gherilă executate cu formaţiuni şi unităţi paramilitare sau regulate de valori diferite. Contrainsurgenţa s-a articulat pe fructificarea posibilităţilor de descoperire, fixare şi nimicire a inamicului, în toate categoriile de teren, posibilităţi date de multitudinea de mijloace şi resurse la dispoziţie. În acest sens elementele de manevră au devenit forţe de cercetare şi fixare, în timp ce artileria terestră şi navală 110 (maritimă şi fluvială), aviaţia şi elicopterele de atac au constituit elementele distructive. În continuare, desfăşurarea ostilităţilor a demonstrat că integrarea acestor multiple mijloace de lovire cu schema de manevră în vederea obţinerii efectului tactic dorit, devenea provocarea supremă pentru comandantul grupării de forţe terestre. Un alt element de importanţă majoră a fost aeromobilitatea, materializată prin întrebuinţarea în masă a elicopterelor. Aeromobilitatea a dat substanţă „ripostei flexibile” prin adăugarea celei de a treia dimensiuni spaţiului de angajare. Opinăm că evoluţia conceptelor strategice şi transformarea forţelor terestre americane între 1947-1969 au avut o influenţă majoră asupra definirii artei militare la nivel universal, în cea de a doua jumătate a secolului XX. În doar două decenii forţele terestre americane au fost redimensionate, reorganizate şi instruite, pornind de la necesităţile strategice, să desfăşoare cu succes operaţii în războaie convenţionale totale sau limitate (cu sau fără întrebuinţarea loviturilor nucleare), sau în cadrul conflictelor neconvenţionale din statele „lumii a III a”(mult mai probabile, în condiţiile parităţii nucleare). Armatele statelor aliate au preluat elementele de noutate, iar armatele adverse au operat măsuri de adaptare a propriilor sisteme, în scopul unei contracarări eficiente. Influenţa s-a simţit din plin şi în ecuaţia securităţii internaţionale, posibilităţile sistemului militar american dictând articularea strategiilor de securitate ale N.A.T.O. şi „mutările” blocului comunist.

111

BIBLIOGRAFIE

Dosare arhivă : 124/24 iunie 1952, National Security Report, arhiva Consiliului Naţional de Securitate; 9/1971, US-Vietnam Relations: 1945-1967, arhiva Departamentului de Stat; ”The Airmobility Concept”, December 1963, Department of US Army, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA; “Evaluation of the Airmobility”, January 15, 1965, Fort Benning-Georgia, Department of US Army, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks- PA; “Memorandum, 5th Army Commander to US Army Continental Command Commander”, 18.02 1962, US Army Military History Institute, Carlisle Barrracks- PA; Raport prezentat Congresului SUA, iulie 1947, general George C. Marshall, US Army Office for Military History, Washington D.C. “Reorganization Objective Army Divisions”, draft, to the Army Chief of Staff, August 1961, US Army Center for Military History, Washington D.C. ; ”Report about the creation of counterguerilla forces” , 7 November 1961, US Army HQ, Chief of operations division, US Army Center for Military History, Washington D.C.; “Reprojection of the 101st Airborne Division”, Memorandum of Division Commander to CINC Pacific Command, 26 August 1963, US Army Center for Military History, Washington DC; “Table of Organisation: Airborne Division”, No. 3-A, April 1950, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA; “Table of Organisation: Armored Battalion”, No. 1-311, 1948, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA; “Table of Organisation: Light Infantry Brigade”, No. 7-175T, 1965, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA;

Regulamente şi manuale militare, programe cursuri: US Army Infantry School, Curriculum for the Basic Officer Course, Fort Benning, Georgia, 1963; US Army Command and Staff College, Curriculum for the Command and Staff Course, Fort Leavenworth , Kansas, 1963; Field Manual 525-30, Missiles (Rachetele), Department of the Army, Washington D.C., 28 August 1956; FM 31-16, Counterguerilla Operations (Operaţiile antigherilă), Department of the Army, 1967; FM 31-20, Operations Against Guerilla Forces (Operaţii împotriva forţelor de gherilă), Department of the Army, 1967; FM 31-21, Guerila Warfare and Special Forces Operations (Războiul de gherilă şi operaţiile forţelor speciale), Department of the Army, ediţiile 1958, 1961 şi 1963; 112 FM 31-22, Counterinsurgency Forces (Forţele Contrainsurgenţă), Department of the Army, ediţie revăzută, noiembrie 1963; FM 100-5, Operations (Operaţiile), Department of the Army, ediţiile septembrie 1954, februarie 1962 şi septembrie 1968; 515-2, Counterinsurgency, US Army Continental Command, 1962, arhiva US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA.

Lucrări diverse: Bacevich A. John, The Pentomic Era. US Army between Korea and Vietnam, National Defense University Press, Washington D.C., 1986; Bowman Stephen, major, US Army and the Counterinsurgency War. The Development of the Doctrine (1946-1964), Duke University, 1980; Brodie Bernard, War and Politics, Macmillan Co, New York, 1973; Blight James G. and Welch A.David, On the Brink: Americans and Soviets Reexamine the Cuban Missile Crisis, New York, Hill and Wang, 1989; Clausewitz Carl, von, On War, vol. I, Princeton University Press, New Jersey, 1976; Cruceru Valerică, Insurgenţă, contrainsurgenţă şi război limitat. Aspecte ale artei militare în războiul din Vietnam (1954-1975), Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005; Dastrup Boyd L., The King of Battle. The History of U.S. Army Field Artilery, US Army Doctrine and Training Center, Fort Monroe-Virginia, 1992; Dulles Foster John, The Massive Retaliation Doctrine, in John Endicott & Roy Stafford, „US Defense Policy”, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1977; Ewing Ott David, major general, Field Artillery (1954-1973), Vietnamese Studies, US Government Printing Office, Washington D.C., 1975; Enthoven C Allain & Wayne K. Smith, How much is enough ? The development of Defence Programmes between 1961-1969, Harper & Row, New York, 1971; Fontaine Andre, Istoria războiului rece, vol. 1 - 2, Ed. Militară, Bucureşti, 1991; Fontaine Andre, Istoria războiului rece, vol. 3, Ed. Militară, Bucureşti, 1993; Fontaine Andre, Istoria războiului rece, vol. 4, Ed. Militară, Bucureşti, 1994; Friedman Norman, The Fifty-Year War: Conflict and Strategy in the Cold War, Annapolis: Naval Institute Press, 2000; Futrell Robert, Ideas, Concepst, Doctrines.The History of Military Thinking in US Air Forces between 1907 – 1964, Air University Press, Baza Aeriană Maxwell – Alabama, 1971; Gaddis J. Lewis, Strategy of Containment. A Critical Appraisal of US National Security Policy after the Second World War, Oxford University Press, New York, 1977; Galle Joe F., A History of the 11th Infantry Brigade, 3rd Military History Detachment, USARPAC, 1970; Galvin John, The Air Assault. Development of Airmobile Tactics, Hawthorn Books, New York, 1969; Gittings John, The Role of Chinese People Army, Oxford University Press, New York, 1976;

113 Gogorici Alexandru, colonel, Concluzii şi propuneri privind pregătirea şi înzestrarea forţelor armate, rezultate din desfăşurarea războiului din Vietnam, Academia Militară, Bucureşti, ianuarie 1969; Graff Henry, The Tuesday Cabinet, Prentice-Hal, Englewood Cliffs, New Jersey, 1970; Hamilton H. Howze, general, Tactical Employment of Air Assault Division, “Army” Magazine, No. 13, September 1963; Hay John H., Jr., Tactical and Material Innovations, Vietnamese Studies, Department of the Army, Washington D.C., 1974; Heiser Joseph M. Jr., lt gen., Logistic Support, Vietnamese Studies, Department of the Army, Washington D.C., 1974; Hewes James, E. Jr., From the Beginnings to McNamara. Organization of U.S. Army between 1900-1963, U.S. Army Center for Military History, Washington D.C., 1975; Hilsman Roger, Awakening of a Nation, Doubleday & Co, New York, 1967; Hinton Harold, Communist China in World Politics, Houghton Mifflin Boston, 1966; Huntington Samuel P., Bases of Accomodation, in ”Foreign Affairs” no. 46, Washington D.C., July 1968; Kelley Francis J., colonel, US Army Special Forces (1961-1971), Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington D.C., 1973; Kennan George, Memoirs (1925-1950), Pantheon Books, New York, 1967; Kennan George, The Sources of Soviet Conduct, în “Foreign Affairs”, vol. 25, no. 4, July 1947; Kissinger Henry, Nuclear Weapons and the Foreign Policy, New York, Harper & Brothers, 1957; Kissinger Henry, U.S. Foreign Policy, New York, W.W. Norton, 1974; Kissinger Henry, The White House Years, Brown & Co, Boston – Massachusetts, 1979; Krepinewich Andrew F., US Army and the Vietnam, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1986; Lafeber Walter, America, Russia and the Cold War 1945-1975, New York, Wiley, 1967; Lloyd Norman & Spores John, Jumping Towards Guerila Warfare, în periodicul “Army”, March 1962; Mahon John K. & Danysh Romana, The Infantry, Army Lineage Series, US Army Military History Office, Washington D.C., 1972; Mao Tze Dong, Selected Writings, vol. I, Foreign Languages Printing Office, Beijing, 1954; McNamara Robert, Secretary of Defense, Report for the Defense Board, House of Representative, US Congress, no. 3162/1961, US Government Printing Office, Washington D.C.,1962; Midgley John J., Deadly Ilusions, U.S.Army Policy about Nuclear Battlefield, Westview Press, Boulder-Colorado, 1986; Miller David, The Cold War: A Military History, New York St. Martin’s Press, 1999; 114 Momyer W. William, general, Air Power in Three Wars, US Government Printing Office, Washington D.C., 1978; Mrozek Donald, Air Power and the Ground War in Vietnam, Air University Press, Baza Aeriană Maxwell-Alabama, 1988; Myer Charles L., lt. general., Division-Level Communications (1962-1973), Vietnamese Studies, Department of the Army, Washington D.C., 1982; Ney Virgil, Evolution of US Army Division (1938-1968), Memorandum M-365, US Army Combat Development Command, Fort Belvoir, Virginia, 1969; Ney Virgil, Evoluţia Regulamentului general pentru operaţiile forţelor terestre. Memorandumul nr. 244 al Grupului de lucru pe probleme de operaţii, Departamentul Forţelor Terestre, Washington D.C., ianuarie 1966; Nye Joseph S. Jr., Understanding International Conflicts. An Introduction to Theory and History, Second Edition, Addison Weslwy Longman Inc., New York, 1997; Palmer Bruce, gl. bg. & Flint Roy, căpitan, Proiect privind instruirea contrainsurgenţă, Departamentul Forţelor Terestre, Washington D.C., nr. 12 / iunie 1962; Plonger Robert R., major general, US Army Engineers (1965-1970), Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington D. C., 1974 Rienzi Thomas Matthew, major general, Communications and Electronics (1962- 1970), Department of the Army, Washington D.C., 1972; Rostow W.W., The Diffusion of Power, New York, Macmillan & Co., 1972; Sarin Oleg & Dvoretsky Lev, Război contra speciei umane. Agresiunile Uniunii Sovietice împotriva lumii (1919-1989), Ed. Antet, Bucuresti, 1997; Scoville Thomas W., Organizarea şi managementul S.U.A. pentru pacificarea, consilierea şi sprijinirea Vietnamului de Sud între 1954 – 1968. Birocraţia politică şi puterea prezidenţială, Oficiul tipografic guvernamental, Washington D.C., 1975; Schnabel James F., US Army in the Korean War: Policy and Direction. The First Year, US Army Center of Military History, Washington D.C., 1972; Sheehan Neil , Pentagon Papers, vol. 1, Bantam Books, New York, 1971; Stanton Shelby, Anatomy of a Division: 1st Cavalry Division (Airmobile) in Vietnam, Presidio Press, Novato-California, 1987; Summers Harry, colonel, “On Strategy. A Critical Analysis of the Vietnam War”, Presidio Press, Novato – California, 1984; Taylor Maxwell D., general, The Uncertain Trumpet, Harper & Bros, New York, 1959; Taylor Maxwell D., general, U.S. Army is Changing, în periodicul “The Army Combat Forces Journal”, No.6, October 1955; Tolston J. John, lieutenant general, Airmobility (1961-1971), Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington D.C., 1973; Van Creveld, Command in Battle, Harvard University Press, Cambridge- Massachusetts, 1985; Weigley Russell, The American Way of War. A History of US Military Strategy, Mac Millan, New York, 1973; Weinert Richard P. , The Role of USCONARC in the Army Buildup, Fiscal Year 1966, Fort Montroe-Virginia, US Army Continental Command, 1967; 115 Wilson John B., Manoever and Firepower. The Evolution of US Army Divisions and Independent Brigades, US Army Center for Military History, Washington D.C., 1998; Wolfe W. Thomas, Soviet Power in Europe: 1945-1970, Baltimore, John Hopkins University Press, 1970; Wyman Willard G., general, U.S. Army: The Doctrine and its Influences over the Military Strategy, “Military Review”, no.37, Washington D.C., March 1958; Wyman Willard G., general, The Main Elements of US Army Doctrine, în periodicul “Armor”, no. 67, March-April 1958; X X X American Military History, chapter 25: The Korean War (1950 - 1953), Army Historical Series, Office of the Chief of Military History, Department of US Army, April 2001; X X X Biannual Report of US Army Secretary, July 1 – December 31, 1954, Department of US Army, US Government Printing Office, Washington D.C; X X X Biannual Report of US Army Secretary, January 1 – June 30, 1957, Department of US Army, US Government Printing Office, Washington D.C., 1958; Dosar cu proiectele aparatelor aeriene ale Forţelor Terestre, Fort Monroe, Virginia, 29 februarie 1960; X X X Public Files of US Presidents, John F. Kennedy, US Government Printing Office, 1961; X X X Unele aspecte ale războiului din Vietnam, Marele Stat Major, Tipografia militară a M.F.A., Bucureşti, 1969.

116 GLOSAR

Acţiune militară- activitate desfăşurată de forţele armate pentru îndeplinirea misiunilor ce le revin; Adăpost- lucrare genistică, construcţie sau formă naturală de teren aptă să asigure protejarea personalului, armamentului şi mijloacelor tehnice, împotriva mijloacelor de observare şi nimicire ale inamicului, precum şi împotriva intemperiilor naturale; Adâncime tactică- spaţiu pe care se întind dispozitivele de luptă ale unităţilor şi marilor unităţi; Aerodrom- suprafaţă de teren plană, amenajată pentru decolarea, aterizarea şi staţionarea avioanelor; Aeromobil- denumire complementară dată subunităţilor (unităţilor) care desfăşoară acţiunile de asalt şi sprijin, pe şi de pe elicoptere; Aeropurtat- denumire complementară dată trupelor sau mijloacelor de luptă transportate pe calea aerului cu avioane, elicoptere, planoare; Amenajare genistică- ansamblu de măsuri adoptate pentru protecţia forţelor împotriva efectelor loviturilor inamicului, materializat prin executarea în teren a unui sistem de lucrări care modifică în avantajul trupelor proprii caracteristicile terenului; Amplasament- loc amenajat genistic, destinat a fi ocupat de o maşină de luptă (tanc, transportor blindat), piesă de artilerie, sau armamant automat (altul decât cel individual); Apărare- formă de bază a acţiunilor de luptă care are scopul de a zădărnici ofensiva inamicului, a-i provoca pierderi cât mai mari, a păstra cu fermitate terenul şi poziţiile încredinţate, a câştiga timp şi a crea condiţiile necesare pentru trecerea la ofensivă; Artilerie- gen de armă de sprijin a luptei, constituită din subunităţi, unităţi şi mari unităţi de tunuri, obuziere, aruncătoare de bombe (proiectile reactive), autotunuri; Aruncător(de bombe, mine)- gură de foc cu ţeava la interior lisă (netedă, neghintuită) şi cu pereţi subţiri, care execută tragerea cu traiectorii verticale (unghiuri de tragere mai mari de 45); Aruncător de grenade antitanc (tun fără recul)- gură de foc destinată luptei împotriva blindatelor, folosind grenade reactive antitanc, cu traiectorie razantă; Asalt- faza finală, decisivă a unui atac asupra unui obiectiv inamic; Baraj- obstacol artificial creat cu scopul de a opri sau întârzia deplasarea inamicului; Batalion- vezi „unitate”; Baterie- vezi „subunitate”; Baza de foc- porţiune de teren amenajată genistic circular, situată în afara dispozitivului trupelor proprii, în care sunt dispuse subunităţi de artilerie, în măsură să execute foc în toate direcţiile; Blindate- termen care defineşte trupele înzestrate cu tancuri şi maşini de luptă prevăzute cu carcasă de protecţie; Blocare- acţiune întreprinsă pentru a interzice unei grupări de forţe inamice să se desfăşoare şi să acţioneze conform planului; 117 Bombă-mijloc de luptă compus dintr-o încărcătură explozivă, introdusă într-un înveliş aerodinamic; Brigadă- vezi „mare unitate”; Calibru- diametrul interior al ţevii unei arme de foc; Cartiruire- cazarea trupelor; Categorie de forţe- componentă principală a armatei unui stat, distinctă datorită mediului de desfăşurare a acţiunilor; în majoritatea armatelor există forţe terestre, forţe aeriene, forţe navale; Cavalerie aeriană- unităţi de cercetare şi asalt din forţele terestre ale SUA, care acţionau pe şi de pe elicoptere; Câmp de mine- porţiune de teren în care se plantează mine, pe mai multe linii, perpendicular pe direcţia probabilă de înaintare a inamicului; Cercetare- formă a asigurării acţiunilor de luptă însumând totalitatea măsurilor luate în scopul obţinerii informaţiilor despre inamic şi condiţiile în care se va desfăşura acţiunea militară; Coloană- dispozitiv realizat prin dispunerea în adâncime a militarilor (luptătorilor, subunităţilor, unităţilor), la distanţele ordonate; Comandament- elementul de conducere al unei structuri militare; Comando (forţe speciale)- termen ce defineşte o subunitate militară cu efectiv mic, antrenată specific, însărcinată cu misiuni speciale, periculoase şi dificile, care operează izolat, de regulă în dispozitivul inamicului; Companie- vezi „subunitate”; Concepţie- act de creaţie al comandantului şi statului său major, reprezentând ideile esenţiale care stau la baza deciziei în vederea îndeplinirii unei misiuni; Contrabaterie- acţiune de neutralizare (nimicire) a artileriei inamice dispuse în poziţii de tragere, prin focul executat de artileria proprie; Corp de armată- vezi „mare unitate”; Culoar- spaţiu de trecere prin anumite zone, care datorită unor restricţii limitează mişcarea trupelor şi a mijloacelor de luptă; Desant (aerian, maritim, pe tancuri)- grupare de forţe transportată cu diferite mijloace, până în raionul executării acţiunilor de luptă; Detaşament- grupare de forţe aparţinând mai multor structuri, reunite temporar sub o comandă unică, pentru îndeplinirea unor misiuni; Dispozitiv militar - modul în care trupele se dispun în teren în vederea executării unei misiuni, deplasării sau staţionării; Divizion- vezi „unitate”; Divizie- vezi „ mare unitate”; Escadrilă- vezi „subunitate”; Fâşie- porţiune de teren cu o anumită delimitare, de front şi în adâncime, în cadrul căreia acţionează o unitate (mare unitate, grupare de forţe); Flanc- latura dreaptă sau stângă a formaţiei sau dispozitivului de luptă al unei grupări de forţe; Formă de luptă-modalitate în care se poate organiza şi desfăşura o acţiune militară; Front-parte a dispozitivului unei unităţi (grupări de forţe), spre care militarii (luptătorii) sunt orientaţi cu faţa; 118 Grenadă-mijloc de luptă individual format dintr-un înveliş metalic, o încărcătură explozivă sau chimică şi un focos, folosit pentru lovirea obiectivelor inamice la distanţe mici; Grupare tactică- vezi „detaşament”; Gherile-formaţiuni paramilitare care duc lupta pe un teritoriu controlat de inamic, prin acţiuni de tipul „loveşte şi dispari”, executate prin surprindere, pentru uzura şi hărţuirea acestuia, folosind cu pricepere condiţiile favorabile din zona de acţiune; când acţionează în sprijinul guvernului, gherilele se numesc partizani (mişcare de rezistenţă), iar când acţionează împotriva acestuia se numesc rebeli (mişcare insurgentă); Infanterie- armă de bază, al cărei unităţi execută manevra în vederea realizării contactului şi nimicirii forţelor inamice, cucerind şi menţinând obiectivele ordonate; Infiltrare- procedeu folosit pentru pătrunderea în ascuns în dispozitivul inamicului; Insurgenţă- mişcare rebelă violentă, grefată pe considerente politico-ideologice, religioase, etnice sau de altă natură, care urmăreşte satisfacerea unor revendicări de grup sau răsturnarea puterii guvernamentale şi instaurarea unei noi ordini; Itinerar- traseu stabilit în vederea deplasării unor coloane, vehicule, etc.; Întoarcere- formă de manevră specifică ofensivei, executată în scopul de a pătrunde cu o grupare de forţe puternică în spatele inamicului şi a-l obliga să lupte cu frontul răsturnat; Învăluire- formă de manevră specifică ofensivei, executată în scopul de a pătrunde cu o grupare de forţe în flancul inamicului şi de a-l ataca din acea parte; Linie de despărţire- aliniament definit în teren printr-un şir de puncte (repere), servind la coordonarea unor acţiuni militare; Logistică- termen ce defineşte activitatea de asigurare materială, tehnică şi medicală a trupelor; Manevră- ansamblu de acţiuni prin care se realizează gruparea oportună şi avantajoasă a forţelor şi mijloacelor, în vederea executării unor lovituri puternice asupra inamicului, sau a sustragerii forţelor proprii de sub loviturile acestuia; Mare unitate- grupare de trupe cu organizare permanentă, înglobând forţe şi mijloace diferite, cu o destinaţie bine stabilită. Marile unităţi pot fi tactice (brigada, organizată pe batalioane şi divizia, organizată pe regimente sau brigăzi) şi operative (corpul de armată, organizat pe divizii, brigăzi sau combinat şi armata, organizată pe corpuri de armată , divizii sau combinat); Mecanizat- termen atribuit structurilor militare care se deplasează/ duc acţiuni militare cu/ de pe autovehiculele din dotare; Mentenanţă- ramură componentă a logisticii, care se ocupă cu întreţinerea şi repararea autovehiculelor (tehnicii) militare; Mină- mijloc de luptă compus dintr-o încărcătură de exploziv aflată într-o carcasă şi un dispozitiv de producere a exploziei, a cărui acţiune produce imobilizarea, distrugerea parţială sau totală a tehnicii de luptă inamice, precum şi rănirea sau uciderea personalului acestuia; Mitralieră- armă de foc automată deservită de mai mulţi militari (luptători), capabilă să execute foc prelungit şi în serii lungi, asupra personalului, mijloacelor 119 terestre (ambarcaţiunilor) uşor blindate şi mijloacelor aeriene ale inamicului, care zboară la înălţimi mici; Muniţie- denumire generică dată cartuşelor, proiectilelor, bombelor, grenadelor, trase sau lansate de categoriile de armament, în vederea nimicirii forţei vii a inamicului sau distrugerii obiectivelor sale; Neutralizare- efect al loviturilor proprii care duce la reducerea parţială a capacităţii operaţionale a inamicului; Nimicire- efect al loviturilor proprii care duce la anularea capacităţii operaţionale a inamicului; Obiectiv- termen ce defineşte puncte, raioane, aliniamente din teren care trebuie cucerite sau apărate de trupe, ori ţinte reprezentând forţe şi mijloace ale inamicului care fac obiectul tragerilor cu diferite categorii de armament; Obuzier- gură de foc de artilerie asemănătoare cu tunul, având ţeava mai scurtă, viteza iniţială a proiectilului mai mică şi care poate trage şi la unghiuri relativ mari de înclinare a ţevii; Ofensivă- formă principală a acţiunilor de luptă având drept scop nimicirea inamicului şi cucerirea spaţiului pe care acesta îl ocupă; Operaţie- totalitatea acţiunilor duse de o grupare de forţe, după un plan unic, în vederea îndeplinirii unui scop bine stabilit; Paramilitar- termen general ce defineşte elementele luptătoare ale unor formaţiuni rebele, mişcări insurgente sau de partizani, precum şi forţele armate neregulate ale unui stat; Patrulă- subunitate de valoare mică (grupă, pluton) sau fracţiune dintr-o subunitate, destinată să îndeplinească temporar o misiune specifică; Punct de sprijin- porţiune de teren amenajată genistic, ocupată şi apărată temporar de o subunitate de valoare pluton sau companie; Poziţie- porţiune de teren, de regulă amenajată genistic, destinată a fi ocupată de trupe pentru îndeplinirea unei misiuni de luptă; Procedeu de acţiune- modul de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor în scopul îndeplinirii misiunii; Raion- porţiune de teren de interes militar, definită prin mai multe puncte; Resurse- totalitatea mijloacelor (posibilităţilor) existente la un moment dat pentru satisfacerea unor nevoi impuse de acţiunile militare; Rezervă- element component al dispozitivului de luptă destinat a interveni în situaţii neprevăzute ivite în desfăşurarea acţiunilor; Sprijin aerian- totalitatea acţiunilor de luptă ale aviaţiei de vânătoare- bombardament şi elicopterelor de atac, executate în folosul forţelor terestre (navale); Stat major- organ de comandament compus din echipe de planificare şi conducere a acţiunilor militare ale structurilor subordonate; Strategie militară- ramură a artei militare care studiază problemele conducerii războiului în ansamblu, modalitatea întrebuinţării forţelor şi resurselor pentru atingerea scopului politic al războiului, elaborează planurile pregătirii statului şi armatei pentru situaţii de criză şi conflict armat; Subunitate- subdiviziune a unei unităţi militare, organizată şi înzestrată corespunzător misiunilor ce îi revin (grupă/piesă-până la 13 militari, pluton, 120 compus din mai multe grupe-până la 43 militari, companie/baterie, compusă din mai multe plutoane-până la 150 militari, patrulă de aviaţie, cu 3-5 avioane sau elicoptere, escadrilă de aviaţie cu 9-15 avioane sau elicoptere, nave militare, fluviale sau maritime); Tactică- ramură a artei militare al cărei obiect îl constituie planificarea şi executarea acţiunilor de luptă de către subunităţi, unităţi şi mari unităţi; elaborează principiile, formele şi procedeele luptei; Tanc- maşină de luptă şenilată cu motor puternic şi blindaj gros, dotată cu armament propriu cu mare putere de foc, care dispune de o mare mobilitate pe orice teren, fiind capabilă să îndeplinească misiuni multiple în luptă; Tehnică de luptă- termen ce defineşte totalitatea mijloacelor tehnice întrebuinţate pentru ducerea luptei armate şi asigurarea trupelor pe câmpul de luptă; Tranşee- şanţ îngust şi lung care ascunde şi protejează subunitatea dispusă în el; Zonă de aterizare- porţiune de teren care permite decolarea şi aterizarea avioanelor şi elicopterelor, fără amenajări speciale; Transmisiuni (comunicaţii)- termen ce defineşte ansamblul mijloacelor şi procedeelor care asigură schimbul de informaţii între două sau mai multe elemente (persoane, compartimente, subunităţi, unităţi, etc.); Transportor blindat- autovehicul blindat cu posibilităţi de deplasare în teren greu accesibil şi de executare a misiunilor de luptă de către personalul îmbarcat; Tun- gură de foc de artilerie, având calibrul de minimum 20 mm, ţeava relativ lungă, realizând o traiectorie întinsă (la distanţe mici) sau curbă (la distanţe mari) şi bătăi relativ mari; Unitate militară- grupare permanentă de militari, compusă din mai multe subunităţi, capabilă să îndeplinească misiuni de luptă cu un anumit grad de independenţă. În această categorie intră batalionul de infanterie (tancuri, geniu, transmisiuni, etc) / divizionul de artilerie (artilerie antiaeriană), compus din mai multe companii/baterii şi regimentul, compus din mai multe batalioane/divizioane.

* La redactarea glosarului s-au folosit şi următoarele surse: - Lexicon Militar, Editura Saka, Chişinău, 1994; - Dictionary of Military Terminology, Department of the Army, Washington D.C., 1964.

121

LISTA ANEXELOR

1. Principalele elemente structurale ale diviziei de infanterie a .S.U.A. în perioada 1947-1953 ...... 123 2. Instantanee din războiul din Coreea ...... 124 a) Piesă de tun fără recul calibrul 75 mm, din Gruparea Regimentară nr. 31 executând foc; b) Piesă de mitralieră în poziţie de tragere în apropierea unei treceri permanente; c) Pregătirea unei misiuni de patrulare pe timp de noapte. 3. Rachete nucleare tactice ...... 125 4. Lansatorul portativ de muniţii nucleare de putere mică ”Davy Crockett”...... 126 5. Organizarea diviziei “pentomice” …………………………...127 6. Divizia pentomică – reprezentare grafică proiect ...... 128 7. Statul de bază al diviziei ROAD – 1961 ...... 129 8. Stat divizia de asalt aerian – 1963 ...... 130 9. Statul de organizare al brigăzii aeropurtate – 1961 ...... 131 10. Tipuri de unităţi blindate – 1965 ...... 132 11. Structura grupului de forţe speciale (aeropurtat) ...... 133 12. Operaţie de tipul „caută şi nimiceşte” (o variantă) ...... 134 13. Operaţie de tipul „curăţă şi menţine” (o variantă) ...... 135 14. Apărarea raioanelor fortificate (o variantă) ...... 136 15. Forme de manevră şi procedee tactice ...... 137 16. Organizarea Diviziei 1 Cavalerie (Aeromobilă) …………….142 17. Aeromobilitatea- fundament tehnico-tactic al “ripostei flexibile” ...... 143 18. Aspecte privind sprijinul logistic (după 1962) ...... 144 19. Comunicaţii moderne ...... 145 20. Alte inovaţii ...... 146 21. Baza de foc ...... 150 22. Manevrarea subunităţilor de artilerie ...... 151

122 Anexa nr. 1 PRINCIPALELE ELEMENTE STRUCTURALE ALE DIVIZIEI DE INFANTERIE A S.U.A. ÎN PERIOADA 1947-1953

Comanda Diviziei

Companie Batalion Regiment Regiment Regiment Logistică Tancuri Infanterie Infanterie Infanterie

Companie Companie Batalion Regiment Stat Major Infanterie Stat major Artilerie

Companie Batalion Aruncătoare Infanterie Subunităţi Logistice Companie Batalion tancuri Infanterie

* Prelucrare după Mahon John and Danish Romana, The Infantry, Army Lineage Series, US Army Military History Office, Washington DC, 1972 .

Anexa nr. 2 INSTANTANEE DIN RĂZBOIUL DIN COREEA

3c Anexa nr. 3 RACHETE NUCLEARE TACTICE 3.a – Honest John (1954)

3.b – Little John (1956), manevrată aerian

* Sursa: arhiva US Army Office for Military History

125

Anexa nr. 4

LANSATORUL PORTATIV DE MUNIŢII NUCLEARE DE PUTERE MICĂ “DAVY CROCKETT”- 1961

* Sursa: Bacevich John, The Pentomic Era. US Army between Korea and Vietnam, National Defense University Press, Washington DC, 1986.

126

Anexa nr. 5 ORGANIZAREA DIVIZIEI “PENTOMICE”

COMANDA DIVIZIEI

Compania Stat major Grup de Luptă

Baterie Aruncătoare cal. 105 mm Grup de Luptă

Baterie Aruncătoare cal. 105 mm Baterie Nucleară

Subunităţi de Sprijin (tot pentagonale) Companie Aviaţie

* Prelucrare după Bacevich A. John, The Pentomic Era: US Army between Korea and Vietnam, National Defense University Press, Washington D.C., 1986

127

Anexa nr. 6 DIVIZIA PENTOMICĂ – reprezentare grafică proiect

* În Raportul anual al secretarului apărării, 1956, arhiva US Army Center for Military History

128

Anexa nr. 7

Notă: Tipul batalioanelor de manevră varia în funcţie de tipul diviziei (de infanterie, blindată, etc.) Prelucrare după Wilson John B., Manoever and Firepower: The Evolution of US Army Divisions and Independent Brigades, US Army Center for Military History, Washington D.C., 1998

129

Anexa nr. 8

* Sursa: Arhiva US Army Military History Institute, Carlisle Barracks - PA

130

Anexa nr. 9 STATUL DE ORGANIZARE AL BRIGĂZII AEROPURTATE - 1961

* Sursa: Arhiva US Army Military History Institute, Carlisle Barracks - PA

131

Anexa nr. 10

132

Anexa nr. 11

STRUCTURA GRUPULUI DE FORŢE SPECIALE (AEROPURTAT)

COMANDA GRUPULUI

Cp. Stat major Cp. Forţe şi Deservire Speciale

Pluton Aprovizionare Detaşament Statul Major Detaşament A (pe calea aerului) Administrativ

Secţie Operaţii Pluton Medical Detaşament B Detaşament C Psihologice

Secţie Afaceri Civile

Cp. Escadrilă Transmisiuni Elicoptere

* Prelucrare după Kelley Francis J., colonel, US Army Special Forces (1961-1971), Department of US Army, Washington D.C., 1973

133

Anexa nr. 12 OPERAŢIE DE TIPUL CAUTĂ ŞI NIMICEŞTE

 Prelucrare după Hay J., Tactical and Material Innovations, Department of US Army, Washington DC, 1974.

134

Anexa nr. 13 OPERAŢIE DE TIPUL “CURĂŢĂ ŞI MENŢINE” (variantă)

135

Anexa nr. 14 APĂRAREA RAIOANELOR FORTIFICATE (variantă)

136

Anexa nr. 15 FORME DE MANEVRĂ ŞI PROCEDEE TACTICE

Anexa nr. 15 A FORME DE MANEVRĂ ŞI PROCEDEE TACTICE (continuare)

138

Anexa nr. 15 B FORME DE MANEVRĂ ŞI PROCEDEE TACTICE (continuare)

139 Anexa nr. 15 C FORME DE MANEVRĂ ŞI PROCEDEE TACTICE (continuare)

140

Anexa nr. 15 D FORME DE MANEVRĂ ŞI PROCEDEE TACTICE (continuare)

141 Anexa nr. 16 ORGANIZAREA DIVIZIEI 1 CAVALERIE (AEROMOBILĂ)

COMANDA DIVIZIEI

ELEMENTE ELEMENTE ARTILERIA GRUPUL UNITĂŢI GRUP DE COMANDĂ DE MANEVRĂ DIVIZIEI DE AVIAŢIE DE SPRIJIN LOGISTIC

DIVIZION BATALION BATALION COMANDAMENT BATALION BATALION BATALION OBUZIERE CAVALERIE APROVIZIONARE BRIGADĂ INFANTERIE AEROPURTAT ELICOPTERE 105 mm AERIANĂ TRANSPORT

DIVIZION BATALION BATALION COMANDAMENT BATALION BATALION BATALION ÎNTREŢINERE BRIGADĂ INFANTERIE AEROPURTAT OBUZIERE ELICOPTERE TRANSMISIUNI 105 mm TEHNICĂ

DIVIZION BATALION COMANDAMENT BATALION BATALION BATALION BATALION OBUZIERE ELICOPTERE BRIGADĂ INFANTERIE AEROPURTAT GENIU MEDICAL 105 mm

DIVIZION BATALION BATALION REACTIV INFANTERIE AEROPURTAT AEROMOBIL

BATALION BATALION ESCADRILĂ INFANTERIE AEROPURTAT ELICOPTERE

* Prelucrare după Stanton Shelby, Anatomy of a Division: 1st Cavalry Division (Airmobile) in Vietnam, Presidio Press, Novato-California, 1987.

142

Anexa nr. 17

AEROMOBILITATEA- FUNDAMENT TEHNICO- TACTIC AL “RIPOSTEI FLEXIBILE”

143

Anexa nr. 18 ASPECTE PRIVIND SPRIJINUL LOGISTIC (după 1962)

 Prelucrare după Hay J., Tactical and Material Innovations, Department of US Army, Washington DC, 1974.

144

Anexa nr. 19 COMUNICAŢII MODERNE

145

Anexa nr. 20 ALTE INOVAŢII

146

Anexa nr. 20 A ALTE INOVAŢII ( continuare)

147

Anexa nr. 20 B ALTE INOVAŢII ( continuare)

148

Anexa nr. 20 C ALTE INOVAŢII (continuare)

149

Anexa nr. 21

BAZA DE FOC

150

Anexa nr. 22

MANEVRAREA SUBUNITĂŢILOR DE ARTILERIE

151